Iisus iubeste copilasii

IISUS IUBEȘTE COPILAȘII De ce botezăm copiii?

DANIEL R. HYDE

1 Originally published in the U.S.A. under the title Jesus Loves the Little Children Copyright © 2006 Translation copyright © 2013 Daniel R. Hyde Translated by Lidia Corcea Published by permission of Reformed Fellowship, Inc. www.reformedfellowship.net

Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul Jesus Loves the Little Children Copyright © 2006 Copyright traducere © 2013 Daniel R. Hyde Tradus de Lidia Corcea Publicat cu permisiunea Reformed Fellowship, Inc. www.reformedfellowship.net

O publicație www.evanghelicreformat.org

2

Iisus iubește copilașii De ce botezăm copiii?

Daniel R. Hyde

București 2013

3

Dedicată lui Cyprian, fie ca apa botezului să-ți amintească mereu să privești înapoi către Marea Roșie a noastră care este sângele scump al Fiului lui Dumnezeu și înainte spre Canaanul duhovnicesc

4

CUPRINS

Mulțumiri 5 Introducere 6 Aspecte introductive 8 Definirea termenilor 14 Circumcizia și botezul 21 Legământul și botezul 33 Botezul sau binecuvântarea copiilor? 51 Botezul: prin imersiune, turnare sau stropire? 56 O scurtă istorie a practicii botezului copiilor 65 Cuvânt pentru părinți 75 Concluzie 82 Anexa 1 Mărturisirile reformate despre botez 83 Anexa 2 Botezul copiilor: Numeri 1 90

5

MULȚUMIRI Fiindcă niciunul dintre noi nu trăiește izolat de ceilalți, aș dori să le mulțumesc tuturor celor care și-au adus contribuția pentru ca această carte să poată fi publicată. Doresc să le mulțumesc lui Robert Strimple și lui Meredith Kline, profesorii care au avut cea mai mare influență asupra mea cu privire la acest subiect al botezului, care au luat un tânăr creștin impertinent și i-au arătat frumusețea unității Scripturii și semnificația botezului meu. De asemenea, doresc să le mulțumesc tuturor bărbaților, femeilor și tinerilor a căror participare la orele de pregătire pentru a deveni membri în biserica Oceanside United Reformed Church, mi-a dezvoltat abilitatea de a prezenta materialul acestei cărți. Aș dori să le mulțumesc prezbiterilor și diaconilor care mi-au dat posibilitatea să am o pauză de la sarcinile curente pentru termina această carte, lui Debby Rau și Leigh Breckinridge pentru perspectivele lor teologice și editoriale care au făcut ca această carte să fie o scriere care poate fi citită. Sunt recunoscător consiliului organizației Reformed Fellowship, fie ca bunăvoința lor de a publica această carte să contribuie la îmbogățirea credinței credincioșilor. Îi mulțumesc tovarășei mele de viață, Karajean, care îmi este soție, cel mai bun prieten, partener de discuție și cel mai sincer critic al meu, fără de care abilitățile mele nu ar fi decât potențiale.

In nomine Patris, et Fili, et Spiritus Sancti. Amin.

Ianuarie 2006

6

INTRODUCERE „Iisus iubește copilașii, Toți copiii lumii întregi Roșii, galbeni, albi și negri Sunt scumpi în ochii Săi Iisus iubește copilașii Lumii întregi” Încă îmi amintesc cum cântam aceste versuri atunci când eram copil, crescut fiind într-o familie oarecum creștină, cu toate că era o familie lipsită de armonie. Oricărei persoane care a trăit chiar și într-o familie de creștini nominali și care a auzit aceste cuvinte, îi izvorăsc în minte sentimente puternice de dragoste pentru Domnul și încredere în grija Lui providențială atunci când le aud din nou.

Ei bine, ce-ar fi dacă v-aș spune că prin faptul că credeți și cântați acest refren, afirmați de asemenea o credință în botezul copiilor? Sau cear fi dacă v-aș spune că dacă credeți în binecuvântarea copiilor, atunci credeți și în botezul copiilor, doar că nu sunteți conștienți de asta? Dacă v-aș întreba aceste lucruri probabil v-ați îndoi de sănătatea mea. Poate vă gândiți că, până la urmă, Biblia nu folosește cuvintele „botezul copiilor”, dar folosește cuvântul „binecuvântare”. Sau poate vă gândiți: „Copiii nu pot crede în Iisus și de aceea nu ar trebui să fie botezați.”

Dintre toate doctrinele și practicile bisericilor creștine istorice, fie ortodoxe răsăritene, romano-catolice, luterane sau reformate, botezul copiilor poate fi una dintre învățăturile care sunt cel mai dificil acceptat de către cei care au crescut în bisericile evanghelice care nu practică botezul copiilor. Ca păstor reformat, am experimentat această luptă împreună cu mulți dintre enoriașii mei și împreună cu cei care doreau să devină membrii, care au crescut fie în diverse biserici nondenominaționale, fie s-au convertit într-o astfel de biserică înainte de a ajunge să fie parte a bisericii reformate. Mulți dintre ei au avut de îndurat critici din partea familiilor și prietenilor atunci când au devenit

7 „calviniști”, însă cel puțin erau considerați ca fiind încă creștini. Dar atunci când acești enoriași și-au invitat familiile și prietenii să fie martori la slujba de botez a copiilor lor, familiile au început să pună la îndoială credința lor și să se întrebe dacă bisericile reformate nu sunt doar niște biserici romano-catolice sub o altă formă. Din păcate lucrul acesta se întâmplă foarte des. În ce privește botezul copiilor abundă lipsa de înțelegere și presupozițiile false.

Mulți oameni din vremea de astăzi preferă să fie de acord cu marele „Prinț al Predicatorilor”, Charles Haddon Spurgeon, care a spus odată că practica botezării copiilor mici ”nu este decât catolicism”.1 Remarca lui implică faptul că botezul copiilor nu este decât o doctrină inventată de biserica romano-catolică și astfel, toți cei care o practică sunt vinovați de asocierea lor cu Papa – deși se denumesc „protestanți.”

Care este părerea ta? Crezi că practica botezării copiilor este nebiblică? Este adevărat că a fost inventată de către biserica romanocatolică? Scopul acestei cărți este de a fi un ghid clar și concis al doctrinei și practicii botezului copiilor, scris într-o manieră conversațională.

Făcând astfel, doresc să-ți demonstrez faptul că botezul copiilor este o practică biblică care nu este și nu ar fi trebuit făcută din motivații ce țin de „obicei și superstiție.”2 Pe măsură ce vorbim despre această problemă controversată, vom privi în primul rând la Scriptură, ca sursa noastră supremă de autoritate. Vom privi, de asemenea, la câteva principii teologice și biblice de bază, la mărturia istoriei bisericii, iar în final la câteva aspecte practice pentru a da răspuns întrebării referitoare la motivul pentru care bisericile reformate botează copiii credincioșilor – copiii pe care Iisus îi iubește.

Metropolitan Tabernacle Pulpit (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications), 19:556.

Aceste cuvinte sunt adresate părinților chiar înainte de botezul copiilor în cadrul liturghiei de botez reformate tradiționale din psaltirea lui Petrus Dathenus, publicată întâia dată în anul 1566. Liturghia completă se poate găsi în „Baptism of infants: Form Number 1” în oricare din edițiilee 1934, 1959 sau 1976 ale Psalter Himnal (Grand Rapids: Christian Reformed Church) și ca „Baptism of Children” în ediția din anul 1987.

Vezi „Anexa 2” pentru textul complet.

1 2

8

ASPECTE INTRODUCTIVE Presupoziții biblice Înainte de a atinge acest subiect controversat al botezului copiilor, permiteți-mi să „netezesc drumul,” ca sa zic așa, prin a examina câteva dintre presupozițiile creștine și protestante de bază. „Presupozițiile” sunt premise pe care le asumăm mai înainte (de aici „pre”) de a ne gândi la un anumit subiect. În mintea noastră, acestea sunt „un dat”. În timpul acelei perioade mărețe din istoria bisericii pe care o numim reforma protestantă, le-au fost date, din nou, Sfintelor Scripturi ale Noului și Vechiului Testament locul central în viața bisericii.

Reformatorii au protestat împotriva bisericii Romei și împotriva doctrinei sale care susținea faptul că tradiția bisericii avea aceiași autoritate precum Scriptura, proclamând doctrina Sola Scriptura. Sola Scriptura înseamnă că scripturile inspirate ale Vechiului și Noului Testament sunt sigura regulă suficientă și clară, singurul ghid și normă a practicii și a doctrinei bisericii, iar acestea reprezintă teologia și trăirea sa.

Fiind moștenitorii acestei reforme, două dintre presupozițiile de bază comune tuturor protestanților care cred ceea ce spune Biblia, fie membrii ai bisericilor istorice protestante sau ai bisericilor moderne non-denominaționale, sunt doctrinele suficienței și clarității Scripturii.

Suficiența Scripturii Mulți astăzi spun lucruri precum: „Biblia nu ne-a învățat niciodată despre botezul copiilor. De fapt, aceste cuvinte nici nu se află în Biblie.”

Deși este adevărat faptul că termenul de „botezul copiilor” sau o istorisire despre vreun părinte care să-și fi adus copilul înaintea bisericii pentru a fi botezat nu se găsește în mod explicit într-un anumit capitol sau verset care să spună: „botezați-vă copiii”, aceasta nu înseamnă că botezul copiilor este o doctrină nebiblică. Botezul copiilor este o doctrină biblică pentru că poate fi „dedus(ă) în mod necesar și logic” din întreaga învățătură a Scripturii. Aceasta înseamnă că Scripturile uneori se

9 aseamănă cu un puzzle. O singură piesă nu oferă imaginea de ansamblu a întregului puzzle, cu toate că atunci când mai multe piese sunt puse alături una de cealaltă dau contur unor doctrine. „Am crezut că susții faptul că Biblia este suficientă…” Este important să înțelegem ce înseamnă acest termen. Atunci când reformatorii protestanți au vorbit despre Scripturi ca fiind „suficiente”, ei au intenționat să spună că ei învățau din Scriptură tot ce avem nevoie pentru a crede și a trăi creștini fiind în această lume, fie că este vorba de o doctrină despre care Biblia vorbește într-un mod lipsit de ambiguitate și explicit, fie despre o doctrină pe care o deducem din anumite texte și doctrine creștine fundamentale. Marele teolog reformat Francis Turretin a reflectat această învățătură atunci când a spus: „recunoaștem faptul că sunt multe lucruri care trebuie să fie deduse printr-un raționament legitim și considerate ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu.”3 Pentru că o învățătură este „dedus(ă) în mod necesar și logic” nu face ca aceasta să fie mai puțin adevărată decât dacă ar fi fost menționată într-un mod explicit. Cel mai bun exemplu este doctrina despre trinitate. Deși nu este nici un verset în Scriptură care spune: „Dumnezeu este Trinitar și există ca un singur Dumnezeu în trei Persoane”, o putem deduce din textele care spun despre Dumnezeu că este Unul sau din alte texte care spun că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu și că Duhul Sfânt este Dumnezeu. Un alt exemplu ar fi practicarea închinării în ziua de duminică. Nu există nici o poruncă explicită în Noul Testament care să ne poruncească să ne închinăm duminica și cu toate acestea facem lucru acesta pentru că deducem în mod necesar și logic din Scriptură că trebuie să facem astfel (ex 1 Cor. 16:2, Apoc. 1:10), fiind și practica bisericii din cartea Faptele Apostolilor.

Protestantismul istoric definește cum nu se putea mai bine această doctrină a suficienței Scripturii prin cuvintele Mărturisirii de Credință de la Westminster, scrisă în anul 1647 de către slujitorii reformați și teologii din Marea Britanie. Această Mărturisire de Credință spune:

Francis Turretin, Institutes of Elenctic Theology, trad. George Musgrave Giger, Ed. James T Dennison, 3 volume (Philippsburg: P&R, 1997), I:135.

3

10 Tot planul lui Dumnezeu, referitor la toate lucrurile necesare pentru gloria Sa, pentru mântuirea omului, pentru credinţă şi viaţă, este fie clar proclamat în Scriptură, fie poate fi dedus, în mod necesar şi logic, din Scriptură. Căreia nimic niciodată nu-i poate fi adăugat, nici prin noi revelaţii de la Duhul Sfânt, nici prin tradiţii omeneşti.

Cu toate acestea, recunoaştem că iluminarea lăuntrică făcută de Duhul lui Dumnezeu este necesară pentru o înţelegere mântuitoare a lucrurilor revelate în Cuvânt şi că există anumite aspecte referitoare la închinarea faţă de Dumnezeu şi la administrarea bisericii, comune activităţilor şi societăţilor omeneşti, care trebuie organizate după inteligenţa naturală şi înţelepciunea creştină, în acord cu normele generale ale Cuvântului, care trebuie întotdeauna respectate. (I. 6; subliniere adăugată)4 Mai succint, articolul 7 din Mărturisirea de Credință Belgiană, scrisă în anul 1561 de Guido de Brès, spune: „Noi credem că aceste Sfinte Scripturi conţin toată plinătatea voii lui Dumnezeu, şi că tot ce trebuie să creadă omul pentru a fi mântuit este cuprins în învăţătura lor.”5 Fiind Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia este suficientă pentru învățătura și practica botezului, în mod special al copiilor, datorită a ceea ce aceasta spune atât explicit, cât și implicit.

Claritatea Scripturii Cea de-a doua presupoziție a reformei protestante pe care o susținem cu toții este claritatea Scripturii. Din nou, Mărturisirea de la Westminster spune: Nu toate lucrurile din Scriptură sunt la fel de limpezi în ele însele şi nu la fel de clare pentru toţi. Totuşi, acele lucruri care trebuie cunoscute, crezute şi urmate în vederea mântuirii, sunt atât de clar expuse şi dezvăluite într-un loc sau altul din Scriptură, încât nu numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, folosind cum se cuvine The Creeds of Christendom, ed. Philip Schaff, rev. David S Schaff, 3 volume (retipărit; Grand Rapids: Baker, 1996), III: 603. Dacă nu sunt notate altfel, toate referințele la mărturisirile și catehismele reformate sunt din acest volum.

5 Idem, III:387-8 4

11 mijloace obişnuite, pot dobândi o înţelegere suficientă a acestora (1:7).6 Claritatea Scripturii înseamnă că aceasta vorbesc într-un mod cât se poate de clar în ce privește mântuirea: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit” (Fapte 16:31). Cu toate acestea, nu fiecare text biblic sau doctrină a Scripturii sunt la fel de clare, ci presupun un studiu mai aprofundat, exegeză și răbdare pentru a fi înțelese. De la începutul acestei broșuri, menționăm că o astfel de doctrină este cea a botezului copiilor-totuși sper să vă arăt faptul că nu este atât de „neclară” sau misterioasă ca doctrină, precum cea a Trinității, sau așa cum sunt cărțile Bibliei, Ezechiel și Apocalipsa.

Așadar, mărturisim împreună suficiența Scripturii și totodată claritatea Scripturii. Poate că ai observat faptul că înțelegerea acestor presupoziții așa cum au fost înțelese de reformatori, nu cum sunt explicate ele în mod popular, arată faptul că noi nu avem o religie de genul „singur cu Scriptura”. Deși noi credem sola scriptura – doar Scriptura – pasajele Bibliei necesită un studiu serios, răbdare și de asemenea învățători înzestrați care să explice multe dintre ele. Aceasta înseamnă că noi nu abordăm Cuvântul lui Dumnezeu de parcă am fi primii care îl citesc și îl interpretează. Noi privim la cei 2000 de ani de studii, exegeză, meditație și interpretare care mărturisesc adevărurile Scripturii. Astfel istoria bisericii este o unealtă prețioasă pentru noi, la care să apelăm atunci când căutăm o confirmare a studiului biblic sau atunci când dorim ca interpretarea pe care o facem scripturilor să nu devieze de la consensul istoric al bisericilor, a păstorilor învățați, a învățătorilor și a teologilor.

Dragostea creștină Ultima chestiune pe care trebuie să o atingem este cea a comunicării. Este nevoie să comunicăm într-un mod adecvat unii cu ceilalți, nu să discutăm despre subiecte diferite crezând că vorbim despre același subiect. Trebuie să ținem cont de lucrul acesta nu doar pentru că așa este civilizat să vorbim ca oameni, dar și ca creștini. Pe 6

Ibid., III:604.

12 măsură ce discutăm despre botezul copiilor, trebuie să fim conștienți de faptul că responsabilitatea noastră de creștini este să „căutăm să păstrăm unirea Duhului, prin legătura păcii” (Ef. 4:3). Pacea care ne-a fost dată de Dumnezeu trebuie să ne-o transmitem unii altora. Remarcă modul în care Pavel continuă să explice această unitate și pace atunci când spune: Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. (Ef. 4:4-6) Este „un singur botez” care îi unește pe membri bisericii lui Hristos, iar noi trebuie să „căutăm” să-l înțelegem și să-l aplicăm în viețile noastre.

Așadar, cum ne luptăm pentru unitatea creștină cu privire la acest subiect? Pavel, în alt loc, vorbește despre faptul că biserica are o singură gură și un singur glas. În Romani 15:5-6 el se roagă pentru creștinii din Roma astfel: Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

Spunând aceste cuvinte Pavel se bazează pe același mod de gândire, pe armonia dintre creștini care are ca fundament îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. El este răbdător; de aceea și noi trebuie să fim răbdători unii cu alții. În altă parte Pavel pledează cu râvnă pentru această unitate în gândire a creștinilor, spunând: Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o

13 simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Fil. 2:1-4) Ca oameni care am fost încurajați în Hristos, mângâiați de dragostea Lui pentru noi și de dragostea familiei lui Dumnezeu fiind uniți pentru veșnicie de același Duh, trebuie să ținem cont și de ceilalți pe măsură ce împlinim ceea ce l-a făcut pe Pavel să fie bucuros și anume, de a avea aceleași gânduri și simțiri.

Prin această carte noi căutăm să împlinim tocmai ce ne-a chemat să facem Cuvântul lui Dumnezeu - să fim uniți. Nu încercăm să arătăm înspre cine are dreptate și cine greșește doar pentru a câștiga o dezbatere sau o argumentare, ci noi încercăm ca prin puterea Duhului Sfânt să căutăm să devenim una în Hristos și să exprimăm acest lucru în mod vizibil prin actul biblic al unității care este botezul.

14

DEFINIREA TERMENILOR Fiind creștini care căutăm să înțelegem adevărul Cuvântului lui Dumnezeu împreună dintr-o dragoste autentică care ne unește, având aceiași inimă, voință și voce, să începem să facem acest lucru prin a ajunge la un consens cu privire la anumite cuvinte și denumiri care vor fi folosite în această carte. Este imperios necesar să facem acest lucru dacă dorim să evităm posibilele neînțelegeri care pot apărea într-o astfel de discuție despre botez. Pentru a fi capabili să discutăm despre botezul copiilor și tot ceea ce el cuprinde, trebuie să vorbim aceeași limbă.

Botezul Primul și cel mai evident termen pe care trebuie să-l definim și săl înțelegem cu toții este chiar tema acestei cărți, „botezul.” Din punct de vedere istoric, creștinii și reformații protestanți au înțeles faptul că botezul reprezintă inițierea vizibilă în cadrul bisericii lui Iisus Hristos prin intermediul semnului exterior al apei.

Iisus a instituit botezul după învierea Sa și chiar înainte de înălțarea la cer din Matei 28. Alături de învățarea tuturor oamenilor din orice neam, botezul a fost un ordin cu caracter perpetuu, Iisus promițând să fie cu biserica Sa „până la sfârșitul veacului” (Mat. 28:20). A fost dat pentru binele poporului noului legământ al Său, la fel cum circumcizia a fost dată poporului lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Gen. 17).

Asemenea circumciziei, botezul este semnul vizibil al inițierii într-o relație bazată pe legământ cu Domnul. Observăm acest lucru din Matei 28:19 cum facerea de ucenici este explicată prin două verbe „botezândui” și „învățați-i”. O persoană devine ucenic, adică urmaș al lui Hristos, prin botez și instruire.7 Pavel vorbește despre faptul că prin botez suntem uniți cu trupul lui Hristos, biserica, atunci când spune:

Acest aspect a fost subliniat de reformatorul din Zurich, Suedia, Ulrich Zwingli, în anul 1525 în tratatul său, Of Baptism. Zwingli and Bullinger, ed. G. W. Bromiley, Library of Christian Classics (Philadelphia: Westminster 1953), 143-4.

7

15 Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh (1 Cor. 12:12-13).

Așadar, botezul a fost înțeles ca ritualul (act ceremonial exterior8) prin care copiii lui Dumnezeu sunt distinși de lumea necredincioasă prin adăugarea lor în comunitatea legământului lui Hristos, datorită îndurării lui Dumnezeu. De aceea articolul 34 din Mărturisirea de Credință Belgiană menționată mai înainte, spune că prin botez suntem „despărţiţi de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui.”9 Botezul în apă, așadar, este mijlocul prin care Dumnezeu „face o distincţie vizibilă între cei care aparţin Bisericii şi restul lumii” (Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1).

Sacramentele Botezul, asemenea Cinei Domnului, a fost numit de către biserica creștină istorică drept „sacrament”. Înainte de a te gândi că aceasta este o denumire romano-catolică, ascultă cum este explicat acest cuvânt în Catehismul de la Heidelberg.10 Acest catehism a fost publicat în anul 1563, în regiunea protestantă a Germaniei cunoscută sub numele de Palatinat, cu scopul de a explica credința creștină într-o vreme de haos

Cea de-a doua Mărturisire Helvetică, scrisă în anul 1566 de către Heinrich Bullinger, numește sacramentele „simboluri mistice sau ritualuri sfinte sau acte sfinte” (cap.

19:1). În The Creeds of Christendom, III:884, Peter J. Leithart vorbește despre botez ca fiind „un ritual de intrare care exprimă caracterul bisericii-care este o comunitate în care diviziunile de natură rasială, economică și sexuală sunt dizolvate (1 cor. 12:12-13, Gal. 3:27-29).” Calvin Theological Journal 40:1 (Aprilie 2005):18.

9 The Creeds of Chritendom, III:425, cf. Second Helvetic Confession, cap. 19>1, care spune că sacramentele au fost hotărâte de Dumnezeu „prin care ne separă de toate celelalte popoare și religii”. The Creeds of Christendom, III:884.

10 Cuvântul „catehism” provine din cuvântul grecesc katecheo, care înseamnă pur și simplu „învățare/instruire orală”. De la biserica antică și până acum, poporul lui Dumnezeu au fost intruiți în credință prin modalitatea întrebărilor și a răspunsurilor (Ex. 12:26-27, 13:14-16, Iosua 4:21-24, Luca 1:4) 8

16 politic și teologic. Răspunsul la întrebarea referitoare la ceea ce sunt sacramentele este următorul: Sunt semne sfinte vizibile şi peceţi instituite de către Dumnezeu pentru a ne face să înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi promisiunea Evangheliei, anume că ne aduce prin har iertarea păcatelor şi viaţa veşnică datorită jertfei unice a lui Hristos de pe cruce (66).11 Utilizarea originală a termenului latin sacramentum reprezenta un jurământ de loialitate făcut de soldații romani. Ceea ce face ca răspunsul de mai sus să fie nemaipomenit este faptul că explică jurământul ca promisiune pe care Dumnezeu ne-o face nouă: „pentru a ne face să înţelegem mai bine şi a pecetlui în noi promisiunea Evangheliei.” Așadar, cele două sacramente ale botezului și Cinei Domnului12 sunt semne vizibile prin care Dumnezeu ne arată harul Său într-un mod tangibil.

