Petrosani 100 - documentare by Levente Kozma

DOCUMENTARE

Valea Jiului în modernitate

Toți cei care s-au perindat prin Valea Jiului în acest timp istoric au venit aici pentru a munci, dar și pentru a-și asigura un +standard de viață superior. Este un truism afirmația că Valea Jiului modernă este rezultatul cărbunelui, că totul aici a fost subordonat acestui scop, dar trebuie să apreciem că în același timp s-a format o mentalitate și un comportament care a dat importanță muncii, dar care așează această muncă pe un loc care obligă societatea să-i fie recunoscută importanța și mai ales duritatea, ca și drepturile și avantajele ce derivă din acest fapt și că, în afară de extracția și valorificarea cărbunelui, cu greu s-ar mai găsi aici alte domenii de activitate în care să fie valorificată capacitatea fizică și intelectuală a oamenilor, spațiul și bogățiile sale, dotările tehnice create în timp. În acești 150 de ani totul a fost închinat mineritului, dar această activitate a determinat apariția inevitabilă în Valea Jiului și a altor activități, unele legate direct, altele indirect, de munca în subteran. Acest fapt va face, ca pe lângă mineri și familiile lor să vină aici, din aceleași zone sau din altele și alte grupuri socio-profesionale, bazinul dezvoltându-se ca o grupare industrială integrată, cu consecințe pozitive sau negative asupra populației: dinamică, structură, standard de viață etc., în funcție de datele de evoluție ale mineritului. Cunoașterea istoriei moderne a acestui spațiu ne arată că totul a fost influențat aici de evoluția mineritului, proces determinat de comanda societății și că de caracteristicile acestei evoluții a depins și încă mai depinde realitatea întregii zone.1

■ 19

Sursele

Spectacolul „Petrosani 100” se bazează pe o documentare realizată în perioada ianuarie-iulie 2020 în special în Petroșani și Petrila. Am ales o abordare ficționalizată a materialului adunat. Am păstrat însă, pe alocuri, părți consistente din interviurile realizate, din dorința de a oferi o acuratețe și o particularitate cât mai pronunțate discursurilor celor intervievați. Întregul material documentat s-a concentrat pe două tipuri de surse: pe de o parte, materiale de arhivă și documente care au abordat evenimente importante din istoria Văii Jiului, cum sunt, de exemplu, grevele minerești din 1929 și 1977, pe de altă parte, interviuri cu persoane care reprezintă arhive vii de istorie recentă. În aceste interviuri ne-a preocupat să recuperăm povești personale relevante pentru istoria unor comunități și a unor categorii sociale, povești care să dezvolte anumite momente dintr-o perspectivă subiectivă. Interviurile cu persoane care trăiesc astăzi în Valea Jiului au acoperit perioade diferite: anii 40, anii 80, anii 90 și anii 2010-2020, creând, fiecare, un cadru de reflecție socio-politică și un cadru de empatie. Poveștile subiective sunt istorii de viață care ne ajută să înțelegem în profunzime personalizarea unui context social și raportarea individuală și comunitară la schimbările majore, felul în care oamenii au perceput un anumit eveniment, cum i-a afectat și cum i-a schimbat. Spectacolul devine astfel locul de întâlnire a macroistoriei și microistoriilor care construiesc, fără pretenția de exhaustivitate, o hartă în mișcare a unui întreg secol.

■ 21

N Un vultur deasupra văii

e-am imaginat un vultur ce se învârte deasupra Văii în tot acest timp. Ce vede el sunt instantanee din trecut, „felii de viață” și, în final, surprinde poveștile sau anecdotele povestite de oamenii cu care ne-am întâlnit: vocile din Vale. Formal, spectacolul se construiește pe scheletul acestor scene: începe prin aducerea în memorie momentul Unirii și cel al grevei de la Lupenidin 1929, pentru ca apoi să surprindă cinematic anii 60, greva din 1977 ajungând până la disponibilizările și închiderea minelor începute în 1997. Finalul este un puzzle al vocilor din trecutul recent și din prezent, unde se îmbină fragmente din interviuri cu momente ficționalizate. Sunt intercalate în acest parcurs scene care vorbesc despre riscurile și periculozitatea muncii în subteran sau despre condiția femeii.

Iată în continuare un sinopsis al acestor momente.

1918 – Alba Iulia

Legat de ultima jumătate a secolului XIX, Sebastian Stanca afirmă: Diamantul negru, străjuit sute de ani în aceste locuri de țăranii băștinași, a zdruncinat din temelie viața țăranului român și caracterul românesc al acestui ținut, iar străinii implantați aici și ajunși stăpâni pe bogățiile imense ale acestui pământ, au făcut din acest pământ o pepinieră de maghiarizare și de deznaționalizare a tuturor elementelor aflate aici.2 Însă cu toate astea: comunitatea românească continuă să fie determinantă. În același timp această comunitate va avea lideri, formali și informali, care îi vor direcționa energiile.3 La finalul romanului său autobiografic, Dominic Stanca surprinde cel mai bine entuziasmul care a cuprins Valea Jiului înainte de Marea Adunare de la Alba Iulia, într-un amestec de mândrie națională pentru români, așteptare înfierbântată ca armata germană să se retragă și cea română să treacă Carpații, precum și de speranțe revoluționare în rândurile muncitorilor. Scena de început din spectacol se inspiră din ultimele capitole ale romanului Între două fronturi. Jandarmii unguri, vre’o douăzeci și patru de oameni, sunt încă aici, însă nu mai prezintă nici-o putere, nici autoritate. Penele de cocoș nu mai impresionează pe nimeni (...) Muncitorii nu mai cred în vorbe. Minierul care se reîntoarce din mină, vrea pâine, iar populația „Republicei diamantului negru” dorește pace, liniște… De aici incolo noi vom hotări de viața și de soartea noastră! Nu mai dăm cărbuni pană nu ni se dă pâine in schimb, iar copiilor noștri pace și sănătate.4

din scena 1:

DELEGAT 1: Se auzea răpăit de arme. Soldații spărgeau geamurile și ușile vagoanelor din trenuri. Unii trăgeau fără nicio țintă. Răcneau, se îmbrățișau înnebuniți de vraja libertății. DELEGAT 2: Trei lumi se luptă pentru viață! Puterea care s-a clătinat și se destramă, țăranii alungați de stăpânirea trecută și muncitorii care scormonesc după diamantul negru! Toți se organizează pentru lupta decisivă! Libertate! Cuvântul care pansează răni dureroase brăzdează cerul! Patru ani cerul ăsta fost înnegrit. Stelele sclipitoare s-au ascuns. S-au auzit doar țăcănitul armelor ucigătoare, bubuitul tunurilor, vaiete și plânsete. Acum Parângul și Retezatul strălucesc în raze de argint în ochii sufletelor oamenilor! DELEGAT 1 Acum mi-e frică. Dacă se va preschimba victoria în măcel? DELEGAT 2 Stați făr de grijă, se îmbrățișează și ei înnebuniți de vraja libertății! DELEGAT 1 Și dacă le ia mințile vraja asta? DELEGAT 2 Se simt în sfârșit stăpâni pe pământul lor! Sper să-i fi chemat și pe secui și pe sași la Albă-Iulia. În 1848, când s-a votat unirea Ardealului cu Ungaria, românii n-au fost chemați. Greșeala aceasta se răzbună acum atât de crunt pe poporul maghiar. Acum mi-e teamă însă că și românii o să cadă în aceeași greșeală. La finalul scenei, trenuri pline se îndreaptă către Alba Iulia cu reprezentanții românilor cât și cei ai Sfatului Muncitoresc.

n perioada interbelică putem remarca în primul rând politica de naționalizare dusă de Statul Român, care conduce la înființarea numeroaselor societăți de exploatare minieră în Vale. Este perioada de vârf a coloniilor și a consumului, dar este și momentul în care Petroșaniul devine oraș.

