Misiune, misionari și Marea Trimitere de Milburn Cockrell

MILBURN COCKRELL MISIUNI, MISIONARI ŞI MAREA TRIMITERE

Titlu original: Missions, Missionaries and the Great Commission De Milburn Cockrell În limba română de Mircea Sever Roman Editor: Raul Enyedi Copertă: Aurel Miclea jr.

Bocșa, 2015

MILBURN COCKRELL

MISIUNI, MISIONARI ȘI MAREA TRIMITERE

Fundația Mantachie, O voce baptistă Bocșa, 2015

Capitolul I MEDITAŢII ASUPRA MISIUNII

Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.

Evanghelia după Ioan, 20:21b.

Încă de la început trebuie să existe o concepţie clară despre termenul „misiune”. Oare care ar fi noţiunea comprehensivă pentru acest cuvânt? Termenul nostru, derivat din limba latină, înseamnă „trimiterea cu autoritate a unor persoane de către o organizaţie religioasă pentru a predica, da învăţătură sau a face prozeliţi într-o ţară străină”.

Termenul „misionar” înseamnă „o persoană trimisă într-o misiune”.

Vedem ce înseamnă un misionar în Evanghelia după Matei, în relatarea alegerii celor doisprezece: „Apoi, Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere...

Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus” şi le-a spus „Şi, pe drum, propovăduiţi...” (Mat. 10:1,5,7). Aici Îl vedem pe Isus trimiţându-i pe cei doisprezece cu autoritatea de a predica. Aceşti doisprezece bărbaţi erau misionari.

Termenul „apostol” este împrumutat din cuvântul grecesc apostolos, care înseamnă „trimis”. Termenul grecesc apostolos este tradus „trimis” în Evanghelia după Ioan, 13:16.

BOTEZĂTORUL – UN MISIONAR Ioan Botezătorul era misionar: „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan” (Io. 1:6). Dumnezeu îi dăduse misiunea şi mesajul său. Iehovah spusese prin profeţie cu secole înainte de Ioan: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea” (Mal. 3:1a ; Mat. 11:10).

Este interesant de observat faptul că primul predicator baptist era un predicator baptist misionar 1. Acesta este cel puţin un motiv bun pentru toţi baptiştii adevăraţi de astăzi pentru a fi baptişti misionari. Aş merge până acolo încât aş spune că toţi adevăraţii baptişti de astăzi sunt baptişti misionari.

CEI ŞAPTEZECI DE MISIONARI În Evanghelia după Luca, 10:1, descoperim că Cristos a trimis şaptezeci de misionari: „După aceea Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El”. Cristos a trimis aceşti oameni într-o misiune, rezultă că erau misionari. Eu cred că Cristos cheamă oameni şi astăzi, trimițându-i să predice Evanghelia.

În original este un joc de cuvinte. Ioan Botezătorul în engleză este Ioan Baptistul. Calamburul este îndreptat spre baptiștii primitivi sau antimisionari, care pretind că sunt baptiștii originali. N. ed.

1

'2

DOI MISIONARI ÎN ANTIOHIA În Faptele apostolilor, 13:1-3 vedem adunarea trimiţând doi misionari: 1. În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.

2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”

3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

Cred că Duhul Sfânt încă mai cheamă oameni şi astăzi să iasă şi să predice Evanghelia acolo unde ea nu a fost auzită. Mai cred că atunci când Domnul cheamă în această lucrare un om care este membru al adunării locale, este datoria adunării să îl trimită să predice glorioasa Evanghelie a Fiului lui Dumnezeu.

EVANGHELISM Împreună cu termenul „misiune” vom folosi un altul care merită studiul nostru: este cuvântul „evanghelism”. Deşi acest termen nu se găseşte în Biblie, găsim, totuşi, cuvântul „evanghelist”. El apare în Faptele apostolilor, 21:8, Epistola către efeseni, 4:11 şi II Timotei, 4:5. Majoritatea savanţilor biblici sunt de acord că acest termen era folosit în vremurile Noului Testament în legătură cu o persoană care mergea să

'3

vestească Evanghelia. Evangheliştii din vremurile biblice erau misionarii acelor zile.

Astfel, folosim astăzi termenul „evanghelism” în sensul de „răspândire zeloasă a Evangheliei”. Deşi Pavel nu a folosit acest termen, cu siguranţă că s-a gândit la el atunci când a scris „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Rom. 10:15b).

Am putea spune că misiunile sunt planul lui Dumnezeu, desfăşurat prin oameni mântuiţi, de a-i aborda cu Evanghelia lui Cristos pe cei care nu sunt mântuiţi. Evanghelismul reprezintă străduinţa de a comunica credinţa creştină oamenilor în mod individual prin propagarea Evangheliei. Întrucât toate acestea sunt planul lui Dumnezeu, el nu este supus schimbării de către oamenii muritori. El recunoaşte instrumentalitatea oamenilor ca agenţi ai săi, dar nu ca proiectanţi ai săi. Planul datează dinainte de creaţie.

CE NU ÎNSEAMNĂ SARCINA MISIUNII Din punct de vedere negativ, misiunea nu înseamnă a câştiga lumea pentru Cristos sau, după cum spun unii, a cuceri lumea pentru Cristos. În timp ce Sfintele Scripturi ne poruncesc să mărturisim întregii lumi despre Cristos, ele nu ne poruncesc niciodată să cucerim lumea pentru Cristos, după cum adesea spun post-mileniştii. În loc de aceasta, noi suntem obligaţi să-L ducem pe Cristos lumii.

Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să mântuiască întreaga omenire fără nici o excepţie. Scopul Domnului din veşnicii a fost acela de a scoate din rasa căzută a lui Adam o mare mulţime provenită din toate popoarele pentru a fi '4

recipienţii harului Său mântuitor. Planul Lui este acela de a mântui numai o rămăşiţă, în conformitate cu alegerea făcută prin har. Nu se poate adăuga la numărul aleşilor lui Dumnezeu.

Cel mai mare misionar în afară de Cristos a fost apostolul Pavel. El nu a spus niciodată că ar vrea să cucerească lumea pentru Cristos. El ştia că mereu vor fi unii care nu vor crede Evanghelia. Corintenilor le-a scris: „Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei” (I Cor. 9:22). Apostolul avea suficient bun-simţ pentru a şti că atunci când folosim toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, nu putem face nimic mai mult decât să mântuim pe unii dintre cei cărora le mărturisim. În Evanghelia după Matei, capitolul 13, avem o descriere profetică parabolică privitoare la caracterul acestei dispensaţii. În parabola semănătorului vedem că numai o pătrime din sămânţa aruncată a pătruns şi a rodit. Aceasta revelează că ne putem aştepta ca unul din patru oameni să creadă Evanghelia atunci când este predicată.2 Vor exista oameni care resping Evanghelia chiar şi atunci când Cristos va veni a doua dată pe Pământ. I Tesaloniceni, 1:7,8 dezvăluie că El vine să Se răzbune pe cei care nu s-au supus Evangheliei. La a doua Sa venire, El nu va găsi Pământul acoperit de credinţă, nici nu va găsi o lume convertită care-L va întâmpina cu bucurie.

Credem că raportul de 1:4 din parabola semănătorului este simbolic, nu literal și învață că cei ce seamănă Cuvântul nu trebuie să se descurajeze atunci când nu văd rezultate, căci Cuvântul va produce întotdeauna rod la timpul Său și în măsura hotărâtă de Dumnezeu. N. ed.

2

'5

EVANGHELIZAREA NU ESTE FĂCUTĂ PENTRU A DISTRA LUMEA Distrarea lumii nu înseamnă evanghelizare biblică.

Unii lucrători şi unele adunări au o idee distorsionată, cum că sarcina lor ar fi aceea de a distra lumea. Aceasta înseamnă a recurge la arme carnale pentru războiul nostru, care este un lucru interzis (II Cor. 10:4). Noi nu trebuie să distrăm oamenii din lume, ci să-i învăţăm. Distracţiile sunt prea frivole pentru a ne implica timpul şi talentele în ele.

Adunările primare nu au recurs niciodată la plimbări în căruţe cu fân, mititei, jocuri cu mingea, cine de socializare sau petreceri de Halloween ca ajutor pentru a-i aborda pe oameni cu Evanghelia. Cei care folosesc astăzi asemenea arme carnale descoperă curând că au obţinut plimbăreţi în căruţe cu fân, consumatori de mititei, jucători cu mingea, amatori de cine şi petrecăreţi, şi nu convertiţi la Evanghelia lui Cristos. În ultimele sute de ani, adunările au devenit centre sociale şi nu centre religioase. Instituţiile religioase tradiţionale au devenit curţi de baschet, saloane de bingo sau de dans şi magazine de băuturi alcoolice. Adunarea nu se mai preocupă de mântuirea oamenilor din păcat, ci mai degrabă caută mântuirea omului din sărăcie şi discriminare socială. În toate acestea, Adunarea a pierdut din vedere adevărata semnificaţie a mântuirii. Ea este vinovată de confundarea întunericului cu lumina. Acum, ea predică Evanghelia divertismentului în loc să predice Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

Oferta plăcerilor carnale făcută oamenilor neconvertiţi nu este poruncită nicăieri în Scripturi ca funcţie '6

a lucrării misionare. Dacă Domnul ar fi intenţionat ca Adunarea Lui să fie un centru de distracţii, este greu de crezut că ar fi lăsat nemenţionată o ramură atât de importantă a slujbei. Când Cristos a zis „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”, El a vorbit foarte clar. Ar fi vorbit foarte clar şi dacă ar fi adăugat: „Şi distraţi-i pe cei care nu savurează Evanghelia”. Cu toate acestea, de pe buzele Sale nu au fost rostite asemenea cuvinte.

Din Epistola către efeseni, capitolul 4, învăţăm că Cristosul Înălţat a dăruit Adunării Lui oameni calificaţi în mod special pentru a-I îndeplini lucrarea misionară. Biblia spune: 11. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12. pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, Epistola către efeseni, 4:11,12.

Nu există nicio menţiune privitoare la „animatori publici”. Despre aceştia, Sfintele Scripturi nu precizează absolut nimic.

Dacă furnizarea recreării ar face parte din lucrarea de misiune, atunci unde se află promisiunea lui Dumnezeu de a ne încuraja în această sarcină istovitoare? Cu privire la Evanghelie, descopăr această declaraţie care îmi umple inima de bucurie: „Este puterea lui Dumnezeu de mântuire”. Dar nu am citit niciodată să scrie undeva „Întrunirile sociale ale Adunării şi plimbările în căruţe cu fân de la miezul nopţii sunt puterea lui Dumnezeu spre mântuire”. Domnul a promis că numai Cuvântul Său nu se va întoarce la El gol, nu şi Evanghelia divertismentului!

'7

ADEVĂRATA LUCRARE MISIONARĂ Adevărata lucrare misionară este aceea de a predica Evanghelia morţii, îngropării şi învierii Domnului Isus Cristos sub puterea Duhului Sfânt spre inimile păcătoşilor şi a lăsa rezultatele în mâinile Domnului cu privire la mântuirea celor care sunt mântuiţi sau vor fi vreodată; înseamnă să-L prezinţi pe Cristos celor fără de Cristos. Înseamnă să adăpi şi să plantezi Cuvântul Vieţii, aşteptându-te ca Dumnezeu să dea creşterea.

METODA LUI IOAN A predicat Ioan Botezătorul Evanghelia divertismentului?… A căutat el să conducă pe cineva spre luarea unei mici decizii pentru Cristos semnând vreo cartotecă?... A spus el cuiva că Dumnezeu are un plan măreţ pentru viaţa sa?... Nu, el a spus oamenilor că planul lui Dumnezeu pentru ei era Iadul dacă nu se pocăiau de păcatele lor săvârşite împotriva lui Dumnezeu!

Ce fel de mesaj a rostit el celor care îl auzeau predicând? El Îl predica pe Isus Cristos ca fiind singurul Mântuitor al omului: „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: ,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!’” (Io. 1:29.) Iar Pavel spunea despre el: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus” (Fap.19:4). Evanghelia după Ioan spune despre Botezător: „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el” (Io. 1:6,7).

'8

MESAJUL LUI CRISOS Evanghelismul practicat de Cristos este modelul nostru perpetuu. El Şi-a început slujirea spunând: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1:15). În acelaşi capitol, El a spus discipolilor Săi: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci pentru aceasta am ieşit” (Mc. 1:38) Pentru a confirma credinţa şovăielnică a lui Ioan Botezătorul cu privire la mesianitatea Sa, El i-a trimis să predice mesajul: „...săracilor li se propovăduieşte Evanghelia” (Mat. 11:5).

Oriunde se strângeau oamenii, Cristos le vestea Cuvântul (Mc. 2:2). Atunci când au plecat câţiva de la El (Io. 6:66; Mc. 10:23-27), El S-a mângâiat cu acest gând: „Le-am dat Cuvântul Tău” (Io. 17:14a).

Cristos nu Şi-a schimbat niciodată această metodă a Sa, nici nu a învăţat despre un plan mai eficient. Prima poruncă dată discipolilor a fost: „Ducându-vă, predicaţi”; iar ultima poruncă: „Predicaţi Evanghelia la orice făptură”.

ADUNAREA PRIMARĂ Cum şi-au îndeplinit apostolii inspiraţi ai Domnului lucrarea de misiune? Adunarea primară avea o încredere neţărmurită în puterea Evangheliei şi membrii săi nu întrebuinţau altă armă pentru mântuirea celor pierduţi. În ziua Cincizecimii, Petru a predicat despre „Isus, pe Care L-aţi răstignit voi” şi trei mii de oameni au fost mântuiţi în acea zi.

Faptele apostolilor, 5:42, ne spune că „în fiecare zi, '9

în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Cristos”. Biserica împrăştiată din Ierusalim mergea din loc în loc şi propovăduia Cuvântul (Fap. 8:4). „Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (Fap. 8:5). Pavel nota: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos, şi pe El răstignit” (I Cor. 2:2).

EŞECUL EVANGHELISMULUI MODERN Creştinii timpurii au obţinut mari succese în evanghelizare predicându-L pe Cristos. Acesta este punctul în care eşuează Adunarea modernă. Astăzi, slujitorii adesea anunţă că va veni un evanghelist, sau se va ţine un program sau va avea loc ceva atractiv pentru firea pământească a omului. Prea adesea îi îndemnăm pe cei neconvertiţi să vină la adunare, în loc să li-L arătăm pe Cristos care poate mântui.

Am împrăştiat confuzie în lume cu privire la semnificaţia Evangheliei lui Cristos.

Mulţi misionari şi evanghelişti prezintă o evanghelie falsă. Multe dintre tehnicile evanghelizării personale se învârt în jurul aplicaţiei psihologiei fireşti care stârneşte dorinţa omenească a celor pierduţi şi-i face să răspundă. Prea des Cerul este prezentat ca un cadou cu titlu gratuit, fără a se menţiona scopul lui Dumnezeu pentru om după ce acesta este mântuit. Slujitorii uită să le spună oamenilor să se pocăiască. Ei ignoră convingerea produsă de Duhul Sfânt care este esenţială pentru mântuire. De-aici, rezultă că mulţi membri ai adunărilor îşi închipuie că pot continua să trăiască în păcat, în timp ce Îl adaugă pe Isus ca pe o asigurare personală împotriva Iadului în lumea viitoare.

'10

Convertirile false obţinute prin mijloace fireşti adesea nu dau oamenilor o credinţă mai mare decât cea a dracilor (Iac. 2:19). Aceşti convertiţi falşi nu sporesc în credinţă.

Credinţa lor nu lucrează în dragoste. Marele număr de postconvertiri arată eroarea persuasiunii omeneşti şi influenţa socială în lucrarea de misiune.

CONCLUZII Deşi este potrivit să raţionezi împreună cu oamenii şi să-i îndupleci, nu există răspuns dat Evangheliei dacă Dumnezeul oricărui har nu însoţeşte mărturia noastră cu puterea Sa care capacitează. Lucrarea noastră misionară trebuie să fie bazată pe dependenţa de Domnul. Încrederea noastră nu se poate întemeia pe tehnici psihologice.

Nădejdea pe care o avem privitor la rezultate trebuie să fie în El, nu în voia omului sau în orice altă capacitate a ascultătorului nostru. Dar să ne amintim că lui Dumnezeu Îi place să-Şi binecuvânteze Cuvântul şi să îi mântuiască pe păcătoşi prin nebunia predicării Evangheliei.

Ah, cât de mare nevoie avem de întoarcere la adevărata Evanghelie! În lături cu evanghelia divertismentului care nu poate mântui un suflet! Jos cu cei care predică o altă evanghelie, condamnând mulţimi nesfârşite la focurile unui Iad veşnic! Fie ca fiecare om care crede în misiuni să iasă şi să declare pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Cristos. Fie ca noi să spunem păcătoşilor că Cristos este pâine pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetaţi, îmbrăcăminte pentru cei goi, viaţă pentru morţi sănătate pentru bolnavi, vedere pentru orbi şi auz pentru surzi! Pentru că Isus Cristos este toate acestea şi mult, mult mai mult.

'11

Capitolul al II-lea AMINTIRI DESPRE MISIUNI

Un cuvânt spune Domnul, şi femeile aducătoare de veşti bune sunt o mare oştire. 3 Psalmii, 68:11.

Istoria misiunilor este una foarte veche. Ea datează dinainte de creaţie. În veşnicia trecută, Fiul lui Dumnezeu a făcut un angajament de legământ cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt că va veni pe Pământ în misiunea de răscumpărare. Atunci când era pe Pământ, Mântuitorul a spus: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Io. 4:34).

La împlinirea vremurilor, Cristos a venit să îndeplinească această misiune: „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Î n s u ş i F i u l S ă u î n t r- o f i r e a s e m ă n ă t o a r e c u a păcatului” (Rom. 8:3). Spre sfârşitul vieţii Sale pământeşti, El a declarat: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Io. 17:4). Când Şi-a desăvârşit misiunea în lume mântuind oameni de păcatele lor, a strigat victorios: „S-a isprăvit!”

Versiunea King James, folosită de autor, redă versetul astfel: „Domnul a dat Cuvântul: mare a fost mulțimea celor care l-au vestit”. N. ed.

3

'12

PATRIARHII ŞI MISIUNILE În dispensaţia patriarhală, Dumnezeu i-a predicat lui Avraham Evanghelia (Gal. 3:8). În timpul unei vieţi lungi, Iehovah l-a dus din ţinut în ţinut şi l-a învestit cu importanţă în ochii popoarelor printre care peregrina.

Mai târziu, Dumnezeu a trimis urmaşii lui Avraham în Egipt şi i-a păstrat acolo ca pe un popor însemnat şi distinct. În cele din urmă, i-a scos de-acolo printr-un miracol şi i-a condus spre Canaan. Astfel, Dumnezeu a făcut ca adevărul să migreze şi a oferit fiecărui popor vizitat ocazia de a învăţa despre el.

DISPENSAŢIA MOZAICĂ Dispensaţia mozaică a fost staţionară şi naţională. Pe atunci, Iudeea era localizată în centrul lumii cunoscute. Din centru, lumina adevărului se împrăştia în toate direcţiile peste faţa Pământului. Evreii au protestat împotriva idolatriei şi L-au proclamat pe singurul Dumnezeu viu. Ei au invitat popoarele să li se alăture şi să se închine înaintea Lui: „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Ps. 95:6).

Israeliţii constituiau reprezentanţii aleşi ai lui Dumnezeu într-o lume apostată: „Voi sunteţi martorii Mei – zice Domnul – voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost niciun dumnezeu, şi după Mine nu va fi” (Is. 43:10). Şi iarăşi Domnul a spus lui Israel: „Poporul pe care Mi l-am alcătuit ca să vestească laudele Mele” (Is. 43:21).

'13

Templul evreiesc fusese întocmit de Dumnezeu pentru a fi „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Is. 56:7). Prin intermediul ritualurilor şi ceremoniilor ebraice, Iehovah spunea: „Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile Pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul” (Is. 45:22). Profeţii predicau despre mântuirea în Cristos: „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Fap. 10:43). Israel a eşuat în mare măsură în privinţa acestei sarcini de a mărturisi neamurilor păgâne.

MISIUNILE DIN NOUL TESTAMENT În timp ce era pe Pământ, Cristos Şi-a organizat Adunarea şi i-a dat sarcina de a face discipoli din toate popoarele: „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efes. 3:10). Duhul Sfânt foloseşte Adunarea pentru a scoate un popor pentru Domnul.

Urmaşii lui Cristos sunt canale şi reprezentanţi ai harului lui Dumnezeu în lume. Pentru a ajuta Adunarea să predice Evanghelia la orice făptură, Mântuitorul înălţat a trimis Duhul Sfânt: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile Pământului” (Fap. 1:8). Însuşi Duhul veşnic a venit în mod expres pentru a depune mărturie despre Cristos. El a venit pentru a fi marele Spirit misionar al adevăratei Adunări pentru „a dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul” (Io. 16:8).

'14

MISIUNI ÎN ADUNĂRILE PRIMARE Să privim acum spiritul şi principiile misionare, aşa cum erau ele înfăţişate în conduita adunărilor primare. În acele zile, la prima adunare din Ierusalim şi, în acele vremuri, unica din întreaga lume, s-au adăugat 3.000 de suflete, în ziua Cincizecimii. Domnul adăuga zilnic suflete la această adunare (Fap. 2:47), iar numărul discipolilor din ea se înmulţea (Fap. 6:1). Chiar şi atunci când persecuţia a împrăştiat adunarea, membrii săi „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fap. 8:4). Astfel, vedem că prima adunare din lume era o adunare misionară. În capitolul al treisprezecelea din cartea Faptele apostolilor se vede că adunarea antiohiană îi trimite pe Pavel şi Barnaba pentru a predica păgânilor. Multe din următoarele capitole din carte narează despre activităţile acestor misionari în țări străine. Ei au dus mesajul lui Cristos dincolo de acel ţinut, predicând în regiunile mai îndepărtate ale Frigiei, Galatiei şi Misiei.

Adunările din Efes şi Colose erau îndemnate să fie fierbinţi, perseverente şi unite în rugăciune pentru o propagare lărgită şi reuşită a Evangheliei. Solicitând rugăciunea lor, el scrie: „şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei” (Efes. 6:19). Adunării din Filipi i s-a cerut să strălucească precum o lumină „ţinând sus Cuvântul vieţii” (Fil. 2:16).

Adunării din Roma, Pavel i-a scris: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (Rom. 10:14).

'15

Membrii adunării din Tesalonic au devenit exemple pentru toţi cei care credeau în Macedonia şi Ahaia, căci pentru ei „a răsunat Cuvântul Domnului” (I Tes. 1:7,8).

Corintenilor, Pavel le-a scris: 14. Nu ne întindem prea mult, ca şi când n-am fi ajuns până la voi, căci, în adevăr, până la voi am ajuns în Evanghelia lui Cristos.

15. Nu ne lăudăm peste măsura noastră, adică, nu ne lăudăm cu ostenelile altuia; ci avem nădejdea că, dacă credinţa voastră creşte, va creşte şi câmpul nostru de lucru între voi, nespus de mult, după măsura noastră.

16. Aşa că vom putea propovădui Evanghelia şi în ţinuturile care sunt dincolo de al vostru, fără să intrăm în câmpul de lucru al altuia, ca să ne lăudăm cu lucrări făcute de-a gata.

II Corinteni, 10:14-16.

CREŞTERE RAPIDĂ ÎN ADUNĂRILE PRIMARE Prima adunare era plină de energie misionară. Prin anul 180 d.Cr. Evanghelia ajunsese în toate provinciile Imperiului roman, din Britania până la Tigru şi de la Dunăre până la deşertul Libiei. În vremea aceea erau peste 300 de adunări şi probabil peste 500.000 de credincioşi. În vremea în care persecuţiile imperiale au încetat, în anul 313 d.Cr., creştinismul constituia jumătate din întreaga populaţie a Imperiului roman.

Istoricul Tertullian (160-222 d.Cr.), scriind despre această creştere rapidă a creştinismului, în cartea sa O apologie către Împărat, nota:

'16

Suntem ca de ieri, şi totuşi am ajuns să umplem imperiul vostru, oraşele voastre, insulele voastre, castelele voastre, municipiile voastre, consfătuirile voastre, taberele voastre, triburile voastre, adunările voastre, palatul vostru, senatul vostru, forul vostru; numai templele vi le-am lăsat.

Suntem în număr atât de mare încât am putea să ne luptăm cu voi pe faţă şi să izbândim, iar dacă noi ne-am retrage dintre voi şi, pe temeiul unei încuviinţări comune, ne-am duce în vreun colţ îndepărtat al lumii, simpla noastră despărţire ar fi îndeajuns pentru a duce la pierzarea voastră şi pentru a răzbuna cauza noastră. Aţi fi părăsiţi fără a mai avea supuşi pe care să-i stăpâniţi şi aţi tremura de singurătatea şi tăcerea care v-ar împresura… îngrozitoarea nemişcare a unei lumi moarte.

Cum au ajuns adunările timpurii la atât de mulţi oameni într-un timp atât de scurt? Cum de predicarea lor a măturat cu o putere irezistibilă tronuri ale idolatriei?

Mulţimile nu erau abordate prin intermediul unei catedrale frumoase, nici al unui pastor fascinant, nici al unei muzici minunate şi nici al unui program remarcabil. Ele erau abordate prin intermediul oamenilor de rând care predicau Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu de mântuire.

MISIUNILE ÎN ISTORIA ADUNĂRII Adevărata Adunare a Domnului nostru a fost întotdeauna o comunitate misionară. Deşi credincioşii au fost persecutaţi până la moarte în timpul întunecatului Ev Mediu, adevărata credinţă justificatoare şi metoda simplă a mântuirii pe baza harului nu au fost niciodată totalmente eclipsate.

