Doar prin har by Mihai Corcea

Doar prin har cum mă uimește harul lui Dumnezeu

SINCLAIR B. FERGUSON

Doar prin har

Cum mă uimește harul lui Dumnezeu

Dr. Sinclair Ferguson

București, 2013

Cuprins Cuvânt înainte 6 Prefață 8 1. Lanțurile mi-au căzut 15 2. Dragoste necondiționată 31 3. Pe cheltuiala lui Dumnezeu 57 4. Un schimb important 80 5. Siguranță garantată 106 6. Eliberat de rău 132 7. Adevărata libertate 160 Note 189

3 Originally published in the U.S.A. under the title By Grace Alone: How the Grace of God Amazes Me Copyright © 2010 Translation copyright © 2013 By Sinclair B. Ferguson Translated by Lidia Corcea Published by permission of Reformation Trust Publishing, a division of Ligonier Ministries.

Publicat pentru prima dată în Statele Unite ale Americii cu titlul By Grace Alone: How the Grace of God Amazes Me. Copyright © 2010 Copyright traducere © 2013 Sinclair B. Ferguson Tradus de Lidia Corcea Publicat cu permisiunea Reformation Trust Publishing, o divizie Ligonier Ministries.

www.evanghelicreformat.org

Recomandări pentru cartea Doar prin har „Aceasta este o carte frumoasă-o confluență providențială a inimilor a doi păstori (despărțiți de cultură și timp) care are ca temă harul. În primul rând este inima ce pulsează a unul păstor african prea puțin cunoscut, Emmanuel T. Sibomana, care, cu mulți ani în urmă, a scris minunatul imn „O, cât sunt de uimit de harul lui Dumnezeu”. Apoi este inima mulțumitoare și caldă a bine cunoscutului păstor și teolog Sinclair Ferguson, care a luat cele șapte fațete strălucitoare ale imnului african și le-a ridicat în lumina felurită a Cuvântului lui Dumnezeu pentru a transmite mai departe harul și pentru a ne ilumina sufletele. „Doar prin har” este o carte care îți va elibera inima.” -R. Kent Hughes Păstor senior emerit la College Church Wheaton, Illinois „Mulți dintre noi avem cărți care zac pe o masă sau undeva pe un raft, așteptându-ne ca să le citim cândva. Vă rog să nu lăsați ca această carte să fie la fel! Sinclair Ferguson este una dintre cele mai strălucitoare și mai vii lumini a creștinismului evanghelic de astăzi. Această carte vă va îndrepta înspre libertatea și exuberanța trăirii în harul lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Citiți această carte pentru a fi încurajați și dă-o mai departe unui nou ucenic sau unui vecin care nu este credincios (deocamdată).” -Russell D. Moore Decan la School of Theology Seminarul Southern Baptist Theological Seminary Louisville, Kentucky

„Bogată în expuneri biblice și profunzime teologică, cartea „Doar prin har” este o serie de mesaje extraordinare a unuia dintre cei mai mari predicatori de astăzi despre câteva dintre cele mai extraordinare texte din Scriptură-toate întrunindu-se în cea mai măreață temă a Bibliei: mărețul har! Această carte îți va incita mintea, îți va stârni emoțiile, îți va convinge sufletul, îți va câștiga inima și te va face să începi să acționezi. Va evangheliza, uceniciza și maturiza tot felul de cititori. Dr. Ferguson ne-a oferit un alt ospăț și la acest ospăț se află mâncare pentru toți-mântuiți și nemântuiți, slujitori și laici, tineri și bătrâni.” -Joel Beeke Președinte al seminarului Puritan Reformed Theological Seminary Grand Rapids, Michigan Meditațiile biblice cu caracter pastoral și profund ale lui Sinclair Ferguson asupra harului felurit al lui Dumnezeu sunt înșiruite ca niște perle pe șiragul imnului african „O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu”. În centru se află Hristos, așa cum și trebuie să fie: în El inimile noastre înrobite găsesc eliberare, inimile noastre vinovate găsesc iertare, inimile noastre tulburate găsesc un Apărător în întuneric și inimile noastre așezate în linie de bătaie găsesc putere să reziste în fața înșelăciunilor dușmanului. Inimile însetate vin la Iisus și beau din fântâna harului uimitor, dătător de viață, de bucurie și speranță.” -Dennis E. Johnson Profesor de teologie practică la seminarul Westminster Seminary California Escondido, California

Cuvânt înainte L-am întâlnit pe Sinclair Ferguson în iulie 2009 în Geneva, Elveția, când un grup de lideri ai bisericilor s-au adunat pentru a sărbători aniversarea cu numărul 500 a nașterii lui Jean Calvin, unul dintre renumiții reformatori europeni, precum și un mare predicator al harului divin. Atunci când Sinclair mi-a cerut să scriu un cuvânt înainte pentru această carte, nici nu bănuiam ce surpriză îmi pregătea harul lui Dumnezeu. Într-o miercuri dimineață din luna septembrie a acestui an, am fost să vizitez o casă din suburbia orașului Kampala, Uganda. Acea casă nu era una obișnuită ci o casă în care erau strânși orfanii de pe străzi și unde li se oferea dragostea lui Iisus. Am întâlnit aproximativ treizeci de copii a căror chip era zâmbitor, sănătos și încrezător. Apoi, copiii au început să îmi povestească despre trecutul lor. Una dintre fete a fost găsită de poliție când avea doar trei săptămâni, fiind abandonată de mama ei. O altă fată a fost descoperită de niște trecători afară în frig, fără un adăpost și fără hrană. Relatările lor au continuat în același registru. Apoi, copiii ne-au cântat un cântec ce transmitea poveștile lor, un cântec ce era în același timp trist și plin de bucurie, pe de o parte pesimist, pe de altă parte vestind o victorie. Pe măsură ce ascultam, cuvintele și melodia copiilor miau înmuiat inima. Unul dintre acești copii, o fată de treisprezece ani pe nume Ana, mi-a atras atenția. Duhul Sfânt îi ilumina fața în timp ce cânta. Avea un chip frumos, dar care părea marcat de tristețe. Ana și-a pierdut ambii părinți la o

vârstă timpurie, iar apoi s-a chinuit să supraviețuiască pe străzile din Kampala, înainte să ajungă la acest adăpost. M-am simțit obligat să fac ceva pentru această fetiță, iar două săptămâni mai târziu Ana a fost adoptată în familia noastră. În cartea sa, Sinclair Ferguson ne arată surprizele uimitoare ale harului lui Dumnezeu. Autorul ne arată cum Dumnezeu se coboară pentru a ajunge la sufletele oamenilor pierduți, a oamenilor care au umblat pe căile întunericului și singurătății, a unor suflete ca Ana ce consideră că nici o schimbare nu mai poate avea loc. Dumnezeu se coboară la noi pentru că El ne privește cu o dragoste mare și cu o milă nemărginită. Dorința Lui este să îi salveze pe cei răniți și care sângerează, pe cei pierduți și singuri. Sinclair oferă minților interesate și sufletelor însetate o perspectivă asupra acestui har. Recomand această carte celor care tânjesc să cunoască adevărul care ne spune că Dumnezeu ne caută în slăbiciunea noastră. Sufletul vostru va fi hrănit și credința vă va fi întărită. Rev. Henry Luke Orombi Arhiepiscopul Bisericii Anglicane din Uganda Kampala, Uganda Octombrie 2009

Prefață Imnul remarcabil al unui păstor african numit Emmanuel T. Sibomana reprezintă o inspirație a paginilor ce urmează. El s-a născut în 1915 și a trăit în apropiere de Musema, o misiune baptistă din zona centrală a țării africane Burundi. Emmanuel s-a convertit în timpul adolescenței și apoi a devenit păstor baptist. În anul 1946 a publicat un imn care se intitulează ”Umbuntu Bg Imana.” Imnul pastorului Sibomana a fost tradus de un misionar englez din Rwanda, Rosemary Guillebaud sub titlul ”O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu.” Imnul captează dimensiunile multiple ale caracterului harului lui Dumnezeu. Melodia acestui imn mi-a adus de multe ori în atenție cuvintele acestui sale. Reflectând asupra temelor din versurile acestui imn am fost motivat să studiez materialul biblic care stă în spatele lor. Cartea de față este rezultatul acestui studiu. Deși are un format diferit - capitole mai puține și mai lungi - cartea Doar prin har este un material care poate însoți volumul „Doar prin Hristos: Trăind o viață concentrată pe Evanghelie” (Reformation Trust, 2007). Acestea sunt două dintre cele mai importante concepte ale învățăturii biblice și sumarizează două accente importante care sunt regăsite în teologia evanghelică. Dar de ce ar fi nevoie să se scrie încă o carte despre harul lui Dumnezeu? Pentru că, așa cum ne aduce aminte imnul scris de pastorul Sibomana, ”harul lui Dumnezeu ne uimește”. Niciodată nu vom ajunge să

medităm ”prea mult” la harul lui Dumnezeu. Această temă nu este proprie doar imnului scris de Emmanuel Sibomana. Imnul scris de John Newton, negustorul de sclavi convertit la creștinism, începe exact cu aceste cuvinte: ”uimitorul har - ce sunet dulce, care a mântuit un păcătos ca mine.” De asemenea, compozitorii englezi Isaac Watts și Charles Wesley au scris imnuri care surprind aceste teme. Watts a meditata la „Iubire măreață, divină”. Wesley care pare că a scris un imn pe zi, în timpul pe care îl avea liber, a învățat biserica să cânte cuvintele: „Ce dragoste măreață! Cum se poate ca Dumnezeu să moară pentru mine?” Mai târziu, Charles H. Gabriel a mărturisit: „Stau uimit în prezența lui Iisus din Nazaret.” 1

Totuși, de ce încă o carte despre „Cât sunt de surprins de harul lui Dumnezeu?” Dintr-un singur motiv: fiindcă nu toți creștinii consideră că harul lui Dumnezeu este uimitor. A fi uimit de harul lui Dumnezeu este un semn al vitalității spirituale. Este asemenea testului la care se folosește hârtia de turnesol pentru a vedea cât de puternică și de reală este înțelegerea noastră a evangheliei creștine și cât de aproape mergem alături de Iisus pe cale. Creștinul care se maturizează este uimit și copleșit de harul lui Dumnezeu. Adesea noi considerăm faptul că harul lui Dumnezeu ni se cuvine. Ne gândim: „Bineînțeles, Domnul este plin de milă.” Sau: „Bineînțeles că merităm harul Său. Până la urmă nu suntem noi poporul Său?” Niciodată nu ar

trebui să vorbim astfel. Însă, atunci când avem o astfel de gândire, harul lui Dumnezeu încetează să mai fie uimitor. Din păcate totodată încetează să mai fie har. Un motiv important pentru care biserica din vest este slabă, mărturiile noastre sunt sărăcăcioase și a lipsei de vitalitate în închinare, probabil este acesta: cântăm despre „mărețul har” și vorbim despre „mărețul har”, însă de prea multe ori acest har a încetat să ne surprindă. Din nefericire, am cânta cu mai multă sinceritate dacă am spune „obișnuitul har”. Am pierdut bucuria și vitalitatea care sunt experimentate atunci când harul ne este cu adevărat uimitor. Cu sprijinul imnului scris de păstorul Sibomana, pe paginile acestei cărți sunt așternute meditații asupra harului lui Dumnezeu din șapte puncte de vedere. Gustând din puterea harului lui Dumnezeu templul lăuntric al ființei noastre poate fi înviorat, iar indiferența și letargia care ne fac să luăm bunătatea și dragostea lui Dumnezeu ca ceva care ni se cuvine, sunt alungate. Până la urmă dacă nu suntem uimiți de harul lui Dumnezeu ne aflăm, oare, cu adevărat în har? Chiar prin natura sa, harul lui Dumnezeu îi copleșește pe aceia care îl gustă și îi uimește pe cei care-l primesc. Sunt mulțumitor față de cei care m-au încurajat să pregătesc aceste studii pentru a fi publicate. Eve Huffman, secretara mea din First Presbyterian Church, Columbia, mi-a oferit, din nou, cu bucurie ajutorul său în acest demers. De asemenea, sunt nespus de recunoscător față de prezbiterii și diaconii noștri, față

de congregația în care mă aflu pentru modul în care își încurajează păstorii în a continua lucrarea pe care o fac. Încă o dată Greg Bailey mi-a fost editor, un prieten și un adevărat Barnaba, căruia doresc să-mi arăt aprecierea pentru ajutorul său neîntrerupt. Doar prin har celebrează Evanghelia printr-un imn al bisericii din Africa. Așadar, sunt deosebit de mulțumitor față de Henry Orombi, arhiepiscopul bisericii din Uganda, pentru că a contribuit la această carte prin prefața pe care a scris-o. Atunci când Reformation Trust a sugerat posibilitatea ca un creștin african să facă acest lucru, primul nume care mi-a venit în minte a fost cel al arhiepiscopului Orombi. El este un om plin de dragoste față de toți credincioșii, așa cum am descoperit într-o duminică memorabilă când am împărtășit privilegiul de a predica de la amvonul lui John Calvin în Catedrala Sfântul Petru din Geneva, Suedia. În zilele lui Calvin, mesajul Evangheliei harului s-a răspândit în toată emisfera nordică și înspre vest, iar astăzi inundă emisfera sudică și estul. Acum nordul și sudul, estul și vestul se pot bucura de felul în care domnește harul în multe inimi printre popoare. Cu adevărat: „Cât sunt de surprins de harul lui Dumnezeu!” Soția mea Dorothy și împreună cu ea întreaga familie continuă să mă înconjoare cu dragostea și devotamentul lor care îmi sunt sprijin în lucrarea pe care o am de făcut. Din nou, aș dori să-mi exprim dragostea și mulțumirea pentru jertfirea de care au dat dovadă pe parcursul anilor și recunoștința față de harul lui Dumnezeu care și-a făcut loc în viețile și familiile lor.

Harul nu este „un lucru”. Nu este o substanță care poate fi măsurată sau un bun ce poate fi împărțit. Este „harul Domnului Iisus Hristos” (2 Cor. 13:14). În esență, este Însuși Hristos. Din acest motiv volumul Doar în Hristos nu poate fi însoțit mai bine decât de volumul Doar prin har.

-Sinclair B. Ferguson First Presbyterian Church Columbia, Carolina de Sud Septembrie 2009

„O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu” O, cum mă uimește Harul lui Dumnezeu! Mi-a rupt legăturile Și m-a scăpat! Cum de am primit har, eu? Din voia Lui, atât eu știu, Am fost eliberat și-acum sunt Liber cu adevărat. Am fost ales de Domnul meu, Deși om de nimic, Să stau în curțile cerești Alături de Împărat. Ascultă ce Domnul a făcut În dragostea-I mare a alergat Să-ntâlnească pe-al Său fiu pierdut! Asta Domnul a făcut! Nu pentru-a mea neprihănire Căci eu nu am nimic, Ci din a Sa milă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu Pe lemn, la Calvar a suferit Pironit alături de tâlhari Ce mare har mi-a arătat Mie, al Său fiu pierdut. Și gândindu-mă cum, La Calvar, El a purtat vina păcatului În locul meu,

Uimit, mă-ntreb de ce El, Cel făr` de păcat muri Pentru un ticălos cum sunt eu; El Mântuitorul meu! Și-acum a mea dorință, E să rămân În El, Mântuitorul scump, În El să m-ascund. El e scutul și-a mea pavăză, Ce mă apără; De săgețile lui Satan În El aflu siguranță. Doamne Iisuse, ascultă-mi ruga Adu-mi harul Tău; Când gânduri rele se ivesc Prin vicleșugul Celui Rău, O, alungă-le Și zi după zi, Ține-mă sub călăuzirea Ta Împăratul meu. Vin acum cu-ntreaga ființă, Ochi, urechi și glas. Creația-ntreagă să-I cânte glorie, Cu un cântec voios: Laudă Celui ce lanțurile a zdrobit Ce mă țineau în păcat Și m-a eliberat! Cântă suflete și bucură-te! - EMMANUEL T. SIBOMANA

1. O, cum mă uimește Harul lui Dumnezeu! Mi-a rupt legăturile Și m-a scăpat! Cum de am primit har, eu? Din voia Lui, atât eu știu, Am fost eliberat și-acum sunt Liber cu adevărat.

Capitolul întâi LANȚURILE MI-AU CĂZUT

Harul „mi-a rupt legăturile și m-a scăpat!” Aceste simple cuvinte exprimă experiența pe care o trăiește fiecare creștin, din orice loc, epocă și de orice limbă. Harul lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, aduce eliberarea. Experimentarea acestui har înseamnă libertate. Lanțurile, cătușele, poverile noastre - le poți numi cum dorești - sunt îndepărtate. Apoi, în mod progresiv ne bucurăm de libertate. Noi nu mai suntem înrobiți. În schimb, suntem oameni liberi în Iisus Hristos. Emmanuel T. Sibomana începe acest imn afirmând „O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu” într-un mod personal.

Bineînțeles că harul lui Dumnezeu nu începe să existe odată cu experiența noastră. Acest har există înainte de momentul experimentării personale a harului de către fiecare. Acest imn însă, pornește de la experiența noastră deoarece prin aceasta facem primii pași de care suntem conștienți pe marea harului. Apoi, descoperim că este de fapt un ocean nesfârșit care pare să nu aibă fund. Pe măsură ce ne scufundăm în el, începem să ne dăm seama că acesta har își are originea în Dumnezeu Însuși, în veșnicie. Acesta este harul care „mi-a rupt legăturile”. Din voia Lui, atât eu știu, Am fost eliberat și-acum sunt Liber cu adevărat. Cu câtva timp în urmă Charles Wesley a exprimat același gând. Dacă cunoști câte ceva despre frații Wesley, John și Charles, știi faptul că înainte de a-și pune încrederea în Iisus Hristos, în exterior, ei au trăit vieți impecabile. Charles era preot în biserica Angliei. Nu era vizibil nici un lanț care să-l înrobească. Nu avea nici un viciu aparent. În anii studenției la Universitatea din Oxford, caracterul său a fost marcat de cinste morală și râvnă în slujire. Nu mulți s-ar fi putut compara cu sfințenia de care dădea el dovadă. Una dintre cărțile lui preferate se numea „O chemare solemnă la o viață sfântă și devotată”. Această carte îl reprezenta. 5

Totuși, pe măsură ce Dumnezeu lucra în viața lui Wesley, el și-a dat seama că se afla în robie spirituală, „strâns legat în păcat și în noaptea firii” , așa cum scrie 6

mai târziu. Dar atunci când și-a pus încrederea în Iisus Hristos, la aniversarea zilei convertirii sale dorea să cânte din nou și din nou următorul cântec: Lanțurile mi-au căzut, inima mi-a fost eliberată, Am înviat, m-am ridicat și L-am urmat pe El. 7

Această libertate nu este limitată la un anumit grup de creștini renumiți. Evanghelia promite același lucru tuturor celor care se încred în Hristos. Eliberarea din robie este un subiect central din învățătura Domnului nostru Iisus Hristos. El le-a spus evreilor din vremea Lui că numai Evanghelia îi poate elibera: „adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:32). Însă, care este acest adevăr? El a spus: „Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36). Iată două lecții fundamentale: PRIMA LECȚIE-ROBIA Iisus a învățat faptul că prin natura noastră, toți ne aflăm în robie spirituală. Pentru ca să fie blând El a trebui să fie aspru. Iudeii cărora le-a vorbit Iisus - asemenea nouă - au crezut cu certitudine că nu sunt robii nimănui. Însă, răspunsul lor la cuvintele lui Iisus a arătat profunda robie spirituală în care erau ținuți. Cuvintele Sale i-au enervat și i-au înfuriat.

„Cine te crezi, spunându-ne că trebuie să fim eliberați? Cum îndrăznești? Noi suntem copii ai lui Avraam, urmașii lui născuți liberi.” Ei își atribuiau libertatea spirituală ca un drept obținut prin naștere, însă ei erau în robie spirituală. „Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8:34). Chiar era nevoie să fie evidențiat acest lucru? Iisus a considerat că este nevoie și probabil unii care citesc aceste rânduri ar avea nevoie de puțin ajutor pentru a înțelege ceea ce Iisus a spus prin aceste cuvinte:

o o

Noi nu devenim păcătoși prin comiterea anumitor fapte. Noi facem anumite fapte păcătoase pentru că suntem păcătoși.

Într-un cuvânt, problema mea nu sunt faptele izolate pe care le văd ca aberații de la ceea ce sunt cu adevărat. Mă înșel singur dacă gândesc astfel. Aceste acțiuni nu sunt aberații, ci dezvăluiri a ceea ce se află în inima mea. Ele arată faptul că eu păcătuiesc pentru că sunt rob al păcatului. Pavel dezvoltă acest subiect în Efeseni 2. Atât apostolii și cititorii săi (v.3) erau din fire robi ai păcatului: „eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre” (v. 1). Atunci

când au auzit numele lui Dumnezeu și despre harul Său în Domnul Iisus, inimile lor au rămas reci. Precum oamenii ce sunt morți, erau purtați de valurile lumii, urmând „mersul lumii acesteia” (v. 2). Din firea noastră, de obicei, negăm faptul că ne aflăm în robie spirituală. Ne dăm peste cap pentru a ne arăta libertatea prin a fi diferiți. Însă, suntem predispuși, întrun fel sau altul să ajungem clone. Așa se manifestă robia noastră. Conform versurilor satirice a lui Ray Davies din cântecul care a devenit hit al grupului The Kinks: Acest om căutător de plăceri mereu arată bine Căci e un adept dedicat al modei. 8

Bineînțeles, că este o latură întunecată a acesteia sub influența sinistră a „(domnului) puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (v.2). Vom vorbi mai multe despre el mai târziu. Așa cum Iisus a lăsat să se înțeleagă, acest păcat afectează fiecare aspect al vieților noastre: o

Mintea noastră. Noi nu mai gândim limpede. Poate că avem o educație bună și avem un IQ ridicat, însă aceasta nu este o garanție a faptului că avem o gândire clară cu privire la lucrurile spirituale.

Dorințele pe care le avem. Atunci când suntem onești și sinceri față de noi înșine, putem recunoaște că nu noi suntem stăpânii dorințelor

noastre. Încercăm să le stăpânim. Noi avem o conștiință morală care spune: „Trebuie să ții sub control aceste lucruri.” Însă, în lăuntrul nostru suntem lipsiți de control. Interiorul nostru este o lume asupra căreia nu avem nici o autoritate. Voința noastră. Și aceasta se află în robia păcatului. „O da”, spunem noi, „acest mesaj despre cum să te împaci cu Dumnezeu-o să revin asupra lui în altă zi. E decizia mea și o pot lua când doresc.” Totuși, adevărul este că noi nu putem să gândim clar despre Hristos sau să-L dorim fără a primi nici un ajutor în luarea deciziei. De ce nu? Noi nu putem răspunde la vestea bună a Evangheliei până ce noi nu Îl dorim pe Hristos și noi nu putem să-L dorim pe Hristos numai printr-o decizie pe care o putem lua oricând dorim. Noi nu ne putem adresa voinței noastre: „Voință, voiește să aparții Domnului!” Este dincolo de puterile noastre să facem acest lucru. Nimeni nu poate voi ca voința lui să vrea ceea ce nu va vrea! Doar harul lui Dumnezeu ne poate elibera pentru a ne pune încrederea în El. o

Cum de am primit har, eu? Din voia Lui, atât eu știu, Am fost eliberat și-acum sunt Liber cu adevărat. Aceasta este, așadar nevoia noastră cea mai mare. Lecția întâi: Ne aflăm în robia unor inimi păcătoase. Înțelegerea lui David cu privire la păcat

Regele David a descoperit acest lucru la câteva luni după ce a înfăptuit păcatul cu Batșeba. El a încălcat legea lui Dumnezeu. A poftit, a comis adulter, a furat soția unuia dintre cei mai buni oameni pe care îi știa, apoi a complotat moartea sa (vezi 2 Sam. 11-12). Atunci când realitatea acestei robii spirituale l-a mișcat până în adâncul sufletului, și-a dat seama că era înrobit chiar de la începutul vieții sale: „sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Atunci când pentru prima dată suntem convinși de păcatul nostru, decidem să facem lucruri mai bune. Însă, imediat ce am înlăturat un strat al păcatului (gândindune: „Nu a fost decât un eșec superficial din partea mea”), descoperim un altul dedesubt. Până când David nu și-a văzut obârșia păcatului său care era chiar de la începutul vieții sale, trăia într-o stare de negare spirituală. Dar atunci când a realizat adevărul despre sine însuși, a admis faptul că stricăciunea s-a instalat în el de la început, chiar din momentul în care se afla în pântecul mamei sale. Apoi, David a strigat către Domnul: „curăță-mă” (Ps. 51:7) și „spală-mă”. Erau momente în copilăria mea când mă murdăream atât de tare încât mama mea trebuia să mă frece bine cu un burete din lufă. Adeseori am simțit brațele ei puternice îndepărtându-mi murdăria de pe piele. În timp ce eu eram mulțumit cu o baie superficială, ea era hotărâtă să scoată afară toată murdăria din mine, chiar dacă m-ar fi omorât pe mine sau pe ea.

Limbajul lui David- „Curăță-mă...spală-mă”-este un apel pentru acel fel de curățare profundă și puternică. Păcatul său era dintre cele mai odioase. În inima lui se aflau straturi de înșelăciune, păcat și robie. Numai Dumnezeu îl putea elibera și curăța. Despre asta vorbea Iisus. Contemporanii săi își cunoșteau Biblia. Ei participau constant la servicii religioase. Cu toate acestea, ei erau, încă, robi ai păcatului și nu-și puteau elibera viețile de stăpânirea sa. Ei erau robi ai păcatului, nu fii ai lui Dumnezeu. Așa că Iisus le-a spus: „Problema voastră principală este faptul că voi nu-L aveți pe Dumnezeu ca Tată.” Cum putea să fie Iisus atât de sigur de asta? „Pentru că”, a spus El, „Dacă L-ați cunoaște cu adevărat pe Tatăl, atitudinea voastră față de Fiul Său ar fi fost complet diferită. Ar fi fost o atitudine de dragoste și admirație. Vați fi încrezut în Mine” (vezi Ioan 8:42-47). Ei vorbeau despre Dumnezeu, însă atitudinea lor față de Fiul Său arăta faptul că nu erau parte a familiei Sale. Erau ostili față de El. Acești oameni au organizat un complot „religios” pentru a scăpa de El. Nu era loc pentru El în viețile lor pentru că ei nu aveau loc nici pentru Tatăl Său. A nu merita nimic Oamenii religioși vor fi profund deranjați atunci când descoperă că nu sunt și că nu au fost niciodată creștini cu adevărat. Oare toată religiozitatea lor nu înseamnă

nimic? Toate acele ore petrecute în biserică, ore în care au făcut diverse lucruri, ore în care au fost implicați în activități religioase-nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu? Toate acestea nu mă îndreptățesc să spun: „Iată ceea ce am făcut! Nu merit să merg în cer?” Din nefericire, a mă gândi că aș merita în vreun fel cerul este un semn sigur că nu am nici cea mai mică idee ce înseamnă Evanghelia. Iisus a demascat adevărul groaznic cu privire la contemporanii Săi. Ei se opuneau învățăturii Sale și refuzau să primească Cuvântul Său, fiindcă erau păcătoși-și robi ai păcatului. Cu câțiva ani în urmă, mass media britanică a raportat faptul că o denominație prezbiteriană a retras cincizeci de mii de copii tipărite a unei ediții a revistei lor lunare. Relatarea a indicat faptul că autorul unui articol s-a referit la un membru important al familiei regale britanice folosind cuvintele de „păcătos nenorocit”. Este uimitor că acel membru al familie regale, ca parte a bisericii Angliei, trebuie să fi rostit regulat cuvintele din cartea de rugăciune anglicană „Rugăciune de mărturisire generală a păcatelor” care include o cerere de iertare a păcatelor „nelegiuiților nenorociți”. De ce, atunci, au fost retrase revistele? Răspunsul oficial a fost: „nu dorim să dăm impresia că doctrinele credinței creștine produc oamenilor traume emoționale.”

Uneori, doctrinele credinței creștine fac exact acest lucru-și asta pentru că este necesar să o facă. Sau, în schimb, ar trebui să spunem: „Cât de crud a fost Iisus față de acești iudei! Închipuie-ți-L pe Iisus vorbind cu ei în felul acesta!”? Isus chiar le-a spus: „Voi sunteți păcătoși nenorociți”. El a demascat păcătoșii și S-a făcut înțeles: „nu pătrunde în voi Cuvântul Meu” (Ioan 8:37). Ei au auzit cuvântul Său, dar s-au opus. Mai târziu a dezvăluit consecința: „Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu” (Ioan 8:43). Deja Iisus i-a explicat cu răbdare acest lucru lui Nicodim: „Până ce Duhul Sfânt nu-ți deschide ochii, nu poți vedea Împărăția lui Dumnezeu. Până ce Dumnezeu nu te eliberează de robia păcatului, niciodată nu vei intra în împărăția lui Dumnezeu” (vezi Ioan 3:3, 5). „Adevărul este că”, a spus Iisus mai târziu că „voi nu ascultați ce spun Eu pentru că nu sunteți cu adevărat copii ai lui Dumnezeu” (vezi Ioan 8:41, 44). Ei erau, ca să folosesc limbajul lui Pavel, „morți” spiritual (Ef. 2:1). Cu câtva timp în urmă, în timp ce mă relaxam în vacanță într-o zi minunată de vară în ținutul muntos al Scoției, stăteam afară bucurându-mă de cafeaua de dimineață. La câțiva metri de mine am văzut un măcăleandru roșu micuț. I-am admirat penele, pieptul său drăguț, ciocul său ascuțit și neted, frumusețea sa simplă. M-am trezit vorbind cu el din instinct. Însă nu am primit nici un răspuns, nici o mișcare. Totul era intact, dar micul măcăleandru cu pieptul roșu era mort. Nici cel mai

priceput vegetarian din lume nu putea face nimic pentru el. La fel suntem și noi din punct de vedere spiritual. În ciuda aparențelor, în starea noastră firească suntem morți față de Dumnezeu. Nu este nici un fel de viață spirituală în noi. Doar atunci când îmi dau seama de acest lucru încep să văd de ce harul lui Dumnezeu este atât de uimitor și măreț. Fiindcă harul lui Dumnezeu vine să dea viață și să elibereze oameni care sunt morți spiritual. Acesta este primul adevăr pe care trebuie să-l recunosc. Mă aflu în robie spirituală. Această robie se poate manifesta în multe feluri. Poate diferi de la o persoană la alta. Însă, la bază, robia este una și aceeași. Pe acest fundament și în ciuda acelui context Iisus i-a învățat lecția cu numărul doi. LECȚIA A DOUA-LIBERTATEA Există o veste bună. Pe de o parte, Iisus a evidențiat robia în care suntem ținuți în starea noastră naturală. Pe de altă parte, El a vorbit despre starea de libertate în care aduce păcătoșii prin har: „Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).

Cum putea Fiul să-i elibereze pe păcătoși? Prin ceea ce El este. El a fost Fiul care a fost trimis în lume de Tatăl. El cunoștea planul Tatălui Său. El avea relația cea mai apropiată cu Tatăl. El a auzit tot ce a vorbit Tatăl și a venit să ne aducă acest mesaj al veștii bune: „Dumnezeu M-a trimis pentru a vă elibera” (vezi Ioan 8:28). Așadar, cum ne eliberează Hristos? Ioan a dat un răspuns acestei întrebări mai devreme, în cel mai renumit verset din evanghelia sa. Acest Dumnezeu, acest Tată, a iubit atât de mult lumea, această lume care se află în păcat și robie, că L-a trimis în ea pe Fiul Său. El avea doar un singur Fiu, însă L-a trimis să moară pe o cruce pentru ca să-i mântuiască pe toți cei care cred în El (Ioan 3:16). Fiul va fi „atârnat” - va fi ridicat pe o cruce, făcut de rușine înaintea tuturor, atârnând între cer și pământ, sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastrepentru ca toți care cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 12:32, 3:16). Iisus Hristos ne poate salva pentru că a învins păcatul care ne înrobea. Noi nu ne putem ispăși niciodată păcatul. Nu-i putem zdrobi niciodată puterea. Nu putem veni niciodată înaintea lui Dumnezeu spunându-I: „Doamne, cu siguranță ceea ce am făcut este suficient pentru a compensa păcatele pe care le-am făcut.” Nimic din ce facem nu poate compensa păcatul. Dar, Dumnezeu L-a

trimis pe propriul Său Fiu - gândește-te, propriul Său Fiu-care a luat locul nostru. El a trăit o viață perfectă. Din moment ce El nu avea păcat pentru care să plătească, era calificat să se jertfească pentru păcatele noastre. Nici un fel de jertfă pe care am putea să o aducem nu ne-ar ispăși niciodată păcatele. Însă El putea și era doritor să o facă. Din această cauză, noi putem fi eliberați de vinovăție și de robia căreia îi dă naștere. De asemenea, există un alt aspect al eliberării pe care ne-o aduce Hristos: suntem eliberați prin adevărul despre Dumnezeu-și despre noi-pe care ni-l descoperă. Dacă credem în El vom ajunge să să cunoaștem adevărul și adevărul ne va face liberi (Ioan 8:32). Aceasta este promisiunea Lui. Am întâlnit câțiva oameni remarcabil de inteligenți care nu puteau înțelege Evanghelia creștină. Ei ascultă mesajul acesteia ca și când ar fi fost o lecție despre moralitate. Cu toate acestea, Evanghelia nu este greu de înțeles. Problema zace în noi-în orbirea noastră spirituală. Dacă inima noastră opune rezistență în a-L iubi pe Dumnezeu și mintea se va opune cunoașterii lui Dumnezeu-și în consecință ascultării și căutării Sale. Doar adevărul ne poate elibera. Mai departe în Evanghelia lui Ioan citim faptul că Iisus a vorbit despre trimiterea Duhului Sfânt ucenicilor Săi. El va fi asemenea unui reflector care le luminează mintea pentru a începe să vadă și să-L înțeleagă pe Iisus și ceea ce a făcut El. Duhul Sfânt va da la o parte înșelăciunea spirituală în care se află, îi va transforma pe cei care sunt morți spiritual și Îl va glorifica pe Hristos.

