Karl Robert Perko - art catalogue

Ionel Dumitrescu

Viața, pictura, femeile și marea maestrului

Karl Robert Perko Mangalia, 2010

Redactor: Ionel Dumitrescu DTP: S.C. Emerald Val S.R.L. Fotografie și postprocesare: www.perfectpentrumine.ro Coordonator proiect: Octavian Cosma Tipar: S.C. Cuget Liber S.A. - Constanța ISBN: Toate picturile sunt disponibile în variantă digitală, pentru artă decorativă, exclusiv prin www.perfectpentrumine.ro ©2010, Mangalia. Toate drepturile sunt rezervate.

Celor mai dragi fete din viaţa mea: Ofelia Gabriela (Moţi), Rosemarie – fetele mele, Livia Maria – nepoţica, şi Ana Maria, soţia mea.

K. R. Perko

Ionel Dumitrescu

Viața, pictura, femeile și marea maestrului Karl Robert Perko

Sumar: I. Schiță de portret pag. 8 II. Copilăria pag. 12 III. În atelier pag. 16 IV. Mangalia pag. 18 V. Exilul german. Reîntoarcerea pag. 30 VI. Opera pag. 38 VII. Lucrări reprezentative pag. 42 VIII. Impresii pag. 112

7

Cuvânt către cititor

Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un artist care se dedică oamenilor obişnuiţi.

Şi-a dorit, prin urmare, o lucrare în cuvinte simple, la îndemâna oricăruia.

După puterile noastre, am încercat să-i satisfacem această dorinţă şi să punem în faţa cititorului o viaţă şi o operă adresate tuturora.

Ionel Dumitrescu

8

I. Schiță

de portret

În amiezele însorite de toamnă se iveşte, din când în când, silueta elegantă a unui domn de pe la 1900. Pe măsură ce se apropie, poţi distinge tăietura sobră a costumului negru care contrastează cu albeaţa strălucitoare a cămăşii străjuite, la un capăt de papionul grena, la celălalt, de butonii aurii scânteind înapoia manşetelor tari depăşind uşor mâneca hainei. Domnul poartă pe cap o pălărie, de asemenea neagră, cu boruri largi, iar pe braţul drept se balansează uşor un baston lăcuit.

Păşeşte drept, uşor ţeapăn, cu privirea scrutând încet, parcă absent, zbaterea uniformă a valurilor, de un albastru intens, irizat de scânteieri sidefii.

Faţa rotundă, puţin palidă, e aproape ascunsă de barbişonul tăiat îngrijit şi de mustaţa subţire cu vârfurile răsucite în sus, în spirală, amintindu-l pe Salvador Dali.

Ochii cercetători, de un verde lichid, distrag atenţia de la abdomenul generos, trimiţând gândul la generaţii întregi de strămoşi băutori de bere.

La capătul promenadei, mâna îngrijită, cu degete lungi şi subţiri, împinge cu siguranţă neaşteptată uşa cofetăriei de la Hotel President. Îl putem zări peste câteva clipe aşezat la o masă din fund, în faţa ceştii de cappucino, scuturând energic cu o mână pipa castanie, cu cealaltă aşezând pe masă plicul bine mirositor de tutun olandez.

Dacă apare vreun interlocutor îl vedem dintr-odată metamorfozat, ca sub influenţa unui energizant miraculos.

Ochii se rotesc vioi de colo până colo, baleind peste sala întreagă, gura revarsă un şuvoi torenţial de cuvinte, ajutată de gesticulaţia elocventă a mâinii în care pipa aproape dansează.

Omul nostru e pictorul Karl Robert Perko, german revenit din Germania, umplându-se de bucuria reîntâlnirii cu ţara cu care s-a identificat atât de mult încât a devenit, pe de-a întregul, român. A răzbit cu greu prin vâltorile vieţii, după încercări de adevărat erou de roman, împlinindu-şi chemarea, construindu-şi destinul.

Ca artist ce se află, Robert e o personalitate accentuată, o sinteză de contraste, pe care le-am putea bănui că nu s-ar împăca niciodată. Aparenţa, structura imediat vizibilă, îl proclamă neamţ până în vârful unghiilor. E sobru, economicos şi precis în gesturile care demască proverbiala precizie germană, e punctual şi exigent cu el însuşi, dar şi cu ceilalţi. Impune, şi îşi impune, buna cuviinţă, respectul şi seriozitatea drept condiţii preliminare pentru orice relaţie, chiar şi cu lucrurile. Cultivă ordinea şi caută sensul în orice.

9

I. Schiță de portret

În partea cealaltă, în adâncul său sufletesc, în meandrele inconştientului său de zbateri, de pulsiuni şi de abandonuri, răzbate subtil sorgintea meridională cea mai pură.

Elanul imaginativ şi atracţia comunicării totale l-au transformat într-un soi de Caragiale invers: dramaturgul devine neamţ la bătrâneţe prin cultul seriozităţii germane, Robert, neamţul iniţial, se transformă în român, sedus de generozitatea taclalei şi de iluzia frăţiei integrale.

Pictorul nostru are plăcerea efuziunii verbale, a mărturisirii amicale, a taclalei orientale. Refuză însă la un mod visceral deriziunea şi zeflemeaua balcanică, confesiunea lăcrimoasă, ipocrizia mercantilă. A preluat de la români inventivitatea rapidă, geniul reparaţiei cu un capăt de sârmă, iuţeala replicii. Dar, instinctiv, nu le agreează şi, moral, le detestă, văzându-le nocive.

Din copilăria arădeană a intuit importanţa relaţiei meşter-ucenic, maestru-discipol, care i-a potenţat vocaţia artistică primordială. De aici, impulsul (şi darul) său pedagogic. Îi place să se considere mentor, văzând în această formă de educaţie, venită din Antichitate, o alternativă benefică, un complementar la educaţia colectivă instituţionalizată de modernitate.

Dincolo de pictură şi de atributul său pedagogic, Robert e un adorator al femeii. Din adolescenţa arădeană, pigmentată cu flirturi sentimentale şi escapade erotice, până la maturitatea târzie a senectuţii, viaţa sa de bărbat e un şir continuu de experienţe amoroase, derulate într-un registru atât de amplu încât satisfac toată gama de variante: începe cu convenţionalul şi atinge picarescul.

Pe câteva dintre ele le vom releva în paginile următoare.

Nu în ultimul rând, Robert e un patriot autentic. Iubeşte tradiţiile româneşti, iubeşte dealurile şi văile mioritice, iubeşte câmpurile calcinate de soare ale Dobrogei, iubeşte marea, subiectul predilect al reveriilor şi întocmirilor sale artistice.

Karl Robert Perko se consideră un artist popular, un om care desenează, pictează sau sculptează pentru omul obişnuit, omul de rând şi cea mai mare dorinţă a lui e ca arta să fie la fel de firesc consumată precum hrana şi băutura zilnică, dansul sau muzica sărbătorilor.

10

I. Schiță de portret

Eu sepia

24 x 18 cm

11

II. Copilăria

Karl Robert Perko s-a născut pe 25 iunie 1944, în Aradul Nou, cartier al oraşului de peste Mureş, spre Timişoara.

Începutul de vară era cuminte şi călduros, neprevestind prin nimic tăvălugul războiului care avea să măture Banatul peste numai două luni şi care urma să schimbe din temelii mica lume cu amintiri şi mod de viaţă habsburgic, în care trăiau gospodăreşte români şi şvabi şi unguri şi sârbi şi evrei şi ţigani.

Tatăl, Iosif Perko, profesor de matematici, făcea naveta la Universitatea din Timişoara, mama, Leontina Dombora, lucra în farmacia tatălui ei, aflată la parterul casei în care locuiau. O familie tipică de midlle class, pe linie paternă cu tradiţii pedagogice. cu înclinaţii artistice, şi chiar cu o vagă ascendenţă nobiliară, străbunica, nemţoaică, găsindu-se, pare-se, domnişoară de onoare la curtea împăratului Frantz Josef. Un trai rostuit deja, curgând spre un viitor previzibil până la amănunt dacă istoria, timpul care “nu mai avea răbdare”, n-ar fi irupt ca o tornadă, smulgând din matca lor liniştită vieţile aşezate ale oamenilor.

Peste numai câţiva ani, Aradul Nou era altă lume. Farmacia fusese naţionalizată, bunicul şi mama lucrând acum pentru stat. Tatăl, cu “origini nesănătoase”, îşi găsise cu greu o catedră la o “şcoală medie” în oraş. Venise comunismul peste Banat.

Aradul se transformă încet într-un oraş proletar, cenuşiu, cu muncitori în salopete pătate de ulei şi băşti pe cap vara, care munceau la uzina de vagoane, cu pufoaice şi căciuli ruseşti cu clape, iarna.

La fel erau îmbrăcate femeile care lucrau la uzina de textile.

12

Leontina și Iosif Perko

Robert la 2 ani

Robert la 4 ani

Ossi, bunica artistului

Războiul lăsase în urmă o mizerie lucie. După foametea din 1946 şi 1947, urmare a secetei, ţara gemea sub povara “reparaţiilor” de război. Trenuri după trenuri duceau în Uniunea Sovietică cerealele, lemnul, carnea, petrolul şi minereurile. Ţăranilor li se luase pământul şi erau înscrişi cu forţa în colhozurile numite pompos “gospodării agricole colective”. Cine se opunea era imediat arestat şi trimis în puşcărie, la Aiud, la Gherla, la Canal sau la tăiat stuf în pustietăţile Deltei. Mii de germani fuseseră trimişi pentru ani lungi în Siberia, numai pentru vina de a se numi germani. Peste ţăranii din Banat se abătuse o năpastă în plus. Erau ridicaţi din satele lor doar cu hainele de pe ei, familii întregi cu bătrâni şi copii, cu femei şi bărbaţi, suiţi în trenuri de marfă şi deportaţi în Bărăgan, în locuri aride şi pustii, “vinovaţi” pentru că erau “chiaburi”, adică oameni cu stare, sau, pur şi simplu, pentru că regimul nu avea încredere în ei.

În urmă casele şi pământurile, vitele şi agoniseala rămâneau de izbelişte sau erau confiscate de stat.

