DRUMUL TELEAJENULUI ȘI DRUMUL BUZĂULUI. NOI REPERE GEOGRAFICE ȘI ISTORICE Alexandru-Ionuț CRUCERU

DRUMUL TELEAJENULUI ȘI DRUMUL BUZĂULUI. NOI REPERE GEOGRAFICE ȘI ISTORICE Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ2 Cuvinte cheie: drumuri vechi, Teleajen, Buzău, geografie istorică, Brașov, Carpați Keywords: historical roads, Teleajen, Buzău, historical geography, Brașov, Carpathians

Drumul Teleajenului și drumul Buzăului în conștiința modernă și contemporană Studiile întreprinse asupra drumurilor din perioada medievală de la Curbura Carpaților, au dedicat pagini ample celui de pe Teleajen. Nu același lucru se poate afirma cu privire la drumul Buzăului, care a rămas până astăzi o problemă deschisă în ceea ce privește traseul și întreaga sa existență.

Plecând de la câteva observații și opinii reprezentative, în subcapitolul prezent vom încerca să urmărim dinamica gândirii științifice în secolul trecut și percepția asupra traseului pe care ambele căi de comunicație l-au avut. O poziție categorică pentru localizarea drumului Teleajenului pe valea Drajnei, prin pasul Tabla Buții, întâlnim la istoricul N. Iorga (1925), personalitate care a avut după cum se știe strânse legături cu această parte a Prahovei, și cu privire la care a făcut dese referiri: „Dar pe la 1476 erau acum încă două drumuri, interne și ele, al Teleajenului, cu vama la Drajna, și al Buzăului”3.

Pentru exprimarea aceleiași idei, istoricul îl citează într-o altă operă pe Ștefan Greceanu, care afirmă că: „(drumul) nu era pe la muntele Bratocea, pe unde izvorăște apa Teleajenul, ci pe la Vârful lui Craiu și terasa Tabla Buții, unde izvorăște apa Telejinelului, și este și valea Cerașului, se făcea circulația pe atunci, și așa mai jos și revenia tot în Valea Teleajenului spre Văleni către Ploiești”4. Tot la începutul secolului trecut, mai precis în anul 1913, Gh. Zagoriț dădea la lumină sub îndrumarea ilustrului profesor Simion Mehedinți

1 2 3 4

johnny_cruceru@yahoo.com. ezar_m8ro@yahoo.com.

N. Iorga, Istoria comerțului românesc. Epoca veche, 1925, pp. 70-71.

N. Iorga, Documente de pe Valea Teleajenului, 1925, p. 1.

Mousaios XVII, Buzău, 2012, p. 249 – 275.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

250

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

materialul de referință intitulat: „Trecătorile Teleajenului”. Prin intermediul său, autorul evidențiază câteva evenimente istorice în care trecătorile Subcarpaților de Curbură au jucat un rol determinant, și stabilește calea principală „pe la Teleajen”, prin punctele: Văleni (poate Teișani) – valea Drajnei – Plaiul Buților (prin punctul La Cruce) – muntele Craiului – Tabla Buții5. Din săracele aprecieri ale lui Gh. Zagoriț cu privire la drumul istoric al Buzăului menționat în privilegiile comerciale pentru brașoveni la 1476, de reținut este următorul paragraf cuprins într-o notă de subsol: „Probabil la 1476 s-a înțeles prin drumul Buzăului sau o potecă lăturalnică, sau, mai bine de crezut, o ramură din drumul Teleajenului ce se va fi desfăcut dela Drajna spre orașul Buzău, prin Valea Buzăului”. Această din urmă concepție este preluată de Ecaterina Zaharescu în anul 1923, dar spre deosebire de cel care a formulat-o, autoarea o expune mai mult ca pe un adevăr decât ca pe o simplă presupunere: „Acest drum al Teleajenului, făcea legătura și între provincia de peste Carpați și drumul Buzăului, care prin Bâsca Chiojdului și Zeletin se unea cu drumul Teleajnului, la castrul roman de la Drajna-de-Sus”6.

Studiile efectuate până în a doua jumătate a secolului XX cu privire la drumurile Văii Teleajenului nu i-au acordat importanță celui de pe Plaiul Șerban Vodă, nici vreun merit deosebit în istoria țării. Acest fapt este corectat de C. Săvulescu în anii ’70 prin expunerea într-o lumină nouă a trei evenimente militare din timpul lui Mihai Viteazul și Radu Șerban, pe care le consideră strâns legate de existența sa. Deși nu dezvoltă în demonstrație latura comercială a drumului, nefiind obiectivul primordial al studiului său, C. Săvulescu aduce totuși un argument esențial în această privință, punând în legătură așezările din registrele comerciale ale Brașovului, de la începutul secolului al XVI-lea, cu drumul de pe Plaiul Șerban Vodă: „Nu avem documente asupra drumului parcurs de cele 72 de care din Homorîciu, Plopeni, Slănic, Teișani, Teleajen și Văleni trecute în registrele Brașovului din secolul al XVI-lea, dar credem că și drumul de pe Plaiul Șerban Vodă a fost folosit”7. De asemenea, autorul admite că dacă pe muntele Sf. Ilie avea loc o nedeie în veacurile trecute, în fiecare vară la data de 20 iulie, relația satelor de pe Valea Teleajenului cu Brașovul era o realitate cu rădăcini străvechi. C. Săvulescu îi oferă alternativ statutul de potecă și de drum, evită să îl desconsidere, precum și să îi ofere un loc prea însemnat, însă este de apreciat

5 6

7

Gh. Zagoriț, Trecătorile Teleajenului, 1913, p. 71.

E. Zaharescu, Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și antropogeografică, 1922, p. 148.

C. Săvulescu, Drumul istoric ascuns de pe Plaiul Șerban Vodă, 1977, p. 192.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

251

că pentru întâia dată, prin acest articol calea de pe Plaiul Șerban Vodă atrăgea atenția prin ceea ce însemnase în veacurile XVII -XVIII. Geograful Cezar Popescu (1979) face constatări în spiritul autorilor care l-au precedat. Și în opinia sa „drumul cel mare al Brașovului” sau drumul Teleajenului trecea prin punctul Vama Buzăului, pasul Tătaru, valea Drajnei și se continua spre Târgșor și Gherghița. Cât privește pe cel de-al doilea, C. Popescu expune un punct de vedere care întărește afirmațiile lui Gh. Zagoriț și Ecaterinei Zaharescu: „drumul Buzăului se desprindea din cealaltă arteră (drumul Teleajenului) de transport în dreptul confluenței Drajnei cu Ogretinul; de aici se dirija către est, de-a lungul văii Zeletinului, a Bâscii Chiojdului și în continuare pe albia Buzăului, către târgul din Buzău și schelele dunărene (mai însemnată fiind Brăila)”8.

Subiectul este atins tangențial și de Gheorghe I. Cantacuzino când face referire la cetatea de la Tabla Buții. Cantacuzino scrie că în apropiere de acest punct „se uneau drumuri venind de pe valea Teleajenului și Telejenelului, ca și de pe cursul Buzăului, dinspre Cislău, pe Bîsca Chiojdului sau pe Siriu, într-un singur drum purtînd numele semnificativ de Drumul Tătarului, care ducea spre Țara Bîrsei”9. În final, amintim studiul istoricului Mihai Rachieru, intitulat „Drumul Teleajenului sau Calea Vălenilor”, în care este citat același Ștefan Greceanu pentru descrierea traseului. M. Rachieru nu face nicio referire la drumul Buzăului, iar pe cel de pe Plaiul Șerban Vodă îl socotește un drum de oi „foarte greu”, întrucât de la Schiulești munții se puteau trece doar cu 10-12 boi la un car10.

Din informațiile prezentate se desprind următoarele idei acceptate astăzi de cercetători: 1. Drumul Teleajenului trecea prin Vălenii de Munte - valea Drajnei - Tabla Buții - Vama Buzăului 2. Drumul Buzăului se desprindea din primul în zona Drajnei, pentru a urma valea Zeletinului - valea Bâscii Chiojdului - valea Buzăului.

8

9 10

C. Popescu, Studiul geografic al populației şi aşezărilor din zona subcarpatică şi montană dintre Buzău şi Teleajen, 1979, p. 103.

G.I. Cantacuzino, Cetățile medievale din Țara Românească (sec. XIII-XVI), 1981, p. 132.