Tot așa Iisus ne poate elibera datorită a ceea ce El este și a ceea ce ne descoperă. Ca rezultat, acum noi îndrăznim să-L numim pe Dumnezeu „Tată”. Aceasta este cea mai evidentă diferență dintre o persoană „religioasă” și un creștin. O persoană religioasă este mai înclinată să I se adreseze lui Dumnezeu-în mod special când se află într-o criză - „Dumnezeule” și nu „Tată”. Motivul pentru care se întâmplă așa este simplu. Până când nu-L cunoști pe Dumnezeu ca Tatăl tău, nu-L vei chema niciodată când te afli în nevoie „Ava, Tată” (Rom. 8: 15-16). Multe legături, un singur remediu Cum ni se aplică nouă toate aceste lucruri? Inimile noastre pline de păcat împărtășesc aceeași robie, deși se poate manifesta diferit. Unii oameni au legături care îi fac să ajungă în șanț, însă sunt și legături „respectabile”. În exterior totul pare să fie diferit, dar inima este la fel de captivă, de prizonieră și de sclavă. Ce nu poți stăpâni și te stăpânește? Care este păcatul care ți-a furat inima și a împietrit-o față de Dumnezeu? Lanțurile care te leagă par să fie foarte diferite de cele ale vecinului tău, a colegilor tăi sau a prietenilor tăi, însă sunt la fel de reale. Dumnezeu are o mulțime de căi pentru a ne face să realizăm faptul că suntem înrobiți și păcătoși morți

spiritual. Totuși, El nu ne oferă decât un singur remediu din sclavie, un singur Mântuitor: același Iisus care a stat înaintea celor din vremea Lui-și care acum stă înaintea noastră-care spune: „Oricine păcătuiește este robul păcatului, dar adevărul vă va face liberi. Și pentru că sunt Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul, te pot elibera. Eu sunt Cel care a început să lucreze în viața ta. Eu sunt Cel care te-a determinat să-ți pui întrebări pe care mult timp le-ai ignorat și să-ți amintești păcatele pe care odată le-ai ascuns. Eu sunt Cel care te-a făcut să te întrebi de ce acel Creștin pe care-l știi are ceva ce ție-ți lipsește. Toate acestea te-au făcut să Mă cauți. Ai ajuns acum pe punctul de a te încrede în Mine ca Mântuitor al tău care te va elibera și-ți va oferi o viață nouă. Începi să vezi de ce harul este atât de uimitor și minunat. Încrede-te în mine acum.” Charles Wesley a scris: De mult timp sufletul meu zăcu întemnițat, Strâns legat în păcat și în noaptea firii. Ești tu acel om? Poate că ai încercat orice pentru a fi eliberat și împlinit, dar încă te afli „strâns legat în păcat 9

și în noaptea firii.” Poate că nimeni altcineva nu știe asta în afară de tine. Ai nevoie de o lucrare a puterii lui Dumnezeu și a harului în viața ta. Ochii tăi au răspândit deodată o rază vie, M-am trezit, temnița s-a umplut de lumină. Lanțurile mi-au căzut, inima mi-a fost eliberată, Am înviat, m-am ridicat și L-am urmat pe El. 10

Descoperirea harului lui Dumnezeu în Iisus Hristos se poate petrece chiar înainte de a-ți da seama. Până la urmă, El te-a căutat înainte ca tu vreodată să-L cauți sau să simți că este aproape de tine. Tot ce ai cunoscut tu era un sentiment profund de nevoie. El te-a adus în această stare și I-ai spus: „Fii al meu. Fii Mântuitorul meu!” Iar El ți-a răspuns: „Sunt. Tu ești copilul Meu.” O, cum mă uimește Harul lui Dumnezeu! Mi-a rupt legăturile Și m-a scăpat! Cum de am primit har, eu? Din voia Lui, atât eu știu, Am fost eliberat și-acum sunt Liber cu adevărat.

În sfârșit ești liber! Cu adevărat, harul este uimitor.

2. Am fost ales de Domnul meu, Deși om de nimic, Să stau în curțile cerești Alături de Împărat. Ascultă ce Domnul a făcut În dragostea-I mare a alergat Să-ntâlnească pe-al Său fiu pierdut! Asta Domnul a făcut!

Capitolul doi DRAGOSTE NECONDIȚIONATĂ

Harul lui Dumnezeu ne poate elibera din lanțurile robiei. Noi putem să încercăm să ne convingem pe noi înșine că ele nu există sau că sunt fără imporanță, dar atunci când încercăm să ne eliberăm de ele, descoperim că suntem tot atât de lipsiți de putere pe cât am fost de neajutorați să ne opunem lor. Atunci începem să vedem câtă nevoie avem de harul lui Dumnezeu-și de ce este atât de minunat. Nimeni nu descoperă natura harului lui Dumnezeu înainte să descopere motivul pentru care este nevoie de el. A doua strofă a imnului scris de E. T. Sibomana, „O, cum mă uimește harul Domnului” spune: Am fost ales de Domnul meu, Deși om de nimic,

Să stau în curțile cerești Alături de Împărat. Ascultă ce Domnul a făcut În dragostea-I mare a alergat Să-ntâlnească pe-al Său fiu pierdut! Asta Domnul a făcut! Probabil că recunoști aluzia care este făcută în ultimele trei versuri. Ele ilustrează răspunsul tatălui fiului risipitor atunci când l-a văzut pe acesta întorcându-se din țara îndepărtată (Luca 15:11-32). Fiul și-a irosit viața și probabil o treime din averea familiei sale, dar atunci când a revenit acasă, tatăl său l-a văzut (de cât timp, oare, îl aștepta?) și a fugit să-l întâlnească. Acestei pilde rostite de Iisus i s-au dat diverse titluri. Titlul cel mai binecunoscut este, desigur: „Pilda fiului risipitor.” Însă, așa cum vom vedea, în această poveste sunt, de fapt, trei fii. Pildele De ce a folosit Iisus pilde în învățătura Sa? S-ar părea că nu din motivul la care ne gândim noi adesea. Oamenii le spun adesea predicatorilor creștini: „De ce nu spui mai multe istorisiri-la fel cum a făcut și Iisus? Noi înțelegem mai bine povestirile. Iisus a simplificat lucrurile pentru ca noi să le înțelegem.” Iisus, însă, a pus un semn de întrebare serios alături de această afimație. Referitor la pildele Sale, El a spus: „Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel

ce n-are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mat. 13:12-13). Iisus a folosit pildele pentru ca cei care cred că pot vedea să fie orbiți și pentru ca cei care sunt conștienți că sunt orbi să poată vedea. Înțelegerea pildei se aseamănă cu rezolvarea Cubului Rubik. Dacă știi metoda de rezolvare-așa cum îmi amintesc că a făcut și fiul meu-cubul multicolor poate fi rezolvat în câteva secunde, indiferent de cât de amestecate sunt culorile. Niciodată nu poate fi făcut cu mâinile la spate. Este un puzzle-dacă nu cunoști secretul. Dar dacă cunoști metoda,totul poate fi rezolvat. Același lucru este și în cazul pildelor. Fără metoda de rezolvare, înțelesul și scopul istorisirilor lui Iisus ne vor ocoli. Care este, așadar, secretul? Secretul este Însuși Iisus Hristos. Pildele ne învață cum El Își pune bazele împărăției într-un mod neașteptat. Lucruri pierdute Luca 15 conține trei pilde. Într-un fel, sunt trei părți a unei pilde mai extinse-un singur mesaj despre lucruri pierdute ce au fost găsite, fiecare ilustrație spusă într-un context care este din ce în ce mai complex și tensiunea este sporită.

Prima ilustrație descrie un păstor care a pierdut una dintre oile sale. Oile erau și sunt valoroase, însă el nu a pierdut decât una din cele o sută-adică unu la sută. A doua ilustrație descrie o femeie care a pierdut o monedă de argint. Moneda însemna ceva pentru acea femeie; poate că a fost economisită pentru una din zilele negre. Ea a pierdut o monedă din cele zece-zece la sută, un procent mai mare a pierderii. Cea de-a treia ilustrație este și mai impresionantă. Un tată care avea doi fii pierde unul din ei. El a pierdut cinci zeci la sută din fiii săi, nu o oaie sau o monedă-o pierdere greu de suportat. În mod clar Iisus dorea să ajungă la ceea ce dorea să spună defapt. Imaginile din cea de-a treia pildă sunt descrise mai detaliat, sunt mai complexe și presupun o intensitate emoțională mai mare. În plus, sunt multe personaje-doi fii și tatăl lor-fiecare exprimându-și propriile gânduri și sentimente cu privire la situația în care se află. Mai mult, fiecare dintre ei reprezintă contextul în care vorbea Iisus. Vameșii și „păcătoșii” se adunau în jurul Său pentru a asculta - El îi atrăgea ca un magnet. Poate unii dintre ei și-au văzut prietenii schimbați într-un mod surprinzător de EL.

Atunci când fariseii și cărturarii au văzut ce se întâmplă, murmurau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2). Fariseii erau „o partidă” evreiască dedicată respectării în detaliu a legii. Ei au adăugat reguli aspre în plus față de lege și cu privire la modul în care oamenii ar trebui să țină legea. „Cărturarii” erau experți în interpretarea acestor datini. O viață consacrată legii În timp ce scriu aceste cuvinte sunt într-un avion cu destinația spre Tel Aviv. La bord sunt o mulțime de evrei. Îmbrăcămintea purtată de unii dintre ei indică faptul că sunt evrei hasidici, în unele privințe moștenitori ai fariseilor și a cărturarilor. Mai devreme la terminal bărbații s-au adunat pentru rugăciune și pe parcursul zborului s-au rugat din nou. Unul dintre ei ar fi trebui să se așeze în locul care era între mine și o doamnă care stătea la fereastra de pe rândul meu. Am observat nemulțumirea de pe chipul său atunci când și-a verificat tichetul de îmbarcare. El a găsit un alt loc decât locul pe care îl avea lângă acea femeie-despre care am aflat mai târziu că era evreică. (El nu avea idee despre modul minunat în care Hristos a pus împreună evreii și neamurile în același trup.) L-am urmărit pe acest om pe parcursul zborului din timpul nopții. El a petrecut o mare parte din noapte cercetând cu atenție comentariul său asupra Torei.

Dorința lui este aceeași ca cea a omului neprihănit din Psalmul 1 care medita zi și noapte la legea Domnului. El aparține unui popor pus deoparte. El studia Tora prin intermediul interpretărilor tradiționale ale rabinilor din viața lui, însă ce nu știa era faptul că în timp ce Tora a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1:17). Același lucru se întâmpla și cu fariseii și învățătorii legii. Ei erau un popor separat. Marea ispită pentru acești oameni era să se simtă nu numai separați de ceilalți ci mai buni. Până la urmă, ei sunt „cei credincioși”, ceilalți sunt „păcătoșii”. Apoi încep să-i privească cu suspiciune pe oamenii buni care stau împreună cu cei necredincioși, deși sunt neatinși de eșecurile lor morale. Pentru ca cineva să fie sfânt, nu trebuie să se amestece cu cei păcătoși. Iisus s-a împrietenit cu vameșii și cu păcătoșii, așa că Fariseii și învățătorii legii au șoptit critici în spatele lui. Așadar, aici găsim trei portrete: (1) vameșii și păcătoșii, (2) fariseii și cărturarii și (3) pe Iisus Hristos. Întorcându-ne la cea de-a doua parte a capitolului, la povestea omului care avea doi fii, observăm că și acolo sunt trei personaje. Nu ar trebui să pierdem din vedere această legătură. Este tatăl-care Îl „simbolizează” pe Iisus care a fost acuzat cu asprime și condamnat: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15:2).

Apoi sunt doi fii (Luca 15:11), un fiu mic și un fiu mai mare. Asemenea altor istorisiri minunate-cu siguranță una dintre cele mai importante istorisiri-aceasta ne invită să o citim prin ochii fiecărui personaj implicat în acțiune. Este o istorisire care implică mai multe perspective. Dacă dorim să avem o perspectivă completă a pildei, nu trebuie să ne concentrăm atenția doar asupra fiului cel mic („risipitor”), ci trebuie să privim lucrurile și prin ochii tatălui și a fiului cel mare. PERSPECTIVA DIN ȚARA ÎNDEPĂRTATĂ-FIUL RISIPITOR Fiul cel mic este un bărbat tânăr. Nu este căsătorit. El dorește să scape de orice restricții impuse de viața de familie. El cere de la tatăl său, ca drept care-i aparține, partea sa din proprietățile și bogăția familiei. Bineînțeles că ar fi trebuit să aștepte. Asemenea tuturor pildelor din Biblie și aceasta este plină de mici semnale care ar fi trebuit să atingă inima și mintea primilor ascultători. Fiul cel mic îi spune tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine” (v. 12). Așa că tatăl împarte averea celor doi fii. În mod literar, se spune despre tată că și-a împărțit „viața” (bios, v. 12b).

Această istorisire este despre viață și despre moarte. Mai târziu, cuvintele folosite sunt despre a fi „mort” și „înviat”. Acest tânăr dorește viață, însă o caută într-un loc greșit. Ceea ce găsește este moartea. Apoi, într-un mod minunat, este adus de la moarte la viață (v. 24). Ofensa și rușinea Primii care au ascultat această pildă trebuie să fi considerat foarte ofensatoare cererea fiului. Este o cerere multidimensională: o

El este fiul cel mic. Mai mult decât orice, el dorește să fie liber de „restricțiile” din familia sa, unde planurile și ceea ce îi face plăcere tatălui sunt pe primul loc. El dorește să se „bucure de viață” fără constrângeri. El își insultă tatăl.

„Dă-mi” îi spune tatălui său. „Dă-mi partea mea de viață. Lasă-mă să trăiesc cum doresc.” În mod clar, se subînțelege că ceea ce vrea să spună este: „Nu vreau să aștept până vei muri ca să capăt partea mea de moștenire.” Cu alte cuvinte (să accentuez puțin mai dur cererea lui): „În ce mă privește, poți cădea mort chiar azi. Nu-mi pasă, nu doresc decât să-mi iau viața în mâini.” El își disprețuia tatăl.

Tatăl este un proprietar de pământ important, însă pentru ca pământul să aibă o valoare în bani, trebuie să fie vândut. Confruntat cu nevoia de ași vinde rapid pământul pentru a îndeplini cerința fiului, acesta își asumă o mare pierdere atunci când proprietarii din acel loc văd o bună

oportunitate să-și mărească averea la un preț redus. Mai mult decât atât, dacă acest om vinde o mare parte din pământul său, probabil nu-i va mai aparține niciodată. Dacă își dă o așa mare parte din bunurile lui, posibilitatea de a o recupera este mică. Fiul îl sărăcește pe tatăl. Cei care ascultau și erau absorbiți de această pildă, știau că cererea fiului mic nu era doar ofensatoare, ci și distructivă. Un așa fiu nu putea decât să se distrugă pe el-și probabil să-l distrugă și pe tatăl. Un așa fiu ar trebui să fie respins pentru totdeauna. Într-adevăr, un fiu rebel precum acesta era privit ca unul care și-a pierdut dreptul la viață. Cum putea un tată atât de prosper, care avea toate motivele să fie mândru de ceea ce a dobândit, să-și mai ridice capul vreodată între oameni după ce a fost respins de fiul său? Ecouri din trecut Restul poveștii este o relatare genială a ceva neașteptat. Tânărul care și-a luat în stăpânire viața sfârșește „într-o țară depărtată”. În ceea ce privește familia sa era crezut mort. Conform modului tradițional de relatare a unei povești, istorisirile sunt pline de indicii verbale care servesc ca semne indicatoare pentru a alarma ascultătorii. De exemplu, în poveștile pentru copii, apariția mamei vitrege de obicei ne pregătește pentru experiența dură și pericolul în care se află copilul (de obicei eroul poveștii), înainte ca să urmeze actul de eliberare.

Primii ascultători ai pildei lui Iisus erau mai abili decât tindem să fim noi. Ca popor care se bucura de a spune și a auzi povești, ei așteptau, recunoșteau și se bucurau de semnalele verbale și ecourile care evocau emoții asociate cu alte povești care le erau familiare. Istorisirea lui Iisus conținea astfel de indicii. Totodată, este posibil ca cei care ascultau să-și fi amintit de alte relatări biblice în care oamenii și-au luat viața în mâini, dorind cu nesăbuință să se elibereze de orice constrângeri. Poate au învățat despre Iacov, înșelătorul, care de asemenea a sfârșit într-o „țară depărtată” sau despre primul om, Adam, a cărui viață s-a sfârșit în afara Edenului. Dumnezeu l-a înconjurat pe Adam cu belșug de binecuvântări, dar el dorea să trăiască așa cum vroia după propriile-i condiții-liber de „constrângerile” impuse de Tatăl asupra lui. Așa că el și-a întins mâna să ia din rodul interzis, ispita a avut o putere și mai mare datorită faptului că femeia pe care o iubea deja a gustase din fruct. Din păcate, Adam și Eva au realizat că prin a pune mâna pe ceea ce doreau separat de Dumnezeu, ei L-au pierdut atât pe Dumnezeu cât și ceea ce doreau. În loc să aibă parte de viață, ei au gustat moartea. Ei au sfârșit într-o „țară depărtată”-o expresie care cu siguranță le reamintea ascultătorilor de exilul din Babilon și alungarea din prezența lui Dumnezeu. Înspre asta se îndreaptă acest tânăr. El nu doar că emigrează; el face o călătorie spre dezastru departe de bogăția și siguranța pe care o avea acasă. Casa tatălui său este o „țară unde curge lapte și miere” (Ex 3:8), însă el dorește ceva diferit. Acolo în țara îndepărtată, departe

de tatăl său, își risipește moștenirea, ducând o „viață sălbatică” așa cum întâlnim descris în traducerea Bibliei New International Version. El a risipit totul (v. 13). Întrun mod tragic, el ajunge să-și dorească să mănânce aceeași masă ca și porcii de care el (un evreu) este responsabil (v. 16). Ce cădere dramatică! El a sclipit pe cer ca un meteorit strălucitor; iar acum este lipsit de putere. A dorit să aibă totul, însă acum nu mai are nimic. Plăcerile sunt ca macii înfloriți, Admiri floarea și petalele îi cad.

Venindu-ne în fire Apoi, într-un mod uimitor, urmează un punct de cotitură. Fiul pierdut „și-a revenit” sau „și-a venit în fire” (v. 17). Ce a dorit să spună Iisus? Fiul cel mic ajunge să se vadă pe sine și situația în care este într-o lumină nouă. Își aduce aminte de tatăl său. Cât de departe s-a abătut. Cât de jos a căzut. Cât de arogant a fost. Cât de egoist. Acum este sleit de puteri. El s-a avântat cu încredere înspre găsirea plăcerii, dar a devenit întruchiparea omului neîmplinit. Cu mult înainte de grupul Rolling Stones ar fi putut să cânte: Nu pot avea nici o satisfacție. Nu pot avea nici o satisfacție. Fiindcă-ncerc și-ncerc și-ncerc și-ncerc. Și n-o pot avea, n-o pot avea... 12

Aceasta este povestea fiecărui om care-I întoarce spatele lui Dumnezeu. Noi încercăm să reducem la tăcere vocea conștiinței care ne avertizează. Însă niciodată nu o vom putea face să tacă de tot. Nici toate iPod-urile din lume nu ne pot scoate din cap amintirea casei noastre. Lipsiți de pacea conștiinței, trebui să ne împietrim inimile împotriva lui Dumnezeu care ne dă semne de avertisment prin ea. Bineînțeles, că noi ascundem această ostilitate, însă nu vom putea niciodată să o ascundem cu totul. Uneori este mai limpede pentru alții decât pentru noi faptul că fugim de Dumnezeu. Reacțiile noastre negative, de rușine sau care sunt ostile față de creștini, față de numele lui Iisus, față de referirile la măreția, minunăția și bunătatea lui Dumnezeu și a lucrărilor Sale-toate sunt indicii care ne dau de gol. Noi suntem departe de a fi obiectivi din punct de vedere intelectual și personal sau indiferență față de Dumnezeu. La baza tuturor acestor lucruri, noi ne opunem Lui prin sentimente și gânduri; dacă ar fi altfel, de ce avem atâtea resentimente față de Dumnezeu? Aceasta era situația fiului risipitor. El are o imagine denaturată a tatălui său și acum, cu grijă, se apără împotriva adevărului. A crezut că va putea mereu să fie împotrivitor, însă nimeni nu se poate împotrivi la nesfârșit. Pur și simplu nu e posibil să clădești un zid de apărare adevărat împotriva năvalei și a invaziei lui Dumnezeu. Nu există un metru pătrat în univers în care să meargă

un om și să poată spune: „Aici mă pot ascunde de Dumnezeu și pot scăpa de El.” Dumnezeu deja se află în acel loc. El s-a făcut cunoscut întregii creații. Niciunde nu există un „refugiu”. Asta dorește să spună Pavel cu o așa mare putere în Romani 1: Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci sau dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare. (Rom. 1:18-23) Fiul risipitor a simțit, în sfârșit, că era departe de tatăl său. Putea uita că are o casă. Trecutul nu se va mai întoarce să-l pândească. Tatăl nu-l mai putea găsi niciodată, chiar de ar fi încercat, însă ceea ce află este că nu poate scăpa atât de ușor, chiar și într-o țară îndepărtată. Nici chiar cocina de porci nu e un loc unde

poate scăpa. El nu poate scoate afară din mintea lui, din memoria și conștiința sa gândul care i-a luat ființă în minte: el este un copil păcătos, răzvrătit și îndărătnic al unui tată plin de dragoste. El nu poate trage în jos obloanele și șterge amintirea casei sale. Nici noi nu putem fugi de Tatăl Ceresc. Întoarcerea acasă Ce face fiul păcătos? El își zice: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta»” (v. 18). E bine ce face. El își dă seama că viața lui este un dezastru. El își dă seama că este, așa cum spune imnul păstorului Sibomana un „om de nimic”. El își repetă discursul de revenire acasă: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (v. 18-19). Ascultătorii lui Iisus știau la ce se putea aștepta fiul risipitor dacă se întorcea acasă: ceremonia kezazah, în care mânia tatălui își va revărsa public mânia împotriva sa. 13

„Fă-mă ca pe unul din argații tăi”, se pregătește să spună fiul. Aceasta este expresia instinctului firesc al oamenilor ale căror inimi au fost trezite la nevoia și păcatul în care se află. Primul lor instinct este să spună: „Am să-mi revin. Voi începe să fac lucruri care-I sunt pe plac lui Dumnezeu. De acum înainte, voi respecta mai bine legea

Lui. Îmi voi schimba modul de a trăi. Îmi voi da mai mult silința. Voi încerca să-I fiu din nou pe plac.” Așadar, fiul risipitor face un drum lung înapoi având următorul gând în minte: „Poate mă voi comporta mai bine, poate îmi voi clădi o viață. Deși nu mai pot să devin fiu al tatălui din nou, poate voi putea da înapoi o parte din datoria către tatăl meu și voi încerca să înlocuiesc răzvrătirea cu ascultarea mea. Poate voi repara ceva, dacă sunt pregătit să-mi mărturisesc greșeala.” El se reîntoarce la tatăl Său. Acum urmează partea șocantă. Iisus merge mai departe spunând: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău...»” (v. 2021). Oare casa familiei sale se află pe un deal? Ce-l face pe tatăl să privească în depărtare („era încă departe”)? Cum îl recunoaște tatăl? Are obiceiul să privească în depărtare dorind să-l vadă, întrebându-se unde este, rugându-se? Și-a pierdut vreodată speranța de a-l mai vedea? Unele momente de tăcere din relatarea lui Iisus sunt antrenante și evocatoare; aceasta îl face să fie un povestitor genial.

Apoi, urmează momentul momentelor. Tatăl aleargă din locul de unde putea avea o privire de ansamblu-în josul dealului sau de-a lungul uliței satului în care locuia. Atât timp cât ne gândim: „Bineînțeles că a fugit-doar fiul său venea acasă” nu vom fi niciodată fi capabili să auzim această pildă în felul în care au auzit-o contemporanii lui Iisus. „Un nobil din lumea orientală îmbrăcat în haine lungi nu fuge niciodată niciunde.” 14

Mai mult, dată fiind necinstea pe care a făcut-o fiul tatălui prin plecarea lui de acasă, faptele acestui om trebuie să-i fi uimit pe vecinii săi care-l priveau. Este o priveliște surprinzătoare, ba chiar scandaloasă. Când tatăl ajunge la fiul său, cuvintele repetate de atâtea ori ies de pe buzele fiului risipitor. Însă deja tatăl îl îmbrățișa și îl săruta. Lacrimile încep să curgă. Cuvintele au început să se audă: „Tată,...am păcătuit împotriva cerului... şi împotriva ta... nu... mai sunt... vrednic... să mă chem fiul tău... Fă-mă...” Însă, cuvintele pe care le-a repetat de multe ori „ca pe unul din argații tăi” nu s-au auzit niciodată. Discursul său este întrerupt de tatăl său iubitor, iertător, binevoitor și cuprins de entuziasm. Luca scrie: „Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim;căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.» Şi au început să se înveselească” (v. 22-24).

Nu trebuie să avem o cunoștință deosebită cu privire la Orientul Apropiat pentru a înțelege mesajul: de la moarte la viață, de la a fi pierdut la a fi găsit; de la sărăcia din cocina de porci la haina cea mai bună, inel, încălțăminte, vițelul îngrășat și o petrecere în cinstea sosirii lui. Acesta este un limbaj universal al bucuriei. Într-un mod uimitor, tatăl nu-și pedepsește fiul care a fost neascultător, ci îl iartă, îl restaurează, îl îmbogățește și îl binecuvântează. Îmbrățișarea tatălui înseamnă că niciodată nu va lăsa ca fiul său să-ți continue discursul format cu iscusință. Tatăl nu-l va ține pe fiu acasă ca angajat sau ca argat. El este fiul său. Tatăl îl primește acasă nu pentru a fi sclav, ci pentru a fi un fiu înviat din morți și care este adoptat în familie. Într-adevăr, tot ce înseamnă păcatul împotriva cerului și a tatălui este adevărat. Însă tatăl a trecut peste acest lucru. El a luat asupra lui rușinea și umilința. El îndură tot prețul iertării și al restabilirii „fiului său pierdut.” Oare s-a schimbat tatăl? Oare durerea l-a înmuiat? Nu, ci el dintotdeauna a fost un tată generos, însă el are un fiu care prin durerea adâncă a pocăinței, a învățat diferența dintre „dă-mi” (v. 12) și „fă-mă” sau „tratează-mă” (v. 19, ESV). Măreţul har m-a mântuit Pe mine din păcat Pierdut eram, dar m-a găsit, De moarte m-a scăpat. 15

PERSPECTIVA DIN OGOR-FIUL CEL MARE Atât despre istorisirea văzută prin ochii fiului risipitor care descoperă harul. Mai există o altă perspectivă, deoarece în pildă mai este și un fiu mare. Fiul cel mare nu se află din întâmplare în această istorisire. Sub multe aspecte, el este un personaj la fel de central ca faimosul său frate mai mic. Pildele lui Iisus ilustrează un principiu important despre o bună relatare a unei povești. Experții îl numesc uneori „principiul tensiunii de final”. Noi folosim un principiu similar atunci când spunem glume sau povestiri amuzante. „Poanta” nu se află niciodată la mijloc; ea se află întotdeauna la final. Dacă poanta vine mai repede, gluma devine seacă și nimeni nu râde. Este un moment crucial atât pentru cel care o relatează, cât și pentru ascultător. Poanta se numește „poantă” (en. „punch line” punch=a lovi cu pumnul) pentru că ia oamenii prin surprindere-ca o lovitură-și faptul că este neașteptată determină râsul (spre deosebire de o lovitură cu pumnul). Același lucru este adevărat și despre pildele lui Iisus. De obicei trebuie să le citim până la sfârșit pentru a înțelege poanta. În această pildă suntem luați prin surprindere. „Poanta” ține de prezența fiului mare.

Fariseii demascați La începutul capitolului 15 din Luca ni se spune că Iisus „le-a spus pilda aceasta” (v. 3, subliniere adăugată). Cui le-a spus? Fariseilor și cărturarilor care cârteau (v. 2). Prin această pildă arăta înspre cei care L-au criticat pentru că îi primește bine pe păcătoși și stă la masă cu ei. Prin portretul fiului cel mare, Iisus i-a demascat pe liderii religioși iudei. El și-a turnat harul peste oameni care erau păcătoși, iar ei au răspuns la mesajul împărăției lui Dumnezeu. Ei au venit la El pentru a primi dragoste, iertare, bunăvoință și restaurare, însă fariseii erau dezgustați de harul pe care L-a arătat Domnul Iisus și au avut o atitudine degradantă la adresa lui disprețuindu-i și pe cei care L-au primit. Iisus a realizat o ilustrație vie a atitudinii acestor oameni, prin fiul cel mare. Atunci când aude sunetul de sărbătoare, el vine de pe ogor, scrâșnește din dinți și cere să i se spună ce se petrece. El primește vestea, însă refuză să intre și să ia parte la sărbătoare. Poate te gândești că harul l-ar fi putut face să fie bucuros. Însă îl face pe fiul cel mare să se simtă groaznic. El pare incapabil să se bucure sau să primească harul. Ce îl deranjează pe fratele cel mare în legătură cu harul este chiar faptul că e har. În ochii săi, fratele lui mai mic nu merită ceea ce primește. Tatăl său, oare, nu are nici un simț al dreptății? Marea tragedie este că el niciodată nu s-a bucurat de o relație bazată pe har cu tatăl său.

