Ioan Pavel II-Triptic Roman by Gandalf

TRIPTIC ÎNTRU MÃREÞIA CREDINÞEI ªl A CUNOAªTERII Un Pontif care a condus ºi conduce Biserica universalã în perioada cea mai zbuciumatã din istoria de douã milenii a creºtinismului ºi care timp de un pãtrar de veac a încercat ºi a rãspuns precum David la toate sfidãrile vremurilor noastre, pe mãsura puterilor ºi a minþii sale luminate, face un bilanþ poetic despre mãreþia credinþei, despre menirea ºi locul omului în universul creat de Dumnezeu, dupã chipul ºi asemãnarea sa, convins cã numai Natura, Scrierile Sfinte ºi Michelangelo i-au surprins splendoarea. Este o fericire pentru literatura polonã ºi cea universalã, dar ºi pentru reflecþia artisticã ºi teologicã a începutului de mileniu cã înspre amurgul vieþii, Pontiful înfãptuieºte acest bilanþ - ca Poet -, ca un veritabil postromantic ce nu se teme de verb. Celor trei dimensiuni de mai sus, urmaºul lui Mickiewicz, Slowacki ºi Norwid le ridicã un triptic nemuritor la care creºtinii se roagã de secole cu smerenie, înãlþându-ºi dintodeauna privirea cu mare evlavie spre el. Dãltuieºte aceastã capodoperã Papa loan Paul al ll-lea cu slove biblice, unele reci altele fierbinþi, tocmai pentru a întruchipa mãreþia omului ºi slãbiciunea lui. Moralist de formaþie, gânditorul nu moralizeazã, el constatã numai ceea ce este bun ºi ce e rãu, ce este frumos ºi ce-i hidos, care sunt umbrele ºi luminile existenþei umane, ale existenþei cele trecãtoare, precum ºuvoaiele ce curg din munþi. Asupra a tot ceea ce ne înconjoarã ºi asupra lumii în primul rând mediteazã Pontiful cu voce tare, devenind prin îndoiala sa ºi mai persuasiv în a ne convinge cu privire la puterea nemãrginitã a credinþei. Din dragoste cautã izvorul, ºtiind cã acesta existã, câtã vreme pârâul, torentul ºi ºuvoaiele ce vin de pe cele mai înalte culmi existã. Numai omul e cel sortit a fi efemer pe lume. Torentule ce-mi ai a spune?/ În ce loc te vei întâlni cu mine?/ Ca ºi tine... simt ºi eu cã mã tot duc - / Oare la fel ca tine? Cãlãuza principalã la care apleazã Poetul pentru a gãsi rãspunsuri la întrebãrile stringente ale trecutului ºi ale prezentului, care sã rãmânã pilde pentru viitor, tocmai pentru a ieºi din labirintul adânc în care ne-am afundat, rãmâne Michelangelo. Marele artist Bounarroti ne va purta paºii prin Capela Sixtinã pentru a ne arãta geneza ºi calea omului de la începtul începuturilor, ca ºi de la naºtere la judecata de apoi. Astfel, grandoarea naturii din prima parte a Tripticului îºi gãseºte o oglindire pe mãsurã în cea mai importantã realizarea artisticã a cinquecentoului. Splendoarea frescelor ºi tematica abordatã ne apasã ºi mai puternic pe umeri, pentru cã aici se interfereazã creaþia ºi arta, iar noi îl întâlnim ºi îl cunoaºtem în primul rând pe Creator, pe Cel care a biruit totul ºi nefiinþei i-a dat viaþã, necontenit îi dã viaþã. Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius - constatã poetul, amintind cã la început a fost Cuvântul ºi totul prin El s-a fãcut . Cuvântul veºnic nu este altceva în poem decât pragul invizibil a tot ceea ce a fost, existã ºi va exista. Nu putea afirma acest adevãr decât un mare poet ºi un mare gânditor, cel care din fragedã tinereþe a cântãrit puterea Cuvântului. O datã trecut de acest prag omul se poate considera intrat în analele istoriei. Aceastã sintezã biblicã,

