Jurnalul Răului by Editura Herg Benet

2011

© 2011 Lucian Mareș © 2011 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie Herg Benet Publishers Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România www.hergbenet.ro editor@hergbenet.ro Ilustrație copertă: Lucian Mareş Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MAREȘ, LUCIAN Jurnalul Răului / Lucian Mareș. Bucureşti: Herg Benet, 2011 ISBN 978-606-92893-5-8 821.135.1-31 Tipărit în România

Jurnalul Răului de Lucian Mareș

Nota redactorului: Jurnalul Răului™ este un produs al societăţii de tranziţie. Jurnalul Răului™ deschide noi perspective şi oferă noi alternative. Jurnalul Răului™ este util tuturor celor ce au avut îndoieli și s-au întrebat dacă e bine ce se întâmplă în jur. Jurnalul Răului™ foloseşte fragmente din manuscrisul nepublicat Caietul Roxanei (1997) de Ştefan Bolea. Pentru o cursivitate sporită a textului, fragmentele din acest manuscris nu vor fi scoase în evidenţă prin citate sau note. De asemenea, autorul dorește să mulțumească tututor celor care au contribuit într-un fel sau altul la această lucrare, în special: Bolea, Loredana, Kirus și Traian; și, de asemenea, să le mulțumească tuturor celor ce i-au scuipat sau i-au lins în vreun fel orgoliul.

Partea I „Cunoaşte ceea ce este în fiinţa ta, şi ceea ce îţi este ascuns îţi va fi descoperit, căci nu este nimic ascuns care să nu se arate.“ (Evanghelia după Toma)

În viaţa mea nu am tras linii în calendar. Nu pot să definesc clar unde şi când a început totul…

Despre acceptarea a ceea ce eşti; natura învăţăturii; cheia înţelepciunii; puterea de a spune NU; minciuna ca adevăr universal acceptat; conformism; despre temperament coleric şi izbucniri violente. Cert este că sunt un ticălos. De curând mi-am dat seama. Sunt ticălos, neserios şi lipsit de virtuţi. Sunt ceea ce alţii numesc „rău“. Dar… Totul e discutabil… A accepta acest fapt e un prim pas spre ELIBERARE. Eliberarea unor concepţii. Omorârea unor clişee. O revoluţie a minţii! Sunt lucruri care mai demult îmi plăceau. Dar acum sunt

Lucian Mareș

reticent față de ele. Dorințele și visele fiecăruia se modifică în așa hal încât, dacă privești în spate, e greu să te mai recunoști. Erai copil. Doreai altceva. Acum ți se pare absurd. Există o foame în fiecare. O foame care se schimbă. Acum VREAU altceva. Întotdeauna vreau. Iar când sunt obosit de atâta dorință, pur și simplu îmi induc o stare de apatie. Mă mint că nu mai doresc nimic. Și mă mint foarte bine. Deseori doresc doar să adulmec. Nu consum. Mă apropii și adulmec. Simt și consum mental ceea ce mai demult mi-ar fi oferit o mare voluptate. Simt că devin tot mai înțelept, bag pula! Câteodată totul pare atât de simplu... Mă gândesc la vremurile de demult, când credeam că ar putea exista şi o altă cale. Nu pot să spun că mă simt pierdut, ci mai degrabă sunt convins de faptul că m-am regăsit. Adevărata mea natură... cea de primată adaptată unei societăţi tehnologice… Pretinsa umanitate din noi nu este decât o negare a naturii animalice, iar tot răul şi nefericirea oamenilor se trage de aici, din refuzul de a accepta această nouă ordine pe care EU vin să o ofer. Sunt un deschizător de drumuri. Am ştiut asta din clipa în care i-am spus educatoarei din grădiniţă că e o vacă limitată, imbecilă şi mediocră. Îi făceam scandal şi nu o lăsam să-şi ţină lecţia. De ce aş fi lăsat-o? Voia să ne dreseze pe toţi ca pe nişte animale de circ. Nu puteam să batem din palme ca focile alea cretine ce se joacă cu mingea ca să amuze proştii... Tot ce trebuie să ştii este deja în tine! Nimeni nu are nevoie de toţi acei educatori care vor să mutileze oamenii şi să-i programeze să gândească similar. Unii pur şi simplu sunt altfel! Referitor la gândirea uniformă a oamenilor, m-a întrebat