Ce imagine! O imagine a unei persoane care avea o religiozitate ce nu dădea loc harului, și în consecință nu îl va experimenta niciodată. Religia falsă este cea care îl leagă și nu libertatea sa. El este ținut prizonier de ceea ce Pavel numește „duh de robie” (Rom. 8:15). El este un personaj cu adevărat tragic. Fiul cel mare face parte din componența familiei și are orice oportunitate posibilă să se apropie de tatăl, dar există un spațiu între el și tatăl care-chiar și la finalul pildei-rămâne netrecut. Fariseii și cărturarii îl reprezentau pe fiul cel mare. Ei cunoșteau Tora-probabil pe de rost. Isus spunea despre ei: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică” (Ioan 5:39). Apoi adaugă, din nefericire: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!” (v. 40). Tragedia Religia poate fi rea pentru sănătatea ta spirituală. Implicându-te în activități religioase (chiar și în cele bune) te poți înșela. Religia poate denatura harul. Fariseii nu vedeau nici o nevoie pentru a veni la Hristosla urma urmei, ei cercetau Scripturile. Iisus a arătat o altă caracteristică a religiei lipsită de har. Nu există nici un indiciu în pildă a faptului că familia a primit vești de la fiul risipitor din țara depărtată. Tatăl pare să creadă că a murit. Dat atunci când fiul cel mic vine acasă, fratele cel mare îi vorbește cu răutate tatălui despre el. Caracteristica discursului său este că se concentrează asupra a ceea ce harul acoperă („dragostea acoperă o sumedenie de păcate”, 1 Petru 4:8): „iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile

desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat” (Luca 15:30). Remarcă distanța dureroasă pe care fiul o creează între el și tatăl: „acest fiu al tău”- nu „fratele meu”. Acum fratele cel mare se vede superior nu numai față de fiul său, ci și față de tatăl său. El readuce păcatele fratelui său înaintea tatălui. Aceasta este adesea o caracteristică a multor oameni religioși, care nu au gustat niciodată din harul lui Dumnezeu și care nu au experimentat sau nu s-au bucurat niciodată de iertarea păcatelor. De ce ar dori ceva ce nu consideră că ar avea nevoie? Până la urmă, palmaresul lor este cu siguranță acceptabil înaintea lui Dumnezeu, nu-i așa? Ei sunt mai buni decât majoritatea. Nu sunt perfecți, bineînțeles, însă ce mai putem aștepta? Dacă au nevoie de har, li s-ar datora. Ei insistă pe greșelile altora pentru a arăta acest lucru. Ei vorbesc precum fiul cel mare: „iar când a venit acest fiu al tău...” Privește ce dragoste și milă îi arată tatăl fratelui cel mare: „tot ce am eu este al tău” (v. 31), dar fiul cel mare nu se va bucura de nimic din ce are. Așadar, aici se află două indicii sigure că religia noastră, chiar de o numim creștină, nu este adevărată. Noi nu ne bucurăm văzând cum harul lui Dumnezeu atinge viețile oamenilor care au nevoie de el pentru a fi aduși la credința în Iisus Hristos, și nici nu vedem sau simțim vreo nevoie specială de iertare a noastră. Nu ne vedem pe noi înșine ca „oameni de nimic.” Mai există și cel de-al treilea indiciu: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat

porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei” (v. 29). Este aceasta și religia pe care o ai-nu este libertatea unui fiu, ci robia unui sclav? Este viața de creștin o povară pentru tine? Te supără când îi vezi pe alți „primind ceva pentru nimic” în timp ce tu simți atât de puțină bucurie în Domnul? Acesta e fiul cel mare. Ești și tu acesta? Fiul cel mare este cel care deține toate aceste bogății. Totuși el se văicărește ca un copil: „Mie nu-mi dai nimic. Nu mă lași niciodată să fac nimic.”Acesta este modul în care Iisus ilustrează duhul de robie și nu duhul de înfiere (Rom. 8:15). PERSPECTIVA DE ACASĂ-TATĂL Din fericire există și o a treia perspectivă a acestei pilde: cea a tatălui. Adesea suntem învățați faptul că tatăl din această pildă îl ilustrează pe Tatăl Ceresc. Cu toate acestea din context vedem că Iisus se ilustrează pe Sine. El este un păstor care își salvează oile. El este reprezentat prin femeia care a pierdut moneda. El este tatăl care îl întâmpină pe fiul risipitor. Așadar, ce ne spun toate acestea despre Iisus? Este ceva șocant referitor la libertatea cu care tatăl își arată harul. El aleargă pentru a-l întâlni pe fiul său și îi oferă cu generozitate iertare și siguranță, el îl îmbrățișează și îl sărută. Așează pe el semne ale iubirii sale. ”Aduceți

repede haina cea mai bună.” El a păstrat-o în ciuda oricărei lipse de speranță cu privire la întoarcerea lui? „Puneți-i un inel pe deget”. În Orientul Apropiat din antichitate, acesta reprezenta autoritatea, uneori chiar regalitatea. Puneți-i „încălțăminte în picioare.” Sclavii nu purtau sandale și nici musafirii. Doar membrii familiei purtau sandale. Toate acestea indică faptul că tatăl nu are nici o intenție să-l primească pe fiul său ca argat sau să-l facă un slujitor permanent al său. El îl va primi în familie pentru că îl iartă-pentru că îl iubește. El îl întâmpină nu pentru a-l face rob, ci fiu. „Aduceți vițelul cel îngrășat, și tăiați-l”, strigă el cu bucurie. „Să mâncăm și să sărbătorim! Căci acest fiu al meu care a cerut viața și nu a găsit decât moartea este viu din nou; el a trăit într-o cocină de porci, dar acum este acasă!” Celebrarea harului Până nu ai ajuns la finalul călătoriei acasă la credința în Iisus Hristos, este posibil ca tot ce așteptai în adâncul tău de la Iisus este pedeapsa. Însă, atunci când fiul risipitor face călătoria, descoperă o petrecere de familie. Evangheliile conțin un anumit număr de referințe la celebrări și petreceri. Aceasta exprimă într-un mod minunat perspectiva lui Iisus cu privire la ce înseamnă să aparții împărăției lui Dumnezeu, părtășiei cu poporul Său și bisericii pe care a început să o zidească. Noi suntem invitați să sărbătorim. Cu adevărat există un alt aspect al vieții de creștin și este exprimat aici-durere profundă pentru păcat, pocăință și har prețios însoțit mereu de iertare și har.

Viața creștină din afară poate părea o cale foarte sobră. Și este sub multe aspecte, dar experimentată din interior este de asemenea o viață de mare bucurie. Atunci când intri în împărăția lui Dumnezeu întâlnești oameni care împărtășesc cu tine aceeași iertare și dragoste a lui Dumnezeu. Poate ai trăit o viață imorală și ai fost departe de Hristos, iar apoi ai fost adus într-un mod uimitor la credința în El ca Domn și Mântuitor. Sau poate ai trăit o viață de disciplină religioasă severă și fără ca să-ți dai seama, ai căzut departe de Hristos. În oricare din cazuri, atunci când ajungi să spui: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău,” înainte ca să-ți mai iasă alt cuvânt din gură, El te ia în brațe. Apoi îți dai seama că a făcut mai mult decât să te ierte și să te socotească neprihănit. El te-a adus în familia Lui și te-a făcut fiul Său. Așadar, unde te afli? Acasă? Foarte aproape de casă, dar nu te-ai încrezut niciodată în Mântuitorul? Sau foarte departe de casă și începi să auzi vocea Mântuitorului? Ce urmează să faci? Această pildă este uneori numită „pilda celor doi fii”. Însă mai devreme am intuit că de fapt sunt trei fii.

CEL DE-AL TREILEA FIU L-ai recunoscut pe cel de-al treilea fiu? Numără fiii. Unul a plecat de acasă și s-a întors. Al doilea a stat acasă, dar a rămas departe. Unde este cel de-al treilea fiu? Al treilea fiu este Fiul care spune povestea. El este Fiul care a fost acasă cu Tatăl Său, dar care a venit în țara cea îndepărtată. Dacă Îl omitem pe El omitem înțelesul întregii pilde. Fiindcă personajele din ea-oricât de asemănătoare ar fi cu oamenii din viața reală-sunt fictive. Iisus, cu toate acestea, nu este. El este Cel care, prin harul scump și mare umilință, asigură un drum pentru ca fiul risipitor să fie primit cu bine acasă. Acesta este adevăratul sens al povestirii. Așa cum am spus, Iisus vorbea atât fiilor risipitori, cât și fiilor mari, chemându-i să vină la El, să se încreadă în El și să guste din bucuria de a fi ai Săi. Imnul păstorului Sibomana s-ar fi potrivit foarte bine să fie cântat de fiul risipitor Am fost ales de Domnul meu, Deși om de nimic, Să stau în curțile cerești

Alături de Împărat. Ascultă ce Domnul a făcut În dragostea-I mare a alergat Să-ntâlnească pe-al Său fiu pierdut! Asta Domnul a făcut! Ar fi trebuit ca și fiul cel mare să fi cântat alături de el! Este destul de firesc-și bine-să întreb: Unde mă aflu în această povestire? Te vezi undeva acolo? Ești fiul risipitor sau fiul cel mare? Însă este mult mai important să pun întrebarea: Îl vezi pe Iisus ca Mântuitor al tău în această povestire? De aici poți începe.

3. Nu pentru-a mea neprihănire Căci eu nu am nimic, Ci din a Sa milă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu Pe lemn, la Calvar a suferit Pironit alături de tâlhari Ce mare har mi-a arătat Mie, al Său fiu rătăcitor.

Capitolul Trei PE CHELTUIALA LUI DUMNEZEU

”O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu” ne conduce, pas cu pas prin dimensiunile variate ale harului mântuitor a lui Dumnezeu. A treia strofă ne aduce înainte tema acestui capitol-mântuirea a fost nespus de scumpă pentru Dumnezeu. E. T. Sibomana scrie: Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Pe lemn, la Calvar a suferit Pironit alături de tâlhari Ce mare har mi-a arătat Mie, al Său fiu pierdut. Cu câțiva ani în urmă, l-am auzit pe fostul ministru al cabinetului britanic Jonathan Aitken vorbind în privat și în public despre singurătatea pe care a experimentat-o

atunci când a fost arestat pentru sperjur, a fost judecat, a fost găsit vinovat, închis, și-poate cel mai grav-reputația sa de politician de seamă și potențial prim ministru al Marii Britanii i-a fost spulberată. Prin harul lui Dumnezeu, Aitken a devenit creștin. 16 Acum, el era cel dintâi care putea spune faptul că singurătatea sa, suferința și pierderea reputației, indiferent de cât de intens l-au afectat, erau minore în comparație cu profunzimea singurătății și intensitatea suferinței lui Iisus atunci când a fost arestat, judecat și condamnat-în acest caz-pe nedrept. Autorii evangheliilor (în special Luca pare să fie atins într-un mod neobișnuit de aceste lucruri) înfățișează prețul mântuirii noastre prin modul în care scriu pe îndelete ultimele douăzeci și patru de ore din viața lui Iisus. Semnificația suferinței Sale este întrețesută în firul poveștii. Pe parcursul acestor ore suntem purtați de la masa de Paște pe care a luat-o împreună cu ucenicii Săi în odaia de sus până la momentul de pe Golgota când și-a plecat cu seninătate capul și Și-a încredințat duhul în mâinile Tatălui său ceresc. Cuprins de singurătate Întreaga istorisire a suferinței lui Iisus, arestarea, judecarea, suferința și executarea Sa în public sunt marcate de o singurătate înfricoșătoare și izolare pe care Le-a trăit într-un mod voit pentru a restaura părtășia noastră cu Dumnezeu. După masa din odaia de sus, Iisus a mers în Grădina Ghetsimani. Acolo El căuta mângâiere de la Tatăl Său și

încurajare din partea ucenicilor. El i-a luat împreună cu El pe Iacov, Petru și pe Ioan (ucenicii care îi erau mai apropiați) separându-i de ceilalți. Apoi El s-a izolat chiar și de ei, rămânând cu totul singur. În orele ce au urmat, această izolare a continuat și s-a intensificat. Separarea dintre El și ucenici, prieteni și membrii familiei a devenit mai adâncă-deși ei au cutezat să vină să-I fie alături în momentul morții Sale. Cu siguranță acesta era momentul prevăzut de Simeon atunci când a spus tinerei Maria „sufletul tău va fi străpuns de o sabie” (Luca 2:35). De la arestarea Sa până când a fost ajutat să-Și ducă crucea de Simon din Cirena, Iisus nu a fost ajutat cu adevărat de vreun om-mai mult decât atât, singurul moment în care L-a privit pe Simon Petru a fost când ucenicului Său îi curgeau blesteme și jurăminte de pe buze (Mat. 26:74, Luca 22:61). Oare și Iisus a simțit cum o sabie îi străpunge sufletul atunci când a auzit cuvintele „Nu cunosc pe Omul acesta”? Numai la Golgota a fost mai aproape de cei care-L cunoșteau cel mai bine și L-au iubit mai mult. Însă, durerea nu era doar aceasta, ci era mult mai mare decât atăt. Iisus S-a simțit părăsit de Tatăl și a strigat de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46). Așa cum Luca relatează evenimentele, judecarea lui Iisus a avut două dimensiuni: o dimensiune religioasă, o alta civilă sau seculară. Liderii religioși și-au bătut joc de El, la fel și soldații romani. (Presupușii) lideri sfinți au

conspirat împreună cu cei lumești pentru a cauza execuția și distrugerea lui Iisus din Nazaret. În nararea acțiunii Luca evidențiază o serie de întrebări despre Iisus care sunt adresate și primesc răspuns pe măsura desfășurării evenimentelor. Acestea sunt punctate pe tot parcursul relatării suferinței Sale (Luca 22:47-23:56). În diverse moduri este dat un răspuns întrebării: „Care este adevăratul sens a acestei flagrante erori judiciare?” Luca relatează evenimentele cu măiestrie. El alege scene și cuvinte pentru a ne ajuta să vedem adevărata față a lucrurilor. Ne arată faptul că există un sens al tuturor acestor lucruri care în aparență sunt o serie de evenimente fără vreo însemnătate anume. Acest înțeles se ivește pe măsură ce narațiunea începe să se concentreze pe întrebări legate de identitatea lui Iisus. FIU AL OMULUI ȘI FIU AL LUI DUMNEZEU? Prima dintre aceste întrebări a fost pusă de preoți și de învățătorii legii în momentul în care s-a întâlnit consiliul de conducere al evreilor (Sinedriu): „Eşti Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” (Luca 22:70). Aceștia nu erau interesați de adevăr. Ei erau implicați într-o formă de tortură fizică și psihică a acuzatului. Fie Îl vor distruge pe Iisus, fie El se va autodistruge prin rostirea unei blasfemii. Întrebarea: „Ești Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” a fost adresată în urma a ceea ce El a spus: „De acum încolo,

Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu” (v. 69). În fond, doar Iisus se autodescrie pe Sine ca „Fiu al Omului”. În afara evangheliilor Ștefan, martirul este singura persoană care mai folosește această denumire a lui Hristos: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7:56). Cei mai apropiați ucenici-care L-au auzit folosind adesea acest nume-niciodată nu au părut să I se adreseze ca „Fiu al Omului”. Cu toate acestea sunt înregistrate patruzeci de cazuri în care El folosește aceste titlu. o o o

Atunci când a descris umilința vieții și a slujbei Sale Atunci când a vorbit despre grozăvia patimilor și a suferinței pe care o va trăi. Atunci când a vorbit despre întronarea Sa ce urma și splendoarea maiestății și a slavei pe care le anticipa după moartea Sa.

Aceste trei contexte sugerează faptul că „Fiul Omului” nu este o referință la natura umană a lui Iisus în timp ce „Fiul lui Dumnezeu” se referă la natura Sa divină. Cu siguranță titlul de „Fiu al Omului” este folosit în contextul smereniei lui Iisus, pentru a exprima umilința și umanitatea sa. Însă, acest titlu a lui Iisus implică mult mai mult de atât.

Vedenia lui Daniel Folosirea acestui titlu de către Iisus derivă pe de o parte din Daniel 7:13-14: M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată. Daniel Îl vede pe Dumnezeu Tatăl, Cel Îmbătrânit de zile, stând pe tron într-o slavă plină de strălucire și putere împărătească, înconjurat de curtea cerească. În această vedenie cineva se apropie pe norii cerului de Cel plin de Slavă. El pare să se apropie de tronul Maiestății Cerești pe nori, reprezentând carul Său triumfal. El vine la tron pentru a fi înălțat. El primește de la Cel Prea Înalt toată autoritatea din cer și de pe pământ. Aceasta este, bineînțeles, o ilustrație a identității ascunse a Domnului Iisus. El este Fiul Omului. El este singurul care este calificat să se așeze la dreapta măreției Celui Prea Înalt. Așadar, prin folosirea titlului de „Fiu al Omului”, Iisus a întrețesut în firul istorisirii faptul că a venit să împărtășească natura noastră umană și să facă pentru noi ceea ce noi am eșuat să împlinim pentru noi înșine. El a venit să ne slujească și să sufere în locul nostru.

După aceea, El și-a luat locul de drept, din nou, la dreapta Celui Prea Înalt ca Rege al regilor și Domn al domnilor. Fiul Omului din starea de umilința a fost înălțat și așezat pe tron și va împărtăși triumful și victoria Sa cu toți sfinții Săi (Dan. 7:18). Liderii religioși cunoșteau foarte bine Daniel 7. Atunci când au întrebat: „Ești Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” și au primit de la Iisus răspunsul că-L vor vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii lui Dumnezeu. Ei au recunoscut despre ce vorbea. Ei doar doreau să-ți bată joc de Iisus. El era prizonierul lor umilit, slab, sortit mai departe respingerii și rușinii. Ei căutau să-L intimideze pentru a face o mărturisire forțată, pentru a-L condamna fără a fi judecat. Însă, Iisus le-a vorbit cu o demnitate împărătească: „Fiul omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu.” Ei s-au repezit înspre El pentru a-L omorî degrabă, cuțitele lor erau ascuțite pentru a-L distruge: „Ești Tu, dar, Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns: „Aşa cum o spuneţi; da, sunt” (Luca 22:70). Ei au spus apoi: „Noi înşine am auzit-o (blasfemia) din gura Lui” (v. 71). Iisus și-a mărturisit în mod sigur adevărata Sa identitate. Însă, era El vinovat de blasfemie? Nu. Acești lideri religioși nu au investigat nici adevărul, nici dreptul cu care Iisus declară aceste lucruri. Nu erau interesați deloc de aceste lucruri. Declarația în sine era de ajuns pentru a striga: „Blasfemie! Nu mai avem nevoie de nici o mărturie. Nu mai avem nevoie să mituim martori. Ne putem lipsi de vreun alt proces. Am auzit din

gura Lui. Suntem martori ai faptului că acest om a afirmat că este Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu.” Așa că i-au găsit o acuzație lui Iisus și L-au condamnat pentru blasfemie. Schimbarea acuzației Pedeapsa potrivită era moartea. Însă ei știau-șerpi vicleni ce erau-faptul că această acuzație nu va fi destul de gravă pentru a rămâne în picioare în fața autorităților seculare. Nu avea o influență destul de mare pentru a determina romanii să-L execute pe Domnul Iisus. La urma urmei, teologia imperiului Roman făcea loc unui întreg panteon de zei-cu ce le-ar strica unul nou, atât timp era mărturisit faptul că și „Cezar e domn”? În cele din urmă, și-au schimbat acuzațiile împotriva Lui. Înaintea lui Pilat, ei L-au acuzat, nu de blasfemie, ci de coruperea poporului, spunând că îndeamnă poporul să nu îi plătească taxele Cezarului și spunând că este „Hristosul, Împăratul” (Luca 23:2). Pilat din Pont, guvernatorul Roman, era un om mândru, crud și de neînduplecat care îi sfida și îi trata cu dispreț pe evrei, dar în această perioadă a vieți sale cariera sa părea să fie în primejdie. Acest lucru poate fi o explicație a slăbiciunii pe care a arătat-o în timpul judecării lui Iisus. Doar mențiunea cuvântului rege era de-ajuns pentru a-l indispune. Acest lucru ne conduce înspre cea de-a doua întrebare care domină acest pasaj.

REGELE IUDEILOR? A doua întrebare a luat ființă pe buzele guvernatorului provincial roman. El a pus întrebarea corespunzătoare, dat fiind modul în care a fost adus Iisus înaintea sa: „Care este dovada acestei acuzații de răscoală?” Apoi L-a întrebat pe Iisus: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” (Luca 23:3a). Iisus i-a dat lui Pilat un răspuns asemănător celui pe care l-a dat Sinedriului: „Sunt” (v. 3b). Poate că Pilat a fost un roman intolerabil, însă nu a fost și o persoană naivă. Poate că detașările sale în diferitele țări ocupate de Imperiul Roman presupuneau și o formă de program disciplinar și educație. Pilat avea o noțiune vagă despre promisiunea Scripturilor iudaice care vesteau venirea unui Rege mesianic. Cu adevărat, chiar în primul sul al cărților sfinte se afla promisiunea venirii unui Cuceritor. Pilat știa prea bine faptul că Dumnezeul lor -„Numele” așa cum Îl numeau ei-a promis faptul că va trimite să domnească un Rege pe scaunul de domnie a lui David. Probabil guvernatorul disprețuia aceste profeții, însă nu putea să rămână ignorant față de ele. Ba chiar, a se ocupa de speranțele lor mesianice-ceea ce însemna reprimarea lor-era una dintre îndatoririle sale de bază ca guvernator. Liderii evrei știau ce fac atunci când au adus acest om umil înaintea lui Pilat. Guvernatorul ar fi indiferent față de acuzația de blasfemie, dar extrem de sensibil față de cea de trădare. În asta stătea influența lor. Știau faptul că nu se putea ocupa într-un mod corespunzător de astfel

de situații-și cel puțin de această dată erau siguri că puteau folosi acest lucru în avantajul lor. Așadar, acuzația lor era aceea că Iisus era o amenințare față de Pax Romana. Orice aserțiune a regalității însemna o problemă pentru Roma. Și ce reprezenta o problemă pentru Roma era și o problemă pentru Pilat din Pont. Această problemă trebuia să o evite cu orice preț. El era obișnuit cu politicile mesianice și pericolul acestora. Cunoștea totul despre războiul de gherilă. Era cu mare băgare de seamă la informațiile despre diferite organizații secrete ce erau în opoziție. Însă acum înaintea lui stătea-rușinat, umilit, abuzat, înjosit, luat în bătaie de joc, intimidat și istovit-Iisus din Nazaret. Nu avea idee Pilat de faptul că următoarele câteva ore îl vor face una dintre cele mai faimoase personalități din întreaga istorie, singura personalitate politică romană a cărui nume este pe buzele a milioane de oameni săptămânal atunci când recită Crezul Apostolic în sute de limbi: „Cred...în Iisus Hristos...care...a pătimit sub Pilat din Pont....” Așadar, aici era Omul despre care preoții și Sinedriul au spus că era atât de înverșunat. L-au acuzat de blasfemiepentru ei cel mai oribil dintre toate păcatele. Acum au adăugat și acuzația de trădare, de răscoală împotriva Romei-una dintre cele mai grave infracțiuni civile. Ce va face Pilat?

Acuzații: adevărate sau false? Toate cele patru evanghelii clarifică faptul că Pilat cunoștea că aceste acuzații erau false. El a încercat-fără succes-să scape de situație când a auzit că Iisus era din Galileea, care era sub jurisdicția lui Irod. El știa că Irod era în oraș cu ocazia Paștelui și l-a trimis pe Iisus la el. Însă, Irod și soldații săi nu au făcut decât să-L batjocorească pe Iisus și să-L bată, trimițându-L înapoi la Pilat îmbrăcat într-o „haină strălucitoare” (Luca 23:11). Era acest lucru, oare, un semn că în ce îl privea pe Irod putea să-i facă ce dorea? Prin asta Irod dădea de înțeles că va fi alături de Pilat indiferent de ce se va întâmpla? Lui Pilat încă nu-i era ușor. Putea să fie acest om cu adevărat vinovat de trădare? Putea fi un agent care să răscoale poporul împotriva Romei? El, în ciuda umilinței la care era în mod evident supus, părea demn, milostiv, calm, impresionant. În loc să-L acuze pe Iisus, Pilat a intrat în discuție cu El. Ceva era total greșit aici-așa cum i-a reamintit mai târziu soția sa („Să n-ai nimic a face cu Neprihănitul acesta”, spune ea, „ căci azi am suferit mult în vis din pricina Lui”; Mat. 26:19). Nu era vorba despre nici un fel de ostilitate a iudeilor aici; Iisus nu era un fanatic. Trădare, complot împotriva împăratului? „Nu avem alt împărat decât pe Cezar!” auzea Pilat mulțimea strigând, dar, totuși, era ceva împărătesc cu privire la acest om. El vorbea ca și când nu era supus voinței și puterii Romei - într-adevăr, nu era supus nici unei puteri omenești. Astfel, nefericitul Pilat din Pont a fost obligat să investigheze acuzația adusă înaintea lui de preoți și de

învățătorii legii. În curând după aceea Pilat (folosind gesturi exagerate) „și-a spălat mâinile” spunând că este nevinovat cu privire la sângele lui Iisus din Nazaret-sau așa a crezut el (nu avea nici o ideea de faptul că în istorie va fi amintit datorită mâinilor sale pătate de sânge). Așadar, acuzația capitală a dus negreșit la pedeapsa capitală. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda a două aspecte. În primul rând, Iisus i-a explicat cu răbdare lui Pilat că împărăția Sa nu era a acestei lumi (Ioan 18:33-38). Chiar mai semnificativă decât aceasta este a doua trăsătură din relatarea lui Luca. El strecoară o serie de afirmații în care Iisus este declarat nevinovat. În repetate rânduri, pe măsură ce acuzațiile sunt prezentate, este recunoscut, fără vreo rezervă, faptul că Iisus nu e vinovat de niciuna dintre ele. Această litanie de achitări este atât de impresionantă, încât merită să ne oprim și să o observăm în detaliu: o o

Luca 23:4: Pilat - „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta.” Luca 23:14: Pilat - „după ce L-am cercetat cu deamănuntul înaintea voastră, nu L-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-L pârâţi.” Luca 23:15: Pilat - „ Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.”

69 o o

Luca 23:22: Pilat - „Eu n-am găsit nici o vină de moarte în El.” Luca 23:41: Unul dintre tâlharii răstigniți împreună cu Iisus - „Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre; dar Omul acesta n-a făcut niciun rău.” Luca 23:47: Soldatul roman responsabil de execuție - „Cu adevărat, Omul acesta era neprihănit!”

Iisus nu a fost judecat pe nedrept „vinovat!” datorită interpretării greșite a dovezilor, ci El a fost executat, deși verdictul care I-a fost dat era „inocent!” Chiar din punctul de vedere al dramei umane a situației, aici există o tensiune ridicată, o ciocnire între două lumi. Pe măsură ce firul narativ se îndreaptă necruțător spre crucificarea lui Iisus, care e condamnat pentru blasfemie și trădare, o mulțime de voci susțin în cor nevinovăția și integritatea Sa până când, un personaj solitar roman apare în centrul scenei sumarizând tot ceea ce a fost spus: „Este nevinovat! Acesta este un Om neprihănit.” De ce se află așezat pe paginile în care este spusă relatarea suferinței lui Iisus tot acest filigran? De ce se acordă o atenție deosebită faptului că Iisus a fost acuzat de anumite infracțiuni de blasfemie și de trădare?

Și de ce, atunci când acuzațiile au fost demonstrate a fi false, neputând sta în picioare în curtea de judecată, Iisus nu a fost eliberat? De ce a fost omorât pentru infracțiuni pe care nu le-a comis niciodată? HRISTOSUL? De fapt, ridicarea acestor întrebări reprezintă punctul principal al istorisirii. Acest lucru se clarifică atunci când observăm o întrebare pusă mai devreme în acest pasaj cu privire la identitatea Sa: „Dacă ești Tu Hristosul,” au zis „spune-ne” (Luca 22:67). Iisus a fost întrebat: „Ești tu Fiul Lui Dumnezeu?” Răspunsul a fost: „Da.” A fost întrebat: ”Ești un Rege?” Din nou răspunsul a fost „Da.” Însă, prima întrebare a fost: „Ești Tu Hristosul?” Hristos nu este parte a numelui propriul a lui Iisus. Este un titlu, traducerea din limba greacă a cuvântului ebraic Mesia, „persoana căreia i s-a dat ungerea”-în acest caz persoana care a fost unsă de Dumnezeu. „Iisus Hristos” înseamnă „Isus Mesia” sau „Iisus Unsul lui Dumnezeu.” În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a adus din când în când poporului Său imagini și ilustrații a lucrării care urma să o facă în Iisus Hristos. El le-a dat profeți pentru a le vorbi cuvântul, mari preoți care, printre alte

sarcini, aduceau jertfe pentru păcatele lor și împărați care i-au condus ca popor pe căile Domnului. Toți aceștia erau unși cu untdelemn ca simbol că Dumnezeu i-a chemat la o lucrare deosebită în folosul poporului Său. Iisus este Hristosul; El împlinește toate cele trei slujbe. Rolul cel mai important al profeților, preoților și a împăraților nu era doar să slujească celor din vremea lor ci să le îndrepte privirile înspre Hristos-El Însuși fiind Cuvântul lui Dumnezeu care va aduce jertfa finală pentru înlăturarea păcatelor, adică se va da pe Sine și care va fi Stăpânitorul unei împărății fără sfârșit. În Vechiul Testament a fost promisă o astfel de persoană-un profet mai mare decât Moise (Deut. 18:1519), un preot după rânduiala lui Melhisedec (Ps. 110:4), un împărat care va domni pentru totdeaună ca Fiu al lui David (Ps. 2:6). Iisus este Mesia ce a fost promis, Hristosul. Așadar, pe măsură ce Luca împletește înaintea ochilor noștri țesătura ce ilustrează suferințele lui Iisus, începem să vedem ce se întâmplă de fapt. Contrar dorinței celor care doreau să-L distrugă pe Iisus și a ceea ce credeau că fac, ei înșiși erau prinși în planul și scopul lui Dumnezeu de a aduce mântuire păcătoșilor prin Fiul Său (Fapte 2:23). Înaintea ochilor orbiți ai lor, Isus își ducea la capăt slujba sa de Mesia.

Profet, Preot și Rege Observă modul în care toate acestea ies la lumină. Bărbații care Îl păzeau pe Iisus au început să-l bată și sa-l batjocorească. Ei l-au legat la ochi și i-au cerut: „Prorocește, cine te-a lovit?” (Luca 22:64). Ei se jucau cu Iisus: „Ce profet? Dacă ești profet, profețește!” Apoi, pe măsură ce suferința Sa a continuat, de asemenea și Irod și soldații săi l-au ridiculizat și și-au bătut joc de El. Aceștia L-au îmbrăcat într-o haină regală, elegantă și L-au trimis înapoi la Pilat (23: 6-12). Era ca și când i-ar fi spus: „Dacă ești un împărat, ar trebui să fii îmbrăcat ca un împărat.” Apoi, în timpul răstignirii Sale pe măsură ce oamenii Îl tratau cu dispreț și Îl batjocoreau, unul dintre tâlharii care era alături de Iisus a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi” (23:39). Aceasta era slujba specifică marilor preoți. Aceasta era slujba unică și supremă care se desfășura la Yom Kippur, Ziua Ispășirii care avea loc în fiecare an. El aducea jertfe pentru iertarea păcatelor sale, apoi ducea sângele jertfei în Sfânta Sfintelor-locul cel mai sfânt dintre toate, ce era atât de sfânt încât un singur om intra în el o dată pe an. În acea zi sfântă, el stropea cu sângele unui animal jertfit asupra simbolului ce înfățișa tronul lui Dumnezeu pe pământ și se ruga pentru iertarea poporului. El intra în acea zi în prezența lui Dumnezeu pentru „a-i mântui pe alții”, astfel punându-și în pericol propria viață (Exod 28:35).

Așadar, atunci când tâlharul ce era pe moarte s-a uitat la Iisus și I-a spus: „Dacă ești Hristosul, atunci fii Marele Preot - mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe ceilalți,” el nu și-a dat seama că pe cruce Iisus tocmai acest lucru făcea, îi mântuia pe ceilalți. Pentru a face asta, El trebuia să-și piardă propria viață. Ei Îl batjocoreau de parcă nu ar fi fost cu adevărat un profet adevărat. Însă, imediat se va uita la tâlharul care a spus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta” (Luca 23:42). Îi va vorbi cu autoritatea și măreția adevăratului Profet: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Acel tâlhar a văzut ceva ce nimeni altcineva nu a avut ochi să vadă. El a văzut faptul că Iisus era Rege, și că împărăția Sa se întinde dincolo de moartea amândurora. El era cu adevărat Hristos. În ultima oră a vieții lui Iisus, întregul ținut s-a întunecat. Autorii evangheliilor doar remarcă acest fapt fără vreo altă explicație sau alt comentariu. Probabil că acest lucru le amintea de cel puțin un mare eveniment din trecut. Unul dintre acestea ar fi fost cu siguranță Ziua Ispășirii, când marele preot mergea din curtea de afară a templului în întunericul camerei ascunse, tainice a Sfintei Sfintelor pentru a aduce jertfa și pentru a se ruga pentru popor. În acea cameră tainică, soarele nu strălucea niciodată. Marea jertfă era adusă lui Dumnezeu departe de ochii iscoditori ai omului.