Acestea sunt și peceți, adică ștampila oficială a promisiunii lui Dumnezeu prin care ne promite că El este Dumnezeul nostru, iar noi suntem poporul Său. Acest limbaj al „semnului” și „peceții” ca jurământ făcut de Dumnezeu provine direct din descrierea circumciziei pe care Pavel o explică în Romani 4:11, unde vorbește despre semnul tăierii împrejur ca fiind „o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase (Avraam) prin credință.” Dumnezeu a dat ca această imagine exterioară ca o confirmare a ceea ce Avraam avea prin credință-neprihănirea lui Iisus Hristos.

De asemenea, sacramentele sunt semne vizibile ale unei realități invizibile. Mărturisirea Belgiană, în articolul 33, definește sacramentele astfel: „acestea sunt nişte semne exterioare şi nişte peceţi vizibile ale lucrării divine lăuntrice şi invizibile.”13 Sacramentele implică un „semn” și „o realitate semnificată”.14 Prin definirea sacramentelor în acest fel, tradiția reformată urmează definiția sfântului Augustin (354-430 d. Hr.) care a numit sacramentele „cuvinte vizibile.”15 The Creeds of Christendom, III:328, cf. Westminster Confession of Faith, 27. 1.

Catehismul de la Heidelberg, 68, Mărturisirea de Credință Belgiană, art. 33; Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27.4.

13 The Creeds of Christendom, III:424.

14 Mărturisirea de Credință de la Westminster, 27:1, Idem, III:660-1.

15 Reply to Faustus the Manichaean, cap. 19; Tractates on John, LXXX. 3.

11 12

17 Gândește-te la dragoste ca o ilustrație pentru acest lucru. Poți să o atingi, să o guști sau să o vezi? Nu, dar mirele îi dă soției sale un inel ca semn vizibil care arată înspre faptul că el o iubește și îi este dedicat.

Acest simbolism se aplică și la doctrina botezului. Aceasta este realitatea invizibilă sau adevărul. Semnul exterior al botezului arată în mod vizibil faptul că realitatea invizibilă este adevărată.

Deși atunci când mulți dintre noi auzim cuvântul „sacrament”, ne gândim imediat la romano-catolicism, nu este „catolic” să crezi în existența sacramentelor. Romano-catolicismul învață faptul că botezul spală păcatul originar și actual, oferind harul sfințitor al justificării care îi dă putere celui care este botezat să creadă și să trăiască o viață prin Duhul Sfânt.16 Acest lucru se realizează ex opere operato; adică, prin simplul fapt că este făcut acest act, lucrarea de spălare a păcatelor este împlinită. Noi, ca protestanți, respingem această învățătură pentru că noi credem că suntem justificați doar prin credință, doar prin harul lui Dumnezeu și doar prin lucrarea lui Hristos. Botezul copiilor, asemenea botezului adulților, nu spală păcatele și nici nu justifică pe cineva.

Catehismul de la Heidelberg vorbește despre acest lucru atunci când spune: Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?

Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate păcatele (72).17 Fiind un sacrament, botezul semnifică în mod vizibil și pecetluiește promisiunea Evangheliei care trebuie primită prin credință.

Așadar, noi vorbim despre predicarea Evangheliei și despre sacramente ca fiind „mijloace ale harului”. Prin aceste mijloace Duhul Sfânt ne comunică harul lui Dumnezeu pentru crearea (predicarea Evangheliei) și confirmarea (sacramente) credinței noastre. 18

16 17

4.

18

Catehism of the Catholic Church (New York: Deoubleday, 1994), 353-4.

The Creeds of Chritendom, III:330; cf. Mărturisirii de Credință de la Westminster, 27.

Vezi Catehismul de la Heidelberg, 65.

18 Har Dacă botezul este un sacrament care portretizează și promite harul în mod vizibil, atunci ce este harul? Harul lui Dumnezeu este atitudinea Lui de îndurare față de păcătoși, în ciuda faptului că aceștia nu au făcut nimic să îl câștige (dar nemeritat) și în ciuda faptului că au făcut tot ce le stă în putință pentru a nu avea parte de el (dar de-meritat). De aceea, Pavel spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi” (Ef. 2:8). Noi nu am făcut nimic să ne câștigăm mântuirea, fiindcă aceasta „nu (este) prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef. 2:8), ci în schimb, am făcut tot ce ne stătea în putință pentru a nu avea parte de ea, urmând „mersul lumii acesteia” și pe „domnul puterii văzduhului”, trăind „în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre” (Ef. 2:2-3).

Așadar, putem spune că harul se aseamănă cu dragostea pe care o arătăm copiilor noștri. Noi îi iubim din momentul în care aflăm că au fost concepuți, deși în acel moment nu au făcut nimic pentru a ne merita și câștiga dragostea. Pe măsură ce aceștia cresc, pot fi neascultători și își pot pierde orice drept de a fi iubiți, dar în ciuda acestor lucruri, noi îi iubim.

Legământ Totuși noi nu primim acest har al lui Dumnezeu din senin. Avem parte de el într-un anumit context. Acest context este ceea ce noi numim relație bazată pe legământ. Pavel spune că cei care făceau parte dintre neamuri erau „străini de legămintele făgăduinţei” (Ef. 2:12). A fi într-o astfel de stare însemna să nu ai parte de dragostea lui Dumnezeu și să fii în afara harului Său. Să privim la ceea ce înseamnă cuvântul „legământ”.

Legământul este o legătură solemnă inițiată de o anumită parte cu o alta. De exemplu, gândește-te la modul în care președintele promite sau încuviințează în mod solemn să mărească fondurile pentru școlile publice. El face această înțelegere (legământ) și apoi pentru a dovedi că va împlini ceea ce spune, semnează proiectul de lege și îl confirmă prin marcarea lui cu ștampila oficială a funcției de președinte (sacrament).

Această ștampilă oficială (sacrament) arată tuturor celor care citesc acest acord că președintele s-a angajat să facă ceea ce este prevăzut în el (a făcut un legământ). În legământul încheiat de Dumnezeu, El hotărăște

19 să îi mântuiască pe toți aceia care cred în Domnul Iisus Hristos. El confirmă acest lucru prin însemnele Sale oficiale - sacramentele.

Un legământ este o legătură sau o promisiune. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam prin care îi promite că descendenții lui vor fi ca nisipul mării și ca stelele de pe cer (Gen. 15:5). Așadar, semnul legământului circumciziei (sacramentul) arăta faptul că ceea ce i-a spus Dumnezeu este adevărat.

Legământul harului Credincioșii din toate veacurile au primit acest har și drept urmare sunt membri ai „legământului harului”. Amintește-ți că am spus faptul că legământul este o legătură solemnă încheiată între două părți și că harul este atitudinea pe care o are Dumnezeu față de păcătoși, în ciuda faptului că ei nu au făcut nimic să o merite (dar nemeritat) și în ciuda faptului că au făcut tot ce le stătea în putință să nu aibă parte de el (dar de-meritat). „Legământul harului”, așadar, este harul lui Dumnezeu, pe care a început să-l descopere poporului său din Grădina Eden și va continue să-l descopere până în zorii noii creații, a unui cer și a unui pământ nou. Planul de mântuire a lui Dumnezeu, „legământul” Său, este revelat progresiv prin mai multe acte individuale de încheiere a legământului. Pe toate acestea le numim „legământul harului”.

Acest legământ a început în Grădina Eden și va continua până la revenirea Domnului. Dumnezeul nostru îndurător a încheiat pentru prima dată acest legământ al harului cu părinții noștri căzuți atunci când le-a vorbit despre promisiunea unei „semințe”. Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei: „Vrăjmăşie voi pune între tine (șarpe) şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3:15). Mai târziu, El a detaliat acest legământ sub forma legământului cu Noe, apoi a legământului încheiat cu patriarhii Avraam, Isaac și Iacov, apoi cu Moise și tot poporul până la venirea lui Iisus Hristos. Într-o anumită măsură, putem vorbi despre legăminte sau despre legământul atotcuprinzător al harului, ca fiind procesul prin care Domnul a udat promisiunea „sămânță” până a devenit o plantă matură în Noul Legământ încheiat prin Iisus Hristos.

Catehismul nostru de la Heidelberg, în întrebarea și răspunsul 19, rezumă istoria legământului harului spunând că Dumnezeu

20 ….a revelat-o, mai întâi, în Paradis, a vestit-o, apoi, prin sfinţii patriarhi şi prooroci şi a reprezentat-o prin jertfele şi prin celelalte ceremonii ale Legii, şi pe care, în cele din urmă, a împlinit-o prin unicul şi preaiubitul Său Fiu.19 Mărturisirea de Credință de la Westminster rezumă în felul următor această istorie a răscumpărării: Deşi lucrarea de răscumpărare nu a fost înfăptuită de Cristos decât după întruparea Sa, cu toate acestea, puterea, eficacitatea şi beneficiile care decurgeau din ea au fost comunicate celor aleşi din toate veacurile, în mod succesiv de la începutul lumii, prin acele promisiuni, prototipuri şi jertfe prin care L-au revelat şi semnificat pe El ca fiind Sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui şi Mielul junghiat de la întemeierea lumii. El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

(VIII. 6).20 Așadar, atunci când abordăm tema biblică a botezului, trebuie să folosim același limbaj. Vorbim având același glas atunci când înțelegem și spunem că botezul este semnul sacramental și pecetea harului legământului minunat al lui Dumnezeu, prin care Tatăl nostru iubitor L-a revelat pe Fiul, poporului Său.

19 20

The Creeds of Christendom, III:313.

Idem, III:621-2

21

CIRCUMCIZIA SI BOTEZUL Am nădejdea că acum gândim în același fel. Împreună credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și că acest Cuvânt ne vorbește cu autoritate privitor la ceea ce trebuie să credem pentru a fi mântuiți și cum trebuie să trăim cu înțelepciune pentru că suntem creștini. Dorim să comunicăm într-un mod evlavios care urmărește și promovează unitatea trupului lui Hristos. De asemenea, avem aceiași apreciere față de termeni precum „sacrament” și „legământul harului”. Tot ce ne mai rămâne de făcut este să cădem de acord cu privire la răspunsul la întrebarea: „De ce bisericile reformate botează copiii credincioșilor?”

Semnificația circumciziei din Vechiul Testament Așa cum am menționat deja în treacăt, semnul Noului Legământ al inițierii în poporul legământului lui Dumnezeu, botezul, corespunde circumciziei din Vechiul Testament, Aceasta este menționată, deoarece o înțelegere corectă a botezului depinde de modul în care înțelegem circumcizia.

Circumcizia era atât un jurământ care aducea cu sine un blestem, o binecuvântare „Eu voi fi Dumnezeul tău”, cât și semnul consacrării față de Domnul legământului harului: „Tu vei fi poporul Meu.” Semnul blestemului Circumcizia era un jurământ exterior care implica un blestem. Era o judecată simbolică de care toți bărbații legământului trebuiau să aibă parte. Jurământul lui Dumnezeu: „Eu voi fi Dumnezeul Tău” a fost ratificat și aplicat prin tăierea prepuțului organului reproductiv al bărbatului. Semnul acesta simboliza faptul că partea implicată în legământ care își va încălca jurământul, va fi înlăturată din poporul său și supusă blestemului (Gen. 17:14). Acest semn se aplica asupra organului reproductiv deoarece în cazul în care o persoană din popor încălca legământul, urmașul său va avea parte de aceiași pedeapsă. De aceea, mai devreme, în Geneza 15, Avram a avut vedenia neobișnuită în care

22 Dumnezeu trecea printre stârvurile animalelor despicate. Dumnezeu făcea jurământul prin care spunea că dacă nu-Și va împlini promisiunea față de poporul Său, El va fi tăiat asemenea animalelor. De aceea era un lucru grav ca cineva să nu primească semnul circumciziei, însemna că acea persoană încălca legământul (Gen. 17:14) și de aceea a fost poruncit în repetate rânduri pe parcursul istoriei răscumpărării (Ex. 4:24-26; Iosua 5:2).

Semnul consacrării Circumcizia includea, de asemenea, și aspectul binecuvântării lui Dumnezeu, semnificând loialitatea poporului față de împăratul lor.

Atunci când Isaac, fiul promis, a fost născut, Avraam l-a circumcis în cea de-a opta zi întocmai cum a poruncit Dumnezeu (Gen 21:4). Mai târziu însă Avraam a fost chemat să îl jertfească pe Isaac (Gen. 22). Dumnezeu a spus că Isaac trebuia să fie adus ca „ardere de tot” (Gen. 22:2), tipul de jertfă care exprima consacrarea deplină. Astfel, Avraam a fost confruntat cu dilema consacrării simbolizată prin circumcizie, deoarece putea fi consacrat lui Dumnezeu doar prin a experimenta judecata a ceea ce simboliza circumcizia.21 Semnul legământului Circumcizia a fost dată lui Avraam în contextul unui legământ. În Orientul Apropiat din antichitate, legămintele erau ratificate atunci când împăratul și supușii lui făceau jurăminte sfinte și le simbolizau într-un mod dramatic prin ritualuri solemne folosind cuțitul (Gen. 15, 17).22 Circumcizia urma tiparul legămintelor care erau încheiate în Orientul Apropiat antic. Tiparul de bază era după cum urmează: preambulul istoric, în care regele (suzeranul) făcea o cronică referitoare la cine este el pentru supușii Săi (vasalii). Remarcăm acest aspect prin următoarele cuvinte: „Eu sunt Domnul care te-am scos din Ur, din Haldeea…Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic” (Gen. 15:7, 17:1). Apoi, împăratul făcea stipulările relației încheiate prin legământ, în care promitea să facă anumite lucruri, în timp ce supușilor le erau prezentate obligațiile pe Meredith G. Kline, By Oath Consigned (reprinted; Eugene: Wipf &Stock, 1998), 44-5.

Meredith G. Kline, „Genesis”, The New Bible Commentary (Grand Rapids: Eerdmans, 1970), 96.

21 22

23 care le aveau. Prin circumcizie Dumnezeu promitea să fie „Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7), în timp ce poporul Său avea următoarea obligație: „Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (Gen. 17:1). La final, împăratul enumera sancțiunile legământului: dacă supușii lui erau ascultători, el îi binecuvânta, dar dacă erau neascultători, îi blestema. Acest lucru se poate observa în aspectul circumciziei a blestemului/consacrării, menționat mai sus.

Așadar, circumcizia era „semnul legământului” (Gen. 17:11), de natură exterioară, stabilit în cadrul legământului dintre DOMNUL și poporul Său. Este important să înțelegem acest lucru pentru că circumcizia nu a fost un semn care avea în vedere doar binecuvântările temporare și naționale. Adesea, există o lipsă de înțelegere cu privire la acest lucru. Totodată, circumcizia nu era doar o modalitate exterioară de distingere a poporului Israel de celelalte popoare din jurul său, din punct de vedere etnic. Semnificația circumciziei nu se oprea doar la aceste lucruri atunci când un băiat evreu era circumcis în cea de-a opta zi sau când o persoană de altă naționalitate se convertea la credința în DOMNUL poporului Israel.

Circumcizia nu era doar un act fizic, ci avea un profund caracter religios și spiritual. Aspectul binecuvântării/consacrării este evidențiat peste tot în Scriptură. De exemplu, în Romani 2:28-29 Pavel spune faptul că circumcizia nu este „aceea care este pe din afară, în carne”, ci „este aceea a inimii, în duh, nu în slovă”. În consecință este semnul exterior a celor mai importante binecuvântări spirituale pe care le primeau aceia care își puneau încrederea doar în Domnul Iisus Hristos. De aceea în textul pe care l-am menționat mai înainte, Romani 4:11, Pavel spune că Avraam „a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă.” Pentru evrei circumcizia era semnul binecuvântărilor pe care Dumnezeul nostru îndurător le oferă păcătoșilor nevrednici: regenerarea (Rom. 2:29) și justificarea (Rom. 4:11).23 Întorcându-ne la pasajele Vechiului Testament, este clar că circumcizia avea o semnificație profund spirituală. Profetul Ieremia l-a mustrat aspru pe fiul DOMNULUI, pe Israel (Ex. 4:22), arătând poporului 23

Vezi Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 16:27.

24 că primirea semnului exterior al circumciziei, nu era scopul acesteia.

Datorită atitudinii și necredinței lor, ei au devenit necircumciși spiritual și considerați ca făcând parte din categoria neamurilor necurate-în ciuda circumciziei lor exterioare: Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi împrejur, care nu sunt tăiaţi împrejur cu inima, pe egipteni, pe iudei, pe edomiţi, pe amoniţi, pe moabiţi, pe toţi cei ce îşi rad colţurile bărbii, pe cei ce locuiesc în pustiu; căci toate neamurile sunt netăiate împrejur, şi toată casa lui Israel are inima netăiată împrejur (Ier. 9:25-26).

Remarcă modul în care următoarele pasaje din Vechiul Testament descriu circumcizia. În primul rând, circumcizia era un semn al inimii care mărturisea păcatul și necurăția acesteia (Lev. 26:40-42); în al doilea rând, era un semn al unei inimi circumcise/sfinte (Deut. 10:16) și în al treilea rând era un semn al lucrării harului lui Dumnezeu în inima acelor păcătoși pe care DOMNUL îi va scoate și îi va strânge din exilul datorat neascultării lor (Deut. 30:6). Observă modul în care această promisiune de strângere din nou a poporului în țara promisă coincide nașterii spirituale, conform explicației pe care o dă Ezechiel mai târziu: Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră. Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele (Ezec. 36:2427). În final Vechiul Testament descrie circumcizia chiar ca semn pe care Pavel îl va descrie în Noul Testament ca fiind dezbrăcarea de omul vechi și îmbrăcarea cu omul nou (Ier. 4:4, 9:26, Ezec. 44:7cf. Ef. 4:22-24, Col. 3:5-14).

25 „Circumcizia creștină” De ce este important să înțelegem faptul că circumcizia semnifica mult mai mult decât doar un act fizic, având o însemnătate spirituală profundă? Este important să înțelegem acest lucru pentru că în acest fel putem vedea că semnificația circumciziei era, în fond, aceiași cu cea a botezului.24 Astfel, fiind biserici reformate, învățăm faptul că circumcizia și botezul sunt echivalate în Scriptură.

Semnul Vechiului Testament și ritualul inițierii în comunitatea legământului, circumcizia, avea în vedere aceleași binecuvântări ca semnul Noului Legământ și ritualul botezului. Marea diferență este faptul că în Noul Legământ, semnul exterior sângeros din Vechiul Legământ a fost schimbat cu un semn care nu mai este sângeros. Hristos pe cruce este circumcizia noastră, fiind tăiat în două pe cruce, să zicem așa, asemenea animalelor tăiate în ceremoniile antice ale legământului (Isa. 52:13-53:12, Dan. 9:25-27, Col. 2:11). Drept urmare, pentru creștin circumcizia nu mai este de folos (Gal. 5:1-15).25 Asemenea circumciziei, botezul este descris în Noul Testament ca fiind semnul celor mai mărețe binecuvântări spirituale pe care Dumnezeu le oferă păcătoșilor. În primul rând, botezul este, în general, semnul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu (Fapte 16:30 și versetele următoare); în al doilea rând, botezul este, din punct de vedere specific, semnul iertării de păcate (Fapte 2:38); în al treilea rând, este semnul spălării păcatelor noastre nenumărate (Fapte 22:16); în al patrulea rând, semnifică reînnoirea de care avem parte în Hristos (Gal. 3:28); în al cincilea rând, îmbrăcarea noastră cu Hristos (Gal. 3:28); în al șaselea rând spălarea nașterii din nou și a reînnoirii (Tit 3:5,26 Ef. 5:23) și în al optulea rând, înseamnă unirea credinciosului cu Hristos, a fi îmbrăcat cu

Mărturisirea de Credință de la Westminster 27:5 ne învață lucrul acesta spunând: „În ce priveşte realităţile spirituale semnificate şi manifestate, sacramentele Vechiului Testament erau, în esenţă, acelaşi cu cele din Noul Testament.” The Creeds of Christendom, III:661.

25 Vezi Mărturisirea Belgiană, articolul 34, care spune: „ 26 Aici Pavel corelează semnul (spălării, adică botezul) cu ceea ce el semnifică (regenerarea, reînnoirea) și clarifică faptul că Cel care realizează lucrarea de regenerare și înnoire este Duhul Sfânt, care este turnat prin Iisus Hristos. Cf. John Calvin Commentaries on the Epistle to Titus, trad. William Prigle, Calvin ´s Commentaries, 22 vol.

(Grand Rapids: Baker, retipărit în 1996), XXI:382-3.

24

26 Hristos, a avea pace cu Dumnezeu, a fi sămânța lui Avraam și a fi moștenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu (Gal. 3:26).

Asemenea circumciziei, botezul nu a fost lăsat pentru a fi doar un semn exterior, ci a fost lăsat pentru a arăta înspre anumite realități mult mai mărețe: spre faptul că Dumnezeu oferă viața cea nouă; că Dumnezeu este Cel care justifică; El ne mântuiește! Aceste semne ceremoniale, în ele însele, nu ne mântuiesc, ci ne învață să ne alipim de harul lui Dumnezeu care se găsește în Iisus Hristos.

Astfel, ajungem la Coloseni 2:11-12 în care Pavel nu doar că echivalează circumcizia cu botezul, dar arată faptul că botezul a înlocuit circumcizia în epoca Noului Legământ 27 atunci când spune: În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi (Col. 2:11-12).

Pavel ne învață faptul că creștinul are totul deplin în Hristos, neavând nevoie de nimic care să-l facă să devină mai spiritual (Col. 2:910). Ne învață că am fost circumciși, dar nu de mâini omenești. Aici el vorbește despre realitatea spirituală de care avem parte, despre care se vorbește în Vechiul Testament privitor la circumcizie. Realitatea spirituală era „dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre”, care înseamnă nașterea din nou. Trupul firii noastre este natura păcătoasă care ne-a înrobit și ne-a distrus. A fi dezbrăcat de această fire înseamnă că acesta nu ne mai domină. Acest trup al firii a fost omorât, iar noi am fost înviați. Pavel numește toate acestea „tăierea împrejur a lui Hristos”. Întrebarea este la care „circumcizie” se referă Pavel? Există două modalități de interpretare a gramaticii cuvintelor „tăierea împrejur a lui Hristos”. Pot fi înțelese ca circumcizia lui Hristos, adică răstignirea Lui, fiind „tăiat” în ritualul pe care l-am menționat mai sus în Geneza 15 și 17.

Un alt mod de a înțelege ceea ce a spus Pavel este circumcizia „făcută de Hristos” poporului Său. Este vorba de tăierea împrejur a creștinului, Vezi de asemenea Catehismul de la Heidelberg, 74 și Mărturisirea Belgiană, articolul 34.

27

27 adică, identificarea lui cu Hristos răstignit. Este important să remarcăm faptul că această înțelegere nu exclude prima interpretare, pentru că tăierea noastră împrejur prin botez reprezintă identificarea noastră cu circumciderea lui Hristos pe cruce, unde a purtat blestemul încălcării legământului de către noi, fiind astfel „șters” pentru ca încălcările noastre de lege să fie iertate și anulate (Col. 2:13-14) și pentru ca noi să putem fi eliberați de puterea diavolului și a armatelor sale (Col. 2:15).

Așadar, când am fost tăiați împrejur de Hristos? Versetul 12 oferă explicația spunând în esență: „ați fost circumciși atunci când ați fost botezați.”28 De aceea noi nu mai trebuie să trecem prin ritualul circumciziei pentru a deveni mădulare ale lui Hristos sau a bisericii Sale.

Din acest motiv este considerat că semnul Noului Testament a înlocuit semnul Vechiului Testament, circumcizia. De aceea Pavel putea să spună în Filipeni 3:3: „Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu.” Ceea ce spune Pavel aici este faptul că biserica Noului Testament, ca întreg, este formată din oamenii care au avut parte de adevărata circumcizie. Conform cuvintelor sale din Coloseni 2:11-12, a fi circumcis înseamnă să fii botezat.