dar mai ales modul cum se înfãþiºeazã ºi se prefigureazã calea omului, totul în contextul vremurilor pe care le-a cunoscut ºi pe care împreunã cu mulþi din noi le-a trãit, impresioneazã în Tripticul Pontifului. A spune cã gestul este insolit e prea puþin. De data aceasta, Papa loan Paul al ll-lea, precum David, cel care I-a ucis pe Goliat dar a ºi lãsat omenirii nemuritorii psalmi, la fel ºi Pontiful de azi prin opera sa, care de asemenea pe scaunul hulitorilor n-a ºezut , demonstrând prin toatã viaþa lui cã în legea Domnului e voia lui, ºi la legea lui va cugeta ziua ºi noaptea - nea adus spre luare aminte ºi învãþãturã acest florilegiu rãscolitor. De la început trebuie spus cã în construcþia Tripticului, Pontiful pleacã de la ceea ce a cunoscut ºi a admirat de la începuturile existenþei sale: munþii. Ei sunt cei care prin mãreþia lor pot fi asemuiþi cu credinþa, pâraiele lor cu viaþa, izvoarele lor cu puritatea. Spre ele Poetul se caþãrã, spre izvoarele cele curate, pentru a ajunge la izvorul cel adevãrat, cel al credinþei pe care a împãrtãºit-o lumii ºi pe care o propãvãduieºte neobosit încã, el însuºi minunându-se de tot. Numai cine ºtie puterea Cuvântului are ºi puterea de a se minuna. Torentul nu se mirã cã se lasã în vale/cã pãdurile i se dau la o parte din cale / - doar omul se minuneazã! Ca marii cugetãtori, de data aceasta poetul iscoditor vrea sã afle taina începutului, ºtiind cã izvorul trebuie sã fie pe undeva. Cu atât mai mult îºi doreºte aceasta, pentru cã din viaþã cunoaºte cã buzele în el înmuiate îi vor aduce revigorarea. Ce simplã constatare ºi ce îndemn la credinþã! Se ºtie cã dintotdeauna pe pragul mirãrii s-au aºezat cele mai luminate minþi. Acestea au nãscut ºi au propulsat progresul, aºa cum Pontiful a spus-o în numele adevãrului de-a lungul ºi-n latul Pãmântului, ca un neobosit Pãstor pelerin, în timpul Pontificatului sãu; nu s-a sfiit sã spargã tipare închistate ºi va fi primul care va recunoaºte din scaunul pontifical pe cei huliþi din cauza dogmatismului îngust sau din neºtiinþã, tocmai pentru cã au slujit adevãrul ºi cunoaºterea. Suficient sã amintesc de Galileo Galilei. În acelaºi timp, se cuvin a fi evocate nemuritoarele sale cugetãri pe tema ºtiinþei ºi culturii, dar mai ales a legãturii acestora cu credinþa. Omului i-a fost hãrãzit de Dumnezeu sã se mire, dar sã ºi exprime gândul sãu, aºadar sã cuvânteze, cãci omul va fi stãpânit de Cuvânt, dar numai Poeþii au harul de-a stãpâni, ca ºi Dumnezeu, Preaveºnicul Cuvânt. Apropiindu-ne de Cuvintele Pontifului din acest florilegiu simþim cã luãm luminã, dupã cum bine ºtim cã Domnul a scris pe table Cuvintele legãmântului . ªi-atunci, totul are sens... are sens... are sens! - cum bine spune loan Paul al ll-lea în prima parte a Tripticului pe care ni-l ridicã în faþã spre reflecþie. Credinþa care se identificã în toatã creaþia sa poeticã într-un izvor, nu într-un izvor oarecare, ci într-unul tãmãduitor, aºa cum am învãþat ºi cum deseori aflãm mai ales în Scrierile Sfinte, vine - în viziunea Pontifului - nu numai sã ne potoleascã setea; tocmai în verbul acestei scrieri gãsim acea prospeþimea însufleþitoare menitã de-a ne cunoaºte mai bine ºi de-a merge mai departe. Polonezul wadowicean, îndrãgostit pânã la subjugare de mãreþia munþilor ca ºi de mãreþia lui Dumnezeu, a compus un Crez pentru mileniul al treilea în formã de triptic, un crez care în mintea creºtinilor poate lua înfãþiºarea Sfintei Treimi. Ridicat în scaunul apostolului Petru, creatorul Pontif loan Paul al ll-lea, mediteazã în pragul Capelei Sixtine asupra Genezei, convins de adevãrul cã în faþa Lui - a Creatorului -, trãim, ne miºcãm ºi existãm : Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius. Retrãim momentele Facerii de Creator a omului, aºa cum le-a întruchipat Michelangelo, ca un fruct al vederii lui de artist, ºi care trece ºi el din uimire în uimire, rescriind în culori epopeea începutului ºi a sfârºitului. În Capela Sixtinã, care pentru loan Paul al ll-lea are dimensiuni ºi semnificaþii deosebite, asupra cãrora vom reveni, în pragul Sixtinei aºadar - ca orice vãzãtor sau vizitator - Pontiful