În ziua răstignirii lui Iisus, întreg ținutul a devenit Sfânta Sfintelor unde Iisus, Marele Preot a adus nu jertfa anuală, ci jertfa finală pentru păcate. Ceea a fost simbolizat în trecut a fost împlinit în realitate. Așadar, simbolul în sine nu mai era necesar. Perdeaua templului s-a rupt, deodată, în două - de sus până jos (Luca 23:45). Calea către Dumnezeu era acum deschisă. Însuși Dumnezeu, în acest fel dramatic a făcut ca templul să nu mai fie ceea ce era odinioară. Iisus era cu adevărat Marele Preot. Toți marii preoți care au fost înainte de El erau doar imagini, personaje dintr-o piesă mai extinsă ce comunicau un mesaj celor care priveau, arătând înspre Cel care urma să vină și înfățișându-L înaintea celor care aveau ochi ca să-L vadă. Iisus era împlinirea. Spre deosebire de spectacolele de dinainte în care erau aduse jertfe, de această dată Marele Preot a mers direct în prezența lui Dumnezeu. Pe altarul de la Calvar, El și-a vărsat propriul sânge. Deoarece El era adevărata jertfă, Dumnezeu a confirmat faptul că a primit-o prin desființarea templului din ceruri. Era ca și când ar fi spus: „Acum nu mai este de folos.” El a distrus vechea rânduială. Aceasta și-a împlinit scopul cu care a fost creată. La cruce Spectacolul a continuat să se desfășoare, mai era încă o surpriză. Răstignirea era o moarte teribilă. Cel răstignit avea parte de o moarte ce venea cu greutate. Oamenii mureau în cele din urmă asfixiați. Pe măsură ce le slăbea trupul, nu mai puteau să-și ridice trupurile suficient pentru a respira. Totuși, Îl auzim pe Iisus strigând cu glas tare

(Luca 23:46). Era acesta doar un mare efort final pe care l-a făcut? Mai mult, Iisus pare să moară mult mai repede decât era de așteptat (Ioan 19:31-33). Oare Luca ne îndreaptă atenția asupra faptului că Iisus a ales momentul morții Sale-adică, El a murit într-un mod deliberat, suveran și activ? Pare să fi ales acest moment cu o autoritate împărătească, strigând cu voce tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul” (23:46). Apoi și-a plecat capul Său nobil și și-a dat ultima suflare. În relatarea lui Luca a răstignirii lui Iisus, este uimitor să remarci frecvența cu care este folosit cuvântul a mântui. „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi” (23:35). „Mântuiește-te pe Tine însuți” (23:37). „Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi” (23:39). Luca nu a fost un martor ocular al evenimentelor evangheliei sale. El s-a convertit mai târziu la creștinism. Însă, el ne spune faptul că a făcut tot efortul posibil pentru a vorbi cu martori oculari (Luca 1:1-4). El a fost asemenea unui reporter care investiga evenimentul. El a consemnat ceea ce au spus martorii oculari. Pe măsură ce asculta, a început să vadă desfășurându-se un tablouun tablou uimitor. La cruce, cuvântul care era cel mai adesea pe buzele oamenilor, chiar și în afirmațiile batjocoritoare, era cheia a tot ceea ce se petrecea cu adevărat. Cel care a fost disprețuit ca Profet, ca Preot și ca Împărat era de fapt Profetul lui Dumnezeu, Preot și Împărat-Hristosul și Mântuitorul. El făcea de fapt ceea ce Îi spuneau să facă într-un mod ironic. Ei, totuși, vorbeau

aflați fiind în ignoranță, ei nu înțelegeau faptul că dacă sar fi mântuit pe El însuși, nu i-ar mai fi putut mântui pe alții. Prin urmare, acesta este misterul de la cruce, adevărata sa taină. Mărturia tâlharului Puțini au înțeles această taină. Unul dintre cei care au înțeles a fost un tâlhar iudeu care și-a dat seama că acest Iisus răstignit nu era nimeni altul decât Împăratul: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta” a zis el. Cu ce putea contribui el la mântuirea sa? Nu avea altceva decât o nevoie. Însă, aceasta este tot ce ne trebuie dacă ne conduce la Iisus, Profetul, Preotul și Împăratul, Mântuitorul care a murit pe cruce pentru păcatele noastre. E un izvor de sânge Ce-a curs din venele lui Emanuel; Iar păcătoșii afundați în al său șuvoi Sunt curățiți de murdăria lor. Tâlharul s-a bucurat să vadă Acel izvor în acea zi; Și acolo și eu, la fel de ticălos M-am spălat de toate păcatele.17 Aproape de tâlharul iudeu care a știut că Iisus era Împărat a stat un ofițer al armatei romane. Oare mai devreme a luat și el parte la batjocorirea lui Iisus de către subordonații săi? Este posibil, din moment ce

cunoaștem faptul că „ostașii, de asemenea, își băteau joc de El” (Luca 23:36). Dar acum el și-a dat seama că Iisus era Cel Neprihănit (23:47). De ce, atunci, suferea o astfel de pedeapsă? Din nou această întrebare ne este adresată nouă pe măsură ce Luca ne dezvăluie evenimentele care s-au petrecut. Acesta-ni se sugerează-suferă datorită lipsei de neprihănire a altora. Însă a cui? Se poate, oare, ca următoarele cuvinte să fie și pe buzele sutașului roman? La Fiul răstignit privesc, păcatu-mi cum Îl frânge În rând cu cei ce Îl hulesc şi vocea mea-L străpunge. Pe cruce eu Te-am ţintuit dar când Ţi-ai dat suflarea, Al nopţii chin s-a risipit şi mi-ai adus iertarea! Cu ce-aş putea să mă mândresc, căci daruri n-am, nici fapte, Cu învierea-I mă fălesc, cu salvatoarea-I moarte. O, nu-s de-ajuns spre a-Ţi mulţumi, nici cânt, nici osanale, Hristos cu viaţa Sa plăti, a mea răscumpărare! 18

Blasfemie și trădare Cele două acuzații care au căzut asupra lui Iisus erau blasfemia (faptul că S-a făcut deopotrivă cu Dumnezeu) și trădarea (faptul că a respins autoritatea de drept pe care o aveau romanii). De ce erau atât de importante cele două acuzații? Deoarece acestea sunt acuzațiile care ni se aduc fiecăruia dintre noi înaintea scaunului de judecată a lui Dumnezeu.

La curtea Sa de judecată sunt vinovat de blasfemie pentru că în loc să-L recunosc pe Dumnezeul Universului, Domn peste toate, m-am așezat pe mine în centrul acestuia. Sunt vinovat și de trădare, de vreme ce am căutat să răstorn autoritatea de drept pe care o avea Dumnezeul cel îndurător asupra vieții mele. Blasfemia și trădarea erau, de asemenea, fărădelegile săvârșite de Adam. Acestea sunt vechile nelegiuiri de care toți-bătrâni sau tineri, bogați sau săraci, înțelepți sau neînvățați, faimoși sau lipsiți de faimă-suntem acuzați. Ne aflăm pe aceeași listă de acuzați. Suntem cu toții vinovați. Dar, Iisus a venit! Îndurând rușinea și bătăile de joc, În locul meu a fost condamnat, Mi-a pecetluit iertarea cu sângele Său: Aleluia! Ce Mântuitor! 19

Acest lucru este exprimat atât de bine în cuvintele lui Christopher Idle: El a fost dus să fie judecat, În locul nostru acuzat; A înfruntat puterea judecății, Și condamnat să fie răstignit. Regele nostru, acuzat de trădare; Dumnezeul nostru, acuzat de blasfemie!

Iisus a venit și a suferit toate acestea în locul nostru, pentru a îndura judecata noastră, pentru a învinge păcatul și pentru a ne mântui. Toate acestea le vedem în modul în care Luca împletește cu atâta iscusință țesătura care ilustrează suferințele lui Iisus. Tema principală este acum clară: Iisus Hristos a murit pentru păcătoși, Cel Drept pentru cei nedrepți, pentru a ne împăca cu Dumnezeu (1 Petru 3:18). Semnificația crucii este aceasta: „pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom. 5:8). El a luat locul meu. Eu primesc în schimb harul Său. El devine Mântuitorul meu. Este acest lucru adevărat și cu privire la tine? Nu pentru-a mea neprihănire Căci eu nu am nimic, Ci din a Sa milă, Iisus, Fiul lui Dumnezeu Pe lemn, la Calvar a suferit Pironit alături de tâlhari Poți cânta? Ce mare har mi-a arătat Mie, al Său fiu pierdut.

4. Și gândindu-mă la cum, La Calvar, El a purtat pedeapsa păcatului În locul meu, Uimit, mă-ntreb de ce El, Cel făr` de păcat muri Pentru un ticălos cum sunt eu; El, Mântuitorul meu!

Capitolul patru UN SCHIMB IMPORTANT

În Canterbury au fost arhiepiscopi o sută patru oameni. În anul 1093, unul dintre cei mai de seamă dintre ei a scris o carte care este printre cele mai influente cărți de teologie ce au fost scrise vreodată. Acest arhiepiscop era un italian al cărui nume era Anselm. Anselm este un personaj medieval. Uneori este descris ca: „Tatăl scolasticismului medieval”-un tip de gândire și de studiu folosit în diverse „școli” de învățătură din Europa medievală care au precedat apariția universităților. Nu ne surprinde faptul că Anselm a dat cărții sale un nume latin din moment ce a scris-o în limba latină. Numele acesteia era: Cur Deus Homo, adică, De ce Om-Dumnezeu? Sau se mai poate spune: De ce Dumnezeu a devenit om?

Acesta este un titlu extraordinar. Trei cuvinte simple din limba latină (de ce, Dumnezeu și om) ne conduc la cea mai importantă întrebare a Bibliei. Aceasta este întrebarea care stă în inima mirării pe care o exprimă E. T. Sibomana: Și gândindu-mă la cum, La Calvar, El a purtat pedeapsa păcatului În locul meu, Uimit, mă-ntreb de ce El, Cel făr` de păcat muri Pentru un ticălos cum sunt eu; El, Mântuitorul meu!

Câteva pasaje din Noul Testament răspund la întrebarea lui Anselm și explică uimirea păstorului Sibomana. Printre acestea se află 2 Corinteni 5. Evanghelia ne invită să primim un dar. Cu toate acestea mulți oameni o privesc ca un îndemn la a fi mai bun. Pavel lămurește faptul că Evanghelia nu este despre ceva ce noi facem, ci despre ceea ce a făcut Dumnezeu în locul nostru, în Iisus Hristos. Starea rea a omului este multilaterală. La fel și Evanghelia este multilaterală. Trebuie să fie așa pentru a ne mântui.

Pavel uneori folosește limbajul din curtea de judecată. Noi suntem vinovați, însă prin harul lui Dumnezeu putem fi justificați. Alteori, folosește limbajul specific templului. Noi nu ne calificăm pentru a veni în prezența unui Dumnezeu care este Sfânt, dar în mila Sa, El a asigurat o cale pentru ca păcatele noastre să fie acoperite și pentru ca fața Lui să fie descoperită nouă prin har. În alte pasaje, Pavel folosește limbajul vechiului târg, unde bărbați și femei erau ținuți în sclavie și aduși pentru a fi vânduți celui care oferă cel mai mare preț. Pavel explică modul în care Iisus Hristos a venit în piața de sclavi și, prin moartea Sa pe cruce, a plătit prețul de răscumpărare care ne-a eliberat din robia păcatului. Fiecare dintre aceste aspecte ale lucrării lui Hristos ne ajută să răspundem la întrebarea lui Anselm: „De ce Dumnezeu a devenit om?” Hristos a venit pentru a aduce justificarea, pentru a face ispășirea și pentru a realiza răscumpărarea. Totuși, Pavel face referire la un alt aspect: împăcarea. Aceasta aparține unei lumi pline de relații rupte-de alienare. Acesta este limbajul vremurilor în care trăim. Trăim într-o lume de relații sfărâmate. Avem indivizi și organizații în societatea noastră a căror funcție este doar să vindece alienarea și să aducă împăcarea.

Acesta este un alt mod prin care suntem ajutați să înțelegem ce a făcut Iisus Hristos. PROBLEMA FUNDAMENTALĂ „Alienare” a fost unul dintre „cuvintele tehnice” ale secolului douăzeci și o idee de bază a comunismului marxist. Karl Marx susținea faptul că problema fundamentală a lumii era alienarea gravă dintre clasele muncitoare și rodul muncii lor. El credea că dacă s-ar putea ca muncitorul să fie liber să se bucure de dreptul de proprietar în munca pe care o face, ar dispărea un element esențial al problemelor acestei lumi. Acesta era o parte a mesajului comunismului. Marx, însă nu a luat în considerare ceea ce era evident în spatele cortinei de fier și cea de bambus: lăcomia umană, mândria și dorința de putere. Devenea din ce în ce mai clar în statele comuniste de faptul că exista o corupție adânc înrădăcinată. În loc să aducă împăcarea, comunismul nu a făcut decât să continue să susțină păcătoșenia umană. Alienarea a continuat să existe. Odată cu dezvoltarea psihiatriei și a psihologiei, îndeosebi a versiunii lor „pop”, acum am devenit o cultură terapeutică-pacienți care au nevoie de o vindecare lăuntrică, victime care au nevoie de o imagine de sine mai bună. Se consideră acum că cea mai profundă problemă a noastră este alienarea personalăfie datorată celor din jurul nostru sau datorată nouă

înșine. Prin urmare, mulți terapeuți încep să se ocupe de acele forme de alienare de parcă ar fi „boli” ne având vreo dimensiune morală, tipare de comportament față de care individul nu are nici un fel de responsabilitate morală personală. Totuși, în multe cazuri, aceasta este ceea ce filozofii numesc „eroare categorială”. Se tratează tipare de comportament care sunt atribuite vreunei boli ce aparțin de fapt categoriei tulburărilor morale. Nu ar trebui să ne surprindă faptul că o astfel de terapie nu poate rezolva problemele lumii. Nici nu ar trebui să ne așteptăm să o facă. Orice terapie care nu ia în considerare problema cea mai adâncă a omului – păcatul - nu poate rezolva alienarea cea mai profundă a omuluirelația sa frântă cu Dumnezeu. O teorie socio-economică nu poate aduce reconcilierea personală sau cea la nivel mondial, când de fapt problema fundamentală este morală. Tratarea comportamentului păcătos ca făcând parte din categoria medicală și prescrierea unui tratament pe bază chimică nu vor rezolva alienările care nu sunt cauzate de vreo deficiență chimică. Problema, în cele din urmă, nu este de natură economică, biologică sau chimică. În 2 Corinteni 5, Pavel confruntă cu fermitate problema esențială. Se preocupă de alienarea fundamentală care dă naștere la toate celelalte alienări: alienarea dintre Dumnezeu și om, om și Dumnezeu. Dorința lui este să explice care este remediul divin pentru această alienare.

Înainte de aceasta trebuie să avem în vedere de ce este atât de necesară această reconciliere. O creație denaturată Creștinii nu mai trăiesc pentru ei înșiși (2 Cor. 5:15). Implicația acestui fapt este că înainte de a deveni creștini, noi trăim pentru noi înșine. Perspectiva noastră asupra lumii este orientată înspre sine. Omul este, în cuvintele lui Martin Luther, „incurvatus in se”-întors înspre sine, obsedat de el însuși. Noi facem parte din ceea ce Christopher Lasch a numit o cultură a narcisismului. Aceasta este în contrast față de modul în care ne-a făcut Dumnezeu, adică-așa cum afirmă cuvintele binecunoscute ale Catehismului Scurt de la Westminster-pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și a ne bucura de El pentru totdeauna. 21

În concluzie ne aflăm în derivă. Am deformat modul în care Dumnezeu ne-a făcut inițial. Oamenii din vremea de astăzi consideră că este aproape imposibil ca să conceapă faptul că au fost creați pentru a-L glorifica și a se bucura de Dumnezeu. Mai clar spus, chiar idea de a trăi pentru slava lui Dumnezeu pare să fie pentru mulți un fel de iad. Am putea folosi cuvintele renumite din piesa lui Jean-Paul Sartre „Fără ieșire”: „Iadul sunt ceilalți oameni”. Pentru mulți iadul înseamnă prezența lui Dumnezeu. Paradisul, însă, este a trăi pentru noi înșine. Să fie oare așa?

În mod tragic, în loc ca să găsim o plăcere profundă și de durată în lumea care aparține lui Dumnezeu, nu găsim decât tot mai multă alienare. Alienarea de Dumnezeu nu este numai reală, ci și periculoasă-iar adâncimea alienării este evidențiată de faptul că noi credem că nu suntem deloc în pericol. Adevărul care ne trezește este, totuși, faptul că: „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10). Omul obișnuit consideră această analiză a problemei omului ca fiind dezagreabilă. Aceasta, din punctul său de vedere, este departe de a fi alienată de Dumnezeu. Însă, există niște teste simple pentru a o identifica. Spune cuvintele „Domnul Iisus Hristos” și privește reacția; poate varia de la o tăcere datorată rușinii la o argumentare violentă. De ce acest răspuns? Noul Testament ne indică faptul că scopul lui Dumnezeu este ca noi să-L onorăm pe Fiul Său. În consecință, a nu-L onora pe El, înseamnă să fii profund alienat de Dumnezeu. Așadar atunci când Pavel vorbește în acest fel despre nevoia pe care o avem de Evanghelie, pune degetul pe rană. Dacă oamenii devin ostili atunci când le spunem că prin natura lor sunt alienați de Dumnezeu, nu mai este nevoie de o altă dovadă cu privire la alienarea lor. Însă Pavel, de asemenea, știe cât de bine se potrivește Evanghelia stării în care se află oamenii. În alienarea

noastră față de Dumnezeu suntem niște ființe pervertite și înșelate. Evanghelia ne spune că Iisus Hristos a venit pentru a înlocui această alienare cu împăcarea. Pavel vorbește despre împăcare de câteva ori în 2 Corinteni 5 (v. 18, 19, 20, 21). El este un ambasador a lui Iisus Hristos care aduce un mesaj minunat: Dumnezeu a fost în Hristos împăcând lumea cu El Însuși. Acum noi suntem chemați să ne împăcăm cu Dumnezeu-să nu ne mai opunem și să ne supunem Lui. Aceasta pare să fie o predică rostită mai degrabă în piață decât în biserica locală din Corint. Totuși, Pavel vorbește creștinilor. Era ca și cum le-ar spune: „Cea mai mare nevoie a voastră este să auziți Evanghelia și Evanghelia pe care aveți nevoie să o auziți este aceeași pe care o predic în piață.” El a înțeles faptul că cea mai mare nevoie a noastră este să fim sensibili la mesajul Evangheliei, fie că suntem sau nu creștini. Așadar, fie că vorbește necreștinilor sau creștinilor, lui nu îi este rușine să le spună: „Înțelegeți că viața vă va fi transformată dacă răspundeți harului mântuitor a lui Dumnezeu în Hristos.” Cum se realizează această reconciliere? SCHIMBUL Împăcarea ne este asigurată în Iisus Hristos: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Cor. 5:19). Cum s-a întâmplat acest lucru? Pavel explică mai departe: „Pe Cel (Hristos) ce n-a cunoscut niciun păcat,

El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (v. 21). Observă că Pavel nu spune că Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin faptul că Iisus a luat un trup uman pentru noi. Nu Crăciunul ne împacă cu El. Întruparea este esențială, însă nu este decât începutul poveștii. Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine prin Iisus care a fost făcut păcat pentru noi. Aceste cuvinte reprezintă miezul Evangheliei. Acest verset ne spune nu doar cum Dumnezeu L-a făcut pe Fiul Său păcat pentru noi, ci și cum cei care se încred în Fiul Său devin neprihănirea lui Dumnezeu. Într-adevăr acesta este un schimb de locuri neașteptat-un schimb misterios, dar minunat: o

Iisus Hristos, care nu a cunoscut păcatul, a devenit păcat pentru noi.

Noi care nu am cunoscut neprihănirea am devenit în Hristos neprihănirea lui Dumnezeu.

Cuvântul din Noul Testament folosit pentru „reconciliere” (în limba Greacă, katallagē) are la rădăcina sa ideea de „a face un schimb”. Era folosit în lumea antică pentru schimbul de bani-se dădea o sumă de bani în schimbul unei ale monezi străine. Aici se găsește, așadar, miezul Evangheliei: în Iisus Hristos, Dumnezeu a făcut un schimb unic. L-a făcut pe Hristos să fie păcat pentru noi; El pune în contul nostru neprihănirea lui Hristos.

În zilele Vechiului Testament, atunci când un om păcătuia, el aducea preotului un animal pentru a fi jertfit. Punându-și mâinile pe capul animalului, el își mărturisea păcatul, transferându-le în mod simbolic animalului. Acel animal „devenea păcat” pentru el (deși acesta nu „păcătuia”). Apoi, animalul era înjunghiat și adus ca jertfă. Acesta era un semn vizibil plin de putere reprezentând prețul mare al iertării și al împăcării cu Dumnezeu. Este greu pentru noi să surprindem impactul pe care aceste jertfe îl aveau asupra oamenilor. Acestea probabil că afectau profund sentimentele oamenilor. Animalele puteau fi văzute și atinse. Zgomotul pe care îl făcea animalul când era omorât, sângele care curgea și mirosul care se ridica în aer trebuie să-și fi pus amprenta în mintea oricărei persoane care aducea o jertfă. Erau, bineînțeles, mai multe tipuri de jertfe. O dată pe an era o zi deosebită în care se aduceau jertfe-Yom Kippur, Ziua Ispășirii-atunci când se aducea o jertfă pentru păcatele tuturor oamenilor. Textul din Levitic 16 descrie ritualul elaborat pe care trebuia să-l facă preotul. Totuși, principiul acestor jertfe era întotdeauna același. Păcatele oamenilor erau asupra animalului nevinovat care era jertfit. Animalul era tratat ca și când ar fi fost responsabil pentru păcatele poporului; purta sentința la moarte care aparținea poporului datorită păcatelor sale. Poporul, în schimb, era tratat de Dumnezeu și văzut de parcă ar fi fost neprihănit.

Agonie dublată Pavel a înțeles că toate acestea și-au găsit împlinirea în moartea lui Hristos de pe cruce: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.” Hristos a acceptat să fie judecat pentru păcatul nostru și să ne elibereze de pedeapsa care ni se cuvenea. Dumnezeu se poartă cu noi nu doar ca și când am fi inocenți, ci și neprihăniți. Chiar și detaliile din Ziua Ispășirii arătau înspre experiența de mai târziu a lui Iisus. În acea zi, erau aleși doi țapi. Erau selectați pentru a avea roluri diferite. Un țap era înjunghiat ca jertfă de ispășire. Marele preot își așeza mâinile peste celălalt și mărturisea păcatele poporului. Acestea erau „(puse) pe capul” țapului (Le. 16:21). Era izgonit în pustie, „într-un pământ pustiit” (v. 22) și lăsat să rătăcească fără vreo șansă de a se mai întoarce înapoi. Împreună, acești doi țapi, ne oferă o ilustrație vie a ceea ce a trăit Iisus atunci când „a fost făcut păcat” pentru noi. Iisus a murit pentru păcatul nostru. Dar există o dimensiune întunecată și plină de singurătate a acestei experiențe. În timpul răstignirii Sale, El a fost atârnat într-o pustie între cer și pământ. A fost respins de oameni și a simțit ce înseamnă să fie părăsit de Tatăl Său, ceea ce L-a făcut să strige cu amar: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27:46). El a experimentat atât judecata lui Dumnezeu

împotriva păcatului cât și abandonul divin ce a urmat-o. El a devenit atât jertfa cât și țapul ispășitor. O ce dragoste măreață! El a fost chinuit, În trup de Om pentru omul cel dușman, De două ori în agonie în trup de Om Pentru mine a suferit.22 Este important să înțelegem învățătura pe care o dă Pavel aici-fie că ești la începutul vieții de creștin, fie că ești credincios de mult timp: Nu ți-ai câștigat, nu o câștigi și nu îți poți câștiga mântuirea. Nu poți aduce sub nici o formă vreo contribuție la ea. Nu este dobândită în urma realizărilor tale, a meritului tău, a credinței tale, a nivelului de sfințire, a credincioșiei tale sau a lucrării creștine care ți-a fost încredințată. Împăcarea este un dar gratuit al harului de la început până la sfârșit. Hristos a făcut tot ce era nevoie pentru a-ți lua păcatele și pentru a-ți oferi neprihănirea Sa. Jertfe nepotrivite Bineînțeles, jertfele Vechiului Testament nu puteau lua păcatele. Erau doar niște imagini, nimic mai mult. Oamenii care au trăit în perioada Vechiului Testament au înțeles asta. Aducând jertfe într-o zi, știau faptul că în următoare zi ar trebui aduse și mai multe jertfe, și în următoarea și tot așa. chiar și jertfa adusă o dată pe an în Ziua Ispășirii trebuia să se repete an după an.

Nu era nevoie de un exercițiu de logică complicat pentru a înțelege că dacă așa stau lucrurile, niciuna dintre aceste jertfe nu putea lua păcatul pe deplin și pentru totdeauna. Mai mult decât atât, credincioșii din Vechiul Testament trebuie să fi sesizat faptul că jertfirea unui animal nu era corespunzătoare, cu atât mai puțin adecvată, pentru a fi o plată pentru păcatele oamenilor. Sigurul care putea fi un posibil substitut al unui om păcătos era tot un om. Jertfirea animalelor arăta înspre nevoia ca cineva să moară și să poată face acest lucru cu adevărat în locul păcătoșilor-dar trebuia să fie cineva care nu avea nevoie de o jertfă pentru el însuși, de cineva fără păcat. Însă unde se putea găsi un om atât de nevinovat, atât de imaculat, atât de drept încât să nu aibă nevoie să moară și pentru păcatele sale? Niciodată nu a trăit o astfel de persoană: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). Așadar, Dumnezeu a rezolvat această dilemă venind în persoana Fiului Său. El a luat natura noastră umană prin întruparea Lui pentru a ne purta păcatul pe cruce. Practic, El a schimbat locul cu noi: Îndurând rușinea și bătăile de joc, În locul meu a fost condamnat,

Mi-a pecetluit iertarea cu sângele Său: Aleluia! Ce Mântuitor! 23

Totuși, în același timp, El a avut o natură divină, așa că jertfa Lui avea o valoare și un preț infinit. Avea valoarea persoanei care s-a jertfit - Fiul lui Dumnezeu. Așadar, nu a fost doar o jertfă adecvată pentru păcatele unui singur om („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” Ex. 21:24) ci a fost suficientă pentru toți care vin la Hristos cu credință zicând: „Tu mă poți mântui, mă pocăiesc de tot păcatul care a cerut ca Tu să mergi la cruce în locul meu, cred în Tine ca Mântuitor al meu și ca Domn.” Astfel împăcarea care ne este asigurată în Iisus Hristos devine a noastră. Acesta este, cu adevărat, un schimb glorios. ELIBERAREA Împăcarea prin Hristos ne eliberează de vina păcatului. Pavel spune că: „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor...” (2 Cor. 5:19). Poate că am întâlnit necreștini care spun: „Asta este exact ceea ce am susținut și eu. Acesta este Dumnezeul în care cred-un Dumnezeu care nu ține socoteala păcatelor omului. Ai tot continuat să-mi vorbești despre păcatele mele-însă Biblia spune că Dumnezeu nu le ia în seamă. Asta este exact ce cred eu. Nu crezi ce scrie chiar în Biblia ta? Iată-l pe marele tău apostol Pavel care

învață exact ceea ce cred și eu - Dumnezeu nu ține socoteala păcatelor. Acesta este Dumnezeul în care cred!” Așa-i că necredinciosul nu citește cuvintele lui Pavel într-un mod corespunzător? Pavel spune că Dumnezeu nu ține socoteala păcatelor. Însă ar fi o greșeală fatală să rămânem aici. Trebuie să-i citim cuvintele cu mai multă grijă. Pavel afirmă că Dumnezeu ține socoteala păcatelor oamenilor. Deja el a spus că trebuie ca noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos pentru a primi ce ne este datorat, în funcție de ceea ce am făcut, bine sau rău (v. 10). Păcatele vor fi socotite. Observă, de asemenea, că Pavel spune că Dumnezeu realiza această împăcare „în Hristos”. Pavel spune: Dumnezeu nu ține socoteala păcatelor celor care cred în Hristos. Păcatele cui, așadar, le ține seama Dumnezeu? Păcatele se află asupra Fiului Său, Iisus Hristos. Acesta este centrul Evangheliei. Fiul lui Dumnezeu a luat trup de om pentru ca mai apoi să devină păcat. De parcă ar fi fost El Însuși un păcătos, Hristos-care „n-a cunoscut niciun păcat”-a luat asupra Sa judecata lui Dumnezeu (v. 21). Neprihănirea Lui-elaborată într-o viață în care a împlinit legea lui Dumnezeu pentru noi și, de asemenea,

printr-o moarte în care Dumnezeu L-a judecat, L-a condamnat și L-a dat în mâna călăilor datorită nouădevine a noastră. Credința spune: „Cu adevărat, Dumnezeu socotește păcatelor mele. Însă, nu le mai socotește împotriva mea. De fapt le socotește împotriva Fiului Său.” Atunci când întind mâinile goale ale credinței Îl cuprind pe Hristos, în acel moment jertfa lui Iisus Hristos devine a mea și tot atunci sunt eliberat de vinovăția și robia păcatului. Un statut legal Vinovăția nu este doar un sentiment. nu este doar o stare psihologică, deși poate deveni. Este un statut legal. Atunci când primul jurat la judecată rostește cuvântul „vinovat”, el nu discută despre sentimentele pe care le are cel care este acuzat. El pronunță un verdict. El spune că cel acuzat a fost judecat și s-a stabilit că a comis cu adevărat infracțiunile de care a fost acuzat. Cel acuzat este vinovat și va fi tratat în consecință - indiferent de ce „simte” el sau ea. Problema adevărată nu este dacă oamenii se simt vinovați sau nu. Sentimentele mele sau lipsa lor, nu măresc sau reduc vina pe care o am. În primul rând, este o statut pe care îl are fiecare înaintea unui Dumnezeu care este Sfânt și nu o stare psihologică. Măreția Evangheliei este că se ocupă de vina noastră obiectivă. Noi începem să apreciem noul nostru statut înaintea lui Dumnezeu. Atunci Dumnezeu începe să ne schimbe sentimentele.

Relatările despre cum oamenii sunt convertiți variază foarte mult, însă există un aspect care le caracterizează pe fiecare dintre ele. Toate aceste mărturii ne arată că înainte de convertire oamenii nu erau conștienți de vina lor și nu își dădeau seama de nevoia pe care o au de Dumnezeu. Examinând cu atenție ne dăm seama că ei se auto-apărau, chiar se auto-îndreptățeau, însă cu toate acestea ei nu se simțeau în siguranță. Nimeni nu se poate apăra pe sine în totalitate de condamnarea lui Dumnezeu. Dumnezeu adesea creează în oameni un sentiment de neliniște, care apoi duce la conștientizarea păcatului și apoi la un simțământ mai adânc al vinovăției pe care o au înaintea lui Dumnezeu. Apoi îi face ca de la „sentimentele” de vină să ajungă mărturisească: „Sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu.” Așa cum spune psalmistul: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne?” (Ps. 130:3). Apoi duhul Sfânt ne conduce la credința în Hristos. Vedem faptul că El purtat pedeapsa pentru păcatele noastre. Păcatul nostru este îndepărtat. Suntem iertați. Pe măsură ce începem să înțelegem mai bine Evanghelia, cunoștința faptului că nu mai suntem vinovați începe să domine în sufletele noastre și să ne influențeze sentimentele. Suntem eliberați de vina păcatului și de vinovăția pe care o simțim în conștiința noastră datorită ei. Acum putem începe să trăim în prezența lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, El ne primește ca fii și fiice ale Sale.

Observi faptul că acesta este un adevărat tratament spiritual? Consilierul divin nu-i spune persoanei care se simte vinovată datorită păcatului: „Nu trebuie să-ți faci griji pentru păcatul tău.” Acesta ar fi un sfat care ar duce la deznădejde. Astfel de sfaturi n-au nici o putere. Însă atunci când spui cuiva care se simte vinovat: „Ești vinovat; ești cu adevărat vinovat”, poți spune apoi, de asemenea: „dar există o cale prin care ne putem ocupa de vinovăția ta.” Nici un terapeut, nici un psihiatru nu te poate elibera de vină. Te poate ajuta cum să scapi de sentimentele de vinovăție falsă care pot apărea din diverse motive. Prescrierea de medicamente pot ușura, într-o anumită măsură, suferința. Însă nici o terapie, nici un tratament cu medicamente nu te pot elibera de adevărata vină. De ce? Pentru că vinovăția nu are un caracter medical sau o tulburare de natură chimică. Este o realitate spirituală. Ține de statutul pe care îl ai înaintea lui Dumnezeu. Psihiatrul nu te poate ierta; Terapeutul nu te poate absolvi de pedeapsă; consilierul nu se poate îndura de tine. Mesajul Evangheliei este acesta: Dumnezeu este Cel care te poate ierta și dorește să facă acest lucru. Totuși, înainte de toate trebuie să ajungi în punctul în care să spui: „Sunt vinovat”.