Lupeni 1929

Partidele politice, îndeosebi Partidul Național Liberal și Partidul Național Român, vor milita pentru pătrunderea capitalului românesc și a statului în aceste societăți miniere și vor mobiliza în 1920 un consorțiu de 23 de bănci și societăți industriale din Vechiul Regat și din Transilvania să se angajeze în opera de „naționalizare”, dar numai în condițiile în care elementul românesc devine dominant, adică deține cel puțin 50 % din capitalul social al întreprinderii iar jumătate din membrii Consiliului de Administrație și președintele Consiliului sunt cetățeni român.5 Pe fondul tensiunilor globale între comuniștii revoluționari și clasele conducătoare apar și în Valea Jiului tensiuni destabilizatoare.

Greva din 6 august

După venirea la putere, prin formarea la 10 noiembrie 1928, a guvernului condus de Iuliu Maniu, liderii P.N.Ț. nu au înțeles că în Valea Jiului, unde exista o forță de muncă hotărâtă, pe alocuri turbulentă și greu de stăpânit, nu este bine de făcut o politică care să înăsprească spiritele și lăsând, mai apoi, Societățile miniere, cu interesele și cu problemele lor, singure în față cu muncitorii nemulțumiți că, revendicări despre care li s-a sugerat a fi posibil de obținut, nu sunt acceptate, și nefăcând nimic pentru a opri insinuarea tot mai fățișă a elementelor comuniste și iridentiste în rândurile celor care lucrau aici. ... De aceea se va putea, ca la 25 noiembrie 1928, într-o întrunire care are loc la Petroșani și la care participau peste 200 de oameni, să fie prezenți delegați comuniști din centre muncitorești transilvănene, care, cu sprijinul unor elemente locale, vor reuși să ia conducerea sindicatelor, înlăturând conducătorii social-democrați, și dorind să afilieze aceste sindicate la sindicatelor unitare, controlate de către P.C.R. și aflate sub influența Internaționalei a III-a comuniste.6 În urma unei încercări nereușite de arbitraj la începutul anului 1929 (care ar fi avut ca rezultat un nou contract colectiv de muncă) se deschide calea spre un conflict major. Situația devine explozivă la Lupeni, după ce în 2 august 1929, inginerul Moteț Anton a agresat fizic doi muncitori, iar când muncitorii au cerut să li se asigure o plata conformă cu munca depusă, plângându-se de faptul că, cu salariul primit nu puteau asigura hrana familiilor lor, acesta i-a trimis „să mănânce membrul domnului Maniu”7 Greva este una din cele mai violente, iar jandarmii puși să intervină vor trage în plin în muncitorii adunați. Vor fi raportați peste 24 de morți, 34 de răniți și 50 de arestări.

din scena 2:

VOCE 5: La 9.45, 5000 de greviști ocupă uzina electrică. VOCE 6: Reprezentanții patronatelor refuză să trateze cu greviștii. VOCE 7: Jandarmii și grănicerii execută manevre de intimidare în jurul uzinei. VOCE 8: Ziua trece cu tensiuni de ambele părți. VOCE 1: În cursul nopții, între orele 3 și 4, la Lupeni sosește o unitate de jandarmi, alcătuită din plutonieri și șefi de posturi. Fac un popas la o cârciumă, li se pun la dispoziție mari cantități de băuturi spirtoase. VOCE 2: La orele 5.30, sosesc comandanții trupelor, prefectul județului Hunedoara, prim-procurorul Tribunalului Hunedoara, judecătorul de instrucție. Beau și ei. VOCE 3: În zori, merg la uzină. Prefectul ține un discurs. Minerii strigă, pâine, contract colectiv de muncă, dreptate! Urmează somațiile prim-procurorului. Greviștii nu se mișcă. VOCE 4: Jandarmii trag în plin. Douăzeci de trupuri cad în curtea uzinei. VOCE 5: Dinspre dealul din fața uzinei, familiile muncitorilor baricadați, soții, copii, părinți, trimit o ploaie de pietre asupra jandarmilor. Loviturile duc la dispersarea jandarmilor. VOCE 6: Cei 5 000 de mineri reușesc să se retragă din uzină, mulți dintre ei – prin canalul de scurgere spre Jiu. La gura lui sunt așezați sute de muncitori. Loviți cu patul de armă și răniți de gloanțe, minerii răniți înroșesc apele canalului.

VOCE 7: Autoritățile dezlănțuie o teroare în masă. Locuințele minerilor sunt percheziționate. sunt arestați minerii găsiți acasă. VOCE 8: La Lupeni n-a fost o potolire a unei revolte. La Lupeni a fost o vânătoare de oameni. VOCILE FEMEILOR: Vrem să ne îngropăm soții. Vrem să ne îngropăm tații. Vrem să ne îngropăm frații. Vrem să ne îngropăm fiii. Vrem să-i spălăm, să-i îmbrăcăm și să-i conducem la groapă. VOCILE BĂRBAȚILOR: Cadavrele au fost învelite în cămăși, îngrămădite în carele de gunoi ale orașului și îngopate.

P Epoca de Aur

erioada de după cel de-al Doilea Război Mondial a fost caracterizată, pe de o parte, de condiții de existență precară și, pe de altă parte, de avânt industrial. A fost perioada Sovromurilor dar și a îmbunătățirii tehnologiilor de extracție, a deschiderii noilor puțuri, a accelerării urbanizării și a începutului formării universitare în Valea Jiului prin deschiderea Institului Cărbunelui. Cumulate, toate acestea nu puteau rămâne fără urmări pozitive și a urmat o perioadă de creștere pentru vale în anii 60 și 70, desigur cu excepțiile tragi-comice generate de manifestările puterii comuniste, atunci când aceasta se impunea în mod discreționar și autoritar. În spectacol sunt trei scene care acoperă această perioadă: o scenă care are în centru o parte din interviul realizat cu doamna Imola Martonossy, personalitate a orașului Petroșani, care la vârsta de 6 ani a coborât în mina Petrila și a devenit apoi prima femeie șefă de secție la fabrica Viscoza, o altă scenă în care mai multe generații de mineri împart un apartament la bloc și un Ballhaus mineresc: balul brigadierilor.