Botezul ca semn al blestemului și al consacrării Având în minte faptul că circumcizia este corelată cu botezul, este interesant faptul că botezul este, de asemenea, un semn al blestemului/consacrării. Pentru aceia care cred în ceea ce semnifică botezul, este un semn și o pecete a binecuvântării lor în Hristos, însă pentru aceia care resping ceea ce semnifică botezul, este un semn și o pecete a judecății lor ca cei care au încălcat legământul.

Așadar putem vorbi atât despre circumcizie, cât și despre botez ca semne vizibile și peceți a poporului legământului. De asemenea am văzut că acestea semnifică sau reprezintă, același lucru. Mai mult, pentru că botezul înlocuiește circumcizia, în Noul Legământ copiii credincioșilor trebuie să fie botezați, la fel cum erau circumciși în Vechiul Legământ.

Din ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 10:2 observăm faptul că El a considerat circumcizia și blestemul ca fiind, în esență, același lucru. În Iustin Martirul a arătat acest lucru în Dialog cu Trifo evreul”, cap 18 spunând: „Așadar spală-te, fii curat și părăsește fărădelegea din sufletul tău, precum Dumnezeu te invită fii spălat în acest baptistier, fiind circumcis cu adevărata circumcizie.”

28

28 pasajul care cuprinde acest verset Pavel a vorbit despre „părinții” noștri zicând: „toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise”. Am putea spune că acesta este textul doveditor care vorbește despre botezul copiilor! Aceia care au fost circumciși și au trecut prin mare (Ex. 12:37) au fost „botezați”, la fel cum noi cei care am fost botezați, am fost circumciși. Contextul acestei afirmații este paralela pe care o face Pavel între poporul Israel, în vremea Exodului când au fost scăpați din robia egipteană și au rătăcit în pustie, și poporul Noului Legământ al lui Dumnezeu, care trebuie să-i aibă ca pildă pe părinții lor în credință (în limba greacă tupoi,„antetip”). Ceea ce dorește Pavel să spună este faptul că există o relație de analogie atât de strânsă între experiența poporului Israel și cea a bisericii, încât apostolul poate vorbi despre neamul aflat sub conducerea lui Moise ca participând la semnele și pecețile corespunzătoare sacramentelor bisericii, a botezului și a Cinei Domnului.29 Astfel biserica este o continuare a poporului Israel, fiind poporul legământului lui Dumnezeu, iar ca popor al lui Dumnezeu, aceștia trebuie să primească semnul legământului Asemenea circumciziei, trecerea lui Israel prin Marea Roșie a fost o „ordalie” a binecuvântării și a blestemului: Egiptul a fost blestemat, iar poporul Israel a fost binecuvântat.30 La fel vorbește și Pavel despre această trecere prin Marea Roșie ca fiind „botez”, deși s-a petrecut în Vechiul Testament. Totodată trecerea Mării Roșii a fost un botez pentru că asemenea bisericii, „botezul” lui Israel avea o natură colectivă. Botezul „pentru Moise” însemna că poporul împărtășea același destin al mijlocitorului legământului, Moise, prin participarea în eliberarea sa din Egipt, prin apele Mării Roșii, pe când botezul în Hristos (cf. Rom. 6:3), Mijlocitorul legământului care a purtat blestemul în locul poporului Său, semnifică împărtășirea noastră cu destinul Său de eliberare din blestemul morții și din a fi despărțiți de Dumnezeu, prin învierea Lui glorioasă. 31 Prin compararea botezului cu Potopul, Petru ne arată faptul că botezul este, de asemenea, un semn al blestemului și al consacrării (1 Kline, By Oath Consigned, 67-8.

Despre acest lucru vorbesc părinții bisericii Tertullian, în Despre botez, cap. 9 și Ambrozie, în De mysteriis, cap. 3.12.

31 C. K. Barrett, The First Epistle to the Corinthians (San Francisco: Harper, 1968), 221.

29 30

29 Petru 3:20-22).32 În acest pasaj, botezul creștin este denumit în mod explicit „icoană” (gr. Antiupon; v. 21) a apelor judecății potopului.

Este important să remarcăm faptul că traducerea Bibliei NIV a cuvântului icoană ca „această apă simbolizează botezul care vă mântuiește pe voi acum” nu este atât de precisă precum traducerile NASB sau ESV care spun: „și asemenea acestuia, botezul care vă mântuiește pe voi acum”, respectiv „botezul care este potrivit acestuia”.

Petru dorește să arate faptul că apele potopului erau o anticipare a apelor botezului. Așa cum Noe a fost scăpat de judecata apelor potopului, tot așa și noi suntem scăpați de judecata lui Dumnezeu, prin apele botezului, deși, precum Petru spune în următoarea afirmație, nu semnul în sine (spălarea cu apă) este cel care mântuiește, ci realitatea semnificată prin semnul judecății, al spălării cu apă. Așadar botezul mântuiește pentru că este corelat cu învierea lui Hristos (v. 21) și o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu (v. 21). Aici se au în vedere atât semnul, cât și semnificația lui. Despre acest verset Calvin a scris: Totuși semnificația nu este neclară, faptul că Noe scăpat din ape, a avut parte de un fel de botez. Apostolul menționează acest lucru pentru a marca asemănarea dintre el și noi…Așa cum Noe a dobândit viața prin moarte, atunci când în arcă a fost păzit împreună cu mica lui familie, fiind închis ca într-un mormânt, în timp ce întreaga lume pierea; tot așa acum, moartea care este ne arătată prin botez reprezintă intrarea în viață, iar noi nici nu putem spera să fim mântuiți, decât dacă suntem separați de lume…Trebuie să recunoaștem în botez spălarea spirituală, să îmbrățișăm prin el mărturia iertării păcatelor și garanția restaurării noastre, în așa fel încât Hristos să fie onorat și Duhul Sfânt; pentru ca nici o fărâmă din mântuirea noastră să nu poată fi atribuită semnului.33

Vezi Tertullian, Despre Botez, cap. 8. Este interesant de asemenea modul în care aspectul binecuvântării al apei este prezentat de Tertulian (Despre botez, cap. 3) și Ambrozie (De mysteriis, cap. 3.9) prin considerarea apelor creației a unui tip de botez, care au adus viață.

33 John Calvin, Commentaries on the Epistle of Paul the Apostle to the Hebrews, trad. John Owen, Calvin's Commentaries, 22 vol. (Grand Rapids: Baker, retipărit 1996), XXII:116, 117, 118.

32

30 Așadar, este important să remarcăm faptul că judecata prin apă indică binecuvântarea sau blestemul pentru cel care trece prin această apă. Binecuvântarea vine peste cei care sunt justificați doar prin har și care îmbrățișează promisiunea botezului doar prin credință. Creștinii intră în apele nimicirii crezând că Dumnezeu îi va elibera pe ei și pe copiii lor prin același element care va fi folosit pentru a aduce judecata peste necredincioși. De aceea, Petru poate face referire la Noe și familia lui, a căror suflete au fost „scăpate prin apă”. Blestemul, pe de altă parte, vine asupra celor care intră în apă fără a avea credință, care sunt înghițiți și nimiciți de apele judecății, casa leviatanului și a dragonului.

Exemplul lui Avraam În acest moment trebuie să ne oprim și să medităm la semnificația acestui lucru. Atunci când realizăm că circumcizia și botezul sunt semnele Vechiului și Noului Testament, că acestea, semnifică, în esență același lucru și că botezul înlocuiește circumcizia, trebuie să constatăm faptul că fiecare argument adus împotriva botezului copiilor din Noul Testament este și împotriva circumciziei copiilor din Vechiul Testament.34 Deoarece botezul este un semn al harului mântuitor al lui Dumnezeu, botezul nu urmează neapărat cronologic după ce un păcătos este mântuit, precum afirmă și Mărturisirea de Credinți de la Westminster în capitolul 28:6: „Eficacitatea botezului nu este legată de momentul în care este administrat.”35 Din moment ce botezul reprezintă experimentarea în manieră tangibilă a harului și a milei lui Dumnezeu în Hristos, poate fi un aspect încărcat de emoții a vieții noastre de creștin.

Mulți dintre aceia cărora le este destinată această broșură au fost botezați public fiind adulți. Eu împărtășesc, de asemenea, aceiași experiență. Cu toate acestea, nu trebuie să ne gândim că experiența mărturisirii harului lui Dumnezeu înaintea multor credincioși este testul pentru teologia pe care o susține cineva cu privire la botez. În vreme ce Acest lucru a fost enunțat de asemenea de John Calvin, Institutes of the Christian REligion, ed. John T. Mc. Neil, trad. Ford Lewis Battles, Library of Christian Classics, 2 vol (Philadelphia: The Westminster Press, 1960), 4:16:9, 29.

35 The Creeds of Christendom, III:663; Cornelis P. Venema, „SAcraments an Baptism in the REformed Confessions.” Mid-America Journal of Theology 11 (2000): 82.

34

31 botezul poate fi o experiență care mișcă din punct de vedere emoțional, asta nu înseamnă că botezul adulților este cel mai bun mod sau singurul mod prin care Dumnezeu intenționează ca acest sacrament să fie administrat. Botezul și harul lui Dumnezeu nu sunt mai lipsite de importanță sau de putere atunci când sunt aplicate unui copil în prezența părinților, bunicilor, a fraților și surorilor în Hristos sau în viața unui copil care crește într-o familie creștină și nu cunoaște precis o zi în care să nu fi avut parte de prezența și harul Domnului Iisus Hristos.

Amintește-ți de Timotei, despre care Pavel spune în 2 Timotei 3:15: „din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus.”

Acestea fiind spuse, Noul Testament nu ne învață că există neapărat o relație cronologică simultană între primirea sacramentelor și binecuvântările spirituale. Gândește-te la faptul că o persoană poate auzi Cuvântul predicat de sute de ori, înainte de a primi binecuvântările despre care vorbește Cuvântul. Eu am crescut într-o familie creștină, am auzit istorisirile biblice, am frecventat școala duminicală, m-am rugat împreună cu familia mea, am auzit citite Scripturile, însă, în mod conștient, nu am crezut decât după vârsta de 17 ani. Trebuie oare să ajungem la concluzia că toată lumea trebuie să treacă întâi prin mai mulți ani de auzire a Cuvântului și doar apoi să devină credincios? Răspunsul este nu. Experiența personală a unui om, nu devine doctrina bisericii.

Acesta este lucrul care s-a întâmplat în privința botezului. Convertirea și botezul meu au fost două experiențe pline de emoție, însă doar pentru că mie mi s-a întâmplat așa, nu înseamnă că așa trebuie să i se întâmple și altuia. Tot așa cum cuvântul Evangheliei poate fi predicat cuiva la un moment dat, iar binecuvântarea mântuirii să vină mai târziu, la fel este și în cazul botezului. Poate trece o perioadă lungă de timp între momentul în care copilul primește botezul și momentul în care Dumnezeu îi dă copilului cunoștința mântuitoare a adevărului reprezentat prin botez.

Atunci când spunem că botezul este un semn al cuiva care este deja mântuit, uităm ceva ce este foarte surprinzător cu privire la ceea ce ni se spune despre Avraam. În Romani scrie că tăierea împrejur a lui Avraam a fost o pecete a neprihănirii care vine prin credință. Avraam deja era credincios. Așa cum este scris în Geneza 15:6: „Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.” El a fost

32 circumcis după ce a crezut. Dar ce i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam să facă în Geneza 17? I-a fost poruncit să administreze semnul circumciziei urmașului său.36 Pe măsură ce istorisirea continuă, Avraam îl ia pe fiul său Ismael, pe toți copiii născuți în casa lui și în casa slujitorilor lui și îi taie împrejur. Mai târziu, după ce a fost născut Isaac, Avraam îl circumcide, deși nu are decât opt zile și nu a dat nici un semn că era deja credincios. Așadar, Avraam îi circumcidea pe oameni înainte să-și mărturisească credința în DOMNUL. Circumcizia avea aceiași semnificație a neprihănirii care vine prin credință, însă din moment ce între semn și semnificație nu era o relație simultană, semnul putea fi aplicat primul, iar apoi Isaac putea primi în viața sa binecuvântarea semnului, neprihănirea prin credință. Noi, fiind copii ai lui Avraam (Gal 3:7), trebuie să urmăm exemplul Său. Deși, poate nu înțelegem cum bebelușul nostru poate fi botezat acum și mai târziu să devină credincios, acesta este modul prin care Dumnezeu a lucrat pe parcursul istoriei. A făcut asta atunci și o poate face și acum – și chiar face asta!

Astfel, semnul legământului lui Dumnezeu trebuie să fie aplicat copiilor credincioșilor pentru că a înlocuit circumcizia. Aceiași „sămânță” sau urmași ai lui Avraam care au fost circumciși în Vechiul Testament sunt „sămânța” care este acum botezată. Așa cum am văzut mai devreme în corelarea circumciziei cu botezul: „Esența semnului nu a fost niciodată anulată, însă forma sa a fost.”37 Aceasta înseamnă că harul lui Dumnezeu este același în toate legămintele, deși semnul diferă: circumcizia a fost înainte, iar acum este botezul.

Augustin a arătat deja acest lucru în Despre botez, contra donatiștilor, IV:461-2.

Herman Hoeksema, The biblical Ground for the Baptism of Infants (First Protestant Reformad Church: Grand Rapids, reprinted 1990), 21, cf. B. B. Warfield, „Christian Baptism”. Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E. Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1970), I:326-7.

36 37

33

LEGĂMÂNTUL ȘI BOTEZUL Doresc să repet faptul că Dumnezeul care se revelează pe Sine în Biblie este un Dumnezeu care încheie legăminte și care a intrat într-o relație cu poporul Său în baza legământului. În trecut El a făcut legăminte și va face acest lucru și în continuare. De fiecare dată când Dumnezeu face un legământ între El și popor, El hotărăște un semn al acestui legământ. De exemplu în Grădina Eden, El a lăsat pomul vieții (Gen. 2:9); lui Noe și întregului pământ a lăsat curcubeul (Gen. 9:13); lui Avraam i-a dat circumcizia (Gen. 17:10; poporului Israel i-a dat Sabatul (Ex. 13:13) și Paștele (Ex. 12), printre altele; iar bisericii i-a dat botezul (Mat. 28:19) și Cina Domnului (Mat. 26:26-29). Aceste sacramente erau lăsate pentru a avea o semnificație vizibilă și pentru a pecetlui lăuntric, adică pentru a confirma binecuvântările pe care le oferă Dumnezeu.

De prea multe ori în discuțiile despre botez și despre botezul copiilor, pierdem din vedere imaginea de ansamblu a Scripturii.

Folosirea unor argumente pe baza unor versete scoase din context nu este o soluție. De aceea, continuăm cu o discuție despre „imaginea de ansamblu” a Scripturii. Botezul nu este izolat de ceea ce se întâmplă în desfășurarea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu, ci este strâns legat de contextul atotcuprinzător a relației bazate pe legământ dintre Dumnezeu și poporul Său. Separat de acest context a Vechiului și al Noului Testament, este aproape imposibil să avem o discuție clară despre botez.

Unitatea poporului lui Dumnezeu în Vechiul și Noul Testament Imaginea de ansamblu a circumciziei și a botezului este unitatea relațiilor bazate pe legământul cu Dumnezeu din Vechiul și Noul Testament. Există o unitate fundamentală a legământului harului, acesta descoperindu-se progresiv pe parcursul Scripturii, din Geneza 3:15 până în punctul culminant al venirii lui Hristos la „împlinirea vremii” (Gal. 4:4). Ca să exprim acest lucru în termeni care sunt legați de subiectul botezului: după ce poporul lui Dumnezeu a aplicat semnul legământului

34 timp de 2000 de ani, trebuia menționată o revocare explicită a acestei practici, dacă aceasta s-a sfârșit.38 Continuitatea între Vechiul și Noul Testament există până când Noul Testament afirmă că aceasta a încetat prin revocarea unei practici. Aceia care neagă botezul copiilor au etichetat acest lucru ca fiind „argumentul tăcerii”. Tăcerea însă este asurzitoare! Argumentele tăcerii nu sunt argumente slabe atunci când poate fi demonstrat faptul că motivul tăcerii este un adevăr asumat.

Realitatea este că Noul Testament asumă din Vechiul Testament învățătura biblică care spune că Dumnezeu a administrat în același mod relația Sa bazată pe legământul cu poporul Său. Forma în care legământul a fost administrat s-a schimbat din Vechiul în Noul Testament, totuși esența promisiunii legământului rămâne aceiași. De aceea spunem că este și a fost un singur popor al lui Dumnezeu în toate veacurile, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iată modul în care Mărturisirea de Credință de la Westminster a formulat acest lucru într-o manieră biblică, în capitolele VII. 5, 6: 5. Legământul acesta a fost administrat în mod diferit în vremea Legii şi în vremea Evangheliei. Sub Lege a fost administrat prin promisiuni, profeţii, jertfe, circumcizie, mielul pascal şi alte rânduieli date poporului evreu. Toate acestea arătau mai dinainte venirea lui Cristos şi erau, pentru vremea aceea, suficiente şi eficace prin lucrarea Duhului, pentru învăţarea şi edificarea celor aleşi în credinţa în Mesia cel promis, prin care aveau iertarea deplină a păcatelor şi mântuirea eternă; şi acesta se numeşte Vechiul Testament.

6. Sub dispensaţia Evangheliei, când S-a arătat Cristos – adevărul – slujbele prin care este acordat acest legământ sunt predicarea Cuvântului şi administrarea sacramentelor botezului şi Cinei Domnului. Deşi mai puţine la număr şi administrate cu mai multă Martin Bucer (1491-1551) învăța de asemenea acest lucru în comentariul său din anul 1536 pe Romani, spunând: „din moment ce a fost practica și ritualul bisericii de cât biserica a fost pe pământ, nu era nici un motiv pentru care Domnul să formuleze instrucțiuni speciale despre aceasta atunci când a venit ziua unei proclamări mai îmbelșugate și a prezentării mai depline a harului.” Common Places of Martin Bucer, trad. Și ed. D.F. Wright, The Courtenay Library of Reformation Classics 4 (Appleford: Sutton Courtenay, 1972), 306.

38

35 simplitate şi mai puţină slavă exterioară, cu toate acestea, în ele [legământul] este înfăţişat într-o mai mare plinătate, claritate şi eficacitate spirituală, tuturor popoarelor, atât iudeilor, cât şi neamurilor şi este numit Noul Testament. Nu există deci două legăminte ale harului, diferite ca substanţă, ci unul şi acelaşi, dar în dispensaţii diferite.39 Așadar, vedem că Noul Testament ne învață în mod clar despre această unitate. În Romani apostolul Pavel ne învață că poporul Israel nu ar trebuie să fie echivalat cu adevărata sămânță a lui Avraam; adică, el a respins faptul că descendenții fizici ai lui Avraam erau poporul spiritual al Domnului. În schimb, ne învață că „Israelul”, sămânța lui Avraam, sunt doar copiii promisiunii, aceia care își pun credința în Domnul. De aceea, Pavel îl numește pe Avraam „tatăl tuturor celor care cred” (Rom. 4:11), nu a tuturor celor care sunt descendenți ai lui din punct de vedere fizic sau al naționalității. Suntem învățați acest lucru, de exemplu, în Romani 9:6-8, care spune: Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.”

Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă. „Israel”, adică toți evreii etnici, niciodată nu au fost toți „din Israel”, adică parte a adevăratului Israel spiritual. Acesta a fost răspunsul problemei și dezamăgirii pe care o avea Pavel de a nu vedea convertiri uimitoare la Hristos atunci când predica Evanghelia poporului evreu.

Poporul lui Dumnezeu sunt cei care au credință. Atunci când Pavel spune în Romani 4:11 că Avraam este „tatăl tuturor celor care cred”, atât a neamurilor netăiate împrejur, cât și a evreilor tăiați împrejur, el spune și faptul că promisiunea făcută lui Avraam că va „moșteni lumea” nu a fost rezultatul performanței lui de păzire a legii, ci este făcută „pe temeiul 39

Creds of Christendom, III:617-8.

36 acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă” (4:13). Apoi adaugă: „Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită” (4:14).

De asemenea amintește-ți de Romani 2:28-29. Vorbind despre importanța pe care o dădeau evreii circumciziei, apostolul spune: Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

De aceea în Romani 11 Pavel vorbește despre „măslinul legământului”. Rădăcina este sfântă și la fel sunt și ramurile (11:6) - dar ramurile nu sunt formate doar din Israelul etnic, ci din evreii și neamurile care au credință (11:20). El dorește să arate faptul că neamurile, ramurile sălbatice ale măslinului (11:17), sunt altoite în măslinul deja existent și sunt hrănite de acesta. Așadar biserica, nu este un popor separat, ci este parte a unui singur popor al lui Dumnezeu.

Pavel repetă acest mesaj al său în Galateni 3:7 atunci când spune: „Înţelegeţi şi voi, dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă.” Întreg contextul din 3:1-9, 16-19, 26-29 și 4:1-7 confirmă această perspectivă.

Primim Duhul Sfânt prin „auzirea credinţei” (3:5), asemenea lui Avraam care „a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” (3:6 cf. Gen. 15:6). Atunci când Dumnezeu a promis să binecuvânteze toate popoarele lumii prin Avraam, în Geneza 12:3, El îi predica mai de dinainte Evanghelia harului. Aceste versete au o semnificație foarte clară: Dumnezeu l-a mântuit pe Avraam prin credință, prin predicarea aceleiași Evanghelii pe care noi o auzim acum; astfel, noi suntem copiii lui spirituali, membri ai familiei lui Dumnezeu. De aceea, cartea Evrei spune: „Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor” (Ev. 4:2). El mai spune că Hristos, practic, este adevăratul Israel, singurul Israelit adevărat, „Sămânța” promisă lui Avraam (3:16) și cei care sunt „în Hristos Iisus” sunt „fii ai lui Dumnezeu” (3:26) - „Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (3:29).

37 Astfel, adevăratul popor al lui Dumnezeu din Vechiul Testament, format din urmașii lui Avraam, este pus laolaltă ca popor al lui Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos. Totodată Iisus Hristos este „Sămânța” și puntea dintre Vechiul și Noul Testament, dintre iudei și neamuri. Nu este decât o singură promisiune de care se alipește unicul popor al lui Dumnezeu (nu mai multe) pentru a primi mântuire: Iisus Hristos, „Sămânța” promisă tuturor generațiilor, familiilor, triburilor și națiunilor din Geneza 3:15 până la cea de-a doua revenire glorioasă a Sa. Despre această continuitate și unitate esențială a poporului lui Dumnezeu pe care îl vedem atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, a fost profețit în Osea 1:10-11, unde citim: Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: „Nu sunteţi poporul Meu”, li se va zice: „Copiii Dumnezeului celui Viu”! Atunci copiii lui Iuda şi copiii lui Israel se vor strânge la un loc, îşi vor pune o singură căpetenie şi vor ieşi din ţară; căci mare va fi ziua lui Izreel.

Atât Pavel, cât și Petru ne oferă o interpretare inspirată, care are autoritate a acestei profeții. În primul rând, în Romani 9:24-25 Pavel citează acest pasaj spunând că Dumnezeu nu i-a chemat doar pe evrei, ci și le-a chemat și pe neamuri. Acest pasaj nu se referă la Iuda și la Israelul fizic, ci, așa cum a demonstrat în Romani, la acei care sunt evrei din punct de vedere spiritual (2:29). Petru citează acest pasaj în 1 Petru 2:9-10 unde atribuie denumirile Israelului din Deuteronom 7:6 și Exod 19:5-6 bisericii, asemenea profeției lui Osea, spunând: „pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.”

O altă profeție despre unitatea dintre Vechiul și Noul Testament este minunata profeție a „Noului Legământ” din Ieremia 31:31-34. În acest text DOMNUL vorbește prin Ieremia Israelului și lui Iuda, însă autorul epistolei către Evrei spune că profeția este împlinită în Biserică (Ev. 8:6-13), prin Iisus Hristos care este Mijlocitorul unui legământ mai bun (Ev. 8:6).

