Yhå¶ß.hÁÖhà Zß ½àhÖ½=à Á½=¶ß ciß ½~ÁÖ¹=à Y>ß
åYåÖjà
Liceul Teoretic International de Informatica Bucuresti
Profesor coordonator:
Iulia Visoiu
Colectivul redactiei:
Elena Andreea Sanda Iulia Visoiu Raluca Suciu Elena Irina Serban Loredana Andronache Asteptam materialele pentru viitoare pe adresa de mail :
visoiu.iulia@ichb.ro
numerele
Grafica : Adrian Serban
Anotimpurile
In padurea de argint de la marginea lumii traieste de cand se stie Batranul Timp, mesterul aiurit care nu se opreste niciodata din numarat. Batranul Timp sta intr-un palat de sticla multicolora si este inconjurat de mii si mii de ceasuri care nu se opresc niciodata din ticait si numarat. Ce se numara acolo? Printre secunde zburlite si minute zapacite, ore lenese si zile grabite, Batranul Timp numara zambetele, visele oamenilor, clipele de fericire si se asigura ca nimic nu se opreste niciodata. Intr-o dimineata vesela de toamna, Batranul Timp s-a trezit si a observat ca frunzele copacilor s-au oprit in dansul lor lin spre pamant, fosnetul copacilor a incremenit, razele soarelui au devenit transparente ca gheata… Nu era nici cald, nici frig, nici soare, nici intuneric, nici bucurie, nici tristete. Dintr-o singura privire aruncata in Oglinda Vietii, mesterul si-a dat seama imediat ce se intamplase. Lipseau anotimpurile! Cele patru surori nu erau nici in ziua de ieri, nici in ziua de maine, erau ascunse intr-o cutie de lumina in spatele Lunii. Printul Intuneric facuse iar una dintre incercarile sale de a cuceri lumea si furase din nou anotimpurile. Dar Batranul Timp stia ce este de facut. Mesterul Timp a anuntat imediat locuitorii padurii sa caute pe cineva cu sufletul curat si plin de bucurie, pentru ca numai asa anotimpurile pot fi aduse inapoi in timpul nostru coborand pe firele gandurilor inapoi in lumea oamenilor. Dupa lungi cautari, in fata palatului a aparut un soricel de culoare mov, cu niste urechi uriase, cu mustati albastre si o coada imensa. -Cine esti tu? a intrebat batranul. -Eu sunt Chitaila, soricelul din padurea vecina si am inteles ca am fost chemat. -Mda…ma asteptam la multe, dar la aparitia ta nu. Sa nu mai lungim vorba. Anotimpurile tremura in frig, ascunse intr-o cutie de lumina , in spatele lunii. Tu trebuie sa le cobori de acolo prin gandul tau! - Poftim? Si cum as putea sa fac asta? - Trebuie sa te gandesti numai la lucrurile frumoase care ti s-au intamplat. Fiecare moment frumos va insemna o secunda in Ceasul Urias al Timpului si din secundele astea puse cap la cap se va forma o scara inalta pana la luna. Anotimpurile se vor agata de gandurile tale si vor putea cobori de acolo. -Chit-chit. Voi incerca… -Inchide ochii. Eu te voi ghida? Ce vezi? - Prima data vad chipul mamei…Ihi, imi vine sa plang. -Nu nu , nu ai voie sa plangi! -Acum invat sa merg, sa vorbesc, mama ma invata acum sa imi leg sireturile…Sunt la gradinita… Mi-am facut deja doi prieteni. ..Ihi…Prietenii m-au dezamagit… -Nu ai voie. Iarta-i! -Bine, i-am iertat. E suficient de inalta scara? -Da. Continua. Primavara va cobori prima. -Prima zi de scoala. Doamna invatatoare…Ziua mea de nastere…Ihi…dupa aceea mama mea a plecat la stele. Nu ma pot opri din plans. Iarta-ma, Batrane Timp. -Stai linistit, Chitaila. Suntem aici langa tine, au spus anotimpurile. Dar Chitaila nu se putea opri din plans. Din cer ploua cu lacrimile lui Chitaila, ningea cu flori proaspete de primavera si fulgi de argint, aerul devenea rosiatic de la razele soarelui si toate se petreceau in acelasi timp. Chitaila a deschis ochii si langa ele a vazut patru zane neasemuit de frumoase. Fetele l-au imbratisat si i-au multumit. Totul era ca mai inainte. Noroc ca oamenii erau prea ocupati ca sa observe ce s-a intamplat! Brianna-Alexandra Stan, Clasa: a V-a C Profesor coordonator: Iulia Visoiu
Cele trei semne
SECTORUL 51! Atunci am simtit cum ma cuprinde panica. Deodata, doua tancuri masive se indreaptau amenintatoare spre mine, urmate de niste ciudati soldati mov. Acestia pareau sa fie extrateresti, deoarece aveau ochii mai si negri, iar pielea lor violet arata de parca si-ar fi tinut respiratia de mai mult de cinci ore. Fiecare soldat avea in piept cate una sau cate doua stele stralucitoare ca cele pe care le vazusem pe geam. Cand armata extraterestra s-a apropiat la trei metri de mine, s-a oprit brusc si din tanc a sarit cineva. Spre marea mea surprindere, era o fata foarte frumoasa, de vreo paisprezece ani, inalta si subtire ca o trestie, cu par lung si matasos, stralucind ireal in lumina reflectoarelor. Avea in frunte trei luminite, iar ochii ei albastri erau reci si taiosi, de-ti ingheta sangele in vene. M-a privit iscoditoare si am simtit cum imi ingheta inima de frica. Apoi, a pocnit din degete si m-am trezit in picioare, in camera mea, chiar in dreptul ferestrei, unde imi pierdusem cunostinta. Intamplarea m-a pus pe ganduri, deoarece stiam foarte bine ca totul a fost real. Ma intrebam de ce m-a chemat acea fata... Poate o fi fost un semn...
Am auzit o bubuitura puternica si m-am ridicat sa vad ce se intamplase. Am verificat ora, iar ceasul indica 03:51. M-am apropiat incet de geam de unde auzisem zgomotul. Cand am ajuns in dreptul acestuia, am vazut trei luminite, stralucind puternic si straniu pe cerul de un cobalt intunecat, lipsit de lumina. Prima oara mi s-a parut ca luminitele erau doar niste stele plutind solitare in intuneric. Insa pareau mai mari si mult mai sclipitoare. Am deschis geamul, desi era frig, fiind in toiul iernii, si am zarit o scara ce urca de la fereastra mea spre cele trei luminite. Eram parca intr-o stare semiconstienta. Simteam cum ma ridic spre cer si devin din ce in ce mai usoara. Lumina orbitoare parca ma hipnotiza. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este ca m-am trezit in mijlocul unei gradini imense, inconjurate de ziduri inalte si solide, cu reflectoare, panouri galbene si rosii, pe care erau scrise niste mesaje cu litere mari si ingrosate, insa nu puteam deslusi nimic din ce scria, deoarece inca eram adormita de la lumina puternica si vrajita a celor trei luminite. Intr-un final, am scapat de Iustina Andreea Corcoz, ameteala si privirea mi s-a limpezit. In jurul meu erau Clasa: a VII-a C intr-adevar niste panouri pe care scria: ATENTIE! Profesor coordonator: Elena Andreea Sanda
Copilarie M-am asezat in fata hartiei sa scriu o compunere despre copilarie si mi-am dat seama cu o imensa melancolie ca ar trebui sa ma gandesc la ea la trecut.... Adolescenta bate la usa mea dar eu vreau sa raman copil. Copilaria mea nu are treaba cu timpul, cu schimbarile mele, cu grijile mele. In copilaria mea atemporala este locul magiei si miracolului, al luminii si al caldurii familiei. Totul este uimitor, molipsitor de vesel, proaspat. Aici nu sunt griji……Aici este figura mamei mele mereu alaturi, a surorii mele vesele si mereu in competitie, a tatalui meu mereu pus pe joaca. Bunica mea are si ea locul ei, prietenele mele cu care ma joc si ma distrez. Aici este mirosul de liliac, levantica, flori de cires si leaganul din curte....Sunt si cei doi caini ai mei care, acum, sunt doar o amintire. “De unde sunt eu? Sunt din copilaria mea. Sunt din copilaria mea ca dintr-o tara” cum spunea Antoine de Saint-Exupéry. Asa este copilaria mea si o voi duce mereu cu mine. Alexia Paunescu, Clasa a VI-a A Profesor coordonator Iulia Visoiu
Jocul copilariei Copilaria este cea mai frumoasa perioada a vietii, este vremea in care nu ai nicio grija si te poti juca in voie toata ziua. Inaintea dezvoltarii tehnologiei , copiii interactionau si inventau o multitudine de jocuri distractive, astfel timpul liber devenea foarte interesant, plin de energie. Copilaria este perioada in care totul este posibil si daca ai imaginatie bogata poti deveni orice vrei tu. Toti, cand am fost mic, i am visat ca suntem printese, crezand ca suntem asemenea personajelor preferate din carti si desene animate. Cu o pereche de pantofi ai mamei si o matura credeam ca suntem cele mai frumoase domnite si cei mai viteji cavaleri calare pe calul fermecat. Toate aceste jocuri ale copilariei ne raman in memorie pe parcursul vietii si orice varsta am avea parca inca iti doresti sa mai petreci acele timpuri. Ar fi bine ca in continuare copiii sa resimta bucuria jocurilor fara tehnologie , sa fie fericiti indiferent de cate jucarii au si sa stie sa isi creeze un obiect de joaca din orice. Parintii ar trebui sa isi invete copiii sa aiba imaginatie cat mai bogata , sa creeze o diversitate de jocuri prin care sa se bucure de aceasta varsta si, de ce nu, sa o fructifice impreuna, deoarece niciodata nu este prea tarziu pentru jocurile copilariei. Denisa Badetoiu, Clasa: a VI-a D Pofesor coordonator Elena Irina Serban
Jocul de-a culorile De cand eram mica imi placea sa ma joc de-a culorile cu sora mea. Iubeam foarte mult rosul si albastrul… In toate confruntarile noastre eu eram rosu si sora mea, Ana, era albastrul. Imi imaginam ca eu, rosul, purtam toata furia omenirii dezlantuita ca un foc care arde neincetat, dar in acelasi timp eram si iubirea planetei, sangele Universului. Sora mea, albastrul, parea purtatoarea valurilor zbuciumate, dar si seninul cerului dumnezeiesc. O, si cate scantei de violet si indigo ieseau din confruntarile noastre…incat parintii, verdele de tata si oranjul de mama, interveneau de fiecare data pentru a pune culorile la locul lor in curcubeul familial. Intr-o zi, citind dintr-o carte de poezii, scrisa de Lucian Blaga, versul: “Copilul rade. Intelepciunea si iubirea sunt jocul meu “, ne-am propus, eu impreuna cu Ana, sa pictam un tablou in care eu, rosul, deveneam iubirea, iar sora mea, albastrul, intruchipa intelepciunea. Acest tablou poarta numele “ Culorile si realitatea din copilaria mea “. Parintii l-au pus intr-un loc de cinste si il admira incontinuu. Ne dorim ca de fiecare data cand suntem nostalgice sa redevenim culori, macar pentru o clipa si sa ne bucuram de viata colorata si senina ca atunci cand eram copii fara grija… Elev: Alexandra Dragu, Clasa: a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Jocul hazardului Nicio zi nu trece in care sa nu-mi amintesc ce mi s-a intamplat din cauza jocului. Acum trei luni, eu si cu verisorii mei, Eric si Ianis, ne plimbam impreuna prin subsol, cand dintr-odata Eric a rasturnat un joc vechi numit “ Castiga sau Mori “. -Suna misterios, zise Ianis. Hai sa-l jucam. -Bine, care sunt regulile? il intreb. Eric citeste apoi regulile : 1) Castiga jucatorul care ajunge primul la sfarsit . 2) Daca un jucator ajunge pe un patratel pe care scrie “ Ia o carte “, acesta va lua o carte. 3) Odata ce jocul a fost inceput, niciun jucator nu va mai putea sa faca altceva in afara de a-l juca. 4) Din moment ce un jucator a castigat, toti jucatorii vii se vor intoarce la starea lor normala. 5) Daca un jucator da cu ambele zaruri 6, acesta va mai juca un rand. 6) Daca un jucator ajunge pe un patratel pe care este desenata o gaura neagra, acesta va fi sters din istorie si o singura persoana aleasa de el il va tine minte. -Bine, hai sa-l incepem, am zis eu. Ne alegem fiecare cate un pion si amestecam teancul de carti. Eric incepe. Da cu zarul 6 si isi merge pe patratelul 7 pe care scrie “ Ia o carte “. El ia o carte din teanc pe care scrie : “ Ceasul merge inapoi, Te opresti la ora 2, Fii atent, intineresti Si nu mai imbatranesti.“ Dupa ce a termint de citit, a inceput sa se transforme: scade in inaltime, slabeste un pic, cicatricea capatata la 5 ani i-a disparut si arata exact ca la 2 ani. -Ce s-a intamplat? ma intreaba Eric. -Ce scria pe cartonas. Ai intinerit pana la 2 ani. Eu nu ma mai joc. Nu vreau sa mi se intample ceva mai rau. Am plecat de aici. Ianis intr-adevar se ridica si se indreapta spre usa. Deodata este aruncat cinci metri in spate de catre o forta invizibila. -E randul meu, zic eu. Dau cu zarul si obtin un 1 si un 2. Ajung pe patratelul gol. Acum e randul lui Ianis. Da un 2 si un 1. Ajunge si el pe un patratel gol. Apoi e randul lui Eric, care pare ca a continuat sa intinereasca. Apoi e randul meu. Dau un 3 si un 5 si ajung pe casuta pe care scria “ Ia o carte.” Cea pe care am ales-o avea urmatoarele scrise : “ Dintii tai acum sunt colti Picioarele acum sunt roti Nasul tau e albastrel Iar tu nu mai esti la fel “ -Arati ca un monstru, zise Ianis. Ma uit in oglinda si vad ca are dreptate. Dintii mi s-au transformat in colti, picioarele in roti , iar nasul mi se facuse albastru.Ianis da cu zarul iar si ajunge la gaura neagra.Incepe sa dispara