După 1945 în Valea Jiului

ncepând cu 1 aprilie 1954, și nu a fost o glumă!!!!, mineritul din Valea Jiului se desparte de Societatea sovieto-română „Sovromcărbune”, care se va desființa, și de prezența economică a Uniunii Sovietice în mineritul carbonifer din România, Statul român devenind, de aici înainte, proprietar deplin al activelor care formau complexul industrial-minier din această regiune. Din „Sovromcărbune” rămâne până astăzi, cei doi mineri de pe treptele clădirii în care funcționează acum Complexul Energetic Hunedoara și blocurile de locuințe din cvartalele de inspirație rusă/sovietică, cum sunt cele din cartierul „Carpați”, fost „Dimitrov” din Petroșani; poate mai sunt și altele dar noi nu le știm. Societatea „Sovromcărbune”, care s-a constituit la 4 iulie 1949, prin preluarea activelor fostelor Societăți miniere „Petroșani” și „Lupeni”, va prima dintre cele 16 Sovromuri înființate între anii 1945-1952 care se va desființa, și acest moment reprezintă, într-o anumită măsură, rezultatul schimbării de optică a conducerii comuniste a României, care a considerat colaborarea cu autoritățile sovietice ca „un prețios sprijin în dezvoltarea economică a României”. În timp, atitudinea conducătorilor politici români, legat de utilitatea acestei forme de „colaborare” economică, se va schimba, acceptându-se realitatea că Sovromurile reprezentau, în fapt, o formă directă de exploatare, colaborarea fiind ineficientă din punct de vedere economic pentru Statul român, mai ales în condițiile în care beneficiile rezultate din funcționarea societăților respective au revenit într-o proporție covârșitoare părții sovietice. Se va confirma, tardiv, percepția pe care societatea românească a avut-o despre această formă de „colaborare” economică și pe care Onisifor Ghibu o numea „un capitol al tragediei noastre de astăzi”, camuflat sub firma „prieteniei sovieto-române”, pentru că „se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, pe prețuri derizorii…”.

Anii ´50 – ´60

De la 1 mai 1954, în scopul de a coordona întreaga activitate de minerit din Valea Jiului se va constitui Direcția Generală a Cărbunelui Valea Jiului cu sediul la Petroșani, aflată în subordinea Ministerului Industriei Cărbunelui, entitate care se transformă la 1 octombrie 1956 în Combinatul Carbonifer Valea Jiului și, deși, vor mai fi și alte formule organizatorice, pentru generațiile anilor ’60-’80 ai secolului XX „Combinatul” este instituția la care a lucrat cea mai mare parte a forței de muncă din Valea Jiului. Anii ’60 ai secolului XX sunt cu „lumini” și „umbre”. Rămâne realitatea vieții de zi cu zi, în principal, cea a luptei omului cu muntele din măruntaiele căruia va scoate cărbune. Și sunt, printre atâtea multe altele, două lucruri care vor reprezenta o constantă, în mineritul Văii Jiului Se menține, ceea ce am numi, „presiunea planului”, o realitate care devine o cutumă ce va acompania întreaga evoluție a mineritului din Valea Jiului până la sfârșitul regimului comunist. Vorbim de impunerea prin Decizii ministeriale sau Hotărâri de Guvern a unor cifre de plan în continuă creștere, care erau concordante cu nevoile economiei, cu necesitatea realizării balanței energetice, dar care pe de altă parte, au fost mai mult sau mai puțin realiste și nu se fundamentau totdeauna plecând de la condițiile concrete și capacitatea productivă a minelor, de la nivelul cantitativ și calitativ al forței de muncă care trebuia să pună în aplicare politicile de investiții absolut necesare pentru menținerea și creșterea producției. Și nu în ultimul rând, trebuie vorbit despre penuria continuă de forță de muncă, în special pentru activitatea în subteran, pe care mineritul din Valea Jiului o resimte și care va fi o realitate prezentă până la începutul colapsului mineritului din Valea Jiului, care se produce după anul 1990. Și sigur, fără oameni nimic nu se putea realiza, iar îngustarea bazinului din care se recruta această forță de muncă pentru o activitate grea și periculoasă, apariția altor activități mai ușoare și mai bine retribuite, dezvoltarea altor zone economice, care absorbeau forță de muncă, vor crea permanent bătăi de cap celor chemați să îndeplinească politicile economice ale perioadei.

Forța de muncă se reînnoiește

Va fi o continuă căutare pentru a aduce forța de muncă necesară activității din subteran, și acest lucru va însemna pătrunderea în noi regiuni care puteau furniza mâna de lucru. Dacă în trecut, mai ales Transilvania și, cu precădere, zonele miniere, furnizau o parte a forței de muncă necesare, acum recrutorii se îndreaptă spre regiuni neindustrializate din Oltenia și Moldova, iar cei care vin fie se așează definitiv, fie fluctuează, dar treptat se creează o nouă generație de mineri. Fără a fi un fenomen de masă, poate fi amintit faptul că o parte dintre militarii care au fost aduși să lucreze în minerit și pe șantierele de construcții din Valea Jiului în anii 1949-1958, vor rămâne să lucreze în continuare aici, unii chiar până la pensionare. Cei care vin, și vor avea voința de a rămâne, se vor alătura celor care lucrau aici de o lungă perioadă de timp și, subiectiv, am spune că vor trebui să se plieze pe un tip de etică a muncii cu care mulți nu erau obișnuiți. Vor trebui să înțeleagă că aparțin unei colectivități obișnuită cu muncă grea și periculoasă din subteran, că există o ierarhie în cadrul brigăzilor și grupelor, că există o disciplină impusă de respectarea programului de lucru și de sarcinile pe care fiecare, ca membru al unei echipe, trebuie să le îndeplinească, că „presiunea planului” este continuă, că trebuiesc respectate regulile de protecția muncii și că abaterea de la acestea poate provoca tragedii, unele colective. În același timp vor învăța că acest sacrificiu trebuie respectat și recompensat prin salarizare și alte avantaje materiale, și de aici, spiritul rebel al minerilor, care nu s-a născut acum ci vine de la începuturile mineritului în Valea Jiului, și de care autoritățile perioadei vor trebui să țină cont. În anii ’60 se amplifică activitatea productivă, atât prin mărirea capacității de producție a minelor existente: Petrila, Lonea, Aninoasa, Lupeni, care au funcționat și în perioada interbelică, a Minei Vulcan, redeschisă din anii 1949-1950 și a Minei Uricani deschisă începând cu anul 1947, dar și prin deschiderea unor noi mine: Paroșeni, unde lucrările de amenajare încep în anul 1963, iar primele tone de cărbune se scot la 7 octombrie 1966; Bărbăteni, unde lucrările de deschidere încep în anul 1965; Livezeni, unde din anul 1967 se execută lucrări de deschidere a Minei, iar prima capacitate de producție a fost pusă în funcție în august 1972.