M. Rachieru, Drumul Teleajenului sau Calea Vălenilor, 1986, p. 56.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

252

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o viziune nouă Într-o scrisoare din 1476, domnitorul Vlad Ţepeș enumeră cele patru drumuri principale străbătute de braşovenii care soseau în Muntenia cu produse de negoț: „Şi v-a slobozit D-zeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe Prahova şi pe Teleajăn şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă”. E o problemă pentru noi, afirmă Gh. Zagoriț (1913), ce s-a înțeles atunci prin drumul Buzăului, avansând supoziția că cel mai probabil era doar o ramură a drumului Teleajenului. Nu mai puțin controversată este însă identificarea aceluia din urmă, care în contextul concurenței cu căile vecine reușea să fie principala poartă dintre Țara Românească și Țara Bârsei. În ceea ce ne privește, considerăm că fiecare din drumurile menționate au avut identități și trasee separate, de natură să deservească întregul complex de așezări implicate în circulația mărfurilor. Cel dintâi argument rezidă în conformația însăși a reliefului. Țara Bârsei este alcătuită din trei compartimente: Depresiunea Țara Bârsei, Depresiunea Sf. Gheorghe și Depresiunea Târgul Secuiesc. Fiecare entitate geografică o găsim în relație organică cu cel puțin o trecătoare sau drum spre ținutul de la sud de Carpați: Depresiunea Țara Bârsei cu pasul Timișului (drumul Prahovei), Depresiunea Sf. Gheorghe cu pasul Bratocea și Depresiunea Târgul Secuiesc mai mult cu pasul Tătaru. Desigur, fluxurile de mărfuri și călători au avut în realitate un caracter mult mai complex, fiind direcționate cu precădere din și spre orașul Brașov.

Cel mai vechi privilegiu pentru negoțul cu Țara Românească aparține Sașilor din Ardeal, și a fost dat de Ludovic cel Mare al Ungariei în 1358. Prin el, brașovenii câștigau dreptul să facă negoț între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița se varsă în Dunăre, până unde se varsă Siretul11. Actul care decurge din dreptul de suzeran al regelui Ungariei, confirmat la 1395 și de regele Sigismund, denotă că înainte cu zece ani ca Vladislav să stabilească vama tricesimei la Câmpulung, traseul obligatoriu al mărfurilor ardelene nu era pe drumul Branului, ci prin cele dintre Prahova și Buzău care se legau cel mai facil la porturile dunărene. În virtutea unui mai vechi obicei, negustorii ajungeau în secolul XIV din Valea Teleajenului la Brăila și Cetatea de Floci urmând două rute principale: pe una ocolitoare, prin Starchiojd – Cislău – Buzău - Brăila și prin valea Zeletinului. Drept dovadă, populația numeroasă care și-a găsit adăpost din cele mai vechi timpuri pe văile Subcarpaților de Curbură, formând în cursul lor superior ceea ce N. Iorga numea o „Românie populară”. Dacă a existat

11

P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, 1944, p. 95.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

253

formațiunea prestatală intuită de M. Comșa și alți autori cu centrul lângă Slon, ea trebuie acceptată alături de un drum care să-i confere vigoare în relație cu ținuturile învecinate. Nici una din descrierile Țării Românești din secolele XVIII-XIX nu indică un drum mai însemnat pe cursul propriu-zis al râului Buzău. Nici măcar potecile menționate târziu de Tunusli și Dionisie Fotino în plaiul „despre Buzău” nu trec muntele cel mare prin valea Buzăului12. Aceasta fiindcă toate căile comerciale evitau văile sălbatice, împădurite, unde negustorii putea cădea ușor pradă tâlharilor. Dacă nu a fost pe valea Buzăului înseamnă că drumul trebuie căutat în alt loc, și desigur, unde în altă parte decât spre Valea Teleajenului? Analizând terenul și situația drumurilor din munții Buzăului în lumina cunoștințelor istorice și arheologice, vedem că cea mai estică trecătoare importantă spre Țara Bârsei este Pasul Tabla Buții, numită și Pasul Buzăului. Așadar, dacă cel mai estic drum din Țara Românească spre Țara Bârsei trecea pe Valea Drajnei și ieșea la Vama Buzăului, credem că nu greșim înaintând supoziția că acesta a fost adevăratul drum al Buzăului.

Pe unde trecea drumul Teleajenului, dacă se infirmă ipoteza cunoscută, și ce dovezi ne vin în ajutor? Cea mai scurtă cale transcarpatică practicabilă căruțelor, care deservea scopurilor comerciale și militare nu era pe valea Drajnei ci trecea direct peste culmile de la apus de râul Teleajen și ieșea lângă Brașov. Era drumul istoric reconstituit de C. Săvulescu pe care autorul se mulțumește să îl numească așa cum a rămas în tradiția locală: Plaiul Șerban Vodă13.

De la Schiulești drumul Teleajenului avea următorul traseu: muntele Trifoiul – muntele Radila - muntele Sf. Ilie – muntele Grohotișul – muntele Bobul – Bratocea – pârâul Babarunca – La Șanț (vamă) - Săcele14.

Informații de primă importanță ce relevă o asemenea realitate ne vin de la Sulzer, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta apreciază că trecătoarea Bratocei fusese „foarte umblată - sehr getrieben - mai înnainte” (Sulzer citat de Gh. Zagoriț, p. 91) și dă această potecă, alături de cea a Doftanei, pe la Șanțul Vechi (die alte Schanze). El mai adaugă că sunt “singurele două drumuri pe care se poate duce cu ușurință marfa din Ardeal în Țara Românească”15.

Independent de drumul prin pasul Tătaru, „pe la satul și muntele Ceraș”, autorul indică un drum prin Văleni - muntele Vârful Craiului - Șanțul Vechi.

Este cert că Gh. Zagoriț a văzut în drumul prin pasul Bratocea doar calea de pe

12 13 14 15

Gh. Zagoriț, op. cit., p. 66.

C. Săvulescu, op. cit, p. 188.

Ibidem, p. 191.

Gh. Zagoriț, op. cit, p. 90.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

254

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

cursul Teleajenului, actualul DN1A care trece prin Depresiunea Cheia. Faptul că la 1781, Sulzer prezintă drumul prin Bratocea ca drum de culme nu este nici o întâmplare, nici o confuzie, cum afirmă Gh. Zagoriț (1913, p. 90).

Dintr-un document prin care Dan al II-lea se învoiește cu brașovenii să poată umbla liberi cu „negoațe” ca în vremea lui Ioan Mircea voievod, cunoaștem principalii poli economici ai Țării Românești la 1431, și anume târgurile și vămile: Rucăr, Câmpulung, Argeș, Târgoviște, Târgșor, Săcuieni, Gherghița, Brăila, Buzău și Floci. Fiecare dintre ele avea una sau mai multe variante de drumuri prin care comunica cu Brașovul.

Printre scutirile de prestații și dăjdii oferite de voievodul Dan al II-lea unor boieri în anul 1425, părților lor din Măneciu, Poenile Vărbilău, Stănești și Berevoești, sunt menționate scutirile „de transporturi și de călăuze”16. Astfel de obligații reveneau în Evul Mediu numai locuitorilor din satele care se găseau pe traseul drumurilor străbătute de domni sau delegați ai domniei.

Registele comerciale ale Brașovului pe anul 1503 și anii următori confirmă că mai multe așezări de pe Valea Teleajenului sau valea Bâscii erau participante la negoțul cu Orașul Coroanei (Figura 1).

Trei așezări atrag atenția în mod deosebit în relația cu drumul Teleajenului: Teișani, Slănic și Teleajen. Prosperitatea drumului de pe Plaiul Șerban Vodă, despre care vom vorbi mai detaliat în subcapitolul următor, nu era întreținută doar de târgurile de la capetele sale: Brașov, Târgșor și Gherghița. Drumul Teleajenului își datora bogăția resurselor de sare care se exploatau în cel puțin două dintre localitățile de pe traseul său. Satul Teișani este cel mai frecvent amintit în registrele comerciale din secolul XVI, asemenea și localitatea Teleajen din apropiere, considerată de Ion Jercan un important târg, sau Slănicul. La data de 22 Iunie 1556, în plină dezvoltare economică și comercială a Teișanilor, domnitorul Pătrașcu cel Bun îi întărea lui Dumitru cu frații săi și lui Lupul cu frații săi ocină la Teișani: „Și iar să li se știe hotarele: pe drumul vechiu, unde trece Vâlceaua Muscelului și din drumul cel vechiu în sus, până la Piscul Sasului (…)”17. Cu doar 2 ani înainte, adică în 1554, din aceleași registre ale Brașovului aflăm despre 15 transporturi în valoare de 15.410 aspri, și de 8 participanți la negoț din Teișani18. Între „drumul vechiu” și transporturile efectuate de cărăușii din Teișani există fără îndoială o strânsă legătură, care ne determină să îl identificăm cu drumul Teleajenului ce urca la Schiulești. O categorie aparte desprinsă din cea a

16 17 18

DȚR, Documente Interne (1369-1940), 1938, doc. 19, p. 78-80.

DRH, B. Țara Românească (1551-1565), 1983, doc. 75, p. 79-81.

R. Manolescu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI), 1965, p. 303.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

255

chirigiilor o alcătuiau „chiovenii”, persoane care transportau marfa dintr-un loc în altul (la bâlciuri) cu trăsuri de câte 8-12 cai19! Pe Valea Teleajenului, alături de podul Homorâciu și de drumul care pleacă spre Schiulești si Plaiul Șerban Vodă, există și astăzi un toponim în relație cu acest nume: Podul Chiovenilor.