recunoaºte: Începutul, cel care s-a nãscut din netocmit ºi gol, / ascultãtor în faþa Cuvântului creat; / De pe aceºti pereþi Facerea grãieºte. / ªi probabil ºi mai puternic se exprimã Sfârºitul. / Dar ºi mai cutremurãtore Judecata este. / Judecata cea de Apoi./ Iatã calea, calea pe care toþi o parcurgem - / toþi ºi fiecare din noi. Nimeni altul decât cugetãtorul Pontif, care în Scrisoarea adresatã artiºtilor la 4 aprilie 1999, reflectând asupra fapei Creatorului ºi menirii Artistului (constructor de frumuseþe), a fãcut urmãtoarea diferenþã între cele douã ipostaze, pe care orice intelectual al vremurilor noastre ar trebui sã o cunoascã, respectiv: Cel care creazã dãruieºte fiinþa însãºi, ia ceva din nimic - ex nihilo sui et subiecti - ºi aceasta în sens restrâns, fiind procedeul propriu doar al Celui Atotputernic. Artistul, în schimb, utilizeazã ceva din ceea ce existã, îi dã formã ºi semnificaþie. Acest mod de a acþiona este propriu omului - chip al lui Dumnezeu. Într-adevãr, dupã ce a spus cã Dumnezeu a creat bãrbatul ºi femeia dupã chipul sãu , Biblia adaugã cã le-a încredinþat datoria de a stãpâni pãmântul. În zilele urmãtoare, scandând parcã ritmul evoluþiei cosmice, Yahve crease universul. La sfârºit a creat omul, rodul cel mai nobil al proiectului sãu, cãruia i-a supus lumea vizibilã, ca un câmp imens în care sã îºi exprime inventivitatea. Aceastã filosofie o gãsim în linii mari exprimatã poetic în Tripticul Suveranului, gãsind explicaþii suplimentare la interpretarea poeticã ºi în aspectele care urmeaazã: Aºadar Dumnezeu a chemat fiinþa umanã la existenþã transmiþându-i îndatorirea de a fãuri. În creaþia artisticã , omul se reveleazã mai mult decât oriunde chip al lui Dumnezeu ºi realizeazã aceastã îndatorire cu deosebire plãsmuind minunata materie a propriei umanitãþi ºi apoi chiar exercitând o putere de dominare creatoare asupra universului care îl înconjoarã. Artistul divin, cu iubitoare îngãduinþã, transmite o scânteie a înþelepciunii sale transcendente omului artist, chemându-l sã fie pãrtaºul puterii sale creatoare. Evident, este o participare ce lasã intactã infinita distanþã între Creator ºi fiinþa creatã, cum sublinia Nicolaus Cusanus . Am exprimat doar o parte infimã din concepþia Pontifului despre creaþie, despre artã ºi menirea ei, aceastã concepþie gãsindu-ºi oglindirea în partea a doua a Tripticului. Aici, pentru Poetul loan Paul al ll-lea, misteriosul Cuvânt - Cuvântul primordial se întruchipeazã în pragul invizibil, a tot ceea ce a fost existã ºi va exista, aºa cum Creatorul este El - Cel în care trãim, ne miºcãm ºi existãm, cum a spus-o Pavel în Areopagul atenian. Pentru cã nimeni ºi nimic nu poate ascunde adevãrul biblic despre chip ºi asemãnare. De-aceea, Poetul ni-l aduce martor pe marele artist renascentist, Michelangelo. Cândva, Michelangelo ieºind din Vatican /a lãsat policromia a cãrei cheie este chipul ºi asemãnarea . /Dupã aceastã cheie invizibilul se exprimã în vizibil. / Presacramentul. Michelangelo Buonarroti îl întruchipeazã în fresca dumnezeieascã de la Vatican pe Bãtrânul Atotputernic - Omul asemãnãtor cu Adam, cel creat de Dumezeu, lãsând sfârºitul la fel de invizibil ca ºi începutul. loan Paul al ll-lea constatã cã generaþii dupã generaþii se duc una dupã alta, aºa cum oamenii vin tot goi pe lume ºi goi se duc în pãmânt. Din þãrânã te-ai nãscut ºi în þãrânã te prefaci - dupã cum spune ºi Biblia. Constatarea Pontifului nu putea fi decît tot biblicã: Tot ce-a avut formã se deformeazã. / Tot cea fost viu - iatã cã e mort. / Tot ce-a fost frumos - iatã-l hidos ºi gol. / Dar totuºi nu cu totul mor, / ceea ce în mine este indestructibil dureazã! Aºadar, Non omnis moriar, pentru cã indestructibilul va sta faþã în faþã cu Cel care Este! Doar marii gânditori ºi artiºti au surprins de-a lungul vremurilor aceastã metamorfozã cosmicã. Poetul Pontif, care s-a aflat în umbra frescelor lui Michelangelo în timpul celor douã conclave din 1978 a trãit profund mesajul pe care aceste ziduri îl emanã, dacã