Teroarea era cu atât mai mare cu cât regiunea era aproape de Iugoslavia, pe care Stalin o considera “vândută imperialismului”, după ce dictatorul sovietic se certase cu Tito, comunistul croat devenit din tovarăş de nădejde, “călăul” popoarelor iugoslave.

Întreaga elită politică, militară şi intelectuală a tării zăcea în închisori. Pentru lumea “nouă” pe care regimul intenţiona s-o aducă pe lume, era o vină simplul fapt de a te fi născut într-o familie burgheză, de intelectuali sau de ţărani cu avere.

Teama stăpânea peste tot. O vorbă aruncată imprudent, un râset nepotrivit, te ducea direct la puşcărie. Ce să mai spunem dacă erai prins ascultând un post de radio “imperialist”...

13

II. Copilăria

Viitorul artist

Mama artistului

14

Oamenii, posomorâţi, se fereau unii de alţii şi aveau grijă să nu scape în faţa copiilor vreo vorbă care să le compromită viitorul problematic din faţă, ori, Doamne fereşte, să aducă duba neagră a Securităţii sau a Miliţiei, în miez de noapte, în faţa casei.

Copilul Robert îşi trăia însă, cu inocenţa eternă a celor mici, copilăria. Bătea mingea de cârpă pe maidane sau pe malul Mureşului, se juca de-a v-aţi ascunselea sau înălţa zmeie cu tovarăşii de joacă români, unguri sau germani, fără deosebire.

Lua lumea în stăpânire cu toate simţurile deschise, privirea îndeosebi desfătând-o cu minunile dintotdeauna pe care viaţa le dăruia generos tuturor: roua dimineţilor însorite de vară, purpura macilor şi galbenul florii soarelui, curgerea leneşă a Mureşului, lumina de miere a toamnei sau bucuria zăpezilor iernii.

Ochiul deschis către lucruri, către culori şi miresme năştea uimiri şi întrebări cu care copilul îşi asalta părinţii, tatăl, mai ales.

Deşi propaganda comunistă o interzicea ( Moş Crăciun fusese rebotezat Moş Gerilă ), în familia Perko se respectau, cu fereală, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale; iarna la uşa casei veneau colindătorii care-şi primeau darul de mere, nuci sau colaci, aşa cum spunea tradiţia din bătrâni.

Sub bradul, deseori sărăcuţ, se găsea întotdeauna un cadou pentru băiat. Au rămas în memoria pictorului cutia cu acuarele, pensulele, setul de creioane şi blocul de desen primit la vârsta de zece ani:

“Am luat această comoară şi am studiat-o pe toate părţile, fascinat fiind de frumuseţea culorilor. Erau numai culorile de bază, complementare şi un tub de alb. Îmi aduc aminte ca azi că, după masa festivă, m-am retras în camera mea spre a desena, dar, crede-mă, pe de o parte îmi era milă să le consum, iar pe de alta nu ştiam ce să fac cu ele”, mărturiseşte pictorul.

Copilul era talentat la desen, lăudat la şcoală pentru îndemânarea lui. Participă aproape de fiecare dată cu un desen, două, la expoziţiile pentru elevi.

Tatăl, care observase înclinaţiile băiatului, îl ia într-o după-amiază şi-l pune să deseneze brusturii din faţa casei, în care se jucau nişte sticleţi.

II. Copilaria

Părinții lui Robert (1943)

Tatăl artistului, cu foști colegi (1940)

Cu verișoarele și bunica, la Moneasa (1954)

După două zile de muncă se prezintă cu “lucrarea” în faţa părintelui care o priveşte cu atenţie şi concluzionează pozitiv, ca profesor de matematici ce era: “Să ştii că vezi bine în spaţiu, băiatule!”

Apoi, pe un ton deodată sobru îl avertizează că drumul în artă este unul anevoios, cu reuşite sau nereuşite, presărat cu multe nemulţumiri, contradicţii, decepţii:

“Arta, să ştii, este o luptă continuă între sufletul tău şi existenţa zilnică, cu sau fără un rezultat final, dar, dacă asta vrei, va trebui ca tot ce faci să faci cu pasiune şi dăruire”.

Îi ia apoi desenul, îl înrămează în oraş şi-l duce la o expoziţie pentru copii. Tabloul obţine locul întâi şi copilul primeşte un set de desen, o minge de handbal şi o diplomă. “A fost cel mai frumos premiu din viaţa mea”, ne destăinuie pictorul. La expoziţie, pe desen pune ochii artistul plastic Leonard Mureşan, prieten cu tatăl băiatului. Este un moment decisiv în existenţa lui Robert pentru că, peste câteva zile, copilul este chemat la atelierul artistului arădean.

15

III. În

atelier

Atelierul unui artist e prin el însuşi o formă de artă.

Aureolat de statutul specific de spaţiu în care se naşte opera de artă, atelierul e o insulă, o oază, în mijlocul universului utilitar în care trăim, un catalizator al imaginaţiei libere, o anticameră a frumuseţii născute din penel sau din daltă, prin care omul înnobilează natura în mijlocul căreia s-a născut. E şi un spaţiu al libertăţii interioare, al creaţiei neîngrădite. Dezordinea boemă a şevaletelor pe care aşteaptă pânzele, policromia vopselurilor, a paletelor şi cuţitelor de pictat, a ramelor şi şasiurilor rezemate de o margine de perete, a mulajelor din ghips sau a ecorşeurilor instituie o ordine superioară, simbolică.

Poate că această impresie, încă de neformulat în cuvinte, se va fi născut în mintea copilului cu ochii inundaţi de uimire. Cine ar putea şti?

Chiar dacă băiatul ascultase o mulţime de poveşti cu Leonardo da Vinci, Dürer, Rembrandt, Aman sau Grigorescu din gura tatălui, chiar dacă mai văzuse în săracele albume ale epocii câte o reproducere, lucrările terminate sau abia începute agăţate la întâmplare, cartoanele şi bruioanele, etajerele pline de borcane cu pensule, apariţia pitorească a pictorului îmbrăcat cu o bluză rusească pătată de culori, totul se rostuia acum într-un univers nou, înecat în mister şi culoare. De aceea, la întrebarea târzie, oarecum formală a stăpânului acestei lumi de miracole: “Ei, ce zici, Perko, îţi place?”, puştiul abia îngână un “da” încurcat. Apoi, după cu îl studiază atent, cu un zâmbet blajin, îl întreabă: “Ştii tu, băiete, ce înseamnă să fii artist?” şi adăugă: “Băiete, să fii artist înseamnă să lupţi cu tine însuţi, cu sufletul tău, să observi natura în toată splendoarea ei şi, desigur, să o redai după sufletul tău, să se vadă în fiecare desen stările de bucurie şi tristeţe, să vibreze fiecare pată de culoare pe pânză. Ca artist, să stai deoparte la o expoziţie şi să asculţi critica şi comentariul vizitatorilor, iar când vei auzi pe unul singur că spune: <<Este frumos ce face acest om, îmi place şi trebuie să vin să revăd expoziţia>>, atunci poţi să spui că începi

16

Leonard Mureșan, primul profesor de desen

La vârsta uceniciei

să intri uşor în tainele artei. Totul este frumos şi bine, dar îţi dai seama ce drum ai până acolo! Va trebui, de multe ori, să te izolezi de lume, să renunţi la unele plăceri pentru a exersa desenul, spre a merge câte un pas înainte, cât de mic ar fi el.”

Prima lecţie este dată, vorbele nu sunt foarte meşteşugite, dar intră în sufletul copilului a cărui memorie le va păstra cuvânt cu cuvânt peste ani.

Începe astfel întâia perioadă de ucenicie a lui Robert, ucenicie îndelungată, de ani şi ani, cu pauze şi abandonuri forţate, continuată sau ruptă de vicisitudinile vieţii, până când

viitorul artist va simţi că a devenit stăpân pe mijloacele sale, că şi-a găsit “vocea” sa unică, originală. Într-o tradiţie care coboară până la cei vechi dintre vechi se va instaura o relaţie maestru-ucenic care va începe de la ... mătură. Aproape un an micul discipol va da cu mătura trăgând cu ochiul la truda maestrului, îmbibându-se de mirosul culorilor şi a terebentinei, de lumina culorilor împrăştiate pe pânze. Băiatul este nedumerit, uneori revoltat, dar o atracţie magnetică îl recheamă în atelier. Afară viaţa continuă, cu lozinci şi cu sărăcie, cu filme ruseşti de propagandă, cu cartele la pâine şi costume “pe puncte”, cu resemnarea tăcută a celor de acasă.

...Întâia oră de desen vine pe neaşteptate. Profesorul Mureşan ia o mână de creioane în palme şi i le arată pe rând: creioanele de tip F, H, HB, şi toată gama de B-uri până la vestitul B12. Îi arată cum se ascute fiecare, cum se face un punct, cum se trasează o linie, cum se haşurează, cum apare o umbră, cum trebuie ţinut între degete un creion sau un cărbune.

ABC-ul desenului este urmat de cel al picturii.

Maestrul ia vopsea cu vopsea şi îi explică tânărului ucenic din ce e făcută, cum se amestecă între ele, care sunt tipurile de pigmenţi, de oxizi, de uleiuri, cum se prepară o pânză. Tonul este sever, fiecare schiţă, fiecare desen sunt judecate cu necruţare.

“Il Libro dell’Arte” al lui Cennino Cennini devine cartea de căpătâi pentru munca din atelier a învăţăcelului.

Exerciţiile curente sau pe pânză sunt îmbinate cu adevărate prelegeri de anatomie artistică sau psihologie. De la redarea minuţioasă a exteriorului se trece la intuirea trăirilor interioare ale subiectului, la surprinderea

caracterului uman în fulguranţa unui surâs sau umbra unui suspin. Învăţătura cea mai adâncă este însă una de ordin sufletesc. Arta este nu o opţiune de viaţă ci o chemare ontologică, un strigăt al fiinţei, mai profundă în adevărul ei decât, poate, dragostea sau familia, suferinţa sau împlinirea socială. Prin ea nu numai că te defineşti tu ca om, ci defineşti întregul univers în funcţie de propria viziune. Astfel arta este la modul cel mai adânc sacrificiu de sine şi abia, în plan secund, recunoaştere publică.