38 Proorocul Amos a vorbit despre acest lucru în Amos 9:11-15.

Cuvintele sale au fost interpretate, mai apoi de Iacov la primul conciliu al bisericii din Fapte 15:13-17. Înălțarea din nou a cortului lui David despre care a profețit Amos, a fost împlinită conform lui Iacov în Biserică. Cum așa? Hristos este adevăratul cort al lui David, adevăratul templu (Ioan 2:18-22), care deține „cheia casei lui David” (Isa. 22:22) în mâinile Sale (Apoc. 3:7).

Unitatea dintre promisiunile legământului lui Dumnezeu, făcute pe parcursul istoriei răscumpărării, și a poporului lui Dumnezeu atât din Vechiul, cât din Noul Testament, indică o continuitate între Vechiul și Noul Testament. Unele aspecte ale sistemului religios din Vechiul Testament sunt abolite, în timp ce multe altele sunt interpretate într-un cu totul alt mod decât ne-am fi așteptat. De exemplu, în Noul Legământ noi încă ne închinăm pe Muntele Sion, însă acum acesta este un munte ceresc, un loc ceresc (Ev. 12:22, Gal. 4:25-26, Apoc. 3:12, 21:2, 10).

Biserica încă se închină într-un templu, dar datorită lucrării de răscumpărare a lui Hristos care a fost făcută odată pentru totdeauna, noi ca biserică a lui Iisus Hristos suntem templul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:16, 2 Cor. 6:16, Ef. 2:18-22, Apoc. 3:12). Noi încă avem un altar al jertfelor pe care Domnul Iisus Hristos a fost jertfit, însă acesta este un altar ceresc (Ev. 9:1-12, 21-24). Sfânta Sfintelor în care doar preotul avea voie să intre odată pe an în Vechiul Legământ, este acum un loc ceresc unde toți cei răscumpărați pot intra cu îndrăzneală, deoarece Hristos este Marele nostru Preot (Ev. 10:19-21). În ultimul rând, în Efeseni 2:11-22 Pavel vorbește despre punerea împreună a evreilor („aceia…tăiați împrejur”) cu neamurile („numiți netăiați împrejur”). A fost o vreme în care neamurile erau „fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei” (2:12), dar acum, deoarece Hristos „din doi a făcut unul” (2:14), acestea au devenit poporul lui Dumnezeu. Hristos a unit evreii și neamurile într-un singur popor al lui Dumnezeu prin abolirea rânduielilor exterioare, ceremoniale ale legii Vechiului Testament. Ca urmare, El a creat în „El însuşi un singur om nou” (2:15) în așa fel încât „şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh” (2:18). Ce bucurie este să știm că noi „nu mai suntem nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci suntem împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din

39 casa lui Dumnezeu” (2:19), că suntem un „Templu sfânt în Domnul” (2:21) și „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (2:22).

Astfel, Scripturile ne învață faptul că Dumnezeu a făcut o singură promisiune de mântuire și că toți cei care cred în această promisiune fac parte din poporul său. Aceasta înseamnă cu nu sunt două popoare a lui Dumnezeu, ci unul singur!

Promisiune și împlinire Atunci când înțelegem unitatea poporului lui Dumnezeu din Vechiul și din Noul Testament, ajungem la concluzia că această unitate este bazată pe faptul că între legământul încheiat cu Avraam (Gen. 12, 15, 17) și noul legământ în Hristos este o relație caracterizată de promisiunea făcută de Dumnezeu și împlinirea acesteia. Practic, Noul Testament ne învață că noul legământ este, de fapt, legământul avraamic ajuns la maturitate.

Vedem această relație în multe pasaje din Scriptură. De exemplu, în cântecul minunat al Mariei, Magnificat, ea îl laudă pe Dumnezeu pentru că a ales-o pentru a-I da naștere lui Mesia. Maria Spune: „A venit în ajutorul robului său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa - cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac” (Luca 1:54-55). Luca înregistrează această relație a promisiunii/împlinirii și în cuvintele cântării lui Zaharia, Benedictus: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, - cum vestise prin gura sfinţilor Săi proroci care au fost din vechime…Astfel Îşi arată El îndurarea faţă de părinţii noştri şi Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt, potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam (Luca 1:68-70, 72-73).

Aceste două cântece frumoase ne învață faptul că Iisus Hristos, Mijlocitorul noului legământ, este împlinirea promisiunii legământului pe care Dumnezeu a făcut-o slujitorului Său Avraam.

Luca continuă această temă a promisiunii/ împlinirii în cartea Faptele Apostolilor 2:14-40, unde Duhul Sfânt a fost turnat asupra

40 ucenicilor. Petru, în cuvântul său de apărare împotriva celor care ziceau că ucenicii erau beți (2:15), a spus: „Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel” (2:16). În continuare el citează din Ioel 2:28.-32 pentru a arăta faptul că aceasta este promisiunea Duhului Sfânt și împlinirea ei chiar înaintea ochilor lor. La fel vorbește despre învierea lui Hristos (2:24-32) și despre înălțarea Sa (2:33-36). În Fapte 13:32-33 Pavel folosește chiar cuvintele „promisiune” și „împlinire” în contextul cuvântării sale despre Hristos și învierea Sa, spunând: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus…”

Atunci când Pavel a stat înaintea lui Agripa, în Fapte 26, folosește același limbaj zicând: Şi acum sunt dat în judecată pentru nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri…Dar scoală-te şi stai în picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi (26:6, 16-18).

Este interesant să-l vezi pe Pavel vorbind despre promisiunea făcută părinților evrei și apoi, despre faptul că aceasta este împlinită în lucrarea pe care el o are printre neamuri. Aici el face aluzie la profeția lui Isaia (35:5, 42:7, 16), prin care a fost promis că ochii orbi ai evreilor vor fi deschiși, spunând că această promisiune a fost împlinită acum prin convertirea popoarelor! Adevărata împlinire a promisiunii este adevăratul Israel, toți aceia care cred și nu toți cei care sunt născuți evrei în mod fizic. În ultimul rând, acest principiu care vorbește despre faptul că biserica noului legământ este împlinirea legământului Avraamic, învățat de Pavel în Galateni unde scrie că Evanghelia predicată lui Avraam, a promisiunii adăugării neamurilor între urmașii lui Avraam, este împlinită

41 în noi. Apoi el spune în Galateni 3:13-14 că Hristos a fost răstignit pentru ca binecuvântarea lui Avraam (promisiunea) să poată fi dată neamurilor (împlinirea). „Copiii legământului” Înainte de a da un răspuns la obiecția „dacă adevărata sămânță a lui Avraam sunt doar aceia care cred, atunci ar trebui să nu-i botezăm pe copiii noștri decât atunci când au o credință adevărată”, trebuie să ținem cont de faptul că atât Vechiul, cât și Noul Testament ne învață despre copiii credincioșilor că sunt parte a comunității legământului.

Continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament are două aspecte: aceasta este atât între cei care sunt adevărata sămânță a lui Avraam datorită credinței lor, cât și între poporul Vechiului Testament în întregime, ca popor ales al lui Dumnezeu, și poporul Noului Testament al lui Dumnezeu.

Totuși unii creștini nu cred în botezul copiilor deoarece ei nu cred că aceștia sunt parte a familiei legământului lui Dumnezeu. De aceea dorim să studiem ce spune Scriptura referitor la apartenența copiilor credincioșilor în familia legământului împreună cu părinții lor.

Amintește-ți ce am spus la începutul acestei cărți. Aproape toți creștinii cântă „Iisus iubește copilașii” sau „Iisus mă iubește” la slujbele de „binecuvântare” a copiilor, promițând să le ofere acestora o educație creștină. Fie că o persoană crede în botezul copiilor sau nu, există în creștin un simțământ inerent al faptului că există o deosebire între copiii săi și copiii necredincioșilor, și de aceea îi tratăm diferit.

Odinioară, Dumnezeu a procedat așa în toate relațiile cu poporul Său, iar ceea ce a fost valabil atunci, este și acum la fel de valabil. În scrierile Noului Testament nu citim niciodată despre Iisus sau despre apostoli că au revocat învățătura despre apartenența copiilor credincioșilor în poporului legământului lui Dumnezeu. Niciodată nu ni se spune că ar trebui să fie tratați altfel copiii în Noul Testament.

Totodată nu ni se spune niciodată că aceștia se află în afara comunității legământului lui Hristos, deoarece copiii poporului Israel au fost tratați ca parte a comunității legământului.

Nu era ceva dificil să fie menționate aceste lucruri. Până la urmă, Noul Testament înregistrează schimbările care au avut loc odată cu

42 venirea lui Hristos. Acum, cei dintre neamuri care se convertesc nu trebuie să se mai circumcidă (Gal. 5); în schimb, atât iudeii, cât și neamurile care își pun încrederea în Iisus Hristos trebuie să fie botezați (Fapte 2). A fost pus capăt jertfelor animale datorită jertfei finale a lui Iisus (Ev. 10). Legile alimentare kosher nu se mai aplicau membrilor bisericii pentru că Iisus îi curăță pe oamenii din orice neam, limbă și popor și a declarat că toată mâncarea este bună (Marcu 7, Fapte 10:11, 1 Tim. 4). Templul din Ierusalim nu mai este locul de întâlnire dintre Dumnezeu și poporul Său, ci a fost înlocuit de un „templu sfânt” făcut din oameni (Ef. 2, 1 Petru 2).

Ceea ce vedem pe parcursul Scripturilor este faptul că Dumnezeu lucrează prin linii genealogice ca familii ale legământului. Nu trebuie citită decât cartea Geneza pentru a vedea faptul că cei mici sunt considerați copiii ai familiei legământului. Începem cu „promisiunea mamă”40 din Geneza 3:15 care spune: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.” Mai târziu Dumnezeu a încheiat un legământ cu Noe și cu familia lui. În Geneza 9:9 citim: „Iată, Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi” (subliniere adăugată). Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să fie un vas al harului în această lume asuprită de păcat, a continuat să-i spună următoarele cuvinte în legământul Său încheiat cu el și familia: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Gen. 17:7, subliniere adăugată). Spre sfârșitul epocii Vechiului Testament, profetul Isaia a anticipat epoca Noului Testament în care „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului, şi mare va fi propăşirea fiilor tăi” (Isa. 54:13).

Această idee a legământului care include atât adulții, cât și copiii lor, totuși nu este doar o învățătură a Vechiului Testament. Citim despre promisiunea măreață a harului lui Dumnezeu la începutul noului legământ din Faptele Apostolilor 2:39: „Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”

Herman Bavinck, Our Reasonable Faith, trad. Henry Zylstra (Grand Rapids: Eerdmans, 1956), 271.

40

43 În Noul Testament, copiii sunt considerați a fi parte a legământului.41 În scrierile apostolului Pavel se poate vedea clar acest lucru. În Efeseni 6:1-4 și Coloseni 3:20, Pavel dă indicații cu privire la responsabilitatea pe care o au copiii față de părinții lor de a asculta și la responsabilitatea părinților de a-i crește. Remarcă modul în care copiii trebuie să asculte de părinții lor: „în Domnul” (Ef. 6:1), iar în Coloseni 3:20 scrie: „lucrul acesta place Domnului”. Probabil că am citit de foarte multe ori aceste pasaje și poate că am trecut cu vederea aceste cuvinte. În acest caz vorba „lucrurile bune vin în pachete mici” este adevărată. În Efeseni 6:1 Pavel folosește prepoziția neînsemnată „în”, pe care o folosește în multe alte locuri în cartea Efeseni. În această epistolă este folosită alături de următoarele cuvinte: „Hristos” (1:3, 10, 12, 20, 4:32), „sângele lui Hristos” (2:13), „Hristos Iisus” (1:1, 2:6, 7, 10, 13, 3:6, 21), „Iisus” (4:21), „Domnul Iisus” (1:15), „Domnul Iisus Hristos” (3:11), „Domnul” (2:21, 4:17, 5:8, 6:10, 21), „El” (1:4, 9, 10, 2:15, 3:13, 4:20), „Preaiubitul Lui” (1:6) și „care” (1:7, 11, 13-de două ori, 2:21, 22, 3:12).

El folosește aceste locuțiuni prepoziționale pentru a descrie relația bazată pe legământ dintre Hristos și poporul Său. Ceea ce dorește să spună Pavel este faptul că noi îi aparținem și suntem parte a trupului Său, biserica. „În…” este un mod de a spune pe scurt faptul că suntem parte a legământul harului. De exemplu Pavel spune că noi suntem binecuvântați în El (1:3), aleși în El (1:4), primiți prin El (1:6), răscumpărați prin El (1:7), că avem o moștenire în El (1:11), în El suntem pecetluiți de Duhul Sfânt (1:14) și am fost înviați împreună cu El (2:6). Toate acestea sunt elemente a ceea ce înseamnă să fii parte a legământul harului. Astfel, atunci când Efeseni 6:1 spune: „Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri” nu spune un lucru neînsemnat. Porunca de ascultare se bazează pe faptul că aceștia se află în același legământ împreună cu părinții lor.

Așa cum copiii din Vechiul Testament se aflau în același legământ cu părinții lor, Pavel spune că și acum aceștia sunt parte a legământului. De 41A

fi „parte a legământului” înseamnă pur și simplu că Dumnezeu are o relație cu credincioșii și cu copiii lor, care , de asemenea, primesc binecuvântările ce vin de pe urma acestei relații precum predicarea, sacramentele și disciplina bisericească. Acesta lucru nu se deosebește de modul în care, în familie, copilul primește dragoste, adăpost și îndrumare, deși la un moment dat el se poate răzvrăti și părăsi familia.

44 aceea, Pavel citează cea de-a cincea poruncă: „Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” și spune că aceasta se aplică și în noul legământ. Aceiași poruncă valabilă în vechiul legământ pentru poporul care făcea parte din legământ, rămâne valabilă și pentru poporul legământului de acum.

Acest lucru devine și mai clar atunci când Pavel spune că acei copiii care își ascultă părinții sunt plăcuți Domnului (Col. 3:20). Acum putem pune pur și simplu întrebarea: „Cum poate fi adevărat lucrul acesta privitor la copiii credincioșilor, dacă sunt necredincioși și în afara familiei lui Dumnezeu?” Pavel spune că oamenii care sunt „pământești”, adică lumea neregenerată, nu pot fi pe plac Domnului (Rom. 8:8).

Singurul mod în care poate cineva să-i fie pe plac Domnului este prin a se afla într-o relație cu Dumnezeu bazată pe legământ. Așadar, apostolul Pavel ne învață în acest pasaj faptul că fiii noștri se află în același legământ cu noi. Un autor spune că atunci când privim Efeseni 6:1-4 și Coloseni 3:20 în lumina pasajelor din Efeseni 1:1 și Coloseni 1:1-2, este clar faptul că poporul legământului lui Dumnezeu îi include și pe copii, altfel de ce Pavel s-ar fi abătut de la învățătura lui pentru a se adresa copiilor congregației, dacă nu erau parte din ea?42 Pavel reia acest aspect din nou în 1 Corinteni 7:14 în contextul căsătoriei dintre un credincios și un necredincios spunând: Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă, şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi.

Pavel dorește să arate faptul că familia este „sfințită” chiar dacă doar soțul sau soția sunt credincioși. Astfel, concluzia lui Pavel este că și copiii sunt sfinți. El nu vorbește despre „sfințire” sau despre „sfințenie” așa cum o face de obicei, adică în sensul conformării progresive cu chipul lui Iisus Hristos (ex. Rom. 8:29), ci în sensul obișnuit al Vechiului Testament, în care aceste tipuri de familii împărțite sunt totuși parte a familiilor legământului, deși între membri este lipsă de unitate,.43

M. J. Bosma, Exposition of Reformed Doctrine (4th edition; Grand Rapids: Smitter Book Company, 1927), 266.

43 Kline, By Oath Consigned, 91-2.

42

45 În ce privește copiii, acest text ne reorientează mentalitatea individualistă pe care o avem, înspre o mentalitate care are în vedere legământului. Scriptura precizează clar faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu care stabilește legăminte și că acestea îi includ și pe copii. În acest fel, concepțiile noastre individualiste conform cărora „Îl facem pe Iisus Domnul și Mântuitorul nostru personal” și avem „o relație personală cu Iisus”, trebuie completate. În vreme ce noi și copiii noștri trebuie să credem promisiunile lui Dumnezeu, rămâne valabil faptul că Dumnezeu alege să lucreze prin familii. Astfel 1 Corinteni 7:14 ne învață despre copiii credincioșilor sau chiar a familiilor în care singur părinte credincios, că aceștia sunt „sfinți” înaintea Domnului. La fel cum copiii poporului Israel erau numiți o „sămânță sfântă” (Ezra 9:2, Isa. 6:13), tot așa și copiii credincioșilor, în noului legământ, sunt numiți „sfinți”. În ultimul rând, vedem că Domnului Iisus i-a considerat pe acești copii parte a comunității legământului, fiind „copiii legământului”. El a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” (Mat. 19:14 cf. 18:1-6, Marcu 10:14-16, Luca 18:15-17). Conform Domnului nostru, copiii aparțin Împărăției Cerurilor.

Atunci când Iisus a spus acest lucru, urmărea să disciplineze aroganța ucenicilor care venea din faptul că sunt adulți și care încercau să-i oprească pe copiii „neimportanți” (așa cum îi considerau ei în mintea lor) să vină la El. Domnul Iisus a spus că atunci când primim un copil în numele lui Hristos, Îl primim pe Domnul (Marcu 9:36-37). Ce înseamnă „în Numele Meu”? În versetul 41 evanghelistul explică faptul că a primi ceva în Numele lui Iisus înseamnă că acel lucru „Îi aparține lui Hristos”.

Astfel, Iisus spune că acești copii ai legământului erau ai Săi și prin urmare, ucenicii care erau adulți, pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, trebuiau să devină precum aceștia: lipsiți de importanță, fără nici o valoare în ochii lumii și fără vreo vrednicie în ei înșiși. Francis Turretin, unul dintre cei mai mari teologi reformați, a spus următoarele cuvinte referitor la acest episod despre Iisus și copilașii: De vreme ce era un lucru bun să fie aduși copiii la Hristos, de ce să nu fie admiși pentru a primi botezul, care este simbolul comuniunii noastre cu Hristos? De ce nu ar trebuie ca biserica să primească în sânul ei pe aceia pe care Hristos i-a primit la sânul Său? Cât de

46 nedrepți trebuie să fim, să-i dăm la o parte pe cei pe care Hristos i-a primit cu bunăvoință.44 Așadar, de ce este important să marcăm acest lucru? În primul rând, ne învață faptul că promisiunile legământului lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. El a promis să-i includă pe copiii credincioșilor în legământ în Vechiul Testament, iar pentru că El nu se schimbă și această promisiune rămâne neclintită. În al doilea rând, Scripturile atât a Vechiului, cât și a Noului Testament clarifică faptul că urmașii credincioșilor sunt incluși în familia legământului lui Dumnezeu. Dacă negăm acest lucru înseamnă că negăm claritatea și autoritatea Scripturilor asupra gândirii și a vieților noastre. În al treilea rând, dacă acești copii sunt parte a legământului și dacă toți cei care fac parte din el primesc semnul legământului, atunci a-i împiedica pe copii să primească semnul botezului, înseamnă a nega faptul că aceștia se află în legământ. A-i priva de acest sacrament înseamnă a nu-i trata pe copiii credincioșilor diferit de copiii celor necredincioși, în ciuda faptului că Pavel îi numește „sfinți”. De asemenea, mângâierea enormă pe care o au părinții de a ști că și cei mici sunt parte a bisericii și că beneficiază de pe urma promisiunilor lui Dumnezeu, le este luată.45 Așadar, Noul Testament nu menționează niciodată faptul că relația dintre copiii credincioșilor și legământ s-a schimbat. În concluzie, deoarece copiii credincioșilor din Noul Testament sunt membrii ai comunității legământului, precum în Vechiul Testament, aceștia trebuie să primească semnul membralității în această comunitate, tot așa cum au primit și copiii comunității din Vechiul Testament.

Turretin, Institutes, III:417.

Acest lucru atinge și subiectul legat de ceea ce ar trebui să spunem părinților creștini care și-au pierdut un copil. Părinții noștri reformați au aplicat această învățătură a teologiei legământului acestei întrebări, în Canoanele din Dort, I, 17, care spune: „Şi pentru că trebuie să judecăm voia lui Dumnezeu, numai în lumina Cuvântului Lui, care mărturiseşte despre copiii credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu tatăl şi mama lor, taţii şi mamele care se tem de Dumnezeu nu trebuie să se îndoiască deloc cu privire la alegerea şi mântuirea copiilor lor, cărora Dumnezeu le curmă firul vieţii pe când sunt încă mici” (sublinierea autorului).

44 45

47 Botezarea familiilor Tot ceea ce am menționat despre legământ și despre locul copiilor în cadrul acestuia poate fi remarcat în mod clar în istorisirile despre botezul întregii case a unui convertit, din Noul Testament. Acest lucru a fost numit „formula oikos”.46 Acest cuvânt grecesc „Oikos” este tradus „casă”. Oikos includea pater familias sau „tatăl familiei”, soția, toți copiii indiferent de vârstă și toți slujitorii casei împreună cu familiile lor (la fel ca în Noul Testament). Problema nu este dacă în acele familii erau copii sau slujitori care aveau copiii, ci faptul că aceste case sunt menționate împreună cu persoana centrală care avea autoritate; iar pentru ca cineva să aibă o casă, în mod necesar trebuie să existe câțiva membri (soție, copii, slujitori și familiile slujitorilor).47 Astfel mai jos vom vedea faptul că există un principiu al autorității legământului în familie în tot Vechiul Testament, în mod special în cazul lui Avraam.

Noul Testament înregistrează unsprezece botezuri. Dintre acestea, cinci sunt botezul unor familii întregi (oikos), trei sunt botezul unor grupuri de oameni, apoi este botezul celor trei mii la Cincizecime, botezul samaritenilor (Fapte 8:12), botezul ucenicilor lui Ioan botezătorul (Fapte 19:1-5) și trei sunt relatări a botezului unor persoane distincte: a Domnului nostru (Mat. 3:13-17), care împlinea toată neprihănirea necesară pentru a ne fi Mijlocitor, a lui Saul (Fapte 9: 1-18) și a famenului etiopian (Fapte 8:27-38). Așadar putem spune faptul că botezul întregii familii este o regulă, nu o excepție! În continuare doresc să enumăr cele cinci botezuri ale caselor din Noul Testament. În primul rând, Cornelius a crezut, a fost botezat și apoi a fost botezată toată casa lui. În Fapte 10:2 Cornelius și familia lui sunt descriși ca fiind oameni temători de Dumnezeu. Versetele 47-48 vorbesc despre botezul lor. În Fapte 11:14 citim mesajul îngerului către Cornelius în legătură cu Petru: „Trimite la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru, care-ţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta.” În al doilea rând, în Fapte 16:14-15 citim despre faptul că Lidia a crezut în Domnul, a fost botezată și apoi a fost botezată întreaga ei casă.

Joachim Jeremias, Infant Baptism in the First Four Centuries, trad. David Cairns (London: SCM Press, 1960), 20-4).

47 Kline, by Oath consigned, 97.

46

48 În al treilea rând, citim în Fapte 16:30-34 despre „temnicerul din Filipi” care a crezut și apoi a fost botezat împreună cu toți ai săi. Este important să acordăm atenție gramaticii folosite în text, care însă nu reiese în urma traducerii în limba engleză. În Fapte 16:34 Luca, autorul Faptelor Apostolilor, folosește un verb la singular atunci când vorbește despre credința temnicerului, iar apoi menționează că întreaga lui casă a fost botezată. Nu se poate spune: „Ei bine, el a crezut, apoi și casa lui a crezut, apoi au fost botezați” pentru că textul spune că doar temnicerul a crezut și datorită credinței lui, întreaga lui casă a fost botezată! În al patrulea rând, citim în Fapte 18:8 despre credința lui Crisp și despre botezul întregii lui case. În al cincilea rând Pavel spune în 1 Corinteni 1:16 faptul că el a botezat casa lui Stefana.