■ 43

Baza materială

Pentru a spăla cărbunele extras se dezvoltă Preparațiile de la Lupeni și Petrila și se deschide Preparația de la Coroești/Vulcan, la care lucrările de construcție au început în anul 1961 și s-au finalizat în anul 1965. S-au dezvoltat continuu Atelierele Centrale Petroșani, transformate din aprilie 1952 în Uzina de Utilaj Minier Petroșani, și s-a deschis în anul 1969 Fabrica de Stâlpi Hidraulici Vulcan. Sigur că, dezvoltarea capacităților direct productive va avea ca finalitate o creștere continuă a producției de cărbune și, astfel, se ajunge de la o producție de 4.182.953 to în anul 1960, la 7.816.152 to în anul 1970. Să mai spunem că, pe lângă Centralele Electrice de la Vulcan, Lupeni și Petroșani, care fuseseră construite de Societățile miniere pentru a asigura necesarul de energiei electrică pentru activitatea economică din Valea Jiului, dar și pentru consumul casnic, în 15 aprilie 1956, se efectuează primul paralel al turbogeneratorului nr. 1 de 50 MW de la Termocentrala Paroșeni, ceea ce consemnează începutul acestei unități de producere a energiei electrice. Până în anul 1959 se pun în funcțiune și celelalte două turbogeneratoare de câte 50 MW al primei etape de construcție, pentru ca în perioada 1962-1964, să fie construită si pusă în funcțiune a doua etapa a Centralei, constând dintr-un bloc de 150 MW. De asemenea, în anii aceștia se vor deschide sau amplifica și alte obiective economice, cum este Fabrica de Fire Artificiale „Viscoza” Lupeni, se va dezvolta în toate localitățile Văii Jiului comerțul de Stat și cooperația meșteșugărească. Se vor deschide noi școli generale în toate localitățile Văii Jiului, Licee de cultură generală la Lupeni, Vulcan și Petrila, Liceul Industrial și Liceul Economic la Petroșani, Școlile profesionale de la Petroșani și Lupeni, și se va dezvolta rețeaua sanitară, formată din spitale la Petroșani, Petrila, Lupeni, Vulcan, dispensare de circumscripție și de întreprindere etc.

Dezvoltarea locuirii

Firesc că toate aceste dezvoltări aduc cu ele și o creștere de populație, care ajunge de la 55.370 locuitori în anul 1948 la 94.701 locuitori în anul 1956 și 130.137 locuitori în anul 1966. Pentru această populație se vor construi spații de locuit, iar dezvoltarea va fi spectaculoasă: între anii 1950-1967, în Valea Jiului s-au construit din fondurile Statului 15.767 apartamente, din care 8.100 apartamente în anii 1960-1967: 1.655 apartamente la Petrila; 2.441 apartamente la Petroșani; 2.020 apartamente la Vulcan; 1.960 apartamente la Lupeni; 64 apartamente la Aninoasa. Și astfel, în locul comunei rurale Uricani va apărea un oraș nou cu blocuri moderne, cu un grad de confort ridicat; au apărut noi cartiere: „Braia” la Lupeni, „8 Martie” la Petrila, „6 August” și „Muncii” la Lonea, „Dimitrov”/„Carpați” și „Aeroport” la Petroșani, complexul de blocuri din partea centrală a orașului Vulcan.8

■

Interviu cu d-na Imola Martonossy:

a 6 ani am intrat în mină. Puțul Ana Pauker. La mina Petrila. Primul puț de extracție cu două colivii din Europa. O minune de puț! O colivie urca, una cobora. Tata l-a pus în funcțiune. Parcă văd ziua: 17 august 1945. Lumea buluc adunată ca la urs. Tata zice: „haideți, cine coboară?” Mineii – nema. Dacă se rupe ceva? Dacă se prăbușește? „Ei, cum, nu intrați? Vă fac eu să intrați!” Și ne ia tata și pe mine, și pe mama și ne zice: „jos cu voi în colivie”! Și uite-mă la 6 ani, coborâtă în mină în ziua pornirii. Până când s-a pensionat, tata a mai pornit 7 puțuri în Vale. Eu am fost moț la toate pornirile. Când s-a pornit Lonea, hop și eu. Când s-a pornit Aninoasa, hop și eu! N-au fost ani ușori după 45 în Vale. Vulcan, Lonea, Petrila – erau cam moarte. Tata a preluat uzina electrică de la Vulcan. Era un om tare corect. Nu ponta nicio oră în plus sau în minus. Mai venea câte-un momârlan să-i dea câte un miel ca să-l ponteze cât era la fân. Tata zicea sec: „noi nu mâncăm miel”. Erau vremuri grele. Primeam pe atunci consumul: atâtea kilograme de porumb, de cartofi, de zahăr, în funcție de câți eram în familie. Pâinea se făcea în cuptoare pe fiecare stradă din colonie. Era cu programare. Îți puneai o pietricică la coadă cu un semn: un cerc roșu, un triunghi verde și fiecare semn corespundea cu ora la care veneai: 14.00, 16.00, 18.00 și tot așa. Atunci am făcut eu 5 clase la Vulcan cu lupte greco-romane. Mă trăgeau copiii de cozi, mă loveau, strigau „că ce vii tu îmbrăcată frumos la școală!”, dar nici eu nu mă lăsam! Dădeam în stânga și-n dreapta! În 51 ne-am mutat la Petroșani că pe tata l-au adus la combinatul energetic, șef pe toată Valea. Am terminat liceul maghiar în 56 și am făcut facultatea de chimie industrială la Timișoara. În 61 am terminat și am venit la fabrica de mătase artificială Viscoza din Lupeni. Lucrau 800 de femei acolo. Făceam fire din celuloza unor brazi cu o compoziție specială a moleculelor. Era infernal de greu de lucrat. Concentrația de sulfură de carbon era de 10 ori mai mare decât era admis. Când am ajuns la fabrică în prima zi, mi s-a zis: domnișoară, o să vă punem în laborator. Aveam 22 de ani. Le-am zis „Nu vreau. Pe mine să mă lăsați să fac stagiu că vreau să-nvăț”. Și un an de zile am descărcat celuloză, acid sulfuric care venea în vagoane de 60 de tone. Și iarna la -