Sunt adevăruri pe care copilul le va primi nu în cuvinte, ci le va dobândi el însuşi printr-o chemare care va creşte în el însoţindu-l viaţa întreagă şi transformându-i-o astfel în destin.

Despărţirea, la cincisprezece ani, de profesorul Leonard Mureşan va fi emoţionantă, maestrul încurajându-l să nu-şi trădeze chemarea şi să nu-şi murdărească niciodată sufletul.

Vor urma anii adolescenţei, ca elev la Liceul de muzică şi arte plastice din Arad, la secţia de desen şi grafică, ani de exerciţii tehnice, de teme în spiritul vremii, ani din care memoria afectivă a pictorului nu va reţine nimic semnificativ. Exerciţiul artistic va fi unul minor, vocaţia se va ascunde într-un adânc sufletesc ce nu va adera niciodată la comunismul apăsător care domină peste ţară la răspântia dintre anii ’50 şi ‘60.

Robert Perko e acum un adolescent pasionat de sport şi de micile bucurii ale timpului, vag dezinteresat de şcoală, absent în faţa unui viitor care nu promitea mai nimic.

Accesul într-o instituţie de învăţământ superior îi este barat de originea sa “nesănătoasă”, aşa încât, după absolvirea liceului, îl vom regăsi ca muncitor la fabrica de vagoane pentru a-şi ajuta, după puterile sale, familia.

17

IV. Mangalia

Ni-l putem închipui pe tânărul Robert Perko la 18 ani reconstruind o virtuală fotografie de epocă.

Ar trebui să răsară de pe fundalul decolorat de vreme chipul unui adolescent tipic al începutului anilor ’60: lumina discretă a ochilor, părul dat îngrijit peste cap, aranjat de pieptenele ascuns în buzunarul de la piept al cămăşii descheiate la gât, albă, cu gulerul răsfrânt peste haină, pantalonii cu manşetă, la dungă, trupul zvelt şi puternic conturat subtil sub piepţii cămăşii, picioarele atletice, modelate de meciurile de polo la bazin. O victorie a vieţii în floare ignorând servituțile zilei, celebrând sărbătoarea pură a tinereţii.

Comunicarea cu tatăl rămas lângă el (părinţii divorţaseră când Robert avea 12 ani) diminuase, mici înţepături ironice punctând indolenţa blamabilă a fiului devenit proletar.

Pasiunea pentru desen şi visare, retrase sub rutina muncii în schimburi, răzbate periodic, alinată de plimbări solitare pe malul Mureşului cu cartonul sub braţ, când tânărul mai prinde lumina şi culorile într-un peisaj ocazional.

Tatăl preia însă frâiele şi hotărăşte să-i găsească un rost. Unul dintre foştii elevi devenise ofiţer de marină la Mangalia şi Robert pleacă spre oraşul de la mare în speranţa unei recomandări pentru Şcoala Militară Tehnică de Maiştri de Marină de la Constanţa. Probele de admitere sunt trecute lejer, însă tânărul candidat fuge acasă, speriat de regimul cazon, pictat în cele mai negre culori de câţiva colegi mai mari.

Un alt an la uzina de vagoane, tensiune acasă. În vara anului 1963 un nou drum la Constanţa, examene medicale, probe fizice, admitere şi ... reuşită.

18

Prima zi de școală navală în Constanța (1963)

Premoniţia bunicii Josefina care-i spunea în copilărie: “Tu, băiete, ori o să ajungi pictor, ori marinar” devine realitate şi pentru trei ani Robert Perko va deveni elev al Şcolii tehnice de marină amintite, grupa mecanici, pe care o va absolvi în 1966, fiind repartizat la Mangalia.

Talentul plastic a fost mană cerească pentru milităria bănăţeanului care, ba desenează de sărbători pentru colegi, ba pictează câte o navă pentru superiori sau un peisaj pentru profesorii mai sensibili. În permisii frecventează Şcoala Populară de Artă având ocazia să dobândească noi cunoştinţe de istoria artei sau de tehnică picturală.

La școala navală în Constanța (1965)

Artistul și prima fetiță

De această perioadă se leagă prima participare la o expoziţie-concurs de peisaje marine organizată de Uniunea Artiştilor Plastici, concurs la care va obţine premiul al doilea.

Robert Perko este, în această epocă încă, un artist în devenire, un autodidact care caută cu aviditate să se instruiască, “furând” idei din fiecare tablou văzut, din fiecare întâlnire cu un artist autentic ( ca aceea cu sculptorul Octav Iliescu ), din fiecare carte citită.

Trăieşte într-o condiţie paradoxală: deşi maistru-mecanic în Marina Militară munceşte mai curând ca ilustrator de tratate despre motoare, autor de desene sau tablouri pentru colegi sau pentru şefi sau, la nevoie, desenator de lozinci sau panouri de propagandă vizuală.

În anul 1968, la 24 de ani se căsătoreşte cu Violeta cu care va avea două fete: Moţi (în 1972) şi Rosemarie (în 1979).

Căsătoria cu Violeta este, în sine, deznodământul unui episod romantic, cu nuanţe picareşti, adevărat preludiu timpuriu al unei serii de aventuri erotice care vor puncta întreaga existenţă ulterioară a militarului convertit în artist. Pe fata din Medgidia o cunoaşte în tren, cei doi tineri se îndrăgostesc, urmează întâlniri semiclandestine în locuinţa tinerei, cu complicitatea fratelui acesteia temători cu toţii de intransigenţa morala a tatălui care-şi apără “onoarea de familist”. Asta până când tânărul Romeo militar îşi răpeşte, la propriu, iubita.

Violeta îşi pune la repezeală câteva haine într-o sacoşă, cei doi sar pe geam şi o iau la goană peste şleaurile înnămolite al Medgidiei. Ajung uzi şi înnoroiţi şi cu spaima în suflet până la şosea, un camionagiu milos îi ia până la Constanţa, de unde, cu trenul, ajung

19

IV. Mangalia la Mangalia. Se căsătoresc peste câteva luni, cu mirele bolnav de hepatită, urmare a unei întâmplări nefericite pe mare, când marinarilor români, rămaşi fără apă, o navă-soră sovietică le oferă “generos” apă tehnică, îmbolnăvind tot echipajul.

Vin apoi câţiva ani liniştiţi, de viaţă tihnită şi previzibilă.

Maistrul militar de marină Carol Robert Perko e transferat de la serviciul pentru care nu simţea nicio vocaţie, la sediul unităţii unde va decora, va înfrumuseţa, pereţii cazărmilor, birourilor sau ai sufrageriilor colegilor ori superiorilor cu peisaje sau “marine” deocamdată precare artistic, încă naive, dar foarte pe gustul celor ce le comandă.

În anul 1974 a detaşat la Muzeul Marinei din Constanţa, moment de cotitură în viaţa sa de artist-aspirant la arta adevărată.

Pentru a întelege această etapă biografică este necesară schiţarea fundalului politic şi social a primei decade ( anii 65-75 ) ai “Epocii Ceauşescu”.

În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge prim-secretar al Partidului Comunist Român, preluând, în fapt, conducerea ţării.

Primii săi ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei mai buni ani ai comunismului românesc. Partidul comunist încearcă să se rupă de sub tutela Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă, tinzând spre afirmarea unei doctrine tot marxist-leniniste, dar colorate naţional. Fuseseră eliberaţi de curând toţi deţinuţii politici (1964), graniţele se întredeschid pentru primele călătorii şi schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund bluesjeanşii, ţigările străine, muzica pop-rock şi fustele mini. Tinerii poartă perciuni şi pantaloni evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones, fetele sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi sandale cu talpa groasă de cinci centimetri. E un moment de euforie naţională, de încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu, mai ales după ce în august 1968, România refuzase să îşi alăture armata trupelor Tratatului de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.

Se fabrică primele maşini Dacia, în şcoli, limba rusă este înlocuită cu limba franceză sau engleză, dispar cartelele, iar în magazinele alimentare e o relativă abundenţă.

Dar, mai ales, se construieşte şi, mai ales, pe litoral. În câţiva ani, mlaştinile şi bălţile de la nord de

20

Mama artistului cu nepoata

Fetele artistului

Mama artistului cu nepoatele

IV. Mangalia

Profesorul Georgică Aurelian

Mangalia sunt asanate, o parte din pădurea Comorova e defrişată şi se iveşte, ca prin minune salba de staţiuni cu nume mitologice: Neptun, Olimp, Saturn, Jupiter, Cap Aurora în care “clasa muncitoare” îşi petrece concediile.

Mangalia este trezită din somnoroasa existenţă de târguşor uitat “la porţile Orientului“, cu baclavale, sugiuc şi şuberek.

Vin mii de muncitori din Moldova şi Oltenia în noul şantier naval, se construiesc la repezeală sute de blocuri, ce vor distruge parfumul patriarhal al vechii aşezări, transformate într-un anonim oraş muncitoresc, acelaşi parcă de la Vladivostok până la Berlin.

În acest context de optimism proletar, de frenezie naţională, se încep lucrările de restaurare şi modernizare a Muzeului Marinei Militare din Constanţa, pentru care marina îşi valorifică toate resursele artistice rătăcite în interior sau exilate prin străinătăţuri, vezi cazul marelui artist Dimitrie Ştiubei, adevărată legendă vie a breslei marinarilor militari. Întâlnirea lui Robert Perko cu

maestrul Ştiubei şi lucrul sub îndrumarea acestuia vor constitui un moment de cotitură în evoluţia sa artistică.

Până una, alta, maistrul militar Perko este un navetist anonim pe ruta MangaliaConstanţa, detaşat la muzeu mai mult pentru activitatea de “artist amator” decât pentru o expertiză plastică, pe care o va dobândi mult mai târziu.