Care au fost raporturile dintre drumul Buzăului și drumul Teleajenului, cum s-a dus lupta pentru supremației și ce a condus la dispariția celui din urmă vom prezenta și argumenta în continuare. Înainte de încheiere, supunem atenției o concluzie de primă însemnătate: potrivit noilor realități conturate în articolul nostru, vechiul județ al Săcuienilor era deservit nu de unul, ci de două drumuri de anvergură, care au permis marea infiltrare de „ungureni” ce a dat numele unității administrative.

19

Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, Răspunsuri la Chestionarul lui N. Densușianu referitoare la tradițiunile istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, f.

249, Răspunsul Învățătorului Gg. Dinescu din comuna Ariceștii Zeletin cu privire la punctul nr. 205 scris pe o carte poștală (15 mai 1895).

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

256

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

Figura 1. Drumurile și așezările implicate în comerțul cu Brașovul în perioada 1503-1554

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

257

Drumul Teleajenului - Plaiul Schiuleştilor sau Plaiul Șerban Vodă Istoria migraţiilor transcarpatice se pierde în negura timpului, la fel ca strămoşii noştri daci, despre care aflăm de la istoricul roman Anneus Florus că trăiau „nedespărţiţi de munţi”. Cetatea Carpatică a reprezentat întotdeauna un factor de coeziune între populaţiile de pe ramurile nordice, sudice şi estice, datorită pasurilor joase şi văilor transversale, favorabile pendulărilor periodice între o zonă şi cealaltă. Drumurile naturale înfiripate pe cursul apelor, reduse ca dimensiuni dar îndelung străbătute de păstori în ultimele două milenii primăvara şi toamna, au înlesnit încetul cu încetul formarea deplină a poporului român. Îndată după retragerea administraţiei romane în anul 271, elementul autohton decade, aşezările protourbane pier iar satele se „sparg” adeseori asuprite de popoarele barbare. La fel ca în exemplele consemnate mai târziu în istorie, pericolul îi va obliga pe oameni să ia calea băjeniei în codrii seculari, în munţi, ori dincolo de aceştia. Şi pe unde ar fi putut umbla în siguranţă dacă nu pe poteci locale sau transcarpatice cunoscute doar de ei? Stabiliţi prin poieni şi prin locuri depărtate de drumuri periculoase vor fi trăit în cea mai mare parte strămoşii noştri până spre începutul epocii feudale timpurii când îi găsim organizaţi în principate şi voievodate. Pentru a deveni căi de legătură între Ardeal şi Muntenia cu oarecare importanţă, drumurile aveau nevoie să fie îndeplinite câteva condiţii de natură economică, politică şi socială.

Contactul comercial al românilor cu străinătatea este foarte vechi, mărturie stau documentele de la Andrei al II-lea regele Ungariei și papa Honoriu III din 1222, pentru privilegiul dat cavalerilor teutoni de a nu plăti nici o vamă când vor trece prin Țara Românească (Ștefan P. et al citați de I. Jercan).

Chiar dacă existau dinainte de întemeierea Ţării Româneşti, nucleele meşteşugăreşti din Ardeal sporesc în raporturile cu aşezările de la sud de Carpaţi mai cu seamă după 1330, când administraţia începe să crească siguranţa călătorilor pe drumurile şi trecătorile principale. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea se impun cele două centre comerciale importante din Ardeal: cetatea Coroanei şi cetatea lui Hermann, adică Braşovul şi Sibiul, care impulsionează legăturile cu Răsăritul. Înainte de a cunoaşte comerţul de anvergură, centrele meşteşugăreşti aflate - odată cu stabilirea sașilor - în ascensiune economică, vor intensifica relaţiile cu românii de dincolo de Carpaţi, Braşovul cu Muntenia și târgurile de la Dunăre, iar Sibiul cu aşezările din Oltenia. De la început legătura a fost realizată şi pe Valea Teleajenului, unde conformaţia reliefului permitea transportul mărfurilor în căruțe. Pentru această idee pledează mai întâi privilegiul comercial al lui Ludovic cel Mare al Ungariei din 1358 și cel de mai târziu al lui Sigismund.

Nu știm care era în acele vremuri traseul drumului Teleajenului, dacă se unea cu cel al Buzăului în zona Drajnei pentru a merge spre porturile dunărene, însă

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

258

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

știm că în secolele următoare intra în Țara Românească pe la vama ungurească Șanțul Vechi (Altschantz) din apropiere de valea Timișului și ajungea la Schiulești după ce urma traseul: Șanțul Vechi (La Șanț), valea Tesla, pârâul Babarunca, Bratocea, poalele muntelui Babeș, muntele Cailor, Fața lui Gherghe, muntele Bobul Mic, muntele Bobul Mare, muntele Grohotișul, muntele Sf Ilie, muntele Moașa, muntele Trifoiul, muntele Cășăria, muntele Bichetul, La Vlăsceni, Schiulești.

De aici carele coborau la târgul Teleajenului, unde a ființat și cetatea Teleajenului arsă de Ștefan cel Mare în 1474, ambele localizate de Ion Jercan (2005) pe Podul Homorâciu. Această cale a Teleajenului parcurgea un traseu mai direct decât drumul Buzăului până la Brașov, acesta fiind probabil motivul pentru care o amintesc mai frecvent privilegiile comerciale. Cel mai important drum secundar al drumului Teleajenului se desprindea în muntele Grohotișul, traversa muntele Subțirica, muntele picioarele Caprei, Poienile lui Bălan, apoi pe valea Tărlungului Mic, prin Poienile Urlatului dădea din nou în ramura principală la Gura Babarunca. Această alternativă deservea în afară de așezările de pe Valea Teleajenului, pe cele ale văii Doftanei, cu care se găsea într-o relație mai strânsă. În funcţie de relaţiile diplomatice dintre ocârmuirea Ţării Româneşti şi braşoveni, drumul a fost de mai multe ori închis şi deschis tranzitului.

Atestarea directă a drumului Teleajenului soseşte în acest context economic la 1431-1433, printr-un documentul în care vornicul Albul le vesteşte braşovenilor apropiata cădere a lui Drăculea care pleacă la Poartă, şi cere să nu fie jefuiţi cei ce trec pe la Teleajen şi Prahova, precum şi să fie slobode drumurile20. Pe domnitorul muntean îl aflăm din nou cerând slobozirea drumurilor cu orice marfă, pe Prahova și pe Teleajen, la 1434-1435: „Drept aceea, cum ați pus vorbă într-o zi și ați întocmit, iar voi stați pe aceasta și lăsați drumul să fie slobod. Cine ce dorește să aducă și fier și aramă și orice marfă; și cui ce-i este dator, să-și ia slobod. Ci oamenilor săraci, care se pregătesc să vină cu ce poate, pe Prahova și pe Teleajen, iar voi le prădați casele și-i bântuiți, ca să nu vină”21.

Monoxila descoperită la Palanca (comuna Râfov) în 1998, aproape de confluenţa dintre Prahova şi Teleajen, denotă că transportul de persoane şi mărfuri în secolele XIV-XV s-a desfăşurat şi pe cursul celor două râuri de-a dreptul. Cu o astfel de ambarcaţiune, de 10,35 m lungime şi cu capacitatea de circa 0,6-0,8 tone, se puteau evita drumurile nesigure care traversau codrii

20

21

M. Andronescu, Repertoriul documentelor Ţării Româneşti publicate până azi (12901508), Buletinul Comisiei istorice a României, vol. XVI, 1937-8.

DRH, D. Relații între Țările Române (1222-1456), vol. I, doc. 211, p. 310.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

259

Vlăsiei22. Totuși, credem că apele au servit numai transportul în cadrul provinciei muntene iar documentele se referă la drumul transcarpatic terestru.

A treia consemnare documentară vine prin scrisoarea din 1476 a lui Vlad Ţepeş, în care voievodul enumeră cele patru drumuri străbătute de braşovenii care intrau în Muntenia: „Şi v-a slobozit D-zeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr şi pe Prahova şi pe Teleajăn şi pe Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă”23. Înţelegem că negustorii din oraşul Coroanei, dintre care vor fi fost mare parte mocani, urmăreau să vină în Ţara Românească pentru schimburi comerciale, pe care le realizau cu locuitorii de la deal şi câmpie. În această zonă de contact unde se schimbau produse complementare se va ridica mai târziu târgul Vălenilor. În 1480, Cazan marele vornic al lui Basarab al III-lea cel tânăr cere pârgarilor din Braşov să deschidă drumurile Prahovei şi Teleajenului căci Ţara Românească le-a deschis pe toate. Acelaşi mare vornic scrie în 1481, vameşilor de pe Prahova şi de pe Teleajen să nu împiedice circulaţia Saşilor din Braşov pe aceste căi: „Iar de Saşi să vă feriţi, să nu le lipsească un fir de păr”24. În sfârșit, la 1508, Radu al IV-lea se plânge braşovenilor de nedreptăţile suferite de negustorii români la ei şi la cetatea Branului, anunţându-i că va închide drumurile: „Să nu vă pară rău, dacă voi închide toate drumurile pe unde umblaţi, drumul Dâmboviţei şi drumul Prahovei şi drumul Teleajenului; ca să nu mai umble oamenii… ”25.