Montaniştii, novaţienii şi paulicienii erau comunităţi misionare. Istoricul Edward Gibbon a spus că şoselele acelor '17

zile „deschideau pasaje facile pentru misionari, precum şi regiunile din Italia până la extremităţile Spaniei şi Britaniei”.

Despre paulicieni, John T. Christian ne spune următoarele: „S-a arătat deja că paulicienii au venit din Armenia, prin Tracia, s-au stabilit în Franţa şi Italia şi le-au traversat şi au făcut discipoli în aproape toate ţările Europei” 4. Şi iarăşi, acest autor dezvăluie: În secolul al IX-lea, paulicienii s-au răzvrătit împotriva vrăjmaşilor lor, l-au izgonit pe Mihail al III-lea şi au întemeiat în Armenia statul liber Teprice... Din capitala acestui stat liber, numită ea însăşi Teprice, a ieşit o oştire de misionari pentru a converti la credinţa pauliciană triburile slavone din Bulgaria, Bosnia şi Serbia... Mare le-a fost succesul5.

Thomas Armitage spune că un misionar paulician pe nume Sergius „a stârnit Asia apuseană timp de mai mult de o generaţie şi a adus la Cristos nenumărate mii de oameni”6.

Valdensii şi albigensii erau posedaţi de un spirit misionar. George Stanley Faber a declarat despre valdensi ca fiind o comunitate misionară: Circumstanţele erau remarcabile dar, din câte ştiu, nu apar aluzii privitoare la valdensi fiind în afara propriului lor ţinut sau în afara vecinătăţii lor imediate, până ajungem la zilele lui Petru, bogatul negustor valdens din Lyons.

4

A History of the Baptists („O istorie a baptiştilor”), p. 60.

5

Ibid., p. 51.

6 Thomas Armitage,

History of the Baptists („Istoria baptiştilor”), p. 239.

'18

Atunci, pentru prima dată, prin instituţia acelei clase aparte a lioniştilor care fuseseră denumiţi Fraternitatea Săracilor din Lyon, valdensii, care până atunci mărturisiseră împotriva corupţiei apostolice numai în propriile lor văi din Alpi sau în apropierea lor, au devenit misionari pe scară largă şi într-o măsură minunat de mare7.

MISIUNI PRINTRE BAPTIŞTII ENGLEZI Baptiştii galezi din 1663 erau baptişti misionari.

Istoricul Davis istoriseşte despre ei: În acea vreme, baptiştii se întruneau în Llantrisaint. În strângerea ţinută în Abergavamy, această adunare a propus să revitalizeze vechiul plan de susţinere a slujitorilor din adunările slabe şi sărmane, ceea ce însemna că cei mai tari îi ajutau pe cei mai slabi. Wm. Thomas a fost numit misionar de zonă pentru o perioadă de şase luni şi primea din Swansea cinci lire; Llantrisaint, două lire şi zece şilingi; Carmarthen, două lire şi zece şilingi 8.

La o strângere din Kettering, din 2 octombrie 1792, s-a organizat societatea The Particular Baptist Missionary Society, sub conducerea remarcabilului Andrew Fuller. Se numea „The Baptist Society for propagating the Gospel among the Heathens” [Societatea Baptistă de propagare a Evangheliei printre păgâni]. În 1793 l-au trimis pe William Carey ca misionar în India. Bărbaţi faimoşi de genul lui 7

George Stanley Faber, History and Theology of the Ancient Vallenses and Albigenses („Istoria şi teologia valensilor şi albigensilor străvechi”), pp. 357-362.

8

Davis,...... History of Welsh Baptists („Istoria baptiştilor velşi”), p. 31.

'19

Samuel Stennett, Abraham Booth, Andrew Fuller şi Robert Hall erau faruri călăuzitoare în această mişcare, deşi toţi susţineau alegerea necondiţionată şi predestinarea absolută.

Eforturile misionare moderne îşi au originea printre baptiştii calviniști sau particularişti din Anglia. Baptiştii arminieni nu au format Societatea Misionară a Baptiştilor Generalişti” până în 1816. Cei care spun că cred că alegerea necondiţională este anti-misionară ignoră faptele indiscutabile care arată că misiunile moderne au început o dată cu baptiştii care susţineau doctrinele harului.

BAPTIŞTII MISIONARI AMERICANI În anul 1814 în Philadelphia a avut loc o întrunire. La această adunare a fost organizată Convenţia Generală a denominaţiunii baptiste din Statele Unite. A mai fost denumită şi Convenţia Trienală, întrucât se întrunea o dată la trei ani. Adoniram Judson a fost primul său misionar, iar câmpul său de lucru a fost Burma.

Cea mai veche asociaţie baptistă din America, asociaţia Philadelphia, încă din cele mai vechi consemnări despre ea, era o comunitate misionară. În 1753 această asociaţie l-a trimis pe presbiterul John Gano ca misionar la adunările din Carolina de nord care au format curând după aceea Asociaţia Kehukee. Prima adunare baptistă din statul Virginia a fost organizată de Robert Nordin, un misionar care navigase din Anglia în 1714. În 1755 Asociaţia Baptistă din Charleston a recomandat adunărilor componente să contribuie la susţinerea unui misionar pentru a sluji itinerant în statele vecine.

'20

BAPTIŞTII ANTI-MISIONARI Din zilele apostolilor şi până în prezent, adunările baptiste legitime au fost întotdeauna comunităţi misionare. În anul 1832, Baptiştii Anti-misionari s-au retras dintre baptiştii veritabili şi şi-au preluat numele „Baptiştii vechii şcoli”. La acest grup se face adesea referire prin sintagma „baptişti primitivi9”. Ei nu sunt vrednici de numele „baptiştii vechii şcoli” întrucât ei sunt o garnitură nouă de baptişti despre care în America nu se auzise nicăieri înainte de 1832. Baptiştii misionari sunt în realitate „vechea şcoală” sau „baptiştii primari”.

Unii dintre vechii baptişti au căzut în învăţăturile „celor două seminţe” şi neînvierea 10. Cu toate acestea, mulţi dintre ei încă mai posedă multe dintre trăsăturile adevăraţilor baptişti. Există printre ei ceea ce se consideră a fi elementul liberal, o mişcare categorică spre doctrina şi practica baptiştilor misionari. Poate că în viitor Divina Providenţă îi va determina să renunţe la prejudecata împotriva noastră, astfel încât baptiştii să stea din nou împreună în oastea Stăpânului lor, aşa cum a fost în trecut.

9

Mai sunt numiți baptiști hard shell. N. ed.

Doctrina celor două semințe afirmă că Adam și Eva au dat naștere la două semințe: Cain era sămânța șarpelui, a Diavolului, și niciun descedendent al său nu va ajunge în Rai, iar Set este sămânța lui Dumnezeu, descendenții săi fiind aleșii care vor fi mântuiți. N. ed.

10

'21

OBSERVAŢII GENERALE Biblia, precum şi faptele şi documentele istorice revelează că relatarea Răscumpărării este relatarea misiunilor. Misiunile au început cu un om: Avraham. Apoi, orizontul lor s-a lărgit pentru a include familiile fiilor lui Iacob. După aceea, misiunile s-au răspândit spre naţiunea Israel. Astăzi, Adunarea Mântuitorului trebuie să meargă la toate popoarele şi să predice pocăinţa şi ştergerea păcatelor în Numele lui Cristos.

Lucrarea misionară a Adunării a fost cea mai măreaţă atunci când a început. În vremurile apostolice, Pavel a spus colosenilor că Evanghelia trebuie predicată tuturor făpturilor de sub cer (Col. 1:23). Mai târziu, persecuţia a împins lucrarea misionară în clandestinitate în Evul Mediu, deşi unele grupări de creştini continuau să predice adevărata Evanghelie. Urmare a Reformei protestante, a izbucnit o trezire a zelului misionar printre adunările baptiste, în special în anii 1800 şi 1900. În prezent, printre baptişti există multe eforturi misionare, deşi o mare parte din ele sunt nescripturale. Printre baptiştii care cred în harul suveran se pare că există o înnoire a efortului misionar.

Lucrarea misionară a fost îndeplinită de adunările locale până în 1792, când adunările, contrar tiparului Noul Testament, au transferat această lucrare societăţilor misionare. Din această tendinţă au apărut asociaţiile şi convenţiile misionare moderne, cu bordurile şi comitetele lor dominatoare. Toate acestea au reprezentat o îndepărtare de practica baptistă istorică şi de învăţătura Bibliei.

Pe de o parte avem astăzi baptiştii misionari din asociaţii şi convenţii care au părăsit în mare parte doctrinele

'22

harului, au negat autoritatea adunării în lucrarea de misiune şi au degenerat în arminianism şi evanghelism corupt. Apoi, la cealaltă extremă, există baptiştii anti-misionari care neagă nevoia predicării Evangheliei la păcătoşii pierduţi şi hrănesc doar oile. Niciuna dintre aceste extreme nu este ocupată de baptiştii care stau de partea vechilor strămoşi baptişti şi cred în doctrinele harului şi că lucrarea misionară trebuie făcută prin adunarea locală, după cum a poruncit Cristos. Eu sunt deosebit de bucuros că fac parte din această a treia categorie de baptişti.

'23

Capitolul al III-lea MANDATUL MISIUNILOR 18. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în Cer şi pe Pământ.

19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

Evanghelia după Matei, 28:18-20.

Aceste cuvinte ale lui Isus Cristos, brăzdând veacurile, nu răsună mai slab astăzi, când ajung până la generaţia de ucenici din prezent. Aceste instrucţiuni pe care le-a dat El privitor la răspândirea Evangheliei la toate popoarele ar trebui auzite astăzi cu o distinctivitate mai mare decât oricând începând din veacul apostolic. Misiunea Adunării este misiunile, pentru că misiunile sunt bătăile de inimă ale Cuvântului lui Dumnezeu.

„ISUS...A VORBIT CU EI...”

Cuvintele Marii Trimiteri au fost rostite grupului de discipoli botezaţi care constituiau adunarea existentă atunci.

Dacă Trimiterea ar fi fost încredinţată numai apostolilor, ea ar fi încetat atunci când a murit ultimul dintre apostoli.

Aceasta ne-ar priva de porunca de a evangheliza lumea de astăzi. Dar dacă Domnul a dat porunca aceasta Adunării, ca instituţie, şi Adunarea încă mai există, atunci noi avem astăzi '24

obligaţia de a evangheliza lumea de astăzi pe cât o aveau cei cărora Cristos le-a încredinţat porunca în mod personal. Cei care neagă existenţa Adunării în timpul slujirii personale a lui Cristos când trăia pe Pământ nu au o poruncă de a predica sau boteza.

Există multe motive pentru a crede că aceste cuvinte au fost adresate Adunării pe care Cristos o organizase recent.

Eu cred că El nu a rostit acestea numai adunării din Ierusalim, ci Adunării ca instituţie. Mai întâi, aceşti unsprezece discipoli nu puteau face ceea ce li se poruncea aici. Unsprezece oameni nu puteau predica Evanghelia în toată lumea şi până la sfârşitul veacului. În al doilea rând, Cristos nu putea fi cu aceşti unsprezece oameni până la sfârşitul veacului, întrucât toţi ar fi murit de secole întregi. În al treilea rând, aceşti unsprezece apostoli erau primii slujitori ai Adunării (I Cor. 12:28), deci Cristos trebuie să le fi vorbit lor ca reprezentanţi ai ei.În al patrulea rând, din afirmaţia lui Pavel din I Corinteni, 15:6, se pare că în acea vreme erau adunaţi cam 500 de credincioşi, fiind, poate, cea mai mare parte a adunării.

Unii spun că Trimiterea a fost încredinţată Adunării, dar ei spun că numai Adunării din secolul I. Ei neagă că adunările din prezent ar avea aceeaşi obligaţie de a evangheliza lumea. Eu resping această idee, întrucât Cristos a vorbit Adunării ca instituţie, după cum se vede în cuvintele „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Trimiterea a fost încredinţată unei adunări locale, ca reprezentantă a tuturor comunităţilor locale asemănătoare.

Acestea fiind adevărate, toate comunităţile locale asemănătoare au acum obligaţia de a lucra pentru evanghelizarea întregii lumi.

'25

„...TOATĂ PUTEREA MI-A FOST DATĂ...”

Isus Cristos are autoritate deplină şi universală. El nu Şi-a asumat şi nici nu a uzurpat această autoritate: ea i-a fost dată de Tatăl atât în sfatul veşnic, cât şi la întruparea, precum şi la învierea Lui (Io. 5:27; 12:49; 13:3; 17:2; Mat. 9:8; 20:23; 21:23). Fiind egal cu Tatăl, toată puterea sau autoritatea Îi aparţinea în mod iniţial, legal şi esenţial. Dar, în calitate de Dumnezeu înomenit, toată puterea i-a fost acordată ca recompensă pentru lucrarea Sa de răscumpărare.

Tatăl I-a dat această putere de a fi mijlocitor, de a-Şi răscumpăra poporul, de a-Şi strânge Adunarea, de a-Şi apăra aleşii şi de a-Şi supune vrăjmaşii. Puterea Sa înglobează Universul, pentru că el este „Domn peste toate” (Fap. 10:36) în cele de sus ale Cerurilor şi în cele de jos ale Pământului.

După ce a spus că toată autoritatea Îi fusese dată, El a zis Adunării sale: „Duceţi-vă”. Acest cuvânt „aşadar” 11 înseamnă că trebuie să ne uităm la ceea ce se spusese înainte.

De fapt, Cristos spune „Eu, Cel care am toată autoritatea, dau Adunării Mele autoritatea de a face lucrarea misionară. Noi trebuie să fim misionari în întreaga lume în lumina faptului că Cel pentru care mărturisim posedă autoritatea atotcuprinzătoare, atotsuficientă şi atotinclusivă”.

Noi nu mărturisim pe baza autorităţii unei societăţi misionare sau a unei confesiuni. Nici nu ieşim să mărturisim datorită poruncii unui galileean dispreţuit sau a unui învăţător fără casă. Mai degrabă, noi ieşim să evanghelizăm pe baza autorităţii unui Mântuitor înviat, înzestrat de 11

Termenul οὖν apare în limba greacă a Noului Testament, precum şi în limba engleză a versiunii din care citează autorul Milburn Cockrell. N. tr.

'26

Dumnezeu cu autoritate universală. Să ieşim acum cu convingerea profundă şi de durată că suntem trimişi în slujba Domnului cu autoritatea care o întrece pe oricare dintre cele obţinute prin organizaţiile pământeşti.

„...DUCEŢI-VĂ...”

Marea Trimitere este ordinul de marș pentru fiecare adunare adevărată existentă astăzi. Noi trebuie să ieşim cu mesajul mântuirii pentru că Cristos ne-a trimis. Dumnezeu nu a planificat ca unii să se roage, alţii să dăruiască şi alţii să meargă. Marea Trimitere spune „Duceţi-vă”. Ca răspuns dat acestei porunci, membrii adunării timpurii „au plecat şi au propovăduit pretutindeni (Mc. 16:20);iar ei „mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fap. 8:4).

Fiecare membru al adunării trebuie să iasă şi să vestească Evanghelia mântuirii. Unii poate doar vor traversa drumul pentru a face aceasta, în timp ce alţii vor merge pe câmpul de misiune din străinătate. Distanţa pe care o parcurge un om nu este lucrul semnificativ. Este o nevoie disperată atât de cel care traversează strada, cât şi de cel care trece oceanul.

Misiunile nu pot fi îndeplinite fără a pleca. Creştinul care creşte este creştinul care se duce. Adunarea care creşte este adunarea care se duce. Isus Cristos nu a spus să şedem sau să trimitem, ci a spus „Duceţi-vă!” „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii” (Ps. 126:6). „Iată, semănătorul a ieşit să semene” (Mat. 13:3). „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” (Mat. 21 :28.) „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei '27

ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Lc. 14:23). „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Mc. 16:15). „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (Rom. 10:15).

„...FACEŢI UCENICI...”

Chemarea Evangheliei este o chemare la ucenicizare.

Toţi cei care sunt cu adevărat convertiţi devin discipoli, căci credinţa implică faţă de Cristos un angajament de ucenicizare. Noi facem discipoli predicând Evanghelia. Noi nu avem de făcut membri în adunare, ci discipoli. Un om trebuie să fie discipol înainte de a deveni membru în adunare.

Cristos a spus că termenii sau condiţiile pentru a deveni discipol sunt următoarele: să părăseşti tot ceea ce posezi (Lc. 14:33); să-ţi porţi crucea (Lc. 14:27); să Îl urmezi pe Cristos, negându-ţi sinele (Mat. 16:24). A face un discipol al lui Cristos înseamnă a-l aduce într-o relaţie de învăţăcel al căilor lui Isus Cristos. Învăţăcelul trebuie să ia asupră-şi jugul învăţăturilor autoritare ale lui Cristos (Mat. 11:29). El trebuie să accepte ceea ce a zis Cristos pentru că El a spus. El trebuie să se supună cerinţelor Sale ca fiind drepte pentru că El le rosteşte.

Adunarea trebuie să facă discipoli adevăraţi, nu mărturisitori falşi sau ipocriţi. O mare parte din efortul creştin se îndreaptă spre asigurarea deciziilor religioase luate pe baza persuasiunii omeneşti şi a manipulării psihologice.

Mulţimi de discipoli mărturisitori cred că, într-un fel, ei vor fi mântuiţi, chiar dacă Scripturile spun contrariul. Ei spun că '28

un om care crede cu sinceritate în Cristos ca Mântuitorul său personal are parte de o siguranţă veşnică, indiferent de ceea ce se întâmplă după aceea. Dar există o diferenţă între credinţa din inimă şi încuviinţarea mintală sinceră, iar aceasta din urmă nu oferă siguranţa veşnică.

„...TOATE NEAMURILE...”

Evreii se aşteptau ca Mesia să ducă mântuirea naţiunii lor. Cu toate acestea, Cristos a însărcinat adunarea evreiască să ducă Evanghelia la toate popoarele. Această trimitere plină de har era fundamentul autorităţii lor de a merge la Neamuri. Slavă Domnului pentru acest mare adevăr: oh, cât de mult Îl laud pentru „că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Efes. 3:6).

Marea Trimitere este mondială. Relatarea lui Marcu scrie: „Duceţi-vă în toată lumea” (Mc. 16:15). Luca dezvăluie: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Lc. 24:47). Faptele apostolilor, 1:8, ne informează că trimiterea este extinsă „până la marginile Pământului”. În parabola semănătorului, Isus a spus: „Ţarina este lumea” (Mat. 13:38). Pavel a scris cu privire la cuvintele credinţei: „glasul lor a răsunat prin tot Pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii” (Rom. 10:18).

Colosenilor, el le-a zis: „cuvântul adevărului Evangheliei, care a ajuns până la voi şi este în toată lumea” (Col. 1:5,6a).

Creştinismul este o religie pentru întreaga lume. Trimiterea '29

de către Cristos revelează faptul că Evanghelia trebuie vestită în lume fiecărei persoane în parte din fiecare generaţie până când Isus revine după Adunarea Sa. Cristos intenţionează ca mesajul mântuirii să fie împărtăşit tuturor şi să nu fie exclus nimeni care nu se exclude singur, prin necredinţa şi nepocăinţa sa.

„...BOTEZÂNDU-I...”

Cei care sunt făcuţi discipoli de predicarea Evangheliei trebuie să fie botezaţi pe baza autorităţii unei adunări scripturale. Ei nu sunt botezaţi pentru a deveni discipoli, ci pentru că au devenit deja discipoli. În zilele biblice, când un om credea, el era botezat aproape îndată.

Botezul este primul act al unui suflet născut din nou făcut în ascultare faţă de Mântuitorul său. Acesta constituie mărturisirea noastră publică a credinţei.

Evangheliştii şi misionarii moderni par să uite această fază a lucrării de misiune. Ţinta lor este doar aceea de a face convertiţi şi, apoi, de a-i lăsa să se alăture unei adunări în conformitate cu preferinţele lor sau chiar niciuneia. Astfel, ei îndeplinesc doar prima fază din Marea Trimitere, în timp ce ignoră celelalte două porunci din seria de trei. Să le fie ruşine pentru că nu acceptă şi nu fac tot ce porunceşte – lor şi nouă – să fie făcut. Jos cu trezirile spirituale ale uniunilor şi cu slujitori interconfesionali care ignoră Trimiterea cristică şi dipreţuiesc adunarea pentru care a murit Cristos.

Cu siguranţă, Domnul intenţionează ca toţi discipolii să primească botezul biblic prin intermediul unui slujitor ordinat într-o adunare scripturală. Sfintele Scripturi învaţă că '30

botezul ne plasează în Trupul lui Cristos: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh (I Cor. 12:13). În afara acestui rit iniţiatic, nimeni nu poate deveni membru al unei adunări locale.

Botezul nu este un sacrament al harului şi mântuirii, ci este dovada atotconvingătoare că inima omului este corectă din punctul de vedere al lui Dumnezeu. A neglija botezul nu izgoneşte un suflet în Iad, dar cu siguranţă indică starea sa spirituală înaintea lui Dumnezeu. Neglijarea şi neascultarea nescuzabilă a omului declară că el nu este prietenul lui Cristos: „voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Io. 15:14). Cum ar putea fi un om discipol al lui Cristos dacă nu este dispus să facă primul lucru pe care Cristos îl porunceşte să-l facă fiecare persoană mântuită?

„ÎN NUMELE...”

Formula baptismală în acest veac se găseşte în Evanghelia după Matei, 28:19, fiind în Numele Trinităţii.

Atât de tare ţineau adunările primare la aceasta încât practicau imersia triună. Formula baptismală revela egalitatea din Dumnezeire şi faptul că fiecare Persoană este activă în mântuirea noastră. Noi suntem botezaţi nu în numele (plural), ci în Numele (singular al) Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, ceea ce face aluzie la faptul că Aceştia trei sunt una. Apoi, mai vedem că botezul este administrat de

'31

adunare cu autoritatea Celor trei Persoane divine din Dumnezeire.

Săvârşirea asupra noastră a acestei ceremonii este un jurământ de supunere sau un angajament de devoţiune faţă de Dumnezeu. A fi botezat pentru cineva înseamnă a-l recunoaşte în mod public ca învăţător şi legiuitor. Evreii au fost botezaţi pentru Moise (I Cor. 10:2). Aceasta înseamnă că ei au primit sistemul pe care îl preda el şi l-au recunoscut ca legiuitor al lor. Pavel i-a întrebat pe corinteni: „în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” (I Cor. 1:13.) El voia să ştie dacă ei se dedicaseră lui Pavel prin acest ritual: căuta să le arate creştinilor că la botez ei trebuie să se dedice lui Dumnezeu.

Botezul este o consacrare solemnă în slujba binecuvântatei Trinităţi. El se face prin autoritatea lui Cristos şi cei care îl primesc în mod public declară că s-au supus autorităţii lui Cristos asupra vieţilor lor.

„...ÎNVĂŢÂNDU-I SĂ PĂZEASCĂ TOATE LUCRURILE” Cei care sunt discipoli botezaţi trebuie să fie învăţaţi de adunare. Ei trebuie să fie învăţaţi întrucât tocmai au început cursul vieţii de credinţă. Ei trebuie să fie instruiţi în ceea ce a poruncit Cristos pentru a trăi o viaţă de supunere faţă de toate învăţăturile Lui. Accentul nu cade atât de mult pe învăţătură, cât pe respectarea poruncilor Sale. Există o diferenţă gravă între a învăţa un om să cunoască şi a-l învăţa să repecte lucrurile poruncite. Datoria adunării este cea de-a doua.

'32

Adunarea locală este răspunzătoare înaintea Domnului pentru această instruire a noilor convertiţi. Ea este singura instituţie care are autoritatea de a face această lucrare. Faptele apostolilor, 13:1, vorbeşte despre anumiţi învăţători din adunarea din Antiohia. În Epistola către efeseni, capitolul 3, Biblia spune că adunarea trebuie să facă cunoscută înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu în acest veac. Privitor la darurile spirituale ale Cristosului înălţat date Adunării, Pavel a declarat: 11. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12. pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos.

Epistola către efeseni, 4:11,12.

Acesta este motivul pentru care una dintre calificările unui pastor, transcrise în I Timotei, 3:2, este să fie „în stare să dea învăţătură”.

Adunarea este limitată în învăţătura ei la predarea tuturor lucrurilor pe care le-a poruncit Cristos. Trupul lui Cristos nu trebuie să predea învăţături omeneşti sau doctrine ale oamenilor, ci învățăturile lui Cristos. Ea nu are libertatea de a lăsa afară ceva din ceea ce a învăţat Cristos pentru bunăstarea discipolilor Săi. Ea trebuie să-şi înveţe membrii să respecte toate lucrurile pe care le-a poruncit Cristos. Nu va veni niciodată timpul când vreo parte din învăţăturile lui Cristos vor deveni învechite sau neadevărate, nepotrivite sau inutile.

'33

„...EU SUNT CU VOI ÎN TOATE ZILELE...”

Isus Cristos a promis prezenţa Sa personală Adunării angajate în discipolizarea oamenilor şi în respectarea poruncilor Sale. Dar cum rămâne cu adunarea care nu îndeplineşte Marea Trimitere? Isus nu se află în relaţie cu ea (Apoc. 3:20) şi în curând îi va îndepărta sfeşnicul (Apoc. 2:5).