pana nu mai ramane nimic din el. -Ce s-a intamplat ? il intreb pe Eric -Cred ca a fost sters din istorie, imi raspunde. E randul lui Eric , da cu zarul un 2 si un 4.Ajunge la patratul gol.Imi vine mie randul.Dau un 4 si un 6 si ajung la 23.Pe patratul meu scrie “ Ia o carte “, iar pe cartea extrasa aparea : “ Pe dragon l-ai enervat Vrea sa te faca aluat Fugi de el cat inca poti Sau va mananca pe toti “ -Da cu zarul !Da cu zarul! Ii strig eu lui Eric. El da cu zarul un 4 si un 6 si ajunge pe 30 pe care scria SFARSIT.Amandoi incepem sa ne tranformam inapoi , iar dragonul incepe sa dispara.Ne bucuram pana cand realizam ca Ianis nu este langa noi : -Unde e Ianis ? il intreb pe Eric. -Cine ? Apoi realizez ca eu sunt singura persoana care il mai tine minte…Ianis a fost sters din istorie. Robert Dragomirescu, Clasa: a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Ganduri despre joc Pentru mine jocul este un univers asemenator povestilor , unde corectitudinea castiga lupta nesavarsita a imaginatiei. Cred ca oamenii sunt atrasi de jocuri, deoarece acestea creeaza o atmosfera unica si prezinta o lume, mai ales daca sunt adulti , o lume in care poti calatori in timp, indiferent de varsta, devenind iarasi copii. Mie imi plac jocurile , pentru ca ma cuprind in bulgarele lor de aur pline cu veselie , ambitie si entuziasm, iar terenul de joaca pare un taram magic, desprins dintrun vis. In concluzie , raman o iubitoare a jocurilor si a atmosferei lor unice care ma fascineaza mereu. Elena Oprea , Clasa : aV-a A Profesor coordonator Serban Irina Elena
O calatorie cu avionul Eram in avion spre Italia si ma plictiseam. Era o noapte linistita, cu putine stele si nici luna care de obicei dansa pe cer in mijlocul unui spectacol de lumini, nu mai era atat de vesela. Avionul in care zburam era mai vechi si, la cele mai mici turbulente, scartaia de parca se rupea in doua. Ma plictiseam, asa ca m-am gandit la unul dintre jocurile mele: Far Cry 3. Este un joc despre cativa prieteni care sunt in vacanta pe o insula tropicala, plina de verdeata si insorita, cu multe animale si plante exotice. Tinerii sunt capturati de niste teroristi, iar tu trebuie sa iti salvezi prietenii. Mi –am imaginat ca eu sunt protagonistul, Jason Brody, si mi-am creat o poveste diferita. In povestea meu eu eram unul dintre teroristi, dar cand m-am uitat in ochii oameni captivi si neajutorati, mi s-a facut mila si miam spus ca trebuie sa ii salvez. Am incercat sa ii eliberez, dar am fost prins si alungat in jungla. Cel mai mare pericol era sa fiu ucis de fiare. Imi era foarte frig, asa ca am cautat un adapost. Intr-un final am gasit o pestera si niste bete pentru foc. Am intrat in pestera si cum am aprins focul lovind doua pietre una de alta, am observant pe pereti desene ce pareau intamplari din trecut. M–am apropiat de pereti si am incercat sa inteleg ce inseamna aceste desene, dar am fost interupt de doua voci destul de puternice. Parea ca vorbes despre un anumit razboi : -Am auzit ca teroristii au atacat si capturat inca o tabara. - Nu au lasat nici un supravietuitor… spune trist celalalt. - In ritmul asta vom pierde razboiul foarte curand! Incurajat de faptul ca vorbeau romana si de stomacul meu care nu mai putea de foame, mi-am luat inima in dinti si am iesit din adapost . Erau doi oameni de culoare cu tatuaje pe tot corpul si inarmati. Speriati, sar pe mine si ma imobilizeaza, apoi ma intreaba agresiv : -Cine esti? Ce vrei? De unde esti? Esti cu teroristii? - Calmeaza-te, spun eu, sunt Jason Brody si am fost lasat de teroristi sa mor in salbaticie. Am nevoie de adapost si de mancare. - Bine, te vom lua cu noi, dar te vom lasa in sat. - Perfect! spun eu Acum, ca imi aduc aminte frumusetea acelui sat, nu stiu cum o sa il descriu astfel incat sa puteti vedea si voi ceea ce am vazut eu. Casele erau rustice, iar luminite ca de Craciun impodobeau fiecare casa. Toti oamenii dansau si cantau in jurul unui foc de tabara imens. Era o atmosefra de fericire si prietenie peste tot. Instantaneu, m-am indragostit de sat si am decis sa raman acolo. Dupa un timp am primit dreptul la o casa si o mica plantatie. Chiar daca traiam in mijlocul unui razboi, duceam o viata linistita, dar dintr-o data am simtit o bufnitura puternica, urechile nu ma mai dureau. Aterizasem. M-am rupt din lumea mea imaginara si m-am uitat pe geamul fumuriu al avionului. Am ajuns. Mi-am dat seama ca va trebui sa continuu povestea pe drumul de intoarcere. Horia Ciobanu, Clasa: a VII-a E Profesor coordonator Elena Andreea Sanda
La Sanius A venit iarna cea mult asteptata de toti copii. Au cazut primii fulgi de nea , iar zapada s-a asternut peste tot ca un covor alb. Odata cu venirea anotimpului friguros, vine si vacanta, prilej de bucurie pentru copiii care merg la bunici unde se pastreaza datinile, obiceiurile si jocurile traditionale. Saniusul este unul dintre cele mai indragite jocuri de iarna, in timpul caruia se strang cete de prichindei care merg cu saniile la derdelus---la marginea satului exista coasta unde isi dau intalnire. Distractia este maxima cand se formeaza trenuletul, saniile fiind vagoanele , iar in fata este o sanie mare –locomotiva. Se aud strigate de lansare a trenului din varful dealului, dar si chiotele copiilor asemanatoare suieratului locomotive. Jocul continua pana seara tarziu.Nimic nu este prea greu cand e vorba despre un joc minunat al copilariei. La sfarsitul zilei , copiii se indreapta inghetati spre casele lor , fericiti ca au petrecut o zi minunata de vacanta pe care nu o vor uita niciodata. Marius Jugulete, Clasa: a V-a G Profesor coordonator Elena Irina Serban
Jocul cu zapada Era iarna. Nu ninsese inca si, desi eram in vacanta , nu ieseam la joaca, asa cum eram odinioara obisnuita. Dar iata ca intr-una dintre dimineti, m-am uitat pe fereastra cand m-am trezit, si mare mi-a fost uimirea … o panza imensa de nea se intindea pretutindeni. Dupa micul dejun , mi-am sunat degraba prietenii din vecinatate si am iesit in gradina sa ne jucam cu zapada proaspat asternuta. Ne era dor de jocul nostru preferat, de noi creat cu o iarna in urma …ne amintiram repede regulile. Initial trebuia sa formam echipe cu un numar egal de coechipieri. Apoi, fiecare echipa trebuia sa isi cladeasca doua cazemate din zapada aflate paralel cu ale celorlalte echipe. In cele din urma fiecare echipa isi crea un numar de bulgari de zapada egal cu bulgarii celeilalte echipe. Trecuram rapid prin aceste etape si jocul incepu.De cate ori bulgarii se epuizau, jocul se intrerupea pentru crearea unei noi rezerve. Criteriul care desemna echipa castigatoare era starea de intergritate a cazematei. Prima echipa careia i se distrugea cazemata era cea care pierdea runda jocului.Puteam sa reluam activitatea doar dupa ce cazemata distrusa era refacuta. Ne-am jucat in acea zi pana cand parintii ne-au chemat in casa …se lasase frigul, dar noi nu simteam, inflacarati fiind de jocul nostru preferat. Ce zi minunata! Carina Gungor, Clasa: a VI-a D Jocul Profesor coordonator Serban Elena Irina Jocul este transpunerea in practica a rodului fanteziei, creativitatii si imaginatiei unei persoane. Cel mai adesea, cand folosim termenul “joc”, mintea ne fuge la un joc propriu-zis. De la Piticot, Nu te supara frate sau Catan, care au fost jocurile copilariei pentru multe generatii la rand, la Moara, Domino sau sah, care sunt jocuri de strategie si anticipatie sau la un banal joc de fotbal, baschet sau tenis de masa. Dar, cele mai interesante, fascinante, captivante si impredictibile sunt jocurile nedeclarate, un fel de “de-a soarecele si pisica”. Vreau sa fac aici referire la jocul cu sentimentele, emotiile sau trairile cuiva! Si acest lucru se intampla de cele mai multe ori chiar si fara a ne da seama. Alteori, cei care-l starnesc, se folosesc de el pentru a obtine ceva sau, pur si simplu, pentru a se distra pe seama cuiva, ceea ce nu este de bun augur! Astfel de exemple intalnim la tot pasul: de la o pura dragoste intre doi adolescenti, care uneori ajunge sa fie impartasita de cei doi, iar alteori ramane doar inabusita in inima si sufletul unuia, pana la orice concurs tv la care votul final este tinut ascuns minute in sir pana la a fi anuntat, pentru a provoca un joc al nerabdarii, al curiozitatii si al tendintei de a anticipa a publicului spectator! Filmele sunt un suport virtual si un izvor nesecat de jocuri psihologice si conspirationiste. Dar cele mai apropiate de zilele noastre sunt jocurile din lumea virtuala a retelelor de internet. Asa ca, jucati-va, dar alegeti cu mare atentie, ce va jucati si mai ales cu cine va jucati. In general, jocurile sunt recreative, dar sunt si momente cand ele pot lasa urme adanci si cicatrici urate in sufletul unora! Elev: Raul Bodrogean, Clasa: a VII-a A Profesor coordonator Iulia Visoiu
Toamna ...in avanpremiera A treia fiica a anului s-a instalat peste intreaga lume. Azi este o zi insorita si frumoasa, dar, din cand in cand, lacrimile lui septembrie uda pamantul. Ploile s-au intors, bruma argintie impodobeste gradinile si un vant melancolic inunda zarea cu miresme de toamna. Livezile si-au schimbat rochiile lungi, pline de rod bogat si cu o culoare vesela, cu unele de culoarea spicului copt. Oamenii isi strang recoltele de pe camp si le depoziteaza in hambare. Toamnei ii rade inima de atata belsug. Frunzele copacilor s-au asternut formand un covor multicolor si pasarile calatoare pleca in tari cu soare pline. Toamna cheama copiii la scoala. Soarele, un cerc rosu de foc, acum mangaie natura cu un ultim salut. Elev: Serban Bantas, Clasa: a VI-a A Profesor coordonator Iulia Visoiu
O calatorie magica Era o zi calduroasa de primavara tarzie. Ca niciodata, ma simteam foarte obosit si indispus. Nu prea aveam chef de nimic. Afara se instalase deja o caldura coplesitoare. Totul amutise in jurul meu. Plecand ultimul de la scoala, priveam, cu un inceput de relaxare, curtea imensa si pustie. Aerul imi parea a fi capat, la ora aceea de amiaza inaintata, o culoare portocalie ce imi dogora obrajii. Am stiut ca am ajuns la metrou cand o racoare neasteptata si fluida m-a izbit in mod placut. Din pacate, un miros greu, statut, a stricat bucuria tactila. Am coborat in graba scarile ce pareau ca nu se mai termina. Sosind metroul, nu ma grabesc sa-l prind, nesimtind niciun imbold special. Din contra, ma gandeam sa ma instalez comod pe peron si sa privesc cum vin si pleaca trenurile, lasand-mi gandurile sa se rostogoleasca in gol. Deodata ma cuprinde o senzatie puternica, care devine din ce in ce mai intensa, anuntand aparitia unui eveniment extraordinar. Si spre deosebire de alte dati, un alt metrou vine intr-o liniste deplina. Observ ca sunt singurul pasager de pe peron care se urca. Surprizele nu se opresc aici. Si vagonul este neobisnuit: fara scaune, gol. Insa cel mai mult m-au uimit plafonul si peretii din sticla translucida. Trenul se pune in miscare si un intuneric profund umple incaperea, iar eu simt ca plutesc ca-ntr-o naveta spatiala, sfidand gravitatia. Treptat, prin peretii de sticla se zareste albastrul inetens al unei mari. Vietati marine, necunoscute mie, inotau nestingherite intr-o lume total straina realitatii familiare. Plante acvatice se ridicau in departare formand parca un gard protector in jurul acelui taram. Ma cuprinde frica, iar trenul isi mareste viteza. Apoi, o culoare galben pal inunda acel loc ducandu-ma in desert. Dunele inalte de nisip formau un relief straniu in care se reflecta lumina puternica a soarelui arzator. Niste camile uriase galopau speriate si dispareau dupa cateva secunde dupa dunele de nisip. Din senin, o furtuna de nisip izbeste cu furie vagonul si trenul isi inteteste viteza intr-o lumina alba, orbitoare. Un nod puternic imi strange stomacul si inchid ochii inspaimantat, astepandu-ma ca totul sa se dezintegreze in cateva secunde. Nu stiu cat a durat plonajarea ametitoare in vidul de lumina. Apoi, brusc, nemiscare deplina. Deschizand ochii, realizez cu stupoare ca trenul pluteste deasupra unor nori albi si incredibil de pufosi, asa cum sunt numai in cartile postale sau in zilele senine de vara, razletiti in azuriul diafan. Norii aveau forme neasteptate, unul parea a fi un ingeras, altul o harpa sau o poarta. Deodata, traversam lumina multicolora a unui curcubeu miraculos, aparut de nicaieri, care imi da o stare de extaz. Metroul accelereaza din nou. Iarasi intunericul dens se asetrne asupra mea. Treptat, viteza incetineste si in luminile rosii apare statia de metrou Costin Georgian. Am coborat ametit cu rasuflarea intretaiata. Totul era normal: oamenii, locul. N-am putut dezvalui aceasta calatorie nimanui, de teama ca lumea ar fi crezut ca mint. Elev: Chelza Cosmin, Clasa: a VII-a D Profesor coordonator Sanda Elena Andreea