dupã atâta timp îl evocã febril. Urmaºul lui Petru, cel înãlþat în Sfântul Scaun, a vrut Dumnezeu sã pãstoreascã turma de sute de milioane de credincioºi, ºi la începutul acestui mileniu, nu se sfieºte sã aminteascã cardinalilor care este menirea lor sfântã, când se vor aduna aici sã îl aleagã pe cel mai destoinic dintre ei, aceasta însã când va fi nevoie, dupã moartea lui, cu nici o clipã mai devreme, aºa cum unii ºi-o doreau. Le aminteºte acestora fãrã echivoc cã ei sunt cei chemaþi pentru a prelua ºi pãstra Cheile împãrãþiei, cã ºi ei vor sta între început ºi Sfârºit, urmând sã se prezinte ca orice muritor la Judecata de Apoi. Îi este dat omului ca o datã sã moarã, ºi-apoi Judecata! Un cuvânt care a fãcut carierã politicã la începutul acestui Pontificat îl întâlnim ºi în Tripticul Pontifului: transparenþa. Transparenþa de pe urmã ºi lumina. / Transparenþa istoriei - / Transparenþa conºtiinþelor -/ E nevoie ca, în timpul conclavului, Michelangelo sã-i lumineze pe oameni -/Nu uitaþi: Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius. Ca un cârmaci care a vegheat cu destoinicie ca nava credinþei sã îºi urmeze cursul cel bun, vãzând, ca ºi Creatorul, cã totul a fost bine , îi cere Atotuputernicului sã arate în continuare calea cea bunã celor care îl vor urma. Pentru cã de-acum, ca ºi David, Autorul Tripticului, Pontiful Papa loan Paul al ll-lea, poate grãi cu sufletul curat: Domnul este luminarea mea ºi mântuitorul meu; de cine mã voi teme? Puþini muritori pot spune aceste cuvinte cu sufletul împãcat. În postul Paºtelui ºi dupâ Învierea din 2003 Nicolae MAREª

RUAH

Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor....

1. Uimire Sacadatã, zariºtea pãdurii scoboarã în cadenþa torenþilor din munþi -ritmul acela pe Tine te întruchipeazã. Primordial Cuvânt. Ce stranie-i tãcerea Ta în tot ceea ce de jur împrejur ne-ncojoarã în lumea creatã... ºi care precum zariºtea pãdurii scoboarã din pantã în pantã... ºi valul totul pe el poartã trecând prin cascadã pe ºuvoiul argintiu ce cade sacadat de propria-i forþã purtat... - purtat în ce loc? Torentule, ce-mi ai a spune? În ce ce loc te vei întâlni cu mine? Ca ºi tine... simt ºi eu cã mã tot duc -Oare la fel ca tine? (Îngãduie-mi sã mã opresc aici -îngãduie-mi sã mã opresc în prag, iatã una din cele mai simple minuni.) Torentul nu se mirã cã se lasã în vale cã pãdurile i se dau la o parte din cale - doar omul se minuneazã!

Pragul pe care lumea îl trece este pragul mirãrii. (Cândva, unei astfel de uimiri, „Adam” i s-a zis.) Doar el singur se uimea printre vietãþile care nu se mirau - fiindu-le de-ajuns sã trãiascã ºi sã moarã. Omul s-a dus împreunã cu ele pe valul mirãrii. Uimirea ºi iarãºi uimirea I-a scos din valul care îl ducea, zicând la tot ce-l înconjura: stai! -în mine se aflã popasul „în mine-i locul întâlnirii cu Preaveºnicul Cuvânt „stai, trecerea aceasta are sens” „are sens... are sens... are sens!”

2. Izvorul Zariºtea pãdurii scoboarã în ritmul torenþilor din munþi... De vrei sã dai de izvor, Pe creastã trebuie sã te urci, împotriva curentului. Sã te caþãri, sã cauþi, sã nu cedezi, ºtii, cã izvorul trebuie sã fie pe undeva -Unde eºti, izvorule?... Unde eºti, izvorule?! Liniºte... ªuvoiule, ºuvoi de munte, descoperã-mi taina începutului tãu! (Liniºte - de ce taci? Cât de stãruitor þi-ai ascuns taina începutului.) Îngãduie-mi buzele sã le înmoi în apa de izvor sã simt prospeþimea însufleþitoarea revigorare.