Ca în alte momente importante ale vieţii sale, aici Robert Perko va întâlni o persoană ce va rămâne puternic prezentă în memoria sa afectivă şi pe care o va evoca, cu duioşie, în volumul autobiografic “Inscripţie pe şevalet” apărut la editura “Gh.Asachi” din Iaşi în anul 1996: “Într-una din zile am cunoscut pe profesorul Georgică Aurelian, de care mai târziu m-a legat o strânsă prietenie, până la moartea lui tragică. Nu pot trece întâmplător peste acel om minunat, care era cu 40 de ani mai mare ca mine. Era un moldovean liniştit din Botoşani. În anul 1932 [...] el a plecat la Bucureşti să studieze artele frumoase. În discuţiile noastre, care durau câteva ore, am aprofundat o serie de probleme de culoare, tehnici de mare sensibilitate. Tot în acea perioadă am făcut un studiu de perspectiva dată de culoare şi studiul propriu-zis, plasarea în spectru a culorilor, nonculorilor, amestecuri. Aş vrea să spun mai multe despre el, dar redau un citat pe care mi l-a scris la una din expoziţiile mele personale mai târziu: « Îl felicit sincer pe Perko Robert pentru lucrările expuse, dar mai are de învăţat şi asta toată viaţa.

Ca sfătuitor al lui i-am dat unele indicaţii în privinţa tehnicii şi meşteşugului acestei arte, bazat pe o mai veche experienţă şi studii ... Foarte pasionat şi dornic de a învăţa şi de a crea o tehnică în pictură pe măsura simţămintelor şi a dimensiunilor sale. Nu va reuşi decât prin efortul concentrat al meditaţiei

21

IV. Mangalia şi muncii, perseverenţă, iar şcoala cea mai buna e natura!

Foarte pasionat şi dornic de a învăţa şi de a crea o tehnică în pictură pe măsura simţămintelor şi a dimensiunilor sale. Nu va reuşi decât prin efortul concentrat al meditaţiei şi muncii, perseverenţă, iar şcoala cea mai buna e natura!

Tehnica exprimării pe pânză se cucereşte foarte greu. Este greşit să crezi că singura practicare a meseriei, scutită de teorii şi principii, dă acces la afirmarea talentului în artă.

Marea forţa a artei rezultă din pasiune. Pictăm cu sentimentele ce trăiesc în conştiinţa noastră şi pe care le transportăm pe pânză pentru oameni. În limbajul formelor şi al culorilor trebuie făcut totul cu

22

orice sacrificiu pentru ca atunci când cineva priveşte o pânză făcută cu atâta trudă, să fie liniştitoare pentru el. Îi doresc mult succes în viaţă şi putere de muncă pentru a prezenta şi alte expoziţii în viitorul cel mai apropiat. » Prof. A. Georgică”.

Să revenim însă la maestrul Ştiubei.

Dimitrie Ştiubei este o adevărată legendă pentru marina militară românească. Marinar de carieră, el este un pictor naval de excepţie, preocupat de redarea fidelă a unei ambarcaţiuni din punct de vedere tehnic şi funcţional şi nu de folosirea acesteia ca pretext sau formă expresivă în realizarea unui peisaj marin.

Născut pe 30 august 1901, la Bacău, membru al unei familii numeroase (încă 5 fraţi şi surori), Dimitrie se înscrie în 1919 la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti, în pofida protestelor tatălui, care, observându-i talentul artistic, dorea să se facă arhitect. În 1921 absolvă Şcoala Navală cu gradul de sublocotenent, iar în 1923 intră la Şcoala de aplicaţie a Marinei.

Este repartizat în 1924 la canoniera “Lt. Romulus Lepri” la Divizia de Mare, fiind avansat locotenent in 1925.

În tot acest timp, Ştiubei a pictat cu pasiune deschizând trei expoziţii personale, la Iaşi (1922), Galaţi (1925) şi Bucureşti, la sala Ateneului Român (1926), când este remarcat de câteva importante personalităţi artistice, între care scriitorul Jean Bart (el însuşi comandor de marină) şi pictorul Jean Steriadi, care îi va deveni prieten şi sfătuitor pentru o lungă bucată de vreme.

În 1929 îşi ia un lung concediu şi pleacă la Munchen pentru a se perfecţiona în pictură. În 1932 este avansat căpitan şi selectat pentru Casa Militară a regelui Carol II. În 1935 are o amplă expoziţie la sala Dalles din capitală şi primeşte comenzi pentru decor mural cu tematică istorică sau contemporană

IV. Mangalia pentru gările Mogoşoaia, Sinaia şi Gara de Nord din Bucureşti.

În 1965, Nicolae Ceauşescu ajunge prim-secretar al Partidului Comunist Român, preluând, în fapt, conducerea ţării. Primii săi ani de domnie (1965-1971) sunt consideraţi cei mai buni ani ai comunismului românesc. Partidul comunist încearcă să se rupă de sub tutela Moscovei şi adoptă o linie ceva mai autonomă, tinzând spre afirmarea unei doctrine tot marxist-leniniste, dar colorate naţional. Fuseseră eliberaţi de curând toţi deţinuţii politici (1964), graniţele se întredeschid pentru primele călătorii şi schimburi cu Occidentul, în ţară pătrund bluejeanşii, ţigările străine, muzica pop-rock şi fustele mini.

Tinerii poartă perciuni şi pantaloni evazaţi, ascultă Beatles şi Rolling Stones, fetele sunt “dezbrăcate” în bluze mulate, fuste mini şi sandale cu talpa groasă de cinci centimetri.

E un moment de euforie naţională, de încredere în viitor şi de solidaritate cu Ceauşescu, mai ales după ce în august 1968, România refuzase să îşi alăture armata trupelor Tratatului de la Varşovia care invadaseră Cehoslovacia.

În 1937 este premiat la Expoziţia Universală de la Paris pentru compoziţia “Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia”. Tot atunci este decorat de guvernul francez cu Legiunea de Onoare.

Locotenent comandor din 1938, activează în Ministerul Aerului şi Marinei, apoi trece ca şef al Biroului Pictori din Marele Stat Major şi, în sfârşit, în 1945 devine locţiitorul directorului Muzeului Militar Naţional. În 1946 se pensionează, la cerere. Devine membru al Uniunii Artiştilor Plastici în 1948.

Din 1950 până in 1968 are o activitate

prodigioasă deschizând 31 de expoziţii în România. După 1968 are multe participări în străinătate (Paris, Londra, New York, Geneva, Atena etc.). Începând din 1971 execută mai multe pânze cu subiecte din istoria marinei româneşti pentru Muzeul Marinei din Constanţa. Bricul “Mircea”, yachtul regal “Luceafărul”, pasagerul “Dacia”, cargoul “Galaţi”, mineralierul “Petroşani etc. sunt câteva dintre navele-subiect ale tablourilor sale aflate în muzee din ţară sau din străinătate. Spre sfârşitul vieţii se expatriază în Germania, având şi-n Occident o activitate susţinută. Moare în 1986.

Lui Dimitrie Ştiubei i se comandase în mod expres, o frescă monumentală, de ample dimensiuni(16m x 8m), ce reprezenta un episod important din Războiul de Independenţă de la 1877-1878, anume o bătălie navală în care ambarcaţia militară “Rândunica” a marinei române (una din primele nave noastre de război) distrusese trei nave turceşti. Era o lucrare de mare angajament fizic, nu numai plastic, pentru care maestrul, acum foarte în vârstă, avea nevoie de colaboratori.

După un test de desen, bătrânul pictor îl selectează ca asistent din masa eterogenă de militari adunaţi în colectivul de reedificare, practic, a muzeului, pe maistrul Perko Robert, căruia, după evaluarea probelor plastice, îi spune: „Tu eşti făcut să desenezi marea, fiindcă eşti exact ca ea, ai o dezordine organizată, ordonată şi îţi stă bine.” Artistul de acum Karl Robert Perko mărturiseşte că de la Dimitrie Ştiubei a învăţat pictură marină, axul creaţiei sale plastice din întreaga carieră, domeniul cu care se identifică în cea mai mare măsură atât tematic, cât mai ales ca chemare interioară, vocaţie în sfârşit descoperită.

23

IV. Mangalia În tehnici diverse: pastel, acuarelă, tempera, ulei etc. pictorul va reprezenta marea şi navele militare de-a lungul anilor în sute de ipostaze, din ce în ce mai originale, din ce în ce mai valide artistic, pe măsura rafinării acumulărilor tehnice şi a achiziţiilor individuale de teorie a artei.

Sunt doi ani fecunzi, de asimilări tehnice masive, dar şi de viziune asupra creaţiei plastice, ani în care încă amatorul, autodidactul Perko, începe să capete contur de artist plastic profesionist.

Numărul creaţiilor proprii creşte şi marina îl trimite să exerseze în tabăra de sculptură de la Măgura sau, mai târziu, în cele de pictură de la Turnu-Severin şi Medgidia; el reprezintă armata de asemenea în expoziţii la sălile Dalles sau Orion din Bucureşti şi galeriile „Amfora” din Constanţa.

Karl (Carol, cum i se spune aici, la armată) Robert Perko trăieşte bine în decada anilor ’70 . Ni-l putem închipui mulţumit de sine pe „artistul” bazei navale de la Mangalia, răsfăţat un pic de către şefii care au nevoie ca în rândurile personalului navigant să se afle şi angajaţi cu aptitudini artistice, ferit de rutina sarcinilor de serviciu pentru care nu are, de altfel, niciun pic de interes şi pentru care există, oricum, destui tehnicieni neatinşi de vreo brumă de har artistic. Are amenajat un soi de atelier în sediul unităţii, chiar „ajutoare” din rândul tinerilor recruţi cu scrisul frumos sau cu oarecare talent la desen care-l derobează de la obligaţiile de desenator de lozinci. Banii vin binişor din salariul care creşte constant (fiindcă avansează la locul de muncă, unde nu practică deloc), din peisajele marine sau lucrările înfăţişând nave de luptă cu care superiorii îşi decorează biroul sau apartamentul de acasă.

Familia se măreşte (în 1979 se naşte a doua lui fată, Rosemarie). E, împreună cu Valentin Donici, un fel de artist oficial al oştirii, fiecare delegaţie de marinari

24

militari din ţările comuniste frăţeşti e „onorată” cu un cadou de protocol: ba o machetă a unei nave de luptă, ba nişte navomodele, ba un peisaj marin sau o bătălie navală semnate Donici sau Perko. Bineînţeles, artistul „oficial” e şi decorat cu diverse ordine sau medalii, atestând pe lângă capacitatea de luptă, valenţele creatoare ale personalului marinăresc descoperite şi încurajate de politica umanistă a Partidului Comunist Român. Frumoşii ani nebuni ai socialismului!