Imaginarium Jocul este una dintre comorile copilariei. Cand descoperi taina acestuia, ajungi pe meleaguri indepartate, in taramuri miraculoase, calatorind pe Porumbelul Alb al Imaginatiei. Insa intr-o zi, patru prietene au reusit sa dezlege acest mister... Era o zi linistita de primavara. Ghioceii gingasi isi scosesera sfiosi petalele albe, mangaiati de razele calde ale soarelui. In gradina se jucau vesele patru fetite: Alexa, Roza, Mia si Laila. Erau cele mai bune prietene! Alergau printre floricelele multicolore, cautand buburuze cu pete rosi, furnicute harnice si fluturasi dansatori. Deodata se auzi o muzica edenica... -Ce se aude? intreba mirata Alexa. -Sa vedem de unde se aude!spuse Roza. Fetitele inaintara incet pana ajunsera in fata unei perdele de iedera. Prin fata lor a trecut ca o sageata o luminita galbena. Aceasta intra in perdea, iar copilele o urmara. Ajunsera intr-o poiana unde zane zburau vioaie printre frunzele copacilor. Cele patru prietene purtau acum rochii de patru culori diferite: albastru, rosu, maron si alb, iar la gat aveau talismane stralucitoare. Cand una dintre zane le vazu se apropie de ele si le spuse: -Bine ati venit in taramul Imaginarium, va asteptam! Eu sunt Crina, zana Florilor... Mia nu o lasa sa termine si intreaba fascinata: - Cum adica ne asteptai?! Cum am ajuns aici? -Taramul Imaginarium este in pericol! Triburile Nordului, creaturi ale intunericului, vrajesc copiii sa uite sa se mai joace, Imaginarium existand doar din imaginatia acestora. Daca nu ii oprim totul se va sfarsi! -Dar cu ce va putem ajuta noi? intreba Laila. In acel moment, de dupa tufisurile inflorite, aparura patru unicorni inaripati. Ochii acestora sclipeau vii, iar aripile lor erau matasoase ca petalele trandafirilor. -Acestia sunt unicornii vostri! Vom merge impreuna cu ei la Regina Elia. Ea va va spune ce trebuie sa faceti. Zana isi lua zborul impreuna cu unicornii. -Aaaa...era sa uit! Acum, fiind zane ,aveti aripi si puteti zbura. Roza incerca prima. Nu era usor, insa pana la urma se obisnuira. Dupa scurt timp ajunsera in fata unui palat de cristal unde curgea lin un parau cristalin, caprioarele si puii lor venind sa se adape de la acesta. Intrara in castel. Pe un tron din flori statea gratioasa o zana cu aripi in culorile curcubeului. Aceasta se ridica si spuse: -Ati ajuns! Ma numesc Elia si sunt Regina Tinutului Imaginarium. Cred ca Flora v-a povestit deja de ce sunteti aici. In talismanele pe care le purtati se afla imaginatie. Aceasta va permite sa controlati un element al naturii: Alexa-apa, Roza-pamantul, Mia-focul, iar Laila-vantul. Unicornii vostri poseda, de asemenea, aceste puteri. Nu trebuie sa va pierdeti talismanele. Daca le gasesc Triburile Nordului, puterea lor va creste. Flora va va insoti. Regina se intoarse si lua o harta. -Aceasta este harta tinutului. In multe zone pajistile verzi au devenit vai ale plangerilor, in paduri nu mai rasuna cantecul vesel al pasarilor, totul este uscat si trist, la fel cum este copilaria fara imaginatie.Trebuie sa ajungeti acolo si sa va folositi puterile impotriva raului. Puteti face asta? -Da! raspunsera prietenele curajoase. Apoi, fetele impreuna cu Flora isi luara zborul. -Sunt singura noastra speranta, murmura regina, trebuie sa reuseasca! Flora deschise harta. -Vom merge prin Codrul Spiridusilor. -Ne putem incerca noile puteri? Intrebaa curioasa Laila. -Sigur ca da! Alexa isi misca mainile, iar din adancul pamantului rasari apa. Roza batu cu piciorul si totul se zgudui. Mia aprinse o torta, iar Laila inteti focul cu ajutorul vantului. In scurt timp ajunsera in Codrul Spiridusilor. Acolo omuleti stateau ascunsi dupa tufisuri, pana cand unul iesi si spuse plangand: -Imaginatia dispare, la fel si noi! Nu mai avem apa si pamantul se usuca!
Atunci Alexa si Roza isi unira puterile alaturi de unicornii lor si creara o oglinda de apa. -Va multumim din suflet! In schimb va vom darui acest cufar. Cand sunteti in pericol deschideti-l si noi vom veni imediat la voi. Zanele isi continuara drumul. -Pe unde trebuie sa mergem acum? -Prin Valea Plangerii. Acel loc a fost deja distrus de Triburile Nordice. Totul era uscat. Imaginatia disparuse total. Zanele din vale purtau haine negre. Copii nu se jucau, ci toata lumea sapa. -Voi incerca sa readuc tinutul la viata! spuse Alexa. -Nu vei reusi, este nevoie de foarte multa imaginatie. Cea din talisman nu este suficienta ! -Nu! Noi putem face asta. Trebuie sa invatam zanele de aici sa se joace! Prietenele s-au dus la zane si au inceput sa le impartaseasca din jocurile lor preferate. Zanele erau acum fericite , iar un curcubeau rasari, readucand la viata tinutul. -Incredibil! exclama Flora. -Lasati-ne sa venim cu voi! spuse una dintre zane. Va putem ajuta. Prietenele acceptara si plecara mai departe. Au urmat o poteca pana au ajuns in fata un castel negru, invaluit de ceata. Inauntru Regele Triburilor Nordice intreba furios: -Ce se intampla? Faceti ceva! le porunci acesta trolilor intunericului. Acestia s-au dus si au raspandit o ceata asupra zanelor. Ele au inceput sa se certe. Doar Alexa nu a fost atinsa. “Trebuie sa le iau talismanele. Daca nu, totul se va sfarsi!� gandi ea. Se apropie de prietenele ei si cu ajutorul apei le fura de la gat colierele. Cand acestea observara incepu cearta: -Credeam ca suntem prietene, dar vad ca tu vrei sa ai puterea tuturor! Nu trebuia sa avem incredere in tine! Nu mai vrem sa ne jucam cu tine! strigara Roza, Mia si Laila. -Alexa fugi! striga Flora. Esti singura salvare! Deschide cutia de la spiridusi! In acel moment, toti spiridusii au aparut. -Trolilor!striga furios Regele. Aduceti zana aia! Trolii au pornit degraba dupa Alexa. Aceasta era inconjurata de toate zanele care plangeau. Inima ei era franta. Nici nu si-a dat seama de aparitia trolilor intunericului. Insa spiridusii au aparat-o. -Foloseste toate talismanele! Numai asa poti invinge! striga un spiridus. Alexa zbura spre palat si isi puse toate talismanele. Toti unicornii venira dupa ea. In acel moment, soarele a rasarit de dupa palatul Triburilor Nordice. Imaginatia invinsese raul. Alexa se transforma: acum purta o rochie multicolora si pe cap Corona Elementelor. Toate vrajile facute de troli s-au risipit. Prietenele Alexei si-au revenit. Trolii s-au transformat in zane, iar Regele Triburilor Nordice a devenit un copil. Acesta a spus incet: -Multumesc mult ca m-ati eliberat! In trecut, m-am suparat pe prietenul meu din cauza unui joc si am spus ca nu vreau sa mai aud de imaginatie, copilarie si jocuri. Regina Elia a venit intr-o caleasca trasa de unicorni albi. -Felicitari! Ati salvat Imaginarium! De acum puteti veni oricand doriti sa ne vizitati. A urmat o petrecere la care a luat parte tot tinutul. De atunci, cele patru prietene au impartatit tuturor bucuria jocului, adulti sau copiii, spunandu-le aceasta poveste, nimeni nestiind ca este o poveste adevarata... Ioana Madalina Caraus, Clasa: a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Ce este jocul? Ce este jocul? Ohhh, nu stiti? Las’ ca va spun eu. Pai, ce este jocul? Cand porumbeii zboara de mana ca doi copii zburdalnici… Cand le stralucesc aripile de un alb pur in lumina soarelui in timp ce se alearga… Jocul este un borcan imbuteliat cu miere pentru dulceata, cu dragoste pentru iubire, cu sanatate si placere, cu zambete si pupici, cu distratie si cu rasete. La acestea se leaga o fundita colorata. Dupa aceea il inmanezi. Si se fac milioane de borcane pentru toata lumea. Ah, va spun: dimineata ma dezmortesc. Ma inviorez. Zambesc cu gura larg deschisa. Sar din pat si, cum ajung la mama in pat, incep sa dansez cu ea. Dupa aceea vine tata. Joaca din picioare. Fac si eu ca el. Si mama. Sarim, facem tumbe si dupa aceea ne schimbam de pijamale, intr-un minut sarim ca Yoda la “Nu te supara frate!”. Toti ganditori. Nu misca niciunul. Nu pisca niciunul. Dupa ce mama a castigat, in cinstea ei ii pregatesc o rochie de matase cu fire de aur si dantela regala. Le imbraca cu ea. Tata i-a pregatit un mic-dejun medieval, dar artistic de “Master Chef ”. Toti suntem imbracati medieval si ne schimbam in hainele pentru 2015. Imediat scot o placinta din cuptor cu mere coapte, chiar acum. Zemoase si dulci. Ajungem in parc si servim pe toata lumea. Formam o hora bucurosi. In acel timp, trei fetite imi faceau parul si mi-l impleteau cu flori frumos mirositoare chiar de pe campii de aur. Deci, copile, acum ai aflat. Joaca-te si fii fericit! Acesta-i jocul adevarat. Mara Sofia Apostu, Clasa: a V-a D Profesor coordonator Loredana Andronache
Mama Ce este mama? Este ea un izvor datator de viata? De ce de cate ori o aud, rasar catarge ducand steagul iubirii din oceanul inimii mele? De cate ori cand ma cuprindea in ale ei suave brate, n-am simtit cum razele dantelate ale soarelui strapung mantia rationamentului, invaluindu-mi sufletul in lumina? In apele dulci ale constiintei, ea este perceputa ca atotputernica stapana peste imperiul pacii. Si totusi, noi nu putem trai fara o mama. De ce? Pentru ca ea este moartea mortii si invierea vietii si descantarea stelelor si surasul ielelor si dansul ploilor pe scena norilor si reflexiile aurii ale dulcei copilarii... Dar intrebarea este, cum s-a nascut aceasta fiinta mistica? Din soapta unui duh? Din zambetul unui prunc? Din visele unui crai cu mare alai? De pe ale unui fluture aripe? Nu...ci din pantecele unui dor calator. A iubi inseamna a darui pana in clipa mortii. Si totusi, daruind iubire, nu te mistui, ci traiesti! Sunt recunoscatoare mamei mele, deoarece intotdeauna daruieste pana si ultima picatura de vlaga din ea, in scopul de a-i vedea fericiti. Adevarul este, ca de fiecare data, nu doar se scalda in tinerete, ci si primeste lumina vitala imbelsugata, aratandu-mi totodata lumea ca fiind un loc mai bun. O iubesc! Cateodata stau si ma gandesc, daca insusi Creatorul, cel care din dragoste si puritate a suflat dragoste asupra vietii noastre, are o mama... Una care sa-i aline fruntea infierbantata de soarta omenirii si care plina de compasiune sa ii fi ghidat energia spre caile divinitatii absolute...! O,..mama! Ce dulce cuvant! De ce oare imi reinnoieste spiritul, rascolindu-mi memoria ancestrala?... Anisia Dora Angel Deheleanu, Clasa: a V-a D Profesor coordonator Loredana Andronache
Timp liber Este o duminica calduroasa. M-am trezit, am mancat si m-am apucat de teme. In scurt timp le-am si terminat. Dupa aceea, am primitr un mesaj de la Costi, un prieten, care imi spunea ca azi avem meci de fotbal contra echipei lui Narcis—cel mai mare rival al lui Costi. Am vorbit cu mama, dar nu mi-a dat voie sa plec, pentru ca a aflat prostioara pe care o facusem la scoala. M-am dus la mine in camera. Stiam ca trebuie sa ma duc ca sa nu-l dezamagesc pe Costi. Am profitat de un moment de neatentie al mamei si am iesit pe gaura cainelui, alergand pana la teren ca sa nu intarzii. Cand am ajuns acolo, am sesizat ca Mario nu a venit.Il intreb pe Costi : -Ce- a patit Mario ? -Si-a luxat piciorul , nu va mai juca fotbal aproape o luna. Echipa noastra era formata din Costi, Lucas , in locul lui Mario , Marian si eu. Echipa lui Narcis era marea favorite—avea unul dintre cei mai buni portatri din Bucuresti, Matei. Am aflat apoi ca Narcis a facut un pariu cu Costi—cine pierdea trebuia sa ii dea celuilalt un bax de suc.Meciul a fost plin de suspans, cu atacuri surprinzatoare –ambele echipe aparandu-se exemplar. Intr-un final s-a ajuns la penalty-uri. Dramatismul a atins cote maxime--am castigat cu 3-1. Abia cand s-a intunecat am plecat spre casa, cu speranta ca mama nu si-a dat seama de absenta mea. Cand am trecut prin fata magazinului de langa casa, am zarit-o pe mama. Am fugit inspre casa si m-am dus rapid la mine in camera. Ce zi spectaculoasa ! David Militaru, Clasa: a V-a A Profesor coordonator Irina Elena Serban
Bucurie M-am trezit din somn cu gandul sa ma duc la scoala si la terminarea orelor sa raman impreuna cu cateva colege pe terenul de sport pentru a ne juca, aruncand mingea la cosul de baschet. Ma mai jucasem si cu o zi in urma. Jocul se dovedise foarte antrenant , cu toate ca invinsese echipa adversa. Am privit pe fereeastra cerul senin care anunta o zi deosebit de insorita, tocmai buna pentu jocul pe care il asteptam cu nerabdare. Dintr-odata, in inaltul cerului , aparu un stol de grauri care se invarteau intr-un cerc perfect ca intr-o hora. Mi-am dat seama ca acest zbor prezenta un fel de joc de-al lor, care exprima bucuria fata de soarele ce se inalta pe cer. Am inceput sa ma pregatesc pentru plecarea la scoala: spalat, imbracat, micul dejun la timp. Chiar inainte sa plec, pisica mea, Kara, a inceput sa se joace cu un ghemotoc de lana, pe care i-l daduse bunica mea. Il tot arunca in sus cu botul si il rostogolea cu labutele pe pat.Alerga in toate partile prin camera , imaginandu-si ca acel ghemotoc de lana era un soricel. Ochii ei verzi si vioi straluceau de bucurie. Am plecat la scoala. Pe drum, un domn isi plimba catelul alb si pufos. Acseta fugea cu labutele pufoase si latra la toate frunzele care cadeau. Am grabit pasul si in curand am ajuns la scoala. In curte, cativa copii din scoala primara se jucau dandu-se pe toboggan si in leagane. Toata curtea rasuna de strigatele lor vioaie. Am intrat in clasa si pana sa se sune de intrare m-am gandit ca nu numai copiii se pot juca si distra , dar si animalele si pasarile ! Neacsu Miruna, Clasa: a V-a A Profesor coordonator Irina Elena Serban