Acum poate te întrebi: „Dar totuși cele 3000 de botezuri din ziua Cincizecimii nu ne fac să constatăm că doar credincioșii au fost botezați?”

Cu siguranță că lucrul acesta arată faptul că oamenii întâi trebuie să creadă și apoi să fie botezați. Făcând abstracție de ceea ce tocmai am văzut, ziua Cincizecimii înregistrează un eveniment nemaipomenit al răscumpărării. Această sărbătoare a fost una dintre cele trei sărbători obligatorii pentru toți bărbații evrei (Ex: 23:14 până la sfârșitul pasajului). Să nu uitați faptul că exemplele convertirilor la Hristos din cartea Fapte au fost scrise într-un context misionar. Evanghelia Domnului nostru intra pentru prima dată în viețile oamenilor, a familiilor și a comunităților, așadar se înțelege de la sine motivul pentru care în Noul Testament este accentuată ascultarea Cuvântului de către adulți, încrederea în acest Cuvânt și botezul acestora.48 De asemenea, cu privire la acest eveniment, deși nu ni se spune explicit faptul că familiile au fost botezate în ziua Cincizecimii, în Fapte 2:39 Petru afirmă faptul că promisiunea mântuirii era „pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum”. Este un mod de a spune „pentru voi evreii convertiți, pentru copiii voștri (asemenea promisiunii făcute lui Avraam), și acum și pentru neamuri.” Cuvintele „Relatările Noului testament ne oferă o istorie a unei perioade de misiune, iar într-o astfel de perioadă, când biserica a fost lărgită cuprinzându-i pe cei care înainte nu erau parte din ea, este firesc ca aceentul să cadă asupra botezului adulților.” M. J. bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 263; Turretin, Institutes, III: 415.

48

49 „pentru toți cei care sunt departe acum” sunt din Isaia 57:19 și se referă la neamuri în Fapte 22:21, în Efeseni 2:13 și 2:17.

Observăm această „învățătură a familiilor legământului” peste tot în Noul Testament. Iisus îi putea spune lui Zacheu: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:9). În Ioan 4:52 atunci când Iisus a vindecat fiul unui funcționar, întreaga lui casă a crezut. În 2 Timotei 1:16 Pavel se roagă pentru ca Dumnezeu să-Și verse îndurarea peste întreaga casă a lui Onisifor. În Evrei 11:7-9 (cf. Gen. 7:1; 1 Petru 3:20-21) Noe și familia lui a intrat în arcă pentru că Dumnezeu l-a găsit pe Noe un om neprihănit și toți au fost scăpați datorită credinței lui (1 Petru 3:20-21). În Matei 10:12-14, ucenicii au fost învățați să binecuvânteze sau să blesteme întreaga casă unde se opreau. Acestea sunt în concordanță cu teologia Vechiului Testament. În Exod 20:5 (până la sfârșit), Domnul pedepsește copii pentru păcatele părinților până la cea de-a treia și a patra generație a celor care Îl urăsc, și Își arată îndurarea până la a mia generație față de cei care Îl iubesc și păzesc poruncile Sale. În ziua Paștelui copiii au luat parte la masă și au fost scăpați (Ex. 12). Rahav și familia ei au fost scăpați datorită credinței sale (Ios. 2:13, 18, 6:23-25), iar Iosua vorbește despre întreaga lui casă ca fiind în slujba Domnului (Ios. 24:15) Așadar, vedem faptul că botezul familiilor era un lucru obișnuit în Noul Testament și că se administra atunci când un membru al familiei se convertea. Astfel, botezul nu are loc separat de credință, așa cum mulți presupun că este cazul învățăturii despre botezul copiilor. Noi botezăm casa acelor care își mărturisesc credința în Iisus Hristos și care promit să-și crească membrii familiilor în această credință. Nu îi botezăm pe copiii părinților care nu sunt creștini.

Este foarte grăitor faptul că Noul Testament înregistrează botezuri ale „caselor”, dar nu există nici o relatare despre un adult sau despre un copil mai mare crescut într-o familie de creștini, care să nu fie încă botezat și despre care să se spună că a fost botezat după ce și-a mărturisit credința în Iisus.

Universalitatea harului în noul legământ Pe măsură ce încheiem această secțiune a studiului nostru, să medităm asupra unei învățături clare a Scripturii și a modului în care

50 acesta ne afectează perspectiva asupra botezului. Cartea Evrei ne învață că Iisus Hristos este Mijlocitorul și Chezașul unui legământ mai bun care se bazează pe promisiuni mai bune (Ev. 7:22, 8:6, 13). Aici autorul compară noul legământ al lui Iisus cu cel mozaic, pe care îl numește Vechiul legământ. Trebuie să ne punem întrebarea dacă noi credem că legământul vechi (învechit) cu poporul Israel, se baza pe un har universal mai incluziv.49 Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: dacă harul lui Dumnezeu includea copiii israeliților, casele slujitorilor și copiii lor în poporul legământului, de ce am crede că urmașii credincioșilor nu trebuie incluși în legământul cel nou, care este mai bun, care are un Mijlocitor mai bun și este fundamentat pe promisiuni mai bune?

Gândește-te pentru un moment la această întrebare din următorul punct de vedere. Vechiul legământ a fost încheiat cu israeliții; noul legământ a fost încheiat cu evreii și cu neamurile, așadar cu întreaga lume. Vechiul legământ era mai restrâns, cel nou este universal.

Circumcizia în vechiul legământ a fost un semn care se aplica doar bebelușilor care erau băieți; botezul în noul legământ este un semn atât pentru bebelușii care erau băieți, cât și pentru bebelușii care erau fete (Gal. 3:28, Col. 3:11). Scopul este ca botezul să ne arate în mod vizibil măreția și nemărginirea harului lui Dumnezeu.

Am vorbit despre faptul că circumcizia și botezul sunt echivalate în Scriptură în ceea ce privește semnificația lor. Botezul ca semn al Noului Legământ, înlocuiește circumcizia. De aceea trebuie să fie administrat tuturor celor care sunt parte a familiei legământului-fie că sunt adulți sau copii. Acest lucru este evidențiat în relatările botezului caselor din Noul Testament. Toate acestea ne arată că în ciuda faptului că nu găsim versete care să spună: „Pavel a botezat copilul…”, botezul copiilor credincioșilor este o învățătură bună și necesară dedusă din Scriptură. Fiecare piesă a puzzle-ului biblic începe să se distingă clar.

Botezul legământului este fără îndoială biblic și nu „catolicism”.

Acceastă întrebarea fost discutată și respinsă de Calvin, Institutes, 4:16:6. Cf. John Murray, Christian Baptism (Philipsburg: P&R, 1980), 48-9.

49

51

BOTEZ SAU BINECUVANTARE Acum că am studiat motivele principale pentru botezul copiilor legământului, să ne oprim pentru un moment și să răspundem unei întrebări la care poate vă gândiți: „cum rămâne cu binecuvântarea copiilor?” Este important să vorbim despre acest lucru, deoarece pentru unii aceasta poate părea o practică mai biblică decât botezul copiilor și este prevalentă în ziua de astăzi.50 De asemenea, trebuie să menționăm ca un fel de prefață faptul că deși serviciile de binecuvântare sunt astăzi atât de răspândite, este o practică recentă în bisericile protestante, lucru care ar trebui să ne facă să ne oprim și să medităm asupra lui cu seriozitate.

Deși am menționat acest lucru anterior, merită să repet faptul practica binecuvântării copiilor dovedește că mulți creștini cred că pruncii lor sunt diferiți decât cei ai părinților care sunt necredincioși. Noi îi botezăm pe copiii noștri pentru că îi considerăm membri ai legământului. De ce creștinii își binecuvântează copii? Dacă nu cred că aceștia sunt în legământ cu ei, atunci nu ar trebui să-i binecuvânteze. De asemenea, nu este nici un fundament pentru exercitarea unei autorități spirituale asupra copiilor din moment ce copiii trebuie priviți ca niște micuți necredincioși care se află în afara legământului cu Dumnezeu și „în lume”. Pe de altă parte, dacă aceia care cred în practica binecuvântării copiilor, cred și faptul că cei mici se află în legământ cu ei, ar trebui să cunoască mai multe despre botezul copiilor, să devină coerenți în gândirea lor și să-i boteze.

Un exemplu al acestei practici între bisericile evanghelice moderne este Harvest Christian Fellowship, păstorită de Greg Laurie, predicator în cadrul Harvest Crusades, foarte popular în California de Sud. Pe pagina web a acestei biserici este descrisă binecuvântarea, care citează aceleași texte pe care bisericile reformate le citează cu privire la apartenența copiilor în cadrul legământului și necesitatea administrării botezului și acestora: http://www.harvest.org/knowgod/index.php/6/23.html 50

52 Binecuvântarea în Biblie Argumentul biblic pentru această practică este cu mult mai slab decât cel al botezului copiilor legământului. Deși, sunt câteva exemple în Biblie de copii care au fost binecuvântați atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, totuși nu ni se spune că această practică este normativă, un tipar continuu pentru evrei sau pentru copiii creștini în Vechiul sau în Noul Testament. Să privim pentru un moment la aceste exemple.

Samuel În primul rând, avem exemplul binecuvântării lui Samuel de către mama lui Ana (1 Sam. 1:11, 24-28). Observă faptul că el a fost dedicat Domnului pentru a face o slujbă preoțească în casa DOMNULUI. Ea l-a pus deoparte pentru a fi „nazireu” de la naștere, a cărui păr netăiat semnifica consacrarea specială a copilului pentru a fi un slujitor al lui Dumnezeu (Num. 6:1-21). Consacrarea copilului nu a înlocuit circumcizia, semnul legământului, așa cum se întâmplă astăzi în cazul binecuvântării copiilor. În concluzie, cu greu poate fi considerat acesta un model pentru binecuvântarea copiilor, din moment ce nici un detaliu din text nu este urmat în serviciile de binecuvântare de astăzi.

Samson și Ioan Botezătorul În al doilea rând avem exemplele lui Samson și a lui Ioan Botezătorul. Asemenea lui Samuel, de la nașterea lor, acești copii au fost dedicați de părinții lor Domnului. De fapt, au fost puși de-o parte de Dumnezeu pentru a fi nazirei, iar nu de părinții lor, cu scopul specific de a fi judecători sau profeți, avându-se în vedere răscumpărarea (Judecători 13:3-5, Luca 1:13-17).

Până acum binecuvântarea lui Samuel, marele profet al lui Israel, a lui Samson, ultimul judecător al lui Israel și a lui Ioan, ultimul profet, nu sunt o dovadă solidă pentru practica binecuvântării copiilor.

Iisus În ultimul rând, avem „binecuvântarea” lui Iisus atunci când a împlinit 41 de zile (Luca 2:22-24). El a fost circumcis la 8 zile, iar 33 de zile mai târziu Maria putea fi „curățită”, conform Levitic 12. Este, oare, acesta un model biblic pentru binecuvântarea copiilor? Din nou, trebuie

53 spus faptul că folosind acest lucru ca „dovadă” pentru binecuvântarea copiilor, trebuie să urmăm și celelalte detalii pe care le găsim în text.

Aici vedem că binecuvântarea lui Iisus a implicat și ritualul curățirii Mariei, o lege a Vechiului Legământ care nu mai este valabilă astăzi, deoarece Iisus a pus capăt acestor ceremonii! De asemenea în această relatarea găsim aspecte ale Paștelui, în care întâii născuți ai israeliților trebuiau să fie răscumpărați prin jertfirea unui animal (Ex. 13:2, 15). Aducerea lui Iisus la templu a fost o împlinire profetică a mielului de paște, El încă din copilăria lui a fost pus deoparte de Domnul ca jertfa sfântă finală (Ex. 13:12) și ca împlinitor al neprihănirii cerute de legea lui Moise, pentru poporul Său.

Ceea ce este interesant cu privire la ceremonia de curățire este faptul că Mărturisirea Belgiană o citează ca dovadă pentru botezul copiilor. După ce precizează că cei mici trebuie să primească botezul ca semn al legământului, mărturisirea continuă spunând: Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Isus Cristos.51 Serviciile creștine de „binecuvântare”, care aduc ca dovadă versetele de mai sus, nu urmează modelul biblic, care cuprindea și curățirea ritualică a mamei copilului după naștere. Mai mult decât atât, serviciile de binecuvântare nu implică jertfe de mulțumire așa cum ne învață aceste „exemple”, deoarece doar jertfa lui Iisus de pe cruce poate face acest lucru.

Creeds of Christendom, III:427. Venema face o remarcă faptul că acest argument „este specific Mărturisirii Belgiene în comparație cu celelalte mărturisiri reformate.” „Sacraments and baptism in the Reformed Confessions” 44, f. n. 26.

51

54 Botezul și păcatul originar Un alt motiv pentru care binecuvântarea nu corespunde motivului pentru care noi îi botezăm pe copiii noștri este doctrina fundamentală a „păcatului originar”. Deși aceasta nu este o dovadă pentru botezul copiilor, se aseamănă cu unul dintre picioarele unei mese fără de care aceasta ar cădea. Botezul copiilor este o mărturie a faptului că noi credem că aceștia sunt născuți în păcat, fiind copii ai lui Adam (Ps. 51:5).52 În cadrul serviciului tradițional al botezului legământului din bisericile reformate, slujitorul spune congregației: Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri (adică tot ce înseamnă botezul), nu ar trebui să nu-i botezăm, din moment ce ei nu cunosc nici faptul că sunt părtași ai condamnării în Adam.53 La fel cum bebelușii nu înțeleg ce înseamnă să fii păcătos, să-ți pui încrederea în Hristos și să trăiești o viață evlavioasă, aceștia nu au nevoie să înțeleagă în acest moment ce înseamnă botezul. Mai precis, nu trebuie să știm ce înseamnă a fi păcătos pentru a fi păcătoși. Pe de altă parte, ei sunt primiți în harul poporului legământului lui Hristos, chiar înainte de a ști ce înseamnă acest lucru.

Botezul copiilor, așadar, este o mărturie a suveranității harului lui Dumnezeu, care ne arată că El ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim (1 Ioan 4:10).54 Pe de altă parte, binecuvântarea este o mărturie a părinților că își vor crește copilul. Prin botez vedem faptul că Dumnezeu întotdeauna inițiază harul! El „a venit” întâi la noi din veșnicie prin planul de răscumpărare al său prin care ne-a ales; El vine la noi în puterea Duhului Sfânt, aducându-ne de la moarte la viață; El se apropie de noi chiar înainte de a fi capabili să credem în El, dându-ne darul credinței pentru a fi justificați. Tot așa în botez El se apropie de noi întâi, deși suntem niște copiii neajutorați, făcându-ne o promisiune a harului.

Acest argument a fost folosit de Sf. Augustin împotriva lui Pelagius la începutul secolului 5.

53 „Baptism of Infants: form Number 1.” Psalter Hymnal, 124.

54 „Baptism of Infants: Form Number 1.” Psalter Hymnal, 124.

52

55 Botezul și justificarea Astfel, în serviciile de „binecuvântare” atenția este concentrată pe acțiunea părinților. Botezul copiilor, pe de altă parte, ne concentrează atenția și inimile asupra a ceea ce face Dumnezeu, lucruri pe care le primim din mâna Lui doar prin credinți. Botezul copiilor ne învață faptul că bebelușii noștri sunt păcătoși și că aceștia, împreună cu întreaga congregație, trebuie să se încreadă doar în Hristos pentru curățirea păcatelor lor pentru a fi justificați. În timp ce prin binecuvântare privim înapoi și spunem: „Te-am consacrat Domnului”, prin botezul privim înapoi spunând: ”Domnul s-a dat pe Sine Însuși pentru tine promițând sp îți spele păcatele.” În timp ce privind înapoi la binecuvântare spunem: „Te vom crește în așa fel încât să-ți pui încrederea în Domnul”, privind înapoi la botez spunem: „Duhul Sfânt te va învia din morți la viață pentru a sluji Domnului.” Botezul copiilor legământului este cel mai potrivit serviciu de binecuvântare posibil, deoarece Dumnezeu este Cel care promite să se apropie de copiii noștri.

56

BOTEZUL: PRIN STROPIRE?

IMERSIUNE,

TURNARE

SAU

Un alt aspect general și practic legat de botez care necesită o tratare separată este cel al modalității botezului. Cum trebuie administrată apa botezului celor convertiți și copiilor credincioșilor?

Este adevărat că singurul mod de administrare a apei botezului este scufundarea? Este adevărat că de vreme ce o persoană nu este botezată prin imersiune, atunci nu a avut parte de un botez adevărat?

Am vorbit despre câteva detalii legate de semnificația botezului în Scriptură, iar acum dorim să ne punem întrebarea dacă este o anumită modalitate de administrare biblică a botezului. Pe măsură ce abordăm acest subiect, cuvintele marelui teolog de la Seminarul Princeton, B. B. Warfield, ne sunt de folos: (Noul Testament) …nu poruncește decât ca ucenicii lui Hristos să fie inițiați în noua comunitate din care fac parte, prin ritualul botezului; indică în mod incidental faptul că elementul cu care urmează a fi administrat este apa și limitându-se la semnificația etică și spirituala a ritualului, modalitatea botezării este lăsată deoparte.55 Trei modalități biblice Botezul este administrat în mod corect prin oricare dintre cele trei modalități: imersiunea, stropirea sau turnarea. Aceasta a fost raționamentul mărturisirilor reformate,56 a marilor teologi reformați,57și

B. B. Warfield, „How Shall We Baptize?” Selected Shorter Writings of Benjamin B. Warfield, ed. John E Meeter, 2 Vol. (Philipsburg: P&R, 1973), II:329-30.

56 De asemenea, aceasta este concluzia Mărturisirii de Credință de la Westminster, 28:3, care spune: „Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.” În the Creeds of Christendon, III:662.

David Wright spune faptul că Adunarea de la Westminster a păstrat tăcerea referitor la instituirea de către Hristos a vreunei forme a botezului. ”Baptism at the Westminster 55

57 de asemenea a teologilor reformați mai recenți.58 Putem spune acest lucru pentru că botezul semnifică nu doar moartea, îngroparea și învierea noastră cu Hristos (Lev. 14:7, Num. 8:7, Ezec. 36:25, Ev. 9:13-14, 19-22, 10:22, 1 Petru 1:2), ci și primirea darului Duhului Sfânt care a fost turnat peste noi (Ioel 2:28, Fapte 1:5, 2:17-18, 33).59 Ceea ce este important să înțelegem este distincția clasică dintre semnul și semnificația sacramentelor. Semnul este elementul exterior, în timp ce semnificația este realitatea spirituală care este ilustrată prin acesta. Așadar, care este semnul în cazul botezului? Ceea ce dorim să întrebăm, de fapt, este dacă semnul botezului este apa sau este modalitatea în care este aplicată apa. Putem răspunde la această întrebare, punând altă întrebând: ce are de spus Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la modul în care se administrează botezul în Matei 29:19, la instituirea sacramentului botezului? Iisus nu spune nimic cu privire la aceasta. Semnul botezului este apa, iar nu modul în care aceasta se administrează.

Lumină din trecut Aceasta a fost opinia bisericii creștine istorice. În cel mai vechi îndrumar referitor la practica bisericii, Didache, scris undeva anii între

Assembly” the Westminster Confession in Current Thought, ed. John H. Leith, Calvin Studies VIII (Davidson: The Colloquium on Calvin Studies, 1996), 86-7.

57 Huges Oliphant Old, the Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century (Grand RApids:Eerdmans, 1992), 264-82; Geoffrey W. Bromiley: „Baptism in the Reformed Confessions and Catechismns”, Baptism, in the New Testament and the Church, eds. Stanley E Porter și anthony R Cross, Journal for the Study of the New Testament, Supplement Series 171 (Scheffield: Sheffield Academic Press, 1999), 480; Sacramental Teaching and Practice in the Reformation Churches (Grand Rapids: Eerdmans, 1957), 35.

58 Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, retipărit 1994), 614; Venema, „Sacraments and Baptism in the Reformed Confessions”, 70, 78; J. Van Bruggen, the Church SAys Amen: An Exposition of the Belgic Confession, trad, Johanna VanderPlas (Neerlandia: Inheritance, 2003), 193; C. G. Bos, Believe and Confess (London, Ontario: Inter-League Publication Board, 2004). II:124-5.

59 Este important să remarcăm referitor la botezul prin turnare (numit uneori afuziune), că ceea ce spune Iisus : „veți fi botezați cu Duhul Sfânt” (Fapte 1:5) este descris ca Duhul care „Se va coborî” (Fapte 1:8), „s-a coborât” (Fapte 10:44, 11:15) și în Fapte 2:17 (citând Ioel 2:28 cf Is. 32:15, Ezec. 36:25-7) „a turnat” (cf. Fapte 2:33, Tit 3:56).

58 80-120 A. D., sunt enumerate următoarele lucruri cu privire la modul de administrare a botezului: 1. În ce privește botezul, așa să botezați: după ce au fost spuse cele de dinainte, botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, în apă vie (adică în apă curgătoare).

2. Dacă nu aveți apă vie (adică curgătoare), botezați în altfel de apă; și dacă nu puteți folosi rece, în apă caldă.

3. Dacă nu aveți de niciun fel, turnați apă de trei ori pe cap în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt (cap. 7).

Putem remarca faptul că modul în care se administrează botezul este un aspect indiferent. În acest document era preferat botezul într-un râu cu apă rece, pentru a urma exemplul Domnului nostru (dar observă faptul că nu spune ca oamenii să fie scufundați în râu); totuși, dacă nu era posibil botezul în râu, turnarea apei asupra unei persoane în alt loc decât în râu, reprezenta un botez valid. De fapt, turnarea era modul obișnuit de a boteza având în vedere practica bisericii timpurii.60 Cu un secol mai târziu, Ciprian din Cartagina i-a scris fiului său despre cei care erau prea bolnavi și slabi să fie botezați în alt fel decât prin stropire.61 Așadar, Noul Testament alături de mărturia istoriei bisericii, ne face să ajungem la concluzia că modalitatea botezului este adiaphora, adică ceva indiferent. Oricare dintre aceste modalități sunt valide, din moment ce fiecare este susținută de un raționament biblic și pentru că fiecare arată înspre un anumit aspect al realității spirituale ale semnului.

Această învățătură este parte a tradiției noastre, fapt evidențiat și de M. J. Bosma, unul dintre primii slujitori creștini reformați care a scris în engleză. În lucrarea sa Exposition of Reformed Doctrine a scris: Este, oare, un singur mod în care poate fi administrat botezul? Nu. Botezul poate fi administrat prin imersiune, prin stropire sau prin turnarea apei. Adevărul care trebuie reprezentat este curățirea.

Warfield afirmă: „Afuziunea asupra capului celui care urmează să fie botezat care stă în apă mică, este modalitatea obișnuită a botezului înfățișată în însemnele din catacombele romane.” „How shall We Baptize?” 337.