30 de grade descărcam. Am făcut tot timp de un an. M-am băgat în fiecare aparat care trebuia curățat, m-am pus la curent cu tot ce era în secții. Și-am ajuns în scurt timp sefă de secție. Am fost prima femeie șefă de secție. Se muncea zi și noapte. Uneori ne cereau să depășim planul. Și mă urcam în tren și mă duceam la București la ICECHIM unde era tovarășa Elena directoare – noroc că n-am ajuns la ea! – și ziceam: tovarăși, nu pot să încalc legile chimiei! În prima zi când am fost numită șefă de secție, m-am pus eu frumos în birou, cu secretara lângă mine, de, ca o șefă. Intră un filaturist cât ușa și urlă: „ce pizda mă-tii îți închipui că faci? Cum mă sancționezi tu pe mine? Ce, ești mare șefă?” M-am ridicat și-am urlat: „ieși afară, ieși afară!” Secretara s-a făcut verde: „aoleu, ăsta-i mare la partid”. „O fi, dar să-nvețe să vorbească.” Am anunțat urgent în secție: „de azi înainte nu țipă nimeni în biroul meu! De azi înainte, cine vine, bate la ușă, așteaptă să zic intră și zice bună-ziua”. După o oră m-au chemat la primul secretar. A venit o Volgă și m-a dus. „Dumneata ești inginera aia înțepată” „Da, eu sunt”. „Și ce te-a apucat de-ai dat afară membrul meu de partid?” „Membrul dumneavoastră m-a trimis în aia a lu mama! Și eu asta nu accept nici măcar de la un membru de partid!”. A răs și-a zis: „ești a dracului!” „No, sunt!” Am condus așa cum am vrut în timpul regimului comunist. E-adevărat că am fost și pionieră, și utecistă, și tot! Din convingere am fost. Și până la urmă am ajuns să fiu iubită de muncitori pentru că am fost corectă cu ei și era mereu o legătură de încredere între noi. Iar eu am ținut la ei ca la familia mea. Tata a zis mereu: „eu n-am putut să-nvăț că n-am avut bani. Regimul ăsta îți dă posibilitatea să-nveți. Așa că învață și fii corectă”. Iar eu pe muncitori îi puneam să meargă mai departe cu școala. Ai doar 10 clase? Mergi la seral să dai Bacu, hai, davai, davai la BAC!

■

accidentele miniere

E o legendă vie E legenda minelor E legenda ocrotirii E legenda celor pe care i-am pierdut în accidente minerești E legenda celor care încă mai coboară în adâncuri E legenda celor care s-au luptat pentru drepturi! Sfânta Muceniță Varvara s-a născut în vremea împăratului Maximian într-o cetate din Răsaritul Imperiului Bizantin. Tatăl ei, pe nume Diascor, păgân grec, o ținea ascunsă într-un turn înalt. Să nu-i vadă nimeni frumusețea. Într-o zi, aflând că a trecut la credința creștină, a omorât-o. Legenda spune că Sfânta Varvara stă închisă într-un cărbune întreg anul. Numai pe 4 decembrie reușește să vadă lumina zilei. Sfânta Varvara e a lor E ocrotitoarea minerilor! Ocrotitoarea celor care-și riscă viața. Ocrotitoarea celor care-și cer drepturile!

Cei dispăruți

Mineritul este considerat una dintre cele mai solicitante și epuizante meserii, cu un grad de periculozitate extrem de mare. Cadrele de muncă pe care le impune mineritul, expunerea la potențiale explozii, suprasolicitarea fizică îi transformă pe mineri într-o categorie vulnerabilă. Acest lucru se traduce inevitabil în numeroasele victime ale exploziilor de metan sau ale accidentelor mecanice. Numai în ultimii 40 în Vale Jiului au avut loc explozii tragice la Livezeni în 1980 (53 de morți), Vulcan în 2001 (14 mineri și-au pierdut viața), Petrila în 2008 (13 morți și 12 răniți), Uricani în 2011 (5 morți). Implicațiile acestei munci periculoase se regăsesc însă în întreaga cultură construită în jurul mineritului. În primul rând minerul învață că niciodată nu e singur și că solidaritatea și disciplina muncii este singura șansă de supraviețuire în subteran. Nu am întâlnit miner care să nu fi urmat aceste principii, deși cei mai mulți povestesc că majoritatea accidentelor sunt urmarea unor fatale lipse de atenție sau de disciplină. Solidaritatea se extinde la nivel instituțional și social, astfel că deseori mina oferă un loc de muncă nevestelor minerilor care au murit în accidente. Scena lămpăreselor a fost inspirată de un dialog din timpul documentării, mai exact de relatarea unei doamne al cărei tată a murit în accidentul de la Livezeni din 1980. Povestea ei ne-a creat un cadru de reflecție și empatie față de rudele minerilor decedați, în cazul de față femei, care muncesc în mină. Ne-am imaginat lămpăria ca pe un loc al „sufletelor moarte”, un loc puternic amprentat de amintirea celor dispăruți. Un loc în care femeile încearcă să-și găsească forța de a merge mai departe, cu gândul la cei pe care nu-i mai au aproape. La cei pe care încă îi mai așteaptă.

■

din scena 6:

IONELA: Aștept s-adoarmă copiii și mă duc în bucătărie. Și stau așa… și mă uit în gol. M-așez pe scaunul lui și parcă mă strânge ceva… mă foiesc, mă sprijin de spătar, dar mă ține ceva… ca o gheară… DANA: Așa a fost și cu tata acu 8 ani. Dup-aia te obișnuiești cu moartea… Îți intră-n viață. Nici nu i-am spus lu a mică. Îi de o lună la mama. MARIA: Cum să nu-i spui? DANA: Ce să-i spun? Tati nu mai vine? Tati e-un sac de oase, dar nici p-ăla nu-l găsesc? Tati n-o să-ți mai zică niciodată noapte-bună? Ce să-i zic? MARIA: Și dacă nu-i zici tu, crezi că nu află? La câți copii orfani sunt.... Îi spui și gata! DANA: Tu n-auzi? Ce să-i spun? Că nu l-au găsit? IONELA: Mie mi l-au adus fără cap! Nu i-am văzut capul. Explozia i-a spulberat capul. Toată noaptea i l-au căutat băieții. Nu l-au găsit. L-a înghițit mina! Dimineața când a plecat și i-am dat pachetul cu mâncare, m-a sărutat și l-am privit în ochi. Albastrul ăla îmi pâlpâie-n pupile. Parcă nu mai văd cu ochii mei. Văd cu ai lui. Îi închid și când îi deschid, îi văd corpul. Dar nu-i văd capul. Măcar dacă mi-l dădea întreg. Mort, dar întreg.