Jurnalul răului

cineva odată – de ce oamenii sunt proşti? Pentru că se nasc ei aşa? I-am răspuns că unii, da, se nasc proşti, dar cei mai mulţi devin proşti de-a lungul vieţii. Şi încă de tineri! Educaţia îi prosteşte. Îi îndobitoceşte şi îi dresează. Nu-mi place ce se întâmplă cu oamenii şi sunt destul de sceptic în ceea ce priveşte educaţia. Am văzut mulţi oameni deştepţi, promiţători, care aveau ceva frumos de oferit lumii, dar s-au dus la şcoală şi s-au tâmpit. După ani şi ani de educaţie şi dresaj intelectual sclipirea aia din ochi le-a dispărut. Parcă erau morţi pe dinăuntru... Am vorbit cu un prieten. I-am spus că totul e o minciună. El îmi răspunde că asta nu e decât vârful! Nu sunt eu singurul „optimist“. Mi-a spus să intru în concret şi să văd câtă viermăraie e. Într-adevăr, e facil să priveşti doar în jur şi să vezi minciună. Dar asta e nimic faţă de cazurile particulare, de minciuna fiecăruia în faţa oglinzii lui, în faţa mea sau a celorlalţi. Generalizarea are rolul pervers de a ascunde mizeriile concretului. Dacă te apleci asupra unui subiect şi-l diseci fără milă, realizezi că fetidul care descrie cel mai bine situaţia e un termen atât de moale… Spunem că „Oamenii sunt proşti!“ şi ne rezumăm la atât. Ne resemnăm cu acest gând dar, când privim un caz particular al prostiei generale, ne speriem. Mulţimea ne salvează. Poate şi din cauza asta omul se simte mai bine în comunităţi cât mai numeroase pentru că altfel imaginea colcăielii din fiecare va duce la debilitarea întregii mici comunităţi. Mulţimea ne protejează: „Proşti să fim, dar măcar uniţi!“ Am un temperament coleric. În general sunt o fire introspectivă, calmă, liniştită, dar câteodată explodez cu o aşa putere încât ceva în jurul meu întotdeauna se sparge. Mă întreabă lumea – de ce sunt aşa violent? De ce sunt agitat şi nu-mi găsesc liniştea, de ce întotdeauna vreau să mă

Lucian Mareș

lupt cu cineva, vreau să distrug ceva, vreau să dobor o nouă limită? De ce nu accept ordinea din jurul meu, de ce nu sunt şi eu ca ceilalţi: simplu, calm, mulţumit, liniştit? Eu aş adăuga: monoton, redundant, gol, paralizat, mort? De ce? De ce aş fi? Sângele curge în noi pentru a ne trăi viaţa. În mine sângele curge mai repede decât în ceilalţi. Sunt plin de energie şi viaţă. Un adevărat temperament războinic. E ceva cu care oamenii ar trebui să se mândrească ... Dar de ce toţi vor să îi facă pe ceilalţi să se nască, să trăiască, să mănânce, să bea, să se cace, să se fută, să voteze, să muncească, să se căsătorească şi să moară ca ei? De ce? Unii pur şi simplu… sunt altfel! Dar totuşi, de ce sunt eu câteodată atât de violent? Se spune că o vorbă inteligentă e mai eficientă decât o mie de palme. Dar câteodată o palmă face mai mult decât o mie de vorbe inteligente. Iar asta se întâmplă mult mai des decât ne place nouă să credem! Despre o presupusă boală; fostul meu psiholog; eliberarea lui prin durere; ce este adevărul; teama de adevăr; hormonii de primăvară; şi despre suficienţa, răutatea şi mediocritatea oamenilor. Mai demult încercam să vindec această presupusă boală, dar mai mult ca sigur că mă aflam pe un drum greşit! Şi când spun asta, mă gândesc la fostul meu psiholog cu care îmi plăcea să discut nimicuri. Sau cel puţin, dacă ar mai fi trăit, mi-ar spune acelaşi lucru cu specifica-i imbecilitate genială, de care a dat întotdeauna dovadă: „Nu există boală care să nu poată fi vindecată.“