Treptat însă, vremurile încep să se schimbe. Politica de industrializare forţată care umple ţara de combinate chimice, petrochimice, de oţelării pentru care nu există suficientă materie primă în ţară (iar crizele petroliere succesive din 1973, 1977, 1979 fac ca preţul petrolului şi al minereurilor să explodeze), construcţia masivă de blocuri de locuinţe la oraş, proiectele de sistematizare rurală (în fapt ridicarea de blocuri de locuit fără apă curentă şi fără canalizare la ţară), investiţiile uriaşe la Canalul Dunăre - Marea Neagră şi, mai târziu, la realizarea Centrului Civic din Bucureşti având în centru Casa Poporului, construcţie megalomanică, a doua clădire ca mărime din lume şi, probabil cea mai costisitoare, datoria externă uriaşă pe care Nicolae Ceauşescu îşi propune s-o restituie în 10 ani, secătuiesc ţara care va intra în cea mai întunecată perioadă a ei, dominată de cei trei teribili „F”: frică, foamete, frig.

Anul 1981 e începutul acestui deceniu apocaliptic în care paranoia conducătorului suprem, combinată cu lipsurile extreme în care trăieşte populaţia, generează o atmosferă apăsătoare, fără niciun orizont, în care

IV. Mangalia

DistrugÄ&#x192;tor U.S.A. ulei 67 x 46 cm

25

IV. Mangalia “luminiţa de la capătul tunelului” nu e cea a salvării, ci a trenului care se apropie implacabil de tine.

În toamna anului 1983, părinţii lui „rămân” (cum se spunea pe atunci) în Germania.

Mama Leontina şi soţul ei, Mehedinţi, nepotul celebrului geograf Simion Mehedinţi (tatăl natural, Iosif Perko, murise din 1970) se expatriază pe neaşteptate, fără să-l fi prevenit în niciun fel pe fiul angajat în armată, poate, cum e foarte plauzibil, pentru a-l menaja.

Anunţat de către rude că apartamentul din Bucureşti al părinţilor este sechestrat de autorităţi, pleacă în Capitală pentru a recupera mobila şi bunurile rămase în casă.

Comisia alături de care asistă la inventarierea lucrurilor, multe dispărute deja, nu-i permite să recupereze nimic, nici măcar fotografiile de familie şi Robert Perko se întoarce la Mangalia cu sabia lui Damocles deasupra capului, îngrozit de perspectiva că e posibil ca împreună cu întreaga familie să rămână pe drumuri.

Presentimentul se adevereşte, pentru că în scurtă vreme este dat afară din armată, considerat fiind drept fiu de „trădători de ţară”.

Cu copiii mici, cu soţia casnică, viitorul pare a fi o utopie, iar Robert este cuprins de deznădejde. Rudele şi foştii colegi îl ocolesc pentru că este un „ciumat”, un paria,într-o lume peste care planează deja umbra privaţiunilor ce vor urma: sărăcie, frig, întuneric. Maistrul Georgică e acela care îl mângâie şi-l încurajează ca pe un copil convingându-l că având darul desenului nu se poate să moară de foame. Îl ia de mână şi se duce cu el la IAPIT (întreprinderea care se ocupa, pe litoral, de întreţinerea instalaţiilor de agrement) şi-l recomandă cu căldură directorului.

E primit cu răceală şi neîncredere, dar e totuşi

26

Moți și Rosemarie

Robert Perko și Moți

IV. Mangalia chemat a doua zi pentru o probă de lucru. „Vine ora opt şi mă prezint la directorul întreprinderii care îmi zice: «Scrie-ne firma aşa cum vrei dumneata.» Nu am avut timp nici să-l întreb cum să fie, ce mărime să aibă, pe ce material să o fac, nici nu mi-a dat vreo indicaţie. Am găsit aruncată în spatele întreprinderii o bucată de sticlă de şase sau de opt milimetri grosime, de 10x120 cm, am găsit şi umbră şi m-am apucat de treabă. Am pictat-o în ulei, nu arăta rău.

Am avut emoţii când a apărut şeful; părea bine dispus şi asta îmi reducea din teamă. Se uită la geamul meu şi zice fără să ezite: «De astăzi eşti angajat la noi ».

Noul angajat îşi face cu plăcere treaba, mergând din secţie în secţie, adică pe la fiecare dintre parcurile de distracţie şi punctele nautice, pictând reclame, vopsind hidrobiciclete şi leagăne; ilustrând cu imagini vesele din desenele animate instalaţiile de agrement. „Pictorul”, cum este strigat de către colegii de muncă, e bucuros de viaţa în aer liber, câştigă bine, mai face şi un „ciubuc”, pictând firma câte unui restaurant şi fiind răsplătit „în natură” cu o roată de caşcaval, două-trei batoane de salam sau câte o sută de ouă.

Este promovat chiar şef peste o faună umană la fel de pitorească precum muncitorii de la deratizare din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda: beţivi, jucători de barbut, foşti puşcăriaşi, aventurieri de sezon sau, pur şi simplu oameni simpli, fără carte. „Şeful” e respectat de “subordonaţi”, se apropie de ei, îi ajută, dar, pe undeva în fundul sufletului, îşi dă seama că ocupaţia sa de acum e un paliativ, că rostul său nu-i aici, că ar fi bine să mai caute. Spre sfârşitul sezonului estival, sfătuit de prieteni, se hotărăşte să-şi încerce norocul în învăţământ, ca profesor de desen sau, poate, ca maistru de lucrări practice.

Concursul de la Inspectoratul Şcolar din

Constanţa este trecut cu uşurinţă, probele de pedagogie şi de specialitate fiindu-i accesibile candidatului ceva mai „copt” între ceilalţi, la examenul de socialism ştiinţific ... copiind, pur şi simplu de la colegul de bancă.

Începând cu toamna anului 1984 îl găsim pe fostul maistru militar, fostul restaurator sau fostul pictor în postura de maistru de lucrări practice în atelierul Şcolii Generale Nr. 3 din Mangalia. Viaţa îl mai răsuceşte odată pe Robert; iată-l acum pedagog cu vocaţie printre băieţii de 11-14 ani, amenajând cu ei bancuri de lăcătuşerie, reparând menghine, inventariind şublere, pile, cleşti şi ciocane, echere metalice şi dălţi, dornuri şi şurubelniţe, învăţându-i ce înseamnă curăţenia şi ordinea la locul de muncă, cum se realizează o schiţă de lucru, cum se bate un cui. Cei mai mulţi dintre copii vin din familii muncitoreşti sărace, sunt slăbuţi, rău îmbrăcaţi şi, nu de multe ori, flămânzi.

Maistrul lor îi învaţă cum se mănâncă civilizat cu un cuţit şi o furculiţă, cum se armonizează culorile când trebuie să se îmbrace, chiar dacă hainele sunt modeste, care e preţul şi nobleţea curăţeniei zilnice, în ce constă frumuseţea şi valoarea lucrurilor care ne înconjoară, cât de necesare sunt regulile politeţii cotidiene, în sfârşit, cum se poate trăi frumos şi adevărat din sărăcie şi din puţinul de toate felurile. Ba chiar improvizează într-un colţ un mic atelier de pictură ad-hoc de care vor fi atraşi foarte repede câţiva copii talentaţi la desen.

Vremurile sunt aspre, în sălile de clasă copiii stau în paltoane, cu mâinile înroşite de frig. Dar şcoală se face, se învaţă cu sârg, deşi cursurile încep abia la jumătatea lui octombrie, după lungi săptămâni de lucru în agricultură, la cules de porumb, de roşii, de cartofi sau de sfeclă.

27

IV. Mangalia

O anexă a atelierului de lăcătuşerie e transformată gospodăreşte de Robert într-un mic refugiu ospitalier pentru colegii dornici de un moment de destindere; în mijloc tronează o sobă improvizată dintr-o ţeavă masivă de metal „hrănită” cu lemne sau cărbuni, într-un colţ stă şevaletul, dintr-un casetofon se aude muzică clasică, din când în când de pe sobă se răspândeşte un miros îmbietor de cafea. Între prezenţele din ce în ce mai familiare se distinge Tina, profesoara de fizică. Între maistrul boem şi profesoară se înfiripă o prietenie care se transformă încet în atracţie reciprocă, preludiu al unei încinse poveşti de iubire ce le va modifica destinul amândurora.

Fiecare este căsătorit, fiecare are câte doi copii, fiecare e nemulţumit de viaţa sa casnică. În curând legătura celor doi va deveni publică, se înmulţesc bârfele şi Partidul hotărăşte să intervină. Ambii intentează divorţ, dar sistemul reacţionează; cei doi amanţi sunt îndepărtaţi de la catedră şi transferaţi disciplinar în satul Albeşti. Rămaşi pe drumuri vor fi adăpostiţi în căminul liceului industrial; la schimb, pictorul va realiza câteva tablouri murale de mari dimensiuni pentru cancelaria liceului gazdă.

Mai târziu, se vor muta la Albeşti unde, la lumina lămpii cu gaz şi a sobei cu coceni de porumb vor consuma zilnic din romantismul poveştii de dragoste exilate la ţară.

Deşi mizeria este mare, atmosfera este mai respirabilă decât la Mangalia prin ingenuitatea colegilor şi a noilor elevi, bucuroşi să descopere că arta, în formele ei cele mai elementare se poate ivi şi-ntr-un colţ uitat de lume.

După un timp, Tina îşi recâştigă locuinţa din Mangalia, cei doi se căsătoresc şi noua familie

28

În atelier, la Mangalia

IV. Mangalia

În atelier, la Albești

La Școala nr. 3, Mangalia

depune cererea de emigrare. În curând sunt excluşi din învăţământ.