Răspunsul tău la această vină este unul de autojustificare, chiar de mânie? „Cum poate îndrăzni cineva să-mi spună: «Ești vinovat!»” Oare se întâmplă acest lucru chiar și atunci când Cel care spune acest lucru este Dumnezeu? Până când nu ne recunoaștem păcatul și vina, nu vom ajunge niciodată să descoperim că pot fi iertate. Dar atunci când descoperim că putem fi iertați aceasta devenim conștienți de iertarea noastră la nivel psihologic, spiritual, mintal și lăuntric. Împreună cu aceasta începem din ce în ce mai mult să simțim faptul că robia vinei a fost zdrobită. În sfârșit suntem eliberați. Cel mai minunat este atunci când descoperim faptul că inima Evangheliei este: Dumnezeu ne-a luat vina asupra Lui în Fiul Său Iisus Hristos. Har prin legământ După judecata lui Dumnezeu care a venit prin revărsarea potopului pe pământ, El a făcut un legământ Noe care a avut ca semn curcubeul de pe cer (Gen. 9:817). Experții în Vechiul Testament au sugerat faptul că curcubeul este un arc de război pe care Dumnezeu l-a aruncat în mod simbolic pe cer. Dacă este așa, săgeata sa mortală țintește înspre cer. Orice săgeată a judecății va fi trasă direct în inima lui Dumnezeu. Acesta este un indiciu al lucrurilor ce urmau să se întâmple. Atunci când Dumnezeu a făcut legământul Său cu Avraam, Dumnezeu a trecut ca o flacără printre animalele înjunghiate care erau de o parte și de alta (Genesa 15). Dumnezeu a spus în mod simbolic lui

Avraam: „Voi plăti prețul ca această promisiune a legământului să se împlinească, chiar de mă va costa viața.” Acesta este punctul central al Evangheliei. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a devenit om. Acesta este înțelesul vieții și lucrării lui Iisus. Aceasta este semnificația crucii. Săgeata judecății lui Dumnezeu împotriva păcatului tău a străpuns inima lui Dumnezeu pe Calvar. Împlinindu-și angajamentul legământului său, Dumnezeu Însuși a luat asupra Sa vina și judecata Lui față de noi. Crucea spune: „Eu îndur pedeapsa vinei tale și te voi elibera de robia și de puterea sa.” Acel moment în care acest adevăr se ivește înaintea noastră este minunat. Este adevărat că pentru unii oameni ca acest adevăr să le pătrundă fiecare aspect al vieții lor, trece o perioadă de timp. Însă acesta este adevărul Evangheliei: în momentul în care te încrezi în Iisus Hristos, păcatele tale sunt iertate și vina ta este îndepărtată. TRANSFORMAREA Așadar noi avem împăcarea cu Dumnezeu prin Hristos. Ne eliberează de vina păcatului și de asemenea ne transformă întreaga viață: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21, subliniere adăugată).

100

Putem noi, oare, să fim cu adevărat neprihăniți în ochii lui Dumnezeu? Da, însă acest adevăr este și mai uimitorîn Iisus Hristos, înaintea lui Dumnezeu sunt la fel de neprihănit precum Iisus Hristos. Cum se poate așa ceva? Singura neprihănire prin care sunt neprihănit este cea a lui Iisus Hristos. Este ca și când El mi-ar fi spus: „Iată neprihănirea Mea. Poart-o; este a ta. Se potrivește perfect și deplin nevoilor tale.” În timp ce stau în prezența lui Dumnezeu și El mă privește, Îl aud spunându-mi: „Unde am mai văzut Eu această neprihănire? Apropie-te! Acum îmi dau seama. Neprihănirea pe care o porți este cea a Fiului Meu. Intră! Ești binevenit-și în siguranță-aici.” Dar acesta este doar începutul transformării. Pavel ne duce un pas mai departe: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17a), cu adevărat: „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă.” Strict vorbind nu devii „o creatură nouă” (așa cum este tradus în versiunile mai vechi). Rămâi ființă umană. Însă atunci când devii creștin, ești unit cu Hristos („în Hristos”) și prin Hristos care este Ușa (Ioan 10:9), intri într-o altă existență, o lume complet nouă. O nouă făptură Viața nouă în Hristos implică mai mult decât transformarea individuală. Tot ce înseamnă viață devine nou. Totul se schimbă. De ce? Deoarece te afli într-un loc nou. Respiri un aer nou. Vezi totul cu alți ochi. Îți este dată o viață nouă. Ai fost pus într-o comunitate nouă. Ai un scop nou. Ai un destin nou și glorios. Totodată ai

101

pășit într-o nouă creație. „Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17b). Schimbul realizat pe cruce, la Calvar este un schimb esențial. Însă, de asemenea, este începutul schimburilor. Așa cum George Wade Robinson spune: Cerul deasupra este de un albastru lin, Pământul în jur este de un verde dulce, Ficare nuanță de culoare este vie Cum ochii ce nu-l văd pe Hristos nu au zărit.

Apoi această transformare începe să lucreze mai adânc în viața ta. „Și, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii (adică din acest punct de vedere lumesc), totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). Acesta este primul lucru: Îl vedem pe Iisus cu alți ochi pentru că El ne este Domn și Mântuitor. Îl iubim. Ne încredem în El. Îi simțim prezența. Îi cunoaștem puterea. Vedem cum ne îndrumă. Trăim pentru ca EL să fie lăudat. El a devenit Stăpânul nostru. Cele vechi s-au dus, toate lucrurile s-au făcut noi. A fost făcut un schimb. Mai este, însă, o altă dimensiune a acestui schimb-o nouă atitudine față de sine: „Şi El (Hristos) a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc (pentru că El a murit) să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5:15). Obișnuiai să trăiești pentru tine însuți, însă acum trăiești pentru Hristos. Dorințele și planurile tale au un rol secundar.

102

Acum au întâietate-voia lui Hristos, dorințele lui Hristos, gloria lui Hristos. Mai este încă ceva-o nouă atitudine față de ceilalți oameni: „Aşa că (remarcă faptul că Pavel vede acest lucru ca o implicație logică și spirituală a Evangheliei), de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii (adică din punct de vedere lumesc),” (2 Cor. 5:16). Noi îi vedem pe oameni ca și când i-am fi privit prin ochii Domnului nostru Iisus Hristos. Ce minunat! Gândește-te, de exemplu, la un tânăr care a venit la credința adevărată în Iisus Hristos. Schimbul pe care Hristos l-a făcut pentru el începe să producă o schimbare în el. Poate că părinții săi nu sunt creștini. Însă, acum el nu mai vorbește despre părinții săi așa cum o fac alții . Sentimentele față de tatăl și mama lui s-au schimbat. El începe să-și iubească părinții, să aibă grijă de ei, să se roage pentru ei. Nu e mare lucru-un adolescent care se roagă zi de zi, noapte de noapte pentru părinții săi, pentru că tânjește ca și aceștia să ajungă să cunoască ceea ce el a cunoscut în Iisus Hristos? Aceasta este o nouă realitate, o lume nouă. Toate acestea, spune Pavel, vin de la Dumnezeu (2 Cor. 5:18). El oferă și continuă să ofere. Dovada că am primit darurile Sale este faptul că acest mare schimb a luat loc în viețile noastre.

103

Ziua mântuirii Acesta este motivul pentru care Pavel pare să vorbească într-o piață și nu necreștinilor. În vocea lui se simte presiunea și insistența: „Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi (care în realitate chiar insistă), vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5:20). Cu alte cuvinte: „Veniți la Hristos. Încredeți-vă în El. Dați-vă Lui. Întoarceți-vă de la cele vechi prin harul lui Dumnezeu și experimentați viața nouă în Hristos, care face ca toate lucrurile să fie noi.” Cei care au făcut împărțirea pe capitole a Bibliei par să fi pus în umbră ceea ce dorește Pavel să spună aici. 2 Corinteni 6:1-2 reprezintă concluzia la ceea ce spune Pavel în capitolul 5: „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: <La vremea potrivită, te-am ascultat; în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii>.” De ce atâta insistență? Pavel a văzut adesea semne de interes create de Duhul sfânt față de Evanghelie. Însă a văzut și oameni care aduși față în față cu Iisus Hristos, au spus: „O să iau o decizie mai târziu.” Mulți fac la fel. Ei omit oportunitatea pe care o au. Mai târziu privesc înapoi și spun: „Mă mir cum de m-a impresionat ceva în acea Evanghelie a creștinilor?” Apoi inimile lor devin împietrite din nou și din nou.

104

Poate te-ai dus la biserică ani și ani de zile sau poate ai fost pe cale să mergi acolo. Poate chiar ai crezut că ești un creștin. Poate că nimeni dintre cunoscuții tăi s-au îndoit vreodată că ești creștin. Însă ai ajuns să vezi că nu urmai decât o prescripție. Poate chiar o prescripție evanghelică, dar nu este nimic mai mult decât atât. Încrederea și cunoașterea lui Hristos nu sunt o realitate pentru tine. Ar fi cel mai ușor pentru tine să spui: „Dacă acest lucru este adevărat, va trebui să mă gândesc mai serios la elînsă altădată.” Dar poate fi acum ori niciodată. Poate că aceasta este „ziua”. Poate că este chiar acum momentul și poate să nu mai fie niciodată. Dumnezeu ția vorbit. Această problemă nu putea fi mai clară pentru tine decât a fost în ultimele zile. Cea mai mare nevoie este ca păcatul și vina ta să fie schimbate cu iertarea și o viață nouă. Pe cruce Iisus ne-a luat păcatul și ni se oferă ca Mântuitor. Trebuie să te ții strâns de El prin credință și să spui: „Doamne Iisuse, Îți mărturisesc că sunt cu adevărat un păcătos.” Poți fi un păcătos în vârstă de douăzeci de ani sau de șaizeci de ani. Nu are vreo importanță pentru El. Pur și simplu spune-I: „Doamne Iisuse, eu sunt un păcătos și știu că am nevoie de harul Tău și de iertarea Ta. Am nevoie de schimbul pe care doar Tu mi-l poți oferi.”Pe măsură ce faci asta, El te va lua de mână și te va aduce aproape de El. Chiar dacă Îi spui: „Doamne Iisuse, nu știu dacă pot cu adevărat să mă încred în Tine”, El va spune: „încrede-te în Mine, încrede-te în Mine”. Încrede-te în El

105

și vei vedea că vina ta va dispărea. Vei fi pășit pe Ușă într-o nouă creație. Unii experimentează acest lucru deodată, într-un mod dramatic. Alții au această experiență treptat și aproape imperceptibil. Însă Hristos se va da pe Sine tuturor celor care vor veni la El și-și vor pune încrederea în El. Nu amâna atunci când îți vorbește prin Cuvântul Său. Păstorul Sibomana și-a exprimat pe drept uimirea față de marele schimb ce a avut loc la Calvar: Și gândindu-mă la cum, El, Cel făr` de păcat muri Pentru un ticălos cum sunt eu; El, Mântuitorul meu! Te uimește acest lucru? Poți spune împreună cu păstorul Sibomana: „El, Mântuitorul meu”?

106

5. Și-acum a mea dorință, E să rămân În El, Mântuitorul scump, În El să m-ascund. El e scutul și-a mea pavăză, Ce mă apără; De săgețile lui Satan În El aflu siguranță.

Capitolul cinci SIGURANȚĂ GARANTATĂ

Nu te-ai aștepta ca un necreștin să considere harul lui Dumnezeu uimitor. Din păcate, noi creștinii care cântăm despre „mărețul har” uneori pierdem din vederea și din simțurile noastre cât de îndurător este Dumnezeu față de noi. Încetează să ne mai uimească. În măsura în care acest lucru este adevărat, am uitat ce înseamnă Evanghelia lui Iisus Hristos. Avem nevoie să redescoperim cât de uimitor este harul lui Dumnezeu. Imnul lui E. T. Sibomana Burundi „O, cât sunt de uimit de harul Domnului” are o structură neobișnuită. Începe prin a medita asupra modului în care harul lui Dumnezeu ne eliberează de robia spirituală: „Mi-a rupt legăturile/Și m-a eliberat!” Apoi ne încurajează să cântăm despre marile binecuvântări pe care le avem-faptul că suntem adoptați

107

în familia lui Dumnezeu: „Dragostea ce l-a făcut să alerge/Să-ntâlnească pe al Său fiu pierdut!” În următoarele două strofe suntem conduși la rădăcina și inima Evangheliei și la sursa acestor binecuvântări spirituale: Iisus Hristos, Mântuitorul nostru răstignit și înălțat. Însă apoi, în mod surprinzător, ajungem la două strofe care se concentrează pe încercările vieții creștine. Aici ni se prezintă harul lui Dumnezeu în contextul luptei spirituale unde întâlnim „săgețile lui Satan” și „vicleșugul lui Satan”. Avem nevoie să fim păziți: El e scutul și-a mea pavăză, Ce mă apără; De săgețile lui Satan În El aflu siguranță.

Un teritoriu periculos Imediat ce venim la Hristos, ne aflăm pe un teritoriu care e plin de mine ascunse-dispozitive explozive dezastroase așezate acolo de o mână perfidă, în încercarea de a ne distruge credința. Bineînțeles că Satan poate ataca, însă nu poate distruge în totalitate adevărata credință creștină, fiindcă suntem ocrotiți prin har. Așadar, el caută să ne distrugă bucuria pe care o simțim față de harul lui Dumnezeu. Adesea are succes în încercarea aceasta.

108

Unul din modurile prin care el face asta e cu ajutorul „săgeților aprinse” cu care atacă creștinul. Acest limbaj provine, bineînțeles din cuvintele lui Pavel din Efeseni: Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi navem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (Ef. 6:11-16, subliniere adăugată). Creștinul are nevoie de „scutul credinței” pentru a fi protejat de săgețile lui Satan. Cuvântul folosit de Pavel aici pentru „scut” (thureos) provine din cuvântul grecesc pentru „ușă” (thura). Se referă la scutul lung, dreptunghiular pe care soldații romani îl purtau în luptă pentru a le proteja întreg corpul. Era mai mare de un metru în înălțime și de jumătate de metru în lățime. Aceste scuturi erau folosite în diverse moduri. O tehnică era umezirea scuturilor pentru a fi stinse săgețile

109

aprinse care veneau înspre ele. Primele imagini din filmul Gladiatorul surprind foarte bine o astfel de scenăsăgeți cu vârful înmuiat în smoală și aprinse, ce sunt aruncate înspre inamici, provocând panică între aceștia pentru a-i pune pe fugă. Pavel se folosește de această imagine atunci când descrie armura spirituală a creștinului. În mod evident că nu avea în minte soldatul roman care îl păzea în închisoare-deși el se afla în spatele gratiilor. Soldații care aveau o astfel de sarcină, în mod normal, nu purtau un scut de mărimea unei uși mai mici. Mai degrabă, în mintea lui Pavel vede un soldat roman aflat pe câmpul de luptă, gata echipat pentru ca să acționeze. Iisus Își zidește biserica pe un teritoriu ocupat de inamic (Mat. 16:18). Creștinul trăiește pe un câmp de luptă. El este expus la atacurile celui rău, dar Evanghelia ne asigură o armură de apărare minunată care poate sta în fața atacurilor lui Satan. „Ce” și „cum” Trebuie să știm că Dumnezeu Însuși este un scut pentru poporul Său (Ps. 3:3, 33:20). Un alt lucru este ca noi să știm cum să folosim „scutul credinței” pe care Dumnezeu îl dă poporului Său pentru a se apăra. Cunoștința trebuie ca întotdeauna să fie transpusă în înțelepciune. Nu este de ajuns pentru mine să cunosc răspunsurile la marile întrebări teologice care încep cu „ce”: „Ce este aceasta? Ce este aceea? Care este adevărul cu privire la asta? Ce este scutul credinței?” Faptul că știm lucrurile acestea ne sunt de puțin folos dacă nu ne

110

ajută să răspundem la întrebările: „Cum se aplică aceasta în viața mea? Cum fac asta?” Apostolul Pavel ne este de ajutor chiar cu privire la aceasta. În Romani 8:28, el afirmă că toate lucrurile „lucrează împreună” pentru binele credincioșilor, din moment ce am fost „chemați după planul Său”. Dumnezeu are un plan care nu poate fi schimbat. Pe cei care i-a cunoscut mai dinainte, i-a predestinat. Pe aceia pe care i-a predestinat, i-a chemat. Pe aceia pe care i-a chemat, i-a justificat. Pe aceia pe care i-a justificat, i-a glorificat (v. 29-30). Acesta este planul sigur al lui Dumnezeu. Este neschimbat, de nebiruit. Însă chiar dacă știm asta, poate să nu schimbe cu nimic modul în care trăim. Există, așa cum îi plăcea lui John Owen să spună, o diferență între cunoașterea adevărului și cunoașterea puterii adevărului. Putem știi cu mintea noastră că Dumnezeu ne este scut și, totuși, să ne lipsească încrederea în protecția pe care ne-o oferă. Adevărata întrebare pentru Pavel-și pentru noi-nu este: „Poate Dumnezeu să-Și păstreze în siguranță poporul Său?” Întrebarea este: „Cum mă va păzi Dumnezeu?” Nu: „Care este planul lui Dumnezeu?”, ci: „Cum va schimba în mod practic modul în care trăiesc faptul că eu știu că Dumnezeu are un plan?” Nu: „Ce știu?”, ci: „Cum aplic ceea ce știu?” Atunci când Pavel trece de la Romani 8:28-30 la 8:31-39, el începe să răspundă acestor întrebări.

111

Putem spune asta altfel. Pavel știa că creștinul se află în siguranță. Însă acum el pune niște întrebări mai profunde: „Ce înseamnă aceasta pentru mine atunci când simt că tot iadul se dezlănțuie pentru a-mi asalta sufletul? Ce fac atunci? Cum îmi folosește adevărul că Dumnezeu mi s-a descoperit pentru a rămâne în picioare în ziua cea rea? Cum Dumnezeu, în mod practic, mă apără atunci când săgețile arzătoare ale lui Satan țintesc spre mine? În acest context întrebările puse în Romani 8:31-35 au o mare importanță. Pavel începe prin a întreba „Ce”: „Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?” (v. 31a). Însă de acum încolo, toate întrebările sale cuprind pronumele interogativ „Cine”: Versetul 31b: „Cine va fi împotriva noastră?” Versetul 33: „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” o Versetul 34a: „Cine-i va osândi?” o Versetul 35a: „ Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Pavel nu pune întrebarea: „Ce mă va apăra împotriva opoziției pentru a persevera în viața de creștin?” El întreabă: „Cine va face asta?” o o

De ce formulează în acest fel întrebările? Răspunsul este că Pavel cunoștea identitatea acelui „Cine”. El continuă menționând patru dintre cele mai

112

puternice săgeți arzânde pe care le aruncă înspre creștini pentru a le distruge bucuria pe care o au în harul lui Dumnezeu: o

Săgeta arzătoare 1: „Dumnezeu este împotriva ta” spune Satan. „El nu este alături de tine. Cum poți crede că este alături de tine când vezi ce lucruri se petrec în viața ta?”

Săgeata arzătoare 2: „Am acuzații pe care să le aduc împotriva ta datorită păcatelor tale”, susține el. „Ce poți zice în apărarea ta? Nimic.”

Săgeata arzătoare 3: „Spui că ești iertat, însă vine o zi a răsplătirii-o zi a condamnării”, insinuează Satan. „Cum te mai poți apăra atunci?”

Săgeata arzătoare 4: „Dat fiind trecutul pe care îl ai, care este speranța ca tu să perseverezi până la final?” întreabă Satan.

Aceste patru săgeți arzătoare își lovesc ținta în mintea și în conștiința multor creștini. Întrebările și acuzațiile vin pe neașteptate: acestea devin parte a gândirii noastre, ivindu-se în centrul minții noastre de cine știe unde. Mulți creștini pot mărturisi câtă neliniște aduc aceste gânduri în inima noastră. Dintr-o dată gândurile noastre sunt umplute de frică și îndoială; ne pierdem pacea, bucuria și siguranța. Pierdem din vedere, din simțurile și auzul nostru cuvântul puternic al Evangheliei, care spune că nimic din întreaga creație nu va putea vreodată

113

să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Așadar când Satan își aruncă săgețile împotriva noastră, ce trebuie să facem? Ascultă-l pe Pavel și vezi cum își pune la pământ dușmanul. Oare și el a experimentat ce înseamnă rănile pe care le creează aceste patru săgeți - poate nu doar o dată-pe măsură ce Satan urmărea să-i distrugă credința? Cu siguranță, fiindcă multe aspecte ale trecutului lui Pavel îi puteau trezi frica și vinovăția. CINE VA FI ÎMPOTRIVA NOASTRĂ? Dumnezeu a promis că va face ca toate lucrurile să lucreze spre binele poporului Său. Dacă Dumnezeu este pentru noi, înseamnă că nimic nu poate sta împotriva noastră. Este ceva logic. Altfel Dumnezeu nu ar mai fi Dumnezeu. Dacă s-ar putea ca ceva să se ridice împotriva lui Dumnezeu și să-L biruiască, acel lucru ar fi Dumnezeu. Atunci Dumnezeu s-ar dovedi să fie un dumnezeu fals-sau deloc. Însă din contră, Pavel spune că, în ultimă instanță, nimic nu poate fi împotriva noastră dacă Dumnezeu este pentru noi. Asta ridică o întrebare de un milion de dolari: „Este Dumnezeu pentru mine?” Poate chiar mai bună este întrebarea personală: „De unde știu că Dumnezeu este pentru mine?” Ei bine, știi asta? De unde știi?

114

Satan insistă foarte mult asupra acestei întrebări-ba mai mult, el a stăruit asupra acestei întrebări chiar de la început. A pus întrebarea aceasta în grădina Eden. De fapt, primele lui Cuvinte înregistrate în Scriptură reprezintă un atentat la caracterul plin de îndurare a lui Dumnezeu (oare niciodată nu vom învăța cât de mult Satan Îl urăște pe Dumnezeu și pe poporul Său?): „Oare Dumnezeu v-a pus în această grădină bogată și v-a interzis să mâncați din acești pomi? Ce fel de Dumnezeu ar face asta? Doar nu credeți că El este cu adevărat pentru voi, dacă face una ca asta, nu?” (vezi Gen. 3:1). Veți găsi această insinuare repetată sub diverse forme și înfățișări pe tot parcursul vieții de creștin. Ai nevoie de răspunsuri biblice la aceste întrebări: o

De unde știi că Dumnezeu este cu adevărat pentru tine?

Unde poți găsi dovada că Dumnezeu este pentru tine? Oare această dovadă se găsește în faptul că viața ta de creștina fost caracterizată de o bucurie neîntreruptă? Oare stă în faptul că viața ta de creștin a fost una de fericire extatică?

Nu este decât un răspuns incontestabil la aceste întrebări. Acesta nu se poate găsi în circumstanțele în care ne aflăm. Răspunsul stă în ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Iisus Hristos.

115

Acesta este rostul întrebării lui Pavel din versetul 32. Noi putem fi siguri că Dumnezeu este pentru noi pentru că acest Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei, Dumnezeu și Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, nu L-a cruțat propriul Său Fiu, ci L-a dat să moară pe cruce pentru noi toți. Dacă aceasta este adevărat, spune Pavel, putem avea încredere că El ne va da tot ce vom avea nevoie vreodată. Aceasta este calea cea mai sigură prin care putem știi că Dumnezeu este pentru noi. Adesea, pe paginile de încheiere în care sunt înregistrate evenimentele Evangheliei ni se spune că Domnul Iisus „a fost dat” (ex. Mat. 26:15, 27:2, 18, 26). El a fost dat de la o persoană sau un grup la altul până când, în cele din urmă, Pilat L-a dat să fie răstignit ca un tâlhar. Dar Pavel a înțeles că Cel care „L-a dat” să fie jertfit nu a fost o mână de om, ci în spate a stat planul divin al Tatălui Ceresc. El „L-a dat” (este folosit același verb) pe Fiul Său pentru a purta condamnarea datorată păcătoșilor. Aici se găsește aspectul cel mai important al planului lui Dumnezeu și măreția Evangheliei. Cel mai bun dintre oameni moare de parcă ar fi fost cel mai crunt criminal. Nu este vorba doar de răutatea oamenilor care omoară un om desăvârșit. Este vorba de planul lui Dumnezeu

116

așa cum Isaia a profețit cu mult timp înainte (Isa. 53:4-6, 10). În spatele faptului că Domnul Iisus a fost dat-de Iuda Iscarioteanul, de Irod, de preoți, de Pilat din Pont-au stat planurile Tatălui Său Ceresc care L-a dat să moară pe cruce în locul păcătoșilor. El acolo a purtat judecata lui Dumnezeu și mânia Sa împotriva păcatului nostru. Ce dragoste nespusă ne-a arătat Dumnezeu! O implicație importantă Pavel insistă asupra faptului că creștinii trebuie să învețe să gândească clar, să facă deducții logice din mesajul Evangheliei. Așadar, el ne arată o implicație practică a crucii: Dumnezeu ne poate îndrepta privirile înspre cruce și să ne spună: o

„Vezi cât de mult te iubesc?”

„ Am fost gata să port judecata Mea împotriva păcatului tău în persoana propriului Meu Fiu.”

„Dacă am fost gata să fac asta pentru tine, nu e nimic ce să opresc de la a-ți face bine.”

Niciodată nu vei înțelege inima lui Dumnezeu până când nu înțelegi asta. Dacă dorim să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să auzim cum Îi bate inima pentru noi, trebuie să conștientizăm că Fiul Său a murit la cruce pentru noi. Este ca și când

117

Dumnezeu ne-ar spune: „Dacă dorești să Mă cunoști și să-Mi înțelegi angajamentul de a te mântui și de a te binecuvânta; vreau să fii sigur de binecuvântările care sunt ale tale și de siguranța pe care ți-am asigurat-o; apoi tu nu trebuie să privești în primul rând la circumstanțele vieții tale și să concluzionezi «Lucrurile îmi merg bine, Dumnezeu trebuie să mă iubească» Nu. Trebuie să privești la cruce și să spui: «Dumnezeu a dorit să-și dea Fiul Său pentru mine. De asta știu că mă iubește».” Singurul mod prin care poți fi sigur cu adevărat dragostea lui Dumnezeu este prin a începe să înțelegi semnificația în profunzime a morții lui Iisus pe cruce. În loc să te lase sub judecata Sa împotriva păcatului, Dumnezeu a îndurat această judecată prin faptul că L-a dat pe Fiul Său. Pavel în Filipeni 3:8 spune: „Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.” De asemenea, putem spune că și Tatăl Ceresc era pregătit să privească toate aceste lucruri ca o pierdere. El a fost pregătit să-l socotească pe propriul Său Fiu ca o pierdere pentru ca acum noi să-I cunoaștem dragostea și harul față de noi. Pe măsură ce această săgeată aprinsă vine înspre Pavel„De unde știi că Dumnezeu te iubește cu adevărat?”răspunsul său nu este: „Pentru că merit să fiu iubit.” Și nici nu este: „Lucrurile din viața mea merg atât de bine încât este evident că Dumnezeu mă iubește.” Dimpotrivă, el știe că nu merită să fie iubit. Uneori el

118

scrie de parcă totul este împotriva sa (Rom. 8:35, 1 Cor. 4:10-13, 2 Cor. 4:8-12, 2 Cor. 11:23-28). Pavel știe că Dumnezeu L-a dat pentru el pe Fiul Său (Gal. 2:20). Iar dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru el, Dumnezeu nu-i va opri nimic pentru a-l aduce în gloria Sa eternă. „Cine va fi împotriva noastră?” nimeni, nici chiar Satan. Nici o opoziție nu poate sta în fața dragostei și planurilor lui Dumnezeu pentru noi. CINE VA RIDICA PÂRĂ ÎMPOTRIVA NOASTRĂ? Dacă scutul împotriva săgeţilor arzătoare a lui Dumnezeu este Fiul Său, care ne este apărarea împotriva acuzaţiilor care par să se potrivească cu vinovăția pe care o simțim? Satan este numit în mod special „pârâșul fraților” (Apoc. 12:10). Atunci când își aruncă săgețile, el acuză credincioșii de vina pe care o au și de păcat și susține că acestea îi vor condamna în prezența lui Dumnezeu. Zaharia ne ilustrează acest lucru într-un mod extraordinar. El îl vedea pe Iosua, marele preot, stând înaintea lui Dumnezeu. Hainele sale sunt murdare. Murdăria aceasta reprezintă „nelegiuirea” sa (Zah. 3:4). Alături de el stătea Satan (v. 1) care îl acuza: „Uită-Te la el. Privește cum Iosua este acoperit de murdăria păcatului său. Nu este potrivit pentru a sta în prezența lui Dumnezeu.”

119

Satan este destul de subtil folosindu-se chiar legea lui Dumnezeu pentru a-l acuza de păcat. El se folosește de păcatul rămas în inimile noastre-și odată ce devenim conștienți de prezența lui-el începe să ne acuze fără milă. El ne aduce în minte o ispită-poate o ispită neplăcută, chiar uneori gânduri blasfematoare. Satan are cu ce să ne acuze. „Aceste lucruri nu au ce căuta în mintea unui credincios,” strigă el. „Cum poți fi tu oare a lui Hristos?” Cartea extraordinară a lui John Bunyan, „Călătoria Creștinului”, ne oferă o descrierea vie a acestui fapt: „Un lucru pe care nu l-aș scăpa. Am observat că acum bietul Creștin era atât de confuz încât nu-și mai recunoștea vocea.” Ce înseamnă „nu-și mai cunoștea vocea”? John Bunyan explică: Când a trecut pe lângă prăpastia iazului de foc, (acum apare săgeata arzătoare): a venit pe dinapoia lui unul dintre duhurile rele, s-a apropiat încetișor de el și i-a șoptit la ureche multe blesteme. El credea că aceste blesteme izvorăsc chiar din gura și din inima lui. Aceasta neliniștea pe creștin mai mult decât tot ce i se întâmplase înainte și îi era greu să creadă că L-ar fi blestemat pe Acela pe Care până atunci Îl iubise mai presus de orice. Deși realitatea era alta, totuși nu reușea să scape de gândul acesta. Nu putea înțelege de unde veneau blestemele acestea, ca să-și astupe urechile și să nu le mai audă. 25

120

Blasfemii? În mintea unui creștin? Da. Într-adevăr această întâmplare din alegoria lui Bunyan este asemănătoare cu mărturia din autobiografia sa, „Grace abounding to the Chief os Sinners” (tr. Har din belșug pentru cel dintâi dintre păcătoși). Un an întreg, când auzea Evanghelia, mintea lui se umplea de blasfemii. Da, chiar blasfemii. Atât de departe merge Satan. 26

Charles Spurgeon, marele predicator baptist din secolul nouăsprezece, a avut o experiență similară, deși nu a auzit pe nimeni spunând cuvinte blasfematoare la adresa lui Hristos. Deci nu ești singur dacă ai avut o astfel de experiență. Mulți creștini au fost asupriți de Satan în acest fel și au paralizat spiritual deoarece au simțit că nici un alt creștin nu ar fi putut experimenta așa ceva. Se tem că în cele din urmă nu sunt creștini și se cufundă în deznădejde. De unde vine asta? Vine din groapa iadului. Bietul peregrin a lui Bunyan, la început nu a știut despre viclenia și săgețile lui Satan. A crezut că toate vin de la el și în consecință nu se putea să fie un creștin. Mulți creștini care au avut această experiență nu au avut nici o idee de unde vine. Ei împărtășesc concluzia Creștinului: „Trebuie să fiu condamnat să merg în iad dacă în mintea mea sunt astfel de blasfemii împotriva lui Iisus Hristos.”

121

Peregrinul nu era capabil să discearnă gândurile care se iveau în mintea lui datorită unor forțe spirituale externe și dorința permanentă a inimii sale noi care i-a fost dată, de a trăi pentru Iisus Hristos și de a-L iubi. Adevărul era, însă că: „a venit pe dinapoia lui unul dintre duhurile rele, s-a apropiat încetișor de el și i-a șoptit la ureche multe blesteme. El credea că aceste blesteme izvorăsc chiar din gura și din inima lui.” 27

Apărarea pe care te poți bizui Ce vei face dacă ceva de acest fel ți se va întâmpla? Unde vei merge? La cine te vei întoarce? La cine vei apela? Poți apela la faptul că ești un creștin matur sau la credincioșia cu care îți faci slujba pe care o ai? Poți apela la starea ta spirituală și să spui: „Știu că de obicei sunt mai bun decât atât”? Acestea nu reprezintă o protecție sigură împotriva săgeților arzătoare ale lui Satan. În această situație, precum în oricare alta, putem învăța stând la picioarele înaintașilor noștri care au fost credincioși. Martin Luther-care știa câte ceva despre aceste atacuri-a evidențiat nevoia de a vedea Evanghelia care ne mântuiește ca fiind în afara noastră. Noi nu suntem socotiți neprihăniți în ochii lui Dumnezeu prin regenerare sau prin sfințire. Faptul că am fost născuți din nou nu ne justifică. Ne este dată o inimă nouă, dar în sine nu ne asigură iertarea păcatelor. Nu. Evanghelia care ne mântuiește este complet în afara noastră. Este Iisus Hristos, întrupat, răstignit pentru păcatele noastre, înviat din morți pentru justificarea noastră, care ne mântuiește.