Jocuri actuale Primind aceasta tema la romana - compunerea “Jocul”, am zambit si m-am gandit imediat la jocul meu virtual preferat, “SimCity”. Sunt fascinat de acest joc pentru ca pot sa-mi imaginez o lume perfecta in care pot sa imi concep “simsii” (oamenii cu care joc), le pot seta numele, culoarea ochilor, parul, pot construi sau cumpara o casa, imi iau un job pentru a-mi castiga banii necesari existentei, comand pizza, chem mecanicul sa-mi repare ceva prin casa sau sun la politie, pompieri sau salvare in cazul unui incident. Simsii mei se pot relaxa mergand la Spa, jucand jocuri pe computer sau pur si simplu stand pe internet, se pot uita la televizor, pot organiza petreceri si multe altele. Extrem de incantat de tema primita, acasa i-am relatat mamei despre ce intentionez sa scriu. M-a ascultat cu atentie, apoi m-a intrebat daca as vrea sa aflu si cum se jucau ea si prietenii in vremea copilariei sale. “Bineinteles!”, am exclamat, deoarece ador toate povestirile mamei mele. “Ei, bine, incepe mama, aveam doua ore de televizor pe zi, seara, cu telejurnalul plin de ode adresate presedintelui. Mai aveam 10 minute pe zi de desene animate (cei din sudul tarii mai prindeau vreo 10 minute “la bulgari”, cei din vest - “la unguri”). Erau mult mai putine masini. Stateam intr-un cartier in care fiecare se cunostea cu fiecare si in care toti copiii, baieti si fete, ne jucam impreuna, dupa scoala si lectii, iar singura conditie era sa fim acasa la ora mesei sau cand se insereaza. Nu aveam telefon mobil si nimeni nu stia pe unde ne pierdem timpul. De necrezut, nu?! Mancam tot felul de bazaconii: un colt de paine, un biscuit, ciocolata, ba chiar si turturi de gheata. Beam Cico (un fel de Fanta) sau tot felul de bauturi pline de zahar sau carbohidrati, insa nu aveam niciodata probleme cu greutatea, pentru ca petrecem toata ziua afara, jucandu-ne si alergand cu prietenii. Nu aveam Play Station, MP3, Nintendo, Xbox One, nici jocuri video, 131 de canale TV, cinema maison, sunet “surround”, smartphone, tableta, calculator, smartwatch, internet, “what’s app?” etc. In schimb, aveam prieteni adevarati! Ieseam afara, luam bicicleta sau mergeam pe jos pana la prietenii nostri, sunam la usa sau intram direct, fara sa sunam si ne puneam pe joaca! Acolo, afara! Fara ca cineva sa ne pazeasca. Ce jucam? Ohooo! Dar ce nu jucam?! Ne jucam cu bete, cu mingi, de-a “Ratele si vanatorii”, de-a “Hotii si vardistii”, de-a “V-ati ascunselea”, “Frunza”, “Elasticul”... In echipele pe care le formam era mereu cineva lasat pe dinafara. Dar asta nu era nicio tragedie. Cand eram mai marisori mai diversificam si cu “Tomapan” (pe o bucata de hartie scriam pe verticala TOMAPAN; cineva spunea alfabetul si cand il opream la o anumita litera toti scriam o tara, un oras, un munte, o apa, o planta, un animal si un nume care sa inceapa cu acea litera; cine termina primul castiga) si “Nacl” (tot pe o foaie de hartie si tot pe verticala scriam NACL; fiecare jucator scria un nume, impaturea hartia cat sa acopere ce a scris el si faceam schimb de hartii, in sensul acelor de ceasornic; apoi scriam o actiune, impatuream si schimbam; apoi scriam cu cine si in final locul; la sfarsit desfaceam hartiile si ne distram teribil de ce propozitii ieseau). Unul din jocurile care facea furori pe atunci era “Flori, fete sau baieti, melodii sau cantareti si-o tigara pe pereti” (denumirea aceasta, mai lunga, era propria noastra varianta). Toata ziua ne gaseai stand pe bancile din fata blocului si jucand “Flori, fete sau baieti”. Asa mai aflai gusturile prietenilor, eventual iti confirmai banuielile cu privire la cine pe cine placea - era o adevarata tactica… Cand era mai cald afara, jucam “Tara, tara vrem ostasi!”. De fiecare data dupa ce jucam veneam in casa cu mainile rosii, aproape vinetii, dar ce mai conta, daca ma distram si eventual si castigam? Daca vremea nu ne permitea sa ne jucam afara, ne mutam in scara blocului. Aici jucam pana cadeam lati “Telefonul fara fir”, “Calcatelea”, “Sticluta cu cerneala”, “Batista parfumata”, “Ursuletul doarme”, “Fazan”, “Baza” (ce tare mai trageau baietii!!!), jocuri cu palmele, de tipul “Ciresica”, “Fripta”, “O, poni, poni”, “Nu te supara”. Jucam si “Canasta” (un joc de carti pe perechi de cate doi) sau “Remi”. Uneori faceam discoteca in scara blocului. La ultimul etaj, unde stateam eu, era ringul de dans. Un copil era responsabil cu muzica: avea un casetofon ceva mai mare si casete cu muzica. Un baiat se ocupa de sucuri, iar de efecte speciale altul. Ce insemnau efectele speciale? Pai, pe scara blocului era un bec din acela rotund. Punea acolo un fes in dungi si il invartea cu un bat ca sa avem efecte luminoase. Unii dintre copii nu erau elevi buni. Daca nu aveau note bune sau nu se comportau disciplinat, ramaneau repetenti. Nu erau trimisi la psihologul scolii si nu ajungeau la doctor. Inca nu existau dislexia, tulburarile bipolare, sindromul deficitului de atentie. Pur si simplu repetau clasa si atat.
In excursiile organizate cu scoala cantam, spuneam glume, povesteam ce doream, legam prietenii trainice si ne jucam cu pofta. Aveam libertate, succese si esecuri. Aveam responsabilitati. Si, pur si simplu, am invatat sa le facem fata. Si ne-am dezvoltat astfel, imaginatia. Era o risipa de imaginatie in jocurile noastre. Indrazneste cineva sa spuna ca noi nu ne distram sau ca jocurile noastre erau plictisitoare? Uneori ma apuca nostalgia si as mai iesi afara la un “Flori, fete sau baieti”, la un “Ratele si vanatorii” sau macar pe scara blocului, la un joc de carti...”, incheie mama sirul amintirilor. ... Iar eu am reusit sa inteleg ceea ce pana atunci fusese un mister pentru mine: copiii se jucau si atunci, in lipsa tehnologiei digitale! Copiii s-au jucat intotdeauna! Daniel – Cristian Mircescu, Clasa : a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Jocul, iarna Pe cerul ca smaraldul au inceput sa se adune norii posomorati.Incet-incet, stelute argintii coboara sfios. In curand, copacii se invaluie in dantele, iar ramurile lor atarna obosite sub greutatea stratului de omat. Iarna grea a cazut peste sat. Zapada a imbracat intreaga fire intr-o mantie alba. Gerul a pus mustati de gheata la stresini si a desenat flori pe geamuri . Marioara si Ionel privesc cu nostalgie spre derdelus. Larma copiilor sparge linistea si ajunge pana la ei. Ce pacat! Mama le-a interzis sa iasa la joaca pana nu-si termina temele. Ionel trebuie sa-si pregateasca lucrarea la istorie, iar Marioara sa rezolve exercitiile la matematica. Dorinta de a iesi pe derdelus i-a ambitionat sa-si termine temele mult mai repede ca de obicei. Gata! Jos din cui caciulitele, cojoacele si fularele repede in ghete si pe saniute. Ce chiote! Ce veselie! Suie si coboara dealul imbujoratii copii din sat.Unii rad, fac mare haz , altii capata vanatai …Georgica inoata prin zapada, tragand o sanie mai mare decat el. Mihaita si Andrei fac tumbe prin zapada, in timp ce Azorica latra bucuros, dand din coada. Cateva fetite cu obrajii ca merele parguite au facut un om de zapada, alb ca spuma laptelui si i-au pus drept caciula o oala rosie sparta si un fular ponosit. Cu ochii de taciune, acesta ii priveste nedumerit. In timp ce baietii se antrenau intr-o bataie cu bulgari, umpland aerul rece cu tipete de bucurie, apare mama Marioareisi a lui Ionel. Cei doi o privesc nelamuriti. Doar isi terminasera temele! De ce o fi mama suparata? Amandoi intr-un glas i-au spus ca temele sunt complete. Si-au cerut iertare ca nu au trecut pe la bucatarie sa o anunte. Mama le-a tras o mustruluiala, dar i-a iertat. Odata cu lasarea serii, valurile de copii isi iau saniutele si pornesc spre casa obositi, inghetati, dar cu multe caldura in priviri. Noapte incepe sa-si aprinda una cate una luminile deasupra satucului inzapezit. Marioara si Ionel adorm cu gandul ca maine se vor juca din nou. Nechior Ilinca, Clasa: a V-a G Profesor coordonator Elena Irina Serban
O catastrofa neasteptata Intr-o zi, la scoala, imediat cum se termina orele, ma indrept spre laboratorul de fizica. Deoarece acum o saptamana, am luat nota patru, pentru ca nu am fost atent in timpul orei, mama ma pedepsise sa merg dupa scoala la pregatirea de fizica. Cobor scarile de marmura din scoala si merg pe holul lung de la parter,cu dulapuri frumos colorate ale elevilor. Intru in laborator. Bancile erau colorate,clasa curata, dar neaerisita. Ma asez pe scaunul din fata catedrei. Peste cinci minute intra doi gemeni si doua fete impreuna cu doamna profesoara. Ii salut. Imediat incepem sa lucram cu dansa o problema ce implica forta de tensiune. Doamna ne explica toata problema. Eu,nefiind atent ora trecuta, nu prea inteleg. Pe mine ma copleseste o plictiseala pura. Din fericire, suna clopotelul, iar eu pot pleca acasa linistit. Ies in curtea scolii cu cei doi gemeni. Curtea e foarte mare, avand doua terenuri de fotbal si doua de baschet. Mergem prin parcare si iesim in strada. Pe langa noi trec tot felul de masini. Strada e foarte mare, fiind de fapt o autostrada. Lasam in dreapta o benzinarie,iar in fata este gura de metrou care arata ca o cutie de plastic maro,pe care scrie Anghel Saligny. Cobor cu scarile rulante in subteran. Acolo se afla un metrou care stationeaza. El este gri metalic, bine slefuit,cu sase vagoane si foarte lung. Intru in primul vagon. Gemenii intalnesc niste prieteni si raman cu ei. Eu merg in urmatorul vagon unde am zarit-o pe Ana, una dintre cele mai destepte fete din clasa mea, dar si foarte incapatanata. Are parul lung si matasos. Buzele ei sunt mari si uscate. Ochii ei sunt foarte interesanti, de culoare caprui ca si ai mei. Incep sa vorbesc cu ea. Imi spune ca nu mai are baterie la telefon si imi cere mobilul ca sa-l sune pe tatal ei sa vada la ce statie trebuie sa coboare. Imediat dupa ce termina convorbirea ne asezam pe scaunele albastre din vagon. Metroul pleaca. Noi vorbim despre scoala si fara sa ne dam seama ajungem la statia Nicolae Teclu. Subit Anei ii vine ideea sa ne dam jos si sa luam urmatorul metrou care vine. Imediat dupa ce ies se inchid usile si Ana ramane blocata in metrou. O vad prin geamul usii. O aud cum striga sa ne vedem la urmatoarea statie. In ochii ei se poate citi disperarea. Metroul pleaca,iar eu ma asez pe unul dintre scaunele rosii din statie ca sa-l astept pe urmatorul. Ma uit in jurul meu si vad pustietate. Statia este intunecata, cu nicio urma de om. E liniste. Culoarea verde inchis a peretilor ma inspaimanta. Acum stiu ca ceva nu este in regula. Dinspre tunelul prin care a plecat Ana vine un fel de impuls ce ma arunca jos pe podeaua rece, urmat de lumina si fum. Pare ca a explodat o bomba. La statia 1 Decembrie 1918 a avut loc un atac terorist. O bomba o fost amplasata pe metroul in care se afla Ana. Il sun pe tatal Anei si ii spun despre incident. El vine cu masina si ma duce la locul evenimentului. In statia inegrita de cenusa o gasim pe Ana ranita. Sun la salvare. Medicii ajung deindata cu pompierii,toti echipati cu masti de gaz si unforme. O iau pe Ana pe targa si o duc la spital. Eu ma intorc acasa. Urmatoarea zi plec la spital.Acolo o gasesc pe Ana. Sufera de arsuri grave la picioare si maini. Camera in care se afla este varuita si sterilizata, cu un pat alb in care sta. Are perfuzii. Pare trista, dar tatal ei ii statea alaturi. Ma simt de parca totul s-a intamplat din vina mea. Situatia ei este grava pentru ca eu nu am tras-o afara din metrou atunci cand trebuia. Imi dau seama ca exagerez. In acel moment deschid telefonul si scriu pe aplicatia Whatsapp pe grupul clasei vestea. Peste zece minute o vad pe Monica intrand in camera spitalului plangand. Ea este colega noastra si cea mai buna prietena a Anei,o fata inalta,blonda,cu parul scurt si frumusica foc. O pupa pe Ana spunandu-i ca ii pare asa de rau. Intr-o ora ajung la spital toti colegii nostri. Toti o alina pe Ana. Luni, la scoala ii spun doamnei profesoare de limba si literatura romana povestea mea. Dansa ramane uimita si fascinata.