Mântuitorul nostru este pururea în relaţie cu adunarea care îndeplineşte Marea Trimitere. El este împreună cu membrii ei la amvon sau în închisoare, în zilele bune şi în cele rele, iarna şi vara, în zilele de eşec şi în cele de reuşită, în zilele de bucurie şi în cele de întristare, în tinereţe şi la bătrâneţe, în zilele vieţii şi ale morţii. Cristos este cu Adunarea sa pentru a-i da succes în slujirea ei. El va fi cu ea până când nu vor mai exista discipoli, botez, şi edificare prin învăţătură creştină.

„...PÂNĂ LA SFÂRŞITUL VEACULUI” Adunarea se va bucura de prezenţa spirituală perpetuă a lui Cristos până la consumarea sfârşitului veacului. Atunci prezenţa Sa spirituală va deveni vizibilă. În Apocalipsa, 1:13, Îl vedem pe Cristos în mijlocul adunărilor şi eu sunt convins că de-atunci nu a trecut nici o zi sau o oră în care El să nu fi fost cu ele.

'34

Capitolul al IV-lea OAMENII ŞI MISIUNILE

1. În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.

2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”

3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

Faptele apostolilor, 13:1-3.

Felul de oameni pe care adunările îi trimit ca misionari va determina într-o anumită măsură binele care va fi făcut. Un misionar nu trebuie trimis pe baza entuziasmului de moment. Fiecare misionar trebuie examinat serios înainte de a fi pus deoparte de către adunare. Înainte de a-i trimite pe Pavel şi pe Barnabas, adunarea din Antiohia a postit şi s-a rugat.

Adunarea trebuie să aibă convingerea că persoana a primit chemarea din Ceruri. I Tesaloniceni, 5:12 scrie: „Vă rugăm, fraţilor, să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc”. Trebuie examinată şi investigată conduita din trecut. Nimeni nu obiectează faţă de analiza dosarului său în afara celui care îi este teamă de aceasta. Adunarea din Antiohia cunoştea starea spirituală şi conduita morală a lui Pavel şi Barnabas.

Omul pe care îl trimite o adunare este mijlocul prin care cei din afară vor judeca şi evalua adunarea care îl '35

susţine. Aceasta face să aibă o importanţă vitală trimiterea unui om care reprezintă în mod just adunarea care îl trimite.

Misionarul atrage adunării susţinătoare o reputaţie bună sau proastă, în conformitate cu capacitatea sau conduita sa.

Multe probleme ale misionarilor ar fi soluţionate dacă ar fi trimişi oamenii corespunzători şi nu oricine apare în schemă. Dacă omul nu are o înaltă ţinută morală şi nu este sănătos în credinţă, el va vătăma adunarea care îl susţine.

Mai bine să fii mai zăbavnic în trimiterea unui om decât să îl rechemi după ce a fost trimis.

CHEMAREA DIVINĂ A MISONARULUI Barnabas şi Saul au primit o chemare categorică de la Duhul Sfânt pentru lucrarea de misiune. Ei nu fuseseră chemaţi de părinţii sau de rudele lor şi nici de adunare sau de bordul de misiune. Ei erau chemaţi de Duhul Sfânt: „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron” (Evr. 5 :4).

Dumnezeu îi foloseşte în lucrarea Sa pe oamenii chemaţi. Iona, misionarul Vechiului Testament, a fost chemat de Dumnezeu: 1. Cuvântul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona astfel: 2. „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”

Iona, 3:1,2.

'36

Cei doisprezece au primit o chemare sfântă: „Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Lc. 6:13).

Marele misionar din primu secol, Pavel, a fost chemat în mod divin. Relatând experienţa sa de pe drumul Damascului, el scrie: 15. „Cine eşti, Doamne?”, am răspuns eu. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti.

16. Dar scoală-te şi stai în picioare; căci M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Faptele apostolilor, 26:15,16.

Pavel nu hotărâse să intre în lucrarea de slujire ca o profesie, gândindu-se că se câştigă bani uşor. El îi scrie tânărului Timotei: „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui” (I Tim. 1:12). În a doua sa epistolă adresată lui, el declara: „Propovăduitorul şi apostolul ei am fost pus eu şi învăţător al Neamurilor” (II Tim. 1:11).

Corintenilor le spune: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (I Cor. 9:16).

Romanilor le scrie: „ Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu” (Rom. 1:1).

Unii creştini mărturisitori neagă chemarea divină în slujire şi cred în predicatorii profesionişti. Eu sunt mai convins decât ei că Dumnezeu nu i-a chemat niciodată să predice. Nu este nevoie ca ei să-şi piardă timpul demonstrând că nu au fost chemaţi. Eu sunt perfect de acord cu Dumnezeu '37

că nu El i-a chemat, dar aş vrea să ştie că Biblia învaţă despre chemarea divină în slujirea Cuvântului. Eu ştiu că aşa stau lucrurile pentru că Domnul m-a chemat să predic.

PLECAREA PE BAZA AUTORITĂŢII ADUNĂRII Trebuie petrecut mult timp studiind relatarea despre Barnabas şi Pavel care au fost puşi deoparte de adunarea din Antiohia. Cei doi oameni trimişi fuseseră deja lucrători credincioşi în Adunare. În conformitate cu Fapte, 13:1, ei erau învăţători ai adunării înainte de a fi primit chemarea divină. Fapte, 11:25,26 revelează faptul că ei deja erau învăţători ai adunării de un an de zile.

Să notăm că adunarea din Antiohia era o adunare spirituală care slujea Domnului. Membrii săi erau mai interesaţi de lucrarea lui Cristos decât de ospețe. Între sentimentele misionarilor şi cele ale adunării exista o armonie desăvârşită.

Toate se făceau sub conducerea directă a Duhului Sfânt. Chemarea lor a venit direct de la Duhul prin adunarea locală pentru a fi puşi deoparte pentru lucrarea misionară.

Pavel şi Barnabas au aşteptat ca adunarea să acţioneze oficial pentru a-i trimite, ei nu au ieşit pe cont propriu, fără susţinerea vreunei adunări.

'38

CHEMAREA PE UN CÂMP SPECIFIC Atunci când Dumnezeu cheamă un om, el îl cheamă într-un câmp de misiune specific. Sfintele Scripturi nu scriu nicăieri despre un bord de misiune care selectează câmpul de lucru al cuiva. Adunarea din Antiohia a trimis misionari, dar nu ea a decis privitor la câmpul de lucru al acestora.

Dumnezeu l-a chemat pe Iona şi l-a trimis la Ninive (Iona, 3:1-3). El i-a chemat pe cei doisprezece apostoli şi i-a trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (Mat. 10:6). Cristos l-a chemat pe Pavel şi l-a trimis la ne-evrei (Fap. 16:17).

Dumnezeu are un om pentru fiecare loc şi un loc pentru fiecare om.

CALIFICĂRI SPECIALE Un om nu poate fi misionar dacă nu este sigur de propria sa mântuire. El nu-i poate conduce la Cristos pe alţii dacă nu a ajuns el însuşi la Cristos. În mintea misionarului nu ar trebui să existe frământări privitoare la timpul şi locul în care el a trăit experienţa harului mântuitor.

Cred că misionarul trebuie să aibă aceleaşi calificări ca păstorul, în special pentru că majoritatea misionarilor păstoresc de obicei un timp scurt tânăra adunare pe care o organizează. I Timotei, 3:6, ne spune că el nu trebuie să fie novice. Nu trebuie să fie convertit de curând la credinţă. El, la fel ca Pavel şi Barnabas, trebuie să aibă un anumit statut în adunare. Darurile, harurile și conduita sa trebuie să fie cunoscute, pentru ca nu cumva, semeţindu-se, să cadă sub judecata diavolului.

'39

Un misionar ar trebui să aibă o anumită cunoaştere a lucrurilor divine. II Timotei, 2:2 spune că „el trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii”. Astăzi, când există atât de multe erezii de confruntat, el trebuie să fie bine pregătit să contreze eroarea şi să lupte pentru adevărul Bibliei. Un lucru atât de măreţ ca slujirea Cuvântului revendică soldaţi iscusiţi.

CALIFICĂRI DOMESTICE I Timotei, 3:2, revelează că misionarul trebuie să fie căsătorit cu o singură femeie. Un misionar cu probleme maritale creează confuzie pe câmpul de misiune şi tumult printre adunările susţinătoare de-acasă.

Misionarul trebuie să-şi ţină soţia şi copiii în supunere (I Tim. 3:4). Dacă el nu-şi poate ține casa sub control, nu este potrivit pentru a se îngriji de adunarea lui Dumnezeu (I Tim. 3:5).

CALIFICĂRI MORALE Nu se cuvine ca un misionar să fie vinovat de vreun păcat scandalos. El nu trebuie să practice păcate cunoscute (I Tim. 3:2). Aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie perfect, nici că oamenii nu îl vor acuza în mod fals de lucruri rele. El trebuie să aibă parte de respectul celor cărora le mărturiseşte (I Tim. 3:7). Se cuvine ca el să fie „o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie” (I Tim. 4 :12).

'40

Misionarul nu trebuie să fie un beţiv sau un om certăreţ. El trebuie să fie un om cu o gândire clară, nu un fanatic înfierbântat. Este nevoie de un conducător calm.

24. Şi robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, 25. să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; II Timotei, 2:24,25.

ALTE CALIFICĂRI Un misionar este chemat să îndure greutăţi. Aşa s-a întâmplat şi lui Pavel şi companionilor săi. Corintenilor, el le-a descris suferinţele misionare în următorul fel: 10. Noi suntem nebuni pentru Cristos; voi, înţelepţi în Cristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi!

11. Până în clipa aceasta suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, 12. ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; 13. când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi, am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.

I Corinteni, 4 :10-13.

Un misionar trebuie să cunoască cutumele şi trăsăturile de caracter ale poporului în mijlocul căruia va trudi înainte de a ajunge pe câmpul de misiune. O anumită

'41

cunoaştere a culturii, a mijloacelor de transport, a modurilor de câştigare a existenţei, culturile agricole, limba şi religiile reprezintă o cunoaştere esenţială. În această privinţă, o bună educaţie literară este un mare câştig.

Apoi, când ajunge pe câmpul de lucru, misionarul trebuie să fie în stare să adapteze la cultura poporului. Pavel ştia importanţa acestui lucru. El a scris: 19. Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi.

20. Cu iudeii m-am făcut ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei ce sunt sub Lege m-am făcut ca şi când aş fi fost sub Lege (măcar că nu sunt sub Lege), ca să câştig pe cei ce sunt sub Lege; 21. cu cei ce sunt fără Lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără Lege (măcar că nu sunt fără o Lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub Legea lui Cristos), ca să câştig pe cei fără lege.

22. Am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi.

M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.

23. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea.

I Corinteni, 9:19-23.

Mai important decât toate acestea, misionarul trebuie să aibă o dragoste autentică pentru sufletele pierdute.

Psalmii, 126:6, scriu: „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii”.

Lacrimile ţâşnind dintr-o inimă zdrobită sunt un echipament necesar. Siguranţa întoarcerii cu bucurie depinde de ieşirea cu lacrimi. Nimeni nu va purta mult sămânţa preţioasă a Cuvântului vieţii dacă îi lipseşte o inimă zdrobită. Cel care nu are lacrimi pentru sufletele pierdute nu are în sine Duhul Celui care a plâns pentru Ierusalim.

'42

Dacă prospectivul misionar nu este preocupat de sufletele pierdute, atunci propriul său suflet se află în mare pericol. Pavel simţea o mare compasiune pentru aceştia pierduţi şi neisprăviţi: 1. Spun adevărul în Cristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, 2. că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă.

3. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.

Epistola către romani, 9:1-3.

Şi a declarat iarăşi: „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi” (Rom. 10:1). Împroşcarea cu pietre, naufragiul, închisoarea, foametea şi moartea iminentă nu au putut seca lacrimile lui Pavel pentru sufletele pierdute.

SARCINA MISIONARULUI Prima sarcină a misionarului este evanghelizarea.

Despre misionarul adunării din Ierusalim s-a scris: 5. Filip s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos.

6. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea.

Faptele apostolilor, 8:5,6.

Apoi, sarcina sa este aceea de a boteza convertiţii organizându-i într-o adunare scripturală: „Dar când au crezut

'43

pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Cristos, au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei” (Fap. 8:12). În al treilea rând, el are sarcina de a raporta adunării care l-a trimis binecuvântările lui Dumnezeu. Adunarea care îl susţinea pe Filip, adică adunarea din Ierusalim, a auzit despre succesul lui: „Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan” (Fap. 8:14). Pavel şi Barnabas au raportat efortul lor misionar adunării din Antiohia: 26. De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu, pentru lucrarea pe care o săvârşiseră.

27. După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei.

Faptele apostolilor, 14:26,27.

În al patrulea rând, misionarul trebuie să îi înveţe pe discipolii botezaţi toate lucrurile pe care le-a poruncit Cristos. El Însuşi a făcut aceasta când a organizat propria Sa adunare. Petru, Ioan şi Filip au predicat Cuvântul Domnului printre discipolii botezaţi din Samaria (Fap. 8:25). În al cincilea rând, misionarul trebuie să organizeze o adunare neo-testamentară pe baza autorităţii încredinţate de către adunarea care îl susţine de-acasă. După ce Filip a evanghelizat, a botezat şi a îndoctrinat, citim în Faptele apostolilor despre adunările din Samaria. Pavel a vizitat Creta, Efes, Tesalonic, Filipi, Corint, Chencrea şi Roma, unde a botezat discipoli şi a întemeiat adunări.

'44

UN CÂMP ALB, PREGĂTIT PENTRU RECOLTĂ Un adevărat misionar merge acolo unde nu există adunări. Pavel a avut ambiţia de a duce mesajul lui Cristos celor care nu auziseră niciodată înainte de Cristos.

Romanilor le-a scris: 20. Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Cristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, 21. după cum este scris: „Aceia cărora nu li se propovăduise despre El Îl vor vedea, şi cei ce n-auziseră de El Îl vor cunoaşte.”

Epistola către romani, 15:20,21.

La locuitorii Americii se ajunge uşor cu Evanghelia dar, cu toate acestea, în ţări păgâne mor nespus de multe miriade care nu au auzit niciodată de Biblie sau de Cristosul pe care Îl revelează ea.

Practica modernă de acasă şi din străinătate de „furt de oi” şi determinare a lor de a se afilia la o nouă asociaţie sau convenţie cu greu poate fi denumită lucrare misionară în sensul Noului Testament. Este mai degrabă din firea păcătoasă decât din Duhul Sfânt.

Misionarul nu trebuie să educe păgânul potrivit principiilor seculare. Nici nu i se porunceşte să întemeieze spitale, seminarii sau orfelinate. Acestea apar ca produse adiţionale ale serviciului misionar. Lucrarea supremă a misionarului este aceea de a vesti mesajul mântuirii şi de a întemeia adunări. Este un fapt lamentabil că mulţi bani misionari au fost dedicaţi fondării şi întreţinerii şcolilor care, în final, s-au demonstrat a fi trădătoare de Cristos. Dacă energia ar fi fost dedicată predicării Evangheliei, rezultatele ar fi fost mult diferite.

'45

RĂSPLATA MISIONARULUI Răsplăţile misionarilor sunt imense. Unele le sunt date în această viaţă, pe când altele au o împlinire viitoare.

Misionarul are cu siguranţă mai mult de aşteptat decât fluturaşul de salariu de la adunarea care îl susţine.

CONVERTIŢI Una dintre răsplăţile sale prezente este aceea de a vedea sufletele pe care le-a născut prin Evanghelie.

Apostolul Pavel a scris aceste cuvinte corintenilor: „Căci, chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Cristos, totuşi naveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Cristos Isus, prin Evanghelie” (I Cor. 4:15).

Ce bucurie să ştii că tu ai fost slujitorul prin care un om a crezut şi a fost mântuit (I Cor. 3:5)! Oh, fiorul cunoaşterii faptului că Dumnezeu te-a folosit pentru a întoarce un păcătos de la calea lui rătăcită, mântuind un suflet de la moarte (Iac. 5:20). Ce glorios este să ştii că o făptură, un semen al tău a crezut în Cristos prin mărturia ta (Io. 4:39). Misionarul strânge roadă pentru viaţa veşnică (Io. 4:36). Aceasta este încurajarea pentru un misionar credincios, aceea de a şti că lucrarea sa se îndreaptă spre mântuirea veşnică a sufletelor preţioase.

ADUNĂRI! Este o mângâiere pentru misionar să vadă adunările pe care le-a întemeiat că poartă Marea Trimitere şi organizează alte adunări de aceeaşi credinţă preţioasă.

Misionarul credincios va avea parte de răsplata unei '46

asemenea adunări, întrucât el a organizat-o şi a dezvoltat-o în felul potrivit. Tesalonicenilor, Pavel le-a scris: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui?” (I Tes. 2:19.)

COROANE! Misionarul are o cruce grea de purtat, dar îl aşteaptă o coroană frumoasă. Aceasta este de departe mai grea decât crucea sa. Isus Cristos a spus: „Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică” (Mat. 19:29). Şi iar: „Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Mc. 8:35). Iar profetul Daniel a declarat: „Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci” (Dan. 12:3).

'47

Capitolul al V-lea METODELE MISIUNILOR

46. Şi le-a zis: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi să învie a treia zi dintre cei morţi.

47. Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.

48. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri.

Evanghelia după Luca, 24:46-48.

Nu există adunare atât de mică sau de săracă încât să fie scutită de trimiterea mondială pe care Isus a dat-o Adunării Sale. Atunci când a rostit aceste cuvinte provocatoare, Domnul nu Se adresa unei adunări mari, care are un edificiu impresionant. El vorbea cu adunarea din Ierusalim care consta din 120 de membri. Această adunare locală este cea care a fost însărcinată de Cristos cu predicarea Evangheliei la toate popoarele.

Un orizont atât de larg indică unele metode de îndeplinire a acestei lucrări. Isus Cristos nu ne-a lăsat libertatea de a ne selecta propriile noastre planuri pentru lucrarea misionară. În practica adunărilor Noului Testament, El a păstrat unele metode sănătoase, sigure, eficiente pentru expunerea Evangheliei. Unii sunt atât de temători de a folosi metoda greşită încât comit cel mai grav păcat nefăcând nimic. Nicio metodă nu este atât de nescripturală ca aceea care nu îndeplineşte Marea Trimitere. Cea mai întunecată scenă imaginabilă este aceea în care există o adunare care a încetat să mai facă ceva pentru misiuni. Până la următoarea zi a Domnului, pe uşa ei ar trebui să fie scris Ichabod.

'48

MĂRTURISIREA PERSONALĂ Un plan sănătos şi scriptural de rămânere îndelungată în adunare pentru a face lucrare misionară este mărturisirea personală pentru Cristos. Acesta este planul folosit de Isus Cristos şi de creştinii timpurii. În Noul Testament fiecare credincios era un misionar sau un martor personal pentru Cristos şi Evanghelie. Prin aceasta nu spun că fiecare credincios ieşea şi boteza oameni şi organiza adunări, ci că fiecare copil răscumpărat al lui Dumnezeu mărturisea despre Domnul Isus Cristos.

Cristos a depus mărturie înaintea lui Nicodim, a femeii de la fântână, a lui Zacheu şi a multor altora care erau bolnavi şi nenorociţi. Andrei i-a mărturisit lui Petru, fratele lui: „El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon şi i-a zis: «Noi am găsit pe Mesia» (care, tălmăcit, înseamnă Cristos)” (Io. 1:41). Într-adevăr, în Evanghelia după Ioan, 4:39, apare o consemnare izbitoare: „Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut»”.

Orice creştin are o influenţă asupra celor cu care intră în contact zilnic. Cei mântuiţi vor dori şi se vor simţi obligaţi să spună altora despre Mântuitor. Nu toţi pot vorbi în adunarea celor sfinţi, dar toţi pot mărturisi celor printre care trăiesc.

'49

MARTORI CALIFICAŢI Fiecare membru al adunării ar trebui implicat în evanghelism personal, dar unii sunt cu adevărat calificaţi să fie trimişi de adunare. Au fost pierderi mari prin trimiterea celor care nu au calităţile necesare pentru lucrare. Noi Îl onorăm pe Dumnezeu cel mai bine trimiţând creştini pregătiţi şi maturi.

Mai întâi, pentru a fi un martor eficient, membrul trebuie să cunoască mântuirea: „Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului” (Ps. 107:2). Nu-i aşa că acest lucru este adevărat? El nu se poate abţine să nu falsifice esenţa mesajului răscumpărării.

Dumnezeu rareori binecuvântează Cuvântul Său rostit printrun vas nemântuit –în cazul în care face aceasta vreodată. În al doilea rând, membrul trebuie să fie consacrat sau să aibă un anumit nivel de maturitate creştină. Aceasta nu are nimic de-a face cu vârsta naturală, ci mai degrabă cu creşterea în ucenicizare şi în manifestările roadei Duhului Sfânt. Isus a învăţat: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Mat. 5:16).

Dacă noi trebuie să expunem Cuvântul vieţii, atunci trebuie să fim „fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat” (Fil. 2:14-16).

Dacă eforturile noastre nu sunt însoţite de succes, atunci trebuie să ne uităm în inima şi viaţa noastră pentru a ne vedea starea.

Moravurile bune nu sunt numai o trăsătură de dorit, ci o necesitate. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de mulţi împotriva lui Cristos şi a Adunării Sale este observaţia '50

că celor care sunt creştini mărturisitori le lipseşte consacrarea. Pavel a scris adunării din Roma: 19. tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, 20. povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului; – 21. tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?

Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi?

22. Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?

23. Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?

24. Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.

Epistola către romani, 2:19-24.

În al treilea rând, cel care mărturiseşte pentru Cristos trebuie să-şi fi dezvoltat o recunoaştere practică a suveranităţii lui Dumnezeu. El trebuie să fie adus la un moment de dependenţă totală de Dumnezeu. Aceasta îl va opri de la a-L dezonora pe Dumnezeu prin eforturile sale omeneşti şi îl va face să creadă că Dumnezeu Se va folosi de eforturile sale în conformitate cu plăcerea Lui. În a patrulea rând, el trebuie să aibă o cunoaştere a mesajului. În Sfintele Scripturi există un avertisment serios cu privire la falsificarea Evangheliei (Gal. 1:8). Lucrătorul trebuie să evite prezentarea credinţei uşuratice a evangheliştilor moderni. În lucrarea sa, el nu trebuie să urmeze tradiţia religioasă, ci numai Biblia. Mesajul său nu trebuie să difere de cel al creştinilor din perioada timpurie. Dacă diferă, atunci înseamnă că a transformat Evanghelia într-o minciună printr-o prezentare sărăcăcioasă sau falsă a mesajului şi intră '51

sub mânia lui Dumnezeu. O atare prezentare falsă şi incompletă a mesajului este cea care a produs asemenea post-convertiri în adunări. În al cincilea rând, în această lucrare nespus de importantă este nevoie de Duhul Sfânt. Cel care vrea să mărturisească pentru Cristos trebuie să fi depus afecţiunea, dorinţele şi scopurile sale sub controlul Duhului. Filip a fost călăuzit de Duhul Sfânt să mărturisească adunării: „Duhul a zis lui Filip: «Du-te şi ajunge carul acesta!» Filip a alergat” (Fap. 8:29,30a). Duhul este Cel care l-a călăuzit pe Petru să predice casei lui Corneliu, pentru ca ei să fie mântuiţi (Fap. 10:19; 11:12). Pavel a fost îndrumat de Duhul să predice în Corint; Domnul i-a spus: „am mult norod în această cetate” (Fap. 18:10). El trebuia să predice acolo pentru ca aleşii din cetate să poată dobândi mântuirea care este în Isus Cristos împreună cu gloria veşnică. Cu toate acestea, apostolul a fost oprit de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia (Fap. 16:6,7).

Mărturisirea personală este o lucrare la fel de misionară ca şi plecarea într-o ţară îndepărtată ca misionar salarizat. Prea mulţi se gândesc la farmecul plecării ca misionar şi niciodată nu încearcă să ajungă cu Evanghelia la vecinul de vizavi. Un adevărat spirit misionar ar trebui să fie prezent în fiecare membru mântuit al adunării, oriunde s-ar afla acesta.

'52

LOCUL ÎN CARE TREBUIE SĂ SE DESFĂŞOARE MISIUNEA Lucrarea misionară este mondială, dar trebuie să înceapă acasă. Isus a zis: „...începând din Ierusalim”. Când Cristos a vindecat şi a scos oameni din morminte, le-a spus: „Du-te acasă la ai tăi şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine” (Mc. 5:19). Cei de-acasă ne cunosc cel mai bine. Ei ştiu dacă experienţa noastră este reală sau nu. Copiii fiecărui tată sau ai fiecărei mame creştine ar trebui să fie prima preocupare a acestora. Dacă nu-i putem conduce pe ei spre Cristos, este îndoielnic că putem fi folosiţi să-i conducem pe alţii.

Misiunea poate fi făcută pe străzi: „În sinagogă stătea deci de vorbă cu iudeii şi cu oamenii temători de Dumnezeu, iar în piaţă stătea de vorbă în fiecare zi cu aceia pe care-i întâlnea” (Fap. 17:17).

Misiunea poate fi făcută la locul de muncă: „Când trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, şezând la vamă. Şi i-a zis: «Vino după Mine!» Levi s-a sculat şi a mers după El” (Mc. 2:14).

Trebuie întotdeauna să urmăm conducerea Duhului Sfânt în privinţa mărturisirii. Isus Cristos şi adunarea primară au mărturisit în general câte unei persoane, în particular.

Aceasta este regula pe care a urmat-o Cristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 3, când a vorbit cu Nicodim. Cu toate acestea, există alte momente când, neîndoielnic, este mai potrivit să vorbeşti cu mai mulţi deodată.