Dintre oiconimele care se regăsesc în primele registre comerciale ale Brașovului, la începutul secolului al XVI-lea, unele au sau au avut în trecut corespondent pe Valea Teleajenului. Localitatea Teleajen apare la 1 ianuarie 1503 alături de târguri cu mare vechime din Țara Românească, precum Pitești, Târgșor, Buzău, Câmpulung, Gherghița și altele. Între 1503-1509 se adaugă pe alte foi și orașele și satele următoare: Măgurele, Văleni, Teișani, Nicolești, Nămăești, Trotuș, Leurda, Aricești, Brăgănești, Broșteni, Stoenești și Albești26.

Există două ipoteze privind locul în care a ființat vama de hotar a țării pe drumul Teleajenului înainte de secolul al XVIII-lea. Unii istorici, printre care

22

23 24 25 26

D. Lichiardopol, Monoxila de la Palanca – Râfov, jud. Prahova, 2007-2008, p. 156-157; Profesorul Ion Conea a demonstrat că „nu există nici o dovadă (document istoric, hartă veche, referință a vreunui călător străin, etc), că întinsul codru de odinioară al Munteniei s’ar fi numit Vlăsia”. Pentru întrega argumentație vezi articolul „Cu privire la toponimicul „Vlăsia” publicat în revista Probleme de Geografie, I, 1956, p. 203-217.

N. Urechia, Drumul Brașovului, 1913, p. 7.

Ibidem, p. 7.

Ibidem, p. 7-8.

G. I. Ionnescu-Gion, Din istoria și comerciul Brașovului, la începutul secolului XVI, Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie, vol. VII, București, 1893, p. 326.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

260

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

C. C. Giurescu, Ion Bocioacă sau Laurențiu Rădvan, identifică târgul Săcuieni din 1431 cu Vălenii de Munte și apreciază în baza faptului că locul vămilor nu a fluctuat de-a lungul secolelor27, că aici s-a aflat din cele mai vechi timpuri. N. Iorga presupune că la Drajna de Sus a fost vama în vechime28, cel mai probabil în baza documentului din 1492-1496 prin care Vlad voievod cere brașovenilor să despăgubească pe rudele unor negustori ai săi, care cumpăraseră 450 berbeci la Brețcu și fuseseră atacați și uciși „la hotarul nostru la Drajna”29.

A treia opinie îi aparține lui Ion Jercan și pornește de la localizarea cetății Teleajen și a așezării medievale omonime pe podul Homorâciu. În sprijinul ipotezei că târgul Teleajen a deținut vama înaintea Vălenilor, I. Jercan invocă un document din 3 aprilie 1571, prin care domnul Alexandru Voievod îi întărește mănăstirii Mărgineni „vama de la Teleajen”, cu care fusese miluită și mai înainte mănăstirea de Basarab Voievod30.

Exceptând că menționarea din 1571 este singulară, aceasta este și destul de neclară, fapt care l-a condus pe autor la o interpretare eronată. Documentul vorbește de râul Teleajen, nu de așezare31. În această privință completăm cu un document emis de același voievod doar 6 ani mai târziu, în 1577: „(…) ci din agoniseala domniei mele, am dăruit acestei sfinte, mari, dumnezeești mitropolii, din jos de București (…) ca să-i fie vama dela ocna de sare numită Ghitioara, pe râul Teleajen și altă vamă dela ocna Telega, de lângă râul Doftana (…)”32.

Cel mai vechi document cunoscut de noi, care lasă indirect să se înțeleagă că la începutul secolului al XVII-lea exista vamă (schelă) sau târg la Vălenii de Munte, a fost emis în 1610 și amintește pe martorul Dima schileriul din Văleni. Aici erau percepute taxele pentru aceia care intrau în Transilvania pe cele două drumuri, venind din zona Gherghiței, Târgșorului și a Ploieștilor.

Ca orice drum însă care prezenta avantaje strategice raportat la tehnica de luptă a Evului Mediu, drumul Teleajenului era și o cale militară bine cunoscută. Într-o scrisoare datată 11 iunie 1655 a lui Coloman Mikes, trimisul lui Gheorghe Rákóczi al II-lea la Gheorghe Ștefan, se spune: „Măria Ta pe ce

27 28

29

30 31

32

L. Rădvan, Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident, 2007, p. 78.

E. Alexiu, Documente de pe Valea Teleajenului din arhiva domnului Gh. I. Cereșanu cu o prefață de N. Iorga, 1939, p. 3: „De aici se trece la cele două Drajne, a căror rădăcină, slavonă, nu e poate fără legătură cu „dranița” și unde era vechea vamă”.

I. Bogdan, Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV și XVI, vol. I (1413-1508), 1905, doc. CLXXI, p. 206-207.

DIR, Veacul XVI, B Țara Românească, vol. IV (1571-1580), 1952, p. 10.

N. Iorga face observația că Teleajenul era și o piață de negoț, care trimitea oameni, ca un anume Oancea, cu pește la Brașov.

DIR, Ibidem, p. 282.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

261

drum vrea să intre cu grosul armatei în Țara Românească? Cei din Țara Românească consideră cel mai potrivit drumul Teleajenului”33.

Dacă cetatea Teleajenului arsă de Ștefan cel Mare în anul 1474 a ființat lângă așezarea omonimă, atunci avem o mărturie importantă de la cronicarul Grigore Ureche: „Au luat Ştefan Vodă cetatea Teleajenului şi au tăiat capetile pârcălabilor şi muierile lor le-au robitu şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o”34. În locul indicat de Ion Jercan pe podul Homorâciu, se cunoșteau în deceniile trecute urmele unei fortificații din pământ care nu putea decât să păzească acest drum. La trecătoarea Șanțul Vechi, spre pasul Bratocea, deasupra pârâului Târlung fusese în secolul al XIII-lea o cetățuie a ordinului Teutonic35. Nu cunoaștem niciun studiu arheologic care să facă lumină în cele două cazuri enunțate.

Niciun eveniment istoric nu pune mai bine în lumină importanța militară a drumului decât lupta de la Brașov din 9 iulie 1611 a voievodului Radu Șerban cu Gabriel Báthory, încheiată cu victoria domnului Țării Românești.

Documente de necontestat permit reconstituirea planului de luptă și locurile în care s-au aflat trupele înainte de eveniment, respectiv Buzău (19 iunie) și Schiulești (26 iunie)36. De aici, dându-și silința ca prin iuțeală să își surprindă dușmanul, Radu Șerban urmează cu cele 7 oști cel mai scurt drum către Brașov, pe calea Teleajenului. Cronica Prejmerului cuprinsă într-un manuscris de la 1750 al pastorului Thomas Tartler relatează evenimentul astfel: „În 9 Iulie sosește un sol din Valea Timișului (Temiș) la Báthory, în tabăra de la Prejmer, și îi aduce știrea că straja sau avangarda sa, ca la 3000 de oameni, a fost cu totul nimicită de dușman și anume de către Șerban Vodă, și că numai el singur solul scăpase. (…)”37.

Relatarea lui Francisc Mikó, care a participat la luptă alături de Gabriel Báthory, înlătură orice urmă de îndoială că Radu Șerban nu a ieșit la Timiș, ci din drumul Teleajenului la Șanțul Vechi: „(…) ci a trecut noaptea dincoace de munți, în spre noi, la o depărtare de o milă și jumătate de la noi și orânduinduși frumos oastea a ieșit de sub poalele munților la Săcele și înaintează spre Brașov” (Ioachim Crăciun citat de C. Săvulescu). Drumul a fost folosit și în luptele de la Ogretin și Teișani din 13-14 septembrie 1602, date cu oștile lui Simion Movilă și Gazi Ghirai. Situația topografică îi permitea domnitorului pe

33 34 35 36 37

Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973, p. 519.

G. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, 1978, p. 47.