Greva din 1977

Către finalul anilor 70, situația economică a României se schimbă. Cu toate că în acest deceniu au existat în continuare investitiții și s-au deschis noi fabrici menite în special să absoarbă forța de muncă feminină (fabricile de mobilă de la Petroșani și Petrila, Fabrica de Tricotaje Petroșani, Fabrica de Confecții Vulcan), încet dar sigur recesiunea globală a ajuns și în Vale. Țările estice mai deschise în contactele cu lumea capitalistă – Polonia și România – au fost nevoite să treacă la politici restrictive. Îndatorarea și mărirea ratei dobânzilor de către Banca Mondială devenise acum o frână a creșterii economice. La sfârșitul anilor '70, datoria externă a României echivala cu o treime din capacitatea sa de export. Se ajunge ca unele investiții prost direcționate, neperformante și neproductive, rezultat al sistemului de centralizare excesivă, alături de încercarea echivalării balanței de plăți prin reducerea importurilor să aibă drept rezultat: „o forțare la maxim a capacităților industriei românești”, direcționarea produselor inclusiv a celor alimentare și de consum cu predilecție către piața externă iar pentru susținerea fondului de acumulare continuarea reducerii drastice a cheltuielilor în privința remunerării muncitorilor prin folosirea mai multor subterfugii legale care-i priva de diferite drepturi bănești. Sectorul minier a fost unul dintre primele domenii de activitate în care s-au manifestat nemulțumiri în fața degradării veniturilor salariale și ale nivelului de trai. De asemenea, pentru domeniul asistenței sociale, contemporani ai perioadei au amintit că se ajunsese la un moment dat în situația aberantă că, un muncitor putea fi dovedit accidentat prin propria vină, ceea ce îl excludea de la plata compensației foii de boală, pe timpul suferinței sale până la vindecare. Pe un fond general de reducere a cheltuielilor, înrăutățirea imediată a stării de spirit în Valea Jiului în lunile iunie-iulie 1977 a fost provocată de proiectul Legii 3/1977 privind asigurările sociale. (Raluca Nicoleta Spiridon, Caietele CNSAS nr. 2/2008) Pentru ortaci, schimbările sunt greu de acceptat, iar reacția inițială după reforma sistemului de salarizare și a legii pensiilor este aceea de a pleca spre București pentru a protesta. În Vale sosește însă prim-viceprim-ministrul Ilie Verdeț, însoțit de Gheorghe Pană și Constantin Băbălău, încercând, fără succes, să negocieze cu minerii. Ortacii îl vor însă numai pe Ceaușescu.

■ 59

DOCUMENT:

REVENDICÄ&#x201A;RILE MINERILOR SINTETIZATE DE CONSTANTIN DOBRE, LIDERUL MINERILOR, :

1 2 3 4

5 6 7

Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi. 10 Pensionarea minerilor la vârsta de 50 ani (limita maximă). Să nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global. Să se mențină deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut-adică pâna la data de 1.VII.1977). 11 Reducerea planului de producție la nivelul centralei cărbunelui Petroșani, proporțional cu forța vie activă productivă. Sistarea abuzurilor de funcție (prin control inopinat exercitat de organele de stat și de partid la nivel de minister). 12 Sp nu se ridice costul alimentelor odată cu creșterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioadă de întârziere sau într13 o mai mică măsură față de creșterea reală a salariilor). Revenind asupra punctului numarul unu din programul sus-numit cerem 14 cu insistenta reducerea programului de lucru la 6 ore pe 15 zi începând cu data de 4 VIII 1977. Dorim ca în niciun caz sa nu se adopte masuri de represiune 16 morală, fizică sau de alt gen asupra delegației reprezentative cât și asupra celor care au luat cuvântul înaintea sosirii 17 Dumneavoastră, tovarașe Secretar General, în incinta exploatarii miniere Lupeni. În urma revendicarilor sus-numite de către tovarășii noștri de muncă de la exploatarea miniera Aninoasa cerem să fie eliberați toși cei care au fost reținuți de către organele de ordine.

Cerem cu insistență ca întreaga demonstrație pașnică a minerilor din Valea Jiului să fie dată publicității la radio și televiziune. Acestea au fost doleanțele exprimate în scris pentru a fi prezentate dumneavoastră. Sperăm din toata inima ca aceste revendicari să fie satisfacute integral. Cerem reducerea reală a personalului tehnico-ingineresc și administrativ în toate exploatările miniere și introducerea personalului ingineresc în producție, ca cel puțin să lucreze efectiv 4 (ore) în producție. Asigurarea locului de muncă pentru femei (crearea de noi locuri de muncă pentru femei). Asigurarea reală și nepărtinitoare a asistenței medicale în toata Valea Jiului. Sistarea penalizarilor la salariile în regie. Calcularea pensiilor de batrânețe cu coeficient de procentaj, cel stabilit prin lege până la data de 01.VII 1977. Calcularea retribuției de 2 la suta la pensia de bătrânețe cu procentajul stabilit pâna la data de 1.VII.1977. Să se respecte exercitarea forței de muncă a individului în orice întreprindere miniera (prin transfer cu § 11 a)

Sergiu Fîrte, Radu Tudosie, Laurențiu Vlad, Mihai Alexandru, Oana Liciu Gogu, Izabela Badovics, Irina Bodea Radu, Daniel Cergă și Corina Vișinescu în „Petroșani 100”

La întâlnirea între mineri și Verdeț și apoi la venirea lui Ceaușescu, minerii se arată uniți și obțin o parte din cele solicitate. Există, văzute în retrospectivă, și momente care par comice și astfel s-a născut scena din spectacol din palatul telefoanelor de la Vulcan. În ciuda promisiunilor obținute de la Ceaușescu, mulți dintre instigatorii la revoltă au fost hăituiți, arestați sau pedepsiți în lunile ce au urmat.

Urmările grevei

Sergiu Fîrte, Mihai Alexandru, Radu Tudosie, Izabela Badovics, Mihai Sima, Corina Vișinescu, Oana Liciu Gogu, și Daniel în „Petroșani 100”

din Scena 7:

MINER: Mânca-ți-aș gura cu securea! MINER: Măăăă, pulifrici, apucanea-i de carici ca să faci limbrici și nimic să nu mai zici! CEAUȘESCU: Da ce vor, de ce sti… strigă? ACTIVIST: Tovarășe secretar general, raportez, vor să le răspundeți la lista cu doleanțe. VERDEȚ: Ați făcut însemnări pe ea și ați pus-o în buzunarul de la haină! (către liderul minerilor) Dar mai bine citești dumneata! Hai, repede, repede, că ne omoară ăștia! MINER (LIDER): Nu, zău! Nici măcar nu sângerați! Fraților, noi nu ne cerșim drepturile în genunchi. Le cerem cu dârzenie și fruntea sus. Am ajuns sclavi. Ne-a ajuns cuțitul la os. Nu intrăm în subteran până nu obținem ce ni se cuvine! CEAUȘESCU: Am găgă-sit lista. MINERII: Nu intrăm în mină! MINER (LIDER): Noi am spus ce ne doare și ce vrem. Acum e timpul să ascultăm dacă ni se aprobă ce am cerut. CEAUȘESCU: Tototo… tovarăși… eu înțeleg necazurili și problemili și per ansamblu aveți dreptate. Vom rere revizui legea pensiilor! TOȚI: Ceaușescu și minerii! CEAUȘESCU: Voi sunteți detașamentul de avangardă al clasei muncitoare!