1. Primul vãzãtor În El trãim, ne miºcãm ºi existãm a spus Pavel în Areopagul atenian Cine-i El? Acel spaþiul inefabil, care cuprinde totul El este Creatorul: Biruie totul ºi nefiinþei îi dã viaþã. nu doar la început, ci necontenit. Totul dureazã în devenire aflându-se neîncetat - La început a fost Cuvântul ºi prin El totul s-a fãcut . Misterul începutului se naºte împreunã cu Cuvântul, trãgându-se din Cuvânt. Cuvântul - veºnicã vedere ºi veºnicã pomenire. Cel care a fãcut, a ºi vãzut - a vãzut cã a fost bine , a vãzut cu o altã vedere decât a noastrã, El - primul Vãzãtor A vãzut, a gãsit în toate un fel de urmã a Fiinþei sale, a plenitudinii sale A vãzut: Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius* Gol ºi vaporos Adevãrat, bun ºi frumos A vãzut cu o vedere insolitã, alta decât a noastrã. Vederea cea veºnicã ºi veºnica-i pomenire: La început a fost Cuvântul ºi totul prin El s-a fãcut , totul în care trãim, ne miºcãm ºi suntem Cuvântul, misteriosul Cuvânt - Cuvântul primordial, de parcã ar fi pragul invizibil, a tot ceea ce fost, existã ºi va exista. De parcã Cuvântul a fost prag. Pragul Cuvântului, în care totul a fost într-un fel invizibil, preaveºnic ºi divin dupã acest prag începe istoria!

* (lat). Toate sunt despuiate ºi descoperite în faþa ochilor Lui.

Stau la intrarea în Sixtinã S-ar putea ca toate acestea sã fie mai uºor de spus în limba Cãrþii Facerii -Dar Cartea îºi aºteaptã chipul. - Pe drept. L-a aºteaptat pe Michelangelo al ei. Pe cel care a creat, a vãzut - a vãzut cã a fost bine”. A vãzut , Cartea a aºteptat aºadar la fructul vederii . Iar tu, omule, care vezi de asemenea, vino -Vã chem pe voi toþi, vãzãtori ai tuturor timpurilor. Te chem pe tine, Michelangelo! La Vatican se aflã capela care aºteaptã rodul vederii tale! Vederea a aºteptat chipul. De când Cuvântul a devenit trup, vederea aºteaptã necontenit. Stãm în pragul Cãrþii. Aceasta este Cartea Facerii - Genesis. Aici, în aceastã capelã, rescrisã de Michelangelo Nu în vorbe, ci cu bogãþia afluenþelor de culori. Intrãm, ca sã recitim, din uimire în uimire trecând. Aºadar aici - ne uitãm ºi recunoaºtem începutul, cel care s-a nãscut din netocmit ºi gol, ascultãtor în faþa Cuvântului creat; De pe aceºti pereþi Facerea grãieºte. ªi probabil ºi mai puternic se exprimã Sfârºitul. Dar cea mai cutremurãtore Judecata este. Judecata cea de Apoi... latã aºadar calea, calea pe care toþi o parcurgem toþi ºi fiecare din noi.

2. Chipul ºi asemãnarea ªi-a fãcut Dumnezeu Omul dupã chipul ºi asemãnarea sa, pe bãrbat I-a fãcut ºi-apoi pe femeie ºi vãzut-a Dumnezeu cã a fost bine aºa, amândoi arãtându-se goi fãrã a se ruºina . Sã fie posibil oare? Sã nu-i întrebaþi pe contemporani, pe Michelangelo întrebaþi-l, (sau poate ºi pe contemporani!?). Sixtina-i de întrebat. Ce multe au de spus pereþii aceºtia! Începutul este invizibil. Totul indicã aceasta. Întâlnim toatã vizibilitatea exuberantã pe care geniul uman a eliberat-o. ªi sfârºitu-i ºi el invizibil. Cu toate cã în ochi îþi sare, vizitatorule viziunea Judecãþii de Apoi. Cum sã-l faci vizibil, cum, sã pãtrunzi peste fruntariile binelui ºi rãului? Începutul ºi sfârºitul, invizibile, strãpung pereþii spre noi!

El în El trãim, ne miºcãm ºi existãm . Sã fie El doar spaþiul de existenþã al celor ce existã? Este Creatorul. Cuprinde totul fãcând ºi dând viaþã Produce asemãnarea. Când Pavel apostolul predica în Areopag în cuvintele sale se exprima toatã tradiþia Legãmântului. Fiecare zi se termina acolo cu slovele: ªi a vãzut Dumnezeu cã era bine .