O. G. Lecca, Dicționar Istoric, Arheologic și Geografic al României,1937, p. 21.

C. Săvulescu, op. cit., p. 188.

Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer de la anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr. Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie 1933, Anul V, No. 6, p. 524.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

262

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

de-o parte să țină lupta sub control, fiind depășit numeric pentru un război în câmp deschis, iar pe de alta să se retragă la nevoie spre Transilvania pe acest drum. Din cunoștințele învățătorului Dumitru Bazilescu tătarii au avut tabăra în Drajna de Jos, iar românii ocupau partea dreaptă a Teleajenului de la Văleni până în muntele Tirifoiul, având ca centru meterezele din faţa movilelor38 şi ca loc de retragere spre munţi, Plaiul Schiuleştilor, numit de atunci Plaiul lui Şerban Vodă39. Aceste lupte din debutul veacului XVII încheiate cu victoria Țării Românești i-a determinat pe austrieci să strice drumul lângă hotar, pentru a se sustrage unor atacuri neașteptate din partea Imperiului Otoman și totodată pentru a controla mai puține trecători. Contele P. H. Grabbe notează în carnetul său de călătorie în anul 1828 că trecătorile dintre Țara Românească și Transilvania au o mare însemnătate politică și militară, și că „drumurile, pentru monarhia austriacă, constituie, de asemenea, puncte de apărare militară”40. În continuare, le enumeră pe cele mai importante dintre ele la acea vreme: drumul Buzăului, cel de la Turnu Roșu, cel al Branului și cel de la Vulcan41. La aproape 100 de ani de la anexarea Transilvaniei la Imperiul Austriac, în anul 1782, îl aflăm pe călătorul Johann Lehmann dând o valoroasă mărturie despre vechimea drumului: „Pe vremuri, pe aici [prin trecătoarea Șanțul Vechi] era drumul cel mai frumos din Brașov spre Țara Românească. Din considerații de răsboi, drumul acesta a fost distrus așa că aproape nu se poate folosi”42. El va continua totuși ca și mai înainte, alături de drumul Buzăului, să fie un traseu tradițional pentru mocanii din zona Săcelelor care iernau turmele pe câmpiile Țării Românești. Nedeia (târgul) care se ținea pe muntele Sf. Ilie în fiecare an la data de 20 iulie întărește și ea ipoteza că drumul Teleajenului a contribuit necontenit, din cele mai vechi timpuri până în secolul al XIX-lea, la amestecul populației românești43. Cunoștințele sărace din domeniul cartografiei și privitoare la spațiul românesc în secolul al XVII-lea nu au permis nici măcar reprezentarea obiectivă a realităților spațiale majore, precum fluviile sau munții, cu atât mai puțin a celor regionale sau locale, cum erau drumurile.

38

39

40

41 42 43

Dumitru Bazilescu se referă la locul numit „La Metereze”, din nord-vestul Vălenilor de Munte, și la cele 4 movile din Drajna de Jos care ar fi fost construite de tătari pentru lupta din 1602.

Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, f. 227, Răspunsul dat de Dumitru Bazilescu învățător în comuna Drajna de Sus la Chestionarul Academiei relativ la tradițiunile istorice, Martie 1894.

Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea, Seria nouă, vol. II (18221830), 2005, p. 379.

Ibidem, p. 379.

Călători străini despre Țările Române, vol. X, Partea I, 2000, p. 615.

Până în zilele noastre, orașul Săcele din județul Brașov și satul Izvoarele din județul Prahova păstrează de-o parte și de alta a Carpaților sărbătoarea tradițională a Sfântului Ilie.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

263

Totuși, unele hărți întocmite după anul 1700 de diverși cartografii europeni, cuprinzând și țara noastră, încep să aducă elemente surprinzătoare. În harta Moraviei a lui Müller din 1709 drumul „Porta Themis” se formează din Cerașu (Tzeras) și are traseul direcționat către nord-vest, ieșind la Brașov pe valea râului Timiș. Categoric la mijloc este o greșeală, fiindcă drumul prin Cerașu ieșea la Vama Buzăului, însă ce l-a determinat pe cartograf să îl boteze Poarta Timișului și să îl lege direct de Brașov? Considerăm a fi vorba de drumul Teleajenului, care într-adevăr pleca de pe Valea Teleajenului și ieșea direct la Săcele, aproape de trecătoarea Timișului. După decăderea drumului Teleajenului, petrecută imediat după instaurarea administrației austriece în Transilvania la sfârșitul secolului XVII, drumul Buzăului va prelua tot fluxul de mărfuri care intra pe Valea Teleajenului pentru a trece în Transilvania iar mai târziu și drumul Bratocei. Se ajunsese astfel la realitatea evocată de Frații Tunusli și Dionisie Fotino, în care vama era Vălenii de Munte și trecătoarea principală pe la Vârful lui Crai și pasul Tătaru.

Drumul Buzăului În capitolul „Premise pentru noi cercetări. Drumurile istorice într-o viziune nouă”, ne-am propus, și nu știm în ce măsură am și reușit, să prezentăm ipoteza noastră în caracteristicile ei esențiale. Rândurile următoare completează tabloul general cu alte aspecte desprinse din existența drumului Buzăului.

Izvoarele istorice scrise și descoperirile arheologice, în frunte cu depozitul de bronzuri descoperit secolul trecut la Drajna de Jos, demonstrează că drumul prin Tabla Buții a îndeplinit de-a lungul timpului rolul dublu de cale militară și comercială. Înainte de întemeierea Țării Românești, populația locală bine organizată putea face parte dintr-o unitate prestatală de tipul principatelor și voievodatelor, după cum sugerează cetățuia din secolele X-XI descoperită lângă Slon, și cercetată amănunțit de M. Comșa. Istoria milenară a năvălirilor prin pasul Tătaru își găsește explicația mai întâi în accesibilitatea sporită a Carpaților de Curbură, mai exact a sectorului delimitat de râurile Teleajen și Buzău, în care înălțimile scad pe măsură ce privim de la vest către est. Bătrâna cale ce cobora pe Valea Drajnei este valorificată mai întâi de triburile dacice în relație cu presiunea crescândă a Imperiului Roman, care le obligă să ridice cetăți defensive în vârful Cetățuia, la Gura Vitioarei și alte puncte de pe Valea Teleajenului. Romanii intuiesc de asemenea importanța strategică a locului iar după cucerirea Daciei nu întârzie în a stabili o garnizoană la castrul de la Drajna de Sus, responsabilă cu paza drumului și cu supravegherea exploatării bogatelor depozite salifere din zonă. Potrivit tradiției, romanii ar fi construit un drum pavat cu lespezi de piatră care urca de la Măneciu pe valea Teleajenului și pe valea Dracului, ieșind dincolo de Carpați tot prin pasul Tabla Buții. Deși

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

264

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

nu a încetat niciodată să fie întrebuințat, drumul de pe valea Drajnei căpătă un caracter deosebit în feudalismul timpuriu și cel evoluat, când asistăm la stabilirea relațiilor de schimb între regiunile geografice apropiate și bogate în produse complementare. Locuitorii Ţării Româneşti apreciau postavul adus de păstorii ungureni, iar aceştia căutau vinurile produse la Scăieni, Valea Călugărească şi celelalte podgorii. Cea mai mare parte a Transilvaniei, mărturisea la începutul secolului al XVIII-lea secretarul lui Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, „se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii”44.

Prima menționare a drumului Buzăului apare în 1476, cu ocazia privilegiilor comerciale oferite brașovenilor de domnul Țării Românești.

Orașul Buzău amintit de raguzanul Luccari la începutul secolului al XVI-lea, ca o veche așezare umană, este precizat întâia oară într-o enumerare a târgurilor din țară la 1431 (Poncea T. V., 1999). În afară de ruta ce lega târgul cu Brașovul pe valea Bâscei, a Drajnei și prin pasul Tătaru exista o a doua care, coborând valea Siretului trecea prin Râmnicu Sărat și Buzău spre Tîrgoviște și București (Poncea T. V., 1999). Privitor strict la relațiile cu Țara Bârsei, edificatoare este repartiția spațială a satelor care trimeteau cărăuși la Brașov în veacul al XVI-lea. Satele Chiojdu, Zeletin, Păltineni, Cislău, Sibiciu, Bâsca, respectiv Ariceștii și Suranii din județul Prahova de astăzi, se regăsesc cel puțin o dată în registrele Brașovului între 1503-1554 și le observăm roind toate în jurul drumului transcarpatic al Buzăului.

Primul gând pe care-l putem avea referitor la acest drum, deja extins și însușit de mai mulți cercetători, este că acestea mergea pe valea Buzăului, prin Pătârlagele, Nehoiu, Lunca-Jariștei și ieșea la Întorsura Buzăului. Gh. Zagoritz scrie că pe văile Teleajenului și Prahovei existau doar poteci „pe care încăpea un singur cal”45, însă pe valea Buzăului nu era nici măcar atât. Existența unui vechi drum major pe aici pare și mai improbabilă, după ce Nicolae Orghidan scria la începutul secolului al XX-lea că drumul de pe valea Buzăului încă era dificil, mai ales în zona Cheilor Buzăului, unde „râul alunecă acum ca un torent la vale, printr-o văgăună sălbatică strânsă între pereți înalți”, iar „șoseaua abia și-a găsit loc pe malul stâng, pe resturile unei terase, în câteva locuri fiind săpată direct în stâncă”46. În secolul al XVI-lea, drumul Buzăului apare ca atare într-un singur document de la 1522 al lui Radu de la Afumați, în care acesta dăruiește unui anume Neagu plaiul Peceneaga. Enumerând hotarele ocinii, aflăm că acestea

44 45 46

Fiorentino, A. M. del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, 2003, p. 7.