'53

MISIUNI SPONSORIZATE DE ADUNARE O altă metodă de a face lucrarea misionară este cea a misiunilor sponsorizate de adunare. Această metodă este scripturală şi are mari merite. Este metoda prin care o adunare locală, fără ajutorul altor adunări surori, începe o misiune care, mai târziu, se va organiza într-o adunare.

Adunarea de acasă dăruieşte câţiva dintre slujitorii săi instruiţi pentru a merge şi a asista la această străduinţă.

Acesta este modul cel mai rapid şi mai bun de a întemeia altă adunare. Adunarea de acasă susţine financiar misiunea. Ar trebui ca majoritatea adunărilor noastre de la oraşe şi sate să folosească acest plan.

Adunările neo-testamentare au folosit această metodă. Adunarea din Ierusalim a întemeiat adunarea din Samaria şi din Antiohia. Adunarea din Antiohia a trimis misionari care au întemeiat un număr de alte adunări. Acesta este felul în care majoritatea baptiştilor au fost aduşi la credinţă de-a lungul veacurilor. În ultimii trei ani, Adunarea Baptistă Pinehaven din Columbus, statul Mississippi, şi pastorul său, Elvis Gregory, au organizat alte două adunări baptiste independente.

Pinehaven a trimis doi dintre slujitorii săi ca misionari, aşa cum a făcut adunarea din Antiohia, care i-a trimis pe Barnabas şi pe Pavel. În fiecare caz ea a renunţat la câţiva dintre membrii săi pentru noua lucrare şi a susţinut financiar misiunea. Rezultatele unei asemenea lucrări misionare sponsorizate de adunare sunt vizibile în existenţa adunării Pinehaven Baptist Church din Northport, Alabama şi a adunării Belair Baptist Church din Starkville, Mississippi.

'54

Cu o conducere corespunzătoare, şi alte adunări baptiste independente pot face ceea ce a făcut această adunare. Este o ruşine îngrozitoare că multe adunări baptiste vechi de 50-100 de ani nu au făcut niciun efort de a organiza o altă adunare de aceeaşi credinţă şi orânduială. Aceasta revelează o ignoranţă densă privitoare la natura Marii Trimiteri şi o mare lene vizavi de porunca lui Cristos dată Adunării Sale.

Adunarea locală ar trebui să folosească orice mijloc la dispoziţia sa pentru a duce Evanghelia la o lume pierdută.

Ar trebui să existe întruniri regulate şi anunţate ale adunării în care să se predice mesaje evanghelistice. În localitatea în care este situată adunarea ar trebui să fie distribuite ziare, cărţi, pliante şi tot felul de literatură. Evanghelia ar trebui predicată la radio şi la televizor. Adunarea nu ar trebui să precupeţească niciun efort pentru a răspândi Cuvântul mântuirii.

ADUNĂRI COLABORATOARE O altă metodă de a îndeplini lucrarea de misiune este aceea prin care adunări de aceeaşi credinţă şi orânduială colaborează. După câte se vede în Noul Testament, primele adunări au făcut aceasta: adunarea locală din Antiohia a solicitat ajutorul adunării-mamă, cea din Ierusalim, pentru a decide în disputa despre circumcizie. Cele două adunări au colaborat pentru a stabili o dată pentru totdeauna că toţi oamenii sunt mântuiţi pe baza harului, prin credinţă, şi nu prin vreo faptă a Legii. Aceasta reiese din Faptele apostolilor, capitolul 15.

'55

Adunările apostolice conslujeau cu bunăvoinţă. Când în Iudeea a avut loc o foamete, în anul 41 d. Cr., în zilele lui Claudiu Caesar, adunările din alte părţi ale Imperiului roman au trimis ajutoare sfinţilor din Ierusalim. Aceste adunări neevreieşti l-au ales pe Pavel şi echipa sa misionară pentru a duce fondurile la Ierusalim (II Cor. 8:16-24).

Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că ele conslujeau în misiuni. Sfintele Scripturi arată clar că făceau aceasta. Pavel a fost trimis ca misionar de către adunarea din Antiohia, dar, cu toate acestea, existau şi alte adunări care îl susţineau. El a scris corintenilor: 8. Am despuiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca să vă pot sluji vouă.

9. Şi când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit fraţii, când veniseră din Macedonia. În toate m-am ferit şi mă voi feri să vă îngreuiez cu ceva.

II Corinteni, 11:8,9.

Corintenilor, Pavel le-a predicat Evanghelia în mod gratuit, fiind susţinut de alte adunări deja întemeiate.

Cei care doresc să aprofundeze această chestiune vor observa instrucţiunile pe care apostolul Ioan le-a dat lui Gaius şi adunării sale cu privire la unii misionari: 6. Ei au mărturisit despre dragostea ta înaintea bisericii.

Vei face bine să îngrijeşti de călătoria lor, într-un chip vrednic de Dumnezeu; 7. căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui, fără să primească ceva de la neamuri.

III Ioan, 6,7.

Aceasta revelează obligaţia adunărilor deja întemeiate de a ajuta şi susţine misionari din străinătate.

Acelaşi adevăr se desprinde din Epistola către filipeni, 4:15-18.

'56

BAPTIŞTI ANTI-BORD În Noul Testament, toate fondurile au fost trimise direct la misionari. Banii nu erau trimişi la bordul de misiune, pentru ca la misionari să fie trimişi banii care rămâneau după plata cheltuielilor unui birou scump. În Biblie nu există menţiunea vreunui bord misionar sau a comitetelor misionare care acţionau ca preşedinţi executivi ai primelor adunări. Societăţile misionare au origine postapostolică şi extra-scripturală. Ele îşi au originea printre pedobaptişti şi au fost necunoscute baptiştilor până în 1792, când în Kettering, în Anglia, a fost organizată societatea Baptist Missionary Society. Întrucât baptiştii independenţi care cred în harul suveran sunt baptişti anti-bord, unii par să fie de părere că suntem baptişti anti-misionari. Contestatarii noştri ne privesc ca şi cum am fi câteva adunări împotrivitoare, care îi critică pe cei care vor să îndeplinească Marea Trimitere. Astfel, se cuvine să precizez care este poziţia noastră, pentru a fi clară pentru toţi.

Noi nu suntem împotriva misiunilor. Noi credem şi practicăm susţinerea misionară bazându-ne pe planul de misiune directă a Evangheliei: noi dăm misionarilor noştri colectele în mod direct, sau adunării care îi susţine şi care trimite misionarilor colectele. Toţii banii noştri ajung în proporţie de 100% la misionarii care trudesc. Noi considerăm fiecare adunare locală ca fiind cea mai veche şi mai măreaţă societate misionară din întreaga lume.

Nu credem că este nevoie de vreun bord sau comitet misionar. Marea Trimitere nu a fost dată vreunui bord sau comitet constând din câţiva oameni selectaţi care şed în '57

birouri frumoase în Nashville, Tennessee sau în Little Rock, Arkansas12. Nici nu există vreo autoritate scripturală pentru vreo agenţie exterioară separată şi distinctă de adunări care acţionează ca şi agenţi executivi ce angajează şi concediază misionari. De ce am plăti mii de dolari unui om care şade într-un birou dotat cu aer condiţionat, în spatele unei mese şi-şi ţine la ureche creionul cu care numără banii pentru misiune? Nu există nimic din ceea ce face o societate misionară şi o adunare nu poate face la fel de bine. Astfel, adunările nu au nevoie de societăţile misionare, după cum nu au avut nevoie de ele adunările din primul secol. Dacă adunările apostolice au putut creştina toată lumea cunoscută din acele zile, fără aceste invenţii omeneşti, putem să facem la fel de mult în vremea noastră fără aceste invenţii moderne care sunt paraziţi ospătându-se pe baza programului misionar al adunărilor locale.

Nu neg că există unii misionari buni care au fost şi sunt în legătură cu borduri de misiune. Nici nu neg că aceştia au făcut o lucrare măreaţă întemeind adunări printre păgâni, precum şi acasă. Ceea ce neg eu este faptul că bordurile de misiune ar fi scripturale. Eu afirm planul direct de misiune a Evangheliei expus pe paginile Sfintei Biblii. Sunt mulţumit că acesta este planul baptist de lucrare misionară vechi de veacuri. Susţin şi cred categoric că este important să fie scriptural şi că cel mai bun plan este cel aprobat de Ceruri.

Convenția Baptistă de Sud își are sediul central în Nashville, iar Asociația Misionară Baptistă își are sediul central în Little Rock.

12

'58

Capitolul al VI-lea MESAJUL MISIUNILOR 15. Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

16. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.

Evanghelia după Marcu, 16:15,16.

Acesta este ordinul de marș pentru Adunarea Domnului. Ea trebuie să plece şi să predice fiecărei făpturi omeneşti care este capabilă de a primi Evanghelia. Ea trebuie predicată în toate locurile, la toţi oamenii, în toate generaţiile. Treaba Adunării este aceea de a răspândi vestea cea bună pretutindeni în lume.

Dar ce mesaj trebuie să ducă misionarul cu sine?

Care sunt adevărurile din Scripturi pe care le va folosi Dumnezeu pentru a face discipoli? Ce va striga ascultătorilor săi vestitorul mântuirii? Ce sunet clar va da trâmbiţaşul Evangheliei?

EVANGHELIA Textul indică faptul că Adunarea trebuie să predice Evanghelia. Dar ce anume este Evanghelia? Corintenilor, Pavel le scrie: 1. Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas 2. şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut.

'59

3. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; 4. că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; I Corinteni, 15:1-4.

Aici vedem că Evanghelia este vestea cea bună despre mântuirea prin credinţa în moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos. Este vestirea lucrurilor bune pe care Dumnezeu le-a făcut prin Persoana lui Cristos.

Evanghelia este puterea lui Dumnezeu de mântuire: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului” (Rom. 1:16). Puterea lui Dumnezeu are o natură şi oferă o providenţă copleşitoare, dar în Evanghelie ea este puterea Sa mântuitoare. În I Corinteni, 15, Pavel scria despre „Evanghelia...prin care sunteţi mântuiţi”. Evanghelia este braţul atotputernic al Domnului salvând oameni de la păcat, de la mânia lui Dumnezeu, de la moartea spirituală şi pierzare. Marele misionar din primul secol, apostolul Pavel, a spus: 17. De fapt, Cristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Cristos să fie făcută zadarnică.

18. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării; dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.

I Corinteni, 1:17,18.

Apostolul a predicat Evanghelia despre un Cristos crucificat într-un limbaj comun. El a spus că Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat în Ierusalim şi El era mântuitorul '60

tuturor celor care credeau. Această învăţătură clară a unui misionar neo-testamentar era mai puternică decât toată filosofia şi retorica lumii păgâne. Prin autoritatea divină şi manifestarea Duhului, a întors lumea cu susul în jos. În primul rând, vedem că mesajul misiunilor este o mărturie despre Evanghelie, căci dacă ea nu este auzită, oamenii nu pot fi mântuiţi. Toţi cei care cred acest mesaj mântuitor sunt mântuiţi fără excepţie. Mulţumiri Domnului că „Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (I Cor. 1:21). Vestea bună a mântuirii printr-un Cristos crucificat este cea care i-a mântuit pe cei care au crezut. Este minunatul adevăr care trebuie proclamat.

O PROCLAMARE A PĂCATULUI În al doilea rând, mesajul misiunilor este o vestire despre păcat şi puterile sale distrugătoare. Noi, cei care suntem păcătoşi mântuiţi prin har, trebuie să ieşim şi să spunem altora despre ocara lor păcătoasă. Noi, ca şi Sfintele Scripturi, trebuie să depunem o mărturie clară despre universalitatea păcatului din rasa omenească: „căci nu este om care să nu păcătuiască” (I Re. 8:46). „Fiindcă pe Pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască” (Ecl. 7:20). „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Rom. 3:23). „Dar Scriptura a închis totul sub păcat.” (Gal. 3:22a). A spune omului că este păcătos este ca şi cum ai spune unui sconcs că pute. Cu toate acestea, acesta este mesajul misionarului. Biblia învaţă că omul este păcătos din naştere: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în '61

păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Isaia a denumit omul răzvrătit din naştere (Is. 48 :8). David a declarat: „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Ps. 58:3). Încă de la naştere avem capcanele păcatului în trupurile noastre, sămânţa păcatului în sufletele noastre şi pata păcatului în acestea două.

Cel care îndeplineşte Marea Trimitere trebuie să avertizeze oamenii privitor la consecinţele serioase ale păcatului. El strâmbă sufletul, întunecă înţelegerea, deformează judecata, buimăceşte conştiinţa şi perverteşte voinţa. Păcatul înrobeşte omul: „«Adevărat, adevărat vă spun», le-a răspuns Isus, «că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului»” (Io. 8:34). Păcatul exclude omul din Ceruri: „Căci ştiţi bine că niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu” (Ef. 5:5).

Mesagerul Cerului trebuie să iasă şi să spună oamenilor că Dumnezeu urăşte păcatul şi pedepseşte păcătosul. Proverbe, 11:21a, declară : „Hotărât: cel rău nu va rămâne nepedepsit”. Potopul, turnul Babel, Sodoma şi Gomora, soţia lui Lot şi Calvarul sunt monumente care demonstrează că Dumnezeu va judeca păcatul. El judecă păcatul atât prin moartea fizică, precum şi prin cea spirituală: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ez. 18:4b).

Marea lucrare a misionarului se află în faptul că el face cunoscută oferta lui Dumnezeu de iertare a celor care se întorc de la păcat. Biblia spune: „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând” (Is. 55:7). Noi trebuie să '62

spunem păcătoşilor că Isus Cristos are puterea de a ierta păcatele (Mc. 2:10). Noi trebuie să declarăm că „orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Mat. 12:31). Datorită morţii lui Isus, noi trebuie să vorbim oamenilor despre iertarea păcatelor în Numele Său. Misionarii trebuie să vorbească despre un Dumnezeu care este „bun, gata să ierte şi plin de îndurare cu toţi cei ce Îl cheamă” (Ps. 86:5).

UN ANUNŢ DESPRE POCĂINŢĂ În al treilea rând, mesajul misiunilor este o mărturie despre nevoia de pocăinţă care duce la viaţă. Singura relatare a conţinutului doctrinar al Marii Trimiteri menţionează pocăinţa. Luca ne spune: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Lc. 24:47). Adunarea timpurie a luat în serios nevoia predicării pocăinţei. În ziua Cincizecimii, Petru a predicat pocăinţa spre iertarea păcatelor lor (Fap. 2:38). Oamenilor din Israel el le-a spus mai târziu: „Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare”. Vorbind la Areopag, Pavel a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fap. 17:30). Pocăinţa era una dintre temele lui Ioan Botezătorul şi a lui Cristos.

Adunarea modernă a uitat să spună păcătoşilor să se pocăiască. Mulţimi de oameni informaţi greşit cred că pot continua viaţa de păcat, în timp ce la ea Îl adaugă pe Isus '63

Cristos ca o asigurare personală împotriva Iadului din lumea viitoare. Adunările sunt pline de oameni care nu s-au pocăit niciodată. Piatra de fundaţie indispensabilă a Evangheliei este ignorată. Mulţi par să fi uitat că Mântuitorul a zis „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1:15).

Ce este pocăinţa? Termenul provine din cuvântul grecesc care semnifică a avea o altă gândire (Mat. 21:28,29).

El implică a reconsidera, a se răzgândi, a-şi schimba scopul, implicând dezaprobarea şi abandonarea opiniilor şi scopurilor trecute, precum şi adoptarea altora, diferite.

Această schimbare a opiniilor lăuntrice produce o schimbare a vieţii exterioare. Faptele apostolilor, 26:20, clarifică aceasta atunci când Pavel spune: „...să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor”. Astfel, adevărata pocăinţă este o schimbare a gândirii care are ca rezultat schimbarea conduitei.

Nimeni nu se poate pocăi, decât un păcătos şi de nimic nu se poate pocăi omul decât de păcat. Lui Simon, în Fapte, 8:22, Petru i-a spus: „Pocăieşte-te, dar, de această răutate a ta şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă”. Ieremia se lamenta cu privire la lipsa de pocăinţă a oamenilor, declarând: „niciunul nu se căieşte de răutatea lui şi nu zice: «Ce am făcut?» Ci toţi îşi încep din nou alergarea ca un cal care se aruncă la luptă” (Ier. 8:6).

Elementele esenţiale ale pocăinţei biblice sunt în număr de trei. Primul este admiterea şi convingerea cu privire la păcat. În acest moment, Duhul Sfânt îl convinge pe păcătos de natura sa păcătoasă. Vorbind despre Duhul Sfânt, Cristos a zis: „Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata” (Io. 16:8).

'64

Aceasta aduce frica de pedeapsă, dar încă nu are de-a face cu ura împotriva păcatului.

Al doilea element este remușcarea sau scârba de păcat. Iov a zis: „De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov, 42 :6). Păcătosul ajunge să urască păcatul. Această ură este însoţită de ruşine şi de stânjeneală. Omul îşi deplânge păcatele săvârşite împotriva lui Dumnezeu. David recunoştea: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta (Ps. 51:4).

Al treilea element implică mărturisirea păcatului abandonat. Cel care nu părăseşte păcatele de care s-a pocăit… nu s-a pocăit niciodată. Psalmistul scria: „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Ps. 32:5). Înţeleptul declara: „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13). Însuşi strigătul inimii lucrării misionare este chemarea oamenilor la pocăinţă. Dumnezeu porunceşte oamenilor de pretutindeni să se pocăiască: prin urmare, să ieşim şi să predicăm că oamenii trebuie să se pocăiască! Să-i chemăm să se întoarcă cu întristare şi ruşine de la fiecare păcat şi cu voioşie şi hotărâre spre fiecare îndatorire. Toţi oamenii sunt păcătoşi şi au motive de a se pocăi. Este nevoie de pocăinţă acum, întrucât deja au continuat prea mult timp în păcat. Fără pocăinţă, nimeni nu poate fi mântuit: „dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Lc. 13:3b).

'65

UN MESAJ DESPRE CREDINŢĂ Mesajul misiunilor este acela de a chema oamenii la credinţa în Cristos ca fiind singurul Mântuitor al lor.

Pocăinţa şi credinţa sunt haruri inseparabile. Pocăinţa trebuie să apară întotdeauna prima, altfel credinţa nu poate exista.

Despre farisei se spune că nu s-au pocăit pentru a crede după aceea în Cristos (Mat. 21:32). Pavel, misionarul adunării din Antiohia, a predicat „pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Cristos” (Fap. 20:21).

Credinţa este indispensabilă pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Ea implică o încredere în istoricitatea faptelor Scripturii şi o acceptare a doctrinelor păcătoşeniei omului şi a dependenţei sale de Dumnezeu. Epistola către romani, 10:17, spune: „Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos”. Aceasta implică punerea încrederii în Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor.

Adevărata credinţă Îl îmbrăţişează pe Isus Cristos ca Domn şi se supune stăpânirii lui Cristos. Isaia a chemat oamenii „să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui” (Is. 50:10).

Credinţa evanghelică şi-L însuşeşte pe Cristos ca fiind izvorul iertării şi vieţii spirituale. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Io. 1:12). Credinţa mântuitoare este un act al voinţei şi sentimentelor, precum şi al intelectului: „Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Rom. 10:10). Credinţa Îl primeşte pe Cristos ca singurul Domn, ca singurul Mântuitor şi ca singurul Mijlocitor.

'66

Cei care cred cu adevărat în Cristos îşi vor arăta credinţa prin fapte. Galatenilor, Pavel le-a vorbit despre „credinţa care lucrează în dragoste” (Gal. 5:6). Faptele bune sunt rezultatele naturale şi necesare ale credinţei. Cea mai bună dovadă a faptului că eu cred cuvântul unui om este aceea că acţionez bazându-mă pe el. Dovada credinţei mele în Cristos se vede prin faptul că acţionez pe baza poruncilor Sale. Ioan a spus: 3. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. 4. Cine zice: „Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.

I Ioan, 2:3,4.

Credinţa este cauza instrumentală a mântuirii.

Sfârşitul credinţei în Cristos este mântuirea (I Pet. 1:9). Pavel i-a spus temnicerului: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta” (Fap. 16:31). Aceasta dăruieşte viaţa veşnică: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Io. 3:36). Credinţa ne face să devenim drepţi din punct de vedere juridic: „...pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Credinţa îndreptăţeşte: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Rom. 5:1). Fără ea, nimeni nu va fi mântuit: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mc. 16:16).

'67

CONCLUZIE De ce adunările de astăzi nu sunt atât de active în privinţa răspândirii mesajului misiunilor precum erau adunările timpurii? De ce trândăvim toată ziua? Cineva spunea: „Creştinii timpurii erau mânaţi de compasiune”. Dar este, oare, astăzi, păgânismul mai puţin depravator, păcatul, mai puţin distructiv şi Iadul mai îngrozitor? Altul zicea: „Îi stârnea zelul pentru gloria lui Cristos”. Dar suntem noi, oare, mai puţin îndatoraţi dragostei răscumpărătoare decât ei? Şi încă altul comenta: „Duhul lui Dumnezeu îi îmboldea şi îi îndruma”. Dar, oare, astăzi, nu este Acelaşi Duh în noi şi în Adunarea lui Cristos? Să ieşim în puterea Duhului Sfânt şi să predicăm Evanghelia la fiecare făptură, căci aceasta este porunca Domnului nostru.

Biblia este o carte de lucrare misionară. Cei care iau în serios învăţăturile sale sunt misionari. Dumnezeu a avut un singur Fiu şi Acela a devenit misionar pe tărâmuri străine.

Primul predicator baptist pe care l-a cunoscut lumea era misionar. Cei şaptezeci erau misionari. Cei unsprezece apostoli erau misionari. Singurul care nu era misionar era Iuda. Toate adunările din Noul Testament erau misionare.

Dragul meu cititor, ai crezut tu în Evanghelie? Te-ai pocăit de păcatele tale, primindu-L pe Isus Cristos ca Mântuitor personal? Dacă nu, atunci, în calitate de misionar, te îndemn: pocăieşte-te şi crezi în Evanghelie!

'68

Capitolul al VII-lea BANII ŞI MISIUNILE

Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.

Evanghelia după Matei, 10:8b.

Rostind aceste cuvinte, Isus Cristos Şi-a anunţat discipolii despre o metodă dumnezeiască de binecuvântare care traversează Sfintele Scripturi. Dacă acest adevăr ar fi pe deplin recunoscut de discipolii lui Cristos, ar avea ca rezultat binecuvântare şi strălucire răspândite pe plan mondial unei mulţimi păcătoase şi suferinde necunoscute niciodată înainte.

Dumnezeu ne dăruieşte pentru ca noi să putem dărui. Nu trebuie să fim ca bureţii care întotdeauna absorb şi niciodată nu dau până nu sunt presaţi. Noi trebuie să primim pentru a putea dărui. Dumnezeu ne binecuvântează pentru a-i putea binecuvânta pe alţii.

Adunării Domnului Isus Cristos i-a fost încredinţată cea mai măreaţă sarcină din univers: să ducă Evanghelia la toate triburile şi popoarele de pe Pământ. Pentru a face aceasta, este nevoie de zeci de mii de păstori, de evanghelişti şi de misionari. Cei care predică Evanghelia ar trebui să se dedice pe deplin rugăciunii şi slujirii Cuvântului. Adunările ar trebui să-i susţină pe aceşti oameni chemaţi de Dumnezeu în privinţa eforturilor lor de a răspândi Evanghelia. Astfel, misiunile sunt o lucrare măreaţă şi costisitoare. Membrii adevăratelor adunări nu trebuie să trateze acest subiect ca şi cum ar fi o afacere cu mărunţiş.

'69

Există o mare nevoie de învăţătură multă despre această temă. Astăzi, mulţi oameni care frecventează adunarea trăiesc în lux şi niciodată nu dăruiesc nimic pentru cauza lui Cristos. Atitudinea multor enoriaşi pare să fie „milioane pentru lucrurile materiale – mărunţei pentru păgâni”. Misiunile ar trebui să aibă un loc bine definit în bugetul fiecărei adunări neo-testamentare. Foarte puţine adunări au zgâriat suprafaţa dărniciei pentru misionari atunci când le comparăm cu capacităţile lor şi cu aşteptările lui Dumnezeu! Lucrarea misionară costă! La fel costă şi Calvarul şi tot ceea ce este de valoare în această lume.

PROPRIETATEA LUI DUMNEZEU Dumnezeu emite pretenţii asupra a tot ceea ce există sub bolta cerească. Domnul a spus în Iov, 41:11: „Sub cer totul este al Meu”. Şi iarăşi, Biblia scrie: „Iată, ale Domnului Dumnezeului tău sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deut. 10:14). „Tot Pământul este al Meu” (Ex. 19:5b). „Al Domnului este Pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc!” (Ps. 24:1.) Domnul spune în Psalmii, 50:12: „ Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea”. Avraam L-a numit pe Dumnezeul Cel Preaînalt „Ziditorul 13 cerului şi al pământului” (Gen. 14:22). David declara: 11. A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al 13

În versiunea în limba engleză: „posesorul”. N. tr.

'70

Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!

12. De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile.

13. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm şi preamărim Numele Tău cel slăvit.

14. Căci ce sunt eu şi ce este poporul meu, ca să putem să-Ţi aducem daruri de bunăvoie? Totul vine de la Tine şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem.

I Cronici, 29:11-14.