E de neînchipuit astăzi cum s-a putut trăi în ultimii ani ai domniei lui Ceauşescu. Mâncarea lipsea aproape în întregime (în toată Mangalia erau doar cinci magazine alimentare cu rafturile „pavoazate” de creveţi vietnamezi, borcane cu tocană de legume şi ... cam atât), erau cozi imense la „celebrele” tacâmuri de pui sau la banalele mere, pâinea se dădea pe cartele şi numai cu buletin de oraş, curentul electric funcţiona câteva ore pe zi, apa rece (fiindcă apa caldă era o raritate) se întrerupea aproape tot timpul, locuinţele, şcolile, instituţiile erau îngheţate. În clase buretele ud îngheţa instantaneu şi rămânea lipit de tablă. Traiul zilnic devenise el însuşi o ocupaţie aproape clandestină.

Singurul lucru care funcţiona cu toate motoarele era învăţământul politic care îi convingea pe oameni că trăiesc în cea mai minunată dintre lumile posibile.

În acest univers al întunericului, prietenii se înghesuiau la lumina unei baterii de tractor improvizate, bând câte o ceaşcă de „nechezol” (cafeaua din înlocuitori), bârfind regimul şi comentând emisiunile de la Europa Liberă, aşteptând salvarea de la Gorbaciov, care începuse „perestroika” la Moscova.

Aşa trăia şi Robert Perko cu noua lui familie.

Devenise fotograf ambulant. Vara colinda plajele cu aparatul în mână din zori până seara, noaptea developa fotografiile din timpul zilei; la terminarea sezonului colinda satele din jur făcând fotografii la serbări, la nunţi şi botezuri, improvizând o existenţă precară, luminată îndepărtat doar de speranţa emigrării.

Revoluţia din Decembrie 1989 a întâlnit-o la capătul răbdării. Aşa încât, în scurt timp, va părăsi România în drum către o existenţă necunoscută, cu 46 de ani în spate şi cu o valiză în mână, în care înghesuie în pripă câteva cărţi şi creioane, câteva desene şi un pic de ceramică autohtonă.

29

V. Exilul

german. Reîntoarcerea

Da, la 46 de ani, Robert Perko îşi complicase suficient viaţa. Pleca înspre necunoscut în aproape toate sensurile. Întâi, familia. Avea o soţie frumoasă, care-l iubea dar care trăia, probabil cu imaginea lui Robert artistul, Robert boemul, Robert cuceritorul, şi poate nu în ultimul rând, Robert – neamţul – cu – rude – bogate – în – Germania. Era o soţie răsfăţată, derutată puţin de atenţia cu care era înconjurată şi de privirile admirative ale bărbaţilor.

Mai existau apoi doi băieţei: aportul soţiei în noua familie, de îngrijit, de crescut, de câştigat, la urma urmei. Rămâneau în România, cu mama, în condiţii precare, Moţi şi Rosemarie, fetele lui, fiecare la o vârstă ingrată: cea mai mare, adolescentă la vârsta deciziilor şi pasiunilor absolute, cea mică înspre sfârşitul copilăriei, în căutarea inconştientă a unui sprijin, a unui model, a unui tată.

Apoi, meseria. Să devii maistru militar de marină în NATO era, la aproape 50 de ani, o imposibilitate fizică: militarii de vârsta lui se pensionau.

Pictură? Nu există în mitologia secolului al XX-lea imaginea artistului – miliardar, împărţindu-şi viaţa între castele şi yachturi, decât cu câteva excepţii (Picasso? Dali?) care în fond, sunt excepţia care confirmă regulă.

Părinţii erau, fără îndoială, un sprijin, dar, să nu uităm, un cuplu de pensionari, totuşi. Putea încă să bată bine un cui, să se adapteze într-o fabrică, dar mai avea oare vitalitatea şi inconştienţa care-ţi permit, în tinereţe, orice experienţă?

Frământări sufleteşti, temeri şi griji şi poate, ca un bob de scânteie, ca un vis părăsit, desenul şi pânzele, mirosul de ulei şi terebentină, umbra şevaletului din ce în ce mai difuză, din ce în ce mai departe...

“Drumul spre libertate” durează două zile întregi, cu miros de tutun, cu mâncare luată de pe ziarul desfăşurat peste genunchi, cu şosete de plastic, cu mutre suspecte, de lume “ce n-a văzut Parisul, “în trenul soios, carte de vizită pe roţi a comunismului ce rămânea în urmă cu fiecare kilometru făcut. Da, în urmă rămânea comunismul, fiindcă în cazanul social ce fierbea în spatele trenului accelerat, se agita, în convulsii vechea lume, lumea ştiută, lumea trăită şi nu paradisul visat, universul libertăţii şi al prosperităţii fără limite.

30

Așa mă simt eu în Germania ulei 62 x 41 cm

V. Exilul German. ReĂŽntoarcerea

31

V. Exilul German. Reîntoarcerea

Mama artistului, cele două fete și ginerele Nicu

La Kaiserslautern de Crăciun

Nepoata artistului, Livia, la 2 ani

32

Din compartimentul de clasa a doua, Robert, Tina, Florin şi Livius, cei doi băieţi ai Tinei, înfiaţi de Robert, coboară în lagărul de la Nürnberg: acte şi vizite medicale.

A doua zi, Alweier, lagăr de tranzit, trei săptămâni, dormitor comun de 40 de persoane: bătrâni,copii, bărbaţi, femei, de-a valma. Apoi, Enfingen, lagăr de înregistrare într-o fostă cazarmă americană înconjurată cu sârmă ghimpată, acte, declaraţii, acte, din nou declaraţii...

În sfârşit, Kaiserlautern, lagăr de tranzit amenajat într-un fost bordel, o lună de menaj la comun cu ceilalţi azilanţi şi mutarea într-un apartament închiriat şi mobilat de către părinţi. În Kaiserlautern, Robert îşi va petrece următorii douăzeci de ani de viaţă, transformat din cetăţeanul român Carol Robert Perko, în cetăţeanul german Karl Robert Perko. Douăzeci de ani de căutare şi regăsire de sine, douăzeci de ani în care se va modela şi apoi întări tiparul unui destin, atât social cât şi artistic. La capătul lor, vom întâlni artistul care a descoperit marile adevăruri de spus celorlalţi şi totodată metodele şi tehnicile plastice prin care să transmită mesajul său artistic.

Existenţa germană a fost, după mărturisirile artistului însuşi, un perpetuu zbucium interior. Deşi german el însuşi, deşi, în scurt timp, reuşise să-şi asigure siguranţa materială, apoi chiar confortul, deşi obţinuse un statut social onorabil (a fost lungă vreme, restaurator şi chiar şef al secţiei de restaurare al Theodor Zink Museum - Kaiserlautern, deşi îşi finalizase studiile de artă plastică la Studiengemeinschaft Darmstadt, Robert se simte înstrăinat şi va duce necontenit dorul ţării pe care o părăsise.

Theodor Zink Museum tempera 49 x 27 cm

Chinul său sufletesc e potenţat de neînţelegerile cu Tina, care se opune dorinţei lui de a-şi aduce lângă el fetele lăsate în România, despre care află în curând că o duc din ce în ce mai greu, lângă mama depăşită de exigenţele traiului cotidian. Se produce o îndepărtare lentă, chinuitoare, de femeia pe care o iubeşte, pe care o regăseşte din ce în ce mai puţin, rătăcită în propriile fantasme, din ce în ca mai îndepărtate de realitate.

Muzeul Theodor Zink, Keiserslautern

Atelierul personal din Germania

În curtea muzeului Theodor Zink

33

V. Exilul German. Reîntoarcerea

Prima expoziție în Germania (1991)

Artistul, în Germania

O alinare precară îl învăluie doar în orele, zilele, nopţile petrecute în atelier, printre desenele, cartoanele, pânzele şi mulajele în care-şi transferă neliniştile şi temerile, speranţele şi visurile.

În luna februarie a anului 1991 va deschide prima expoziţie personală de pictură şi grafică la “Edit Stein Haus” în Kaiserlautern.

Expune 86 de lucrări, unele executate în ţară, majoritatea realizate în noua patrie, sub titlul, oarecum sentimental, “Pictorul florilor şi al mărilor”. Lucrările sunt bine primite de public şi de critica de specialitate. Artistul este însă

34

îndemnat să se “integreze”, cu alte cuvinte să-şi adapteze universul plastic la orizontul de aşteptare al publicului german, să rupă rădăcinile cu care se identifică, să devină german “în cuget şi simţiri”.

În vara aceluiaşi an este invitat la Bienala Internaţională de Pastel Saint–Quentin, din Franţa, unde va expune 11 lucrări cu care va avea mare succes, lucrări care se află acum în colecţii particulare din Germania, Olanda sau Franţa.

În fapt, artistul va deveni un invitat familiar al acestui eveniment cultural, participând la fiecare ediţie. În anul 1992, participă la două expoziţii colective, mai întâi la “Galeria de Arte 41” din Kaiserlautern şi, ulterior , la Memlingen.

Angajarea lui prin concurs la Theodor Zink Museum - Kaiserslautern, ca restaurator, şi ascensiunea sa profesională, munca de zi cu zi în familiarizarea cu diverse tehnici de restaurare, documentarea şi studiile de istorie a artei, de estetică, îl motivează, îi lărgesc orizontul artistic şi-l îndeamnă să se profesionalizeze şi prin studii de specialitate. Aşa încât se va înscrie la Studiengemeinschaft Darmstadt, secţia “Freies Zeichen un Malen”, cursuri de 5 ani, pe care o va absolvi în 2 ani şi jumătate, fiind invitat ulterior şi ca profesor-asistent în instituţie, la catedra profesoarei sale cele mai îndrăgite, doamna Iuta Ieger.

În aceşti ani se va produce despărţirea de Tina şi va reuşi să-şi împlinească visul de a-şi aduce fetele lângă el şi de a le asigura o perspectivă de viitor.

Dorul de România îl macină şi va folosi, de acum înainte fiecare prilej de a-şi revizita ţara natală. Aici, la Mangalia, îşi va vindeca rănile, îşi

V. Exilul German. Reîntoarcerea va încărca bateriile, pentru un an şi încă un an, înainte de a reveni în ţara unde se simte în continuare exilat. Un concediu petrecut în 1995 în Moldova şi Bucovina îi dă şansa de a întâlni familia Andrei, preotul paroh al bisericii Bărboi din Iaşi cu care leagă o caldă prietenie. Familia Andrei îl familiarizează cu frumuseţile Bucovinei, îl introduce în lumea culturală şi artistică a Iaşului şi, totodată, îl îndeamnă să se elibereze de frământările interioare, evocându-şi vicisitudinile şi bucuriile printr-o carte.