Jurnalul răului

Ce cretin! Totuşi... poate avea dreptate. Nimeni nu m-a putut vindeca deoarece eu nu aveam nici o boală. Îmi negam adevărata fire. Singurul lucru cu adevărat inteligent pe care l-a spus a fost cu o clipă înainte de a-i înfige pixul în cap. Mi-a spus că fiecare are nebunia lui. Auzind a mia oară vorbele acestea, atât de profunde şi totodată atât de ieftine, mi-am dat seama că el nu poate ajunge mai departe de atât. Doctorul acela, pe care-l consideram ca având o inteligenţă peste medie, care câteodată dădea semne că m-ar înţelege în profunzimea naturii mele, nu avea suflet! El nu era un suflet, ci un creier care analizează, spune, vorbeşte, dă răspunsuri şi generează întrebări exact ca o maşină. Poate cândva a avut suflet, dar în timp acea scânteie s-a stins în el, mintea luând locul inimii, luând locul inspiraţiei şi instinctului. A fost de datoria mea să-l eliberez! Mai demult voiam să mă detaşez definitiv de grilele educaţionale pentru a putea căuta, pentru a putea privi „adevărul“ în ochi. Acela care acceptă ordinea dinainte stabilită şi impusă de alţii, uitând să-şi exploreze trăirile interioare, nu va găsi niciodată adevărul. Să fim sinceri! Adevărul este istoria? Adevărul este realitatea? Ambele put! Ambele prezintă omul drept o fiinţă monstruoasă, abjectă, animalică, animată de pasiuni de nimic, de dorinţe murdare şi de atitudini criminale. Adevărul este firea animalică a omului. Adevărul este ceea ce neagă toţi, căci toţi trăiesc în minciună şi toţi încearcă să ascundă adevărul. Acesta să fie adevărul? Cert este că totul porneşte din îndoială! Când te întrebi ce este adevărul, eşti cuprins de îndoială şi ştii că eşti cel mult capabil să judeci asupra adevăratei tale naturi… Dar în experienţa mea de viaţă, am învăţat un lucru bun, util, şi cu ade-

Lucian Mareș

vărat practic – când te îndoieşti de ceva, foloseşte forţa brută! Funcţionează întotdeauna. Pe orice cale o luăm, orice raţionament urmăm, ajungem în acelaşi loc. Violenţa, durerea, crima, cruzimea, perversiunea, viciul, sângele, animalitatea şi instinctul. Ascultă-ţi instinctul, căci acela îţi este Adevărul! Este foarte greu să scapi de normele educaţionale în care ai fost închis cu brutalitate, dar odată ce ai obţinut libertatea îţi dai seama că nimic nu te mai poate întoarce din drumul glorios al devenirii personale. O tipă mă sună să-mi spună că e îndrăgostită de prietenul ei, şi să mă întrebe ce cred eu despre asta. Ce sfat aş putea să-i dau eu, deoarece nu a mai fost îndrăgostită atât de tare ca acum şi i-e frică de asta. M-am simţit oarecum flatat. Credeam că nimeni în afara mea nu-mi înţelege cu adevărat înţelepciunea. Toţi suntem înţelepţi în sinea noastră, dar rareori ne şi apreciază cineva. A făcut bine că m-a întrebat pe mine. Eu, Zeul Viu al Înţelepciunii! I-am zis să se ducă şi să se fută cu el în clipa asta! Nu are sens să discute sentimentele atâta vreme cât le simte. Ea îmi răspunde că nu se poate apăra în faţa lor şi nici nu ştie dacă merită să se îndrăgostească mai departe sau nu. Nu ştie dacă trebuie să se lase dusă de val… şi nici nu poate să comande unor asemenea lucruri… Discuţiile astea sunt fără sens! Trebuie să trăieşti mai întâi şi abia apoi să desfaci în cuvinte trăirile. În sentimente nu există logică sau lege. În sentimente, sentinţa se dă înainte şi judecata după! De ce vrea să afle totul, să filtreze cu mintea ei lucruri pe care încă nu le-a simţit? De unde provine teama şi de unde nevoia de a-ţi lua măsuri de precauţie înainte de a experimenta, a priori? E absurd. Drumul inimii este un drum solitar. Nimeni nu-i poate da sfaturi în această privinţă.