Dumnezeu posedă toate făpturile Pământului. Citim în Psalmii, 50:10: „Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor”. Putem adăuga noi ceva la proviziile Lui? Pentru că toate păsările şi fiarele sălbatice sunt ale Sale, la fel ca întreaga lume şi plenitudinea ei. În Ezechiel, 18:4a, Dumnezeu a spus: „Iată că toate sufletele sunt ale Mele”. Banii noştri Îi aparţin lui Dumnezeu: „Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul oştirilor” (Hag. 2:8). Veniturile tale, salariul tău, profitul tău, intrările de lichidităţi, toate aparţin lui Dumnezeu şi nu ţie. Dumnezeu are dreptul de a lua sau de a te priva de ceea ce tu consideri a fi venitul tău, după cum găseşte El de cuviinţă.

Dumnezeu cere o zeciuială din profitul tău material pentru lucrarea adunării: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului” (Lev. 27:30). Dumnezeu direcţionează aceasta după ce, în mod onest, dăm zeciuiala pentru lucrarea Sa, iar apoi restul de nouă zecimi ne aparţin nouă. Atunci – şi numai atunci – putem emite pretenţii asupra celor nouă zecimi. Zeciuiala Îi aparţine lui Dumnezeu '71

şi ofranda nu este niciodată ofrandă până ce nu este dată zeciuiala. Eşecul de a da zeciuiala este tâlhărie la drumul mare, vorbind din punct de vedere scriptural (Mal. 3:8).

Atunci când Cristos va veni pentru a se socoti cu servii Săi cărora le-a încredinţat bunurile Lui, El le va cere socoteala pentru isprăvnicia lor. Aceasta se vede în cerinţa adresată slujitorului necredincios din Evanghelia după Luca, 19:23: „Atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?” Eşecul de a folosi banii pe care Dumnezeu ni-i dă pentru a promova cauza Sa înseamnă a ignora suveranitatea lui Dumnezeu şi domnia lui Isus Cristos. Nimeni dintre cei care refuză să contribuie la lucrarea de misiune să nu-L numească pe Isus Domnul.

ADMINISTRAŢIA NOASTRĂ Sfintele Scripturi nu numai că învaţă despre calitatea de proprietar a lui Dumnezeu, ci şi despre calitatea noastră de administratori. Credincioşii sunt ispravnici ai lui Dumnezeu: „Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui” (I Cor. 4:2).

Un ispravnic este o persoană căreia i s-a încredinţat gestionarea unor lucruri sau treburi care nu sunt ale sale. Ea are datoria de a gestiona afacerile, făcând aceasta în interesul stăpânului său.

Noi suntem ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu. I Petru, 4:10, scrie: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. Ceea ce denumim '72

posesiunile noastre sunt, de fapt, ale Lui. Noi suntem doar administratori ale lor. A uita aceasta şi a ne însuşi şi folosi pentru noi ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat nu este o infracțiune diferită de cea comisă de casierul unei bănci care foloseşte fondurile acesteia pentru propriile sale plăceri.

Lucrul de care avem nevoie astăzi este o revigorare a isprăvniciei creştine, de consacrarea puterii banilor în folosul Adunării lui Dumnezeu. Lumea nu va fi convertită numai prin intermediul banilor, dar Dumnezeu Se va folosi de banii pe care îi dăm misiunilor pentru convertirea păcătoşilor care sunt în lume.

MISIONARI VREDNICI DE SUSŢINUT Pentru susţinerea slujitorilor Cuvântului Său, Domnul nu a stabilit altceva decât zeciuielile şi ofrandele. Aceasta era legea Sa morală pentru Israel: „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru slujba pe care o fac ei, pentru slujba Cortului întâlnirii” (Num. 18:21).

Domnul nu a autorizat adunările de astăzi să strângă bani pentru misiuni prin intermediul dansurilor, al vânzărilor de vechituri, al supeurilor date la adunare şi al teatrelor de păpuşi. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să fie desfăşurată pe baza zeciuielilor şi a ofrandelor poporului lui Dumnezeu din această Epocă a Harului. În I Corinteni, 9:13, Pavel scrie: „Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar?” aici el se referă la preoţia evreiască, preoţie care era susţinută pe baza zeciuielilor obţinute din profit şi a împărţirii sacrificiilor animalelor. Apoi el adaugă: „Tot aşa, '73

Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (I Cor. 9:14). Slujitorii neotestamentari ai lui Dumnezeu trebuie susţinuţi la fel cum erau leviţii în Vechiul Testament, adică pe baza zeciuielilor obţinute din profit.

Isus Cristos a zis: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Lc. 10:7). Când un misionar îşi face bine lucrarea, el îndeplineşte „un lucru bun” (I Tim. 3:1). Slujitorul lui Dumnezeu trudeşte pentru Cristos: 17. Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora.

18. Căci Scriptura zice: „Să nu legi gura boului când treieră bucate”; şi: „Vrednic este lucrătorul de plata lui”.

I Timotei, 5:17,18.

Susţinerea lucrării de slujire nu este o acţiune de caritate, ci de dreptate. Dacă Dumnezeu îi pune pe oameni să aibă grijă de nevoile boilor în timp ce pregătesc hrana pământească, atunci cu cât mai mult va avea grijă de adunare pentru a împlini nevoile materiale ale lucrării care, trudind în recolta spirituală dumnezeiască, pregăteşte sufletele ca grâne de nepreţuit pentru dobândirea gloriei.

Cei care se bucură de învăţăturile spirituale ale Cuvântului trebuie să împărtăşească învăţătorului din bunurile lor materiale. Corintenilor, Pavel le-a scris: „Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?” (I Cor. 9:11.) Galatenilor, el le-a scris: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă”. Cel care-şi dăruieşte timpul şi puterea '74

pentru intruirea religioasă a altora ar trebui să primească de la aceştia bunurile lumeşti necesare pentru sănătate şi cele corespunzătoare stării lor. În Epistola către romani, 10:15, Pavel a întrebat: „Cum vor propovădui dacă nu sunt trimişi?” Din Faptele apostolilor, capitolul 13, învăţăm că misionarii erau trimişi de Domnul şi de adunare. Adunarea nu trebuie doar să îi trimită cu autoritate pentru a-şi îndeplini slujba, dar mai trebuie să trimită împreună cu ei – şi, apoi, lor – suficienţi bani pentru a-i susţine în timp ce trudesc.

CASA VISTIERIEI Maleahi, 3:10a, ne porunceşte: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare”. În I Timotei, 3:15, adunarea este denumită „casa lui Dumnezeu”. Membrii adunării trebuie să se unească în dărnicia faţă de misiuni ca un trup în Cristos. Banii trebuie să treacă prin adunare întrucât aceasta este singura instituţie care are autoritatea de a trimite misionari pentru a face discipoli, pentru a boteza şi pentru a învăţa cele privitoare la Cristos.

Nu există verset pentru trimiterea banilor direct la un bord de misiune sau la un casier general al misiunilor dintr-o asociaţie sau convenţie. Misionarii din Noul Testament primeau ajutor financiar de la adunările lor. Pavel a declarat: „Am despuiat alte biserici, primind de la ele o plată, ca să vă pot sluji vouă” (II Cor. 11:8). El nu a spus că a jefuit bordul de misiune sau comitetul misionar.

'75

Adunările, şi nu bordurile de misiune erau acelea care plăteau cheltuielile de călătorie misionarilor din vremurile apostolice. Despre Pavel şi Barnabas, misionari ai adunării din Antiohia, se spune că „au fost petrecuţi de biserică” (Fap. 15:3). Adunării din Roma, apostolul Pavel i-a scris: „nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (Rom. 15:24). Adunării din Corint le-a spus: „Poate mă voi opri pe la voi sau poate chiar voi ierna la voi, ca apoi să mă însoţiţi acolo unde voi avea să mă duc” (I Cor. 16:6)14.

Multe adunări au oprelişti în ceea ce priveşte susţinerea misionarilor pentru că mulţi membri ai adunării trimit o parte a zeciuielii la vreun predicator la radio, alţii trimit la vreo revistă creştină, alţii la o şcoală religioasă, iar alţii la vreun bord de misiune. Pentru ca un membru să ignore în privinţa zeciuielii adunarea din care face parte înseamnă a dezonora mireasa şi a-L mânia pe Mire, înseamnă a declara că este nepotrivit pentru a fi membru al congregaţiei.

REGULA ADUNĂRII PRIMARE Principiul dărniciei se vede în instrucţiunile lui Pavel date adunării din Corint privitor la sfinţii săraci din Ierusalim. Deşi ofranda era pentru ajutor material, doctrina isprăvniciei financiare este relevantă şi pentru acţiunile misionare, întreprinse pentru ajutorare spirituală, ceea ce este mai important. Pavel le-a scris: „În ziua dintâi a săptămânii, A însoți sau a petrece pe cineva însemna a-i acoperi nevoile financiare.

N. ed.

14

'76

fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu” (I Cor. 16:2) 15.

Dărnicia la adunare se făcea periodic: „în ziua dintâi a săptămânii”. Duminica, ziua Domnului, era deja considerată de toţi creştinii ca o zi sacră. Era ziua de închinare publică şi dărnicie creştină. În această zi trebuie să-I aducem lui Dumnezeu tributul pentru binecuvântările pe care ni le-a dăruit în săptămâna precedentă şi să-L rugăm să binecuvânteze lucrarea mâinilor noastre în săptămâna care urmează. Dărnicia trebuie să fie regulată şi sistematică, nu aleatorie şi spasmodică. În al doilea rând, dărnicia trebuia să fie personală: „...fiecare din voi”. Nimeni nu poate da zeciuiala în locul tău; aceasta este o obligaţie personală. Nu există excepţii de la această regulă a dărniciei. Bogaţii şi săracii trebuie să-şi aducă zeciuielile, umăr lângă umăr, în casa lui Dumnezeu.

Nu există un exerciţiu spiritual mai sănătos decât să-ţi duci zeciuiala la adunarea locală. Fiecare credincios trebuie să dăruiască pentru propriul său bine. În al treilea rând, dărnicia trebuie să fie chibzuită: „...să pună deoparte”. Eu nu cred că aici se referă la o persoană care pune ofranda sa deoparte, acasă, aşa cum cred unii. Cred că Pavel a vrut să spună că ofranda trebuie dusă la adunarea întrunită pentru închinare. Dacă ofrandele lor ar fi fost depuse acasă până la sosirea lui Pavel în Corint, aceasta ar fi necesitat o ofrandă la sosirea lui Pavel, şi el căuta să evite aceasta. Fiecare membru al adunării trebuie să pună Cuvântul „acasă” este adăugat ca subînțeles. Traducerea literală din greacă este „lângă el”. N. ed.

15

'77

deoparte pentru cauza Domnului o porţie stabilită din venitul său săptămânal. În al patrulea rând, dărnicia trebuie să fie proporţională: „...după câştigul lui”. Dărnicia se bazează pe capacitatea financiară individuală. Ea este guvernată de binecuvântările revărsate de Dumnezeu asupra muncii noastre. Belşugului şi binecuvântărilor Sale datorăm noi tot ceea ce avem, iar toate acestea trebuie folosite, întrebuinţate şi îmbunătăţite pentru El. Cu cât ne face în stare să primim mai mult, cu atât Se aşteaptă să dăruim mai mult cauzei Sale.

BANII: NECESARI Fără credincioşie în isprăvnicia financiară, nu poate exista un program vrednic de vestire a Evangheliei. Banii sunt necesari în cauza misionară; fără ei, misiunile nu ar exista. Eşecul de a dărui misiunilor manifestă lipsă de recunoştinţă şi implică neascultarea faţă de Dumnezeu. În bugetele adunărilor noastre, misiunile trebuie să deţină un loc superior cerşetoriei.

Creştinismul ia banii – întruchiparea puterii acestei lumi – şi îi preschimbă într-un instrument pentru slava şi slujba lui Dumnezeu. Prin dărnicia scripturală, adunarea desfăşoară misiuni acasă şi în străinătate. O monedă a acestei lumi, aruncată în casieria dumnezeiască din adunarea locală, cu atitudinea potrivită, primeşte ştanţa monetăriei cereşti şi este convertită în binecuvântări cereşti. Cu bani şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu putem merge până la capătul Pământului ca mesageri ai lui Dumnezeu.

'78

UNII NU DĂRUIESC NIMIC Este mare nevoie de dezvoltarea unui sentiment de isprăvnicie în misiuni prin adunări, pentru că sunt atât de puţini care îşi dau seama de responsabilitatea aceasta.

Mulţimi de oameni care frecventează adunarea nu au ajuns niciodată să vadă că asupra lor există obligaţia de a dărui lumii Evanghelia. Anul trecut, multe adunări întregi nu au dăruit nimic misiunilor. Unele adunări au sporit în privinţa numărului şi a bogăţiei, dar nu şi în privinţa ofrandelor către misiunile mondiale. Toată dărnicia făcută misiunilor este mult sub capacitatea celor ce dăruiesc şi mult prea departe de magnitudinea lucrării care trebuie făcută şi de ocaziile neasemuite de a face lucrarea.

Americanii16 sunt ispravnici incapabili ai banilor lor.

Noi suntem posedaţi de o frenezie a cumpărării nimicurilor inutile care ne fac să fim cheltuitori şi risipitori. Risipa imensă de bani pe care Dumnezeu i-a încredinţat poporului Său ca o comoară sacră este un fapt lamentabil. Bogăţiile folosite greşit ale creştinilor ajută în mare parte împărăţiei întunericului şi sporesc dificultăţile cu care se confruntă creştinii. Mulţi membri ai adunărilor cheltuie mai mult pentru bijuterii, distracţii, tutun, băuturi răcoritoare şi plăceri decât pentru cauza misunilor mondiale.

Ceea ce fac cu banii mei este ceea ce fac cu mine însumi. Banii sunt energia înmagazinată a persoanei care îi câştigă. Nimeni nu se tratează pe sine mai bine decât îşi Cartea a fost scrisă având în vedere situația din America. Dar incapacitatea de a fi administratori buni ai banilor noștri este, din păcate, universală. Ea este mai evidentă într-o societate bazată pe consumerism, și devine tot mai acută odată cu creșterea nivelului de trai. N. ed.

16

'79

tratează banii. Rugăciunea noastră ar trebui să fie: „Doamne, fie să nu câştig astăzi mai mulţi bani decât pot folosi pentru gloria Ta”. Într-o duminică, pe când se strângeau colectele pentru misiunile în străinătate, săculeţul colectei a fost dat domnului Dives, care a dat din cap şi a şoptit: „Nu dăruiesc niciodată misiunilor”. „Atunci scoate ceva din săculeţ”, i-a replicat presbiterul în şoaptă, „banii sunt pentru păgâni”.

'80

Capitolul al VIII-lea MOTIVELE MISIUNILOR 14. Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.

15. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma.

Epistola către romani, 1:14,15.

Pavel se simţea obligat să predice Evanghelia tuturor claselor de oameni. El considera că i se încredinţase purtarea veştilor bune de o importanţă infinită direct din Ceruri, se considera îndatorat oamenilor din toate rasele. Foarte puţini oameni au simţit vreodată datoria Evangheliei atât de profund sau au predat-o atât de deplin pe cât a făcut-o apostolul Pavel. Întreaga sa viaţă a fost dedicată achitării acestei datorii atât prin predicare, cât şi prin scriere.

Dar a fost Pavel singurul datornic al Evangheliei? Era el un datornic în vreun sens diferit de cel pe care îl au alţi creştini? Oare Mântuitorul nu a trasat Adunării Sale sarcina de a duce Evanghelia în întreaga lume? Nu ne-a fost încredinţat Cuvântul mântuirii tuturor? Faptul că ne-a fost încredinţată Evanghelia nu ne face datori să împărtăşim mesajul său şi altora? Da, de zece mii de ori, da!

Dacă oamenii sunt în întuneric şi eu am lumina, cât de mare este obligaţia mea? Dacă oamenii sunt orbi şi eu am alifia prin care ei pot vedea, cât de serioasă este responsabilitatea mea? Dacă oamenii mor de foamete spirituală şi eu am Pâinea vieţii, oare nu trebuie să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a ajunge la ei? Dacă văd un om murind de o boală, iar eu am leacul care îl tămăduieşte şi nu reuşesc să-l împărtăşesc muribundului, atunci sunt vinovat de o neglijenţă criminală.

'81

TOŢI NECREDINCIOŞII SUNT PIERDUŢI Unii sunt atât de nechibzuiţi încât cred că Dumnezeu îi va mântui cumva pe păgâni fără Evanghelie, dar Biblia ne învaţă că pentru necredincioşi nu există mântuire. „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mc. 16:16). „Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Io. 3:18). „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Io. 3:36). Apocalipsa, 21:8, revelează că pentru necredincioşi, „partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua”.

Nu poate exista credinţă mântuitoare în afara predicării Evangheliei: „Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului” (Rom. 10:17). Nu poate exista ascultarea Evangheliei în afara unui misionar trimis de adunarea sa: „Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? ” (Rom. 10:14b,15a.)

Atunci, întrebarea reală nu este ce va intenţiona Dumnezeu să facă cu necredincioşii care nu au auzit Evanghelia, ci mai degrabă ce va face El cu noi dacă nu reuşim să ducem Cuvântul mântuirii? În timp ce şedem inerţi în căminele noastre, în faţa televizorului, există milioane nenumărate din rasele noastre, oameni aflaţi sub stăpânirea netulburată a lui Satan. Ei trăiesc în sărăcie, tragedii, mizerie şi păcat, având inimile pline de superstiţii şi frică. Nu au adunări, nu au imnuri, nici Biblii, nici mântuire şi nici Mântuitor! Priveşte-i călătorind spre veşnicie! Cât de vast este cortegiul pe care îl alcătuiesc, '82

cât de strânse sunt rândurile, cât de nesfârşite coloanele şi cât de constantă şi statornică înaintarea lor spre focurile Iadului!

Dumnezeule îndurător! Iartă-ne pe noi, cei care avem mesajul mântuitor, căci nu ştim ce facem!

IADUL ESTE REAL Iadul nu este un basm sau o superstiţie medievală.

Este o realitate îngrozitoare şi un fapt biblic. Isus Cristos a spus că Iadul este un loc literal de chin în Evanghelia după Luca, 16:28. În Iad arde focul. În Evanghelia după Matei, 5:22, Cristos a vorbit despre focul iadului. Bogatul din Iad striga „grozav sunt chinuit în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24.)

Acest foc este nestins (Mat. 3:12) şi arde o veşnicie (Mat. 25:41).

Iadul este locul în care ajung toţi necredincioşii când mor: „A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus” (Lc. 16:22b, 23a). Focul din Iad îi chinuie pe cei care ajung acolo: „va fi chinuit în foc şi în pucioasă” (Apoc. 14:10). Biblia dezvăluie că locuitorii Iadului nu au odihnă nici ziua, nici noaptea (Apoc. 14:11). Durerea celor care se află acolo este atât de intensă încât ei plâng şi scrâşnesc din dinţi: „şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 13:42).

Nu lăsa învăţătorii falşi să te ducă în rătăcire. Nu există o anihilare a celor răi. Nu există un purgatoriu sau un loc de purificare. Teoria restaurării este falsă. Nu există o a doua şansă după moarte. Dacă lucrurile folosite de Dumnezeu în această viaţă pentru a-i conduce pe oameni spre pocăinţă, de genul predicării Evangheliei şi străduinţa '83

Duhului Sfânt, nu sunt de folos aici, atunci ce anume există în Iad, unde mediul este totalmente rău, pentru a-i conduce pe oameni la Dumnezeu?

Chestiunile veşniciei sunt rezolvate în timp: „Iată că acum este ziua mântuirii” (II Cor. 6:2b). În veşnicie, oamenii vor fi la fel cum au fost în timp: „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe” (Apoc. 22:11a). Regele Solomon a declarat: „Oriîncotro ar cădea copacul (...) acolo rămâne” (Ecl. 11:3).

Dacă oamenii mor nepocăiţi, ei nu pot niciodată ajunge acolo unde este Isus: „Eu Mă duc, şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni” (Io. 8:21b).

Cui îi pasă dacă oamenii ajung în acest loc îngrozitor? Le pasă Preşedintelui şi Congresului 17? Îi pasă lumii comerciale? Sau lumii educaţionale?... Sau celei sociale?... Mă tem că răspunsul se găseşte în Epistola către filipeni, 2:21: „Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Cristos”. Îi pasă Adunării Dumnezeului cel Viu? Îi pasă membrului adunării care nu merge niciodată la adunare? Îi pasă celui care nu dă zeciuiala sa? Îi pasă celui căzut în păcat? Le pasă celor care-L iubesc pe Cristos şi Adunarea Sa? Dacă da, atunci ne pasă suficient pentru a întreprinde câteva acţiuni pozitive pentru a demonstra aceasta? Sau, oare, poate spune lumea în mod onest „Aruncă-Ţi ochii la dreapta şi priveşte! Nimeni nu mă mai cunoaşte, orice scăpare este pierdută pentru mine, nimănui nu-i pasă de sufletul meu” (Ps. 142:4).

17

Sau Parlamentului în contextul nostru. N. ed.

'84

Pe când lumea se năpusteşte în nebunie şi păcat Şi milioane se prăbuşesc în deznădejde Pentru a domni acolo de unde dracii ţipă Dacă oamenii ajung în Iad, cui îi pasă?

Pe când oamenii de pe Pământ uită de Domnul Şi stranele bisericii sunt pustii şi goale În inimă-mi ajung aceste cuvinte de jale: Dacă oamenii ajung în Iad, cui îi pasă?18

PORUNCA LUI CRISTOS Misiunile mondiale sunt porunca lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. Isus Cristos a spus Adunării Sale înainte de a părăsi această lume blestemată de păcat: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Mc. 16:15). El a spus din nou: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile Pământului” (Fap. 1:8). Întrebarea este: predicăm noi Evanghelia la orice făptură? Mergem noi în întreaga lume cu vestea harului şi a mântuirii? Proclamăm noi mesajul izbăvirii la fiecare trib prin viaţă şi prin cuvinte, prin rugăciune şi cu ajutorul portmoneului?

Isus Cristos a zis: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Io. 14:15). Dacă Îl iubesc pe Cristos voi cheltui şi voi fi cheltuit pentru a lua bogăţiile harului Primele două strofe din imnul „If Men Go to Hell, Who Cares” [Dacă oamenii merg îi iad, cui îi pasă], de E. M. Bartlett. N. ed.

18

'85

ducându-le la moştenitorii mântuirii. Măsura zelului pentru misiuni este măsura zelului meu pentru Cristos. Măsura susţinerii mele faţă de misionari este măsura aprecierii mele faţă de lucrarea mântuitoare a lui Cristos. Dragostea de Cristos ne constrânge să fim misionari în mărturisire şi practică.

HOLDELE SUNT ALBE În Evanghelia după Ioan, 4:35,36, descoperim că Cristos spune: 35. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş?

Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum, gata pentru seceriş.

36. Cine seceră primeşte o plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică; pentru ca şi cel ce seamănă şi cel ce seceră să se bucure în acelaşi timp.

Aceste cuvinte au fost rostite pe când samaritenii ieşeau din Sihar împreună cu femeia mărturisitoare care fusese la fântâna lui Iacov împreună cu Cristos. El vorbea nu despre holdele adevărate care se poate să fi fost în preajmă, ci despre sufletele pierdute care se apropiau. Referinţa viza lucrarea credinciosului de strângere a sufletelor prin predicarea Evangheliei. Vestitorul mesajului harului are mai multe care îl încurajează decât are fermierul care-şi creşte recolta.

Populaţia prezentă a lumii este de aproximativ patru miliarde de oameni19. Din aceste patru miliarde, 967.793.450 Acestea sunt datele din momentul publicării cărții în limba engleză.

Populația lumii a depășit deja 7 miliarde. N. ed.

19

'86

de oameni mărturisesc creştinismul20. Aceasta înseamnă că nu mai puţin de două treimi din populaţia lumii se îndreaptă spre Iad cu viteză maximă. Câţi dintre cei care mărturisesc că-L cunosc pe Cristos Îl cunosc cu adevărat? Aceste cifre includ romano-catolici, ortodocşi răsăriteni, protestanţi şi baptişti. În lume există 50.000.00021 de baptişti care mărturisesc că Îl cunosc pe Cristos. Dar câţi, chiar dintre ei, ştiu ceva despre experienţa harului? Simt că pot spune cu siguranţă că nu mai puţin de 10% din lume este cu adevărat creştină. Aceasta înseamnă că 90% din lume călătoreşte spre veşnicie fără Cristos!

Populaţia câmpurilor de misiune deschise din această lume este de circa 1.400.000.000 oameni 22. Există 40.000.000 de creştini în aceste câmpuri de misiune deschise. Aproximativ 38.327 de misionari străini sunt la lucru acolo, însoţiţi de 154.679 lucrători băştinaşi. Proporţia de creştini la numărul populaţiei este de 1 la 35, iar de lucrători misionari de 1 la 7.254 persoane. Aceasta include societăţile misionare de toate confesiunile.

Confesiunea baptistă a creştinilor are 353 câmpuri de misiune unde au 5.218 misionari şi 18.517 lucrători băştinaşi. Avem 14.530 de adunări misionare numărând 20

Conform unor date din 2013, creștinismul nominal număra în 2013 31,50% din locuitorii pământului, adică aproximativ 2,25 miliarde.

21

Este greu de precizat numărul exact al baptiștilor astăzi, datorită numărului mare de adunări independente, neafiliate unor organizații mari, dar cifrele arată spre existența a aproape 100 milioane de baptiști pe glob.

N. ed.

22 Aceste

cifre erau actuale în anii ’90. N. ed.

'87

1.648.101 membri. Aceasta nu include misionarii baptişti independenţi, care nu furnizează statistici. Ei au mult mai mulţi misionari decât cred mulţi. În 1880 baptiştii aveau 162 de misionari, 1052 predicatori băştinaşi şi pastori, 908 adunări şi 85.308 membri.