Gh. Zagoriț, op. cit., pp. 63-64.

N. Orghidan, Prin Munții Buzăului, 1932, p. 316.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

265

ajung „la terminarea Văii Boului și de la Menedic în sus până la Cheie și până la Drumul Buzăului și Podul Brebului și Clașna și Breaznul”47. Majoritatea toponimelor pot fi identificare cu ușurință în zona Lopătarilor și Bisocei, însă menționarea aici unui drum al Buzăului este un fapt inedit. Există posibilitatea ca documentul să se refere, având în vedere distanța mare până la însuși râul Buzău, la un drum care ajungea în apropiere de acesta sau chiar intersecta drumul Buzăului. O a doua posibilitate este ca pe aici să fi trecut un alt drum important, numit în acest context, al Buzăului, pentru a-i sublinia statutul.

Problema rămâne deschisă.

Principala obiecție a lui Gh. Zagoriț la ideea că drumul Buzăului a ființat independent de cel al Teleajenului, este că el încetează să apară în alte surse documentare după momentul atestării, dacă nu socotim și documentul controversat din 1522. Totuși, cel puțin un document din 10 iunie 1655 ne încredințează de existența sa peste circa două secole: „Pe cei doi soli, voievodul îi va reține până vor sosi oștile ungurești și văzându-i pe aceștia, poate că drumul Buzăului nu va fi păzit așa (…) Fapt este…că domniile lor, care au umblat mai des pe drumul Buzăului, știu mai bine că deși nu poate fi pentru Măria Ta un drum mai larg, totuși sunt și locuri mai înguste, care dacă nu vor fi păzite din timp, ar fi temere ca acele trecători să fie tăiate”48.

Conform lui G. Kraus, tătarii au intrat în Transilvania la 1 august 1658 prin pasul Buzău49. Se pare că prin același pas, scria locotenentul Veterani la 1 octombrie 168850, treceau de obicei tătarii în Transilvania51. Din primele observații, starea de concurență cu drumul Teleajenului s-a prelungit până la sfârșitul secolului XVII, când odată cu închiderea acestuia din rațiuni de război, drumul Buzăului se impune ca principală trecătoare până la valea următoare a Prahovei. Astfel, dacă în timpul regelui Ludovic cel Mare al Ungariei și în perioada următoare, drumul urma traseul principal pe valea Zeletinului sau prin Starchiojd către Buzău, de la sfârșitul veacului al XVII-lea cea mai mare parte a fluxului Văii Teleajenului va fi preluată de valea Drajnei.

După ridicarea Ploieştilor la rangul de târg în vremea domnitorului Mihai Viteazul şi mutarea capitalei la Bucureşti în 1659, cele două artere de pe Prahova şi Teleajen cunosc un avânt, fiind de acum cele mai scurte căi între Braşov şi târgurile aflate în ascensiune. În acest timp, cel care ieșea prin pasul

47 48 49 50

51

DRH, B., vol. II, Țara Românească (1501-1525), 1972, doc. 212 , p. 407-408.

Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973.

G. Kraus, Cronica Transilvaniei, p. 268.

Veterani scrie că atașează o hartă la scrisoarea sa, însă aceasta, din păcate, nu ne-a mai parvenit.

Călători străini despre Țările Române, vol. VII, 1976, p. 476.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

266

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

Bratocea la Șanț rămânea o cale frecventată de păstorii din zona Săcelelor și doar ocazional cu calul de comercianți. În 1708 sunt înregistrate treceri de „buţi cu vin” prin vama Vălenilor52.

Exporturile de vin pe Teleajen vor fi atât de însemnate în secolele XVII-XVIII încât vor conduce la apariţia unor drumuri ale buţilor, fixate în conştiinţa ţăranilor din vale până aproape de zilele noastre. Primul şi cel mai important urma traseul drumului Braşovului, prin Văleni, Drajna de Sus, Ceraşu, Slon, Vârful lui Crai, Plaiul Buţilor, Tabla Buţii53 şi muntele Tătarul. Călătorii care mergeau pe acest drum se opreau noaptea la Vălenii de Munte, la Slon şi la vamă în Ţara Bârsei. La Slon erau multe magazii numite slonuri, pline cu bucate, cu harari de lână, cu buţi cu vin şi alte mărfuri, de aceea satul s-a numit Slon sau magazie54. La sfârşitul secolului al XIX preotul Gheorghiu Ionescu din Măneciu Ungureni consemna un loc important aproape de Slon, „în dreapta despre drumul ce merge la Austria în plaiu la Păducel, care după spusele Bătrânilor zice că s-ar fi numit în vechime „La poartă”55. Semnificația toponimului capătă sens analizând harta lui C. P. Szatmary (1864) și Harta Specială Austriacă din 1875 care indică prezența a două puncte vamale la nord de Slon. Punctul de trecere în Transilvania nu funcționa tot anul la Tabla Buții, ci iarna se muta din cauza condițiilor meteorologice la Grohotiș, mai aproape de sursa de aprovizionare cu alimente de la Slon (Figura 2).

52

53

54

55

N. Iorga, Brașovul și Românii, p. 34: „Pentru 12 buți cu vin ale dumitale, ca să poruncim să treacă fără vamă, iată că am făcut carte la vameșii de la Văleani, să nu facă nici un val pentru vamă”. Documentul reprezintă o scrisoare a lui Constantin Voievod adresată marelui județ al cetății Brașovului, jupăn Ghiorghe, prin care i se aduce la cunoștință că pentru carele ce vor veni din Ardeal să cumpere bucate și vin să aibă scutiri de dăjdii. Învăţătorul D. I. Brezeanu explică denumirea astfel: „Carele cu buţi de vin erau transportate destul de greu de la Slon la vamă sus în vârful Craiului. Transportul se făcea cu 4-5 perechi de boi, în vârf se făcea tablă de care cu buţi, de aici Tabla Buţii” (Rachieru M., 1986).

Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 4546, Răspuns la Chestionarul lui N. Densuşianu, 1894. Învăţătorul D. Basilescu de la Drajna de Sus, f. 281.

Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 228, Răspunsuri la Chestionarul Arheologic al lui Alexandru Odobescu, 1871, Preotul Gheorghiu Ionescu din Măneciu Ungureni, f. 749.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

267

Figura 2. Drumul Buzăului la nord de satul Slon Foto: Ionuț Cruceru

Unele documente emise în secolul al XVII-lea conduc către concluzia că oştirile care foloseau acest drum își instalau tabăra în mod tradițional lângă Ceraşu. Ioan Nemeşde Hidveg, unul dintre cei care au luat parte la marşul oastei lui Gheorghe Rákóczi al II-lea pentru înăbuşirea răscoalei slujitorilor din Ţara Românească, a poposit la Ceraşu (Cserlas) între 22-24 iunie 165556. Ca drum militar, drumul Buzăului a cunoscut aceleași două etape delimitate de evenimentul petrecut la sfârșitul secolului al XVII-lea. Un tablou complet a ceea ce a însemnat drumul militar al Buzăului în prima perioadă a existenței sale, avem prin evocarea episodului în care Mihai Viteazul a apărat țara contra polonilor în toamna anului 1600. Neputând să atace pe Zamoyski prin pasul Oituz în Moldova, Mihai Viteazul a folosit „drumul imediat următor” după cum se exprimă C. Zagoriț57, parcurgând distanța Sîmpietru-Rătești prin Muntele Craiu, Drajna, Posești, Zeletin, Cislău, Rătești. Reușind să parcurgă 140 km în numai 6 zile, adică foarte repede, deducem că drumul fusese preferat

56 57

Călători străini despre Țările Române, vol. V, 1973, p. 522.

C. Zagoriț, op. cit., p. 115.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

268

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

de domnitor pentru accesibilitate și lungime, care în această situație erau în favoarea sa. Cronica comunei Prejmer ne oferă din nou informații prețioase ce scot în evidență preferința lui Mihai Viteazul pentru acest drum al Buzăului. În același an pe 10 septembrie, Mihai Vodă, „tiranul valah, vine iarăși prin pasul Buzău cu 600 oameni cătră Prejmer. Dar împotriva lui pornesc Kattner-ii brașoveni cu mulți Prejmereni, ca la 2000 oameni, și se adăpostesc în șanțuri, nu departe de lagărul lui, lângă Buzău. (…) La început le crepă însă (Brașovenilor) un tun și praful de pușcă arse, astfel încât dușmanul ajunse biruitor”58. Documentul prezintă interes și prin prisma acelui lagăr de lângă Buzăul Ardelean, unde domnitorul probabil a redactat scrisoarea datată „1600, 7 Octobris, ex castris in montibus Bodza positis”59.

Secolul al XIX-lea debutează cu două scrieri importante care prezintă situaţia geografică, politică şi economică a Ţării Româneşti, cea dintâi aparţine Fraţilor Tunusli iar a doua serdarului Dionisie Fotino.