Jurnalul răului

Şi când spun asta, mă refer la sfaturi, nu la păreri! Păreri poate să aibă oricine şi nu folosesc nimănui. Nici măcar celui ce le are. O părere în plus sau în minus e totuna. A-ţi da cu părerea înseamnă a nu cunoaşte. Şi totuşi, mulţi oameni debusolaţi se ghidează după păreri. După părerile altora. Ce prostie! Sfatul meu a fost bun, dar din păcate nu asta aştepta. Ea nu voia sfaturi, ea nu voia păreri. Ea nu voia nimic din ce puteam eu să-i ofer, nimic din ce putea cineva să-i ofere. Ea voia să ştie gustul unui fruct necunoscut înainte de a-l gusta. I-am zis „du-te şi fute-te cu el. E frumos, e soare, e primăvară şi simţi că-l iubeşti. Du-te cu el... nu vorbi cu mine lucruri pe care, şi dacă ţi le spun, nu le înţelegi atâta vreme cât nu le-ai trăit măcar o dată.“ Dar ea era proastă, aşa cum intuisem. Aştepta să o încurajez şi să îi spun alte nimicuri imbecile, care ar putea să îi ridice moralul şi totodată să-i justifice ezitările şi suferinţa tacită în care se complace. Cum poţi să ajuţi oamenii când ei sunt proşti şi nu înţeleg? Primăvara, hormonii somnolenţi se trezesc şi-şi cer dreptul la viaţă. Cred că e timpul ca o nouă femeie să intre în viaţa mea. Nu ştiu cine şi cum, şi nici nu cred că mai am energia şi teatralitatea să mai cuceresc una. Dar e nevoie de aşa ceva. Apoi începe lungul şi plictisitorul şir din viaţa mea de zi cu zi. Oare voi întâlni mâine femeia cu care îmi voi petrece restul vieţii? Ar fi destul de comic. Să fiu propovăduitorul misoginismului crunt şi al dispreţului faţă de femeie şi mâine să o văd şi să uit de toate. Ar fi interesant. Mi-am tras o labă faină azi… De ce aceste reguli cretine, când lucrurile ar putea fi altfel? De ce nu pot fi toţi oamenii sinceri unii cu alţii? Pe lângă