Prin grija şi la insistenţele calde ale acestei familii va apărea în anul 1996, la editura “Gh. Asachi” din Iaşi volumul de confesiuni “Inscripţie pe şevalet”, ilustrat cu lucrări din opera artistului şi prefaţat de criticul plastic Aurel Leon, o legendă vie a locurilor.

Despre Karl Robert Perko, scriitorul ieşean scrie: “ Robert e pictor marin. Cu asta se recomandă. Are o culoare ademenitoare, compusă din sentimente şi poezie. Gestul originar al picturii lui Robert este refuzul oricărei retorici şi tângi melancolice. Stilistica lui e percepută cu uşurinţă, mai ales în morfologia ei. Robert îşi gospodăreşte opera cu dragostea cu care un ţăran îşi vede livada cu pomi. În Galeria de Stat de la Budapesta există sala şcolii de la Baia Mare, care se deosebeşte de rest. Strigă de la distanţă că e din România. La fel, strigă pictura lui Robert.

Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscenţe de romantism, pictura lui e un eveniment al bucuriei de viaţă, de lumină, contrară deformării nordice. Pictura lui solară e de la Mangalia”.

Timpul, familia, lucrul în atelier, activitatea expoziţională intensă, îl înseninează pe pictorul care îşi regăseşte vitalitatea, exuberanţa, ba chiar disponibilităţile sentimentale.

Prin vara anului 2000 este văzut la Mangalia în compania unei tinere şi superbe fete blonde, zveltă şi longilină, pe care o recomandă drept viitoare soţie.

Deschide şi o amplă expoziţie de pictură şi grafică în foaierul Casei de Cultură din Mangalia, expoziţie ce se bucură de mare succes.

Tuturor celor pe care îi întâlneşte le mărturiseşte că inima lui e la Mangalia şi că aşteaptă cu nerăbdare să revină şi să se stabilească definitiv la malul mării.

De câţiva ani, pictorul s-a stabilit în Mangalia. E căsătorit, cum altfel, cu o femeie frumoasă, Ana, e volubil, activ, gata să se dăruiască oricui: copiilor pe care îi învaţă să devină viitori artişti, oamenilor din jur pe care ar dori să-i vadă apreciind frumosul artistic, prietenilor, familiei din Germania care şi-a găsit rostul, românilor toţi şi României, iubirea lui cea mai mare.

35

V. Exilul German. Reîntoarcerea

cu soția la o expoziția de pipe, în Mangalia

cu Șeful Statului Major al Forțelor Navale, contraamiral Dorin Dănilă

cu Viorel Oleniuc și Mirela Frusescu expoziție la Mangalia

cu Octavian Cosma, redactor-șef Revista RiViERA

prima expoziție a elevilor maestrului

36

maestrul și primul ucenic

familia Perko și familia Nedelcu

V. Exilul German. Reîntoarcerea

acasă, la Mangalia

ultimul atelier din Germania

Robert și Ana Maria colecția privată de pipe

citind povești nepoatei Livia

soția, Ana Maria

acasă, la Mangalia, trei generații

37

VI. Opera

Trăsăturile definitorii ale creaţiei plastice ale artistului Karl Robert Perko sunt realismul şi constanţa stilistică.

Sursa lor originară e probabil, condiţia de autodidact, de self made man, a omului care se va profesionaliza de-a lungul întregii vieţi, asimilând cunoştinţe, tehnică şi viziune din fiecare întâlnire artistică pe care întâmplările vieţii i-o aşază în drum

Cursurile academice şi expertiza plastică vor veni într-o perioadă de maturitate existenţială, în Germania, prin obţinerea licenţei de desen aplicat (pictură şi grafică la Studienge Meinschaft Darmstadt “Freies Zeichen un Malen”) şi munca migăloasă de cercetare şi restaurare la Theodor Zink Museum din Kaiserlautern.

Nu mai puţin identitatea sa stilistică e fructul temperamentului său de german “altoit” cu o viguroasă mlădiţă sudică, mediteraneeană.

Astfel rigoarea saxonă disciplinează elanul latin, gravitatea nordică ordonează impulsul dionisiac, incendiul interior sublimează în strălucire distribuită echilibrat universul plastic ce-i caracterizează viziunea interioară.

La modul esenţial, Robert Perko e un pictor marin, aşa cum şi-a dorit-o întotdeauna. Dar un pictor naval, în descendenţa lui Dimitrie Ştiubei, o retină fidelă a ambarcaţiunilor civile sau militare în care acestea dintâi sunt subiectul, iar marea doar fundalul pe care trăiesc, nu.

Viziunile sale sunt seduse de alteritatea esenţială a mării în care liniştea şi tumultul se pot înlocui în fiecare clipă una pe alta, lumina cu ameninţarea întunecată a adâncurilor, albastrul ceresc cu cenuşiul opac, sidefiul strălucitor cu verdele acvatic. Dincolo de propria sa realitate de esenţă primordială, apa e semn, e simbol, e metaforă a oglindirii interiorului sufletesc în propriile sale nelinişti şi spaime.

Sinele artistului percepe instinctual această prezenţă covârşitoare pe care redând-o, reprezentând-o, transfigurând-o, încearcă să o transforme în realitate plastică armonică, echilibrată, inteligibilă, acceptabilă pentru suflet nu ca stihie ci ca izvor de frumuseţe, de linişte, de meditaţie estetică.

De aceea mările plasticianului de la mare, deşi vălurite, zbuciumate, nestăpânite, devin subiect de contemplaţie calmă, degajată, apolinică. Robert nu îşi reprimă sentimentul, îl disciplinează.

38

Și totuși voi supraviețui acuarelă și tempera 50 x 38 cm

39

VI. Opera

Cum spuneam, carcasa germană e saturată cu sentimentalitate latină, la ocazii chiar cu zeflemeaua subţire balcanică. Dar niciodată emoţionalitatea genuină nu e lăsată să se reverse ca lavă, ci rostuită în forme şi structuri elaborate atent, cu frica şi severitatea protestantă, nordică, teutonă alarmate de ridicolul expresivităţii neîngrădite.

Sunt elocvente în acest sens pasiunea şi devotamentul eului său artistic pentru desen.

Artistul elaborează minuţios, cu o infinită meticulozitate încadrarea fiecărui element component într-o structură articulată mental, a fiecărui detaliu în ansamblul final. Tumultul său pasional, amalgamul de senzaţii, trăiri, viziuni fulgurante transpare, vioi parcă evadând nărăvaş în culoare. Cromatica tablourilor creatorului plastic e una intensă, solară, mediteraneeană.

Albastrul e viu, e vital, vine din siniliul albăstrelelor sau al lanurilor de in, roşul se naşte din incandescenţa macilor verii, verdele e proaspăt ca iarba şi frunza lunii lui mai, cenuşiul e culoarea pomilor uzi în noiembrie, negrul nu e funerar, ci dens şi cleios ca smoala cu care sunt călăfătuite barcazele înaintea sezonului de pescuit.

Tematic, creaţia picturală e, aşadar, dominantă de marine. Artistul nu concede nici un privilegiu unei anume ipostaze a mării: se distribuie egal între răsărituri somptuoase, amieze placide, furtuni înfricoşate sau asfinţituri romantice.

Disponibilitatea interioară, dar şi curiozitatea artistică îi permit lărgirea universului exploatat pictural. Peisajele pitoreşti explorând arealul dobrogean cu geamii, case tătăreşti, drumuri de ţară, smochini sau măgari, alternează cu imagini moldovene cu turle de biserici, schituri

40

Marinar pictând sculptură în bronz

Ana Maria sculptură în lut

Țărancă cu pâine sculptură în bronz

Autoportret în gips

VI. Opera

Câmp de levănțică ulei 73 x 47 cm

sau elemente de arhitectonică rurală tradiţională. Şi peregrinările pictorului prin Germania, Franţa, Italia, Spania, Grecia au lăsat mărturii plastice seducătoare prin exactitatea desenului şi cromatica îmbietoare, suculentă.

O prezenţă discretă, autobiografică, e recognoscibilă în nevoia de a-şi reprezenta atelierul, mai modest şi improvizat la începuturi, mai elaborat, mai histrionic, acum la vârsta maturităţii artistice.

Florile îşi îmbină splendoarea cromatică cu alăturări experte de obiecte cu iradiaţie poetică proprie: cărţi vechi, ceainice sau ceşti patinate de vreme, interioare ţărăneşti vag sugerate.

Căutarea artistică îl conduce pe pictor către seducţia impresionistă sau chiar către însolitul suprarealist, mai ales în perioada actuală.

Rigoarea realistă îi nuanţează însă chemarea către exces în aşa fel încât produsul artistic rămâne în interiorul unui univers liniştitor, cotidian.

Un loc aparte în universul artistic este reprezentat de către grafică. Desenul în creion, peniţă sau cărbune privilegiază naturile moarte care relevă cu uşurinţă fineţea liniei, dispunerea savantă a umbrelor sau exactitatea conturului.

Nu în ultimul rând tentativele sculpturale sunt meritorii, adăugând o notă autobiografică, altfel respinsă constant. Câteva mulaje în gips, câteva sculpturi în lemn reprezintă autoportrete ale artistului la diferite vârste.

Sintetizăm, la final, câteva dintre constatările anterioare: realism substanţial, cromatică intensă, pasională, rigoare a compoziţiei, imaginaţie vie în cadrele unui univers ospitalier, omenesc, ferit de angoase sau iraţional, oglindă a unui spirit solar, încrezător, care celebrează prin fiecare creaţie plastică şi prin întreaga operă în sine miracolul existenţei ca atare, bucuria de a fi în lume, cu lumea.