De la Fraţii Tunusli aflăm că numărul potecilor care mergeau prin plaiul Teleajen în Ţara Ungurească era de 8, iar prin plaiul Despre Buzău de 7.

Aceleaşi trecători sunt specificate şi de Dionisie Fotino (Figura 3). În județul Buzău sunt amintite 2 poteci în plaiul Pârscov și doar 1 în plaiul Slănic.

La această vreme judeţul Săcuieni era împărţit în cinci plăşi şi două plaiuri, Teleajen şi Despre Buzău, totalizând 186 de sate. Deschiderea drumului de car pe rîul Prahova concomitent cu înlesnirea circulaţiei prin pasul Bratocea vor conduce treptat la uitarea celui mai vechi şi mai anevoios decât ele, care a continuat totuşi din inerţie să fie utilizat până spre 1870. De asemenea, mutarea reşedinţei judeţului Săcuieni la 1781 din Văleni la Bucov va avea un impact nefast atât asupra târgului cât şi asupra drumului de car de pe la Vârful lui Crai. Următoarea lovitură a fost şoseluirea drumului Prahovei în 1846-7 iar ultima, şi cea mai grea, finalizarea căii ferate în 1879.

58

59

Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr. Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie 1932, Anul IV, No. 6, p. 530.

C. Zagoriț, op. cit., p. 115.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

Figura 3. Harta topologică a potecilor din Săcuieni și Buzău spre Ardeal Alcătuită după Frații Tunusli și Dionisie Fotino (sec. XIX)

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

269

270

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

Drumul Bratocei prin Depresiunea Cheia Câtă vreme drumul Teleajenului și drumul Buzăului au funcționat împreună, până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, cel de pe valea Teleajenului era practicabil căruțelor numai până la Măneciu. Poteca cu care se continua spre pasul Bratocea nu numai că era foarte grea, ci constituia o alternativă care îi putea costa bunurile și chiar viața pe negustorii care ar fi ales-o. Numai sihaștrii îi aflăm formând în această perioadă mici comunități, la Cheia din secolul XVII iar la Suzana din veacul următor60. Întrucât distrugerea drumului Teleajenului din rațiuni militare era înfăptuită, iar tendința de înlocuire a drumurilor de culme cu cele de vale începea să se impună, cea mai potrivită soluție pentru restabilirea legăturilor dintre cele două regiuni va fi trasarea drumului pe valea propriu-zisă a Teleajenului, prin pasul Bratocea.

Când s-a înfiripat prima aşezare în depresiunea Cheia nu se ştie, însă pe la sfârşitul secolului al XVII-lea luase fiinţă Sihăstria Cheia Teleajenului, alcătuită din câţiva călugări din Văleni61. Satul Teleajen pe care îl menţionează condicile comerciale ale Braşovului începând cu anul 1503 a fost identificat de R. Manolescu (1965) cu localitatea Cheia. Studiile de detaliu au arătat însă că acesta este un sat nou, format din români veniţi din Transilvania şi din scutelnicii Mănăstirii Cheia, pe la anul 1894. Pe harta lui Spech (1790) drumul urca până la Măneciu şi se continua spre nord printr-o simplă potecă. La 1823 în apropiere de Mănăstirea Cheia fiinţa o schelă deservită de un vameş care avea obligaţia să controleze „teşcherelele” trecătorilor. Deseori însă oamenii erau victimele abuzurilor la punctul de control. Paharnicul Antonache Theoharo se plânge domnului Grigore Ghica că având o cârciumă „puţin peste tahtul Vătăşii”, cârciumarul său era împiedicat să treacă fără a plăti dintr-o parte în alta, cu marfa „pentru cele trebuincioase ale casi lui, căt şi pentru oareşcare alişveriş ce să urmează acolo”62. Situaţia era cu atât mai neplăcută cu cât, „pentru discoliia drumului” trebuia să se deplaseze de două ori pe săptămână cu calul. În 1851 punctul vamal se mută de la Văleni la Cheia, însă cu toate că începuseră a trece şi căruţele spre 1840-1860, mai tot tranzitul peste munte se făcea încă pe cai63. Cartograful austriac Franz von Weiss (1791-1858) redă în cea de-a doua hartă a sa publicată în 1829 sud-estul Europei, cuprinzând Muntenia şi Moldova în totalitate. Von Weiss aminteşte atât drumul vechi prin pasul Tatar Havas cât şi drumul vecin până la Izvoarele.

60 61 62

63

I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX, 2001, p. 230.

Ibidem, p. 230.

Documente de pe Valea Teleajenului, ediție îngrijită de Iorga N., 1925, doc. XXXVIII, p. 42.

Gh. Zagoriț, op cit. p. 94.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

271

Aceeaşi ierarhie o întâlnim şi pe cea de-a patra ediție a Hărții Marelui Principat al Transilvaniei din 1862, cu deosebirea că de la Măneciu Ungureni drumul se continua cu simbolul pentru potecă de cal. Harta Valahiei din 1833 a lui Kiseleff dă drumul Bratocei ca unică alternativă pentru trecerea în Transilvania.

Asupra întrebuinţării în scop militar a drumului prin Bratocea, Gh. Zagoriț se pronunţă negativ. Totuşi, din istoricul Mănăstirii Cheia cunoaştem că prima biserică de sub muntele Balaban a fost arsă de turci. Tocmai din motivul acesta, fiind schitul sărăcit din vremea răzmerițelor îl înzestrează Alexandru Ipsilanti, în anul 1797, cu 10 oameni străini şi 50 taleri pe an din vama Vălenilor64.

Cu timpul, proporţional cu fluxul de călători s-au înmulţit şi casele de găzduire sau slonurile. Pe drumul Bratocei erau 19 cârciumi care serveau de hanuri pe la 1855. Pe la 1820-1830 erau abia vreo 3-4, în afară de cele din Văleni. Conform ediției din 1835 a hărții ruse, între mănăstirile Suzana și Cheia ființau la acea vreme două locuri de găzduire65. În 1875 găsim numai o cârciumă aproximativ la jumătatea distanței dintre cele două așezăminte monahale, la vărsarea pârâului Pridvare în Teleajen, după cum indică Harta Specială Austriacă.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernizarea drumului prin pasul Bratocea va asigura noi condiţii de deplasare direct prin valea propriuzisă a Teleajenului, mult superioare celor naturale, impuse din timpuri imemoriale. Prin analogie, drumul de pe Vârful lui Crai rămânea o cale învechită, neconformă cerințelor din epocă și tot mai rar frecventată.

Plecând de la credința că adevărul nu poate fi decât unul singur, sperăm ca documentele, hărțile și toate relatările care au servit raționamentului nostru să fie completate în viitor de multe altele, care din varii motive nu s-au putut proba și include în studiu.

Abstract Modern methods of spatial analysis, archive documents, old maps and the apparition of new studies sometimes impose additions designed to prove or disprove previous thesis. Despite the popularity enjoyed today, the hypothesis developed in the last century referring to the Teleajen and Buzău historical roads, does not adequately reflect our view of the relationships, social phenomena, and especially the true identity of the two routes. Through this article we want to draw a number of issues regarding the roads, to raise a number of questions and hypotheses and to guide the research in a

64 65

V. A. Urechiă, Istoria românilor, Tomul VII, 1894, p. 305.

C. C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX, 1957.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

272

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

more rewarding way than that practiced so far, of course, whether our view will justify this assumption. Because there are many factors that contribute to the emergence, evolution and disappearance of roads, the study of transport routes, especially those of old, is proving difficult. As we descend in the past, there are fewer documents, and those existing only capture fragments that often give place to many interpretations. In the reconstitution of the Teleajen and Buzău roads, we start by studying the landscape, seeking the optimal Transcarpathian routes (in distance and difficulty) for trade using carts. Second, we take account of archaeological discoveries, of economic, social and political factors involved in the movement of goods between Țara Românească and Transylvania throughout the Middle Ages, and the strategic-military ones which were imposed from time immemorial. The new view that we propose in this study is based on documents which were hardly used in previous research, and accounts of foreign travelers about the Romanian Countries, the chronic of Prejmer village and toponymic evidence systematically collected from the study area. The theory we formulate aims to provide an alternative and also to bring up the subject of older commercial and military communication ways of the Curvature Carpathians. We consider that Historical Geography, the branch of Human Geography which studies static and dynamic relationships between social phenomena and geographical space, to be the best approach in what we wish as a final goal to be the objective knowledge of the historical roads.

Bibliografie Alexiu, E., (1939), Documente de pe Valea Teleajenului din arhiva domnului Gh. I. Cereșanu cu o prefață de N. Iorga, Editura „Bucovina”, București Andronescu, M., (1937-8), Repertoriul documentelor Ţării Româneşti publicate până azi (1290-1508), Buletinul Comisiei Istorice a României, Vol. XVI, Tiparul aşezământului tipografic „Datina Românească” Vălenii de Munte, Bucureşti.

