Să privim cu recunoștință spre Darul Vieții

ÎNDRUMARE Irina-Maria LĂPĂDAT

Cu gândul spre imediata sărbătoare a Crăciunului, să privim cu recunoștință spre cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii și anume Fiul Său, Isus Cristos. Acesta este cadoul pe care l-am primit și el singur ar trebui să ne fie de ajuns spre bucurie. Cât de norocoși au fost desigur contemporanii Săi, având privilegiul de a vedea cu proprii lor ochi omenești cum arată desăvârșirea!

La fel, și noi am fost creați de Dumnezeu, căci nu ne-am zidit noi înșine. Prin urmare, făcând parte din creație, cu atât mai mult ar trebui să ne încredem în Dumnezeu și mai ales în dreptatea lui. Până la urmă și oamenii care fac lucruri rele în lumea aceasta, ori necredincioșii, sunt tot creația lui Dumnezeu. Însă bunătatea sădită de Dumnezeu în oameni ține lumea în picioare, fără oamenii cinstiți și evlavioși, lumea s-ar prăbuși. A privi cu bunătate, îngăduință și - de ce nu? - milă spre cel de lângă noi, ar fi poate cel mai bun lucru pe care l-am putea face în preajma sfintelor sărbători.

Cel rău, mereu prezent și făcându-și simțită prezența mai ales în egoismul inerent firii umane, ori în comoditate, își are desigur propriile ierarhii de valori în activitatea sa pe pământ. Bunăoară, un om care duce o viață bună, la modul călduț, nici-nici, nu prezintă aceeași valoare pentru diavol ca un om evlavios, care trăiește după Cuvântul lui Dumnezeu, cu gând și fapte curate. Sufletul unui credincios sau cu atât mai mult al unui sfânt, e mai prețios pentru diavol decât o întreagă constelație de suflete; poate de aceea oamenii smeriți și generoși, care au făcut numai bine în viața lor, sunt mai des încolțiți, ispitiți, sau de ce nu, greu încercați. Există întradevăr oameni care se întreabă în sinea lor chiar și astăzi cu ce au greșit în viață, de trebuie să îndure atâtea greutăți. Chiar și Fiul lui Dumnezeu a fost ispitit, după cum se știe din relatările biblice. Cu siguranță, răul nu poate fi biruit decât prin bunătate și voință.

Fundamentul învățăturii lui Cristos ne învață de fapt principiul vieții perfecte: mila. A privi în jos, spre cei umili, iar nu în sus, a-ți clădi viața pe compasiune, sunt percepte promovate la urma urmei, nu numai în creștinism, ci și în celelalte religii. Poate că în ochii lui Dumnezeu neîndurarea nu este decât o faptă reprobabilă. Când un om va privi în jos, spre cei nevoiași, poate se va simți mai bine. Sau poate chiar va da o mână de ajutor. Pe câtă vreme dacă va privi mereu numai în sus, se va condamna singur la o viață de nefericire. Sunt multe căi prin care un om își poate irosi viața, iar a căuta mereu împlinirea în ceea ce nu este la îndemâna lui, este una din ele.

A mulțumi este cea mai mare recunoștință pe care o putem aduce lui Dumnezeu. Pentru tot ce avem, pentru Fiul Său, pentru șansa de a valorifica darul vieții, făcând chiar și un pic de bine în jurul nostru. Dumnezeu nici nu are nevoie de mai mult. Nu sunt oare toate ale Lui? Ce fericiți am fi dacă am crede că, așa cum afirma scriitorul rus Fiodor Mihailovici Dostoievsky, o singură faptă bună, făcută din inimă, valorează atât de mult în ochii lui Dumnezeu, încât pentru acea singură faptă, ne poate ierta multe păcate.