61 Cyprian, Epistle 69:12.

60

59 Câtă apă este folosită și cum este aplicată sunt aspecte de mică însemnătate.62 Din cuvintele câtorva reformatori se poate observa faptul că nu are importanță modalitatea în care este administrat botezul. Despre acest lucru a vorbit și Calvin atunci când a scris: Fie că persoana botezată urmează să fie afundată în totalitate în apă, o dată sau de trei ori sau fie că va fi doar stropită cu apă, nu are o importanță atât de mare: bisericile ar trebui să aibă libertatea să adopte oricare dintre modalități, în funcție de climatul în care se află…63 Johannes Wollebius a spus: „noi folosim stropirea într-un climat mai rece (ex. Basel, Suedia), dintr-un motiv bine întemeiat: datorită slăbiciunii copiilor.”64 În final, marele teolog reformat din Geneva, Francis Turretin, a spus că „botezul depinde nu de cantitatea, ci de calitatea apei.”65, iar Warfield a afirmat: „nu este vorba despre cantitatea apei pe care o folosim, ci despre scopul pentru care o folosim.”66 Modul în care se administrează botezul este o problemă ce ține de libertatea creștină. Nici un creștin nu ar trebui să insiste asupra vreunei modalități ca singură modalitate adecvat pentru ca botezul să fie valid. A face acest lucru înseamnă să dai o importanță mai mare tradițiilor omenești, decât poruncilor lui Dumnezeu și încărcarea nejustificată a conștiințelor acelora pentru care a murit Hristos. A face din modalitatea administrării botezului un lucru necesar care contribuie la mântuire sau la membralitatea în biserica lui Iisus Hristos „este contrar naturii Evangheliei. Înseamnă să faci creștinismul mai iudaic decât iudaismul.”67 Bosma, Exposition of Reformed Doctrine, 159. Vezi și marele teolog de la Princeton Charles Hodge, Systematic Theology, 3 vol. (Retipărit; Grand Rapids: Eerdmans, 1995), III:526.

63 Calvin, Institutes of the Christian Religion, 4. 15. 19 64 Johannes Wolebius, Compendium Theologiae Christianae in Reformed Dogmatics, ed. și trad. John W. Beardslee III (Grand Rapids: Baker, retipărit 1977), 130; Turretin , Institutes, III:381.

65 Turretin, Ibid, III:381.

66 Warfield, „Christian Baptism”, 329.

67 Hodge, Systematic Theology, III:526.

62

60 Afirmând acest lucru împreună cu cei mai mari teologi reformați, nu dorim să minimalizăm sau să respingem practica botezului copiilor, datorită faptului că am spus că botezul prin imersiune este valid. O biserică poate practica acest tip de botez și să fie complet diferită în ce privește teologia și practica baptiștilor. Un exemplu poate fi practica părinților bisericii, practica bisericii anglicane de la început și practica bisericii ortodoxe răsăritene care îi botează pe copii prin imersiune.

O privire asupra textelor folosite pentru a demonstra că botezul se administrează doar prin imersiune Așadar, ce avem de spus despre textele din Noul Testament despre care se spune că susțin botezul prin imersiune? De exemplu, în Matei 3:6 și Marcu 1:5 este scris că Ioan boteza „în râul Iordan”. Remarcă însă faptul că acest versete nu ne spun nimic despre modul în care el boteza. Dacă primim un răspuns care spune că Ioan boteza acolo unde era multă apă pentru a-i putea boteza pe oameni prin imersiune (Ioan 3: 23), putem răspunde pur și simplu că în acea vreme rezervele de apă erau prețioase, iar Ioan nu s-ar fi dus într-un loc fără multă apă, într-un oraș, unde i-ar fi pus pe oameni în dificultate. În plus, pentru că oamenii călătoreau pentru a-l auzi pe Ioan și pentru a fi botezați de el, aveau nevoie de apă pentru a supraviețui, atât ei, cât și animalele lor.

Câteva texte mai „convingătoare” par să fie Matei 3:16, unde Iisus „ieșea din apă” (cf. Marcu 1:10) sau Fapte 8:38, în care Filip și Famenul Etiopian „au coborât amândoi în apă…” și „…au ieșit afară din apă”.

Totuși, aceste versete nu spun că aceștia au fost botezați prin scufundare, ci lucru acest este doar asumat. Nu uita că aceia care sunt împotriva botezului copiilor se pot folosi de același argument pentru a discredita botezul familiilor din Noul Testament („Nu scrie că acolo se aflau copii”).

Nu este nevoie totuși să mergem atât de departe. Până la urmă, trebuie doar să citim aceste texte pentru a ajunge la concluzia că cei care au fost botezați s-au dus de la malul râului „în apă” pentru ca aceasta să fie turnată peste ei; apoi putem spune că au ieșit din apă, îndreptându-se spre mal. Mai specific, în Fapte 8:38 propoziția „s-au coborât amândoi în apă” înseamnă pur și simplu că ei s-au dat jos din car pentru a intra în râu. De asemenea, Fapte 8:38 spune că atât Filip, cât și famenul „au coborât în apă”. Din aceste cuvinte nu putem deduce botezul prin

61 scufundare, altfel ceea ce înțelegem este că Filip a botezat famenul și apoi s-a botezat și el. Urmând acest exemplu, înseamnă că atunci când este botezat cineva trebuie să se scufunde în apă atât cel botezat, cât și persoana care botează.

Cum rămâne cu pasajul din 1 Corinteni 10? Acolo este scris că israeliții „au trecut prin mare” (v. 1). În mod evident că ei nu au fost scufundați deoarece este scris că au trecut ca pe uscat (Ex. 14:22). Totuși se aflau sub nivelul mării și aveau de-o parte și de alta apă, nu-i așa? Este adevărat, dar aceasta ar însemna că oamenii care se află sub nivelul mării și care nu se udă sunt botezați.68 Cele mai obișnuite texte folosite pentru a „dovedi” botezul prin imersiune sunt Romani 6:3-4 și Coloseni 2:12, care vorbesc despre a fi îngropat cu Hristos prin botez. Din nou, acest texte nu ne spun că cei botezați au fost botezați prin imersiune, ci acest lucru este dedus. În Romani 6 Pavel dorește să arate că păcătoșii justificați (Rom. 5:1) nu trebuie să continue să păcătuiască pentru ca harul să se înmulțească (Rom. 6:1). Acest lucru se datorează faptului că am „murit față de păcat”; adică Hristos a îndepărtat de la noi vina noastră. Astfel, noi nu mai putem trăi în păcat, datorită lucrării pe care Hristos a împlinit-o pentru noi (Rom. 6:2). În acest context Pavel include discuția despre botez. În ce-l privește pe Pavel, botezul explică și dă sens remarcilor pe care le-a făcut anterior despre păcătoșii justificați care au murit față de păcat. Creștinii sunt oameni care au fost răstigniți cu Hristos (Rom. 6:6, Gal. 2:20), au murit odată cu El (2 Tim. 2:11) și au fost îngropați împreună cu El (Col. 2:12), iar botezul evidențiază această moarte. Prin urmare, a fi botezat înseamnă să fii botezat în Iisus, adică în moartea Lui (Rom. 6:3), El purtând blestemul legii pentru aceia care au încălcat-o.

Aceasta nu e tot, pentru că noi suntem botezați, de asemenea, în învierea Lui. Suntem oameni care am fost aduși la viață împreună cu Hristos (Ef. 2:5, Col. 2:13), am fost înviați împreună cu El și așezați în locurile cerești (Ef. 2:6), suntem moștenitori împreună cu El (Rom. 8:17) și vom domni împreună cu El (2 Tim. 2:12).

68

Murray, Christian Baptism, 22.

62 Conform Romani 6:5, dacă am fost uniți cu Hristos în moartea și îngroparea Sa, vom fi uniți cu El și în învierea Lui. Astfel, a intra în apele botezului înseamnă a fi unit cu Hristos în blestemul pe care l-a purtat pe cruce. Ironia este faptul că, fiind poporului lui Dumnezeu, intrăm prin credință în apele botezului, crezând că Însuși Domnul legământului ne va elibera pe noi și pe copiii noștri de nenorocirea elementului care reprezintă blestemul, și anume apa care a înghițit armatele lui Faraon, în timp ce poporul lui Dumnezeu a trecut prin mare în siguranță (1 Cor. 10) și care a nimicit lumea plină de răutate din vremea lui Noe, în timp ce el împreună cu familia sa au fost scăpați (1 Petru 3:20-21). Cei care se încred în Hristos și copiii lor, intră în apele judecății, prin credință, crezând că la fel cum a murit Hristos, a fost îngropat și a înviat triumfător, tot așa și ei vor scăpa de blestemul lui Dumnezeu, trecând cu Hristos prin această judecată.

Așadar, aceste texte vorbesc despre faptul că aceia care au intrat în apele botezului, au fost botezați în moartea și învierea lui Hristos.

Acesta este „limbajul sacramental” clasic. Botezul este semnul vizibil, iar moartea și învierea lui Hristos sunt realitatea invizibilă semnificată. De aceea, în Romani 6:5 Pavel spune despre semnul vizibil al botezului că ne unește cu moartea și învierea lui Hristos. Botezul ne unește cu realitatea semnificată: cu moartea și învierea lui Hristos.

Totuși cuvântul din limba greacă pentru „botez” (baptizo) nu înseamnă „a afunda” sau „a scufunda”? Este adevărat, rădăcina cuvântului din limba greacă antică se referă la „afundare”. Sunt scriitori greci antici care atunci când au vorbit despre vapoare scufundate și marinari înecați au folosit cuvântul „botezat”. Cu toate acestea folosirea cuvântului grecesc baptizein („a boteza”) a fost folosit de iudei pentru a exprima acțiunea de „a purifica” și de „a curăța”. De aceea, Evrei 9:10 vorbește despre „felurite spălături” (literal „botezuri”) ale Vechiului Testament, așa cum găsim, de exemplu, în Exod (19:14, 24:8), Levitic (8:6, 30, 14:4-7, 16, 49-53, 16-19) și Numeri (8:5-7, 19:18, 19). De asemenea, observă modul în care este folosit acest cuvânt în Marcu 7:3-4 și Luca 11:38 pentru „spălarea” („botezarea”) mâinilor.

63 Două întrebări Pentru a rezuma cele de mai sus, să medităm la două întrebări.

Prima: dacă imersiunea este obligatorie pentru ca botezul să fie valid, conform părerilor care spun că așa suntem învățați în Romani 6 și Coloseni 2, atunci de ce nu este necesară schimbarea hainelor la ieșirea din apă? Până la urmă, Pavel spune în Galateni 3:27: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” În acest verset Hristos este comparat cu o haină care învelește creștinul, simbolizând noua lui existență spirituală. Această metaforă vine din Vechiul Testament unde schimbarea hainelor reprezenta o schimbare spirituală lăuntrică(cf. Isa. 61:10, Zah. 3:3).69 Mai mult decât atât, în Romani 6, Pavel nu vorbește doar despre unirea creștinului cu Hristos în îngroparea și învierea Sa, ci și despre răstignirea Lui (Rom. 6:6). Cum este arătat acest lucru prin imersiune? Ceea ce doresc să arăt este faptul că botezul semnifică mult mai mult decât doar îngroparea și învierea noastră cu Hristos, iar a privi doar la două dintre imaginile din Romani și Coloseni este un lucru arbitrar.70 Nu ar trebui să fim coerenți și să urmăm tot ce presupunem că spun aceste texte? În al doilea rând, dacă imersiunea este un element atât de important al botezului, atunci de ce nu este la fel și în cazul celuilalt sacrament al noului legământ, Cina Domnului? Iisus a instituit Cina în ziua Paștelui (Matei 26:17), prin urmare, nu ar trebui să luăm parte la Cină o singură dată pe an, în ziua de Paște? El instituie cina noaptea (Matei 26:20). Aceasta ar însemna scopul fiecărei prime duminici din fiecare lună ar fi practicarea comuniunii. Iisus a dat sfânta cină ucenicilor Săi în timp ce era așezat la masă (Mat. 26:20). Oare ar trebui să renunțăm la amvoane? Cina a fost luată într-o cameră care se afla sus (Marcu 14:15). Asta înseamnă că biserica noastră trebuie să aibă cel puțin un etaj? Iisus a băut împreună cu ucenicii din același pahar (Matei 26:27). Este acesta sfârșitul paharelor individuale de plastic? De Roland Fung, the Epistle to the Galatians (NICNT; Grand Rapids: Eerdmans), 172.

Murray, Christian Baptism, 27-8 cf. Collected Writings of John Murray, 4 vol (Edinburgh: Banner of Truth, 1977), II:372-3. Despre acest lucru vorbește, de exemplu ș fostul profesor de la Dallas Theological Seminary și Wheaton Graduate School Henry C. Thiessen: Lectures in Systematic Theology, rev. Vernon D. Doerksen (Grand Rapids: Eerdmans, 1979), 325.

69 70

64 asemenea, este foarte probabil ca Iisus şi ucenicii Lui să fi băut vin și să fi mâncat pâinea nedospită așa cum se obișnuia în ziua Paștelui.

Acestea sunt aspecte pe care ar trebui să le avem în vedere pentru a nu crea diviziuni care nu-și au rostul, legate de forma precisă de administrare a sacramentelor. O importanţă mai mare este ceea ce semnifică sacramentele referitor la Hristos, la relația Lui cu noi și la relația noastră cu trupul Său, biserica.

65

O SCURTĂ ISTORIE A BOTEZULUI COPIILOR Apropiindu-ne de finalul studiului nostru, dorim să reafirmăm faptul că doar Scriptura este mina din care extragem bogățiile revelaţiei lui Dumnezeu. Pe măsură ce studiem și încercăm să interpretăm corect învățătura Scripturii în ce privește botezul copiilor, putem totodată să spicuim multe lucruri de la oameni înțelepți şi studioși care au trăit înaintea noastră în istorie. Această doctrină va deveni mai clară pe măsură ce vedem modul în care au înțeles-o alți oameni evlavioși de-a lungul secolelor.

Mulți oameni astăzi spun că botezul copiilor a apărut în biserica romano catolică și de aceea o dezaprobă. Noi însă nu practicăm această doctrină fiindcă îl urmăm pe papă, ci pentru că este în conformitate cu Scriptura așa cum a fost ea înțeleasă de biserică. Nu considerăm că învățăturile altora de-a lungul istoriei sunt un standard pentru doctrina noastră, ci acestea sunt testimonia veritas, adică „mărturii ale adevărului”. În 1834, Samuel Miller, profesor de istoria bisericii și conducerea bisericii la Princeton Theological Seminary, a spus: Pot să vă asigur, dragi prieteni, cu cea mai mare candoare (sic) și încredere, după o investigație atentă a subiectului, faptul că, pentru mai mult de 1500 de ani după nașterea lui Hristos, nu a fost nici o comunitate de creștini pe pământ care s-au opus botezului copiilor pentru motivele care îi disting pe frații noștri baptiști din modernitate.71 Așadar, iată o scurtă trecere în revistă a părinților bisericii antice, care au trăit în anii 100-400 d. Hr. Facem acest lucru pentru a privi la mărturia adeveritore a celor care au trăit aproape de vremea apostolilor

Infant Baptism Scriptural and Reasonable (Philadelphia: Presbyterian Board of Publication, 1834).

71

66 și a Domnului. Următoarele citate vă vor permite să citiți chiar cuvintele părinților bisericii.

Irenaeus (120-202) În primul rând, vom privi la un scurt paragraf scris de Irenaeus din Lion, care a trăit între anii 120-202 și a fost ucenic al lui Policarp, episcop în Smirna și ucenic al lui Ioan. Mărturia lui Irenaeus cu privire la botezul copiilor legământului se găsește în următoarele cuvinte: Căci El a venit să mântuiască pe toţi oamenii întru Sine, pe toţi, după cum am mai spus, pe cei care S-au născut prin El din Dumnezeu, adică pe prunci, pe copii, pe tineri şi pe oamenii în vârstă. De aceea a trecut El prin toate vârstele, devenind un Prunc pentru prunci: pentru ca să-i sfinţească pe prunci. A devenit un Copil pentru copii, pentru ca să-i sfinţească pe toţi care au această vârstă. El S-a făcut pentru toţi un exemplu de cucernicie, de curăţie şi de ascultare. A fost un Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu al lor şi prin acesta El i-a sfinţit şi pe ei.72 Aceste cuvinte arată înțelegerea pe care o avea biserica antică cu privire la copiii creștinilor care erau considerați creștini, iar nu mici necredincioși aflați în afara poporului legământului.

Tertulian (160-230) Următorul învățător la care privim este Tertulian, care a trăit în orașul Cartagina din Nordul Africii. El este citat adesea de baptiști ca primul creștin care a vorbit împotriva botezului copiilor. Deși este adevărat că mai târziu a învățat acest lucru, Tertullian a recunoscut că botezul copiilor a fost practica bisericilor și continua să încurajeze ca botezul să fie administrat copiilor când încă erau bebeluși. Ceea ce îndemna mai târziu în slujirea lui, era ca botezul să fie amânat pentru mai târziu în viață. De ce a spus acest lucru? Fiindcă în vremea aceea, în nordul Africii era populară credința conform căreia botezul spăla păcatele săvârșite până în acel moment, iar nu și pe cele viitoare. Din 72

Against Heresies, 2. 22. 4.

67 această cauză, mulți așteptau până când ajungeau pe patul de moarte pentru a fi botezați; de exemplu Împăratul Constantin Cel mare.

Tertulian nu a respins niciodată botezul copiilor, însă datorită teologiei sale, a preferat ca acest să fie amânat.73 Hipolit (185-254) Un alt învățător care mărturisește botezul copiilor este Hipolit din Roma, care a arătat o înțelegerea clară, dreaptă a botezului copiilor atunci când a afirmat: „Întâi botezați-i pe cei micuți; iar dacă pot vorbi pentru ei înșiși, să vorbească; dacă nu, să vorbească în locul lor părinții sau o altă rudă.”74 Origen (185-254) Următorul la care privim este Origen, care a trăit în Alexandria (Egipt) și mai târziu în Palestina. El a scris în „Comentariu la Epistola către Romani” despre legătura dintre păcatul originar și botez, spunând: Dar ce este păcatul? Ar putea, oare, un copil care tocmai ce a fost născut să păcătuiască? Totuși, el are păcat pentru care este poruncit părinților să fie adusă jertfă, așa cum este scris în Iov 14:4 (până la sfârșit) și Psalmul 51:5-7. Din acest motiv, biserica a primit de la apostoli tradiția administrării botezului copiilor, deoarece oamenii cărora le-au fost încredințate tainele misterelor divine, știau că în lăuntrul fiecăruia era o adevărată murdărie a păcatului (sic) care trebuia să fie spălată cu apă și cu Duhul Sfânt.75 Într-o altă scriere a sa, „Omilii și adnotări la Levitic”, Origen a afirmat: „Conform practicii bisericii, botezul este dat chiar și pruncilor; dacă nu ar fi fost nimic în prunci care să aibă nevoie de iertare și milă, harul botezului s-ar fi părut a fi inutil.”76 Observă ceea ce am spus înainte despre legătura dintre păcatul originar și botez, în urătorul citat în care Origen demonstrează că nevoia On Baptism, 18.

Apostolic Tradition, 21. 3-5.

75 Citat în Robert G. Rayburn 76 Homil, VII in Levit Ch. 12.

73 74

68 iertării iertat de păcat este motivul pentru care cineva este botezat și care mărturisește, de fapt, nevoia noastră de un Mântuitor. Astfel în „Omilii la cartea Luca”, Origen a făcut următorul raționament: Copiii sunt botezați pentru iertarea păcatelor. Care păcate? Sau mai bine zis când au păcătuit aceștia? Există vreun motiv pentru a fi aduși la baptisteriu, altul decât sensului cuvintelor menționate mai sus, adică: a faptului că nimeni nu este scutit de murdărie, deși nu a trăit decât o zi pe acest pământ? Însă, pentru că prin botez murdăria de la naștere este luată, de aceea sunt botezați copiii.77 Indiferent ce înțelegem noi legat de teologia acestor citate privitor la relația dintre iertarea păcatelor și botez, vedem că botezul copiilor se practica cu mult timp înainte în biserică și, de asemenea, că acesta era logic necesar datorită păcatului nostru originar.

Ciprian (200-258) Ciprian, episcopul Cartaginei, a fost martirizat în anul 258.

Scrisoarea 58 era adresată unui păstor numit Fidus, în care a apelat la înțelepciunea a șaizeci și șase de episcopi din Cartagina pentru a discuta întrebarea lui Fidus referitoare la amânarea botezului copiilor până în la a opta zi după naștere, în loc de cea de-a doua sau de-a treia zi, așa cum era obiceiul să fie botezați copiii. Decizia lor unanimă a sprijinit practica universal acceptată a botezului copiilor pe care au urmat-o dintotdeauna. În această scrisoare au fost punctate următoarele aspecte cu privire la botezul copiilor: 1. Deoarece Dumnezeu nu este părtinitor și harul Său este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie să fie administrat atât adulților, cât și copiilor.

2. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul trebuie administrat atât adulților, cât și copiilor la orice vârstă.

77

Homil. in Luc. 14.

69 3. Fiindcă harul lui Dumnezeu este dat acelora care îl primesc, în aceiași măsură, botezul trebuie administrat atât adulților, cât și copiilor.

4. Din moment ce circumcizia a fost abolită odată cu venirea lui Hristos, acum ne este făcută o „circumcizie spirituală”.

5. Pentru că Dumnezeu nu este părtinitor și pentru că harul Său este dat tuturor oamenilor de toate felurile, botezul ar trebui să fie administrat atât iudeilor, cât și neamurilor: „circumcizia spirituală nu ar trebui să fie împiedicată de circumcizia în carne.”

6. Dacă harul și botezul este dat acelora care comit păcate odioase, „cu cât mai mult, ar trebui să nu împiedicăm copilul născut de curând, care nu a păcătuit, decât că, fiind născut în fire după Adam, a căpătat molipsirea de la naștere cu vechea moarte.”

Mai târziu, conducătorii bisericii s-au întâlnit în anul 418 în orașul Cartagina pentru cel de-al șaisprezecelea Conciliu al Cartaginei. Conciliul a prevenit neînțelegerea pe care o aveau unii episcopi din mediul rural, afirmând: „Dacă orice om spune că nou născuții nu trebuie botezați…să fie anatema.”

Policarp (69-155) Acum vom privi la trei dovezi interesante ale bisericii antice pentru a arăta faptul că botezul copiilor a fost o practică obișnuită.

Policarp a fost un ucenic al lui Ioan și episcopul Smirnei. În 155 el a fost martirizat pentru credința pe care o avea în Hristos. Relatarea martirajului său este emoționantă: Pe măsură ce Policarp intra pe stadion…s-a făcut o mare zarvă când au auzit că Policarp a fost luat. Când s-a apropiat, proconsulul l-a întrebat dacă el este Policarp. După ce a mărturisit cine era, (proconsulul) a căutat să-l convingă să se lepede (de Hristos) spunând: „ai respect față de vârsta ta înaintată”…„Jură pe averea lui Cezar; regretă și spune: «Gata cu ateii.»” Policarp, însă, s-a uitat lung, cu o privire gravă, la toată mulțimea de păgâni nelegiuiți care se aflau acolo pe stadion și apoi, în timp ce privea cerul suspinând, mișcându-și mâna înspre ei, a spus: „Gata cu ateii” Proconsulul,

70 apoi l-a îndemnat și a zis iar: „Jură și te voi elibera, negă-l pe Hristos!”, dar Policarp i-a răspuns: „L-am slujit optzeci și șase de ani şi nu mi-a făcut nici un rău. De ce ar trebui să-l trădez acum pe Împăratul şi Mântuitorul meu?”78 Este interesant pentru că Policarp a spus că L-a slujit pe Hristos timp de 86 de ani, același număr de ani cât a trăit, fiind născut în jurul anului 69. Joachim Jeremias, în cartea „The Origins of Infant Baptism”, a constatat următoarele: Acest lucru arată, în orice caz, că părinții săi erau deja creștini, sau că au fost convertiți nu cu mult după nașterea lui. Dacă părinții săi erau păgâni atunci când a fost născut, ar fi fost botezat împreună cu toată „casa” când aceștia s-ar fi convertit. Chiar dacă părinții lui au fost creștini, cuvintele „L-am slujit optzeci și șase de ani” susțin, mai degrabă, un botez imediat după naștere decât unul administrat când era „copil mai mare”…referitor la acest lucru nefiind nici o dovadă.