Lucian Mareș

răutatea latentă a tuturor oamenilor, mai sunt şi mediocri, suficienţi. În fond, răutatea se naşte din prostie. Prostia este un handicap al spiritului, iar răutatea una din consecinţele ei. Demonul, în genere, nu reprezintă altceva decât lipsa divinităţii, iar această lipsă a divinităţii este cel mai clar accentuată în imperfecţiune, urâţenie şi prostie. Oamenii pot fi judecaţi foarte uşor după cele mai mici aparenţe. Chiar dacă uneori ai vrea să crezi că omul e necuantificabil, realizezi că rareori te înşeli asupra lui. Lipsa discernământului elevat este cel mai malefic criminal. Despre scriitori și felul lor pervers de a fi; portrete ale realității; de ce scriu eu și în ce constă adevărata experiență. Cititul cuminţeşte nu pentru că te învaţă foarte multe, ci doar pentru că te ţine ocupat! Asta am învăţat-o de la Kirus. În clipele în care se închidea în casă să citească, se castra psihic aşa cum s-a castrat fizic boul de Origene. Din tot potenţialul pe care îl avea el, de ce preferă să ucidă viaţa în el însuşi, să se ascundă şi să-şi autodevoreze sufletul citind isprăvile imaginare sau filosofiile răstălmăcite ale unor indivizi care probabil nu-i ajungeau nici până la pulă? Nu ştiu ce urmăreşte, dar când s-a apucat de scris am simţit un fel de teamă. Oamenii ca el sunt cei mai periculoşi... De ce scrii? Ce întrebare! De ce mănânci? De ce te pişi? De ce bei? De ce te culci? De ce îţi faci laba? De ce te uiţi la televizor? Pentru că eşti banal! Nu toate întrebările au răspunsuri. Dar dacă vrei musai, îţi găsesc eu.

Jurnalul răului

De ce scriu eu? De ce scrie Kirus? De ce scrie Bolea, de ce scriu alţii, când lumea ar fi mai fericită fără ideile lor împuţite? De ce să răpeşti oamenilor fericirea de a asculta manele cu sonor la maxim pe fondul unui atare sentiment şi etilism transfigurator-extatic? De ce îmi vine să vă castrez pe toţi? De ce îmi vine să înființez abatoare? De ce consider că Stalin, Hitler şi Pol Pot nu s-au străduit destul? De ce nu o să vă răspund niciodată, idioţilor? Pentru că nu aţi putea înţelege! Şi înainte de toate, de ce citeşti ceea ce scriu eu? Decompoziţia, deconstrucţia. Modul în care te transformi în mii şi mii de bucăţi, trăiri şi senzaţii fragmentare, pe care apoi încerci să le îmbraci în cuvinte. Te spargi voit în faţa cuiva şi-l laşi pe el să culeagă cioburile, în timp ce tu de undeva priveşti spre a înţelege. Ce anume îl atrage? De ce anume se fereşte? De ce se teme? Oare şi el se va sparge? Nu poţi cunoaşte un om dintr-un test grilă. Sinuciderea mentală – un mic sacrificiu ce trebuie să-l facem în numele cunoaşterii celuilalt. Dar de ce vreau să îi cunosc? E cumva aceeaşi curiozitate pe care am avut-o de mic, când obişnuiam să tai carnea spre a găsi sufletul ascuns în ea? Dialog, nonsens. Vorbesc nonsensuri, dar o fac pentru a cunoaşte. Mă îndop cu fructul oprit al cunoaşterii, ştiind că oricum fructul nemuririi e păzit de îngeri fanatici cu săbii de foc. M-am născut pentru a experimenta şi a sonda. Conştientizez aceste lucruri şi le integrez în structurile logice prin care funcționez şi mă adaptez iar asta mă apropie de perfecţiune. Nu vă răzbunaţi condamnându-mă pe mine. Sunt asemeni vouă. Poate un pic prea conştient. Poate n-ar fi trebuit să mă