Perspectiva femeilor

Înțelegerea comunității din Valea Jiului implică o depășirea perspectivei încetățenite, asociată cu supremația culturii mineritului. Când vorbim despre această cultură, vorbim, de cele mai multe ori, munca bărbaților, de legile scrise și nescrise care le guvernează cadrele de lucru. Vorbim de grevele minerilor, de disponibilizările lor, de ruinarea și distrugerea unei întregi industrii asociate muncii minerești. Vorbim de sărbători ale minerilor, de accidente etc. Specificul muncii minerești se află în centrul imaginii asociate cu Valea Jiului. Totuși, în ce măsură ne putem raporta la această zonă și dintr-o altă perspectivă? În ce măsură o putem cunoaște în profunzime, schimbând unghiul dominant de percepție? În documentarea realizată în lunile februarie-martie, ne-a interesat să punem un accent consistent pe perspectiva femeilor, pe modul lor de existență, pe relațiile de socializare din diferite perioade, pe greutățile cu care s-au confruntat, pe un tip de solidaritate și ajutor reciproc. Am făcut-o din dorința de a extinde orizontul de reprezentare a unor experiențe de viață despre care se vorbește puțin. Am încercat să documentăm povești de viață care aparțin unor perioade distincte și care aduc în prim-plan perspectiva de gen și perspectiva de clasă, definirea femeilor în raport cu munca pe care o fac, violența domestică, supraviețuirea în condiții grele de muncă în anii 80, pensionarea, migrația post 2000. Toate aceste aspecte definesc un cadru amplu de poziționări și puncte de vedere de multe ori invizibilizate, și explorează o istorie socială a Văii Jiului care stă sub semnul intervențiilor unor voci feminine.

Oana Liciu Gogu și Irina Bodea Radu în „Petroșani 100”

Așa cum transpare din text, există mai multe raportări și mai multe contexte de abordare. Avem raportarea într-un fel anti-socială la rolul femeii, care e definită prin munca domestică, nu prin munca din afara casei. Din acest punct de vedere, rolul principal al femeii este cel de a asigura confortul soțului miner, care își dorește să aibă totul la dispoziție atunci când vine acasă. Avem apoi o definire a femeii prin ceea ce reușește să facă profesional, femeia angajată politic, femeia care are un rol social important, care e recunoscută la locul de muncă. O altă perspectivă care se distinge este cea a femeii care, prin profesia sa – în cazul concret din textul de teatru, asistentă la o circă de copii – reușește în anii cei mai grei din punctul de vedere economic, anii 80, să le ofere altor femei ajutor și sprijin moral. În ultima scenă din text, este accentuată poziția femeii migrante, care e nevoită să facă față unor condiții dure de muncă și de supraviețuire ca să poată trimite bani acasă. Toate aceste ipostaze pun în discuție diferite raportări ale femeilor la experiențe de viață care le-au marcat destinele. Am considerat că este extrem de important să vorbim despre ele nu doar pentru a deplasa unghiul predominant de percepție asupra Văii Jiului și pentru a echilibra punctele de vedere, ci mai ales pentru a asculta istorii personale reprezentative pentru o lume care a trecut prin transformări esențiale în ultimii ani.

■

Corina Vișinescu și Izabela Badovics în „Petroșani 100”

din scena 8

Eu mă duceam la femei acasă și stăteam de vorbă cu ele: cum să aibă grijă de sănătatea copiilor, cum să le facă un consult periodic, ce să le dea de mâncare… Acuma, na, eu le tot ziceam, dar la cum trăiau… Aveau un reșou făcut din bolțari cu care se încălzeau. Bebelușii erau vineți de frig. Cu câți copii am fugit cu salvarea la spital că se-bolnăveau des de la frig, nici nu mai știu. Îi înveleam în pături peste pături și alergam! În circă era așa de frig, că nu era chip să vaccinez copiii acolo. Îngheța și serul fiziologic pe masă! Cum să faci tu un vaccin unui copil pe gerul ăsta? Mergeam acasă și-i făceam moldaminul sau ce era. Dacă-l aduceam la dispensar și-l dezbrăcam, se-mbolnăvea. Unii copii erau și foarte prost hrăniți. Am reușit să le dau la circă o rație de lapte praf. Veneau mamele cu buletinele și le dădeam. Uneori mai apăreau bătute, vinete, și mi se tăia respirația. Mi-aduc aminte că o colegă doctoriță de la noi de la circă a izbucnit în plâns când a văzut într-o zi intrând pe ușă o mamă cu trei fetițe, toată numai vânătăi. În vale, femeia era fabrică de făcut copii. Nu avea de ales. Bine, mai erau și femei care făceau avort ilegal. Era decretul ăla nenorocit – 770 – dat de Ceaușescu împotriva avortului. Și dacă te turna cineva că ai făcut avort, puteai să stai câțiva ani în pușcărie.

Disponibilizările

Din păcate, după anul 1990, odată cu desființarea Combinatului Minier Valea Jiului și constituirea Regiei Autonome a Huilei Petroșani, dar și în condițiile trecerii la economia de piață, mineritul din Valea Jiului intră într-un proces de restructurare/reorganizare, care înseamnă, de fapt, o previzibilă închidere a activității extractive în următorii ani. Procesul se va accelera mai ales după adoptarea Ordonanței de Urgență/O.G. nr. 51/18 septembrie 1997 privind unele măsuri de conservare și de închidere a minelor, care creează baza legală și, am spune, acționează ca un factor declanșator pentru sarabanda care va duce, practic, la extincția mineritului românesc și, implicit, și a celui din Valea Jiului (...) În aceeași logică, se vor da de către Guvernul României, Ordonanțe de Urgență, care facilitează plecarea din sistem a unui număr mare de angajați, momiți cu salarii compensatorii, dar care, pentru mulți, va însemna pierderea posibilității de a se mai angaja într-o activitate pentru care au fost pregătiți (...) Astfel, la 15 aprilie 1997, este publicată O.G. nr. 9/14 aprilie 1997 cu privire la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare. Potrivit art. 1, „salariații societăților comerciale în care statul deține o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală, precum și ai regiilor autonome, care înregistrează pierderi, arierate și fluxuri financiare negative, ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a unor concedieri colective, efectuate în procesul de restructurare, privatizare, lichidare, beneficiază de măsurile de protecție prevăzute în prezenta ordonanță de urgență”.