Din fericire Ana s-a insanatosit!
Radut Anton, Clasa: a VII-a E Profesor coordonator Elena Andreea Sanda
Ce ma face fericita? „Fericirea este ceea ce faci in fiecare zi, este o calatorie, nu o destinatie” Cand ma gandesc la fericire, imi vin in minte momentele in care am fost fericita si am realizat ca fericirea este acea stare de bine care-ti inunda sufletul, pe care o atingi cand ochii iti rad si esti plina de caldura si-ti vine sa spui:”Sunt fericita! Nu-mi mai trebuie nimic!” Pentru mine fericirea consta in orice lucru simplu care-mi aduce bucurie, ma face sa zambesc, sa ma simt bine si sa impartasesc cu cei dragi aceasta stare. Nu trebuie sa cauti fericirea pentru ca ea te intampina, scotandu-ti in cale zilnic, mii si mii de motive pentru a fi fericita: glasul dulce al mamei care ma trezeste, intalnirea cu prietenii, aprecierea unui profesor, ascultarea unei melodii preferate, un sincer „multumesc”, un salt in valurile inspumate ale marii albastre sau „zborul” pe partiile imaculate ale Alpilor – toate acestea sunt tot atatea motive pentru a ma face fericita. Imi vin in gand sfaturile mamei:”Nu renunta la visurile tale!”, „Continua sa speri!”, „Zambeste!”, „Fii tu insuti!”, „Daruieste si vei primi!”, „Ai incredere in tine!”, Pretuieste fiecare clipa!”, „Invata sa iubesti!” – indemnuri care ma vor ajuta in formarea mea ca individ insufletit de idealuri pentru care merita sa lupti, un om care stie sa iubeasca si sa daruiasca, sa pretuiasca si sa respecte, un om fericit. Imi doresc ca toata lumea sa fie fericita pentru ca fericirea te inalta, iti infrumuseteaza chipul, te face mai bun si mai generos si, astfel, lumea ar fi plina de iubire si armonie. Radulescu Alexia Clasa a VI-a B Profesor coordonator Raluca Suciu
Delta Dunarii Delta Dunarii e-o delta far-de-asemanare Ce-si poarta vesmantul de stuf De la Marea Insula a Brailei Pana la varsare. Deoarece aceasta haina, de-o singura culoare Are ceva special … Multe buzunare! In care Delta-si tine Uriasi pelicani Gingase egrete Si chiar si cormorani. Cufundari vioi ce stau mai mult in apa Brotacei ce canta-n noaptea luminata. Si mai poarta Dunarea, chiar de la izvoare, In apa-i rece, Gandurile oamenilor pe langa care trece. Cum sa nu crezi ca Delta-i speciala Cand i-a dat Romaniei inc-un motiv de fala? Monica Muresan Clasa: a VII-a E Prof. coordonator Elena Andreea Sanda
Emotie de toamna Privind afara, o zi blanda si senina de toamna mi se dezvaluie: raze de soare dornice sa ne incante clipele, stoluri grabite de pasarele ce strapung inaltul cerului, parfum de fructe coapte si coloritul minunat al naturii. De fiecare data, cand ochii intalnesc aramiul pastelat al coroanelor bogate ale copacilor, covorul multicolor al frunzelor desprinse si asternute cu gratie pe pamant, florile ce stralucesc, poate pentru ultima oara inainte de inghet, inima mi se inunda de melancolie. In lumina palida a soarelui, lipsita acum de puterea din zilele de vara, frunzisul colorat in auriu si aramiu reflecta o lumina dulce si stravezie, ca o amintire draga. Fara acest licar de lumina, natura impietrita parca in asteptare, ar fi foarte trista. Vantul jucaus al toamnei porneste intr-un slalom agil, printre ramurile pictate in tonuri galbene-ruginii, de o mana de maestru, rapind, cu fiecare trecere a sa, frunze, ca intr-o ploaie multicolora si haotica. In zborul lor spre pamant, frunzele se prind intr-un dans de piruete gratioase, ca-ntr-un cadril la care privesti hipnotizat. Strazile altadata animate si pline de glasuri vesele, se mandresc acum, in tacere, cu straiele ruginii pe care toamna le daruieste cu generozitate. Alaturi de micile tufe verzi indarjite in a nu ceda sa-si piarda podoaba, crizantemele cu ale lor vesminte vii si multicolore, incalzesc atmosfera. Cat vezi cu ochii, peisajul pare un tablou realizat cu multa pricepere, de un artist indragostit de jocuri de culoare si lumina. Mii de nuante, de la galben-auriu la maroniu-rosiatic se contopesc armonios, intr-un spectru de culori calde, trezind emotie si admiratie in sufletul privitorului. In atmosfera palida a toamnei, natura renunta la stralucirea sa si parca imbatraneste. Se inchide in sine, in asteptarea unui nou inceput. Cu fiecare venire a sa, invaluita in culoare si mister, toamna imi picura in suflet, un dor de infinit si de stralucire, de izvorul nesecat al frumusetii absolute.
In astfel de clipe, din inima mea se desprind emotii de toamna.
Radulescu Alexia Clasa a VI-a B Profesor coordonator Raluca Suciu
Ganduri despre joc
Pentru mine jocul este un univers asemenator povestilor, unde corectitudinea castiga lupta nesavarsita a imaginatiei. Cred ca oamenii sunt atrasi de jocuri, deoarece acestea creeaza o atmosfera unica si prezinta o lume, mai ales daca sunt adulti, o lume in care poti calatori in timp, indiferent de varsta, devenind iarasi copii. Mie imi plac jocurile, pentru ca ma cuprind in bulgarele lor de aur pline cu veselie, ambitie si entuziasm, iar terenul de joaca pare un taram magic, desprins dintr-un vis. In concluzie, raman o iubitoare a jocurilor si a atmosferei lor unice care ma fascineaza mereu. Elena Oprea , Clasa a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Lasati copii sa se joace! -manifest
De ce oamenii mari nu inteleg ca joaca te invata cateodata mai mult decat scoala???