122

Ispășirea prin care suntem într-o relație bună cu Dumnezeu, justificați pentru veșnicie nu este o schimbare a inimii noastre și nici un nou sentiment. Noi putem avea tot felul de sentimente datorate justificării noastre, dar justificarea se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Iisus. John Newton, poate cel mai înțelept păstor din secolul optsprezece din Anglia, a înțeles foarte bine această experiență chinuitoare. El a scris că s-a „plecat la pământ sub o greutate de păcat, asuprit teribil de Satan....” Apoi el a descris ce a făcut în acele circumstanțe insuportabile: „Îmi voi înfrunta pârâșul și-i voi spune...” Permite-mi să fac o pauză și să întreb: ce i-ai spune tu? „Am fost mai bun decât creștinii obișnuiți” sau „am luat o decizie pentru Hristos acum douăzeci de ani” nu sunt răspunsuri potrivite. Acestea sunt mijloace de apărare neîntemeiate împotriva săgeților arzătoare ale Diavolului. El poate străpunge cu ușurință o astfel de armură nepotrivită. Așadar, ce-i vei spune? Iată sfatul lui Newton: Fii scut și locul meu de adăpost, Iar eu fiind adăpostit de Tine, Îmi voi înfrunta pârâșul cel grozav Spunându-i că Te-ai jertfit Satan nu are nici o armă care să străpungă această „platoșă a neprihănirii”. Atunci când îi spui că Hristos a murit pentru tine și a luat asupra Sa judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului tău, el va fi înfrânt. Chiar

123

dacă îți aduce în minte gânduri pe care le urăști, dar de care nu poți scăpa, acuzațiile sale sinistre nu pot deteriora perfecțiunea ispășirii lui Iisus Hristos pentru păcatul tău. Mântuirea ta stă nu în ceea ce tu ai făcut, ci în ce a făcut Hristos. În consecință poți fi sigur de ea, indiferent de cât este de slabă este credința cu care te ții de Hristos, indiferent de cât de puternice sunt atacurile și acuzațiile lui Satan. Mânuit de Hristos prin credință Adu-ți aminte că nu ești mântuit pe măsură ce ești mai sfânt, oricât ar fi de dorit să fii tot mai asemănător cu Hristos. Într-adevăr, în timp ce spunem adesea că suntem „mântuiți prin har” sau prin „credința în Hristos”, așa cum Benjamin B. Warfield comentează cu perspicacitate, nici chiar credința în Hristos, în sine, nu ne mântuiește. Hristos este Cel care ne mântuiește-prin credință. Credința ta este ceva slab, ce se destramă cu ușurință, la fel sunt și faptele tale. Doar Iisus Hristos se califică și te poate mântui, datorită a ceea ce a făcut. Ține-te de altceva și nu te vei sprijini decât de niște epave plutitoare care se află pe o mare primejdioasă. Acestea te vor afunda sub valuri. Dacă ai experimenta vreodată ceva asemănător cu atacul satanic pe care l-a îndurat Creștinul din cartea lui Bunyan, ai fi pierdut. Prinde-te strâns de Iisus Hristos și de neprihănirea Lui și nimic nu te poate scufunda. 29

Atunci când înțelegi asta, începi să realizezi de ce și cum se poate să rămâi viu în fața unor astfel de atacuri satanice. Atunci când ești atacat nu apelezi la propriile

124

tale resurse sau la calitățile tale spirituale. Te poți încrede doar în ce a făcut Iisus Hristos pentru tine. Fiindcă ce a făcut pentru tine este absolut perfect. Lucrarea lui Hristos în tine încă nu este terminată. Totuși ce a făcut Iisus pentru tine nu are nici cea mai mică crăpătură prin care săgețile diavolului să poată trece. Iisus Hristos este scutul tău. Poți spune împreună cu David: „Doamne, Tu eşti … izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea! Eu strig: «Lăudat să fie Domnul!», şi sunt izbăvit de vrăjmaşii mei” (Ps. 18:2-3). Așa cum păstorul Sibomana ne învață să cântăm: „El e scutul și-a mea pavăză”. Iată adăpostul nostru: în Hristos suntem neprihăniți înaintea lui Dumnezeu precum Iisus Hristos, deoarece singura neprihănirea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu este neprihănirea Sa, la care noi nu avem nici o contribuție. Credința nu contribuie cu nimic la această neprihănire. Nici anii în care am trăit fiind creștini nu au nici o contribuție. Mai mult, păcatele noastre nu o diminuează. Nu este periculos să vorbim așa? Dacă am distorsiona lucrurile ar fi, dar adevărul este că nu există nici un alt fel de neprihănire care ne poate justifica.

125

Însă pentru că aceasta este neprihănirea prin care suntem justificați, Pavel poate spune: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu?” (v. 33). Răspunsul este, bineînțeles, că nimeni, nici chiar Cel Rău. CINE NE POATE OSÂNDI? Ce de-a treia săgeată arzătoare a lui Satan este sugestia sa că în ciuda faptului că am experimentat iertarea devenind creștini, într-o zi totuși vom fi condamnați. Cum ne vom apăra de această săgeată învăpăiată? Care este diferența dintre acuzație și condamnare? Condamnarea se întâmplă atunci când acuzația împotriva noastră se dovedește a fi întemeiată. Așa cum am văzut, Satan acuză credincioșii în mod constant. Deși nu are nici o putere să-i condamne - „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8:1)scopul său este să-i facă să se simtă condamnați. Dacă sunt acuzat de Satan și eu răspund: „Ai dreptate. Mă uit în inima mea și văd cât de păcătos sunt. Nu pot sta în prezența lui Dumnezeu” cuvintele de condamnare ale lui Satan mă vor cuprinde și voi înceta să mă bucur de harul lui Dumnezeu. Adevărul este că, în minte însumi, sunt condamnat pentru că rămân păcătos. De aceea uneori greșim ascultând de Satan și suntem ispitiți să-l credem pe el mai degrabă, decât pe Dumnezeu. Facem greșeala să ascultăm acuzațiile lui care sunt bazate pe faptul că în

126

continuare păcătuim. Noi pierdem din vedere neprihănirea lui Hristos. Fiind acuzați și uitând că singura neprihănire pe care o avem este în Hristos, ne simțim condamnați. De aceea este atât de important să ne odihnim mintea și inima în Evanghelia care este în afara noastră, în neprihănirea care este în Hristos care devine a noastră prin credința în El. Pavel întreabă: „cine-i va osândi?” (v. 34a). Ei bine, Satan caută să ne condamne. Pavel oferă următorul răspuns: „Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (v. 34b). Gândește-te la Simon Petru. El a păcătuit. El s-a lepădat de Domnul. Departe de Iisus și de ceilalți ucenici, poate că a tânjit după un loc de adăpost. Ce săgeți arzătoare trebuie să-i fi străpuns conștiința în acea noapte întunecată din Ierusalim. Ce gânduri de condamnare trebuie să-i fi inundat mintea: „Nu am fost în stare să fiu alături de Domnul meu și acum va fi răstignit. Nu pot schimba asta cu nimic. Nu mai există vreo cale de întoarcere pentru mine. Sunt fără speranță. Sunt pierdut.” Aceasta este o experiență deprimantă. Însă, uneori creștinii spun asta. Unde vei privi atunci când nu există o cale de întoarcere pentru tine? Răspunsul lui Pavel este același ca al lui

127

Petru: „Iisus Hristos, care a murit, a fost înviat, se află la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru mine.” Îndată ce Petru s-a lepădat de Domnul a treia oară, Iisus s-a întors și s-a uitat la el și „Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul” (Luca 22:61). Oare vorba a fost aceasta: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:31-32)? Jertfa lui Hristos pentru păcatele noastre a fost realizată prin moartea Sa pe cruce. În schimb lucrarea Sa nu a încetat atunci, sau când a înviat din mormânt, nici chiar când s-a înălțat la dreapta Tatălui. Lucrarea lui Hristos continuă și acum. El mijlocește înaintea Tatălui pentru noi. Ce ușurare este să cunoști aceste lucruri atunci când ai eșuat în ascultarea ta față de Dumnezeu, când simți acuzațiile lui Satan și condamnarea ta. Ești rușinat să mergi în prezența lui Dumnezeu. Mergi la biserică, privești în jurul tău gândindu-te că ești un ipocrit. Simți că ai eșuat și chiar așa este. Atunci amintește-ți că Iisus este la dreapta Tatălui. Amintește-ți că este acolo pentru tine. El a murit o singură dată pentru tine și mijlocește pentru tine pentru totdeauna. În fața tronului de sus, Eu am un Bun Apărător. Un Mare Preot, pe Iisus La care aflu ajutor. Săpat eu sunt pe mâna Sa.

128

Și pe-a lui inimă sunt scris. Iar cât în ceruri El va sta, Pârâșul meu va fi învins. Satan când mă va acuza Spunându-mi că sunt vinovat, Privesc la Domnul Stânca mea, Ce-a șters pe cruce-al meu păcat. Fiindcă Domnul a murit Eu am ajuns neprihănit, Dreptatea s-a îndeplinit Prin moartea Lui sunt mântuit.

Atunci când ești asuprit de condamnarea lui Satan nu uita niciodată: Dumnezeu nu te privește niciodată ca pe fiu al Său fără ca înainte să se uite la tine prin Fiul Său Fiul Său! - care mijlocește pentru tine. CINE NE VA DESPĂRȚI DE DRAGOSTEA LUI HRISTOS? Cea de-a patra săgeată a lui Satan determină întrebarea finală a lui Pavel: „cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?” (v. 35). Într-adevăr există opoziție, dar aceasta nu va învinge. Da, există acuzații, dar nu vor aduce condamnarea. Totuși există vreo posibilitate să fim despărțiți de El? Prin răspunsurile lui Pavel la întrebarea de dinainte, el spune: „Acum, creștine oprește-te și să examinăm cu atenție lucrurile.”

129

Aici, Pavel nu aduce nici un argument. El ne-a adus destule argumente logice și dezbateri. Nu mai are nevoie de mai multe argumente. El pur și simplu pune întrebarea și îi dă răspuns printr-o altă întrebare care arată că nu poate fi decât un singur răspuns. Scotocind în universul întreg pentru a găsi greutăți, opoziții, chiar și catastrofe care ne-ar putea separa de Hristos răspunde: „Poate asta, sau asta, sau asta, sau asta, sau chiar asta să ne despartă vreodată de dragostea lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru?” Răspunsul lui Pavel ne trimite înapoi la începutul pasajului și ne arată planul lui Dumnezeu cu noi în Hristos și certitudinea cu care se va împlini acest plan: „pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit” (v. 30). Dumnezeu nu va simți frustrare în planul Său de a ne face asemenea Fiului Său, pentru ca El să fie Primul născut dintre mai mulți frați. Într-o zi vom sta înaintea Lui și Îi vom spune: „Tată ce scop a avut acel întuneric în care am fost? Care a fost scopul acelor greutăți? Care a fost scopul acelor experiențe care aproape m-au distrus?” Răspunsul Său va fi să ne arate-poate foarte detaliat-că aceste experiențe erau uneltele pe care le folosea pentru a ne modela și pentru a ne pregăti de slava cerească. Mai mult decât atât, vom vedea că tot ce am avut nevoie pentru a trece prin ele se găsea în Iisus Hristos.

130

Heraldica scuturilor noastre Așadar Pavel vorbește despre patru tipuri de atac. Cine va fi împotriva noastră? Cine ne ve acuza? Cine ne va condamna? Cine ne va despărți? Împotriva tuturor săgeților arzătoare ale celui rău, scutul nostru de apărare este Hristos Însuși. Adesea scuturile au gravate pe ele simboluri. Ce fel de heraldică este gravată pe scutul credinței? Privește mai îndeaproape. În mijloc vei găsi o cruce și în fiecare diviziune pe care o creează pe scut vei vedea un simbol. În primul este dealul Calvarului, unde Dumnezeu ne-a dovedit că este de partea noastră. În al doilea se află justificarea celor păcătoși, care este o dovadă că nici o acuzație împotriva noastră nu va putea sta în picioare. În al treilea este Domnul Iisus Hristos care mijlocește pentru noi ca niciodată să nu fim condamnați. În cel de-al patrulea este dragostea nepieritoare a lui Dumnezeu care ne convinge că nimic nu ne va putea despărți de Iisus Hristos Domnul nostru. Atunci când ai crezut pentru prima dată în Iisus Hristos, nu aveai nici o idee ce te va aștepta, nu-i așa? Poate că pe măsură ce ai mers mai departe în viața de creștin, greutățile vieții te-au copleșit și astfel o mare parte din cuvintele lui Pavel rezonează cu experiența pe care ai

131

avut-o. Este cutremurător să te gândești că înainte de a fi experimentat aceste lucruri, Domnul ți-a asigurat tot ce ai nevoie pentru a te aduce în slavă. Asta face ca harul să fie atât de „uimitor”. Dacă aceasta este lumea în care am fost aduși, atunci un har care este mai puțin decât uimitor nu va fi suficient pentru a ne duce la liman, dar harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos este cu adevărat uimitor și perfect potrivit cu nevoile noastre. Harul Său ne va duce la liman. Poate că nu te identifici cu toate astea. Poate că în ascuns chiar te-ai temut la gândul că ai avea nevoie de un Salvator, de necesitatea de a-I aparține lui Hristos, de a te întoarce de la păcat, de a părăsi viața cea veche și de a te supune Domniei Sale. Totuși, deși te temi, știi că acesta este adevărul. Ai încercat să-l ignori și să-l negi, dar nu mai poți face asta în continuare. Există o bătălie care se dă în inima ta. Te vei opri din drum sau vei intra în împărăția lui Hristos? Întinde-ți mâinile cu credință înspre Iisus Hristos și El de va aduce înăuntru. El te va ierta. El te va ajuta să mergi în continuare și te va primi acasă. Apoi vei cunoaște pe deplin că nimic nu te poate despărți vreodată de dragostea lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul tău. Apoi vei începe să cânți: „O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu!”

132

6. Doamne Iisuse, ascultă-mi ruga Adu-mi harul Tău; Când gânduri rele se ivesc Prin vicleșugul Celui Rău, O, alungă-le Și zi după zi, Ține-mă sub călăuzirea Ta Împăratul meu.

Capitolul șase ELIBERAT DE RĂU

Există vreo altă carte în Vechiul Testament-chiar în întreaga Biblie-care să analizeze mai amănunțit strategiile de care se folosește Satan, decât cartea Iov? Iov experimentează forța atacurilor lui Satan angajată împotriva sa și a familiei sale. Mai multe dezastre îl lovesc. Apoi el începe să se implice într-o serie de dialoguri cu câțiva din prietenii lui care au venit să arate compasiune față de suferința prin care trecea, dar care încetul cu începutul au început să-l critice. Ei se folosesc de o formulă teologică simplă: suferința este consecința păcatului. Iov suferă teribil. Așadar Iov trebuie să fi păcătuit în vre-un fel. Totuși, Iov cu încăpățânare și îndârjire refuză să accepte că aceasta este explicația adevărată. El nu va ceda în fața argumentelor aduse de prietenii lui.

133

Unul dintre acești prieteni, Bildad, rostește un discurs elocvent despre Iov și nevoia sa; acest discurs este înregistrat în Iov capitolul 8. Bildad spune: „Nu, Dumnezeu nu leapădă pe omul fără prihană şi nu ocroteşte pe cei răi” (Iov 8:20). Răspunsul lui Iov se găsește în capitolele 9 și 10. Răspunsul este lung, dar merită citit cu atenție deoarece ilustrează șiretlicurile lui Satan foarte bine și modul în care ne putem apăra de ele. De la „săgeți” la „vicleșuguri” Descriem minunile harului lui Dumnezeu cu ajutorul temelor abordate de E. T. Sibomana în imnul său „O, cum mă uimește harul Domnului.” Mai devreme am remarcat că una dintre trăsăturile neobișnuite ale acestui imn despre har este faptul că două dintre cele șapte strofe au ca subiect puterile celui rău și întunericul sinistru cu care se întâlnesc credincioșii pe parcursul călătoriei lor. În timp ce versetele trei și patru sunt dedicate persoanei și lucrării lui Iisus Hristos, versetele cinci și șase vorbesc despre persoana și lucrarea lui Satan. În capitolul precedent, am învățat despre „săgețile lui Satan”. Am văzut cum Evanghelia lui Iisus Hristos ne asigură protecție împotriva „(săgeților) arzătoare ale celui rău” (Ef. 6:16) prin care încearcă să distorsioneze și să distrugă bucuria noastră creștină.

134

Satan nu poate distruge în totalitate un creștin, însă el poate foarte bine să ne distrugă siguranța mântuirii și bucuria noastră-desfătarea noastră în Evanghelie. Așadar trebuie să găsim în harul lui Dumnezeu o cale de apărare împotriva acelor săgeți arzătoare ale celui rău. Următorul verset al imnului vorbește despre „viclenia lui Satan”: „Când gânduri rele se ivesc prin viclenia lui Satan.” Ce este „vicleșugul lui Satan”? „Vicleșugul” lui Satan este abilitatea sa de a naște în mintea credinciosului gânduri sinistre. Prin asta nu mă refer la ceea ce Biblia numește pofta firii sau pofta ochilor. Bineînțeles că Satan lucrează prin „poarta ochilor” și „poarta firii” pentru a produce gânduri rele și pentru a înșela credincioșii, așa cum a lucrat și în cazul păcatului lui David cu Batșeba. Îndeosebi, gândurile cele mai sinistre pe care ni le sugerează în minte nu sunt ademeniri de a păcătui, ci suspiciuni față de Dumnezeu Însuși. Satan complotează mereu pentru a ne face să „(schimbăm) în minciună adevărul lui Dumnezeu” (Rom. 1:25). Aici cartea Iov ne poate fi de mare ajutor. Răspunsul dat de Iov lui Bildad și care cuprinde două capitole este totodată splendid și teribil. În parte vorbește despre adevărurile glorioase despre Dumnezeu, dar de asemenea exprimă începutul unor gânduri rele despre

135

Dumnezeu pe care Satan le-a introdus în mintea și în sufletul lui Iov. Ca o remarcă, insuflarea și ineranța Scripturii nu ar trebui să ne facă să ne gândim la faptul că fiecare afirmație din Biblie este adevărată în sens literal doar pentru că face parte din Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura ca și Cuvânt al lui Dumnezeu infailibil înregistrează minciunile, înșelăciunile și jumătățile de adevăr spuse de oameni. A izola astfel de afirmații și a susține că sunt adevărate într-un sens absolut pentru că se află în Biblie ar fi o lipsă de înțelegere a Scripturii și citirea Bibliei într-un mod greșit, de parcă ar fi o colecție de axiome izolate. În realitate, este o înregistrare a relației lui Dumnezeu cu oameni căzuți care manifestă atitudini, gânduri și cuvinte despre El ce sunt nematurate, pline de confuzie și răzvrătire. Iov-o relatare dramatică Cartea lui Iov este o dramă impresionantă desfășurată în Orientul Apropiat, probabil în vremurile patriarhilor. În mod normal vorbim despre „suferințele lui Iov”. Însă chiar de la începutul cărții ne este dată explicația pentru aceste suferințe. În consecință-cum se întâmplă adesea în cazul Scripturii-cititorul cunoaște mult mai mult despre ceea ce se întâmplă cu adevărat, decât vor ști vreodată cei implicați în acțiunea respectivă. Iov suferă foarte tare. Trei prieteni, la care se mai alătură al patrulea, renumiți pentru faptul că au venit săL mângâie pe Iov, îl vizitează. Este de admirat faptul că ei stau împreună cu el o săptămână întreagă și nu spun

136

nici un cuvânt. Ei îi sunt alături în pierderea pe care a suferit-o; profunzimea suferinței sale îi înmărmurește. Încet ei pornesc un dialog despre motivul suferinței. În acest moment încep să iasă scântei. Imaginează-ți cartea lui Iov ca o dramă pusă în scenă la un teatru. Înainte să se ridice cortina, ne este înfățișat un prolog dublu. Aceste scene îl portretizează pe Satan, inamicul lui Dumnezeu și al omului, venind în prezența lui Dumnezeu și dezbătând dacă Dumnezeu poate fi crezut, iubit și ascultat doar pentru că El este Dumnezeu. Satan arată înspre pământ și îi spune lui Dumnezeu: „Doar pentru că ești Dumnezeu nu poți fi crezut, iubit și ascultat. Oricine pare să facă asta se bazează doar pe ceea ce crede că-i vei da în schimb.” Dumnezeu răspunde: „Îl vezi pe robul Meu Iov? El e un om care se încrede în Mine, Mă iubește și Mă ascultă. El Mă cunoaște și-Mi înțelege caracterul. Poți să-i faci ce dorești fără a-l atinge. Ia-i tot ce are și tot îmi va rămâne credincios” (vezi Iov 1:6-12). În urma unor tragedii înspăimântătoare, Satan îi ia aproape totul lui Iov. El își pierde posesiunile și o mare parte din familia sa. Cu toate acestea Iov continuă să se încreadă în Dumnezeu său (vezi 1:13-22). Apoi Satan se întoarce în tribunalul ceresc și îi spune Domnului: „Un om poate pierde multe lucruri, dar atât timp cât este sănătos și plin de putere se va agăța de o fărâmă de speranță și se va încrede în tine” (vezi 2:4-5).

137

„Ei bine atunci” răspunde Dumnezeu: „Știu că în continuare voi fi onorat și slăvit în viața acestui om. Poți să-i faci ce dorești-în afară de a-l ucide-dar acest om nu va înceta să se încreadă în Mine” (vezi 2:6). Înainte ca să fie ridicată cortina este jucată o altă scenă preliminară. Lui Satan îi este permis să facă ce vrea cu sănătatea lui Iov-și o face: Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creştetul capului. Şi Iov a luat un ciob să se scarpine şi a şezut pe cenuşă. Nevasta sa i-a zis: „Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu, şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc cu buzele lui. (Iov 2:7-10) Marea întrebare care este dezbătută în sala de judecată a cerului este aceasta: „Oare Iov Îl va cinsti pe Dumnezeu și Îl va slăvi, se va încrede în El, Îl va iubi și Îi va sluji datorită doar a ceea ce El este? Sau va ceda?” În schimb, toți prietenii lui Iov nu văd decât că acesta suferă groaznic. Ei nu știu că Satan este invidios pe slava și onoarea lui Dumnezeu. Nici nu au idee de faptul că în spatele tragediilor din viața lui Iov este o dispută pe viață și pe moarte cu privire la onoarea și gloria lui Dumnezeu și dacă poporul său se va încrede sau deplin în El.

138

Tot ce pot vedea ei este suferința lui Iov. Tot ce pot face ei este să-l ajute să înțeleagă de ce suferă. Așadar în continuare urmează scene ce cuprind o serie de dialoguri dintre acești prieteni și Iov; apoi apare un tânăr, Elihu și discută cu Iov; În cele din urmă Dumnezeu pășește în scenă și i se adresează direct lui Iov. Spre sfârșitul piesei, pentru că Dumnezeu se revelează pe Sine, îl găsim pe Iov prosternat în închinare înaintea lui Dumnezeu. Când cortina cade în final, Iov se bucură de bogățiile pe care Dumnezeu i le oferă iar. Înțelegere limitată Noi ca cititori ai cărții, întrebarea pe care ar trebui să o punem pe măsură ce medităm la aceste discursuri minunate este aceasta: „Oare va descoperi Iov ce noi știm deja?” Știm că el suferă pentru că Dumnezeu urmează să fie glorificat prin el. Știm că Iov suferă pentru că se încrede în Dumnezeu, nu pentru că a păcătuit. Știm că el suferă pentru că este victima atacurilor violente ale lui Satan. Cu toate acestea, Iov nu știe decât că el suferă. Nu cunoaște nici un „pentru că”. Oare Iov în vreunul din discursurile și monologurile sale va trece dincolo de vălul care-i umbrește înțelegerea? Își va da seama, oare, vreodată că experimentează în paralel cea mai ostilă activitate a Celui Rău care urmărește să-i distrugă bucuria în Dumnezeu și harul lui Dumnezeu care îi dă putere să reziste în fața asalturilor

139

al căror scop nu îl înțelege? Sau nu va descoperi asta niciodată? Acestea sunt întrebările. Iov capitolul 9 și 10 cuprind cuvinte sfâșietoare. Iov este nadirul acestei experiențe chinuitoare. El a fost mai degrabă oprimat decât ajutat de argumentul logic al prietenilor săi care este următorul: Premisa principală: Toată suferința este o consecință a păcatului și judecata sa. Premisa secundară: Tu suferi. Concluzie: Așadar, tu ai păcătuit. Aceasta este ceea ce logicienii numesc un silogism, un raționament deductiv. Iov susține contrariul: Premisa principală: Eu sufăr. Premisa secundară: Dar nu am păcătuit într-un mod specific-așa cum „prietenii” mei insistă. Concluzie: Așadar, explicația pentru suferința mea nu este păcatul meu-deși nu știu de ce sufăr sau ce scop ar putea avea suferința. Asculați-l pe Iov pe măsură ce parcurgem cuvintele sale din capitolele 9 și 10. Iov 9 În capitolul 9, Iov se luptă cu o întrebare majoră:

140 o

În versetele 1-13, el întreabă de fapt: „Cum pot pleda cauza mea înaintea lui Dumnezeu?cum pot susține faptul că sunt nevinovat înaintea lui Dumnezeu, pentru că-până la urmă-El este Dumnezeu. Niciodată nu voi putea demonstra cu succes lucrul acesta înaintea Sa.”

În versetele 14-20: „Deși voi începe să aduc argumente, precum într-o sală de judecată, cum voi putea rezita în fața întrebărilor pe care mi le va pune? Dumnezeu mă va descoperi. Logica Sa este prea puternică pentru Mine. Nu voi fi capabil să suport presiunea interogatoriului Său.”

În versetele 21-24: „cum va putea ceea ce spun să schimbe lucrurile?”

Spre sfârșitul capitolului, el merge mai departe: „Cum va putea ceva să schimbe lucrurile?”

Iov 10 Totuși-așa cum se întâmplă și în cazul nostru atunci când ne aflăm în necazuri-Iov începe să facă chiar lucrul despre care a spus ca nu are nici o șansă să-l ducă la bun sfârșit. În capitolul 9 deja am pus întrebarea: „Cum voi pleda, oare, în favoarea cauzei mele înaintea lui Dumnezeu?”, iar în acest capitol ne spune ce I-ar spune lui Dumnezeu dacă ar fi posibil să pledeze în favoarea cauzei sale înaintea Lui. Așadar, el sfârșește prin a-I spune lui Dumnezeu ce se află în mintea lui (10:3-7).

141

Cuvintele care urmează sunt unele din cele mai pătrunzătoare din carte și chiar din întreaga carte a Vechiului Testament. Iov este un om care dorește să fie credincios lui Dumnezeu atunci când nu poate să-L înțeleagă și când prietenii săi (și inamicul care se află în spatele lor) învârt cuțitul în rană până în sufletul său și îi pun în pericol încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. În capitolul 10, Iov Îl întreabă pe Dumnezeu o sumedenie de întrebări: o

Versetul 3: „Ce-mi faci? De ce-mi faci asta? Doar pentru că-Ți face plăcere? Îți face plăcere să mă asuprești?

Versetul 4: „Mă vezi doar prin ochi precum ai oamenilor? Oare ai ochi de carne? Nu poți, oare, vedea ce se petrece înlăuntrul meu să șii ce mi se întâmplă?”

Versetele 5-7: „Ai tu puțin timp de trăit? De aceea te porți cu mine așa-de parcă urmează să mori în curând? Anii tăi sunt ca cei ai omului, ca să cercetezi fărădelegea și să cauți păcatul meu?”

Versetele 8-12: „De ce? De ce, a fost când mi-ai dat semne evidente ale bunătății, îndurării și dragostei Tale și acum de ce, de ce, o...de ce ascunzi de mine adevăratul scop al suferinței?”

Versetele 13-17: „Acum văd. Iată ce ascundeai în inima Ta. Mă pândeai ca dacă păcătuiesc să mă

142

pedepsești, cercetându-mi căutându-mi păcatul.” o

fărădelegea

și

În cele din urmă, prin cuvintele sfâșietoare înregistrate în versetele 18-22, Iov Îl întreabă pe Dumnezeul Universului, Creatorul său-de parcă nu ar mai fi sigur cu cine vorbește: „De ce am mai fost născut în această lume? De ce m-ai lăsat să ies din pântecul mamei mele? Ar fi fost mai bine dacă din pântec aș fi mers direct în mormânt. Numi poți da un răgaz de la atacurile Tale neîntrerupte, pentru a avea măcar o clipă de bucurie înainte ca să fiu terminat și să se sfârșească viața mea? Mi-aș fi dorit să nu mă fi născut niciodată.” DOUĂ INDICII

Aparențele pot fi înșelătoare, dar sunt două indicii care ne ajută să vedem ce se întâmplă cu adevărat aici. Primul este acesta: Iov simte că este într-un întuneric absolut, total și cumplit. Nu are unde să se ducă. Nu poate face nici un raționament. Pare să nu fie nici un ajutor pentru el în cer și pe pământ. Totul pare pustiu. El își dorește ca să fi murit în pântecele mamei sale. Al doilea indiciu este următorul: prologul cărții ne permite nouă, care suntem spectatori, să vedem că Iov greșește.

143

Atunci când ascultăm ce spune, putem vedea ceva ce Iov nu poate, încă, vedea despre el. Da, el se află în întuneric. Pentru el totul este atât de întunecos încât nu-și dă seama de faptul că poate vedea, totuși, ceva. Iov încă poate vedea. Înainte de toate el face o descriere poetică înduioșătoare despre modul în care a fost creat: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, ele m-au întocmit în întregime… Şi Tu să mă nimiceşti! Adu-Ţi aminte că Tu m-ai lucrat ca lutul; şi vrei din nou să mă prefaci în ţărână? Nu m-ai muls ca laptele? Nu m-ai închegat ca brânza? M-ai îmbrăcat cu piele şi carne, m-ai ţesut cu oase şi vine; mi-ai dat bunăvoinţa Ta şi viaţa, m-ai păstrat cu suflarea prin îngrijirile şi paza Ta. (Iov 10:8-12) Aceasta este credința care se luptă, care agonizează. Aici vorbește o credință adevărata. Această credință vorbește cu elocvență despre lucrarea extraordinară a mâinilor lui Dumnezeu care îți taie respirația. Este o reflectare minunată cu privire la bunătatea, îndurarea, creativitatea și imaginația lui Dumnezeu. Elocvența lui Iov merge mult mai departe de ceea ce majoritatea dintre noi ar putea să exprime atunci când descriu ceea ce a făcut Dumnezeu atunci când ne-a creat.

144

Așadar dintr-un anumit punct de vedere, Iov are o vedere minunată. O vedere deformată Apoi sesizați ce mai spune Iov: „Iată totuşi ce ascundeai în inima Ta.” El spune: „Doamne toate aceste lucruri sunt doar de fațadă. Toate acestea sunt doar un morcov atârnat în fața unui măgar. Nu acesta este adevăratul Tău scop. Mi-ai arătat această bunătate a Ta, dar în spatele ei, așa cum îmi dau seama acum, a fost acest necaz teribil” (cf. 10:13). Psalmul 102 vorbește despre o experiență similară: „Doamne” spune psalmistul într-un cuvânt „Tu m-ai ridicat şi m-ai aruncat departe” (cf. 10:13). Oare Dumnezeu este un copil capricios care în dimineața de Crăciun deschide un cadou, iar la mijlocul dupăamiezii, deja l-a stricat și l-a aruncat pe jos? Așadar aici se amestecă lumina cu întunericul. Iov crede că se află în cel mai adânc întuneric, dar ascultând la cuvintele sale, putem spune că nu e chiar așa. El vede ceva. Majoritatea oamenilor locuiesc în orașe și rar experimentează ce înseamnă întunericul absolut. E imposibil într-un oraș modern, s-ar putea doar în cazul în care e o pană de curent într-o noapte în care cerul e acoperit de nori. Mereu este lumină suficientă în întuneric pentru ca ochii tăi să o folosească pentru a recunoaște ceva în întuneric.