Lucian Mareș

las de băut... Scriitorii... Între mine şi ceilalţi e vreo diferenţă? În fond toţi scriem aceleaşi tâmpenii. Toţi pornim de la ideea că lumea trebuie reformată, reconstruită, regândită sau cel puţin văzută și zugrăvită altfel. Toţi oferim alternative, toţi conştientizăm unele lucruri sau realizăm nişte portrete prea profunde pentru consumatorii de rând ai societăţii. Dar cu ce ne încălzeşte pe noi asta, în momentul în care nu suntem capabili să atingem coarda sensibilă a unui dobitoc? Poate cântăm muzica greşită! Ne-am îndepărtat de oameni, ne-am îndepărtat de prostia lor. O totală lipsă de respect! Diferenţa între mine şi ceilalţi scriitori? N-o ştiu. Pot doar să presupun. Totuşi mă distrează modul în care încearcă cititorii să-ţi pună ştampila. Sau criticii care şi-ar manifesta şi ei orgoliul raportându-şi inteligența spermând lucruri pe care nu le mai pot înţelege. Mi-au plăcut multe lucruri inteligente la alţi scriitori. Spuneau totul într-o formă anume, mult mai literară decât cea în care zugrăvesc eu universul. Dar o făceau cu un fel de detaşare, cu o dobitocie ce mie îmi părea ironică şi asta mă îndepărta de ei. Poate aici e diferenţa. Eu o fac cu ură şi revoltă şi energie care pentru prea mulţi este insuportabilă. Creează o presiune în creier. E ceva ce eu simt în orice oră. Ciocanul care pe ei i-ar putea copleşi... Gândeşte-te. Ai citit asta. Ai ajuns până aici. Ce simţi? Eliberare? Detaşare? Apăsare? Durere? Plăcere? N-ar fi fost mai bine să-ţi dai o labă? N-ar fi fost mai bine să pocneşti pe cineva? Ai învăţat ceva nou? Ai învăţat un căcat! Mai bine fă o excursie. Du-te până la munte. Cu un autobuz „Azur“. De provincie. În care făceau minerii naveta. Şi zi-mi după aia ce simţi şi ce ai învăţat!

Jurnalul răului

Totuşi de ce nu sunt pregătiţi oamenii pentru venirea mea? Tot felul de tâmpiţi publică „cărţi realiste“. Sex, droguri, cluburi, borâtură, snobism. Pe scurt, cum definesc ei problema, scriu despre „realitate“. Asta e realitate? Asta e ÎNTUNERIC. Măcar de l-ar fi trăit. De l-ar fi simţit măcar o clipă...! Dar sunt nişte viermi care pupă funduri pentru a lovi în ceilalţi cu viziunile lor sumbre asupra realităţii. Viitori rataţi ce-şi trăiesc gloria efemeră. Oamenii vor un portret al realităţii, o altă iluzie semantică pe care să o îmbrăţişeze şi pe moment să o trăiască. Lecturând „realităţi“, au impresia că le vor trăi vreodată. Unii oameni au o cheie cu care deschid ceva acolo înăuntrul conștiinței fiecăruia, ceva ce probabil ar trebui în veci să doarmă. Dar toți dau târcoale intrării și privesc pe rând pe gaura cheii. Majoritatea nu sunt pregătiți. Aș vrea să mă înșel... e dorința mea ascunsă. Despre povești de adormit copiii; cum şi de ce mi-am incendiat eu cărţile; naşterea unui erou pe care nu l-a dorit nimeni. Mai demult îmi plăcea şi mie să mă refugiez în lectură, să caut răspunsuri sau să creez lumi în mintea mea. Încercam să fug de ce era în jurul meu, ascunzându-mă în miile de utopii pe care oricine era dispus să mi le vândă, să mi le ofere pe tavă şi, mai ales, să mi le bage pe gât! Totul pentru a mă salva, pentru a mă proteja. Probabil, dacă urmam această cale, aş fi fost mai fericit. Mai fericit? Poate. Mai împlinit? Niciodată! Într-o vreme a început să nu îmi mai placă lectura. Devenise ceva plictisitor. Monoton. Mi se părea un gest imbe-