Policrat (130-196) Alte cuvinte asemănătoare sunt scrise de Policrat din Efes. În 190, când a scris Romei referitor la disputa cu privire la data Paștelui, el a spus că era de „șaizeci și cinci de ani în Domnul”. A avut vârsta de șaizeci și cinci de ani când a scris scrisoarea și a fost „în Domnul” tot atât timp.

Ceea ce ne arată aceste mărturii, este faptul că „ziua de naștere spirituală”, să zicem așa, a început odată cu botezul lor când erau copii mici.

Iustin Martirul (100-165) O altă dovadă similară provine de la Iustin Martirul, un filozof din Palestina care a fost convertit la Hristos. El a vorbit despre botezul copiilor afirmând, așa cum am văzut și înainte: „Mulți care au fost

78

The Martirdom of Policarp, cap. 9.

71 ucenicii lui Hristos din copilărie, atât bărbați, cât și femei, au rămas curați până la vârsta de șaizeci sau șaptezeci de ani.”79 Augustin (354-430) Sfântul Augustin, marele teolog și episcop în Hipona din nordul Africii, a vorbit într-un mod cât se poate de firesc despre botezul copiilor, spunând: „deoarece nu este nimeni oprit de la botez, de la copilul nou născut până la cel bătrân încărcat de ani, nu este nimeni care prin botez să nu moară față de păcat.”80 Augustin a făcut cele mai importante mărturisiri despre botezul copiilor în dezbaterile sale cu Pelagius. Așa cum am menționat mai sus, Pelagius nega păcatul originar, adică faptul că nou născuții sunt născuți în păcat. Cu toate acestea, el practica botezul copiilor. Referitor la acest lucru, Augustin a contestat incoerența practicii sale fiindcă, până la urmă, de ce ar trebui botezați copiii dacă nu sunt păcătoși? 81 Aceasta este tradiția bisericii universale în ce privește botezul copiilor, care sunt, bineînțeles, incapabili să „creadă cu inima pentru a primi neprihănirea și să facă cu gura o mărturisire de credință pentru mântuire,” așa cum ar putea face un tâlhar; ba mai mult, ei chiar prin plânsul și murmurul lor atunci când li este administrează taina, își ridică vocile împotriva cuvintelor tainei și totuși nici un creștin nu va spune că ei sunt botezați fără rost. Iar dacă cineva caută autoritate divină în această chestiune, totuși ceea ce este susținut de întreaga biserică, nefiind instituit de concilii, ci o chestiune ce ține de un obicei neschimbat; pe bună dreptate este susținut faptul că ne-a fost încredințat nouă prin autoritatea apostolică…82 First Apology, ch. 15.

Enchiridion, cap. 43.

81 On the Grace of Christ, and on Original Sin, 2. 44; On the Merits and Forgiveness of Sins, and on the Baptism of Infants, 1. 25, 3. 2. Acest Argument este dolosit și de Ieronim în scrierea sa Împotriva pelagienilor.

82 On Baptism, Against the Donatists, ed. Philip Schaff, trad. J. R. King, rev. Chester D. Hartranft în Nicene and Post-Nicene FApthers: Series 1 (retipărit; Preaboy: Hendrickson , 2004), IV:461. În alte scrieri ale sale, On the Literal Interpretation of Genesis 10:39, spune: „Obiceiul bisericii mamă a botezării copiilor nu trebuie…socotit zadarnic, nici nu trebuie privit ca altceva decât tradiția apostolilor.” Vezi și Scrisoarea 98.

79 80

72 Ioan Crisostom (347-407) Ioan Crisostom din Antiohia, în cea de-a patruzecea predică din Geneza, a făcut următoarele comentarii despre circumcizie: Însă, circumcizia noastră, adică harul botezului, ne oferă un leac fără durere, ne aduce mii de binecuvântări și ne umple cu harul Duhului. Lucrul acesta nu se petrece într-un anumit moment determinat, precum circumcizia; orice om care este chiar la începutul vieții sale, care este la mijlocul ei sau care este vârstnic poate primi circumcizia care nu este făcută de mâini omenești; în care omul nu trebuie să îndure suferința, ci trebuie să-și arunce povara de păcate și să primească iertarea pentru toate păcatele vechi.”

Astfel, biserica antică mărturisește că botezul a fost administrați convertiților adulți și copiilor lor. Fie că suntem de acord cu botezul copiilor sau nu, trebuie să fim de acord cu faptul că aceasta a fost practica bisericilor de după apostoli, care credea că le-a fost încredințată de aceștia și că niciodată nu a fost respinsă.

Inscripții Alte dovezi ale practicării botezului copiilor în biserica antică sunt numeroasele inscripții din catacombe (cimitire subterane) și mormintele copiilor care au fost botezați. Everett Ferguson a spus: Inscripțiile creștine timpurii, care în mare număr provin din vecinătatea Romei, sunt dovada unor exemple concrete de botezuri a copiilor din secolul al treilea…Aproape toate inscripțiile creștine timpurii sunt epitafuri. Un număr considerabil dintre acestea aparțin mormintelor unor copii. Majoritatea nu oferă nici o dovadă dacă nou-născuții au fost botezați sau nu…De fapt cuvântul „botez” este folosit rareori. Această idee este exprimată prin cuvinte

73 precum: „harul primit”, „făcut credincios” sau „neofit” (expresia „plantat de curând” era folosită în loc de „botezat de curând”).83 O astfel de inscripție din anul 260 d. Hr.(aproximativ) din Africa de Nord indică faptul că un copil care a murit la nouă ore după nașterea sa a fost botezat, iar altcineva numește un copil Dei Servus, care înseamnă „robul lui Dumnezeu”.

De asemenea, pe pietrele mormintelor copiilor care au murit găsim simboluri creștine, precum simbolul Chi Rho (primele două litere a numelui „Hristos”), care era o abreviere a numelui lui Hristos, și cuvântul grec ichtus, care a fost reprezentat prin „simbolul peștelui”. Aceasta era o aliterație care însemna „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”.

Aceste cuvinte și simboluri se găsesc pe mormintele copiilor care au trăit doar câteva zile.

O inscripție din anul 200 de pe mormântul unui copil spune: „eu Zosimus, un credincios dintre credincioși, zac aici trăind doi ani, o lună și 25 de zile” (subliniere adăugată).

Grupurile sectante Ca o ultimă remarcă, este interesant faptul că în timpul perioadei cunoscută ca „biserica antică” (100-400 d. Hr.) au fost numeroase grupări eretice, sectante și neortodoxe precum ebioniții, novațienii, arienii, donatiștii, montaniștii și pelagienii care au negat păcatul originar.

Totuși, niciuna dintre aceste grupări cunoscute în literatura antică, nu au respins practica botezului copiilor și nici nu i-au criticat pe cei care îl practicau. Ba chiar, este menționat faptul că pelagienii îl practicau, deși Augustin a spus că acest lucru nu este în concordanță cu teologia lor.

Dacă botezul copiilor ar fi fost o practică instituită după moartea apostolilor, cu siguranță că ar fi fost vreo controversă sau o dezbatere între biserici. Totuși, așa cum am văzut, singura controversă din biserică legată de botezul copiilor a fost privitoare la momentul administrării acestuia de la naștere.

Everett Ferguson, Early christians Speak: Faith and Life in the First Three Centuries (rev.

Ed.; Abilene: Acu Press, 1984) citat în http://www.orlutheran.com/html/baptevid.html.

83

74 Înainte de a respinge o practică care a fost folosită în biserici creștine credincioase, de către cei mai mari teologi și păstori ai lumii, timp de 2000 de ani, e nevoie să medităm mult și profund ce înseamnă acest lucru pentru credința noastră individuală și colectivă.

75

CUVÂNT PENTRU PĂRINȚI Am studiat fundamentele, dovezile biblice, teologice și istorice ale practicii botezului copiilor care sunt parte a familiilor legământului și, de asemenea, câteva întrebări de natură practică privitoare la situația contemporană. Ultimul lucru pe care dorim să îl facem este să vă adresăm câteva cuvinte pentru a vă pregăti să deveniți părinți ai legământului și pentru a vă îndemna să vă aduceți copiii la Hristos, botezându-i. Pentru aceasta voi folosi „Formula de adresare pentru părinți” din liturghia reformată antică, folosită pentru slujba de botez.84 Această rânduială a serviciului de botez a fost scrisă de Petrus Dathenus în anul 1566 și a fost adăugată în Psaltirea olandeză pentru a fi folosită de către refugiații olandezi din orașul german Frankenthal. Aceasta este o compilație între slujba din biserica din Geneva a lui John Calvin, slujba lui Johannes à Lasco pentru refugiații flamanzi din Londra, slujba din bisericile din regiunea germană a Palatinatului a cărei capitală a fost Heidelberg, care poate fi merge înapoi până la Luther și mai departe.85 Tiparul clasic al acestei formule liturgice este: învățătura, invocarea, jurămintele, administrarea botezului și în final rugăciunea de mulțumire. Învățătura cuprinde o expunere făcută de către slujitor despre semnificația botezului, care ne arată vina noastră, harul Dumnezeului Triunic și răspunsul recunoștinței noastre pe care trebuie să o avem întreaga viață pentru acest har,86 iar apoi explică motivul pentru care sunt botezați copiii credincioșilor. După îndemnul părinților urmează rugăciunea de invocare.87 În această rugăciune, slujitorul se roagă ca Dumnezeul care a judecat lumea prin potop și armatele lui Baptism of Infants: Form Number 1. „Psalter Hymnal, 124-5; vezi „Anexa 2” din această carte.

85 Psalter Hymnal HAndbook, Emily R. Brink and Bert Polman (Grnad Rapids: CRC Publications, 1998), 831-2.

86 Vezi Catehismul de la Heidelberg, 2.

87 Această rugăciune cunoscută sub numele de „Rugăciunea Marelui Potop” (în Germană Sindtflugebet), a fost scrisă de Martin Luther în 1523 pentru liturghia de botez. Vezi, The Shaping of the Reformed Baptismal Rite in the Sixteenth Century, 37-8, 227-33.

84

76 Faraon prin Marea Roșie, salvându-l pe poporul Său prin aceleași ape (amintiți-vă de discuția de mai sus despre circumcizie și botez ca reprezentând atât botezul, cât și consacrarea), să-l unească pe copilul care urmează să fie botezat cu moartea lui Hristos și să-l învie prin înnoirea învierii lui Hristos. După aceasta urmează „Formula de adresare pentru părinți” care începe cu o scurtă prefață care spune: Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a lui Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a seminței noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din obișnuință sau superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de acest lucru, trebuie să răspundeți sincer la următoarele întrebări.

Nu din obișnuință sau superstiție Botezul este o „rânduială a lui Dumnezeu”, adică, ceva ce Creatorul și Răscumpărătorul nostru a hotărât și instituit, nu omul. Ca rânduială, a fost hotărâtă pentru a semnifica și a pecetlui legământul harului asupra noastră și a copiilor noștri.

Din acest motiv, botezul nu este doar un obicei care îți oferă oportunitatea de a-ți îmbrăca bebelușul în alb, de a râde și să zâmbi pe măsură pe se află înaintea congregației și de a face fotografii; nici doar un simplu moment de reuniune a familiei. Amintiți-vă bine cuvintele din Ieremia 9:25-26. Și noi putem risca să avem o atitudine neevlavioasă și să privim botezul doar ca un ritual exterior, devenind astfel oameni „care nu sunt tăiați împrejur cu inima”.

De asemenea, botezul nu trebuie făcut dintr-o credință superstițioasă prin care considerăm că apa spală păcatele, îl duce pe copil în cer și îi garantează mântuirea. După mențiunea că botezul portretizează într-un mod dramatic spălarea sufletelor de păcate, articolul 34 din Mărturisirea Belgiană spune: Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci spălarea cu scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul duhovnicesc.

77 Botezul, așa cum am spus de atâtea ori, ne arată înspre Iisus Hristos. Noi suntem păcătoși, El este sfânt; noi suntem neascultători, El a fost ascultător; noi suntem lipsiți de credință, El este credincios. Pe măsură ce te pregătești pentru botezul copilului tău, ia seama la acest lucruri și roagă-L pe Domnul să te păzească de formalism pentru a putea vedea adevărata semnificație și scopul botezului.

Jurămintele După această prefață, slujitorul adresează trei întrebări părinților.

Acestea sunt jurăminte sfinte care nu trebuie făcute cu ușurătate.

Promisiunile sunt făcute înaintea lui Dumnezeu și a bisericii Sale, atunci când părintele își aduce cu copilul pentru a fi botezat.

Primul jurământ Primul jurământ are scopul recunoașterii adevărurilor esențiale care stau la baza botezului copiilor: Primul: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt concepuți în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult decât atât, supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și fiind membri ai bisericii Sale aceștia trebuie botezați?

Copiii noștri sunt copii ai lui Adam și copii ai lui Hristos. Fiind copii ai lui Adam ei sunt născuți în păcat (Ps. 51:5) și merită să fie pedepsiți (Gal. 3:10). Mărturisirea Belgiană în articolul 15 vorbește astfel despre „păcatul originar” spunând: Noi credem că, prin neascultarea lui Adam, păcatul originar a trecut asupra întregii omeniri; el (păcatul) reprezintă, pe de o parte, degradarea totală a naturii omeneşti, iar pe de alta un viciu ereditar de care sunt întinaţi oamenii încă pe când se află în pântecele mamei lor, o rădăcină ai cărei lăstari sunt tot felul de păcate; de aceea, păcatul este atât de murdar în ochii lui Dumnezeu şi El îl consideră o asemenea enormitate, încât constituie o probă suficienta pentru condamnarea neamului omenesc; păcatul originar nu este desfiinţat sau dezrădăcinat pe deplin nici chiar prin botez,

78 deoarece valurile sale spumegânde caută să iasă mereu la iveală ca apa unui izvor murdar; cu toate acestea, el nu li se impută, spre condamnare, copiilor lui Dumnezeu, ci le este iertat prin harul şi mila divină, iar aceasta nu cu scopul ca ei să stea nepăsători, ci pentru ca sentimentul acestei degradări morale să le producă credincioşilor numeroase gemete şi să aprindă în ei dorinţa de a fi izbăviţi de acest trup de moarte. În acest context, noi respingem erezia pelagienilor care susţin că păcatul originar nu ar fi decât o imitaţie.

Deși copiii noștri sunt născuți în păcat datorită lui Adam, pentru că sunt născuți în familiile legământului ei sunt sfințiți, adică puși deoparte din această lume pentru Hristos. Acest lucru este adevărat doar dacă unul dintre părinți este credincios (1 Cor. 7:14), așa cum spune și Pavel. În concluzie, fiind copii care sunt sfinți, aceștia primesc semnul sfințirii lor, botezul. De aceea Canoanele din Dort, I, 17 spun: „… copiii credincioşilor că sunt sfinţi, desigur nu prin naştere, ci prin binecuvântarea legământului harului în care ei au fost incluşi odată cu tatăl şi mama lor.”

Al doilea jurământ Cel de-al doilea jurământ are scopul exprimării credinței teologice de baza, întrebând: Doi: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul Testament și în articolele credinței creștine și pe care o predicăm noi aici, în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina completă pentru mântuire?

Așa cum am spus mai înainte, noi nu botezăm fiecare copil al oricărui adult. Pentru ca un copil să fie adus înaintea bisericii pentru botez, părinții trebuie să creadă adevărurile esențiale. În primul rând, trebuie să recunoști ceea ce învață Biblia. În pregătirea pentru botez citește Mărturisirea Belgiană, articolele 2-7, care explică ceea ce credem despre Cuvântul lui Dumnezeu, acesta fiind modul în care Dumnezeu s-a revelat nouă, un Cuvânt inspirat, canonic, cu autoritate și suficient. În al

79 doilea rând, trebuie să mărturisești doctrina Cuvântului lui Dumnezeu, care este rezumată în „articolele credinței noastre creștine”. Acesta este modul în care Catehismul de la Heidelberg, întrebarea 22, numește Crezul Apostolic. De asemenea, trebuie să afirmi doctrina Cuvântului așa cum este „învățată aici, în această biserică creștină”. Asigură-te că ești familiar cu Catehismul de la Heidelberg, Mărturisirea Belgiană și cu Canoanele din Dort.

Răspunzând cu „da”, recunoști înaintea lui Dumnezeu și a poporului Său că nu îți aduci copii pentru a fi botezați din obișnuință, și că nu ești doar un membru nominal. În schimb, mărturisești că ești un „membru viu” al bisericii (Catehismul de la Heidelberg, 54) care mărturisește împreună cu întreg trupul lui Hristos adevărul Cuvântului lui Dumnezeu într-o lume întunecată.

Al treilea jurământ Cel de-al treilea și ultimul jurământ are scopul de a te face responsabil de educarea copilului tău după botez, întrebând: Trei: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copii doctrina menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt capabili să înțeleagă, pentru a fi crescuți în această învățătură?

Acesta este „momentul adevărului” pentru părinții creștini.

Botezul nu este sfârșitul poveștii, ci doar începutul, atât pentru tine, cât și pentru copilul tău, începând o întreagă viață de ucenicie.

Fiind părinți creștini, este datoria ta binecuvântată să vorbești cu copiii tăi despre botez, tot la fel cum părinții israeliți le vorbeau copiilor despre circumcizie. Hughes Oliphant Old rezumă cuvintele reformatorului Henrich Bullinger, astfel: Copiii erau învățați ce înseamnă circumcizia după ce aceasta era administrată. Tot așa în Noul Legământ suntem responsabili să-i

80 învățăm pe copiii noștri semnificația acestui semn și să-i inițiem în cunoașterea adevăratei Evanghelii.88 Vorbiți cu ei despre modul în care botezul mărturisește despre păcatul lor, despre nevoia lor de curățire și despre incapabilitatea lor de a se curăța singuri. Vorbiți-le despre cum botezul portretizează spălarea pe care doar Hristos, prin puterea Duhului Sfânt o poate face. Vorbiți-le faptul că această spălare este primită doar prin credință. Vorbiți-le despre faptul că botezul este o chemare la o viață nouă, o dezbrăcare zilnică de păcat, o răstignire zilnică a cărnii și urmarea zilnică a Domnului. Vorbiți-le despre faptul că botezul le-a fost dat pentru a le da putere să-L asculte pe Domnul, să-și iubească aproapele și să se aducă înaintea Domnului ca jertfe vii (Rom. 12:1-2). Toate acestea sunt ilustrate într-un mod minunat în „Rugăciunea tăierii împrejur a lui Hristos” din Book of Common Prayer din anul 1552, care spune: Doamne Atotputernic, care ai făcut ca Fiul Tău binecuvântat să fie circumcis și ascultător de lege pentru oameni; dă-ne adevărata circumcizie a Duhului; pentru ca toate inimile și toate mădularele noastre, fiind omorâte în fața poftelor lumești și carnale, să ascultăm în toate lucrurile de voia Ta cea sfântă; prin Același Fiu al Tău Iisus Hristos Domnul nostru. Amin.

Așadar, observi că te așteaptă multă muncă, dar este o muncă sfântă, de transmitere a credinței din generație în generație (Ps. 78), pe care o faci atunci când te trezești și când te așezi în pat (Deut. 6), căutând să-ți crești copiii în „mustrarea şi învăţătura Domnului” (Ef. 6:4). De aceea învățătura istorică protestantă a evidențiat faptul că botezul nu este doar un ritual care este făcut o dată în viață, nici un obicei sau o superstiție, ci o imagine a vieții creștine. Mărturisirea Belgiană vorbește despre acest aspect continuu al botezului: „Şi totuşi, acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii noastre” (art. 34). Botezul este începutul călătoriei vieții de creștin, din

Așa cum este sumarizat în Old, The Shaping of the REformed Baptismal Rite in the Sixtenth CEntury, 132-3.

88

81 credință în credință, din slavă în slavă. De aceea Martin Luther a spus în Catehismul său Lung: „De aceea fiecare creștin are destule lucruri de învățat și de practicat în viața lui în ce privește botezul…Nu este un alt lucru mai prețios decât botezul pentru împodobirea trupului și a sufletului nostru, deoarece prin el devenim sfinți și mântuiți deplin, ceva ce altfel în nici un chip, prin nici un efort, în această viață, nu putem atinge.”

Așadar bucurați-vă plini de evlavie (Ps. 2:11) pentru că Dumnezeu v-a binecuvântat cu copii ai legământului și pentru că vă folosește pe voi pentru a-Și îndeplini planurile veșniciei în viețile lor.

82

CONCLUZIE Așadar, Iisus iubește copilașii, pentru că „Biblia-mi spune așa”. Această dragoste a fost arătată prin faptul că El în harul Său i-a inclus pe copiii neajutorați ai credincioșilor Săi în familia legământului de mii de generații, peste tot în Vechiul și în Noul Testament. El ne arată nouă și lor acest adevăr în mod exterior, tangibil, prin slujitorii Săi care le administrează apa botezului. Făcând astfel, Dumnezeu mărturisește că, deși acești micuți sunt născuți păcătoși (Ps. 51:5), neajutorați din punct de vedere spiritual, El îi acceptă ca membri ai casei Sale și îi înconjoară cu toată promisiunea și providența Lui. Cei micuți Îi aparțin Ei sunt slabi, dar El e tare.

83

Anexa 1 MĂRTURISIRILE REFORMATE DESPRE BOTEZ

Mărturisirea de credință franceză, art. 35 (1559) Noi mărturisim că în biserică sunt doar două sacramente comune întregii biserici, din care primul, botezul este dat ca o garanție a adoptării noastre; deoarece prin ea suntem adăugați trupului lui Hristos, pentru a fi spălați și curățați prin sângele Său, iar apoi înnoiți la o viață nouă prin Duhul Sfânt. De asemenea susținem că, deși suntem botezați o singură dată, totuși câștigul pe care îl simbolizează ne atinge întreaga viață până la moarte, având astfel o mărturie tare că Iisus Hristos va fi pentru totdeauna justificarea și sfințirea noastră. Deși este un sacrament al credinței și a pocăinței, totuși din moment ce Dumnezeu îi primește pe copilași în biserică împreună cu părinții lor, spunem, cu autoritatea lui Iisus Hristos, că acești copii trebuie să fie botezați.

Mărturisirea belgiană, articolul 34, „Despre botez” (1561) Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos, Care este sfârşitul Legii, prin vărsarea sângelui Său pe crucea Golgotei, a pus capăt oricărei alte vărsări de sânge care s-ar putea sau s-ar dori a fi făcută pentru ispăşirea păcatelor, şi a desfiinţat tăierea împrejur, care era însoţită de vărsare de sânge, instituind în locul ei Sacramentul Botezului prin care suntem primiţi în Biserica lui Dumnezeu şi despărţiţi de toate celelalte popoare şi de toate religiile străine, pentru a-I fi pe deplin dedicaţi Domnului, purtând marca şi însemnul Lui, şi ne serveşte ca mărturie că El va fi pentru totdeauna Dumnezeul şi Tatăl nostru milostiv. El ne-a poruncit să-i botezăm pe toţi cei ce sunt ai Lui, în apă curată, „în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh," ceea ce semnifică faptul că, după cum apa spală şi înlătura necurăţiile trupului nostru, când este turnată asupra noastră - apă care, de asemenea, este văzută udând trupul celui ce se botează - tot aşa sângele lui Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, spală inima sa, curăţindu-i lăuntrul de păcatele sale şi transformându-l, prin naşterea din nou, dintr-un copil al mâniei într-un copil al lui Dumnezeu. Fără îndoială că nu apa materială face lucrul acesta, ci

84 spălarea cu scumpul sânge al Fiului lui Dumnezeu, care constituie pentru noi Marea Roşie prin care trebuie să trecem, pentru a ieşi de sub tirania lui Faraon, în cazul nostru Diavolul, şi a intra în Canaanul duhovnicesc.