145

Familia mea locuia pe o insulă aflată în cel mai nordic punct din Marea Britanie. Dacă norii acopereau cerul în mijlocul nopții, nu mai rămânea nici un strop de lumină. Puteai să-ți pui mâna exact în față și să nu o vezi deloc. Acesta este întunericul complet. Iov nu se află într-un asemenea întuneric. Dovada? El încă vorbește cu Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu, majoritatea dintre noi niciodată nu au parte de întunericul experimentat de Iov. Însă uneori copiii lui Dumnezeu sunt cuprinși de un mare întuneric. Isaia vorbește despre posibilitatea ca pentru un timp fii luminii să umble în întuneric (cf. Isa. 50:10). Imaginează-ți că ești păstorul lui Iov-sau poate unul dintre prietenii săi. Acum, sarcina ta este să să-l convingi pe acest om care crede că se află în întuneric total că nu este așa. Trebuie să încerci să apuci aceste firicele de lumină din mintea sa și să le aduci înaintea ochilor săi. Cheia ajutorului pe care i l-am putea da lui Iov ar fi să ne așezăm alături de el și să-i spunem: „Iov tu de fapt poți vedea; chiar cuvintele tale îmi spun asta. Tu poți să-L vezi pe Dumnezeu. Poți vedea harul. Poți vedea indicii cu privire la scopul Său. Tu vezi măreția, frumusețea și ingeniozitatea lucrării mâinilor Sale. Nu te afli într-un întuneric deplin. În nici un caz nu te afli într-un întuneric absolut.” Dar, cum îi poți arăta lui Iov asta?

146

Prin a pune două întrebări. PRIMA ÎNTREBARE: CUM ESTE DUMNEZEU DE FAPT? Întrebarea referitoare la natura lui Dumnezeu este fundamentală pentru viața de creștin. Într-o anumită măsură, fiecare eșec din viața de creștin se poate datora unui răspuns greșit la această întrebare. Modul în care trăim viața de creștin este întotdeauna un mod de exprimare a ceea ce gândim noi despre Dumnezeu. „Cum este Dumnezeu de fapt?”este marea întrebare a cărții lui Iov. Cuvintele lui Iov din capitolul 10:13 sunt impresionante: „Iată totuşi ce ascundeai în inima Ta, iată, ştiu acum, ce aveai de gând.” Aceste cuvinte ne fac să punem întrebarea: „Ce a ascuns, oare, Dumnezeu în inima Sa?” Iov vede că Dumnezeu este un Stăpânitor inventiv și măreț, însă ce eșuează să înțeleagă Iov este modul în care Dumnezeu Își folosește suveranitatea: „Şi chiar dacă m-ar asculta când Îl chem, tot n-aş putea crede că mi-a ascultat glasul” (9:16). Ce l-a făcut pe Iov să aibă o logică atât de denaturată? El suferă. Iov strigă către Dumnezeu. Dar Dumnezeu pare să nu asculte. El pare indiferent la nevoia pe care o are Iov.

147

Ce nu știe Iov este că Satan este instrumentul direct și agentul suferinței sale. În mintea lui el confundă identitățile. Satan e cel care nu-i va da lui Iov alinare și pace. Exact acesta este „vicleșugul Celui Rău”. El caută să ne deformeze perspectiva noastră cu privire la Dumnezeu și înțelegerea caracterului Său îndurător. Consecința acestor lucruri este că sentimentele pe care la avem față de Dumnezeu sunt distorsionate. Începem să gândim despre Dumnezeu și să reacționăm față de EL de parcă ar avea identitatea Celui Rău. Planul lui Satan este să ne orbească pentru a nu vedea harul lui Dumnezeu și să ne diminueze încredea în El, zdrobind dragostea noastră față de El și distrugându-ne toată plăcerea pe care o avem în harul lui. Ascultă, din nou, la ce spune Iov: „Tu m-ai lucrat ca lutul” (10:9). Acum, însă, el crede că Dumnezeu îl pândește: „Şi dacă îndrăznesc să-l ridic, mă urmăreşti ca un leu, mă loveşti cu lucruri de mirat, îmi pui înainte noi martori împotrivă” (10:16-17). Vezi diferența dintre ce spune Iov aici și primul capitol al cărții? Dumnezeu spune: „Acest om se încrede în Mine. Acest om mă iubește. Pot miza pe reputația mea că acest om se încrede în Mine.” Dumnezeu nu este împotriva lui Iov; ci mai degrabă El este încrezător cu privire la lucrarea pe care a făcut-o în el. Iov este, așa cum a fost mai înainte, cel mai bun elev al lui Dumnezeu-el se încrede în Dumnezeu doar pentru că El este Dumnezeu și că s-a dovedit a fi vrednic de încredere.

148

O astfel de încredere caută Satan să distrugă. Satan face asta printr-o strategie teribilă. El caută să-l inducă în eroare pe Iov cu privire la adevărata identitate a agresorului. Odată ce Satan a avut succes, Iov începe să spună lucruri despre Dumnezeu care se pot dovedi a fi false. El este pe cale să „(schimbe) în minciună adevărul lui Dumnezeu” (Rom. 1:25). Prin urmare, așa cum spune Jean Calvin: „Scopul lui Satan este să-i aducă pe creștini în stare de nebunie și disperare.” 31

Este un lucru teribil să vezi un creștin la marginea disperării datorită acestei confuzii de identitate dintre Dumnezeu și Satan. Războinicul înfricoșat care îi asaltează (așa cum în descrie Iov în capitolul 16:14) nu este Dumnezeu Tatăl al Domnului nostru Iisus Hristos. Este dușmanul său, Cel Rău. Din fericire așa cum obișnuia să spună Martin Luther: „Diavolul este sub autoritatea lui Dumnezeu”-Dumnezeu nu abdicat de la tronul Său. Licăriri de lumină Observă că aici sunt mici sclipiri de lumină. Privește la formularea din Iov 10:16: „dacă îndrăznesc să-l ridic (capul), mă urmăreşti ca un leu.” De ce îți aduc aminte cuvintele acestea? Cu siguranță de 1 Petru 5:8-9: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi

149

caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă....” Dacă am fi fost spectatori la spectacolul „Drama lui Iov” la un teatru, am dori să aruncăm în scenă Noul Testament și să strigăm: „Iov, ai dreptate atunci când ți se pare că ești urmărit de un leu-dar citește numai 1 Petru 5:8-9. Aici găsești un indiciu.” Modul în care Iov Îl descrie aici pe Dumnezeu este felul în care Noul Testament îl descrie pe Satan. S-a creat o confuzie a identităților, pusă la cale de Înșelătorul. Nu e de mirare că Iov este aproape să intre în disperare. Mai departe Iov exprimă aceeași confuzie: „Eram liniştit, şi m-a scuturat, m-a apucat de ceafă şi m-a zdrobit, a tras asupra mea ca într-o ţintă. Săgeţile Lui mă înconjoară din toate părţile; îmi străpunge rărunchii fără milă, îmi varsă fierea pe pământ ” (Iov 16:12-13). Din nou, imaginează-ți că ești un spectator care urmărește această piesă desfășurându-se, auzind cuvintele lui Iov ce-i ies din adâncul sufletului. În mod instinctiv ce ai dori să faci? Ai dori să iei, iarăși, un Nou Testament și să-l arunci pe scenă și să strigi: „Iov, citește Efeseni 6:10-18. Aici nu te lupți împotriva cărnii și a sângelui. Dumnezeu ți-a lăsat o armură pe care o poți purta.” Bietul Iov este ca un om care pipăie în jurul său pentru a găsi un indiciu care să-i descopere motivul experienței sale de neînțeles.

150

Pentru o clipă, părea că era pe cale să înțeleagă adevărul. Cel care îl înfruntă este asemenea unui leu care caută săl devoreze și în același timp un inamic care aprinde săgeți cu care să-l străpungă. Poate ca acesta să fie cu adevărat Dumnezeu? Ar fi El atât de lipsit de milă în atacurile Sale? În răspunsul dat lui Bildad (Iov 9), Iov rostește niște cuvinte care îți sar în ochi. Ele se evidențiază precum un far de lumină în mijlocul întunericului. El descrie ce crede că îi face Dumnezeu, apoi pentru un moment se face lumină. El se întreabă dacă lucrurile nu sunt așa cum par să fie. Oare ar putea fi altcineva, o altă explicație total diferită a ceea ce i se petrece? El strigă: „de nu El, apoi cine altul?” (v. 24, subliniere adăugată). În acest moment mai mult decât în oricare altul, dacă erai un spectator al acestei piese, cu siguranță ai dori să strigi cât poți de tare: „Iov, nu Dumnezeu îți face asta. El te iubește. Dumnezeu își înalță numele prin faptul că te păzește. Satan îți face toate lucrurile astea, Iov. Ești pe aproape. Of, Iov, continuă să întrebi: «Dacă nu ești Tu, Doamne, cine altcineva ar putea fi»? Poate adevărul va ieși la iveală.” Dar Satan continuă să-l epuizeze, chiar prin prietenii lui. Deși discursurile lor conțin unele dintre cele mai sublime adevăruri teologice din Biblie, aplicarea acestor adevăruri într-un mod greșit amenință cu distrugerea lui Iov. Cu siguranță nu-l pot scoate din starea în care se află sau să-l aducă la lumină.

151

Pe măsură ce Satan îl înșeală și îl seacă de toate puterile, este ca și când l-ar întreba: „Iov, acum ești în mâinile mele. Ești al meu! Începi să confunzi caracterul meu cu al lui Dumnezeu. Exact acesta este planul meu. Să te aduc în stadiul în care să începi să-L urăști.” O strategie bine testată Chiar de la începutul Bibliei, Satan a folosit aceeași strategie împotriva Evei. Deghizat ca un șarpe, Satan a spus: „nu vezi că Dumnezeu v-a pus în această grădină, dar ascunde dușmănie față de voi? Nu zis oare: «Nu aveți voie să mâncați din rodul acestor pomi din grădină»?” Dumnezeu a spus de fapt: „Toate acestea sunt ale voastre. Vă ofer toate astea pentru a-mi arăta dragostea față de voi și bucuria mea. Ce doresc de la voi, în schimb, este să-mi arătați că vă încredeți în Mine și Mă iubiți. Doresc ca între noi să fie acel fel de relație în care sunteți mulțumiți cu faptul că sunteți oameni, nu Dumnezeu. Vreau să mă ascultați, nu doar pentru ce v-am dat, ci pentru că vă încredeți în Mine ca într-un Dumnezeu care este bun și îndurător. Așadar vă poruncesc să nu mâncați din rodul unui anumit pom-din pomul cunoștinței binelui și răului. În acest moment nu vă voi spune de ce vă dau această poruncă. Doresc doar să vă încredeți în Mine. Vreau să vă supuneți Mie în dragoste și ascultare. Vreau să arătați că aveți credința că sunt un Dumnezeu îndurător și că în toate vă puteți încrede în Mine.” Apoi Satan i-a șoptit Evei: „Oare nu v-a zis Dumnezeu să mâncați din toți pomii din grădină?” Eva a încercat să se opună, dar în câtva timp, ea a fost-așa cum și ea spune-

152

înșelată (Gen. 3:13). De fapt, Dumnezeu le-a dat fiecare fruct din grădină pentru a se bucura-în afară de unul. Doar pomul cunoștinței binelui și răului era în afara limitelor impuse de Dumnezeu. De ce? Era acest pom otrăvitor? Probabil că nu. Este descris ca fiind la fel ca toți ceilalți pomi din grădină (cf. Gen. 3:6 și Gen 2:9). Dar Dumnezeu a ales acest pom prin care să-i încerce. Dragostea pentru El și încrederea în El puteau crește doar în aceste condiții de încercare. Iată care era testul: Dumnezeu spunea: „Faceți ce vă spun, doar pentru că știți că Eu sunt Cel care vă cere asta. Arătați-mi dragostea prin a pune pe primul loc voia Mea. În acest fel veți crește în înțelegerea voastră cu privire la ce este bine.” Cu toate acestea, Eva a ascultat vocea greșită. Poate că, până la urmă, Dumnezeu îi ținea departe de ceva bun. „Nu arată bine rodul acesta?” sugera Șarpele. „De ce v-ar opri Dumnezeu de la ceva bun?” Eva a luat fructul. Adam a urmat-o. Restul, așa cum spune vorba, e istorie. Eva a fost înșelată prin faptul că a crezut mai degrabă ce a spus Satan, decât ce a revelat Dumnezeu cu privire la Sine. Adam și Eva au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună. Aceasta este explicația pentru frica adânc înrădăcinată și puțin ascunsă ce se află în inimile credincioșilor, aceea că Dumnezeu urmărește să le facă mai mult rău decât

153

bine. Până la urmă, dacă ai crede cu adevărat că Creatorul tuturor lucrurilor din Univers ar vrea să-ți binecuvânteze viața și să o îmbogățească, nu L-ai căuta? În ciuda declarațiilor pe care le fac oamenii că cred întrun Dumnezeu al dragostei, în adâncul sufletului cred opusul. Ei se tem că Dumnezeu e pe cale să le distrugă viețile. Ei nu se încred în El; ei nu Îl iubesc; nu Îl ascultă; nu se închină Lui; nu Îl vor. Și ei au schimbat adevărul despre Dumnezeu în minciună. Dar chiar și pe credincioșii care au parcurs ceva distanță în călătoria lor îi găsim confruntându-se cu aceeași minciună. Aceasta își croiește drum spre noi datorită circumstanțelor, încercărilor și confuziilor pe care le facem. Vine înspre noi prin „vicleșugul lui Satan.” De ce ar lăsa deoparte o armă pe care a folosit-o cu succes atâtea milenii? Dacă știi că Dumnezeu este Tatăl tău iubitor și crezi că El își arată cu generozitate bunătatea Sa față de tine; dacă crezi că te va păzi în această lume până îți sfârșești lucrarea, că nu vei duce lipsă de nici un lucru bun și că la sfârșitul vieții tale te va duce pentru veșnicie în prezența Sa-doar pentru că te iubește-nu ar trebui să te încrezi în El în orice situație? Satan urăște să ne vadă gustând din binecuvântarea de a ne bucura de Dumnezeu care ne schimbă viața. Poate pentru că el a pierdut-o. De aceea se folosește de această înșelăciune a confuziei identităților. De aceea face tot ce îi stă în putință să ne distorsioneze gândurile cu privire la Dumnezeu.

154

El șoptește: „Poate că Dumnezeu îți ascunde ceva. Poate că nu este adevărat Cuvântul Său. Poate că vrea să-ți strice viața. Te-ai gândit vreodată la asta?” Dacă dăm ascultare la astfel de cuvinte, nu ar trebui să ne surprindă că în mintea noastră începem să confundăm identitățile. În curând Îi vom atribui lui Dumnezeu unele din trăsăturile celui mai mare inamic al Său, Diavolul. În mod paradoxal, este exact ceea ce dorește Satan. Așadar creștinul are parte de aceeași luptă ca și Iov, deși nu întâmpină aceleași suferințe groaznice ca și el. Dumnezeu este cu totul și cu totul bun, adevărat, credincios și îndurător, însă bucuria pe care o avem în El depinde în mare măsură de cum credem că este El cu adevărat. De aceea strategia lui Satan împotriva noastră are ca metodă principală înșelarea noastră cu privire la caracterul lui Dumnezeu. A DOUA ÎNTREBARE: UNDE POT GĂSI AJUTOR? Dacă prima întrebare este: „Cum este Dumnezeu cu adevărat?” a doua întrebare pe care trebuie să o pună Iov este: „Unde pot găsi ajutor?” Iov mai face o afirmație semnificativă despre Dumnezeu: „Căci El nu este un om ca mine, ca să-I pot răspunde şi să mergem împreună la judecată. Nici nu este vreun

155

mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi” (9:32-33). El spune: „Dacă ar fi cineva care să medieze între noicineva care să fie puternic ca Dumnezeu și care totuși să înțeleagă ce înseamnă să fii om slab ca mine. Dacă ar fi cineva care să-și pună una din mâinile lui pe Dumnezeul Cel măreț și cealaltă pe mine... Atunci cumva ne va împăca pe amândoi. Dacă ar fi cineva să mijlocească între noi, poate...” Mai târziu merge chiar mai departe: „Pământule, nu-mi acoperi sângele, şi vaietele mele să n-aibă margine! Chiar acum, martorul meu este în cer, apărătorul meu este în locurile înalte. Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi, să facă dreptate omului înaintea lui Dumnezeu, şi fiului omului împotriva prietenilor lui” (Iov 16:18-21). Iov este asemenea unui om care a intrat într-o cameră întunecată. El se împiedică și caută brațul cuiva de care se se prindă ca să nu cadă. Cine poate fi? La urma urmei, în Cer există vreun prieten care să se ocupe de cazul său? Pe măsură ce Iov se împiedică în întuneric, el scoate cel mai înfiorător strigăt din întreaga piesă. Noi spectatorii începem să ne dăm seama: „De nu El, apoi, cine altul?” (Iov 9:24b). Aici Iov mai că atinge întrerupătorul din acea cameră întunecată. Mâna sinistră care este la lucru în viața lui

156

este aproape dezvăluită-e o mână supranaturală, însă nu e mâna lui Dumnezeu. Dacă doar ar apăsa pe buton și-ar vedea dușmanul. Dacă ar avea un Mijlocitor, ar fi liniștit. De asta avem cu toții nevoie. Iov s-a împiedicat de cel mai important indiciu de care să-și ancoreze sufletul în mijlocul furtunii. Întunericul în care se află se datorează vicleniei lui Satan-este atacată dorința lui Iov de a-L glorifica pe Dumnezeu în toate lucrurile. Satan va deforma chiar caracterul lui Dumnezeu pentru a-i distruge încrederea și dragostea pentru Creatorul măreț și glorios. Cu toate acestea Iov se ține de o fărâmă de speranță că cineva - Cineva, așa cum știm, precum Domnul Iisus Hristos-îi va veni în ajutor. Conform apostolului Ioan, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să distrugă lucrările Diavolului (1 Ioan 3:8). Doar Omul-Dumnezeu și-ar putea pune o mână pe Dumnezeu și o mână pe om și să spună: „acum vom fi împăcați.” Pentru a fi Mântuitorul nostru, El a luat un trup ca al nostru; a devenit membru în familia noastră, a experimentat ce înseamnă suferința și a gustat din ce înseamnă întunericul absolut, strigând de pe crucea Golgotei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mat. 27:46). El a intrat în întunericul lui Iov, a luptat împotriva dușmanului și Și-a pus nădejdea în Dumnezeul lui Iov în întunericul gros în care se afla. El se califică în cele mai mici detalii pentru a ne fi Mântuitor.

157

Singurul răspuns Așadar Iov perseverează în timp ce se luptă cu cele două întrebări: „Cum este Dumnezeu de fapt?” și „Unde pot găsi ajutor?” Răspunsul la ambele întrebări este unul și același. Dar care? Atunci când ne aflăm în întuneric, nu are nici un sens să pretindem că suntem în lumină, nu-i așa? Nu putem să ne uităm la lucrurile din viața noastră și să spunem: „Ei bine, totul merge bine. Deci poate nu e atât de rău pe cât am crezut.” Nu, atunci când ne aflăm în întuneric, acest răspuns nu ne ajută cu nimic. Am putea spune: „Privește la binecuvântările de care teai bucurat mai demult.” Aceste binecuvântări din trecut, însă, par a fi asemenea binecuvântărilor ce le-a avut Iov. „Da” a spus el „văd binecuvântările, dar oare Dumnezeu nu ascundea în spatele lor un alt plan distructiv?” În cele din urmă, nu este decât un singur loc unde să putem căuta un răspuns la aceste întrebări: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Rom. 5:8, subliniere adăugată). Experiențele tale nu sunt o dovadă a faptului că Dumnezeu te iubește. Într-adevăr prin ele Dumnezeu îți

158

poate arăta că te iubește, însă atunci când ești în întuneric, chiar acele lucruri par să te supere. Este un singur loc unde poți merge. Teologul scoțian James Denney a spus că singurul lucru pentru care a invidiat vreodată un preot romano-catolic a fost capacitatea sa de a ține un crucifix înaintea congregației spunând: „Dumnezeu te iubește atât de mult.” Noi nu avem nevoie de acel simbol pentru a ne arăta realitatea referitoare la relația dintre Hristos și noi înșine. Fiindcă așa cum Pavel susține în Romani 8:32, Dumnezeu nu L-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat să moară pe cruce pentru noi toți. Nu există o altă dovadă sau un alt argument care poate fi adus în toate experiențele întunecate în care ne aflăm prin providența lui Dumnezeu care să poată concura cu dovada dragostei care ne-a fost arătată la Calvar. Dacă Dumnezeu a spus: „Te iubesc atât de mult încât L-am dat pe Fiul Meu în locul tău”, te poți încrede în El în toate. Nu am nevoie de o altă dovadă, De nici o altă pledoarie, E de ajuns că a murit Iisus, Și că a murit și pentru mine. 32

Fiecare dintre noi uneori ne confruntăm cu aceste două mari întrebări. Aceste întrebări sunt departe de a fi neînsemnate. Sunt cele mai importante întrebări din lume: „Cum e Dumnezeu cu adevărat?” și „Unde pot găsi ajutor?”

159

Răspunsul la ambele întrebări este un singur cuvânt: Iisus. Dacă te afli în întuneric, fie ca parte a împărăției lui Hristos sau în afara împărăției lui Hristos, aici trebuie să mergi prima dată: la Iisus Hristos, care a murit pentru noi pe cruce. Încrede-te în El. Hristos zădărnicește planurile lui Satan.

160

7. Vin acum cu-ntreaga ființă, Ochi, urechi și glas. Creația-ntreagă să-I cânte glorie, Cu un cântec voios:

Capitolul șapte ADEVĂRATA LIBERTATE

Am început să explorăm harul lui Dumnezeu prin a remarca faptul că imnurile creștine îl caracterizează ca fiind „surprinzător” sau „uimitor”. Cu toate acestea, adesea, noi nu părem a fi foarte uimiți de har. Din păcate este posibil să nu fim uimiți de harul lui Dumnezeu, să avem o atitudine de parcă ar fi fost ceva care ni se cuvine sau mai rău, ca ceva datorat. În acest fel noi disprețuim harul lui Dumnezeu. Pe parcurs, linia melodică a vieții de creștin se pierde. Imnul lui E. T. Sibomana „O, cum mă uimește harul lui Dumnezeu”, ne arată cum putem fi mereu uimiți de harul lui Dumnezeu. Strofa finală revine la tema cu care a început imnul. De ce harul este atât de uimitor? Este uimitor pentru că ne eliberează. Acum ne întoarcem la această temă dintr-o altă perspectivă. Suntem încurajați să cântăm astfel: Laudă Celui ce lanțurile a zdrobit Ce mă țineau în păcat

161

Și m-a eliberat! Cântă suflete și bucură-te! În Romani capitolul 6 Pavel dezvoltă mai pe larg această temă. Acesta este unul dintre cele mai importante capitole din Noul Testament. Este esențială cunoașterea sa în mod practic. Scrisoarea către Romani a fost scrisă unor creștini careîn cea mai mare parte-nu l-au întâlnit pe Pavel. În capitolul 6 explică ceea ce el numește „evanghelia mea” (Rom. 2:16; 16:25) El presupune faptul că ei ar trebui să fie familiarizați cu multe lucruri pe care el dorește să le spună. În capitolul 6, el face referire la semnificația botezului lor pentru a-i ajuta să realizeze că au murit față de viața veche și au fost înviați la o viață nouă. El ne atrage atenția la faptul că suntem „izbăviți de sub păcat” (6:18). Pavel consideră că această învățătură este fundamentală vieții de creștin. Uneori ne imaginăm că cea mai mare nevoie a noastră este să trecem la o învățătură mai „înaltă” sau mai „adâncă” a Evangheliei. Dar de fapt, adevărata noastră nevoie este ca să dobândim o înțelegere mai adâncă și mai fermă a adevărurilor principale a acesteia. Dacă suntem slabi sub acest aspect devenim slabi în toate. Pavel observă că este necesar să medităm cu seriozitate la ce înseamnă a fi creștin și în mod special la ce înseamnă a fi unit cu Hristos. În Romani 6 putem vedea acest lucru. Învățătura sa este esențială pentru viața de

162

creștin, vorbind despre gândirea pe care trebuie să o aibă creștinul. Pavel pune o întrebare de bază: „Înțelegi cum funcționează harul lui Dumnezeu?” Izbăvit de stăpânirea păcatului, dar trăind în prezența sa Ne poate ajuta să înțelegem mai bine această învățătură, înainte de a trece la o explicație mai detaliată, dacă o sumarizăm: o

Creștinul a fost izbăvit deja de sub domnia păcatului.

Creștinul nu este încă eliberat de prezența păcatului.

Așadar creștinul trebuie să se opună păcatului, pentru că nu îi mai este rob. Stăpânirea sau domnia păcatului a fost frântă prin unirea noastră cu Hristos. În Hristos, noi nu mai suntem oamenii care am fost odată; aparținem noii creații-cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi (2 Cor 5:16). Noi am murit față de păcat; nu mai putem continua să trăim în el. Acesta este un principiu atât de important încât cel mai mare dintre teologii reformați, John Owen, l-a considerat ca fiind esențial oricărei consilieri pastorale. o

În acest caz sunt două lucruri dificile și delicate:

163

1. Să îi convingi pe aceia în care este evidentă stăpânirea păcatului asupra lor că tocmai aceasta este starea lor... 2. Să-i convingi pe cei asupra cărora păcatul nu are stăpânire, în ciuda manifestării păcatului în ei și luptei împotriva sufletelor lor; că până ce nu înțeleg că sunt liberi, nu este imposibil ca ei să se bucure de pace și de mângâiere în această viață. 33

În Adam și în Hristos Cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-14 nu sunt de sine stătătoare. Sunt strâns legate de argumentul din secțiunea de text precedentă din Romani 5:12-21. Acolo Pavel descrie efectele păcatului Lui Adam și care este impactul său asupra omenirii. Adam a fost primul om. Așadar, el a fost înaintea lui Dumnezeu reprezentantul întregii rase umane. Căderea sa a purtat cu sine implicații fatale pentru întreaga umanitate. Astfel, noi toți suntem vinovați de păcatul lui Adam. În Adam toți am păcătuit și suntem morți (Rom. 5:12-14). În Evanghelie există o veste bună. Dumnezeu a trimis un al doilea Adam, pe Iisus Hristos („ultimul Adam”; 1 Cor 15:45). El, de asemenea, îl reprezintă pe poporul Său nefăcând ce a făcut Adam și făcând ce a eșuat Adam să facă. O, ce înțelepciune plină de îndurare! Când totul era rușine și păcat, Al doilea Adam a intrat în luptă Și să mântuiască ce era pierdut . O ce dragoste plină de înțelepciune! Că sângele și carnea,

164

Care în Adam au fost biruite. Se vor lupta din nou împotriva dușmanului Se vor lupta și vor învinge.34 Așadar, Pavel susține, faptul că la fel cu neascultarea lui Adam i-a făcut pe mulți oameni păcătoși, la fel prin ascultarea lui Hristos, noul Adam, îi va face pe mulți neprihăniți. În consecință, acolo unde păcatul a fost în lume din belșug, harul s-a înmulțit și mai mult (Rom. 5:20). Isaac Watts spune astfel: În El urmașii lui Adam primesc Mai multe binecuvântări decât Adam a pierdut.35 Pavel totodată și-a dat seama că unii ar putea răspunde acestei învățături prin a spune: „E spui tu-faptul că mai mult păcat duce la mai mult har-presupune că păcătuind mai mult, Dumnezeu își va manifesta și mai bogat harul. Dacă așa stă treaba, înseamnă că ce ne spui tu este că putem păcătui, spre marea bucurie a inimilor noastre, pentru ca harul să se înmulțească.” Oare aceasta este implicația logică a învățăturii lui Pavel? „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul?” (Rom. 6:1). Dimpotrivă, Pavel spune că ceea ce deducem din semnificația harului este exact opusul: „mai degrabă decât „mai mult păcat aduce mai mult har, așadar să continuăm să păcătuim,” adevărul este că „mai mult har duce la mai puțim păcat, pentru că harul de eliberează de păcat.”

165

Acest adevăr devine temelia pe care Pavel își construiește învățătura din Romani 6. A deveni creștin nu mai puțin decât o eliberare puternică de stăpânirea păcatului. Cum dovedește Pavel acest lucru? Un mod folositor prin care să ne croim drum prin răspunsul său este a pune patru întrebări de bază despre învățătura sa. ÎNTREBAREA UNU-DE CE? Întrebare: De ce creștinul nu mai continuă să trăiască în păcat? Răspuns: Pentru că creștinul a murit față de păcat și în consecință nu mai continua să trăiască în el. Răspunsul lui Pavel la sugestia de a continua să păcătuim pentru ca harul să se înmulțească surprinde două nivele. Întâi, el are „gut reaction”. El dă un răspuns pe baza instinctului de creștin, Apoi el dă un răspuns teologic la nuvel de înțelegere și gândire creștină. Creștinul care se maturizează față de toate lucrurile reacționează în aceste două moduri. Pe de o parte ne dezvoltăm instincte creștine la fel cum un sportiv își dezvoltă „memoria mușchilor.” Reacțiile care pe baza învățăturii Bibliei devin o „a doua natură” pentru noi. Însă, de asemenea ne dezvoltăm o gândire creștină care înțelege motivațiile care duc la un mod de acțiune evlavios și legătura dintre adevărul evangheliei și viața trăită în funcție de acest adevăr.

166

Răspunsul lui Pavel la întrebare este „nicidecum!” (Rom. 6:2a) sau într-o exprimare mai vie în versiunea King James „Să ne ferească Dumnezeu!” „Să păcătuim mereu ca să se înmulțească harul?” „Nu!” spune el, „Să ne ferească Dumnezeu!” Acesta este un răspuns instinctual. Pavel nu are nevoie să se oprească, să caute versete din Biblia lui, apoi să se gândească mai profund la această problemă. În mod instinctiv știe că o astfel de întrebare se fundamentează pe o premisă greșită. Orice este contrar caracterului sfânt a lui Dumnezeu și unei trăiri în sfințenie nu poate fi în conformitate cu evanghelia. Dar Pavel oferă cu grijă și un răspuns pentru ca mintea creștinului să înțeleagă de ce lucrurile stau așa. EL se folosește de principiul său: „la răutate, fiți prunci, iar la minte, fiți oameni mari” (1 Cor. 14:20). De aceea explicația pe care o dă Pavel începe cu expresia lui caracteristică „Nu știți...?” (Rom. 6:3, subliniere adăugată). Transformarea vieților noastre se realizează prin înnoirea minților noastre: o gândire corectă despre adevărul evangheliei motivează o trăire evlavioasă în puterea evangheliei (Rom. 12:1-2). Logica harului De ce, atunci, un har mai mare nu justifică mai mult păcat? Este simplu-natura și logica harului interzice acest lucru: „Noi care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu știți că toți câți am fost botezați în Iisus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?” (Rom. 6:2b-3).

167

Botezul este o ceremonie a numelui. Suntem botezați în numele lui Hristos (Mat. 28:18-20). În mod simbolic suntem transferați dintr-o familie într-o alta, din familia lui Adam în familia lui Iisus Hristos. Noi nu mai avem identitatea pe care am avut-o odată. Botezul arată, de asemenea cum are loc acest transferprin unirea noastră cu Hristos în moartea sa față de păcat și învierea Lui la o viață nouă. Implicațiile acestui lucru sunt majore: dacă am murit față de păcat și am fost înviați la o viață nouă în Hristos, asta înseamnă că noi nu mi trăim pentru păcatul față de care am murit. Care este logica? o o

o o

Iisus Hristos a murit și a fost înviat. Moartea lui Hristos a fost o moarte în care a murit pentru păcat și învierea Lui a fost o înviere într-o nouă viață (Rom. 6:10). Noi suntem botezați în Iisus Hristos. Fiind botezați în Hristos, am fost botezați în moartea Sa pentru păcat și învierea Lui într-o viață nouă.

Așadar: o

Prin a fi botezați în unirea cu Hristos, am fost botezați în moartea Sa pentru păcat și viața Sa pentru Dumnezeu. Din moment ce lucrurile stau astfel-fiind botezați în El în moartea Sa pentru păcat și înviați la o nouă viață în El-nu mai putem trăi pentru păcat.

168

De fapt, cuvintele lui Pavel sunt accentuate cu mare grijă. Cuvintele sale „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (v. 2, subliniere adăugată) ar fi traduse mai bine alături de următoarele rânduri: „noi care suntem oameni care au murit față de păcat, cum putem să mai trăim în păcat?” A trăi în păcat ar fi o contradicție cu felul de oameni care am devenit în Hristos. Așadar răspunsul celei dintâi întrebări: „De ce creștinul nu mai continuă să mai trăiască în păcat?” este faptul că creștinul nu mai este persoana care a fost odată și în consecință nu mai trăiește așa cum trăia înainte. Fiind morți față de păcat, nu mai putem continua să trăim în el. Însă, se ridică o a doua întrebare. A DOUA ÎNTREBARE-CE? Întrebare: Ce înseamnă faptul că ai murit față de păcat? Răspuns: Înseamnă că suntem eliberați de stăpânirea păcatului și că nu ne mai aflăm sub autoritatea lui. fiecare creștin a murit față de păcat. Dacă nu ai murit față de păcat, nu ești creștin. Este un fapt simplu și categoric. Expresia „a muri față de păcat” apare doar aici în noul Testament. Dar, ce înseamnă? Remarcă ce nu vrea să spună Pavel.