A vãzut, a regãsit urma Existenþei sale A gãsit reflectarea lui în tot ce-i vizibil Primordialul Cuvânt este ca un prag pentru care trãim, ne miºcãm ºi suntem.

Omul (Eu) De ce tocmai despre aceastã singurã zi s-a spus: A vãzut Dumnezeu toate câte fãcuse ºi erau bune foarte”? Nu neagã aceasta istoria? Fie ºi veacul nostru al douãzecilea! ªi nu numai al douãzecilea! Dar nici un veac nu poate ascunde adevãrul Despre chip ºi asemãnare.

Michelangelo S-a închis cândva pentru acest adevãr în Vatican, ca sã iasã de-acolo, lãsând în urmã Capela Sixtinã. A fãcut carevasãzicã Dumnezeu omul dupã chipul sãu, dupã chipul Domnului I-a fãcut, I-a fãcut pe bãrbat ºi pe femeie a fãcut-o. Cu toate cã amândoi erau goi, Nu cunoºteau ruºinea unul faþã de altul ! ªi a vãzut Creatorul cã era foarte bine. Nu-i El oare cel ce vede totul cu adevãrat? Omnia nuda et aperta ante oculos Eius -

Ei Ei de asemenea, în pragul istoriei se vãd întrutotul adevãraþi: amândoi au fost goi... ªi ei au devenit astfel participanþii acestei vederi, pe care asupra lor a pogorât-o Creatorul. ªi oare nu vor sã rãmânã ei?

ªi nu vor sã dobândeascã aceastã vedere din nou? ªi nu vor sã fie pentru ei autentici ºi transparenþi aºa cum sunt pentru El? Dacã este aºa, sã cânte un imn de recunoºtinþã. un Magnificat oarecare din strãfundurile fiinþei, ºi-atunci cât de profund vor simþi, c-aºa-i În El trãim, ne miºcãm ºi existãm Exact în El! El le permite sã participe la sublimul, în ei insuflat! El le va deschide ºi ochii. Cândva, Michelangelo ieºind din Vatican a lãsat policromia, a cãrei cheie este chipul ºi asemãnarea . Dupã aceastã cheie invizibilul se exprimã în vizibil. Presacramentul.

3. Presacramentul Cine-i El? Nespusul. Existenþa Independentã. Singurul. Fãcãtorul a toate. Comuniune de Persoane totodatã, în aceastã Comuniune dãruirea reciprocã e adevãrul deplin, al binelui ºi al frumosului. Dar mai înainte de toate nespusul. ªi totuºi spusu-ne-a despre El. Ne-a spus-o, de asemenea, fãcând omul dupã chipul ºi asemãnarea sa. În policromia sixtinã Creatorul are figurã umanã. Este Bãtrânul Atotputernic - Omul asemãnãtor cu Adam, cel creat de El. Iar ei? Bãrbat ºi femeie i-au fãcut . Darul acesta le-a fost dat de Dumnezeu. Au luat asupra lor - pe mãsura umanã - darul acesta reciproc. care în El existã. Amândoi goi... N-au simþit ruºinea, cât timp darul a existat -Ruºinea vine o datã cu pãcatul, ºi-acum exaltarea dureazã. Trãiesc conºtienþi de dar, cu toate cã nu ºtiu pe nume a-i spune. Însã din el trãiesc. Sunt curaþi. Casta placent superis; pura cum veste venite, Et manibus puris sumite fontis aquam* -cuvintele acestea le-am citit zi de zi opt ani, intrând pe poarta gimnaziului wadowicean. Presacramentul - existenþa însãºi ca semn vizibil al Dragostei veºnice.

“(lat.) Ceea ce curat este, place ºi cerurilor; veniþi curat îmbrãcaþi ºi cu mâini curate beþi apa de izvor.

ªi când vor deveni un singur trup - misterioasã unire sub al cãrei orizont se descoperã paternitatea ºi maternitatea. - Ei ating atunci izvorul vieþii care se aflã în ei. - Ei ating începutul. - Adam a cunoscut-o pe nevasta lui iar ea a zãmislit ºi-a nãscut. Ei ºtiu c-au trecut pragul celei mai mari rãspunderi!