Prof. Ionel Dumitrescu

41

VII. Lucrări

reprezentative

Singurătate ulei 70 x 50 cm

La Marea Nordului ulei 66 x 36 cm

42

BarcÄ&#x192; pe mal ulei 90 x 63 cm

43

VII. Lucrări reprezentative

Bine ați venit în port ulei 67 x 49 cm

Joc de culoare ulei 55 x 43 cm

44

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Impresii din Grecia ulei 50 x 34 cm

45

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Mal abrupt ulei 80 x 63 cm

46

VII. Lucrări reprezentative

Stânca iubirii ulei 67 x 48 cm

47

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Farul vechi ulei 57 x 46 cm

48

Pescador în nord ulei 67 x 47 cm

Stânci pe înserat ulei 68 x 36 cm

49

VII. Lucrări reprezentative

Măslinii (Spania) ulei 69 x 54 cm

Pipa ulei

56 x 53 cm

Măslinul ulei cuțit 48 x 42 cm

51

VII. Lucrări reprezentative

Crescătoria de tauri (Sevilia) ulei cuțit 67 x 46 cm

Stânci în Franța ulei cuțit 57 x 36 cm

52

VII. Lucrări reprezentative

Pomul ulei cuțit 67 x 40 cm

Peisaj Franța ulei 48 x 35 cm

53

VII. Lucrări reprezentative

Măgarul (Spania) tempera 47 x 35 cm

Presă de ulei (măsline) tempera 44 x 31 cm

54

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Banca de lemn tempera 25 x 24 cm

Moara de cereale tempera 25 x 17 cm

55

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Cuptorul de pâine (Spania) ulei 79 x 57 cm

Marinar italian ulei 74 x 51 cm

56

VII. Lucrări reprezentative

Ana Maria ulei 86 x 36 cm

Curte interioară ulei 52 x 31 cm

VII. Lucrări reprezentative

Blajinul pastel 56 x 38 cm

Privesc în trecut ulei 49 x 35 cm

58

VII. Lucrări reprezentative Somn de amiază ulei 58 x 46 cm

La prânz în Sevilia ulei 59 x 40 cm

59

VII. Lucrări reprezentative

Flori pe stradă ulei 33 x 25 cm

Moară spaniolă ulei 39 x 31 cm

60

VII. Lucrări reprezentative

Portocale și lămâi pastel 34 x 25 cm

Spaniola ulei 33 x 25 cm

61

SoČ&#x203A;ia mea, Ana ulei 69 x 38 cm

62

VII. Lucrări reprezentative

Măști la Veneția ulei 43 x 33 cm

Costume de carnaval pastel 38 x 36 cm

Clovn Veneția I pastel 27 x 24 cm

63

VII. Lucrări reprezentative Carnaval Veneția ulei 28 x 26 cm

Clovn Veneția II pastel 28 x 21 cm

64

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Enescu colaj 24 x 19 cm

65

VII. Lucrări reprezentative

Tabloul ulei 54 x 40 cm

Schiță pentru nud cerneală 31 x 24 cm

66

VII. Lucrări reprezentative

Ana ulei

90 x 60 cm

Schiță pentru nud tuș și sepia 30 x 21 cm

67

VII. Lucrări reprezentative

Paradox cărbune 57 x 26 cm

Bătrân sepia 56 x 28 cm

Mișcare anatomică cretă albă 52 x 38 cm

68

VII. Lucrări reprezentative

Carmen ulei 68 x 50 cm

Fantezie spaniolă tempera 58 x 35 cm

Sărutul tempera 45 x 31 cm

69

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Fotograf (Sevilia) tempera 49 x 35 cm

JucÄ&#x192;torii de table (Mangalia) ulei 68 x 47 cm

70

VII. Lucrări reprezentative

Afrodita ulei 49 x 37 cm

Pisica și călugărul tempera 44 x 30 cm

71

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

MegaliČ&#x203A;i pastel 38 x 26 cm

Concert Bach ulei 56 x 40 cm

72

VII. Lucrări reprezentative

Odihnă la mare ulei 88 x 50 cm

Zmeul ulei 64 x 45 cm

73

Tributul mÄ&#x192;rii ulei 67 x 44 cm

Ceasul ulei 43 x 30 cm

74

VII. Lucrări reprezentative

De ce atâta mizerie? tempera 52 x 28 cm

Plajă în Grecia tempera 43 x 32 cm

VII. Lucrări reprezentative

Balcic ulei

45 x 30 cm

Din nou acasă ulei 38 x 25 cm

VII. Lucrări reprezentative

Crescătoria de mufloni pastel 37 x 24 cm

Capra tempera 40 x 29 cm

Poarta lui Moș Gheorghe ulei 17 x 12 cm

77

Câmp de floarea soarelui ulei 61 x 21 cm

Pârâul (Franța) ulei cuțit 38 x 22 cm

Far vechi tempera 48 x 28 cm

78

VII. Lucrări reprezentative

Stradă la Voitinel ulei 35 x 26 cm

Pomul primăvara ulei cuțit 48 x 40 cm

79

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Uimirea unui copil (Praga) ulei 62 x 44 cm

VeneČ&#x203A;ia nordului tempera 38 x 24 cm

Haidelberg ulei 35 x 25 cm

80

VII. Lucrări reprezentative

Port în Italia ulei 82 x 40 cm

Podul (Roma) ulei 52 x 29 cm

Case spaniole tempera 40 x 19 cm

VII. Lucrări reprezentative

Libertatea cailor ulei 55 x 36 cm

Stânca diabolică ulei 49 x 36 cm

82

VII. Lucrări reprezentative

Stradă Albești pastel 39 x 31 cm

Frumoasa Veneție ulei 58 x 37 cm

Port englez tempera 69 x 37 cm

83

VII. Lucrări reprezentative

Înainte de ploaie ulei 38 x 23 cm

Zbuciumul mării tempera 40 x 26 cm

84

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Marinarii ulei 58 x 34 cm

Far din Normandia ulei 44 x 26 cm

85

Agitație în port (Barcelona) ulei Manevră în port ulei 52 x 32 cm

86

62 x 37 cm

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Ă&#x17D;n port la Barcelona ulei 53 x 45 cm

Portul modern (Barcelona) ulei 57 x 43 cm

87

VII. Lucrări reprezentative În val ulei

61 x 49 cm

Fantezie marină ulei 60 x 40 cm

VII. Lucrări reprezentative Dis de dimineață ulei 61 x 46 cm

Caiacele pastel 55 x 33 cm

89

VII. Lucrări reprezentative

Bărci la cheu ulei 83 x 55- cm

Regata ulei 79 x 56 cm

90

VII. Lucrări reprezentative

Spre casă ulei 50 x 34 cm

91

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Albastru ulei 39 x 30 cm

92

VII. Lucrări reprezentative

Liniștea mării tempera 42 x 27 cm

Navă la orizont Tempera 47 x 26 cm

93

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Velier I tempera 28 x 20 cm

Velele ulei

80 x 54 cm

94

VII. Lucrări reprezentative

Velier IV tempera 29 x 20 cm

În culoare ulei 84 x 65 cm

95

VII. Lucrări reprezentative

Speranța ulei 56 x 50 cm

Marină ulei 53 x 34 cm

96

VII. Lucrări reprezentative

Marea pastel 65 x 35 cm

Cele două pastel 60 x 41 cm

97

VII. Lucrări reprezentative

Ajută-mă Doamne! ulei 65 x 42 cm

98

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Valul cel mare ulei 69 x 43 cm

Dialogul cerului cu marea pastel 49 x 33 cm

Cu vânt din pupa pastel 42 x 28 cm

99

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Rosemarie tempera 45 x 29 cm

100

VII. Lucrări reprezentative

Navă de salvare ulei 44 x 22 cm

Fregata “Ferdinand” ulei 67 x 47 cm

101

VII. Lucrări reprezentative

Ofelia tempera 35 x 23 cm

Livia Maria acuarelă 56 x 40 cm

102

VII. LucrÄ&#x192;ri reprezentative

Pericol ulei 60 x 47 cm

Mama Leontina ulei 54 x 34 cm

103

VII. Lucrări reprezentative Schiță cerneală 19 x 12 cm

Pe întinsul mării kamayo 46 x 35 cm

Pe punte creion 34 x 23 cm

Din pupa creion

41 x 31 cm

La datorie kamayo 60 x 44 cm

Farul vechi (Olanda) tuș

47 x 27 cm

104

VII. Lucrări reprezentative

Coleziunea creion 75 x 29 cm

Gemenele kamayo

Sevim creion

55 x 41 cm

33 x 15 cm

La ancoră creion 32 x 23 cm

Marină creion 35 x 21 cm

105

VII. Lucrări reprezentative

Kaiserslautern creion 44 x 31 cm

În Bavaria tuș 38 x 27 cm

Stradă din Loret del Mar kamayo 25 x 19 cm

La râu cărbune 40 x 27 cm

106

VII. Lucrări reprezentative

Iarna în Germania pastel bicolor

Geamia creion

40 x 31 cm

35 x 26 cm

Ruinele castelului Barbarosa (KL) kamayo 60 x 42 cm

Școala de muzică (Kaiserslautern) creion 44 x 30 cm

Școala din Albești tuș și creion 38 x 25 cm

107

În camera de oaspeți cărbune 54 x 38 cm

Moș Karl cărbune 39 x 30 cm

Iosefina cărbune

50 x 32 cm

Mașină de tăiat istorică creion

25 x 18 cm

108

VII. Lucrări reprezentative

La taifas cărbune

47 x 34 cm

Moșneagul cărbune 50 x 31 cm

Cuptorul de pâine (Albești) creion 22 x 16 cm

Bunica mea creion

32 x 21 cm

109

VII. Lucrări reprezentative De ce? creion 51 x 37 cm

Somn dulce creion 41 x 26 cm

110

Doamna “C” creion

35 x 26 cm

Carnaval la Veneția cărbune 22 x 23 cm

Autoportret cărbune

40 x 58 cm

Extaz creion și cărbune 42 x 32 cm

Ana cărbune

54 x 35 cm

111

VIII. Impresii

112

113

VIII. Impresii

114

VIII. Impresii

115

VIII. Impresii

116

VIII. Impresii

117

VIII. Impresii

118

VIII. Impresii

119

VIII. Impresii

120

VIII. Impresii

121

Integrată în pictura realistă, cu vagi reminiscențe de romantism, pictura lui e un eveniment al bucuriei de viață, de lumină, contrară deformării nordice. Pictura lui solara e de la Mangalia

ISBN:

Aurel Leon