Astfel, slujitorii lui Dumnezeu ne administrează, din partea lor, Sacramentul şi ceea ce este vizibil, iar Domnul Isus ne acordă ceea ce semnifică Sacramentul, adică darurile şi harul invizibil, spălându-ne şi curăţindu-ne sufletele de orice întinăciune şi de orice nelegiuire, înnoindu-ne inimile şi umplându-ne cu toată mângâierea lui Dumnezeu, dându-ne adevărata asigurare a bunătăţii Sale părinteşti, dezbrăcându-ne de omul cel vechi cu toate faptele lui şi îmbrăcându-ne cu omul cel nou. De aceea, noi credem că orice om care doreşte să obţină viaţa veşnică trebuie să fie botezat cu un singur botez, o dată pentru totdeauna: botezul şi naşterea noastră fizică nu se pot repeta. Şi totuşi, acest botez nu ne foloseşte doar în momentul când suntem în apă, ci pe tot parcursul vieţii noastre. În acest context, noi detestăm eroarea comisă de anabaptişti care nu se mulţumesc cu un singur botez o dată primit şi, pe deasupra, condamnă botezul copiilor mici ai credincioşilor, care, potrivit convingerilor noastre, trebuie să fie botezaţi şi pecetluiţi cu semnul legământului, după cum odinioară, în Israel, copiii mici erau tăiaţi împrejur pe baza aceloraşi promisiuni care le sunt făcute şi copiilor noştri. Şi fără îndoială că Domnul Isus Cristos Şi-a vărsat sângele, în egală măsură, pentru a spăla păcatele copiilor credincioşilor ca şi pe acelea ale adulţilor. De aceea trebuie ca ei să primească semnul şi Sacramentul a ceea ce Cristos a făcut pentru ei, tot aşa cum Domnul poruncise, prin Legea lui Moise, să li se transmită Sacramentul suferinţelor şi morţii lui Cristos pruncilor nou-născuţi, oferind pentru ei un miel care era simbolul jertfei lui Isus Cristos. În plus, exact ceea ce făcea tăierea împrejur în poporul evreu, face botezul faţă de copiii noştri. De aceea Sf. Pavel numeşte botezul „tăierea împrejur a lui Cristos."

Catehismul de la Heidelberg 69-74 (1563) 69. În ce fel îţi aminteşte şi te asigură Botezul că jertfa unică a lui Hristos de pe cruce serveşte pentru binele tău?

Hristos a instituit această spălare exterioară cu apă promiţând în acelaşi timp că, prin sângele şi prin Duhul Lui, sunt spălat de necurăţia

85 sufletului meu, adică de toate păcatele mele, la fel de sigur cum sunt spălat în exterior de către apă de murdăria trupului.

70. Ce înseamnă să fii spălat cu sângele şi cu Duhul lui Hristos? Înseamnă să primeşti de la Dumnezeu iertarea păcatelor, prin har, de dragul sângelui lui Hristos vărsat pentru noi la jertfa Sa de pe cruce; mai înseamnă să fii înnoit şi sfinţit de către Duhul Sfânt pentru a fi un mădular al lui Hristos şi, murind tot mai mult faţă de păcat, să duci o viaţă sfântă şi ireproşabilă.

71. Unde a promis Hristos că suntem spălaţi de sângele şi de Duhul Lui la fel de sigur cum suntem spălaţi de apa botezului? În cuvintele de instituire a botezului: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit”. Această făgăduinţă este repetată de asemenea în pasajele Scripturii care numesc botezul baia naşterii din nou şi spălare de păcate.

72. Prin ea însăşi apa botezului este spălare de păcate?

Nu, ci numai sângele lui Hristos şi Duhul Sfânt ne curăţă de toate păcatele.

73. Atunci de ce Duhul Sfânt numeşte botezul spalarea naşterii din nou şi spălare de păcate?

Dumnezeu nu ne vorbeşte astfel fără motiv. El vrea mai întâi să ne înveţe că după cum murdăria trupului este înlăturată de apă, tot la fel şi păcatele noastre sunt înlăturate de sângele şi de Duhul lui Hristos; şi, în plus, El vrea să ne asigure prin această garanţie divină şi prin acest semn divin că noi suntem spălaţi spiritual de păcatele noastre la fel de evident cum suntem spălaţi trupeşte de apă.

74. Trebuie botezaţi oare şi copiii mici?

Da, deoarece ei sunt incluşi ca şi adulţii în legământul lui Dumnezeu şi în Biserica Lui, iar iertarea păcatelor, prin sângele lui Hristos, şi Duhul Sfânt, autorul credinţei, nu le sunt promise în mai mică măsură decât adulţilor: de aceea ei trebuie incluși în Biserică prin botez – semnul legământului – şi deosebiţi astfel de copiii necredincioşilor, precum se făcea în Vechiul Testament prin circumcizia în locul căreia a fost instituit Botezul, în Noul Testament.

86 Confesiunea a doua Helvetică, cap. 20, „Despre sfântul botez” (1566) Botezul a fost instituit și consacrat de Dumnezeu, iar primul care boteza a fost Ioan care L-a afundat pe Hristos în apa Iordanului. Apoi apostolii au fost cei care au botezat cu apă. Domnul prin cuvinte clare lea poruncit să predice Evanghelia, „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mat. xxviii. 19). De asemenea Petru atunci când a fost întrebat de mulțime ce ar trebui să facă, le-a spus așa cum găsim în cartea Faptele Apostolilor: „fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh” (Fapte ii. 38). De aici botezul este numit de unii semnul inițierii în poporul lui Dumnezeu, prin care aleșii lui dumnezeu sunt consacrați Lui. Nu este decât un singur botez în biserica lui Dumnezeu; deoarece este suficient ca cineva să fie botezat și consacrat lui Dumnezeu o singură dată. Deoarece botezul odată primit are continuitate în întreaga viață a credinciosului și este o pecetluire continuă a adopției noastre. Deoarece pentru a fi botezat în numele lui Hristos înseamnă să fii înrolat, adus și primit în familia legământului și astfel în moștenirea fiilor lui Dumnezeu; fiind numit în această viață după numele lui Dumnezeu; adică a fi numit fiul lui Dumnezeu, spălat de murdăria păcatului și înzestrat cu harul felurit al lui Dumnezeu, pentru a trăi o viață nouă de sfințenie. Așadar, botezul amintește marea binecuvântare a lui Dumnezeu oferită omenirii, toții fiind născuți în păcat și copii ai mâniei. Dar Dumnezeu, care este bogat în milă, ne spală fără nici o plată de păcatele noastre prin sângele Fiului Său, tot în El suntem adoptați pentru a fi copii ai Săi și printr-un legământ sfânt le leagă de El, îmbogățindu-ne cu diverse daruri pentru a trăia o viață nouă. Toate acest lucruri ne sunt pecetluite prin botez. În interior suntem regenerați, curățiți și reînnoiți de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, iar în exterior primim pecetea darurilor remarcabile prin apa care reprezintă aceste daruri și, ca să spunem așa, sunt puse înaintea ochilor noștri pentru a putea fi privite. Astfel suntem botezați, adică, spălați sau stropiți cu apa vizibilă. Apa curăță ceea ce este murdar și împrospătează și revigorează trupurile aflate în leșin și căzute. Dumnezeu prin harul Său procedează în același fel în suflet; iar aceasta într-un mod invizibil și spiritual.

87 Mai mult decât atât, prin sacramentul botezului Dumnezeu ne separă de toate celelalte religii și popoare și ne pune deoparte ca popor al Său. Așadar noi, fiind botezați, ne mărturisim credința și suntem să fim ascultători față de Dumnezeu, să ne mortificăm firea și să trăim această viață nouă pentru El; de deasupra suntem soldați înrolați în războiul sfânt al lui Hristos pentru ca întreaga viață să luptăm împotriva lumii, a lui Satan și a firii noastre. Mai mult, suntem botezați în trupul bisericii care este unul singur, pentru a fi una cu toți membri bisericii în ce privește religia și îndatoririle comune.

Noi credem că forma cea mai bună a botezului este aceea în care Hristos a fost botezat și care a fost folosit de apostoli. În consecință, acele lucruri care au fost adăugate mai apoi prin voia oamenilor și folosite în biserică, nu le considerăm necesare pentru ca un botez să fie valid. Astfel de lucruri adăugate de om sunt exorcismul, folosirea luminilor, uleiul, saliva și altele; precum consacrarea de două ori pe an a botezului prin diverse ceremonii. Noi credem că botezul bisericii, care este doar unul singur, a fost sfințit de Dumnezeu atunci când l-a instituit și consacrat prin Cuvânt, iar acum este în vigoare având binecuvântarea lui Dumnezeu.

Noi învățăm faptul că botezul nu ar trebui să fie administrat în biserică de femei sau moașe. Pavel nu a permis femeilor să aibă slujbe bisericești; iar botezul iar botezul este parte a acestor slujbe.

Noi îi condamnăm pe anabaptiști care neagă faptul că nounăscuții, copiii ai credincioșilor, trebuie să fie botezați. Deoarece, în conformitate cu învățătura Evangheliei „căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei” (Luca xviii.16) și ei sunt parte a legământului lui Dumnezeu (Fapte iii. 25). Atunci, de ce nu ar trebui ca semnul legământului lui Dumnezeu să le fie aplicat și lor? De ce nu ar trebui să fie consacrați prin sfântul botez, aceia care sunt parte a poporului lui Dumnezeu și din familia lui Dumnezeu? Noi îi condamnăm, de asemenea, pe anabaptiști cu privire la anumite opinii pe care le susțin împotriva învățăturii cuvântului lui Dumnezeu. În consecință noi nu suntem anabaptiști și nici nu suntem de acord cu ei cu ei în ceea ce învață.

88 Mărturisirea de credință de la Westminster, cap. 28, „Despre botez” (1647) 1. Botezul este un sacrament al Noului Testament, instituit de Isus Cristos, prin care persoana botezată este admisă în mod solemn în biserica vizibilă. De asemenea, botezul este pentru ea un semn şi o pecete a legământului harului, a altoirii în Cristos, a naşterii din nou, a iertării păcatelor, şi a predării sale lui Dumnezeu prin Isus Cristos, pentru a trăi o viaţă nouă. Prin porunca lui Cristos Însuşi, acest sacrament trebuie perpetuat în biserica Sa până la sfârşitul veacului.

2. Elementul exterior folosit pentru aceste sacrament este apa, cu care persoana va botezată în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, de către un slujitor al Evangheliei, chemat la aceasta în mod legitim.

3. Cufundarea în apă nu este necesară, ci botezul este corect administrat prin turnarea sau stropirea apei peste acea persoană.

4. Pot fi botezaţi nu numai cei care mărturisesc credinţa în Cristos şi ascultarea de El, ci şi pruncii care au unul sau ambii părinţi credincioşi.

5. Deşi nesocotirea sau neglijarea acestei porunci este un mare păcat, totuşi harul şi mântuirea nu sunt inseparabil legate de ea, astfel încât nimeni să nu poată fi regenerat sau mântuit fără ea, ori ca toţi cei botezaţi să fie fără îndoială regeneraţi.

6. Eficacitatea botezului nu este legată de momentul în care este administrat. Cu toate acestea, prin folosirea corectă a acestei rânduieli, harul promis nu este doar oferit, ci manifestat în mod real şi conferit de către Duhul Sfânt tuturor (fie adulţi, fie prunci) acelora cărora le aparţine harul, după sfatul voii lui Dumnezeu, la timpul hotărât de El. 7. Sacramentul botezului va fi administrat o singură dată oricărei persoane.

Catehismul cel lung de la Westminster, 165-167 (1647) 156. Ce este botezul?

Botezul este un sacrament al Noului Testament, prin care Hristos a poruncit spălarea cu apă în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt, pentru a fi un semn și o pecete a altoirii în trupul Său, al iertării păcatelor prin sângele Lui și al regenerării prin Duhul Său; al adopției și a învierii în viață veșnică; prin care cei care sunt botezați sunt admiși într-un mod

89 solemn în biserica vizibilă și se angajează să fie cu totul și cu totul doar ai Domnului.

166. Cui îi trebuie administrat botezul?

Botezul nu trebuie administrat nici unei persoane care se află în afara bisericii vizibile, care sunt astfel străini de legământul promisiunii, până în momentul în care își mărturisesc credința în Hristos și ascultarea de El, iar copiii care sunt urmași ai ambilor părinți sau ai unui singur părinte care își mărturisește credința în Hristos și ascultarea în El, sunt parte a legământului li trebuie să fie botezați.

167. Cum ne trebuie primim binecuvântarea botezului? Îndatorirea de care avem nevoie, dar care este foarte neglijată este fructificarea botezului nostru, lucru care trebuie făcut pe tot parcursul vieților noastre, în special în vremuri de ispită și când suntem prezenți la administrarea lui altora. Putem astfel fructifica acest sacrament prin meditarea cu seriozitate și recunoștință la natura lui și la scopul pentru care Hristos l-a instituit, la privilegiile și beneficiile conferite și care ne sunt pecetluite prin el și la jurământul solemn pe care l-am făcut; prin smerenia care vine din urma recunoașterii păcătoșeniei noastre, a căderii noastre și a umblării în răzvrătire față de harul botezului și a angajamentelor noastre; prin sporirea siguranței iertării de păcatele noastre și a tuturor celorlalte binecuvântări care ne sunt pecetluite prin sacrament; prin a primi putere din moartea și învierea lui Hristos în care suntem botezați, pentru mortificarea păcatului și trăirea unei vieți bazate pe har și prin a ne strădui să trăim în credință, de a vorbi cu sfințenie și dreptate ca oameni care s-au dat pe sine lui Hristos si pentru a umbla în dragoste frățească, fiind botezați de Același Duh într-un singur trup.

90 Anexa 2 FORMA LITURGICĂ PENTRU BOTEZUL COPIILOR Învățătura Preaiubită congregație în Domnul Iisus Hristos: Elementele principale ale doctrinei despre sfântul botez sunt acestea trei: Primul: Faptul că noi și copiii noștri suntem născuți în păcat și ca urmare, copii ai mâniei, astfel încât noi nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu, decât dacă suntem născuți din nou. Acest lucru ne învață afundarea sau stropirea cu apă, prin care este semnificată murdăria sufletelor noastre, amintindu-ne să ne urâm pe noi înșine, să ne smerim înaintea lui Dumnezeu și să ne căutăm curățirea și mântuirea în afara noastră.

Al doilea: Sfântul botez mărturisește și ne pecetluiește spălarea păcatelor noastre prin Iisus Hristos. De aceea, noi suntem botezați în Numele lui Dumnezeu Tatăl, al Fiului și Sfântului Duh. Deoarece atunci când suntem botezați în Numele Tatălui, Dumnezeu Tatăl mărturisește și ne pecetluiește faptul că El face un legământ al harului cu noi și ne adoptă pentru a fi copiii și moștenitori ai Săi și astfel ne oferă orice lucru bun și face ca orice rău să fie spre binele nostru. Fiind botezați în Numele Fiului, Fiul ne asigură de spălarea în sângele Său de toate păcatele noastre, adăugându-ne în părtășia cu moartea și învierea Lui, în așa fel încât suntem eliberați de păcate și socotiți sfinți înaintea lui Dumnezeu.

Tot așa, atunci când suntem botezați în Numele Duhului Sfânt, Duhul ne asigură prin acest sfânt sacrament de faptul că El va locui în noi și ne va sfinți pentru a fi mădulare ale lui Hristos, făcându-ne parte de ceea ce avem în Hristos și anume spălarea de păcatele noastre și înnoirea zilnică a vieților noastre, până ne vom înfățișa fără pată în adunarea aleșilor în viața veșnică.

Al treilea: Având în vedere că toate legămintele sunt cuprinse în două părți, prin urmare Dumnezeu ne amintește și ne obligă prin botez la ascultare, adică să ne alipim de Dumnezeu Tatăl Fiul și Duhul Sfânt; să ne încredem în El și să-L iubim cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată mintea noastră și cu toată puterea noastră; să lepădăm de această lume, să ne răstignim firea veche și să umblăm într-o viață

91 evlavioasă. Dacă uneori datorită slăbiciunii noastre cădem în păcate, nu trebuie să ne pierdem nădejdea în mila lui Dumnezeu, nici să nu continuăm în păcat, de vreme ce botezul este o pecete și o mărturie indubitabilă că suntem parte dintre-un legământ veșnic cu Dumnezeu.

Deși copiii noștri nu înțeleg aceste lucruri, nu ar trebui să ne opunem botezului lor, din moment ce ei sunt fără a fi conștienți părtași la condamnarea în Adam și primiți pentru a dobândi harul în Hristos; precum Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, tatăl tuturor credincioșilor, de asemenea nouă și copiilor noștri spunându-ne: Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine (Gen. 17:7). Petru mărturisește același lucru folosind următoarele cuvinte: Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru (Fapte. 2:39) Astfel, odinioară, Dumnezeu a poruncit ca nou-născuții să fie circumciși, acesta fiind un semn al legământului și a neprihănirii prin credință; la fel cum ia primit și Iisus, Și-a pus mâinile peste ei și i-a binecuvântat (Marcu 10:16). Din moment ce mai târziu, botezul a luat locul circumciziei (Col. 2:11), copiii ar trebui să fie botezați, fiind moștenitori ai împărăției lui Dumnezeu și ai legământului Său, iar pe măsură ce cresc, părinții vor fi obligați să îi învețe în continuare aceste lucruri Invocarea Pentru a administra această rânduială sfântă a lui Dumnezeu spre slava Sa, pentru mângâierea noastră și întărirea bisericii, să chemăm Numele Lui Sfânt: O Domne Atotputernic și Sfânt, Tu care ai pedepsit cu o judecată severă lumea necredincioasă și lipsită de pocăință prin potop, și în prin mila Ta măreață l-ai mântuit și l-ai protejat pe Noe și familia lui; Tu care l-ai înecat pe Faraon și armata lui în Apele Mării Roșii și ai condus poporul Tău Israel prin mijlocul mării ca pe uscat-care semnifica botezul-Te rugăm ca în baza milei tale fără margini, să privești cu îndurare la acești copii și să-i alipești prin Duhul Tău cel Sfânt în Fiul Tău Iisus Hristos, pentru a fi îngropați cu El prin botez în moarte și înviați cu El la o viață nouă;pentru ca ei, urmându-L zi de zi, să-și poarte cu bucurie

92 crucea; unindu-se cu El în credință adevărată, cu o nădejde neclintită și o dragoste arzătoare; pentru ca ei, fiind mângâiați în El, să părăsească această viață, care nu este decât o moarte constantă și ca în ultima zi să se înfățișeze fără spaimă înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, Fiul; prin El, Domnul nostru Iisus Hristos care împreună cu Tine și Duhul Sfânt, Singurul Dumnezeu, trăiești și domnești pentru totdeauna. AMIN. Formula de adresare pentru părinți Preaiubiți în Hristos Domnul, ați auzit că botezul este o rânduială a lui Dumnezeu de pecetluire a legământului Său asupra noastră și a seminței noastre; de aceea trebuie făcut în acest scop, iar nu din obișnuință sau superstiție. Pentru a arăta că sunteți conștienți de acest lucru, trebuie să răspundeți sincer la aceste întrebări: Prima: Recunoașteți că acești copii ai noștri, care deși sunt concepuți în păcat, supuși oricărui fel de fărădelege și mai mult decât atât, supuși condamnării, sunt sfințiți în Hristos și ca membri ai bisericii Sale trebuie botezați?

A doua: Recunoașteți doctrina care este cuprinsă în Vechiul și în Noul Testament și în articolele credinței creștine și care este învățată aici, în această biserică creștină, ca fiind adevărata doctrina completă pentru mântuire?

A treia: Promiteți și doriți să-i învățați pe acești copiii doctrina menționată mai sus, cu toată puterea voastră, imediat ce sunt capabili să înțeleagă, astfel să fie crescuți în această învățătură?

Răspuns: Promitem (în cazul în care doar un părinte este credincios: promit).

Administrarea sacramentului Apoi Slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, la administrarea botezului, va spune: (Nume)___, Te botez în Numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.

93 Mulțumire Doamne Atotputernic și Tată Îndurător, Îți mulțumim și Te slăvim pentru că ne-ai iertat pe noi și pe copiii noștri de toate păcatele noastre, prin sângele Fiului Tău preaiubit Iisus Hristos și ne-ai primit prin Duhul Sfânt ca mădulare ale Singurului Tău Fiu, adoptându-ne pentru a fi copiii Tăi, pecetluindu-ne și confirmându-ne același lucru și nouă prin sfântul botez. Te mai rugăm, de asemenea, prin El, Fiul Tău preaiubit, să conduci mereu acești copiii prin Duhul Tău cel Sfânt pentru a fi hrăniți în credința creștină și în sfințenie și pentru a crește și a se îmbogăți în Domnul Iisus Hristos, recunoscând astfel, bunătatea și mila Ta de Tată, pe care le-ai arătat-o lor și nouă tuturor, trăind în toată neprihănirea avându-L ca Învățător, Rege și Mare Preot, pe Iisus Hristos, și luptând cu hotărâre împotriva păcatului pentru a-l birui, a diavolului și a întregii lui stăpâniri, până la sfârșit pentru a Te slăvi pe vecie și preamări pe Tine, pe Fiul Tău Iisus Hristos împreună cu Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu Adevărat.

AMIN.

94 Daniel R. Hyde (M. Div., Westminster Seminary California) este pastor la biserica reformată Oceanside United Reformed Church din Oceanside, CA, Statele Unite ale Americii.

95

RECOMANDĂRI Fiind o carte bine informată și extrem de practică, o recomand imediat ce părinții mă întreabă: „De ce ar trebui să-mi botez copilul?”

Dr. Michael Horton Profesor de Teologie și Apologetică, Westminster Seminary California Danny Hyde întâlnește mulți oameni în diverse locuri pe parcursul călătoriei lor înspre credința reformată și percepe nevoia pentru o explicare simplă, biblică a doctrinelor care le sunt străine. Cartea Iisus iubeşte copilaşii reprezintă modul de explicare încrezător al său pentru cei neinițiați cu privire la doctrina noastră despre botezul copiilor. El are o sensibilitate unică la dificultățile credincioșilor care intră în contact cu doctrine care li se par ciudate și astfel este calificat să realizeze o lucrare de acest fel.

Rev. Adam Kaloostian Ontario United Reformed Church, Ontario CA Consider că această carte încântătoare va fi un instrument pentru educarea părinților, în special a celor care nu provin dintr-un context reformat. Danny înțelege problemele, știe cum să comunice un mesaj, este înțelegător față de ascultătorii săi și prețuiește mai mult învățătura decât polemicile.

Rev. Eric Landry Manager editorial, Revista Modern Reformation, Christ Presbyterian Church, Murrieta, CA. Fiind o persoană care am adoptat recent credința reformată, botezul copiilor a fost pentru mine cel mai dificil de înțeles concept al credinței și în special greu de explicat creștinilor care nu sunt reformați și care consideră că această practică este „romano-catolică”. Stilul concis de a scrie a lui Daniel Hyde și utilizarea analogiilor face ca această carte să fie ușor de citit și de înțeles pentru oricine.

Leigh Breckinridge Membru, Oceanside United Reformed Church, Oceanside CA

96 Aceasta este o carte remarcabilă care oferă o perspectivă concisă a unei doctrine care nu este înțeleasă. Rev. Hyde înlătură masca superstiției care pune în întuneric acest subiect și plasează cu fermitate botezul copiilor în contextul legământului lui Dumnezeu. Tratarea inteligentă și lipsită de agresivitate a acestei doctrine face mai mult decât să o apere, îi reafirmă importanța.

Debby Rau Membru, Escondido United Reformed Church, Escondido, CA.