AFRICA Africa este un continent de 30.200.000 kilometri pătrați având o populaţie de 374.000.000 23. Din toată lucrarea misionară 40% se desfăşoară acolo. Din această populaţie de 374.000.000, numai 98.862.000 mărturisesc creştinismul. Numai 46.865 dintre ei susţin că sunt baptişti şi protestanţi. În Africa de vest există 41 de limbi tribale în care Sfintele Scripturi nu au fost traduse, iar în Congo există 15 grupuri lingvistice care nu au Biblie. În Kenya există 13 triburi care au o populaţie de 250.000 de persoane la care Evanghelia încă nu a fost dusă.

EUROPA Europa este un continent cu multe ţări mici având 10.180.000 de kilometri pătrați şi o populaţie de 659.000.000 persoane24. Din acest număr total numai 37.242.500 susţin că sunt creştini şi dintre aceştia numai 12.536.100 sunt baptişti 23

Populația Africii a fost în 2013 de 1,1 miliarde persoane. Conform Encyclopedia Britannica, 45% sunt creștini.

Populația Europei a fost în 2013 de 742,452,000 persoane. 76,2% se consideră creștini, deși Europa este cel mai secularizat continent din lumea occidentală. N. ed.

24

'88

şi protestanţi. Persoanele care frecventează adunările în mod activ sunt între 1-6 % din întreaga populaţie.

Pentru a obţine o înţelegere mai clară a condiţiilor din Europa, trebuie să privim o singură ţară de-acolo. Franţa are 3.600 de localităţi care nu au o mărturie evanghelică.

Aproximativ 65% din bărbaţii de-acolo sunt agnostici. Se cunoaşte existenţa a doar 23 de adunări baptiste.

Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Elveţia şi Germania Federală, toate au o majoritate protestantă. Austria, Belgia, Cipru, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia şi Spania au, toate, mari majorităţi catolice.

ASIA În Asia suprafaţa terestră este de 44.579.000 kilometri pătrați, cu o populaţie de 2.265.000.000 locuitori 25.

Cincizeci şi opt de procente din populaţia lumii trăieşte pe acest continent dar, cu toate acestea, creştinii sunt în număr de 967.793.450, din care doar 324.263.750 sunt baptişti şi protestanţi. În majoritatea ţărilor asiatice, comunismul este un surogat pentru religie, oferind mântuirea prin ştiinţă, cerând consacrare şi dedicare, promovând cultul conducătorilor săi26. În multe dintre aceste ţări există multe adunări mici, clandestine. Dar în cea mai mare parte, lucrarea de misiune este interzisă, iar ajutorul pe care îl putem da 25

Populația Asiei a fost în 2013 de 4,16 miliarde (60% din totalul planetei), cu un număr aproximativ de 570 milioane de creștini. N. ed. În Asia mai există doar patru țări comuniste: China, Coreea de Nord, Vietnam și Laos. N. ed.

26

'89

acestor milioane de oameni este prin introducerea literaturii creştine (considerată „contrabandă”) şi prin staţii de radio care emit pe frecvenţe ultra-scurte.

AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ În Australia şi Noua Zeelandă există o populaţie de 659.000.00027. Din acest număr 20.609.000 sunt creştini mărturisitori dar, cu toate acestea, există doar 15.730.000 baptişti şi protestanţi.

AMERICA DE SUD În sudul continentului nostru se află un alt continent care are 17.840.000 kilometri pătrați, numărând o populaţie de 206.000.000 locuitori 28. În America de Sud există 163.567.000 credincioşi care mărturisesc creştinismul, dintre care doar 5.882.000 sunt baptişti şi protestanţi. Din întreaga populaţie de-acolo, 75% aparţine bisericii romano-catolice şi 10% sunt baptişti şi protestanţi.

27

Cifra este evident greșită, căci în 2013, populația Australiei și Noii Zeelande era de 27,6 milioane locuitori, iar dacă includem și insulele Oceaniei, populația ajunge la 35,6 milioane. N. ed.

Populația Americii de sud a fost în 2013 de 386 milioane locuitori, creștinii declarați fiind în procent de 90% (82% romano-catolici). N. ed.

28

'90

AMERICA DE NORD Pe continentul nord-american pe care trăim există o populaţie de 335.000.00029. Din acest număr, 224.933.250 mărturisesc că sunt prieteni ai lui Cristos, dar numai 91.820.750 sunt baptişti şi protestanţi. Continentul nostru este creştin doar nominal. Şapte procente din cetăţenii săi iau parte la serviciile religioase de duminică dimineaţa şi două procente duminică seara. Frecventarea aceasta m-a convins că majoritatea americanilor sunt atei practici. Adunarea medie este un ogor deosebit de copt pentru evanghelizare.

Atunci când privim America de Sud, cea subjugată de preoţi, Europa, cea înlănţuită de păcat, Asia cea ateistă, Africa cea idolatră şi America de Nord, cea împietrită faţă de Evanghelie, tăgăduind Biblia şi căutând numai plăceri, vedem că, într-adevăr, holdele sunt gata de recoltare. Uşile misionare se închid pretutindeni în lume, dar în acest moment încă mai există mii de uşi deschise. Întunericul spiritual încă acoperă o mare parte din Pământ. Satan este zeul mulţimilor. Aceasta ar trebui să mişte întreaga Adunare la eforturi neprecupeţite de predicare a Evangheliei depline în întreaga lume înainte de venirea Sa.

Populația Americii de nord a fost în 2013 de 565 milioane locuitori, creștinii declarați reprezentând 75% din populație. N. ed.

29

'91

MÂINI ÎNSÂNGERATE În Ezechiel, 3:18, ni se dă un avertisment aspru: „Când voi zice celui rău: „Vei muri negreşit!”, dacă nu-l vei înştiinţa şi nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea şi să-i scapi viaţa, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta!”

Această învăţătură privitoare la vina de sânge nu se mărgineşte la Vechiul Testament. Unii au respins Evanghelia pe care Pavel a predicat-o în Corint. Acestora, Pavel le-a spus: „Sângele vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la Neamuri” (Fap. 18:6).

Apostolul, predicând Evanghelia în Efes, a spus: 26. De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor.

27. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.

Fapte, 20:26,27.

Pavel recunoştea că era vinovat de sângele corintenilor şi efesenilor până când li L-a proclamat pe Cristos. Dacă ei urmau să respingă Evanghelia, responsabilitatea le aparţinea. Dar, mai întâi, el avea responsabilitatea de a le împărtăşi Evanghelia.

Tu şi eu nu putem scăpa de această obligaţie. Dacă nu facem tot ce putem pentru a duce Evanghelia la fiecare persoană din fiecare popor în această generaţie, Dumnezeu ne va considera responsabili. Atunci când, la judecată, vom sta înaintea Judecătorului tuturor, ce vom spune când ne va întreba „Unde este fratele tău păgân?” Vom fi forţaţi să spunem „S-a dus în iad, întrucât nu l-am vrut, nu l-am iubit şi nu l-am avertizat”.

'92

O sută de mii de suflete pe zi Dispar dintre noi, unul câte unul, În vinovăţia şi negura fără de Cristos, Fără o rază de speranţă sau lumină, Cu întunericul viitor ca noapte nesfârşită: Se-ndreaptă spre osândă.

Ele dispar, dispar în grabă, O sută de mii de suflete pe zi În vinovăţia şi negura fără de Cristos, O, Biserică a lui Cristos, ce vei spune, oare, Când, în grozava Zi a Judecăţii, Ele te vor învinovăţi de osândirea lor?

A.B. Simpson.

'93

Capitolul al IX-lea MISIONARI TRIMIŞI DE ADUNĂRI

1. În Biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.

2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”

3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

4. Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.

Faptele apostolilor, 13:1-4.

Faptele apostolilor, 8:4, spune: „Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul”. Iar Fapte, 11:19, ne dezvăluie că aceşti membri răspândiţi ai adunării din Ierusalim „au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor”.

Recent acest pasaj a devenit ţinta atacurilor duşmanilor adevărului despre adunare. Acum se spune că adunarea din Antiohia a fost întemeiată de credincioşi pe cont propriu, acţionând fără a fi autorizaţi de adunarea lor. Se mai spune că Barnabas şi Pavel au fost trimişi pe câmpul de misiune de câţiva profeţi şi nu de întreaga adunare. Pentru a susţine această dispută se furnizează foarte puţine dovezi, întrucât liberalilor le place, în general, să ridice întrebări cu privire la credinţe vechi şi îndrăgite şi să transfere povara demonstraţiei asupra altora.

'94

CREDINCIOŞI „PE CONT PROPRIU”?...

Prin sintagma „pe cont propriu” înţelegem, în general, o persoană care acţionează fără a fi autorizată de adunare şi pretinde că are autoritatea direct de la Dumnezeu.

Dar oare a fost adunarea din Antiohia întemeiată de asemenea persoană sau persoane?...

Dacă un om studiază cartea Faptele apostolilor, va descoperi cu greu asemenea idee, cu excepţia situaţiei în care are de apărat vreo teorie. Unul dintre cei şapte diaconi ordinaţi în adunarea din Ierusalim era Nicolae, un prozelit din Antiohia (Fap. 6:5). Din cauza persecuţiilor, adunarea din Ierusalim s-a împrăştiat. Fapte, 8:4, scrie: „Cei ce se împrăştiaseră mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul”. Iar Fapte, 11:19 dezvăluie că aceşti membri risipiţi ai adunării din Ierusalim „au ajuns până în (...)

Antiohia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor”. În final, au predicat şi grecilor şi mulţi au fost convertiţi (Fap. 11:20).

Adunarea din Ierusalim l-a trimis pe Barnabas pentru a investiga lucrarea (Fap. 11:22) şi s-a descoperit că era sănătoasă. Barnabas l-a contactat pe Pavel şi amândoi au dat învăţătură în adunarea din Antiohia timp de un an, având mari succese (Fap. 11:25,26).

Unde se întâlneşte aici practica „pe cont propriu”?

Unii membri din adunarea din Ierusalim au întemeiat o adunare în Antiohia predicând Evanghelia. Cei care au predicat se poate să fi fost unii dintre cei 70 de misionari din Evanghelia după Luca, 10:1-16. Barnabas s-a dus să investigheze lucrarea. Nu ar fi existat nevoia să investigheze nicio adunare dacă acţiunile pe cont propriu ar fi fost scripturale şi potrivite.

'95

Înainte de a se stabili că adunarea din Antiohia îşi are originea în acţiuni întreprinse pe cont propriu, trebuie demonstrate următoarele: 1. Că oamenii veniţi din Ierusalim nu erau membri ai adunării din Ierusalim. Să ne amintim că Biblia scrie: „În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat (Fap. 8:1). 2. Că adunarea din Ierusalim a dezaprobat adunarea din Antiohia. 3. Că Barnabas şi Saul au predicat un an fără a avea aprobarea vreunei adunări. 4. Că adunarea din Antiohia a fost întemeiată de vreun om care dispreţuia autoritatea adunării, aşa cum fac liberalii moderni.

5. Că adunarea din Antiohia a fost înfiinţată de vreo asociaţie evanghelistică sau vreun bord de misiune.

AU TRIMIS TREI OAMENI PE ALŢII DOI?...

Unii ar vrea să credem că Simon, Lucius şi Manaen i-au trimis pe Barnabas şi pe Saul ca misionari fără a se consfătui cu adunarea din Antiohia şi, poate, chiar contrar dorinţelor acesteia. Există puţine dovezi – dacă realmente există – pentru ca oamenii să creadă aceasta… şi există multe dovezi pentru o poziţie contrară.

Mai întâi, pasajul nu este favorabil doctrinei „pe cont propriu”, căci aceşti profeţi şi învăţători erau din adunarea din Antiohia (Fap. 13:1). Un individ care este cu adevărat pe cont propriu nu este membru al niciunei adunări şi dispreţuieşte autoritatea unei adunări locale, pretinzând autoritate direct de la Dumnezeu. Dar profeţii şi învăţătorii din Fapte, 13, nu dispreţuiau adunarea locală. Nu era sub demnitatea lor să aparţină vreunei adunări locale de credincioşi botezaţi.

'96

În al doilea rând, expresia „în biserică” sau în adunare, găsită în Noul Testament înseamnă în general „în serviciul de închinare al credincioşilor botezaţi” (I Cor. 6:4; 11:18; 14:28, 35; Col. 4:16). Dacă aceasta este semnificaţia din Fapte, 13, atunci aceşti oameni erau prezenţi în adunarea închinătorilor din Antiohia. Observă ce scrie în Faptele apostolilor, 11:26a: „Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni”. În al treilea rând, versetul 2 spune: „...pe când slujeau”. Termenul grecesc pentru „a sluji” este leitourgeo. În Noul Testament, el apare doar în alte două locuri, fiind folosi pentru serviciile religioase ale preoţilor în templu, în Epistola către evrei, 10:11 şi în Epistola către romani, 15:27, pentru a semnifica „a fi funcţionar public”. Termenul liturghie provine din această noţiune.

Cum puteau sluji aceşti profeţi şi învăţători dacă erau numai ei cinci? Cum puteau ei sluji ca „funcţionari publici” dacă se întâlneau în particular? Ei puteau sluji ca funcţionari publici dacă întreaga adunare era întrunită şi ei profeţeau şi dădeau învăţătură. Nu-i aşa că profeţii şi învăţătorii pot sluji numai dacă există unii prezenţi, cărora le pot sluji? Doi din cei cinci bărbaţi din Fapte, 13:1-4 slujeau în Fapte, 11:26 prin predică şi învăţături date din Cuvântul lui Dumnezeu adunării din Antiohia. Încetaseră ei slujirea?

A.C. Hervey (1808-1894), episcop în Biserica Angliei, a spus următoarele despre termenul „slujeau”: „...profeţi şi învăţători aflaţi, neîndoielnic la o întrunire a adunării”30.

30

The Pulpit Commentary, vol. 18, p. 401.

'97

J.A. Alexander (1809-1860), fost profesor la seminarul Princeton, a spus despre acest cuvânt „slujeau” că înseamnă „angajaţi în îndeplinirea funcţiilor lor oficiale, îndeosebi cu referire la închinarea publică”31.

Alvah Hovey, scriind în paranteze în comentariul lui H.B. Hackett asupra cărţii Fapte, notează: Meyer insistă viguros asupra faptului că „ei” se referă la adunare, incluzând cele cinci nume, şi nu doar la aceştia din urmă. Astfel, referirea la „ei 32” ca nefiind adunarea colectivă, ci profeţii şi învăţătorii din v. 1, nu este – pe temeiul folosirii termenului „Mi” şi a v. 3 – de aprobat.

Toţi [erau] misionari nespus de importanţi, din care doi erau rânduiţi de Duhul, iar [dacă] adunarea, ca întreg, nu ar fi luat parte deloc, nici măcar nu ar fi fost reprezentată de presbiterii săi – [ar fi fost] 33 o procedură care nici nu este în acord cu părtăşia Duhului în constituirea adunării apostolice, nici nu corespunde cu cazurile analoage concrete ale alegerii unui apostol (cap. 1) şi a diaconilor (cap. 6). (A se compara şi cu 14:27, unde misionarii, la întoarcerea lor, prezintă adunării raportul lor.34)

Everett F. Harrison, editor împreună cu Charles Pfeiffer al lucrării Wycliffe Bible Commentary, a scris: Ce persoane sunt indicate de expresia „Pe când slujeau Domnului”, profeţii şi învăţătorii adunării? Întrucât rugăciunea şi trimiterea celor doi din acest grup au fost 31

A Commentary on the Acts of the Apostles, vol. al II-lea, p. 4.

32

În traducerea Dumitru Cornilescu, 1924, acesta este subînţeles. N. tr.

33

Parantezele drepte ne aparțin, fiind adăugate pentru clarificare. N. ed.

34

A Commentary on the Acts of the Apostles, p. 149.

'98

aproape sigur întreprinse de adunare ca întreg (v. 3) şi din v. 2 încolo nu apare vreo schimbare de subiect, atunci probabil că slujirea (sau închinarea) se aplică adunării.

Dacă s-ar fi intenţionat ca slujirea să se fi referit numai la oamenii înzestraţi, atunci ar fi natural să spui că ei slujeau adunării, mai degrabă decât Domnului. Mai mult, este îndoielnic ca Duhul Sfânt să-Şi fi revelat voia pentru adunare doar slujitorilor, mai degrabă decât întregii adunări întrunite pentru închinare 35.

G. Campbell Morgan (1863-1945), care a fost de două ori pastor la Westminster Chapel din Londra, comentează astfel cu privire la expresia „slujeau Domnului”: Treptat a devenit termenul care indica anumite forme stabilite de închinare. Adevăratul gând este acela al exercitării funcţiilor corespunzătoare ale organelor în puterea susținerii vieţii, exercitarea organelor sub stăpânirea spiritului uman, intelectual, emoţional, voliţional. Aceşti oameni din Antiohia, nu numai profeţii şi învăţătorii, ci întreaga adunare, erau angajaţi în slujirea sfântă înaintea Domnului 36.

David Thomas (1813-1894), pastor şi exeget al congregaţionaliştilor, ne spune: Acestea au avut loc „pe când slujeau Domnului şi posteau”. Este probabil că întreaga adunare era în acel timp cuprinsă de devoţiuni religioase, rugându-se cu insistență Cerurilor, ca să spunem aşa, pentru vreo revelaţie proaspătă privitoare la datorie 37.

35

Acts: The Expanding Church, p. 203.

36

The Acts of the Apostles, pp. 309-310.

37

Acts of the Apostles, p. 109.

'99

Unii cercetători ar spune că „ei” din versetul 2 se referă numai la profeţi şi învăţători, dar ei totuşi spun că întreaga adunare era prezentă. Alţii cred că „ei” din versetul 2 includ întreaga adunare. Aşadar, cei care spun că trei oameni au trimis doi fără încuviinţarea adunării sunt în contradicţie cu unii dintre cei mai buni exegeţi baptişti şi protestanţi. Văzând că până şi anumiţi protestanţi observă adunarea în Fapte, 13:1-4, este păcat că unii care mărturisesc că sunt baptişti sunt atât de orbi. Nimeni nu este atât de orb ca omul care are ochii închişi!

La lista de mai sus adaug pe următorii care spun că întreaga adunare din Antiohia era prezentă atunci când aceşti doi misionari au fost ordinaţi şi trimişi. W.O. Carver (1868-1954), un teolog baptist din sud din generaţia trecută, a spus: Acest „ei” de-aici are ca antecedent logic numai „profeţi şi învăţători”, dar cu greu ne-am putea imagina că adunarea nu a luat parte la această decizie. Întregul corp luase parte la decizia de numire a lui Matia şi aceşti misionari vor strânge laolaltă întreaga adunare, la revenirea lor, pentru a auzi despre lucrarea lor (Fap. 14:27)38.

H.A. Ironside (1876-1951), fost pastor al adunării Moody Memorial Church din Chicago, a declarat: Nu ştim modul în care Duhul Sfânt a revelat voia Sa: fie a fost o impresie profundă făcută inimilor lui Saul şi Barnabas, fie, pe de altă parte, a fost o impresie profundă făcută asupra membrilor adunării… adunarea a consimţit în această privinţă39.

38

The Acts of the Apostles, p. 137.

39

Lectures on the Book of Acts, pp. 304-305.

'100

Thomas Walker (1859-1912), exeget şi misionar în India, a scris: Au postit şi s-au rugat... Fără îndoială, întreaga adunare a luat parte la această ceremonie de promovare. „I-au trimis”. Vezi Fapte, VI,6, nota. Ei au fost, astfel, puşi deoparte în mod solemn de adunarea din Antiohia şi de slujitorii săi pentru lucrarea specială de misiune în străinătate 40.

William Arnott (1808-1875), pastor mulţi ani al adunării Free Church din Edinburgh, a spus: „Adunarea din Antiohia a trimis în străinătate elita slujitorilor; dacă ar fi trimis plebea, succesul lor ar fi fost pe măsura eforturilor lor” 41.

Unele dintre cele mai frumoase comentarii făcute vreodată asupra acestui pasaj din fapte cu privire la autoritatea eclesială a fost scris de peniţa lui Thomas Whitelaw: Nimeni nu ar trebui să intre în lucrarea de slujitor sau de misionar fără o convingere lăuntrică a faptului că este chemat de Dumnezeu (Evr. 5:4). (2) Cu siguranţă în forma exterioară a Adunării, fără a cărei autorizare evangheliştii nu ar trebui să plece. Lucrarea de vestire a Evangheliei la ţinuturile de departe poate fi îndeplinită de indivizi particulari, dar datoria de trimitere a Evangheliei în întreaga lume rămâne Adunării în capacitatea sa corporativă. Rezultă că ambasadorii trebuie trimişi în numele său şi având sancţiunea sa. Iar indivizii particulari

40

Acts of the Apostles, p. 311.

41

Studies in the Acts, p. 265.

'101

nu ar trebui să se grăbească a se considera slujitori sau misionari, dacă nu pot obţine concursul Adunării42.

Harold L. Willmington, profesor şi director al Institutului de Studii Biblice din cadrul colegiului Liberty Baptist College s-a exprimat în felul următor: Ar trebui să observăm că „(ei) şi-au pus mâinile peste ei” se referă la adunarea din Antiohia ca agentul care trimite.

Astfel, în forma sa cea mai pură, adunarea locală din Noul Testament a trimis reprezentanţi misionari din mijlocul propriei sale congregaţii. În cartea Faptelor nu găsim referinţe la borduri de misiune sau la organizaţii sau asemenea chestiuni. Nici nu găsim indivizi singuri care trimit misionari fără a fi însărcinaţi de adunare. Cu alte cuvinte, după cum Marea Trimitere a fost dată apostolilor care urmau să devină temelia Adunării, ea a fost dată, prin urmare, Adunării, nu indivizilor 43.

MOŞTENIREA NOASTRĂ BAPTISTĂ Aceste citate ale unor exegeţi baptişti şi protestanţi sunt bune şi frumoase – poate spune cineva – dar aş dori să văd ce credeau vechii baptişti despre Fapte, 13:1-4. Credeau ei că adunarea era prezentă acolo? Sau credeau ei aşa cum cred baptiştii liberali moderni, că trei oameni i-au trimis pe alţii doi ca misionari?

42

The Preacher’s Complete Homiletic Commentary on the Acts of the Apostles, vol. 25, p. 280.

43

Liberty Bible Commentary, p. 2161.

'102

Să vedem consemnările. La a treia Adunare Generală a baptiştilor particularişti din Midlands, din 24 octombrie 1655, s-a ridicat această întrebare: Dacă este neîngăduit pentru un membru al Adunării lui Cristos să iasă şi să predice având autoritatea dată de magistrat şi fiind întreţinut de acesta.

Răspuns: este neîngăduit.

1. Pentru că Domnul nostru Isus Cristos trimite slujitorii Săi numai pe baza puterii Lui (Mat. 28:19), şi El este Capul Adunării pentru ca în toate lucrurile El să aibă întâietatea (Col. 1:18; Ef. 1:22).

2. Pentru că Cristos a lăsat toată puterea în Adunarea Sa atât pentru a chema, cât şi pentru a trimite slujitori (Mat. 28:20) spunând „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (şi I Tim. 3; Tit. 1; Fap. 14; Mat. 18 şi 16:18 ş.urm.).

3. Pentru că găsim că Adunarea a exercitat doar acea putere a alegerii şi trimiterii misionarilor, după cum apare din aceste versete: Fapte, 1:23,26; 8:14; 13:2 şi 11:22.

Credem că este potrivit să adăugăm că noi credem că am dat un răspuns deplin acestei întrebări 44.

Te rog să observi că Fapte, 13:2, este enumerat ca text doveditor al faptului că adunarea a trimis slujitori.

Baptiştii liberali pot doar să citească asemenea afirmaţii făcute de baptiştii din vechime şi să plângă. Printre acei vechi baptişti nu existau operaţiuni pe cont propriu. În consemnările Asociaţiei baptiştilor particularişti din vestul ţării, din 18-20 iulie 1654, găsim această întrebare:

Association Records of the Particular Baptists of England, Wales and Ireland to 1660, partea I, p. 23.

44

'103

Nu cumva punerea deoparte a vreunui om pentru a administra în mod oficial în adunarea lui Cristos trebuie făcută de acea adunare în cadrul căreia este membru omul respectiv?

Răspuns: Întâi, stă în puterea adunării să ordineze şi să trimită un slujitor în lume, Fapte, 13:2 ş.urm. Apoi, acest om trimis în lume şi la adunările înconjurătoare, el se cuvine să fie cu ele şi ele cu el pentru ordinarea corespunzătoare a persoanelor care vor oficia în mijlocul lor, Fapte, 14:23, Tit, 1:545.

Într-o scrisoare a Asociaţiei, datată din 18 noiembrie 1656, Samuel Tull şi Edward Harrison din Asociaţia baptiştilor particularişti din Abingdon au scris mult despre chemarea şi ordinarea slujitorilor. Iată câteva părţi selectate din scrisoare: Din toate reiese locul în care Cristos a pus autoritatea încercării şi alegerii, acest loc fiind Adunarea. Din aceasta este evidentă şi maniera în care are de acţionat Adunarea în această încercare şi alegere: ne referim la încercarea şi alegerea darurilor şi înzestrărilor unei persoane pe baza calificărilor scripturale. Mai întâi, prin ordinare ne referim la o separare sau o punere deoparte şi solemnă a persoanei (aleasă, după cum am spus, de puterea şi autoritatea lui Cristos în adunarea Sa) în urma postului şi a rugăciunii, împreună cu punerea mâinilor de către un evanghelist sau presbiteriu, prin care asemenea fraţi înzestraţi din adunare pot fi numiţi profeţi şi învăţători, aşa cum erau cei din Fapte, 13:1. Din toate cele pe care le puteţi pricepe, judecata noastră este – şi la fel este şi practica noastră – că singura autoritate în privinţa încercării, alegerii şi orânduirii, adică a ordinării, rezidă în adunare (în special

45

Ibidem, partea a II-a, p. 56.