Dupa cum spune stiinta, joaca este parte importanta din viata noastra inca inainte de a ne inaste. Bebelusii se joaca in burtica mamei cu manutele, cu piciorusele si se pare ca se distreaza de minune, chiar si mai mult, ei invata sa-si descopere corpul si mama. In primii ani de viata, joaca este principala metoda de a invata, astfel inveti sa vorbesti imitand persoanele si animalele, inveti sa mergi incercand sa prinzi din joaca obiecte sau persoane dragi. Dar joaca ne este foarte draga pentru ca ne ajuta sa ne imprietenim, sa creem legaturi intre noi copii, prietenii care pot rezista o viata. Pentru unii joaca este un refugiu. Nu stiti cum se spune: “ai dat in mintea copiilor”. Dar pana la urma aceasta compunere este despre mine nu de spre voi, asa ca sa continuu, joaca creeaza multa indemanare si perspicacitate ganditi - va doar ce inseamna sa nu te lasi prins la “ratele si vanatorii” ca sa nu mai zic cat de inventiv trebuie sa fi la “v-ati ascunselea”. Alta etapa din viata mea a fost”etapa puzzel” prin care trebuie sa recunosc ca am trecut cu greu. Atatea poze, numere , culori m-au deruat si m-au obligat sa fiu mai ordonata si mai atenta la detalii (inca mai lucrez la asta). Asadar dragi bunici, dragi parinti, dragi profesori LASATI COPII SA SE JOACE si de ce nu, veniti sa va jucati cu noi!!! Ruxandra Potecu, Clasa: a-V-a C Prof. coordonator Nicoleta Margean
O furtuna pe mare Era o zi linistita de vara. Vantul adia usor, creand mici valuri pe marea cea albastra. Dar dintr-o data, a iesit la iveala o plapuma mare si deasa de nori gri si intunecati, care au acoperit cerul. Vantul furios a inceput sa bata tare, formand valuri mari si inspumate. In panza de nori, se vedea ici-colo cate o fulgerare alba, urmata de un sunet puternic . A inceput sa picure. Stropii de ploaie deveneau din ce in ce mai mari,tulburand apa marii, care devenise tot mai intunecata. Fulgerele si tunetele erau din ce in ce mai dese si mai puternice. Vantul nemilos batea din ce in ce mai tare. Valurile erau tot mai mari si mai infioratoare. Balaurii mari si gri au acoperit orice petec de cer prin care se mai zarea din cand in cand, cate o raza de soare. Corabiile de pe mare erau rasturnate de valurile imense si de presiunea vantului puternic. Totul era cuprins in aceea furtuna. Dupa o vreme, o lumina orbitoare a despartit norii plumburii si i-a risipit. Razele aurii ale soarelui au iesit din nou la iveala, stralucind peste marea tulburata. Totul s-a linistit si a revenit la starea de odihna si pace de dinaintea furtunuii. Andrei Dogaru Clasa a VII-a E Prof. coordonator Andreea Elena Sanda
Zmeul cel glumet A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. Era pe vremea cand soarele si luna luminau deopotriva pe cer, nefiind noapte niciodata. Traia pe vremea aceea un zmeu caruia ii placea sa faca farse si sa se amuze de micile-i rautati. Intr-o zi a avut ideea nastrusnica sa fure inimile oamenilor si sa le ascunda intr-un loc numai de ele stiut. Lumea a devenit un loc searbad, plictisitor. Nimeni nu mai simtea nicio emotie. Nimic nu mai tulbura pe nimeni: nici moartea, nici iubirea, nici frumusetea. Curand, nimeni nu se mai indragosti, nici nu se mai casatori si, prin urmare, nici copii nu se nascura. Degeaba soarele stralucea, pasarile cantau si florile isi raspandeau mireasma, caci nimanui nu-i pasa. Dar iata ca vremea aceea, traia o zmeoaica blanda si delicata, care nu putea face rau nici unei muste. Ea il stia pe zmeul cel glumet, si chiar mai mult, il indragea. Lucru rar in lumea zmeilor, intrucat se stie ca acestia nu pot avea sentimente! Zmeoaica si-a dat seama ca oamenilor li s-a intamplat ceva nemaigandit si a banuit ca zmeul cel glumet poate fi amestecat in asta, asa ca a inceput sa-l urmareasca. Curand a vazut ca zmeul disparea din cand in cand intr-un beci din fundul gradinii. L-a pandit de mai multe ori, pana cand s-a putut strecura in urma lui in borta sapata sub pamant. Nu mica i-a fost mirarea cand a zarit inimile oamenilor gramadite, ofilite si stafidite. Atunci a inteles de ce oamenii erau atat de schimbati. Se strecura afara si se gandi cum sa faca sa elibereze inimile, carora sa le dea din nou viata. Seara se ruga zadarnic de dansul: zmeul se incapatana sa nu elibereze inimile captive, fiind convins ca oamenii isi merita soarta de fiinte nesimtitoare. Asa ca vazand vehementa cu care se impotrivea rugamintilor sale, zmeoiaca pregati a doua zi cele mai delicioase bucate, peste care a presarat somnoroasa; a asezat o masa imbelsugata si l-a poftit pe zmeu la cina. Acesta, lacom, s-a-ndestulat din merindele-alese, pana cand o ameteala l-a cuprins. Apoi, a cazut intr-un somn adanc, de puteai taia lemne pe dansul. Tanara zmeoaica a furat cheile de la braul zmeului, a coborat in beci si a furat doar doua inimi. Cand s-a trezit, peste cateva zile, zmeul mahmur n-a bagat nimic de seama. Intre timp, zmeoaica daruise inimile la doi tineri, un baiat si o fata, care, pe loc, simtira vraja puternica a dragostei si fugira departe, in inima intunecata a codrului, nu inainte ca zmeoaica sa le ceara sa fie atenti sa nu se dea de gol, ca vor sfarsi cu totii rau. A trecut mult timp, iar cei doi tineri s-au casatorit si au avut multi copii, iar copiii lor au avut alti copii si toti se bucuaru de inimile lor in care infloreau cele mai frumoase si mai pure sentimente. Cat despre zmeu, nu mai stiu ce s-a intamplat cu el. Poate ca intr-o zi si-a dat seama cu cata afectiune are grija de el zmeoaica si a uitat cu totul de oamenii pe care ii dispretuia. Si asa ca am incalecat pe o capsuna si v-am spus o mare si gogonata minciuna! Vlad Midvichi Clasa: a VII-a D Profesor coordonator Elena Andreea Sanda
Ora de limba romana Orele de limba romana se numara printre orele mele preferate. Acest lucru se datoreaza in primul rand doamnei profesoare care stie sa ne stimuleze, apreciind orice raspuns corect si punandu-ne in valoare abilitatile. Poate nu intotdeauna reusim sa gasim raspunsul corect, dar doamna este ingaduitoare si ne ajuta. Stim ca putem conta pe sprijinul dumneaei. Stie sa se faca placuta facand anumite glume sau amuzandu-se la anumite situatii nostime aparute in clasa. A fost o perioada, la inceput, in care eram speriata de lucrarile scrise anuntate de doamna. Ma pierdeam cu totul. Exigentele erau mari si orice greseala era depunctata pe masura. Am inteles ca limba romana este foarte importanta si trebuie sa-i daruiesti timp si atentie pe masura. A sti sa vorbesti si sa scrii corect, a intelege un text literar, a descoperi frumusetea si sensibilitatea unei poezii, a patrunde in lumea fantastica a eroilor de basm sunt tot atatea motive pentru a indragi limba romana. Profesorul este acela care poate si trebuie sa ne calauzeasca pasii si sa ne descifreze aceste taine. El poate, cu rabdare si cu pricepere, sa ne atraga spre materia predata. Si profesoara noastra de limba romana a reusit acest lucru, trezind in noi dorinta de a studia, de a citi, de a descoperi. Prin concursul de lectura, prin activitatile de la clasa, prin orele de pregatire suplimentara, doamna profesoara m-a facut sa o descopar ca pe un bun dascal, foarte bine pregatit pe care am inceput sa-l indragesc. Alaturi de familie, profesorii au un rol foarte important in formarea noastra si in dobandirea cunostintelor care sa ne asigure o cultura generala vasta si solida. De aceea trebuie sa-i pretuim si sa ne straduim pentru a le rasplati efortul si daruirea, pentru a-i face mandri de noi. Alexia Radulescu Clasa a VI-a B Profesor coordonator Raluca Suciu
Primavara
Ea n-avea nume, sau poate doar eu nu il stiam Dar cand eram cu ea uitam complet cine eram, Ma lua de mana si ma ducea intr-o lume straina mie Un loc magic, ma ducea cu gandul la nemarginire Unde sunt? Cine sunt? Ce caut eu aici? ”Esti in rai, nu e nevoie sa strigi” Mi-a raspuns ea cu calm... ”Inchide ochii, lasa-te purtata de val” A mai spus, ochii ii straluceau de parca erau de chihlimbar. M-am lasat usor s-am aterizat in apa rece, M-am trezit intr-o poiana, nu stiam ce se petrece, Ea era pe un butuc, mirosea un crin In timp ce rochia-i era suflata de vantul lin. Ma apropiam de ea cu mare frica, In timp ce mergeam spre ea luna pe cer se ridica Si o pierd... nu o mai vad nicaieri, Parca as fi cautat astazi ziua de ieri... Ea vine in spatele meu si imi pune mana pe umar In acea clipa ma cuprinse un dor, De pasari, de flori, de izvor, de surasul ei De ghiocelul atins la inceputul primei mele primaveri, De mare, de soare, de rasarit si apus, De tot ce ma face sa ma simt vie, da’ n-am mai spus...
Ruxandra Chirchiboiu, Clasa: a VII-a D Profesor coordonator Andreea Elena Sanda
Peregrinarea prin America In vacanta de Paste de anul trecut, familia mea a decis sa mergem in America. Noua nu ne place sa stam intr-un singur loc, ci sa vizitam cu masina tot felul de zone diferite. Mama si tata au cumparat bilete dus intors spre Los Angeles. Avand un interval de doua saptamanai si trei zile de a vizita mareata Coasta de Vest a Americii. Insa mai era ceva. Vom sta primele doua nopti in L.A., dar dupa aceea vom merge in fiecare noapte la o alta locatie inspre statul Utah si mai departe, pana ne vom intoarce prin San Francisco, Santa Cruz si dupa aceea ne vom opri inapoi la L.A. Intr-o zi senina de vineri, am plecat spre aeroportul Heathrow din Londra ca sa facem escala si dupa aceea sa zburam timp de noua ore pe langa Cercul Polar, sa traversam America si sa ajungem in siguranta in Los Angeles. In primul avion spre capitala londoneza m-am cam plictisit, insa am luat micul dejun, ceea ce m-a inveselit. Cind am ajuns, marimea terminalului m-a uimit: ca sa ajungi in celalalt capat trebuia sa iei un metrou doua statii. Dupa patru ore de asteptat, ne-am luat zborul intr-un Boeing 787 in care erau mini-televizoare puse pe spatarul scaunelelor. Toti ceilalti adormisera deja, dar eu am ramas aproape singurul treaz, ma uitam la un film desigur. In final am ajuns in L.A. pe la ora 4 dupa- amiaza, unde ar fi trebuit sa inchiriem o masina doua saptamani. Am ajuns cu un autobuz la un centru de inchirieri si speram sa luam o masina relativ mare. Dupa doua ore de stat la coada n-au mai ramasa decat doua vehicule: un Ford Mustang si o alta care era deja inchiriata. Neavand ce altceva sa facem, am luat Mustangul. Incredibil, dar valizele chiar au incaput in portbagaj, insa locul de pe bancheta din spate era cu totul alta poveste; aproape nu era. Cum eu eram cel mai mic, a trebuit sa stau pe locul din spatele soferului: unde chiar nu era loc. La un moment dat am ajuns la hotel, insa eu am refuzat sa ma mai plimb pe afara si m-am dus imediat la culcare. A doua zi ne-am plimbat prin oras, si chiar trebuie sa spun asta: era un oras fabulos. Noi am stat in apropierea Long Beach si am putut sa mergem pe plaja. Strazile erau perfect aranjate si trotuarele la fel, insa distantele erau gigantice: mama avea o harta si a zis sa mai mergem trei strazi si dupa aceea mergem sa mancam ceva. S-a dovedit ca distanta dintre strazi era mult prea mare si ne-a luat cam 45 de minute numai sa ajungem la a doua strada, unde ne-am dat batuti. A doua zi am plecat de dimineata ca sa ajungem dupa 500 de kilometri intr-un satuc numit 29 Palms unde am mers sa exploram un parc national in care erau niste copaci care se gaseau numai acolo, insa noi i-am intalnit si in imprejurimile Las Vegasului. Tot asa am tinut-o timp de o saptamana jumatate, pana cand am ajuns in orasul mai sus mentionat. Totul avea luminite si parca te atragea. Ne-am plimbat prin toate marile hoteluri care erau de fapt niste malluri in adevaratul sens al cuvintului. Aparate de gambling erau peste tot, in blatul de la bar, exact langa bancomat, la fiecare colt si mai ales in cazinouri. Pe scurt, gaseai orice. La capatul bulevardului �The Strip� era un castel Disney roz prin care trecea un rollercoaster maret: ne-am dat cu totii in afara de mama si a fost absolut genial. A doua zi am stat cu sora-mea la piscina hotelului (un fel de parc acvatic mai mic). Am plecat de acolo doar dupa ce am facut putin shopping. Am intrebat-o pe mama daca o sa mai vizitam multe canioane si alte chestii in care trebuie sa mergi foarte mult, dupa experienta de la Marele Canion, in care picioarele aproape ca mi-au murit. Dupa alte doua zile de plimbari am ajuns in San Francisco, insa orasul mi se parea o versiune mai mica al LA-ului, mai putin impresionanta Insa a doua zi, cand am ajuns in Santa Cruz, totul era diferit: casute albe pe un delusor in fata unei plaje pe care se face surf si care nu era plina de mizerie. Mi-am promis ca atunci cand o sa fiu mare acolo o sa ma mut. Era pur si simplu magnific, dar nu am stat pre mult acolo, deoarece mai aveam doar doua zile ramase: trebuia sa ne intoarcem in L.A. Am stat intr-un loc diferit, insa cand mama facea rezervarile nimeni nu i-a spus ca hotelul era in Chinatown. Foarte multi asiatici ne priveau mirati si noi ii priveam pe ei la fel. Insa nu a fost chiar asa de rau. Ne-am intors destul de suparati acasa, fiiinca a trebuit sa plecam, dar eu eram fericit nevoie mare cu un nou skateboard care a supravietuit pana acum si inca merg cu el la scoala. Matei Dogariu Clasa: a VII-a B Profesor coordonator: Elena Andreea Sanda
Lumina
Vis
Campia nesfarsita Galbena-rosie Inconjoara nu trupul Ci ce salasluieste in el
Ating peretii ce au fost atinsi Nu de mine, Nu de ea, Nu de el, De ei.
Pasari minunate ce zboara In juru-mi Cozile lasand Dare de lumina
De ei. Care ei? Ei. Ei ce au stat aici. Ei ce au atins primii peretii. Goi. Parasiti.
Stele pe cerul albastru Inchis, dar deschis Din el curgand Culori ce cad pe campia nesfarsita Culori ce ma inconjoara Lasand timpul sa treaca nesimtitor.
Pereti morti fara ei. Ei le dadeau viata. Desi intre ei locuieste cineva Nu sunt ei. Ei? Care ei? Cine sunt ei? Care pereti?
Viata
Pace
Fereastra alba a trecutului Pluteste in mintea mea incetosata, Iar amintirile fade Inoata in apa timpului.
Astrul luminos al cerului A cazut. Razele sale, sabii ce strapung Cad acum pe pamant Oamenii se bucura De moartea lui Acum au sabiile Armele Care, cu ajutorul sentimentelor Vor strapunge lumea intunericului Intr-un nou Razboi.
Lacrimi cu miros de praf Cad, Construind o balta a tristetii, Si amintirea trecerii vremii Te vaneaza pana cand Bule de adevar se sparg in capul tau Iar iarba este murdarita de cenusa.