Lucian Mareș

cil să citesc despre faptele unor eroi pe care nu i-am cunoscut niciodată sau care nici măcar n-au existat. Mi se părea o prostie să mă hrănesc cu plăsmuirile minţilor unor oameni refulaţi. Să dau un exemplu. Ploua afară și eram plictisit. Am vrut să citesc ceva nepretențios. Am căutat în larga bibliotecă și ochii mi-au căzut peste „O mie și una de nopți“. A fost odată un sultan odios, a cărui placere maximă era să fută femei. Un exeget al hedonismului, sultanul nostru în înțelepciunea-i măreață știa că futaiul adevărat nu se reduce doar la o frecție fizică. Intriga este următoarea: Un bărbat auto-determinat și puternic s-a gândit să-și satisfacă poftele firești, înfruptânduse sexual din toate gagicile bune de prin zonă, iar el, având ditamai imperiul la picioare, practic poseda un stoc nelimitat. Noaptea era pasională. Iubirea era erectă și transpirația curgea șiroaie. Surpriza cea mare apărea doar dimineața, când proaspăta binecuvântată de penisul regal era dată pe mâna călăului, care-i curma existența în apogeul fericirii ei. Treaba merge bine, până când apare o gagică care reușește să evite sexul ținându-l de vorbă pe sultan cu povești de adormit copiii. Acesta este momentul în care povestea noastră începe să degenereze, și se duce pe apa sâmbetei. Păcat. Totul începea atât de bine... În general, scriitorii sunt pervertiţi! Cine scrie sincer, scrie pentru el. Cine scrie pentru ceilalţi e pervers. O face doar pentru a urmări un scop abject, doar pentru a întinde celor nepregătiţi o capcană. O capcană a minţii. De ce aş deveni eu victima unor oameni care nu şi-au găsit împlinirea decât în minciună? Am ajuns la ideea asta în clipa în care am cunoscut nişte scriitori. Nişte scriitori adevăraţi, nişte oameni cu adevărat ta-

Jurnalul răului

lentaţi. I-am privit pe ei şi apoi am privit scrierile lor. În clipa aceea am văzut că pentru a crea ceva frumos trebuie să fii un monstru. Iar dacă nu eşti, trebuie să te transformi într-unul. Dacă visul raţiunii naşte monştri, cele mai frumoase lucruri se vor naşte din noroi! Mi-am incendiat toate cărţile. Le-am aruncat afară pe geam, am mers jos şi le-am ars pe toate în fața vecinilor din bloc, care s-au adunat în jurul focului şi priveau speriaţi, murmurând ceva de neînţeles. Era o noapte întunecoasă, iar umbrele gloatei din jurul meu se prelingeau hidoase pe blocurile din jur. În jocurile limbilor de foc, o mulţime de umbre executau un dans macabru, iar în mijlocul lor stăteam eu, tăcut, nemişcat, privind cu nişte ochi de gheaţă spre fumul gros care se ridica la ceruri. Cumva ştiam că jertfa mea avea să fie primită. Toate acele învăţături, toate acele aventuri, toţi acei eroi cu înţelepciunea sau puterea lor de nimic – au ars. Din fumul lor murdar, din flăcările lor înalte şi între acele umbre, un nou erou trebuia să se nască… Orice drum iniţiatic este plin de umbre şi demoni. Arzând totul, am dat viaţa umbrelor. Demonii erau acolo, mă priveau cu feţele lor hidoase şi imbecile, îmbrăcaţi în pijamalele alea puturoase şi şlapii ăia pe care şi-i târâie prin rahat, murmurau între ei şi cotcodăceau în linişte, şoptindu-şi unii altora cuvinte moarte, încercând să-şi ascundă privirile în întuneric. Erau hidoşi… iar eu simţeam că sunt pregătit pentru a începe... Despre sfârşitul copilăriei şi acceptarea lui şi sinceritatea ca act al cruzimii. Dar ajunge cu evocarea inutilă a trecutului! Ce-i mort, nu mai învie nici popa. Multă lume nu vrea să înţeleagă asta. Smiorcăiala nu foloseşte nimănui. Nu îmi

Lucian MareČ&#x2122;

Cuprins

Partea I ................................................................... 7 Partea a II-a ........................................................ 125 Partea a II-a ........................................................ 225

www.hergbenet.ro www.libraria.hergbenet.ro Herg Benet Publishers Bun de tipar: iunie 2011. Apărut: 2011. Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România. E-mail: editor@hergbenet.ro Tipărit în România.