'104

de când autoritatea apostolică a încetat), motivul fiind identic46.

Mi-am luat libertatea de a pune aceste citate în limba engleză modernă, întrucât iniţial ele erau în engleza veche, pentru a le face mai inteligibile cititorilor noştri. Observă în toate cele trei citate că din Fapte, 13:1-3, ei înţelegeau că adunarea avea autoritatea de a ordina şi de a trimite slujitori pentru a predica Evanghelia. Ei nu aveau problema baptiştilor liberali moderni care dipreţuiesc Adunarea pentru care a murit Isus Cristos. Ei nu credeau că în Fapte, 13, trei oameni i-au trimis pe alţi doi fără a avea autoritatea adunării.

ADEVĂRURI SIMPLE DIN FAPTELE APOSTOLILOR, 13:1-4 1. Profeţii şi învăţătorii din Noul Testament nu erau pe cont propriu; ei erau membri ai adunărilor locale (Fap. 13:1; I Cor. 12:28). Aceşti oameni chemaţi în mod dumnezeiesc nu erau daruri oferite lumii sau unei asociaţii evanghelistice, sau unui bord de misiune sau vreunei alte organizaţii extra-scripturale. Ei erau daruri date de Cristosul înălţat Adunării Sale (Ef. 4:11-16).

2. Duhul Sfânt a chemat ca misionari bărbaţi (nu femei) care erau deja membri activi ai unei adunări locale (Fap. 13:1,2). Duhul nu a chemat bărbaţi în adunări false sau în vreo şcoală sau colegiu religios. Dacă Duhul Sfânt nu cheamă un bărbat să fie misionar, atunci serviciul de ordinare al adunării respective este o batjocură.

46

Ibidem, partea a III-a, p. 171.

'105

3. Bărbaţii pe care îi cheamă Duhul Sfânt pentru a fi slujitori sau misionari ar trebui să fie ordinaţi de adunarea în care sunt membri (Fap. 13:3). Atât Saul (Fap. 9:20; Gal. 1:1,11-17) cât şi Barnabas (Fap. 9:27; 11:22,23) erau deja predicatori ai Evangheliei. În Fapte, 13, adunarea din Antiohia recunoştea chemarea acestor doi bărbaţi care erau membri ai săi. Atunci când Duhul Sfânt cheamă bărbaţi în slujire, El cheamă adunarea să recunoască această chemare.

4. Aceşti bărbaţi chemaţi de Duhul Sfânt şi ordinaţi de adunarea din Antiohia au fost trimişi de adunare: „i-au lăsat să plece” (Fap. 13:3). Fiind trimişi de adunare, au început prima călătorie misionară. Ei nu au pornit până nu au fost trimişi de adunare.

5. Aceşti doi bărbaţi au fost chemaţi de Duhul Sfânt şi trimişi de adunarea din Antiohia. Versetul 3 spune despre adunare: „i-au lăsat să plece”. Versetul 4 spune: „Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru”. În chemarea şi trimiterea misionarilor, adunarea şi Duhul Sfânt au colaborat.

6. Din Fapte, 14:27, învăţăm că ei s-au întors şi au raportat lucrarea lor misionară adunării din Antiohia: „După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei”. Un om care acţionează pe cont propriu nu ar fi raportat lucrarea sa vreunei adunări.

Adevăraţii baptişti independenţi, istorici 47, credincioşi în harul suveran urmează modelul Noului 47

În engleză, termenul este „landmark”. N. ed.

'106

Testament. Noi mărturisim şi practicăm ceea ce a făcut adunarea din Antiohia în Fapte, 13:1-4. Noi credem şi învăţăm că bărbaţii trebuie să fie chemaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ordinaţi de adunare şi apoi trimişi să vestească Evanghelia. Misionarii noştri nu sunt liberi ca pasărea cerului; ei sunt responsabili în faţa adunării lor şi trebuie să-i raporteze acesteia activităţile lor. Întrebării puse de baptiştii liberali „Este pasajul din Fapte, 13:1-4, suficient de clar pentru a face din el regulă pentru misiuni şi întemeiere de adunări?” eu răspund cu un „DA!” răspicat. I-aş întreba pe aceştia: „Unde anume în Noul Testament există un pasaj mai clar decât acesta? Citaţi-mi-l!”

'107

Capitolul al X-lea AM ÎNŢELES NOI ERONAT MAREA TRIMITERE?...

16. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă.

17. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.

18. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

Evanghelia după Matei, 28:16-20.

În acest pasaj, Cristos S-a întâlnit cu discipolii pe un munte din Galileea. Era un loc unde El le spusese să meargă. În mod obişnuit, cercetătorii şi teologii denumesc acest text „Marea Trimitere”. Au fost aceste cuvinte adresate numai celor unsprezece apostoli? A fost această trimitere încredinţată numai lor? Când au murit, a încetat această trimitere de a mai fi obligatorie? Nu este ea valabilă şi pentru noi astăzi? Aş dori să răspund acestor întrebări pe baza Bibliei.

'108

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 1: AM ÎNŢELES NOI ERONAT CUI A FOST ADRESATĂ MAREA TRIMITERE? Privind numai relatarea lui Matei, am putea presupune că Marea Trimitere a fost adresată numai celor unsprezece apostoli. Însă chiar Evanghelia după Matei, atunci când este citită atent, face aluzie la faptul că acolo erau prezenţi mai mulţi decât cei unsprezece. Observă cuvintele din v. 17: „dar unii s-au îndoit”. Aceasta nu se poate referi la cei unsprezece, pentru că mai devreme lor li se confirmase credinţa în înviere. Ei Îl văzuseră pe Cristos în Ierusalim înainte de această dată (Mc. 16:14; Lc. 24:36-43; Io. 20:19-23). Toma fusese absent la această întâlnire şi a continuat să se îndoiască de învierea Domnului (Io. 20:24,25), astfel încât Cristos S-a arătat a doua oară când Toma era prezent. A doua apariţie a fost risipite chiar şi îndoielile lui Toma. Cei unsprezece apostoli care se întâlniseră cu Cristos pe muntele din Galileea nu aveau îndoieli cu privire la înviere. Astfel, cuvintele „s-au îndoit” nu se pot aplica lor.

Atunci, cui le aplicăm? Le aplicăm discipolilor care erau prezenţi şi care nu-L văzuseră pe Cristosul înviat înainte de această apariţie. I Corinteni, 15:5,6, aruncă o lumină asupra acestui măreţ text al Trimiterii: 5. şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.

6. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.

'109

Cei care se îndoiau erau unii dintre cei cinci sute de confraţi care erau şi ei prezenţi la întâlnirea montană din Galileea.

Cu privire la expresia „unii s-au îndoit”, A.T. Robertson a scris: Referinţa nu este făcută privitor la cei unsprezece care, acum, erau cu toţii convinşi, după unele îndoieli, ci la alţii prezenţi. Pavel afirmă că erau prezenţi peste cinci sute, majoritatea fiind încă în viaţă în momentul scrierii (I Cor. 15:6). Este natural că unii ar ezita să creadă un lucru atât de măreţ la prima apariţie a lui Isus. Însăşi îndoiala lor facilitează credinţa noastră. Acesta era muntele unde Isus promisese să-i întâlnească. Acest fapt explică marele număr de oameni prezenţi. Timpul şi locul fuseseră aranjate dinainte48.

Pe baza unui studiu al Evangheliei după Matei, vedem că această întâlnire a fost anunţată de trei ori înainte de a avea loc. În Matei, 26:32, Cristos a spus: „Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea” . Îngerul de la mormântul gol le-a spus femeilor: „duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta” (Mat. 28:7). Pe când femeile mergeau să spună acestea discipolilor, Cristos Însuşi li S-a arătat şi le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea: acolo Mă vor vedea” (Mat. 28:10). Observă cuvintele rostite de Cristos aici: „duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea”, apoi compară-le cu cuvintele lui Pavel: „S-a arătat 48

Word Pictures in the New Testament, vol. I, p. 244.

'110

la peste cinci sute de fraţi deodată” (I Cor. 15:5). Domnul stabilise acest loc special pentru a fi întâlnit, pentru că pregătise pentru ei ceva deosebit. Acest lucru special era trimiterea în întreaga lume în decursul tuturor veacurilor, trimitere expusă în textul nostru. Cei prezenţi pe munte erau partea mai numeroasă a adunării din Ierusalim! Întâlnirea a avut loc în Galileea pentru că urmaşii vrednici de încredere de-acolo erau mai mulţi decât cei din Iudeea sau Pereea. Întâlnirea a avut loc pe un munte pentru a nu atrage atenţia conducătorilor din Ierusalim. Aceasta justifică repetarea de trei ori asupra plecării în Galileea unde Îl vor putea vedea pe Cristosul înviat. Aşadar, această Mare Trimitere nu a fost adresată celor unsprezece apostoli, aşa cum învaţă unii, ci unei părţi mai numeroase a primei adunări.

Pentru beneficiul celor care ar crede că punerea pasajului din Evanghelia după Matei, 28:16-20, împreună cu I Corinteni, 15:6 este o noutate, aş sublinia că aceasta este opinia unor dintre cei mai mari cercetători care au trăit pe Pământ. În cartea sa, The Harmony of the Gospels 49, John Broadus le juxtapune. Acelaşi lucru este valabil şi în Armoniile lui Robinson şi Clark. C.H. Spurgeon are aceeaşi poziţie, ca şi Cobb, Ellicott, Godet, Weiss, Jamieson, Fausset şi Brown, precum şi numeroşi alţii.

Comentând privitor la aceste versete. C.H. Spurgeon a remarcat: Era evident o întâlnire pentru care El făcuse o rezervare specială şi propriile Sale cuvinte adresate femeilor, 49

Armonia Evangheliilor.

'111

urmând cele ale îngerului, par să indice aceasta ca fiind o întrunire generală a Adunării Sale înainte de a Se înălţa la Tatăl. Prin urmare, cei adunaţi erau un grup reprezentativ, iar cuvintele adresate lor erau rostite singurei Adunări a lui Isus Cristos din toate timpurile 50.

Cred cu fermitate că aceste cuvinte din Marea Trimitere au fost adresate adunării pe care Isus Cristos a organizat-o în timpul slujirii Sale personale de pe Pământ.

Această adunare fusese organizată din materiale pregătite de Ioan Botezătorul (Lc. 1:17). Piatra de temelie a fost pusă atunci când Ioan L-a botezat pe Isus în râul Iordan. Alţii au fost adăugaţi la această clădire când Isus a chemat la Sine discipolii lui Ioan (Ioan, 1). Acest grup care L-a urmat pe Cristos de la botezul lui Ioan (Fap. 1:21,22) a fost denumit de Duhul Sfânt în Fapte, 2:47b, „adunarea”51. Acest grup de discipoli botezaţi respectau deja cele două rânduieli, botezul şi Cina Domnului (Io. 4:1,2; Mat. 26:26-28). Ei primiseră deja regulile pentru disciplinarea adunării (Mat. 18:15-17).

Apostolii, primii slujitori ai Adunării (I Cor. 12:28), fuseseră deja amplasaţi în Adunare (Mc. 3:14).

Unii sunt hotărâţi să nege cu orice preţ Trimiterea încredinţată Adunării în calitatea sa de instituţie vizibilă, corporativă. Ei încearcă să o limiteze la apostoli sau la indivizi. Ei pur şi simplu nu pot ajunge la punctul în care să creadă că aceasta a fost încredinţată Adunării ca instituţie dumnezeiască. Eroarea acestui raţionament este evidentă: 50

The Gospel of the Kingdom, p. 257.

În versiunea King James, din care citează autorul, versetul 47b este redat astfel: „Și Domnul adăuga la adunare în fiecare zi pe cei ce erau mântuiți.” N. ed.

51

'112

dacă Cristos a dat Marea Trimitere numai celor unsprezece apostoli, atunci când au murit ei, ea a încetat, iar noi astăzi nu mai avem în niciun caz obligaţii faţă de ea. Este valabil şi în cazul indivizilor. Aceasta ne-ar lăsa fără sarcina de a evangheliza lumea pentru Cristos, pentru că toţi apostolii şi profeţii cărora Domnul în mod personal le-a rostit cuvintele Marii Trimiteri sunt morţi acum.

Există motive foarte întemeiate pentru a crede că Marea Trimitere a fost încredinţată Adunării Noului Testament ca instituţie şi că noi avem obligaţia de a o răspândi aşa cum o avea şi prima adunare. Acest lucru trebuie să fie adevărat din două motive. Mai întâi, ar fi fost omeneşte imposibil pentru cei unsprezece bărbaţi să meargă la toate popoarele, să facă discipoli din toate popoarele, să boteze aceşti discipoli proveniţi din toate popoarele şi apoi să dea învăţătură acestor discipoli botezaţi tot ce a poruncit Isus Cristos să fie predicat până la sfârşitul veacului. Apoi, Cristos nu putea să fie cu aceşti bărbaţi la lucru până la sfârşitul veacului aşa cum a promis aici, pentru că în câţiva ani aceşti bărbaţi urmau să fie morţi. Cristos putea şi chiar urma să fie cu Adunarea ca instituţie de-a lungul secolelor, care a mers la toate popoarele, după cum i s-a poruncit.

Conchid că Marea Trimitere a fost încredinţată adunării din Ierusalim şi acelor adunări care au descins din ea prin succesiune. Toate adunările autentice de astăzi de pe Pământ se află sub acest mandat ceresc de a evangheliza lumea. Această însărcinare va rămâne încredinţată adunărilor lui Isus Cristos până la revenirea Sa. Domnul a lăsat în mâinile Adunării autoritatea de a executa legile Sale şi de a îndeplini Marea Trimitere de a

'113

evangheliza lumea. Nimeni nu are dreptul de a predica sau da învăţătură autoritară, nici de a boteza credincioşi decât dacă este autorizat de adunare să facă aceasta. Autoritatea de a predica Evanghelia, de a boteza, de a ţine Cina Domnului şi de a învăţa pe alţii să respecte toate lucrurile poruncite de Domnul a fost dată Adunării şi numai Adunării52.

Trebuie să spun că mulţi au înţeles greşit cui i-a fost încredinţată Marea Trimitere dată de Isus Cristos. În Noul Testament nu existau convenţii misionare, nici asociaţii misionare, nici borduri de misiune şi nici societăţi misionare pentru că toţi membrii fiecărei adunări erau angajaţi în marea lucrare de evanghelizare. Aceste organizaţii extra-scripturale, făcute de oameni, au luat fiinţă în timpurile moderne, după ce multe adunări au pierdut viziunea pentru misiuni mondiale. Societăţile misionare au fost formate pentru a stârni interesul şi a îmboldi spre activitatea misionară. Chiar dacă cei care le-au iniţiat au avut cele mai pure intenţii, toţi oamenii cinstiţi trebuie să recunoască faptul că ele sunt cu totul străine Noului Testament.

Marea Trimitere nu a fost încredinţată Convenţiei Baptiştilor de Sud, nici Asociaţiei Baptiste Americane, Părtăşiei Biblice Baptiste, Asociaţiei Evanghelistice Billy Graham sau clubului PTL 53. Asemenea organizaţii sunt extra-scripturale şi nescripturale. Le denumesc nescripturale 52

J.E. Cobb, Cobb’s Baptist Church Manual, pp. 24,25. Cartea este tradusă în limba română sub titlul Îndrumător pentru o adunare baptistă, Fundația Mantachie, Bocșa, 2014 și este disponibilă gratuit la adresa redacției.

Clubul PTL (Praise the Lord) a fost un show de televiziune și apoi un canal de televiziune ce aparținea de gruparea penticostală Assemblies of God [Adunările lui Dumnezeu]. N. ed.

53

'114

întrucât ele preiau controlul asupra lucrării de misiune a adunărilor, iar adunările deţin un control redus – sau chiar deloc – asupra acestor societăţi, cu excepţia plăţii facturilor. În afară de adunarea locală, Cristos nu a instituit nicio organizaţie generală care să facă lucrarea de evanghelizare, botezare şi învăţătură. Eu, cel puţin, sunt profund convins că această responsabilitate ar trebui păstrată de adunarea locală.

Capul Adunării a stabilit aşa şi ea nu poate fi transferată decât dacă Cristos revocă Marea Trimitere. În Noul Testament fiecare adunare individuală era o societate misionară ea însăşi. Fiecare membru al adunării era un misionar. Cred că ar trebui să avem atâţia misionari câţi membri în adunări avem. Cristos a stabilit să fie aşa încă de la început şi aşa trebuie să fie până la sfârşitul veacului.

Povara de a trimite şi susţine misionari ar trebui să fie asupra adunării locale. Încercările şi descurajările de pe câmpul de misiune din străinătate ar trebui să fie grija imediată a adunărilor. Adunările să urce în şa şi, cu frâiele în mână, să gestioneze lucrarea misionară după cum le călăuzeşte Duhul Sfânt (Fap. 13:1-4).

Situaţia prezentă în lume este suficientă pentru a face îngerii să plângă şi demonii să exulte. În majoritatea adunărilor, foarte puţini membri sunt activi în mărturia pentru Cristos. Pentru a se întări, ei ies în afara adunărilor şi se unesc cu alte spirite înrudite în asociaţii, convenţii, părtăşii biblice, asociaţii evanghelistice şi cluburi religioase. Prin această practică, adunările îşi pierd individualitatea şi încearcă să transfere Marea Trimitere secretarilor, membrilor comitetelor, membrilor bordurilor, sau unor predicatori proeminenţi. Prin asemenea acţiuni lipsite de înţelepciune din partea adunărilor locale, ele au îngăduit să fie jefuite de o '115

binecuvântare: aceea de a avea prezenţa lui Cristos în timp ce îndeplinesc Marea Trimitere! Această abdicare în favoarea societăţilor misionare a făcut ca adunările să înceteze a-I mai da lui Cristos gloria care i se cuvine (Ef. 3:21). De asemenea, a creat organizaţii lumeşti şi bogate care controlează adunările şi predică păcătoşilor foarte puţin din adevărata Evanghelie! Se pare că adunările au uitat că Marea Trimitere le-a fost încredinţată lor şi nu altora.

Mulţi dintre cei care spun că sunt baptişti istorici şi cred că Marea Trimitere a fost încredinţată adunărilor practică exact opusul a ceea ce predică. Chiar şi baptiştii istorici au bordurile lor de misiune în străinătate, comitete misionare şi boarduri de directori care se auto-perpetuează.

De ce să predici că Trimiterea a fost încredinţată adunării, iar apoi, în practică, să acţionezi ca şi cum ar fi fost dată unei organizaţii extra-scripturale? Acest lucru este atât de inconsecvent încât dacă nu ar fi vorba de lucrurile Domnului, ar fi de râs. Într-adevăr, dacă am crede că această Trimitere a fost încredinţată adunării, atunci nu am încerca să o transferăm unei organizaţii făcute de oameni. Să practicăm ceea ce predicăm sau să fim suficient de consecvenţi pentru a începe să predicăm ceea ce vom practica!

'116

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 2: AM ÎNŢELES NOI ERONAT PORUNCA DE A MERGE?... În Evanghelia după Matei, 28:18, Cristos a declarat că El deţine autoritatea completă şi universală: „Toată puterea (exousia: autoritate) Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. El nu Şi-a asumat şi nici nu a uzurpat autoritatea: I-a fost dată de Tatăl în sfatul veşnic şi a fost reafirmată în timpul slujirii Sale pământeşti (Io. 5:27; 12:49; 13:3; 17:2; Mat. 9:8; 20:23; 21:23). Ca egal cu Tatăl, toată puterea fusese a Lui, în mod iniţial, legal şi esenţial. Dar în calitate de Mijlocitor al legământului, toată autoritatea I-a fost dată lui Cristos ca recompensă pentru lucrarea Sa de răscumpărare. Autoritatea Sa cuprinde universul, căci El este Domnul tuturor (Fap. 10:36) în sferele superioare celeste, precum şi peste tărâmurile mai de jos ale Pământului.

Imediat după ce a spus că Îi fusese dată toată autoritatea, El a spus Adunării Sale: „Duceţi-vă”. De fapt, El spunea că Mi-a fost dată autoritatea de către Tatăl, iar acum vă dau această autoritate pentru a face discipoli, pentru a boteza, şi pentru a învăţa pe alţii poruncile Mele. Noi trebuie să mergem în toată lumea pentru că Cel care ne-a spus să mergem ca martori ai Săi deţine autoritatea atotcuprinzătoare. Singura autoritate legitimă pentru a face munca de misiune este autoritatea lui Cristos dacă vrem putere în eforturile noastre evanghelistice, atunci trebuie să depindem de Cel care are toată autoritatea şi puterea. Şi aminteşte-ţi că Cristos a dat această putere Adunării pe care a întemeiat-o şi nimănui altcuiva.

'117

Noi nu evanghelizăm pe baza autorităţii vreunei convenţii, asociaţii, părtăşii biblice sau a avreunui bord. Noi mergem ca membri ai adunărilor Noului Testament pentru a predica Evanghelia la fiecare făptură pe baza autorităţii unui Mântuitor înviat, înzestrat de Dumnezeu cu autoritate universală. Să pornim cu o convingere profundă, care dăinuie, că suntem trimişi în slujba Domnului cu autoritatea care depăşeşte orice altă autoritate obţinută prin intermediul organizaţiilor pământeşti. Toată puterea ne-a fost dată nouă 54, ca membri ai adunării baptiste neo-testamentare, de către dumnezeiescul nostru Domn, şi noi mărşăluim în puterea Sa fără a avea nevoie de ajutor de la vreo altă organizaţie. „Duceţi-vă” este ordinul de marș al fiecărei adunări adevărate existente astăzi. Trebuie să mergem în puterea Sa şi în ascultare de porunca Lui. Trebuie să mergem cu mesajul mântuirii pentru că Cristos ne-a trimis. În lumina Marii Trimiteri, în planul lui Dumnezeu nu figurează că unii ar trebui să se roage, alţii să dăruiască, şi câţiva să se ducă.

Trimiterea spune „Duceţi-vă (voi)”! Ca răspuns al acestei porunci, membrii adunării timpurii „au plecat şi au propovăduit pretutindeni” (Mc. 16:20) ; „ei mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul (Fap. 8:4). Fapte, 5:42, spune: „Şi, în fiecare zi, în Templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Cristos”.

Fiecare membru al adunării trebuie să iasă şi să declare Evanghelia mântuirii prin Isus Cristos. Pentru a face aceasta, unii pot să treacă strada, alţii se vor duce pe câmpuri străine. Distanţa pe care o traversează omul nu este lucrul Toată autoritatea de a evangheliza, boteza și învăța, nu toată autoritatea pe care și-a câștigat-o Domnul Isus. N. ed.

54

'118

semnificativ. Este o nevoie disperată atât de cei care traversează strada, cât şi de cei care străbat oceanul. Porunca Stăpânului este de a duce Evanghelia, nu de a ne aşeza, lăsându-L pe Dumnezeu să-i mântuiască oricum pe cei aleşi.

Marea Trimitere nu poate fi îndeplinită fără ieşirea în afară. Adunarea care creşte este adunarea care iese. Isus Cristos nu a spus să ne aşezăm sau să trimitem, ci a zis „Duceţi-vă”. Psalmii, 126:6, notează: „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii”. Evanghelia după Matei, 13:3, scrie: „Iată, semănătorul a ieşit să semene”. Isus ne-a spus: „Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!” (Mat. 21:28.) Şi iarăşi ne spune: „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Lc. 14:23). În Evanghelia după Marcu, 16:15, Cristos a spus adunării Sale: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”. Pavel a scris în Epistola către romani, 10:15: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” În calitate de adunări baptiste neo-testamentare, noi trebuie să ascultăm de Domnul. Trebuie să îndeplinim Marea Trimitere „Duceţi-vă”! Oceane adânci, deşerturi pustii, fiare sălbatice, munţi înzăpeziţi, naufragii, triburi sălbatice şi moartea însăşi, toate aceste nu sunt scuze pentru a nu asculta de porunca lui Cristos.

Trebuie să nu uităm că acasă sunt mulţi păgâni cărora ar trebui să le acordăm atenţie mai degrabă decât celor aflaţi în ţări îndepărtate. Sunt mulţi aproape de noi care nu-L cunosc pe Cristos. Niciunul care nu este misionar acasă nu poate fi misionar în străinătate. Un voiaj pe ocean sau un zbor cu avionul nu a transformat pe nimeni în misionar. În '119

inima fiecărui misionar adevărat trebuie să fie implantată o dragoste dumnezeiască pentru sufletele pierdute. Una dintre primele dovezi ale unei convertiri autentice la Cristos este dorinţa de a-L face cunoscut altora. Există o nevoie redusă de a trimite un misionar în străinătate dacă noi nu suntem dispuşi să mergem la prietenii noştri sau acasă la familie.

Lucrarea misionară începe acasă: „Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim” (Lc. 24:47). După aceasta, trebuie să mergem în întreaga lume (Fap. 1:8).

Trebuie să ne temem de faptul că mulţi baptişti independenţi, istorici, credincioşi în harul suveran, în practică au devenit baptişti primitivi. Dăm puţintel misiunilor din străinătate, dar facem puţintel şi acasă. Astăzi, adunările noastre mai depun rareori mărturii personale. Sectele ne dau de ruşine. Dacă se face vreo lucrare, o face pastorul şi alţi câţiva membri. În unele aşa-numite adunări baptiste misionare nimeni nu mai mărturiseşte pe Cristos celor pierduţi.