Fructul trecutului Trecutul amintirilor Focul apei ce se scurge din mine Asemenea unor explozii Pe cerul ochilor mei. Ele creeaza Sentimentul trecutului Pierdut acolo, in acel loc Unde timpul s-a scurs, lasandu-l gol Elena Oancea, Clasa: a VIII-a E Profesor coordonator Iulia Visoiu
Povestea timpului Imparatul An-Nou se trezi si se apropie de fereastra. Gradina sa era acoperita de un start imaculat de zapada care stralucea in lumina puternica a soarelui. Din loc in loc, flori multicolore isi facusera loc prin covorul alb si le dadeau binete albinelor care roiau fericite in cautarea nectarului. Marul din fata geamului era incarcat de fructe rosii, lucioase ca niste globuri, iar frunzele galbenearamii, uscate, fosneau placut in adierea unui vant caldut. Imparatul ridica usor din spranceana, apoi zambi. Stia ca totul era o gluma pe care fiicele lui, Anotimpurile, obisnuiau sa o faca de ziua tatalui lor. Cu mult timp in urma, pe cand erau doar niste copile, cele patru fete se certau mereu, fiecare pretinzand ca este cea mai priceputa sa imbrace pamantul in straie de sarbatoare. Ca sa le impace, imparatul An-Nou le daruise fiecareia cate trei luni in care sa fie stapane peste pamant si sa-si exprime creatiile minunate. Astfel, Iarna, fiica cea mare, primi lunile decembrie, ianuarie si februarie. Toamna, cea de-a doua fiica, primi lunile septembrie, octombrie si noiembrie. Iunie, iulie si august ii revenira celei de-a treia fiice, Vara, iar mezina, Primavara , primi lunile martie , aprilie si mai. De atunci, fetele nu se mai certasera dar, din cand in cand, intrau una pe teritoriul celeilalte ca sa isi faca cate o farsa. Astfel, nu era un lucru neobisnuit ca in plina luna de vara sa vezi zapada pe crestele muntilor sau, intr-o zi de primavara soarele sa straluceasca atat de tare incat bobocii copacilor sa-si deschida brusc ochii sa vada minunea. De ziua tatalui lor, fiecare fata dorise sa impodobeasca gradina imparatului si, pentru ca nici una dintre ele nu a vrut sa renunte, hotarasera sa faca acest lucru impreuna. Adevarata surpiza pe care i-o pregatisera tatalui lor, era insa petrecerea din acea seara. Pregatirile erau gata si toata lumea era nerabdatoare sa vada spectacolul Anotimpurilor asa ca, de indata ce inserarea isi desfacu aripile peste cer, sala de bal se umplu: Soarele si Luna venira brat la brat, Aurora Boreala pasi gratioasa, insotita de Curcubeu, iar Zefirul veni impreuna cu fratii sai mai mari, Austrul, zis Saracila si Crivatul, supranumit si “Traista Goala�. Intr-un sfarsit, sosi si Imparatul An Nou si se aseza in jiltul sau de aur, deci spectacolul putea incepe. Primavara, fiica cea mai mica a batranului an, cea aducatoare de bucurie si voie buna, isi facu aparitia intr-o caleasca trasa de cocori. Insotita de alaiul ei de flori, lumina si culoare, asternu peste tot un covor multicolor. Rochia ei era impodobita cu ghiocei, toporasi si viorele, iar trena ii era tinuta de mii de fluturi de catifea, flancati de albinute zumzaitoare. Randunelele, venite de departe special pentru aceasta sarbatoare, isi pusesera la reverul fracului panglici alb-rosii de martisor si ciripeau vesele anuntand deschiderea marelui concert al primaverii, sustinut de cei mai talentati artisti. In incheierea concertului, Primavara facu sfioasa o reverenta in fata tatalui sau si se retrase in aplauzele audientei. Soapta padurilor de smarald si surasul marii anuntara sosirea Verii in caleasca ei de raze de soare, trasa de fluturi colorati. O blanda adiere de vant invita toate florile la vals, iar Vara, dintr-o singura atingere, acoperi cu aur greu spicele de grau si secara. Macii rosii ca niste rubine si floarea soarelui zambitoare aplaudau incantate concertul greierilor chitaristi, acompaniati de trilul privighetorilor. Cativa stropi de ploaie rece anuntara ca este timpul ca Vara sa iasa din scena asa ca, dupa ce a mai impartit cateva zambete calde, se facu nevazuta.
Toamna, ca o zana cu rochie din frunze aramii, si-a facut simtita prezenta, aducand cu ea bogatia si belsugul. Cu ultimele puteri, soarele a mangaiat fructele si le-a dat o stralucire aparte. Toamna n-a stat prea mult pe ganduri. A pictat merele in rosu, perele in galben si a suflat o pulbere brumarie peste prunele coapte. Pocalurile invitatilor s-au umplut de must dulce si aromat, iar parfumul gutuilor pufoase a completat atmosfera de sarbatoare a roadelor pamantului. Bostanisoldati cu paltosa de arama au sunat din trambite anuntand retragerea asa ca Toamna s-a grabit sa plece in caleasca ei de chihlimbar trasa de pasari calatoare ce pareau niste vaslasi pe marea cerului albastru pe care aparusera nori plumburii. Iarna, craiasa a zapezilor, imbracata intr-o rochie cusuta cu ace de gheata si impodobita cu stelute argintii, intra cu eleganta in scena in trasura ei de argint, imbracand totul in alb. Brazi semeti, purtand cojoace grele de omat stralucitor o insoteau, crengile copacilor se impletisera intr-o dantela fina de margaritar, iar mii de fluturi de argint zburau pe aripile nevazute ale vantului si dansau in vazduh un dans fantastic. Clinchete de clopotei completau marea sarbatore a Iernii, spre marea bucurie si admiratie a tuturor celor prezenti. Petrecerea se incheie, iar imparatul An-Nou, mandru si fericit, stia ca Natura era pe maini bune, in grija fetelor lui, Anotimpurile. Daria Solomon, Clasa: a V-a E Profesor coordonator Loredana Andronache
Varstele jocului Joaca este un sentiment pe care il avem de cand ne nastem. Eu cred ca fara joaca nu am putea sa aflam lucruri noi. A te juca inseamna sa iesi afara, sa te joci cu mingea, sa joci tenis si multe alte jocuri pe care le poti face in aer liber sau am putea sa stam in casa sa ne fim implicate in diverse activitati cu jucarii. A te juca inseamna a comunica eficient cu prietenii , transformandu-te in eroi , printese, pirati si multe alte personaje. Din joaca inveti si cum sa te porti cu oamenii, daca ai fi printesa ai afla cum sa salvezi oamenii. Dorinta de joaca dureaza la nesfarsit, deoarece unii adulti in pauzele lor de la munca se joaca de asemenea. Un alt stil de joaca este acele de a-ti dezvolta anumite abilitati sau de a te relaxa. Cel mai important lucru in viata este jocul, deoarece instinctual de a te juca nu dispare niciodata, astfel fiecare persoana pastrandu-si sufletul de copil viu. Gabriel Eduard Stancu, Clasa: a V-a G Profesor coordonator: Irina Elena Serban
Prietenia Pornind de la proverbul “Friendship is a sheltering tree� am inteles cat adevar concentreaza. Alaturi de membrii familiei, prietenii sunt cele mai importante persoane din viata mea. Reflectand la modul in care se naste prietenia, am realizat ca aceasta porneste de la un sentiment de simpatie, de incredere, de compatibilitate, de interes si de pretuire fata de celalalt. Prietenia adevarata iti da aripi sa poti zbura. Este asemeni unei oglinzi in care nu-ti este teama sa te privesti. Incercand sa-mi identific cea mai buna prietena am realizat ca aceasta este mama. Ea imi este alaturi mereu. Ma sustine neconditionat, ma indruma, ma iubeste si-mi lumineaza zilele. Tot mama este aceea care ma atentioneaza cand gresesc, ma ajuta sa-mi formez un sistem de valori solid si corect. Privind in jurul meu am inteles ca sunt inconjurata de fiinte minunate, calde: prietenele mele, care-mi sunt si colege de clasa. M-am bucurat. M-am considerat norocoasa. Sunt pretuita si pretuiesc. Stiu ca ma pot baza pe prietenele mele, pot sa am incredere in ele fara teama de a fi ranita. Ne place sa petrecem impreuna timpul liber, sa ne povestim intamplarile pe care le experimentam, sa ne impartasim preocuparile noastre, sa ne sfatuim. Stim sa ne incurajam si sa ne mobilizam pentru a reusi impreuna in proiectele comune, sa facem fata provocarilor. Imi doresc sa ma revad cu prietenele mele ori de cate ori suntem in vacanta sau nu ne-am vazut pentru un timp mai lung. Sper ca aceste frumoase prietenii legate, acum, pe bancile scolii, sa se dezvolte si sa dureze pentru totdeauna. Sunt binecuvantata! Radulescu Alexia Clasa a VI-a B Profesor coordonator Raluca Suciu
Amintiri Imi amintesc ca eram odata un pustan de clasa a V-a. De atunci, venise vremea concursurilor si a olimpiadelor foarte importante, la care, chiar si daca te ascundeai la capatul pamantului, mama tot te inscria, punandu-si sperante in ingerasul ei mic si destept (care mai lua din cand in cand cate un patru la matematica sau la romana , insa il acoperea de indata cu un noua sau un zece chiar). Si-mi amintesc ca eu si amicii mei chiuleam mereu de la orele de educatie plastica sau fizica pentru ca sa mergem la joaca. Si ne jucam de la amiza pana in toiul noptii, cand ne strecuram pe furis, pe la prispa casei bunicilor si sterpeleam niste cozonac proaspat scos din cuptor si cu lapte fierbinte; ducandu-ne apoi in codru, infulecam din bunatati, iar apoi cand ne intorceam acasa, tot ingerasii mamei ramaneam. Cat despre temele de pe o zi pe alta‌la scoala in timpul pauzelor le rezolvam. Asta faceam in fiecare zi dupa scoala : joaca, joaca si iar joaca, intr-o zi , a venit o fata noua la noi in clasa –frumoasa foc si desteapta pe deasupra. Ma-ndragostisem lulea si, ca un baiat politicos, am invitat-o sa se joace cu noi. Mama imi cumparase o minge noua de cauciuc, foarte elastica , asa ca aveam cu ce sa ma laud‌Stabiliseram sa ne jucam volei, iar eu nu ma puteam concentra la joc.Ma distrageau cositele ei aurii lucind in bataia soarelui si ochii ei albastri precum doi astri. Si, dintr-odata, cel mai bun prieten al meu , Vladutzu-baiat de treaba-mereu buclucas si entuziasmat de jocul cu amici sai, caruia ii spusesem de altfel ca imi place de Mariuca) , ma impinge drept cu nasul in ea. Cazuseram amandoi pe firele de iarba frageda si pe pamantul rece ca de catifea , si atunci (realizand ca e singura mea sansa) am sarutat-o pe obrazul ei rosiatic si fin. Atunci ea a inceput sa rada , ne-am ridcat amandoi si am continuat jocul. Multe zile la rand ne jucam de dimineata pana la asfintit, amintindu-ne chiar si acum de vremurile frumoase petrecute impreuna. Daria Maria Radu, Clasa a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Realitatea imaginara A fost odata ca niciodata… asa ar fi vrut Radu sa inceapa povestea sa. Insa el nu traia intr-un basm, nicidecum, el traia in lumea reala, iar aici datele conteaza. Asa ca voi reformula fraza. Intr-o dimineata friguroasa din iarna lui 2001, Radu se pregatea somnoros de scoala; punandu-si in ghiozdan rechizitele, isi lua in mana agenda in care isi pastra insemnarile, in mare parte povesti fantastice despre cavaleri neinfricaiti care se luptau cu balauri fiorosi, sau obiecte fermecate care te puteau salva de la orice ananghie. Dupa un scurt ragaz de gandire, decise sa isi strecoare caietul in geanta de scoala, in ciuda observatiilor tatalui sau in legatura cu prostiile pe care le scria in loc sa se concentreze la invatat. Lui Radu nu-i pasa; avea sa plece direct spre usa de la intrarea casutei saracacioase in care locuia si sa dispara inainte ca vreunul din parintii lui sa apuce sa spuna ceva. Isi infuleca repede micul dejun si facu asa cum se gandi: fara sa mai salute pe cineva, tranti zgomotos usa. Drumul spre scoala avea sa-l parcurga pe jos, singur, facandu-si loc printre maldarele de zapada ce acopereau strazile cufundate in linistea diminetii. Ajuns in cladirea impunatoare si veche, se aseza la banca sa din clasa si, ignorand ceilalti baieti care vorbeau despre meciul formidabil de fotbal pe care il jucasera cu o zi in urma, sau fetele care aveau o discutie animata despre cele mai picante barfe din scoala; deschise agenda si se apuca sa termine de scris povestea pe care o incepuse aseara. In aceasta era vorba despre o fetita, care, pierduta de parinti intr-o multime de oameni mari si infricosatori, era indrumata de un corb nazdravan care dorea sa o ajute… O bufnitura ingrozitoare rasuna prin sala de clasa, incremenind indata toate vocile si faptele care se petreceau in incapere: era usa grea de lemn si fusese trantita de Stefan, un baiat inalt si robust, cu umerii lati, parul blond si ochii verzi fulgeratori si amenintatori, dar, mai presus de toate, batausul clasei. Radu isi aduna toate fortele pentru a continua sa se uite in pagina pe jumatate scrisa cand doua brate puternice se proptira pe banca lui, iar, cand isi ridica privirea, il zari pe Stefan, cu o expresie de amuzament crud imprimata pe fata. - Ce scrii acolo, Raducule? intreba baiatul infricosator pe un ton batjocoritor. O alta povestioara de-a ta? Ma lasi si pe mine sa vad… si isi intinse mainile pentru a apuca agenda. - Nu! Dadu sa riposteze Radu. Nu e treaba ta ce fac eu! Dar fara folos. Stefan il impinse pe baiatul mai firav si ii smulse caietul din maini, pentru a se duce la banca lui si a-l vara in ghiozdan. -O sa ti-l dau dupa ore. Promit, sustinu pe un ton afectat batausul. Radu stia ca nu avea ce sa faca. Auzise ce li se intamplase altor copii care mai incercasera sa se opuna ierarhiei scolare. Nu putea decat sa spere ca, pana la terminarea scolii, Stefan avea sa se plictiseasca si sa se duca sa tachineze pe altcineva. Timpul trecea incet, orele se scurgeau, iar Radu devenea din ce in ce mai nelinistit in legatura cu agenda lui, pe care era probabil sa nu o mai vada niciodata.”De ce trebuia sa o aduc aici? De ce nu am lasat-o acasa?” , isi reprosa el. Scoala se termina, iar Radu, sfios si, in acelasi timp, foarte nervos, se indrepta catre Stefan si il ruga sa-i inapoieze agenda. Al doilea baiat insa avea complet alte ganduri in cap, si, cu ranjetul sau tipic tiparit pe fata, o zbughi afara pe usa, impreuna cu gasca sa de prieteni. Lui Radu nu-i venea sa creada, chiar daca ar fi trebuit sa se astepte la asa ceva. Cu lacrimile care amenintau sa curga, porni in urmarirea baietilor care erau mult mai sportivi si alergau mult mai repede decat el. Rasetele lor se auzeau ca un ecou ce ii bantuia gandurile si nu-i dadea pace, dar era singurul sunet dupa care putea sa se ghideze si sa nu le piarda urma.