Împlinirea - Apocalypsis Sfârºitul este la fel de invizibil ca ºi începutul. Universul s-a nãscut din Cuvânt ºi în Cuvânt se întoarce, în chiar centrul Sixtinei acel artist invizibil a înfãþiºat sfârºitul în drama vizibilã a Judecãþii -ªi acest sfârºit invizibil a devenit vizibil ca ºi culmea transparenþei: omnia nuda et aperta ante oculos Eius! Cuvintele scrise de Matei, aici s-au transformat într-o viziune de lumini ºi umbre:

Mergeþi binecuvântaþi...plecaþi blestemaþi... ªi-astfel generaþii dupã generaþii se duc -Oamenii goi vin pe lume ºi goi se întorc în pãmânt. Din þãrânã te-ai nãscut ºi în þãrânã te prefaci Tot ce-a avut formã se deformeazã. Tot ce-a fost fost viu - iatã cã-i mort. Tot ce-a fost frumos - iatã-l gol ºi hidos. Dar totuºi nu pe de-a întregul mor, ceea ce în mine-i trainic dureazã!

4. Judecata În Capela Sixtinã artistul a amplasat Judecata. Acest interior de Judecatã-i dominat. Sfârºitul invizibil aici devine uimitor de vizibil. Sfârºit ºi culme a transparenþei totodatã -Aceasta-i calea generaþiilor. Non omnis moriar* Tot ceea ce-n mine-i indestructibil, Acum stã faþã în faþã cu Cel care Este! Aºa s-a populat peretele central al policromiei sixtine. Þi-aminteºti Adame? La început El te-a întrebat unde eºti? Iar tu ai rãspuns: M-am ascuns de Tine cã sunt gol ... Cine þi-a spus cã eºti gol? ... Femeia care mi-ai dat-o - cea care mi-a dãruit fructul Toþi cei care populeazã zidul central al policromiei sixtine, poartã în ei moºtenirea rãspunsului dat atunci! Al acelei întrebãri ºi a acelui rãspuns! Acesta este sfârºitul drumului vostru.

Epilog ªi tocmai aici, la poalele acestei misterioase fresce sixtine, se adunã cardinalii comunitatea responsabilã de pãstrarea cheilor împãrãþiei. Exact aici se adunã. ªi Michelangelo din nou îi cuprinde cu vederea. În El trãim, ne miºcãm ºi existãm ...

*(lat.) Nu totul moare.

Cine-i El? Iatã mâna creatoare a Bãtrânului Atotputernic întinsã spre Adam.... La început Dumnezeu a fãcut ... El care vede totul... Policromia sixtinã grãieºte prin Cuvântul Domnului: Tu es Petrus*- a auzit Simon fiul lui lona. Þie îþi dau cheile împãrãþiei . Oamenilor cãrora li s-a încredinþat grija de a pãstra moºtenirea cheilor, se adunã aici, permiþându-ºi sã fie învãluiþi de fresca sixtinã, de viziunea lãsatã de Michelangelo Aºa a fost în august, iar apoi în octombrie din cunoscutul an al celor douã conclave, ºi tot aºa va sã fie, când va fi nevoie, dupã moartea mea. Va trebui ca viziunea lui Michelangelo sã le vorbeascã. Con-clave**: grija comunã pentru moºtenirea cheilor, cheilor împãrãþiei. ªi-aºa se vãd între început ºi Sfârºit, Între Ziua Facerii ºi Ziua Judecãþii... Îi este dat omului ca o datã sã moarã, ºi-apoi Judecata! Transparenþa de apoi ºi lumina. Transparenþa istoriei Curãþenia conºtiinþelor E nevoie ca, în timpul conclavei, Michelangelo sã conºtientizeze lumea A nu se uita: Omnia nuda et aperta sunt ante oculos Eius. Tu, care ºtii totul - aratã-ne! El ne aratã...

* (lat) Tu eºti Petre. ** (lat.) Cu cheie; adunarea cardinalilor pentru alegerea papei.

1. Ur-ul din pãmântul Caldeii Au fost vremuri, când oamenii necontenit migrau ºi iar migrau. Înconjuraþi de turme, ei peregrinau spre locurile în care recolte mai mari se fãceau; acolo, unde pãmântul ca o mamã fertilã era în stare sã le hrãneascã dobitoacele, pe-acele meleaguri oamenii îºi întindeau corturile ºi locuiau. De ce cãutãm noi azi locul acela de pe pãmântul Caldeii, din care Avram fiul lui Terah a plecat alãturi de o grãmadã de nomazi? Gânditu-sa, poate: - de ce sã plec de-aici? De ce sã pãrãsesc Ur-ul caldeian? S-o fi gândit aºa? S-o fi despãrþit cu tristeþe? S-o fi uitat înapoi? Nu ºtim. ªtim numai cã auzit-a Glasul, care i-a spus: Pleacã! Avram a hotãrât sã-i dea ascultare. Glasul i-a spus: Vei fi tatãl a numeroase seminþii, urmaºii tãi vor fi numeroºi precum nisipul de pe malul mãrii. Cum sã se împlineascã promisiunea aceasta - gândea Avram, când natura mi-a refuzat darul de-a fi pãrinte? Nevasta pe care am îndrãgit-o din tinereþe, n-a adus pe lume un prunc. ªi-amândoi suferim din aceastã pricinã. Însã Glasul i-a zis: Tatã vei fii. Vei fi tatãl a numeroase seminþii. Vei avea urmaºi atât de mulþi, precum nisipul de pe malul mãrii.