■

Închiderea minelor

Ordonanța prevedea realizarea unor măsuri active de protecție a persoanelor cărora li s-a desfăcut contractul individual de muncă, ca urmare a concedierilor colective (Cap. II), măsuri care s-au dovedit, în fapt, caduce, în condițiile restructurării economiei și restrângerii pieței muncii, și prin acordarea unei plăți compensatorii, reprezentând o sumă neimpozabilă, al cărei cuantum lunar era egal cu salariul mediu net pe economie, mărimea acestei plăți compensatorii fiind determinată de vechimea în muncă a angajaților concediați(...) Dincolo de procesul de disponibilizare a personalului, care începe în anul 1997, restructurarea/reorganizarea nu va însemna altceva decât închiderea treptată a capacităților productive, reușindu-se ca în 12 ani, prin măsuri legislative, să se ajungă, așa cum am spus, la extincția industriei extractive a combustibililor solizi, a minereurilor metalifere și nemetalifere din România, dispărând, astfel, cea mai mare parte a unei industrii creată într-o perioadă lungă de timp și care a contribuit la drumul spre modernitate a societății românești.9 Închiderea minelor este poate cea mai grea încercare prin care trec locuitorii din Valea Jiului. Sigur că există argumente pro (nu e rentabil, nu e ecologic) și contra (asigură independență energetică, locuri de muncă). Cert este că demersul început în anii 90 a produs sărăcie, șomaj și emigrare masivă din zonă. Minerii nu au fost pregătiți pentru această schimbare și nu aveau cum să fie, pentru că în toată istoria de dinainte de 89, indiferent că au luptat pentru drepturi sub Budapesta, sub Rege ori sub Ceaușescu, a existat mereu o constantă: era nevoie de mineri, era nevoie de minerit. Într-o economie globalizată, tehnologizată, minerii și-au pierdut însă avantajul în negociere și au trebuit să se mulțumească cu ce li s-a oferit. Totuși, nu s-au lăsat fără să lupte. Ultimele mineriade, deși politizate și confiscate de „Luceafărul Huilei” nu s-ar fi desfășurat dacă la firul ierbii nu ar fi existat și un instinct de supraviețuire al mineritului. Programul de disponibilizare nu a avut un calendar generos și nici un proiect serios de restructurare industrială, cursuri de recalificare obligatorii etc Cei mai mulți mineri disponibilizați au cheltuit în scurt timp salariile compensatorii și s-au trezit în imposibilitatea de a se reangaja. Ruinele industriale domină acum Valea Jiului, iar investițiile majore se lasă așteptate.

■ 75

Din scena 9

MINER 4: Nu mai merge cu mineritul, e clară treaba! MINER 1: Ei, nu mai merge! Zici și tu ce zic ei! Mai e de scos cărbune pe puțin 50 de ani. MINER 2: Ei, nici chiar/ MINER 4: Ba chiar așa! În loc să sărim pe ei, ce facem? Vă mulțumim că ne disponibilizați! MINER 3: Hai că n-a zis omul „mulțumesc”. MINER 1: N-a zis, dar nici mult nu mai avea! MINER 3: Lasă că s-or gândi ei să facă ceva și pentru noi după disponibilizare. Nu ne-or lăsa așa! MINER 1: Au ei fețe că se gândesc la ceva? Dacă le merge lor banul, nu se mai gândesc la nimic! MINER 2: Acuma, na, să recunoaștem, nici nu-i nimic de făcut! Dacă-i deja stabilit că ne disponibilizează, asta e! MINER 1: Dacă ziceau la fel și ăia din 29 și ăia din 77, tot în bordeie stăteam! MINER 3: Alte timpuri! MINER 1: Nu mă, nu, alți oameni! MINER 2: Ei, ce-oi zice acum, că noi suntem/ MINER 1: Ne lăsăm ușor, asta zic!

Mihai Sima, Radu Tudosie, Mihai Alexandru, și Laurențiu Vlad în „Petroșani 100”

MINER 4: E, și dacă nu ne lăsăm noi, ne lasă oricum ei! MINER 1: Păi dacă nu luptăm? MINER 3: Și cum să luptăm? MINER 1: Grevă! Fără disponibilizări! MINER 4: Eu m-am gândit deja ce fac. O iau pe nevastă-mea și plecăm înapoi la Baia Mare. Îmi iau o căsuță din banii de disponibilizare și mă odihnesc. MINER 1: Eu îi zic de grevă, el zice că se odihnește! MINER 2: Ce grevă, mă, că avem rate! MINER 1: Aveți, că v-ați hămesit! MINER 4: Hai că ești culmea! Tot noi suntem vinovați? MINER 1: E vinovat cine s-a întins mai mult decât i-e plapuma! MINER 3: Am vrut și noi una, alta. MINER 1: Niște căcaturi, asta ați vrut! MINER 4: Vezi-ți băi de treabă! De ce să n-ai dacă poți să ai?

Corina Vișinescu, Laurențiu Vlad, Izabela Badovics, Mihai Sima, Mihai Alexandru, Sergiu Fîrte, Radu Tudosie, Daniel Cergă, Oana Liciu Gogu și Irina Bodea Radu în „Petroșani 100”

Vocile din Vale

Finalul textului adună mai multe povești și istorii personale care conturează tabloul evoluției recente din Valea Jiului. Una dintre narațiunile care revin este cea a migrației forței de muncă, fenomen care a afectat structural cei 30 de ani din post-socialism, reconfigurând comunități, familii, lumi cărora destinul li s-a schimbat fundamental. În cele mai multe dintre interviurile care au acoperit perioada post 2000, experiența migranților și migrantelor este revelatoare existențial. Este experiența care, la nivel politic, vorbește despre destrămarea radicală a unei lumi care-și scrie istoria pe ruinele dezindustrializării brutale, ascunzând printre fiare vechi traumele unor comunități în căutarea unui rost, unui sens. Migrația este macronarațiunea socială care adâncește emoții comunitare puternice. Migrația este povestea care pendulează între salvare și dezvrăjire, între apartenență și neadaptare, între muncă la castraveți, usturoi, ciuperci și muncă domestică, între vis european și dezamăgire locală. Experiențele migrației au definit în modul cel mai pregnant anii tranziției post 90, au creat un vocabular propriu, au trasat granițe mentale și afective. După cum afirmă David A.Kideckel în România Postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare (Polirom, 2010), „odată cu pierderea locurilor de muncă și a declinului economic local de la sfârșitul anilor 90, nesiguranța minerilor legată de ce i-ar putea aștepta în alte țări s-a mai estompat și s-a transformat într-un exod, în anii care au urmat aderării la Uniunea Europeană”. Acest exod a schimbat decisiv structura relațiilor familiale și comunitare din Valea Jiului. Migrantele și migranții sunt vocile tranziției sfâșiate între incertitudine dureroasă și visul unui trai mai bun. Între supraviețuire decentă și umilire reprimată.

■

Radu Tudosie în „Petroșani 100”

… și alte istorii

Alături de aceste voci, ultima parte a textului surprinde povestea inițiatorului Muzeului Salvatorului Minier, care, după 150 de ani de istorie, a creat la Mina Petrila (mină închisă în 2019) un loc cu totul aparte, unde sunt arhivate momente semnificative din tradiția mineritului. Acestei povești-mărturie exemplară a istoriei unei lumi pe cale de dispariție, i se adaugă un crâmpei din istoria unui fotbalist care a prins anii de glorie ai Jiului Petroșani. Vocile Văii mai cuprind mărturii despre mineriade, disponibilizări, reconversie profesională și ieșirea la pensie. Ceea ce se insinuează la final este imperativul schimbării: o schimbare care să-i încarce cu energie și entuziasm pe oamenii Văii, o schimbare în vecinătatea unui vis care să le împlinească așteptările.

■

Nota 4: din romanul „Între două fronturi” de Dominic Stanca Notele 2, 3: Citate din Sebastian Stanca Notele 1, 5-9: citate din texte de Prof. Mircea Baron