169

În primul rând Pavel nu vorbește la timpul prezent. El nu spune că noi murim față față de păcat. El nu vorbește despre ceva ce se petrece, ci despre ceva care s-a petrecut. În al doilea rând Pavel nu folosește atunci când vorbește modul imperativ (verbul care exprimă o poruncă). El nu spune: „trebuie să muriți față de păcat.” Și nici: „continuați să muriți față de păcat.” Ceea ce spune Pavel este că am murit. El nu vorbește despre ceva ce noi realizăm, ci despre ceva care este deja adevărat în legătură cu starea noastră. În al treilea rând, Pavel nu spune că am devenit imuni la păcat. Uneori această perspectivă a fost destul de populară. J. B. Phillips parafrazează: „Despre un om mort se poate spune cu siguranță că este imun față de puterea păcatului.” 36

Odată am întâlnit o femeie creștină care spunea că este fără păcat. Pe parcursul discuției noastre, ea a devenit foarte supărată, arțăgoasă și apoi nervoasă. Însă ea nu părea să considere acest lucru ca fiind păcat. Pavel în mod evident nu consideră creștinul imun la păcat. Această învățătură este contrară învățăturii Noului Testament în general, experienței personale și față de ceea ce spune mai târziu Pavel mai târziu în acest capitol atunci când ne îndeamnă să ne împotrivim păcatului (Rom. 6:11-14)-o povață care dacă am fi imuni la păcat nu ar fi necesară.

170

Așadar, ce este această moarte față de păcat? În determinarea acestui lucru ne ajută contextul. În Romani 5:12-6:23, Pavel practic personifică păcatuladică, el folosește un limbaj personificator pentru a descrie natura și influența păcatului. Păcatul, spune el, nu este o acțiune izolată de neascultare , ci o putere care ne cuprinde și ne controlează. Așadar, păcatul este un împărat care domnește (5:21, 6:12), un proprietar de sclavi ai cărui slujitori îi suntem noi (6:6, 16) și un comandant în mâna căruia am devenit arme (6:13„unelte”; cuvântul folosit din limba greacă este hopla, adică „arme”). De asemenea el vorbește despre „plata păcatului” (6:23) - păcatul este un angajator a cărui sistem de salarizare nu le aduce angajaților decât moartea. Așadar din Romani 5:12 până în romani 6:23 (și mai departe), Pavel consideră păcatul ca fiind o putere sinistră care ne înrobește. Noi suntem stăpâniți de această putere, dependenți de ea-așa cum sunt uneori femeile abuzate de soții lor violenți-și lipsiți de putere pentru a ne elibera de ea. Ce schimbă faptul de a fi „în Hristos”? Schimbarea este următoarea: înainte păcatul era stăpânul, proprietarul, comandantul și angajatul nostru. Dar nu și acum. Noi am fost eliberați. Prin moartea lui Hristos pentru stăpânirea păcatului, am murit cu El. Astfel păcatul nu mai are nici un drept asupra noastră.

171

Nu ne mai aflăm sub domnia lui, nu mai suntem sub autoritatea sau conducerea lui, deși continuăm să-i simțim influența. Am părăsit o împărăție și am devenit cetățeni într-o alta. Acum aparținem comunității acelora care au murit față de împărăția păcatului. Păcatul nu mai domnește asupra noastră ca împărat al nostru. Pavel vorbește succint despre același lucru în Coloseni 1:13-14: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Imaginează-ți că ai primit cetățenia într-o altă țară decât în cea în care te-ai născut. Împăratul sau președintele de dinainte îți cere să-i fii loial. Acum ești îndreptățit să răspunzi: „tu nu mai ai stăpânire asupra mea.” De fapt ar fi incompatibil ca noi ca cetățeni ai unei noi țări să trăim de parcă am fi sub autoritatea țării în care odinioară eram cetățeni. În mod asemănător, a continua să trăiești în păcat când am murit față de el este un fel de trădare a adevăratei noastre identități în Hristos. Nevoia de claritate Poate că ești creștin de ceva vreme și totuși nu ți-ai înțeles noul tău statut în Hristos. Poate că încă ești intimidat de caracterul dominator al tiranului care odată a stăpânit peste tine.

172

Uneori credincioșii presupun într-un mod greșit: „am păcătuit; așadar,păcatul are încă autoritate asupra mea. Nu este posibil să fi „murit” față de păcat.” Pavel contrazice o astfel de gândire într-un mod vădit. Păcatul nu are nici un fel de autoritate asupra nici unei persoane care se află în Hristos. Nu te mai afli sub stăpânirea lui. Ai primit o identitate nouă. ai dispărut din acea împărăție veche. Ai fost înviat prin Hristos și ești parte a unei noi împărății unde El-nu păcatuldomnește. Din această poziție pe care o ai, poți să privești la împăratul căreia îi slujeai înainte și să-i spui: „Odată tu ai stăpânit peste mine, dar nu și acum. Sunt cetățean în împărăția Domnului și Mântuitorului meu, Iisus Hristos. Doar El îmi este Stăpân acum.” Poate că nu ești ceea ce vei fi într-o zi; dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că acum nu mai ești ce ai fost odată (Rom. 6:17-18). Pavel îi întreabă pe creștinii romani: „Nu știți asta? A fost omis ceva în învățătura care v-a fost dată? În timpul în care ați fost botezați și ați intrat în părtășia cu Iisus Hristos, nu v-a spus nimeni că asta înseamnă să fii creștin?” Poate că așa era în unele din bisericile de la început. Credincioșii nu cunoșteau întotdeauna aceste lucruri. Poate că nimeni nu le-a spus. Dacă e așa, cu atât mai mult acest lucru e adevărat cu privire la bisericile contemporane. Poate că nimeni nu ți-a explicat că indiferent ce ți-ar spune Tiranul Păcat, sub toate formele înșelătoare ale sale, noi nu ne mai aflăm sub stăpânirea lui. El acum nu mai are nici o bază pentru a te șantaja. El

173

nu are nici un drept să ne paralizeze prin a ne face să ne gândim că nu vom avansa niciodată în viața de creștin pentru că nu vom fi niciodată liberi de prezența păcatului în viața noastră. Îmi place să citesc romane polițiste și adesea m-am relaxat citind romanele lui Margaret Perry atunci când aveam făcut o călătorie lungă. În multe dintre ele acțiunea se petrece în Londra secolului nouăsprezece. Unul dintre personajele principale este un detectiv numit William Monk (a nu fi confundat cu detectivul Adrian Monk din filmul serial american Monk). Viața și aventurile sale sunt și mai intrigante datorită unui eveniment din trecutul său. În timp ce era ofițer de poliție în Londra, a fost aruncat dintr-o trăsură trasă de cai ce merge cu viteză mare. Monk a supraviețuit, dar șia pierdut memoria. În consecință, în multe situații este lipsa amintirii trecutului său este un mare dezavantaj. El nu știe cine este cu adevărat și deci nu înțelege bine cine este acum. Aceasta este problema fundamentală a multor creștini. Pierdem legătura cu persoana despre care spune Scriptura că suntem cu adevărat. Poate că niciodată nu am înțeles cu adevărat că a deveni creștin însemna a primi o nouă identitate în Hristos. Pavel spune: „Creștini din Roma, aveți nevoie să înțelegeți cine sunteți cu adevărat. Sunteți oameni care au o nouă cetățenie. Nu vă mai aflați sub stăpânirea păcatului. Asta produce o diferență radicală în modul în care trăiți viața de creștin. Vă eliberează din robie.”

174

Este simplu să citești acest pasaj și să spui: „Pavel, nu vorbești despre mine. În mod sigur nu mă consider o persoană care a murit față de păcat.” Dacă acest lucru este adevărat, a avut loc un accident serios. Ești ca William Monk, te afli mereu în situații în care nu te descurci cum trebuie pentru că suferi de amnezie spirituală. Tu nu îți înțelegi identitatea în Hristos. Întotdeauna încerci să pui lucrurile împreună, dar nu obții niciodată o imagine clară. Dar atunci când începi să înțelegi că în Hristos tu ai murit față de păcat și că acum ai fost eliberat de domnia păcatului; că nu mai ești robit de el; că nu mai trebuie să fii victima gândurilor ce te paralizează-atunci începi nu doar a spune „nu este acesta un har măreț?”, ci și „ce eliberare glorioasă a obținut pentru mine Hristos la cruce.” ÎNTREBAREA A TREIA-CUM? Întrebare: Cum am murit noi față de păcat? Răspuns:Am murit față de păcat prin faptul că suntem uniți cu Hristos prin credință și împărtășim și noi moartea Sa față de păcat și învierea Lui la o viață nouă. Ce am învățat noi? În primul rând, creștinii nu pot continua să trăiască în păcat pentru că au murit față de păcat.

175

În al doilea rând, a muri față de păcat înseamnă că am fost eliberați de domnia păcatului și că nu ne mai aflăm sub stăpânirea lui (deși încă nu am fost eliberați de prezența păcatului). Așadar, a treia întrebare este critică: Cum am murit față de păcat?” Pavel răspunde: „Gândiți-vă la ce înseamnă botezul.” nu știți că toți cei care au fost botezați în Iisus Hristos? Aceasta înseamnă că am fost botezați în moartea și în învierea Lui. Botezul-Pavel vorbește despre botezul în apă-este un semn vizibil a tot ceea ce primim prin credință în Iisus Hristos. Dacă privim botezul doar ca ceva la care se folosește apa, nu este nimic în sine. Apa este doar apă obișnuită. Dar ca semn care are o semnificație, botezul devine o oglindă a bogățiilor spirituale pe care le avem în Hristos. Credința care reacționează la semnul botezului ne prinde de Hristos și ne unește cu El în așa fel încât tot ce a făcut El pentru noi devine al nostru din momentul în care credem. Hristos a murit pentru păcatele noastre, dar de asemenea a murit față de păcat, adică, față de domnia sa. El a fost înviat într-o nouă viață. Astfel, în momentul în care cred în Iisus Hristos împărtășesc moartea Lui față de domnia păcatului și sunt unit cu El în puterea învierii

176

Lui la o viață nouă-viața pe care o trăiește pentru totdeauna pentru Dumnezeu (Rom 6:10). În acest mod, vechile puteri care mă țineau în strânsoarea lor au fost învinse. Vechea cetățenia care mă ținea prizonier păcatului este anulată o dată pentru totdeauna. Observă cum explică Pavel asta în romani 6:5: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” „Într-adevăr (...) vom fi” Știi tu asta? Această perspectivă nu este bazată pe sentimentele noastre. O găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu știi asta, trebuie să-ți rezervi timp să înveți. Studiază acest pasaj împreună cu alte pasaje asemănătoare (ex., Col 3:1-16). Cere-i mereu Domnului să te ajute să înțelegi Cuvântul Său și să facă să locuiască din plin în tine. Cugetă asupra acestor pasaje asemenea unui câine care roade un os. Stăruie asupra acestei învățături până o înțelegi. Luptă-te cu ea până devine limpede și spui: „O, cât sunt de uimit de harul Domnului!” Omul vechi răstignit Învățătura lui Pavel are ca punct central afirmația pe care o face în Romani 6:6-7: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să

177

nu mai fim robi ai păcatului;căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” Ce vrea sa spună Pavel? În primul rând, din moment ce a deveni un creștin înseamnă a fi unit cu Iisus Hristos, „omul nostru cel vechi (literal „bătrân” sau „primul”) a fost răstignit împreună cu El.” Ce vrea să spună? Romani 6:1:14 își are bazele în Romani 5:12-21. Acolo Pavel creează un context vorbind despre universalitatea păcatului și măreția harului. Învățătura sa poate fi explicată într-un mod foarte simplu: Prin natura noastră ne aflăm în Adam. Adam a fost primul om și de asemenea tatăl și reprezentantul întregii umanități. Prin urmare, răspunsul său la porunca lui Dumnezeu a determinat statutul întregii umanități. Adam a păcătuit și a căzut. În el și noi am păcătuit. Mai mult, din moment ce împărtășim aceeași umanitate cu el, păcatul său s-a răspândit asupra tuturor. Consecința este că în Adam toți am păcătuit și toți murim. Unirea noastră cu Adam ne aduce sub vina și puterea păcatului; în Adam suntem dominați de rânduiala veche. Dar Dumnezeu, prin Iisus Hristos, a început din nou-El este noul Adam.

178

Prin har noi suntem în Hristos. Asemenea lui Adam, Hristos a fost reprezentantul nostru. El a venit ca cel deal doilea Adam. spre deosebire de Adam, Iisus a fost ascultător. Omul cel Nou a schimbat neascultarea primului om. Efectul ascultării lui Iisus în viață și în moarte este opusul efectului neascultării lui Adam. Ascultarea sa aduce justificare în locul condamnării și viață în locul morții. Așadar învățătura lui Pavel din Romani 5:12-21 poate fi rezumată în următorul mod: o o

Doi oameni, Adam și Hristos, au fost desemnați de Dumnezeu ca reprezentanți. Două tipuri de răspunsuri opuse față de Dumnezeu le-au marcat viețile: Adam a fost neascultător, Iisus a ascultat. Au avut loc două consecințe: moartea în cazul lui Adam, viața în cazul lui Hristos. Vechea rânduială a căderii a fost stabilită în Adam; noua rânduială este stabilită în Hristos.

Așadar, prin natura noastră aparținem familiei lui Adam și suntem sub stăpânirea păcatului; trăim în sfera răzvrătirii față de Dumnezeu. Însă acum că am venit la Hristos, am fost transferați din familia acelui om vechi, Adam, în familia celui de-al doilea Adam, a Omului Nou, Iisus Hristos. Rezultatul este că „omul cel vechi”-tot ceea ce eram atunci când am fost uniți cu Adam-a murit.

179

Biografiile noastre ca creștini sunt scrise în două volume: „Volumul 1” descrie viața noastră de dinainte fără Hristos; „Volumul 2” descrie viața noastră nouă în Hristos. Pavel, însă vrea să spună mai mult decât atât. Acestea sunt două împărății,două familii, două tipuri de realități cărora oamenii aparțin, prin fire și prin har, în Adam și în Hristos. Așadar a deveni creștin nu este pur și simplu ca a învăța o limbă nouă. Noi, în fapt, am devenit cetățeni ai unei noi împărății, membrii a unei noi familii. Strânsoarea vechii rânduieli a fost ruptă. Legătura cu Adam a fost distrusă. Influențele care ne dominau viețile au fost înfrânte. „Vraja” păcatului asupra noastră a fost ruptă o dată pentru totdeauna. Cu adevărat „omul nostru cel vechi a fost răstignit.” Dar cum se poate ca stăpânirea păcatului să fie înfrântă când noi continuăm să păcătuim și să experimentăm un conflict continuu cu firea noastră? Gândește-te dintr-o altă perspectivă. Un om a scăpat de o dependență. Psihicul acestui om se recuperează perfect instantaneu? Nu; poate și-a făcut prin viciul său mult rău. Acum el nu mai poate fi ispitit? Ba da, cu siguranță. Totuși stăpânirea acestei dependențe asupra lui a fost detronată. Înaintea lui este un nou început, să nu mai facă ceea ce a făcut înainte și să se vindece fizic, moral și psihic. Atunci când o persoană este eliberată de o dependență, efectele sale rămân și „influența” vieții vechi încă mai persistă. Este necesară o vigilență constantă. Exact la fel

180

este și în cazul „dependenței” de păcat (într-o formă sau alta, prin natura noastră, suntem toți dependenți de păcat). Dependența este învinsă în așa fel încât puterea sa nu ne mai domină viețile. Nu o mai dorim; nu este parte a vieții de familie de care ne bucurăm acum. Dar cu toate că noi nu mai dorim să trăim așa cum o făceam înainte, nu suntem eliberați complet de influența sa. Suntem sfințiți într-un mod progresiv, însă nu și glorificați. suntem liberi de tirania păcatului, dar încă nu suntem liberi de prezența sa ademenitoare. Deci, ne luptăm împotriva influenței sale pentru tot restul vieții noastre. A fi influențat de păcatul lăuntric nu este tot una cu a fi sub domnia sa. În Hristos domnește harul. Suntem liberi. Ne aflăm sub o nouă stăpânire. Trupul păcatului este desființat Acum Pavel spune că omul vechi „a fost răstignit împreună cu El (Hristos), pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Rom. 6:6, subliniere adăugată). Prin „trupul păcatului” Pavel probabil că se referă la trupul fizic uman. Biblia nu învață că trupul ca atare este păcătos. Însă trupurile noastre au devenit instrumente ale păcatului și iau parte la dependența noastră de el. În și prin trupurile noastre, domnește păcatul. Exprimă această domnie prin ochi, urechi, mâini, gură și picioare.

181

Trupul, prin natura sa, este dominat de păcat. „Dar”, spune Pavel, „în acest trup-da, acest trup - am fost eliberat de domnia păcatului. Omul vechi a fost răstignit împreună cu Hristos pentru ca acest trup, ca trup în care odată păcatul a domnit, să nu mai fie trupul în care acum păcatul domnește.” Atunci când febra ne amenință sănătatea, suntem cuprinși de ea. Dar apoi febra scade și trupul este capabil să se refacă. Este același trup; poate încă se mai observă faptul că trupul a fost bolnav, dar acum trupul este sănătos. Începutul cu încetul începe să-ți recapete vigoarea și puterea. La fel este și în viața de creștin. Cea mai mare dependența a noastră, cea față de păcat este înfrântă. Da, trupul va fi eliberat de prezența păcatului și va fi făcut desăvârșit doar la înviere. Însă trupul în care acum creștinul trăiește, prin har, este acum un sol infertil pentru păcat și un sol fertil pentru sfințenie. Dar, un sol „infertil” nu este un sol „imposibil” de folosit. De aceea Pavel ne îndeamnă să veghem mereu (Rom. 6:11-14). Creștinul sfințit Pavel spune mai târziu în Romani 12:1-2 că sfințenia se exprimă folosindu-se de aceeași unealtă pe care păcatul o folosea ca să se manifeste: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre….”

182

O viață transformată se manifestă în trupul tău: prin ochii tăi și ceea ce vezi; prin urechile tale și ce auzi; prin mâinile tale și ce atingi; prin gura ta și ce spui și prin picioarele tale și unde mergi. totul trebuie să devină un sol fertil pentru Hristos. Un cântec spune: „Fă ca viața mea să-Ți fie consacrată Ție, Doamne...Ia mâinile mele...picioarele...vocea...buzele...voința...inima...tot ce sunt.” Cu alte cuvinte: „Ia tot trupul meu,acum totul este al tău, Doamne Isuse.” 37

Toate acestea depind de „înnoirea minții”. Cu alte cuvinte: „Gândește!” Asta trebuie să învățăm să facem. Gândește-te în special dacă ți-ai lăsat trupul să păcătuiască. Iisus Hristos poate recupera acel trup prin harul Său și spre slava Sa. El te poate transforma, pentru că în El ești eliberat de stăpânirea păcatului. Asta este exact ce spunea Pavel: „omul nostru cel vechi (eul) a fost răstignit împreună cu El (cu Hristos), pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui (făcut neroditor), în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (subliniere adăugată). Unii oameni care sunt ai lui Hristos totuși simt că încă sunt robi ai păcatului. De obicei nu spun nimănui ce cred. Aceștia s-au luptat cu ispite puternice față de anumite păcate și au ajuns să creadă că au rămas robi ai păcatului. Să-ți fie foarte clar următorul lucru: Creștinii sunt robi doar ai lui Iisus Hristos și nu ai păcatului. am fost

183

eliberați din robia păcatului. Cu toate acestea este posibil să fii amăgit de prezența păcatului în viața ta să crezi că te afli încă sub stăpânirea sa. Foarte des pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului douăzeci, apăreau știri despre descoperirea vreunui soldat care trăia în junglă după ani de la terminarea războiului în care a luptat. Războiul este gata; acești oameni au fost cu mult timp în urmă eliberați; puteau trăi printre ceilalți fără teama de a fi luați prizonieri, fără teroarea ce o inspira inamicul. Acei oameni, însă, nu cunoșteau adevărul despre situația și noul statut al lor. La fel se întâmplă uneori și în cazul creștinilor. Putem fi amăgiți de prezența permanentă a păcatului în a ne gândi că suntem robi ai păcatului. Putem chair ajunge la disperare. Eșuăm să ne dăm seama că harul lui Dumnezeu în Iisus Hristos ne eliberează de stăpânirea păcatului și astfel ne dă puterea să ne implicăm într-un conflict deschis cu prezența păcatului și învingerea lui. Deci iată răspunsul la întrebare: „Cum am murit față de păcat?” am fost uniți cu Iisus Hristos în moartea Sa pentru păcat și în învierea Sa la o viață nouă. Am fost înviați, totodată, într-o nouă realitate-în care păcatul nu mai domnește pentru că acum harul stăpânește.

184

ÎNTREBAREA PATRU-CARE? Întrebare: Care sunt implicațiile acestei învățături? Răspuns: Întâi suntem chemați să credem această învățătură și apoi să trăim în lumina ei. Prima întrebare a fost: „De ce creștinul nu mai continuă să trăiască în păcat?” Răspunsul: Creștinul a murit față de păcat și în consecință nu mai poate continua să trăiască în el. A doua întrebare a fost: „Ce înseamnă să fii mort față de păcat?” Răspunsul: „Suntem eliberați de domnia păcatului și nu ne mai aflăm sub autoritatea lui. A treia întrebare a fost: „Cum am murit față de păcat?” Răspunsul: am murit față de păcat prin faptul că suntem uniți cu Iisus Hristos prin credință și împărtășim și noi moartea Sa față de păcat și învierea Lui la o viață nouă. Pavel răspunde la cea de-a patra întrebare prin a ne învăța cum se aplică evanghelia. În primul rând, spune el: „Tot aşa şi voi înşivă, socotiţivă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6:11). Nu înțelegeți grești ce vrea să spună Pavel. El nu spune că vom muri față de păcat doar dacă credem că am murit față de

185

păcat. El spune faptul că, dacă ești un creștin, acesta este adevărul despre tine. Ai murit față de păcat. Așadar, bazează-te pe asta; trăiește în lumina acestui adevăr. Bazează-te pe asta Limbajul pe care Pavel îl folosește face parte din sfera contabilității. Ce face un contabil? El socotește, calculează, numără. apoi îi spune clientului său: „Iată situația; acestea îți sunt resursele; pe asta te poți baza.” Asta dorește Pavel să spună. De aceea insistă asupra faptului că sunt lucruri pe care trebuie să le știm. Dacă nu le știm, nu ne putem baza pe ele. Dacă nu înțelegi că prin unirea ta cu Iisus Hristos ai murit față de domnia păcatului și ai fost înviat la o viață nouă, nu te vei baza niciodată pe asta și nu vei trăi niciodată în lumina acestui adevăr. Dumnezeu spune: „Copilul Meu drag, nu înțelegi ce am făcut prin faptul că te-am adus la credința în fiul Meu, Iisus Hristos? În El ai murit față de viața veche și ai fost înviat la o viață nouă. Ai murit față de păcat-acum nu mai stăpânește asupra ta. Bazează-te pe asta! Socoteștete mort față de păcat și viu față de Dumnezeu în Iisus Hristos.” Acum ești în poziția de a refuza să lași păcatul să domnească în trupul tău muritor și să te facă să asculți de dorințele lui rele (v. 12). Ești capabil să te opui presiunii pe care o simți datorită păcatului ce locuiește

186

în tine. Poți spune: „Știu că ești acolo, îți simt influența și prezența, dar nu mă mai aflu sub stăpânirea ta. Așadar, nu te voi mai lăsa să domnești. Prin harul lui Dumnezeu, am fost elibera de sub stăpânirea ta și sunt hotărât să trăiesc ca unul care se află sub stăpânirea Domnului meu Iisus Hristos.” Asta duce la îndemnul lui Pavel: „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii” (v.13). Așadar, iată cum trebuie să gândesc despre mine însumi: Cine sunt? o o

Am fost înviat la o viață nouă în Iisus Hristos Nu mă mai aflu sub domnia păcatului

Ce trebuie să fac, deci, cu aceste unelte pe care mi le-a dat Dumnezeu? o o o o o

Ce sunt gata să ascult cu urechile mele? La ce mă voi uita cu ochii mei? Ce voi face cu mâinile mele? Ce voi spune cu gura mea? Unde voi merge cu picioarele mele?

Răspunsul credinciosului trebuie să fie acesta: Fă ca viața mea să-Ți fie consacrată Ție, Doamne.

187

Ia-mi clipele și zilele; fă-le să curgă neîncetat cu laude. Ia-mi mâinile și fă-le să fie mișcate de dragostea Ta. Ia-mi picioarele și fă-le să fie grabnice și frumoase înaintea Ta. Ia-mi vocea și lasă-mă să cât mereu doar pentru Împăratul meu. Ia-mi buzele și fă-le să fie pline de cuvintele Tale. Ia-mi dragostea, Doamne, pun la picioarele Tale visteria ei. Ia-mă cu totul și voi fie pentru totdeauna al Tău. 38

Îmi voi da tot ce sunt-ochi, urechi, mâini, buze și picioare-Domnului meu Iisus Hristos. Apoi domnia harului său așezată în viața mea va abunda pe măsură ce voi sluji pentru slava Ta. Așadar, acesta este adevărul: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (v. 14). Deja trăiesc în lumea nouă a harului. Nu mai trăiesc sub stăpânirea păcatului, ci în stăpânirea harului. Sunt liber în sfârșit. Aceasta este semnificația ultimei strofe din imnul păstorului Sibomana: Laudă Celui ce-a zdrobit lanțurile

188

Ce mă țineau în păcat Și m-a eliberat! Bucură-te și cântă! Repetă cuvintele unui imn mai vechi: Dublă vindecare a păcatului Spală-mă de vinovăția și puterea lui.

Ai început să experimentezi „dubla vindecare”? Se găsește în iertarea vinei de păcat și zdrobirea puterii păcatului. Ambele sunt ale noastre prin credința în Iisus Hristos. Și ne aparțin doar prin har. Acesta este harul lui Dumnezeu. Atunci când îl descoperi, este cu totul și cu totul uimitor. Te face să cânți: „O, cât sunt de uimit de harul Domnului!”

189

NOTE 1. Versuri din imnul "Amazing Grace!" de John Newton, 1779. 2. Versuri din imnul "When I Survey the Wondrous Cross" de Isaac Watts, 1707. 3. Versuri din imnul "And Can It Be That I Should Gain" de Charles Wesley, 1738. 4. Versuri din imnul "I Stand Amazed in the Presence" de Charles H. Gabriel, 1905. 5. William Law, A Serious Call to a Devout and Holy Life, publicat întâia dată was în anul 1728 care a devenit un text care reprezenta un grup de prieteni care împreună cu John și Charles Wesley formau ceea ce se numea „The Holy Club”. Din grup mai făcea parte și George Whitefield, care a auzit despre ei chiar înainte de a-și începe studiile la universitatea din Oxford. 6. Versuri din imnul "And Can It Be That I Should Gain." 7. Idem. 8. Versuri din cântecul "Dedicated Follower of Fashion" de Ray Davies și Raymond Douglas, 1966. 9. Versuri din imnul "And Can It Be That I Should Gain." 10. Idem.

190

11. Robert Burns, Tam O'Shanter: A Tale. 12. Versuri din cântecul "(I Can't Get No) Satisfaction" de Mick Jagger și Keith Richards, 1965. 13. Vezi Kenneth Bailey, The Cross and the Prodigal, versiunea revizuită (Downers Grove, Ill.: Inter-Varsity, 2005), 66ff. Poate nici un alt autor nu a făcut mai multă lumină referitor la modul în care palestinianul primului secol „auzea” pilda fiului risipitor decât Dr. Bailey. În plus față de cele de mai sus reflecțiile sale din Poet and Peasant (1976) și Through Peasant Eyes (1980), ediția combinată (Grand Rapids: Eerdmans, 1983), Finding the Lost:: Cultural Keys to Luke 15 (St. Louis: Concordia, 1992), și Jacob and the Prodigal (Downers Grove, Ill.: InterVarsity, 2003) încurajează la o citire atentă și în care cititorului îi este explicat mai clar adevărul lui Dumnezeu. 14 Kenneth E Bailey, Poet and Peasant (Grand Rapids: Eerdmans, 1976), 181. 15. Versuri din imnul "Amazing Grace!" 16. EL a spus povestea în Pride and Perjury (New York: HarperCollins, 2000). 17. Versuri din imnul "There Is a Fountain Filled with Blood" de William Cowper, 1771.

191

18. Versuri din imnul "How Deep the Father's Love For Us" de Stuart Townend, 1995. 19. Versuri din imnul From "Man of Sorrows! What a Name" de Philip Bliss, 1875. 20. Versuri din imnul "He Stood before the Court" de Christopher Idle, 1982. 21. Christopher Lasch, The Culture of Narcissism (New York: W. W. Norton & Co., 1979). Narcissus a fost un personaj din mitologia greacă care s-a îndrăgostit de reflecția chipului său în timp ce își privea fața în râu. 22. Din poezia lui J. H. Newman's, The Dream of Gerontius, 1865. 23. Versuri din imnul "Man of Sorrows! What a Name." 24. Versuri din imnul "Loved with Everlasting Love" de George Wade Robinson, 1890. 25. John Bunyan, Călătoria creștinului (prima dată publicată în anul 1678), (București: Stephanus, 1998), 83. 26. John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners, din The Works of John Bunyan, ed. G. Offor (Glasgow, 1854), 1:18.

192

27. John Bunyan, Călătoria creștinului (prima dată publicată în anul 1678), (București: Stephanus, 1998), 83. 28. Versuri din imnul "Approach, My Soul, the Mercy Seat" de John Newton, 1779. 29. Benjamin B. Warfield, Biblical Doctrines (1929; repr., Edinburgh: Banner of Truth, 1988), 504. 30. Versuri din imnul "În fața tronului de sus” de Charitie Bancroft, 1863. 31. Jean Calvin, Institutes of the Christian Religion, trad. Henry Beveridge (Peabody, Mass.: Hendrickson, 2008), 136. 32. Versuri din imnul "My Faith Has Found a Resting Place" de Lidie H. Edmunds, 1891. 33. John Owen, A Treatise of the Dominion of Sin and Grace (1688), din The Works ofJohn Owen, ed. William Goold (Edinburgh: Banner of Truth, 2001), 7:517. 34. Newman, The Dream of Gerontius. 35. Din parafrazarea creștină a Psalmului 72, "Jesus Shall Reign," de Isaac Watts, 1719. 36. J. B. Phillips, The New Testament in Modern English (London: Geoffrey Bles, 1960), 323.

193

37. Versuri din imnul â&#x20AC;?Take My Life and Let It Be" de Frances R. Havergal, 1874. 38 Idem. 39. Versuri din imnul "Rock of Ages, Cleft for Me"de Augustus M. Toplady, 1776.

194

DESPRE AUTOR Dr. Sinclair B. Ferguson este pastor al biserici istorice First Presbyterian Church din Columbia, South Carolina. El, de asemenea slujește ca profesor de teologie sistematică la seminarul Redeemer Theological Seminary din Dallas, Texas, ca profesor vizitator pentru programul de studii doctorale la Ligonier Acadamy of Biblical and Theological Studies și ca învățător de alți slujitori în cadrul Ligonier Ministries. Născut în Scoția, Dr. Ferguson a obținut trei titluri academice, inclusiv cel de PhD, de la universitatea din Aberdeen. A fost ordinat în cadrul denominației Church of Scotland și a petrecut aproape șaisprezece ani slujind în locul în care s-a născut, în special în Glasgow în biserica St. George`s-Tron Church. Din 1983 până în 1998, el a slujit la facultatea Westminster Thological Seminary din Philadelphia. El este unul dintre membru al consiliului editurii Banner of Thruth Trust și membru al consiliului Alliance of Confessing Evangelicals (Alianța Evanghelicilor Confesionali). Este un autor prolific. Al a publicat titluri precum The Holy Spirit, Grow in Grace, Let`s Study Philipians, John Owen on the Christian Life, In Christ Alone: Living the Gospel -Centered Life, iar pentru copii: the Big Book of Questions & Answers și The Big Book of Questions & Answers About Jesus. Dr. Ferguson și soția sa Dorothy au patru copii.