Oamenii ºi popoarele din jur îºi fãceau zei (ca în Egipt, în Hellada, la Roma). El, Avraam, I-a crezut pe Cel care Este, pe Cel cu care a vorbit, când s-a luat dupã Glas, În faþa Cãruia a deschis uºa cortului, invitându-L ca oaspete al sãu, ca împreunã cu El sã fie. Revenim astãzi pe-acele meleaguri, pentru cã-i drumul pe care Dumnezeu a venit la Avraam. La Avraam cel care credea, Domnul a venit. Când popoarele ºi oamenii îºi fãceau proprii zei. Cel care Este a venit. A intrat în istoria omului ªi i-a descoperit Taina ascunsã de la facerea lumii.

3. Convorbirea dintre tatã ºi fiu în pãmântul Moria Aºa au mers ºi-au discutat în cea de-a treia zi: latã muntele pe care trebuie sã depun jertfã Domnului -a spus tatãl. Fiul tãcea, sã întrebe nu îndrãznea: Unde-i jertfa? avem foc, lemne ºi cuþit pentru a sacrifica, dar unde-i jertfa? Domnul, doar Domnul va îngriji ce jertfã va fi -aºa a spus; n-a îndrãznit cu voce tare sã rosteascã vorbele acestea: jertfã, fiul meu, vei fi tu -aºadar tãcea. Peste tãcere s-a aºternut iarãºi muþenia. Auzise doar Glasul care I-a adus aici. Acum Glasul tãcea. Rãmãsese singur cu numele lui Avraam: Cel care a crezut ºi fãrã a spera. Rugul jertfelniciei I-a ridicat, A aprins focul, mâinile lui Isaac le-a legat ªi-atunci - ce? trebuia rugului foc sã-i dea ... Deja se vedea ca tatã al fiului mort, pe care Glasul i I-a dat ºi-acum i-l ia? O, Avraame, care te-ai urcat pe Muntele din Moria, existã o graniþã pentru pãrinþi, un prag pe care tu n-ai sã-l treci. Un alt Tatã primeºte aici jertfa Fiului sãu. Nu te teme, Avraame, mergi înainte ºi fã, ce-ai de fãcut. Tu vei fi tatãl a numeroase popoare, Fã, ce-ai de fãcut, mergi pânã la capãt. El e Cel care îþi va opri mâna ta, când lovitura jertfelnicã e gata a o da... El nu va îngãdui niciodatã ca mâna ta sã sãvârºeascã ceea ce-n inimã se împlinise.

ªi-astfel - mâna ta în aer va sta suspendatã. El însuºi o va opri. Iar de-atunci, muntele de pe pãmântul Moria aºteptare a devenit -pe el taina trebuia a se fi împlinit.

4. Dumnezeul legãmântului

O, Avraame Cel intrat în istoria omenirii, fie ca numai prin tine sã se dezvãluie taina ascunsã de la facerea lumii, tainã mai veche decât lumea!

Dacã astãzi peregrinãm spre acele locuri, De unde, cândva, Avraam a plecat, ºi în care Glasul I-a auzit - unde promisiunea i s-a îndeplinit, o facem pentru a pãºi pe-acel prag -pentru a atinge începuturile Legãmântului. Domnul a fost Cel care i-a arãtat lui Avraam, Ce înseamnã pentru tatã jertfa propriului fiu moartea jertfelnicã. O, Avraame - aºa de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã pe Fiul sãu omenirii i I-a dãruit, ca fiecare din cei care în El va sã creadã, acela viaþã veºnicã va sã aibã. - Opreºte-te Eu port în mine numele tãu, acest nume e semnul Legãmântului, fãcut cu tine Cuvânt Preaveºnic înainte de facerea lumii. Plecând de-aici, aminteºte-ti de locul acesta, loc ce va aºtepta la ziua ce va sã vinã -