Bălan, I., Ierom. (2001) Vetre de sihăstrie românească. Secolele IV-XX, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.

Bogdan, I., (1905) Relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV și XVI, vol I (1413-1508), Inst. de Arte Grafice Carol Gobel S-Sor I. St. Rasidescu, Strada Doamnei 16, București Cantacuzino, G., I., (1981) Cetățile medievale din Țara Românească. Secolele XIIIXVI, Editura științifică și enciclopedică, București.

Căpățână, D., Teodor, E. S., Ioniță, A., Ciupercă, B., Bădescu, A., (2008) Cetatea de la Tabla Buții (com. Cerașu, jud. Prahova) – campaniile arheologice 1995-1996, 1998, Materiale și cercetări arheologice, Serie nouă IV, pp. 157-182.

Conea, I., (1954) Cu privire la toponimicul „Vlăsia”, Probleme de Geografie, I, p. 203-217.

Fetti, S. (1862) Karte des Grossfürstentums Siebenbürgen, Verlag von Th. Steinhaussen, Sibiu.

Fiorentino, A., M., del Chiaro, (2003) Revoluțiile Valahiei, după textul reeditat de N. Iorga, în românește de S. Cris-Cristian, Institutul de Memorie Culturală – cIMeC.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

273

Fotino, D., (1859) Istoria general a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenești și a Moldovei, Tomul I, traducere de G. Sion, Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie, București.

Tunusli, Frații, (1863) Istoria politică și geografică a Țerei Romanesci de la cea mai veche a sa intemeere până la anulu 1774. Dată mai antaiu la lumina in limba greceasca la anul 1806 de Frații Tunusli tradusă de George Sion, Bucuresci.

Giurescu, C. C., (1957) Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice și statistice pe temeiul hărții ruse din 1835, Editura Științifică, București.

Ionnescu-Gion, G. I., (1893) Din istoria și comerciul Brașovului, la începutul secolului XVI, Revista pentru Istorie, Archeologie și Filologie, volumul VII, Fasciculul I, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, București, pp. 324-333.

Iorga, N., (1905) Brașovul și românii. Scrisori și lămuriri, Stabilimentul Grafic I. V. SOCECU, Strada Berzei 59, București.

Iorga, N., (1925) Istoria comerțului romănesc. Epoca veche, Tipografia „Tiparul Românesc” Strada Sărindar, No. 22, București.

Iorga, N., (1925) Documente de pe Valea Teleajenului, Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte.

Jercan, I., (2005) Cetatea Teleajenului la Teleajen-Homorâciu, Direcția Județeană Prahova pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, Ploiești.

Kiseleff, P.,D., (1833) Chart Administrativ Ku Tablic Statisticeask A Principatu Lui Valachii / Alkatuit Din Poranka De Plin Anputernicitului Prezident Da Divanurilor Principaturilor Moldavii si Valachii Domnul Generaladjutant Kisselef, București.

Kraus, G., (1965) Cronica Transilvaniei (1608-1665), editura Academiei, București.

K.u.K., (1875) Übersichtsblatt der Spezialkarte der österreichisch-ungarischen Monarchie 1:75.000 und der im Maßstabe 1:75.000 vorhandenen Auslandsblätter.

Lecca, O. G, (1937) Dicționar Istoric, Arheologic și Geografic al României, Editura „Universul” S.A., București.

Lichiardopol, D., (2007-08) Monoxila de la Palanca – Râfov, jud. Prahova, Yearbook of the History and Archaeology Museum Prahova, Studies and researches, New Series III-IV (11-12), pp. 153-157.

Manolescu, R., (1965) Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI), Editura Științifică, București.

Müller, Fr., (1792) Mappa novissima regnorum Hungariae, Croatiae, Sclavoniae, nec non magni Principatus Transylvaniae, Mayence: Artaria Compagnie, Viena.

Orghidan, N., (1932) Prin Munții Buzăului, Țara Bârsei, anul IV, iulie-august, pp. 314-326.

Poncea, T. V., (1999) Geneza orașului medieval românesc extra carpatic (secolele XXIV), Editura Biblioteca Bucureștilor, București.

Popescu, C., (1979) Studiul geografic al populației și așezărilor din zona subcarpatică și montană dintre Buzău și Teleajen, Teză de doctorat, Biblioteca Facultății de Geografie, Universitatea din București.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

274

Alexandru-Ionuț CRUCERU1, Cezar-Iulian BUTEREZ

Rachieru, M., (1978) Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor comerciale dintre Ţara Românească şi sud-estul Transilvaniei între anii 1774-1848, pe văile Prahovei şi Teleajenului, Teză de doctorat.

Rachieru, M., (1986) Drumul Teleajenului sau Calea Vălenilor, Anuarul Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, III, Ploieşti, pp. 55-62.

Rădvan, L., (2007) Orașul din spațiul românesc între Orient și Occident. Tranziția de la medievalitate la modernitate, Editura Universității „Alexandru Iona Cuza”, Iași.

Săvulescu, C., (1977) Drumul istoric ascuns de pe Plaiul Șerban Vodă, Fotografia bul. intern nr. 120 (Serie nouă), nr 78, pp. 188-194.

Specht, F., (1790-1) Militärische Carte der Klein oder Oesterreichischr und grossen Wallachei (...) welche beide zusammen aus 394 Sectionen bestehet, und wehrend dem Waffenstillstand zwischen der k.; und der türkischen Armee vom Monat September 1790 dis Ende May 1791 durch der Generalquartiermeisterstaab unter der Direction auspezeichnet worden.

Szathmary, C. P., (1864) Charta României Meridionale, Columna IX, Seria 3, Viena Ureche, G., (1978) Letopisețul Țării Moldovei, Editura „Minerva”, București.

Urechiă, V. A., (1894) Istoria românilor, tomul VII, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti.

Weiss, von, F., (1829) Carte der Europaeischen Türkey nebst einen theile von Kleinasien, Viena.

Zagoriț, C., (1940) Luptele lui Mihai Viteazul cu Polonii în toamna anului 1600, Revista Istorică, Institutul de istorie universală, Vol. XXVI, N-le 4-6, aprilie-iunie 1940, pp. 112-133.

Zagoriț, Gh., (1913) Trecătorile Teleajenului, Anuar de geografie și antropogeografie, an III (1911-1912), pp. 62-100.

Zaharescu, E., (1923) Vechiul județ al Saacului în lumina istorică și atropogeografică, Bul. Soc. Rom. Geogr., tom. XLI (1922), pp. 147-17. *** (1871) Răspunsuri la Chestionarul Arheologic al lui Alexandru Odobescu, Biblioteca Academiei Române, Mss. Rom. 228. *** (1894) Răspunsuri la Chestionarul lui N. Densușianu referitoare la tradițiunile istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, Biblioteca Academiei Române, mss. rom. 4546. *** (1895) Răspunsuri la Chestionarul lui N. Densușianu referitoare la tradițiunile istorice și antichitățile țerilor locuite de Români, Biblioteca Academiei Române, mss. rom. 4546. *** (1894) Răspunsul dat de Dumitru Bazilescu învățător în comuna Drajna de Sus la Chestionarul Academiei relativ la tradițiunile istorice, Martie 1894, Biblioteca Academiei Române, mss. rom. 4546. *** Documente privind Istoria României (1952), Veacul XVI, B Țara Românească, Vol. IV (1571-1580), Editura Academiei Republicii Populare Române, București. *** Documenta Romaniae Historica (1972), B. Țara Românească (1501-1525), vol.

II, Editura Acad. R.S.R.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)

Drumul Teleajenului şi drumul Buzăului

275

*** Documenta Romaniae Historica (1983), B. Țara Românească (1551-1565), Editura Acad. R.S.R., București. *** Documenta Romaniae Historica (1977), D. Relații între Țările Române (12221456), vol. I, Editura Acad. R.S.R. *** Documentele Țării Românești (1938), Documente interne (1369-1490), publicate de P. P. Panaitescu, Fundația Regele Carol I, 1 Strada Wilson, 1, București. *** (1973) Călători străini despre Țările Române, vol. V, volum îngrijit de M. Holban, Editura Științifică, București. *** (2000) Călători străini despre Țările Române, vol. X, partea I, Redactor responsabil: Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, București. *** (2005) Călători Străini despre Țările Române (1822-1830), Serie nouă, vol. II, Coordonatori: Paul Cernovodeanu și Daniela Bușă, Editura Academiei Române, București. *** (1932) Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr.

Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie, Anul IV, No. 6. *** (1933) Cronica comunei Prejmer după un manuscript al pastorului Thomas Tartler din Prejmer dela anul 1750 continuat de alți pastori evanghelici. Trad. de pr.

Ioan Ludu din Prejmer, Țara Bârsei, Noemvrie-Decemvrie, Anul V, No. 6, p. 524.

Print to PDF without this message by purchasing novaPDF (http://www.novapdf.com/)