Părinţi care mărturisesc creştinismul nu mărturisesc nici măcar copiilor lor. Foarte puţini oameni se mai convertesc în adunările noastre, pentru că majoritatea membrilor adunărilor sunt răzvrătiţi faţă de Marea Trimitere. Ei au uitat că Cristos le-a spus să predice Evanghelia în lume. (Mc. 16:15). Ei par să creadă că Trimiterea spune să predici Evanghelia în adunare duminică dimineaţă şi duminică seară şi să laşi lumea să meargă în iad. Dacă nu ne recuperăm zelul evanghelistic, în curând vom fi fostele adunări de baptişti independenţi, istorici, credincioşi în harul suveran!

Pot tolera un baptist primitiv onest. El este consecvent: nu crede în lucrarea misionară şi, prin urmare, nu se va ocupa de aceasta. Dar mulţi baptişti misionari pretind că '120

cred în misiuni şi, cu toate acestea, nu fac misiune acasă sau în străinătate. Ei sunt inconsecvenţi! Sunt ipocriţi! Declară că sunt misionari dar, în practică, sunt baptişti primitivi!

Pentru că ne-am pierdut zelul evanghelistic am devenit reci, bătătoriţi şi ne complacem. Ne ciorovăim şi ne luptăm unii cu alţii. În starea noastră de căzuţi de la credinţă, am devenit critici cu toţi şi toate. Dezvoltăm doctrine noi; dăm o mare dovadă de imaturitate spirituală. Dacă nu ne întoarcem la lucrarea Marii Trimiteri, pe uşa noastră va sta scri cu majuscule „Ichabod”.

Lumea pierdută pune la încercare pe Isus Cristos şi Adunarea Sa. Noi suntem martori ai Lui (Io. 15:27; Fap. 1:8,22; 2:32; Lc. 24:48). Un martor este responsabil pentru a spune ceea ce ştie (Fap. 4:20). Dacă nu spunem lumii pierdute despre vestea bună a mântuirii prin Isus Cristos, suntem martori falşi înaintea lui Dumnezeu. Dacă nu spunem unei lumi pierdute că Isus Cristos mântuieşte, suntem ruşinaţi de Evanghelia Lui şi răzvrătiţi faţă de Marea Trimitere. Un om care nu este preocupat de sufletele pierdute ar trebui să fie preocupat de propriul său suflet!

16. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, pe muntele unde le poruncise Isus să meargă.

17. Când L-au văzut ei, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit.

18. Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.

Evanghelia după Matei, 28:16-20.

'121

Marea Trimitere nu a fost încredinţată lumii. Ea nu a fost încredinţată vreunei asociaţii sau convenţii; nu a fost încredinţată nici vreunui club religios sau vreunei societăţi misionare: a fost încredinţată adunării din Ierusalim şi acelor adunări care descind din ea prin succesiune. Nimeni nu are dreptul scriptural de a predica sau da învăţătură autoritară, nici cel de a boteza credincioşi decât dacă a fost autorizat de adunare să facă acestea.

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 3: AM ÎNŢELES NOI ERONAT CEEA CE CRISTOS NE-A PORUNCIT SĂ FACEM?... În Marea Trimitere, Cristos a spus: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile”. O traducere mai precisă ar spune „ucenicizaţi toate naţiunile”. Pentru acest pasaj, precum şi pentru altele, am avea nevoie să folosim sintagma „a face discipoli” (Mat. 13.52; Fap. 14:21). În Evanghelia după Ioan, 4:1, traducerea literală este „a face discipoli”.

Termenul „a învăţa”, din v. 19, este cuvântul grecesc matheteuo, care înseamnă „a discipoliza, a deveni învăţăcel”.

Termenul tradus „a învăţa” din v. 20 este altul (didasko), care înseamnă „a învăţa, a fi învăţat”.

Trimiterea cere ca adunările lui Isus Cristos să facă discipoli sau învăţăcei. Aceasta înseamnă evanghelism în sensul său deplin, nu vizează doar o întrunire de trezire spirituală sau o cruciadă în oraş. A discipoliza o persoană pentru Cristos înseamnă a o aduce în relaţia elev-dascăl. Un discipol '122

al lui Cristos ia instrucţiunile Sale autoritare (Mat. 11:29); el acceptă ceea ce spune Cristos pentru că Cristos este Cel care spune. Discipolul se supune cerinţelor pentru că Cristos este Cel care le emite. A fi un discipol real al Domnului Isus Cristos cere mai mult decât simpla învăţătură omenească: cere lucrarea specială a Duhului Sfânt a lui Dumnezeu.

Majoritatea celor care mărturisesc creştinismul nu ştiu ce înseamnă să fi discipol al lui Isus Cristos. Ei cred că aceasta nu înseamnă nimic mai mult decât a lua o decizie pentru Cristos, a te alătura unei adunări sau a fi botezat. În curentul credinţei superficiale ei au fost conduşi spre credinţa că aceasta se face în câteva momente şi cere doar o încuviinţare mintală a vreunei propoziţii religioase.

Discipolizarea nu este considerată a fi un proces de o viaţă.

Majoritatea mărturisitorilor religioşi din vremurile noastre nu sunt, de fapt, discipoli adevăraţi ai lui Isus Cristos, ci mărturisitori falşi, aflaţi în pericolul focului Iadului! În conformitate cu Biblia, cerinţele discipolizării sunt dintre cele mai grele. Domnul nostru a spus: „Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Aşadar, discipolizarea cere să părăsim totul pentru Cristos şi slujirea Sa. Potrivit lui Isus Cristos, un discipol al Său trebuie să-L iubească pe El mai presus decât pe familia sa: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Lc. 14:26).

Pentru a fi un discipol al lui Cristos, trebuie să-ţi negi tihna şi plăcerile, averile şi ţara: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Mat. 16:24). Aceasta nu se face pentru câteva zile, '123

pentru ca apoi să renunţi. „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei” (Io. 8:31). Discipolizarea cere nu numai credincioşie, ci şi rodnicie: „Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei” (Io. 15:8). Atunci când ai făcut mărturisirea religiozităţii tale, ţi-a spus predicatorul că ţi se cer aceste lucruri? În lumina acestor adevăruri, eşti un discipol real al lui Cristos?

Da, mulţi au înţeles greşit ce ne-a poruncit Cristos să facem. El nu ne-a poruncit să ieşim şi să mântuim suflete prin regenerarea decizională 55. Numai Dumnezeu poate mântui un suflet. Cristos nu ne-a poruncit să ieşim şi să-i punem pe oameni să ia decizii pe baza persuasiunii omeneşti şi a manipulărilor psihologice. Mai degrabă el a spus că noi trebuie să facem discipoli învăţându-i pe oameni lucrurile lui Dumnezeu. Marea Trimitere nu spune să ieşim şi să-i determinăm pe oameni să se alăture adunării noastre. Nu poţi fi un membru botezat al adunării până când nu ai devenit discipol. Nici nu ne spune Domnul să ieşim şi să organizăm adunări, să-i aliniem lucrării noastre, să-i învăţăm să susţină bordurile, şcolile şi alte lucrări confesionale pentru ca să dobândească laudele conducătorilor de la cartierul general! În Marea Trimitere nu există poruncă adresată adunărilor pentru a face mărturisitori falşi şi ipocriţi. Când îi facem pe oameni să ia decizii, mai degrabă decât să devină discipoli, aceasta este ceea ce facem. Evanghelismul modern eşuează în a îndeplini Marea Trimitere, căci el duce spre luarea de decizii, nu spre facerea de discipoli. De aceasta Curentul liberal care afirmă că nașterea din nou are loc ca urmare a unei decizii pe care omul o ia pentru Cristos. N. ed.

55

'124

sunt pline adunările de mărturisitori falşi şi ipocriţi.

Dumnezeu să ne ajute! Cât de multe adunări baptiste sunt pline cu credincioşi doar cu numele, care nu ştiu nimic despre a fi discipoli ai lui Isus Cristos. Aceşti oameni nu părăsesc totul pentru Cristos; ei nu-şi refuză tihnă şi plăceri, nu perseverează în sfinţenie, nu sunt rodnici, ci sunt discipoli denumiţi în mod greşit în acest fel!

Dar cum poţi face ca un om să devină discipol al lui Cristos? Începe prin a-i predica Evanghelia: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Mc. 16:15). Aceasta este porunca lui Isus Cristos pentru toate adunările Sale. În Evanghelia după Marcu, 1:15, Mântuitorul nostru a spus: „pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Cei care se pocăiesc de păcatele lor şi cred în Evanghelie au intrat în şcoala lui Cristos şi au devenit discipoli.

Trebuie să-i facem discipoli învăţându-i în continuu din Cuvânt, în timp ce Duhul Sfânt îi învaţă lăuntric. Pe baza unei asemenea învăţături ei vor ajunge să se vadă păcătoşi înaintea lui Dumnezeu prin natura, practica şi alegerea personală. Ei învaţă să-L cunoască pe Cristos ca Mântuitor şi Domn şi ajung să vadă că pacea, iertarea, neprihănirea, viaţa, mântuirea, toate sunt prin Cristos. „În Proroci este scris: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine” (Io. 6 :45).

Cei care sunt învăţaţi aşa vor fi aduşi la credinţa în Cristos, la despărţirea de toate, de dragul Său, la îndurarea a toate pentru gloria Lui şi la urmarea Lui oriunde i-ar conduce.

Adunarea nu trebuie să restrângă cunoaşterea lucrurilor lui Cristos pentru sine însăşi. Nu trebuie să închidem această cunoaştere în interiorul adunărilor baptiste.

Creştinismul este o religie pentru toţi oamenii din toate '125

popoarele. El nu este doar pentru evreii împrăştiaţi printre Neamuri, ci pe Neamurile însele din toate popoarele. Evreii Îl aşteptaseră pe Mesia pentru a duce mântuire naţiunii lor.

Cu toate acestea, Cristos a însărcinat adunarea evreiască să ducă Evanghelia la toate popoarele. O, cât de mult Îl laud pe Dumnezeu, pentru „că, adică, Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus, prin Evanghelia aceea” (Ef. 3:6). Înainte de timpul scrierii versetelor din Matei, 28:19,20, adunarea operase sub o trimitere limitată şi temporară care nu permitea ca Evanghelia să fie predicată Neamurilor (Mat. 10:5,6). Dar în Matei, 28:19,20, trimiterea limitată s-a vărsat într-o Trimitere mondială care va dăinui veacuri. Expresii de genul „toate popoarele” (Lc. 24:47), „toată lumea” (Mc. 16:15), „până la marginile Pământului” (Fap. 1:8) revelează că Evanghelia trebuie să fie vestită fiecărei persoane din lume, în fiecare generaţie, până la revenirea lui Isus pentru a-Şi lua Adunarea. Mesajul mântuirii trebuie predicat tuturor oamenilor fără excepţie.

Trebuie să facem tot posibilul pentru ca toate popoarele să devină popoare creştine. Cristos înfiinţează în lume o şcoală şi ne porunceşte să transformăm popoarele în învăţăceii Săi.

Noi toţi trebuie să mărturisim că în calitate de membri ai adunărilor Domnului am eşuat mizerabil să îndeplinim Marea Trimitere. De fapt, am trimis Evanghelia la foarte puţine popoare. Foarte puţini oameni din întreaga lume sunt adevăraţi creştini. Am eşuat în a-L asculta pe Domnul nostru!

'126

ÎNTREBAREA NR. 4: AM ÎNŢELES NOI ERONAT IMPORTANŢA BOTEZULUI?...

Să dăm atenţie frazei: „...botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aceasta nu înseamnă că Adunarea trebuie să boteze toate popoarele, căci termenul „popoare” sau „neamuri” este de genul neutru, în timp ce „îi” este de gen masculin. Cei care au devenit discipoli prin predicarea Evangheliei trebuie să fie botezaţi pe baza autorităţii pe care Cristos a dat-o Adunării Sale. Botezul este primul act al unui discipol născut din nou în ascultare de Domnul său. Acesta constituie mărturisirea publică de credinţă în Cristos ca Mântuitor şi Învăţător al său.

Este imposibil să explici aceste cuvinte din porţiunea de faţă a Trimiterii altfel decât prin aceea că ele spun că botezul în apă este o rânduială exterioară care trebuie administrată tuturor celor care se alătură Adunării Sale. În I Corinteni, 12:13 apostolul Pavel consideră că botezul în apă este esenţial pentru calitatea de membru în adunare: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh” 56. În afara acestui rit de iniţiere, nimeni nu poate fi membru al adunării.

Nu poţi fi adăugat adunării fără botezul în apă. „Cei ce au Marea parte a teologilor protestanți interpretează acest verset ca însemnând actul nașterii din nou, prin care Duhul Sfânt îi introduce, printr-un botez mistic, pe credincioși în Biserica universală. Nici acest verset, nici contextul său, nici vreun alt pasaj din Noul Testament nu susține o astfel de interpretare. Sensul versetului este că toți cei care se botează, intrând prin aceasta într-o adunare locală, sunt conduși de același Duh spre a face mărturisirea publică în apa botezului. Cartea Botezul în Duhul de Mark Fenison, disponibilă la Editura Gratia Dei, Cluj-Napoca, tratează în detaliu acest subiect. N. ed.

56

'127

primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete” (Fap. 2:41). Cei trei mii convertiţi în ziua Cincizecimii au fost adăugaţi de Domnul la adunare după botezul în apă. Botezul este parte din discipolizare. Nu poţi fi discipol al lui Cristos dacă nu eşti dispus să faci primul lucru pe care Cristos l-a poruncit fiecărui discipol să-l facă. În vremurile Noului Testament, atunci când un om credea, el era botezat aproape imediat. Isus Cristos a spus: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mc. 16:16). Petru a spus celor convertiţi în ziua Cincizecimii să se boteze chiar în ziua aceea (Fap. 2:38). Eunucul a fost botezat de Filip chiar în ziua în care a crezut din toată inima sa în Isus Cristos (Fap. 8:36-38).

Temnicerul şi casa lui au fost botezaţi chiar în noaptea în care s-au convertit (Fap. 16:31-33). De îndată ce Lidia a crezut, a şi fost botezată (Fap. 16:14,15). Observă în special Fapte, 18:8: „Dar Crisp, fruntaşul sinagogii, a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui. Şi mulţi dintre corinteni, care auziseră pe Pavel, au crezut şi ei şi au fost botezaţi”.

Botezul este foarte important; nu este o rânduială neesenţială. Cei care pretind că sunt credincioşi şi refuză botezul au respins planul lui Dumnezeu: 29. Şi tot norodul care l-a auzit, şi chiar vameşii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan; 30. dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.

Evanghelia după Luca, 7:29,30.

Asemenea oameni nu sunt prietenii Cristosului care a poruncit ca credincioşii să se boteze: „Voi sunteţi prietenii '128

Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu” (Io. 15:14). Ei nu s-au îmbrăcat cu Cristos: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos” (Gal. 3:27). Ei nu au un cuget bun, pentru că un cuget bun cere omului să se boteze: „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţare de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Cristos” (I Pet. 3:21).

Evangheliştii moderni, în cruciadele lor de o săptămână, pe tot cuprinsul unui oraş, nu accentuează botezul. Eu au ca ţintă doar să se asigure că obţin „luarea unor decizii pentru Cristos”, apoi lasă ca oamenii să aleagă o adunare după preferinţă… sau niciuna, în anumite cazuri. Ei nu sesizează conexiuni între botez şi calitatea de membru într-o adunare. Aceasta demonstrează din nou că ei conduc spre luarea de decizii, nu spre facerea de discipoli. Marii evanghelişti caută să îndeplinească doar faza întâi din Marea Trimitere, în timp ce ignoră celelalte două din întreita Trimitere. Dacă în Marea Trimitere ei ar accentua botezul şi calitatea de membru în adunare în mod corespunzător, atunci s-ar goli întrunirile de cruciade. Cei care participă la întruniri unionale sunt din toate confesiunile şi ei sunt în dezacord cu privire la modul, subiecţii şi scopul botezului.

Unii văd prea multe lucruri despre botez în cuvintele Marii Trimiteri. Ei transformă botezul într-un sacrament al harului şi mântuirii. Ei pretind că trebuie să fii botezat de unul dintre slujitorii lor pentru a fi regenerat şi a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. O asemenea învăţătură face ca persoana care botează să fie mântuitorul celui botezat, şi nu Isus Cristos. Botezul exterior nu este absolut necesar pentru mântuire, după cum ne arată cazul tâlharului pocăit. Simplul '129

botez în apă nu conferă niciun beneficiu dacă lipseşte adevărata credinţă în Cristos, căci şi Simon magul a crezut cu mintea sa şi a fost botezat, dar s-a dus în Iad! Alţii văd în Marea Trimitere porunca de a practica stropirea pruncilor şi, făcând aceasta, ei admit prunci în societăţile lor religioase. În Marea Trimitere nu există porunca de a boteza bebeluşi. În Biblie nici nu există bebeluşi botezaţi. În Marea Trimitere, Domnul nostru ne-a spus să botezăm discipoli, nu prunci necredincioşi, inconştienţi. Cât priveşte botezul pruncilor, Marea Trimitere păstrează tăcerea, ea nu pune responsabilitate asupra adunării sau a slujitorilor săi pentru a o practica.

Formula baptismală pentru acest veac se vede în această Mare Trimitere. Botezul trebuie administrat în Numele Trinităţii: „...botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Pe baza autorităţii acestor trei Persoane dumnezeieşti care, la botezul lui Cristos, au aprobat, toate, administrarea acestei rânduieli. Persoana care este botezată confirmă doctrina Trinităţii şi revelează egalitatea din sânul Dumnezeirii. Noi suntem botezaţi nu în Numele, ci spre Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, care arată desluşit că Cei Trei sunt una (I Io. 5:7).

Nu pot accentua suficient că a beneficia de această ceremonie în Numele Trinităţii este un jurământ de supunere sau un angajament de devoţiune faţă de Ei. A fi botezat pentru cineva înseamnă a-l recunoaşte public ca învăţător şi legiuitor. Evreii erau botezaţi pentru Moise (I Cor. 10:2).

Aceasta înseamnă că ei primeau sistemul predicat de el şi-l recunoşteau ca legiuitor al lor. Pavel i-a întrebat pe corinteni: „În numele lui Pavel aţi fost botezaţi voi?” (I Cor. 1:13.) El voia să întrebe dacă ei fuseseră dedicaţi lui Moise prin acest '130

rit, căuta să arate corintenilor prin aceste cuvinte că la botez ei se dedicaseră lui Dumnezeu. Botezul este o consacrare solemnă în slujba binecuvântatei Trinităţi.

ÎNTREBAREA NUMĂRUL 5: AM ÎNŢELES NOI ERONAT PORUNCA DE A ÎNVĂŢA PE ALŢII CEEA CE NE-A PORUNCIT CRISTOS?...

Cei care sunt discipoli botezaţi trebuie să fie învăţaţi de adunare: „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Mat. 28:20.) Discipolii botezaţi trebuie învăţaţi întrucât tocmai au început cursul vieţii creştine. Ei trebuie instruiţi lucrurile pe care le-a poruncit Cristos pentru a trăi o viaţă de ascultare de învăţăturile Sale. Accentul nu cade atât de mult pe învăţătură, cât pe respectarea poruncilor Lui. Există o diferenţă serioasă între a învăţa pe un om pentru a şti şi a învăţa pe un om pentru a respecta lucrurile poruncite. Datoria Adunării este aceasta din urmă, întrucât Adunarea trebuie să fie stâlpul şi temelia adevărului (I Tim. 3:15).

Adunarea locală este responsabilă înaintea Domnului pentru această slujire prin învăţare. Este singura instituţie care are autoritatea de a face această lucrare. Fapte, 13:1, vorbeşte despre anumiţi învăţători din adunarea din Antiohia. În Epistola către efeseni, 3:10, Biblia spune că Adunarea trebuie să facă cunoscută înţelepciunea felurită a lui '131

Dumnezeu în acest veac. Cu privire darurile spirituale pe care Cristosul înălţat le-a dăruit Adunării, Pavel a declarat: 11. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12. pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos.

Epistola către efeseni, 4:11,12.

De aceasta una dintre calificările unui păstor în I Timotei, 3:2, este aceea de „a fi în stare să înveţe pe alţii”.

Adunarea este limitată la a da învăţătură privitoare la toate lucrurile pe care le-a poruncit Cristos. Ea nu trebuie să predice invenţii omeneşti sau doctrine ale oamenilor, ci învățăturile lui Cristos. Ea nu are libertatea de a lăsa afară ceva din ceea ce Cristos a dat ca învăţătură pentru binele Adunării Lui. Ea trebuie să-şi înveţe membrii să respecte toate lucrurile poruncite de Cristos. Nu va sosi niciodată vremea în care vreo porţiune din învăţăturile lui Cristos să fi devenit învechite sau neadevărate, necorespunzătoare sau inutile.

Nimic nu ar putea fi mai clar din Marea Trimitere decât faptul că Isus Cristos va fi prezent cu o adunare care îndeplineşte Marea Trimitere. Ia aminte la aceste cuvinte: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Cristos a promis prezenţa Sa personală adunării care este angajată în discipolizarea altora şi în respectarea poruncilor Sale. Dar ce se întâmplă cu adunarea care nu îndeplineşte Marea Trimitere? Isus Cristos nu este prezent cu asemenea adunare (Apoc. 3:20) şi va îndepărta curând sfeşnicul din locul lui (Apoc. 2:5).

'132

Mântuitorul nostru este prezent cu adunarea care ascultă de El în toate zilele. El este prezent cu membrii săi la amvon sau în temniţă, în zile bune şi în zile rele, în zile de iarnă şi în zile de vară, în zile de succes şi în zile de eşec, la tinereţe şi la bătrâneţe, în zilele vieţii şi în ziua morţii.

Cristos este prezent cu Adunarea Sa pentru a-i da succes în slujire. El va fi prezent cu ea până când nu va mai fi discipolizare, botez şi edificare prin instruire creştină.

Adunarea se va bucura de prezenţa spirituală perpetuă a lui Cristos până la sfârşitul veacului. Aceasta înseamnă că pe Pământ va trebui să fie adunări adevărate şi slujitori adevăraţi care vor respecta rânduielile lui Cristos până la a doua Sa venire. Atunci prezenţa Sa spirituală va deveni una vizibilă. În Apocalipsa, 1:13, Îl vedem pe Cristos în mijlocul adunărilor şi eu sunt convins că nu a trecut nici măcar o zi sau o oră din primul secol în care El să nu fi lucrat în adunările Sale de pe Pământ şi prin ele.

Eşti un discipol al lui Isus Cristos? L-ai urmat pe Domnul, botezându-te biblic? Eşti membru în Adunarea întemeiată de Isus? Respecţi tu în adunarea pe care o frecventezi toate lucrurile pe care le-a poruncit Cristos?

'133

CUPRINS

Capitolul I: MEDITAŢII ASUPRA MISIUNII.……………. 1 Capitolul al II-lea: AMINTIRI DESPRE MISIUNI.……… 12 Capitolul al III-lea: MANDATUL MISIUNILOR .………..24 Capitolul al IV-lea: OAMENII ŞI MISIUNILE ..………… 35 Capitolul al V-lea: METODELE MISIUNILOR .………… 48 Capitolul al VI-lea: MESAJUL MISIUNILOR ..………… 59 Capitolul al VII-lea: BANII ŞI MISIUNILE …………….. 69 Capitolul al VIII-lea: MOTIVELE MISIUNILOR .……… 81 Capitolul al IX-lea: MISIONARI TRIMIŞI DE ADUNĂRI .………………………………………… 94 Capitolul al X-lea: AM ÎNŢELES NOI ERONAT MAREA TRIMITERE?… ………………………………….. 108

'134

Cărți gratuite disponibile la Fundația Mantachie: ✦Predici cu har de Charles H. Spurgeon ✦Falsa trezire de Mark Fenison ✦Mișcarea ecumenică de Raul Enyedi ✦Doctrina biblică a alegerii de Charles D. Cole ✦Urma sângelui de James M. Carroll ✦Trupul lui Cristos de Charles Hunt ✦AnaBaptiștii de Raul Enyedi ✦Îndrumător pentru o adunare baptistă de J. E. Cobb ✦Ecclesia-Adunarea de B. H. Carroll ✦Botezul și Cina: Taine sau rânduieli de Mark Fenison

Pentru comenzi, contactați-ne la adresa: Fundația Mantachie - O voce baptistă str. Izvor nr. 3 Bocșa, 325300 Caraș Severin România sau e-mail: raule@xnet.ro tel: 0721262013 www.abaptistvoice.com

Cine suntem?

O voce baptistă în România (Fundaţia Mantachie) reprezintă lucrarea de tipărire şi distribuire de literatură gratuită a Adunării baptiste Harul Suveran din Bocşa alături de alte adunări surori, de aceeaşi credinţă şi practică. Adunările noastre descind din prima adunare pe care Domnul Isus Cristos a zidit-o în timpul lucrării Sale pământeşti. Înaintaşii noştri au existat în toate veacurile printre montanişti, novaţieni, donatişti, paulicieni sau waldenzi, fiind cunoscuţi în general sub numele de anabaptişti. Noi insistăm asupra doctrinei şi practicii biblice, credem în independenţa fiecărei adunări baptiste nou testamentare şi în separarea acesteia faţă de stat şi de orice organizaţie religioasă omenească (cum ar fi denominaţiile, comunităţile, uniunile de biserici, etc).