Intr-un tarziu, vocile lor pareau sa se auda din ce in ce mai de aproape, iar Radu constata ca acestia se oprisera pe o strada laturalnica. Trecu de coltul strazii, doar pentru a vedea un peisaj ce-l inmarmuri complet: Stefan si prietenii sai erau adunati in jurul unei baltoace mari, formate de la topirea zapezii, si radeau, parca, unii de altii. Uitandu-se mai atent, Radu observa ca in lumina crepusculara peste care se lasa intunericul noptii, in apa murdara se zarea un obiect solid, care stralucea aproape in mod inexplicabil, si era caietul lui. Acum lacrimile isi facura loc printre genele baiatului si se revarsara in siroaie, in timp ce Stefan si gasca lui plecara in jos pe strada, fara sa se sinchiseasca sa-I mai arunce o privire lui Radu. Baiatul se apropia de balta si isi aduna caietul ud fleasca. Deschise la pagina la care ramasese ultima oara si observa ca scrisul era sters deja. Nu mai era nimic de facut, nimic de salvat. Poate ca lumea din cerneala pe care si-o crease cu nerusinare, neascultand de nimeni, chiar era atat de nesemnificanta incat oricum nu ar fi avut cum sa dureze prea mult... scrisul de pe foaia uda incepu dintr-o data sa se arcuiasca si sa se onduleze, curand, parca la unison cu lacrimile sale, din foaie. Cand depasi marginile acesteia, cerneala neagra tasni din agenda, incolacindu-se in jurul lui Radu, formand o figura mica si innaripata, cu pene catifelate si cioc ascutit: un corb nazdravan. Pasarea se aseza pe capota unei masini din apropiere si isi intoarse capul, ochii ei intunecati, patrunandu-l pe baiatul stupefiat. Apoi, cu un croncanit, vorbi: -Ce s-a intamplat baiete? De ce plangi?, spuse corbul pe un ton intelegator. Radu inca nu putea sa-si gaseasca cuvintele necesare pentru a vorbi, iar, atunci cand deschise gura, nu scoase nici un sunet. Cum era posibil ca un corb sa se fi intrupat din scris? Oare asta li se intample des altor scriitori? -Inteleg, continua corbul, ai ramas fara cuvinte. Pentru unul ca tine, nu e bine sa ramai fara nimic de spus. Limbajul tau mut m-a creat pe mine. Corbul facu un gest infumurat cu aripa, apoi arata cu ciocul spre balta de apa: urmeaza-ma, si isi lua avant, sarind in baltoaca si diparand. Radu nedumerit, ii urma gestul, stiind ca mama nu avea sa fie prea fericita daca avea sa vina acasa cu hainele ude. Dar apa nu-l uda, trecu prin ea ca printr-un curent rece de aer si paru sa cada o vesnicie. Cand in sfarsit putu sa simta pamantul cu picioarele, deschise ochii pe care-i tinuse inchisi de teama. Se afla intr-o pajiste luminoasa. Iarba era multicolora de flori mari si cu un parfum imbietor. Soarele stralucea pe cerul lipsit de nori, emanand caldura unei zile de vara. In dreapta lui, se afla o padure deasa si infricosatoare, in stanga, pajistea continua in zare, iar in fata un castel maestuos, ale carui caramizi erau argintii, iar ale carui turnuri pareau sa atinga bolta cereasca. Radu isi intoarse privirea catre corbul care zbura pe langa el. -Cat de frumos! Cum poate exista o astfel de lume sub orasul nostru? Si cum de e asa de cald in toiul iernii! Corbul scoase un alt croncanit lenes, care probabil era un fel de ras, si apoi spuse: -Deci acum vorbesti, observa pasarea amuzata. Asta e lumea ta, Radu. Tu ai creat-o. Nu o mai recunosti? Uitandu-se in jur, baiatul isi dadu seama ca, intr-adevar, aceea era lumea pe care o scrisese in povestile lui, cu intinderi de verdeata nemarginite, cavaleri, printese, balauri, magie, castele de argint si, mai presus de toate, aici nu se intuneca niciodata. Radu dadu din cap entuziasmat. Atunci, Corbul isi lua avantul, invitandu-l pe baiat sa-l urmeze. Radu trebui sa alerge ca sa tina pasul. Intrara in castel. Satenii si slujitorii il asteptau pe baiat la portile de arama larg deschise, aclamand si urand viata eterna “regelui lor�. Apoi, acesta fu incoronat si asezat pe tron, unde i se servi un platou cu diverse specialitati. Dupa ce fu satul, doua slugi il condusera pe acoperisul unuia
dintre turnurile inalte, unde se afla o caleasca trasa de niste cai la fel de argintii ca zidurile masive ale castelului. Radu se urca in ea insotit de corb, iar in momentul inchiderii portitei, trasura porni, luandu-si avant si zburand prin aer domol si incet. Treceau in zbor pe deasupra regatului fantastic. Corbul ii arata taramurile zanelor, casele in copaci ale elfilor, pesterile sculptate in munti ale piticilor, si cascadele si lacurile sirenelor sirete. Radu nu putea decat sa priveasca uimit, si intreba: -Corbule, imi imaginez eu toate astea, sau sunt intr-adevar reale? Corbul il privi nedumerit pentru o secunda, apoi spuse: -Totul tine de cum vrei tu sa vezi lucrurile. Dar Radu nu intelegea, si inainte sa poata intreba, zari padurea infricosatoare pe care o vazuse inainte, si il intreba pe Corb de ea. La auzul acestei intrebari, pasarea paru ca se albeste la fata (ceea ce practic nu era posibil) si ii spuse vizitiului sa coboare si sa se opreasca in padure. -Printre copacii acestia salasluiesc sufletele pierdute, oamenii care s-au ratacit, sau au fost rataciti de la inceput, pe drumul vietii. Intr-adevar, Radu putu auzi niste soapte, si vazu niste umbre miscandu-se printre copaci: o atmosfera infioratoare. Una din acele umbre se apropie mai mult de ei, iar baiatul putu deslusi fata unui copil robust si inalt: Stefan. Dar, spre deosebire de cum arata mereu la scoala, acum parea trist, parca pierdut prin padurea deasa de grupul sau de prieteni, iar acum era prea infricosat ca sa ii mai caute. In mod normal, Radu s-ar fi ferit de el, i-ar fi fost teama, dar acum, vazandu-l pe celalalt baiat atat de slab si neajutorat, nu putea decat sa simta mila. Nu-si daduse seama pana acum ca si Stefan era un om si avea sentimente. Apoi, o alta umbra aparu din senin dintre copaci; era scunda, din departare, dar cand se apropie, Radu vazu ca de fapt era intr-un scaun cu rotile, si abia se tara, invartind de roti, catre Stefan. Era o femeie cu parul blond cazandu-i pe umeri, lipit pe fata de la sudoare. Pe fata i se putea citi suferinta si oboseala launtrica. Avea aceleasi trasaturi corporale ca si baiatul care statea stingherit, uitandu-se in directia ei. Era mama sa. -Stefan!, vorbi femeia cu o voce tremuratoare, Stefan, unde esti draga? Stii ca mi-e greu sa ma misc singura, am nevoie sa ma impingi. Pe un ton grijuliu, de parca s-ar fi temut sa nu sparga un obiect din sticla, batausul spuse: - Vin, mama. Stefan apuca de manerele scaunului si o impinse pe mama sa inapoi in adancul padurii. - Tatal lui a murit inainte sa se fi nascut, incepu Corbul, vizibil afectat. Mama lui a paralizat in urma unui accident. Ea era singura care mai aducea un venit familiei, dar acum traiesc din pensia sa. Radu se simti prost, dintr-o data, pentru toate datile in care-i purtase pica lui Stefan. El avea un motiv sa se comporte asa cum o facea, si intr-adevar, se pierduse printre obstacolele vietii, si nu mai stia sa iasa, nu mai putea sa iasa. Baiatul nu apuca sa se termine de gandit cand alte doua umbre trecura ca un fulger pe langa ei. Erau doi parinti, cautandu-si disperati copilul, femeia plangea in hohote si se sprijinea de umarul barbatului, care striga un nume: -Radu! Unde esti? La auzul numelui sau, Radu tresari, ca trezit dintr-un vis. Erau parintii lui, si-l cautau. Oare cat timp statuse in taramul acela? Ore? Zile? Saptamani? Se repezi catre caleasca si il ruga pe Corb sa il aduca inapoi acasa. Corbul se uita bine la el, si apoi ii spuse sa-si inchida ochii. - Nu uita asta, Radu, realitatea este cea pe care ti-o faci tu. Tu ai cladit lumea asta pentru a te desprinde de alta pe care nu o indragesti, dar acum acea lume te cheama inapoi, iar tu va trebui sa aplici cele invatate aici. Nimic nu se compara cu imaginatia unui copil, care vede cel mai bine lucrurile asa cum sunt ele, uita usor, isi aminteste usor. Vederea nu ii este deformata de ura, gelozie,
dezamagire. Dar mai e ceva: imi promiti ca vei continua sa scrii? Ca nu te vei da batut? - Iti promit. Spuse convins Radu. - Bine atunci, concluziona Corbul. Si sunetul vantului dintr-o data inceta, frigul redeveni un sentiment real. Vocea Corbului nu se mai auzea. Deschise ochii, si isi dadu seama ca era intins pe un morman de zapada, in fata usii propiei case. Nespus de fericit, Radu intra si dadu peste parintii lui, in cale-afara de ingrijorati. Se astepta la reprosuri, in schimb acestia se repezira la el si-l imbratisara, spunandu-i cu un zambet de usurare sa nu mai dispara niciodata asa de mult. Oare acea calatorie fusese imaginara sau nu? Radu isi dadu seama ca nu mai avea caietelul ud in mana, de mai multa vreme, de fapt. Avea sa o roage pe mama lui sa-i ia altul. Alexandru Botea Clasa: a VII-a A Profesor coordonator Loredana Andronache
Peisaj de primavara
In sfarsit, iarna se declara invinsa , iar inreaga natura se trezeste treptat , treptat , la viata. Iarba ca un covor verde iese la lumina si rasare primul vestitor al primaverii , suavul ghiocel.
Razele calde ale soarelui zambesc intregii naturi. Timizi, mugurii incep sa se despice, imbracand cu straiul lor verde si starlucitor toti copacii, iar multimea de flori ne imbie cu mirosul lor suav. Fluturii multicolori se bucura de splendoarea acestora, iar albinele, trezite de mireasma lor, isi poarta zumzetul din floare in floare. Prin dumbravi, cucul da ronul solistilor veniti din tarile calde pentru a-si regasi cuiburile parasite in toamna.Incet, incet, toate vietuitoarele prind curej si incep sa iasa din adaposturi, reluandu-si activitatile specifice. Nici oamenii nu se lasa mai prejos, incep sa curate gradinile si sa lucreze pamantul, punand sub brazde seminte ce vor rodi pana la toamna. Cantecul privighetorii ca un tril cristalin, face munca mai usoara si mai spornica. Intreaga natura vibreaza de prospetime si veselie. Cata frumusete , cata viata este peste tot locul! Andreea Oradan Clasa: a VI-a E Profesor coordonator Daniela Irimia
Primavara
Ca un punct abia vizibil in orizontul insangerat, apoi apropiindu-se, un stol de cadrii planeaza neted deasupra Deltei, cautandu-si salas dupa o calatorie istovitoare. Apele umflate de topirea ghetii umplu delta de pesti dolofani cu care parintii cocori isi vor hrani puii ce in cateva saptamani vor sparge, cioc,cioc,cioc! coaja poroasa a oualor. Milenarii copaci, batranii tainicei paduri , isi scutura crengile amortite sub privirea calda, bland si protectoare a regelui soare, umpland valea de miresme ametitoare ce cutreiera pamantul. Din ascunzisul covorului auriu format cu doua anotimpuri in urma , gaze , furnici, si alte vietati pornesc repede, repede, repede, spre coroana verde a frunzelor abia itite. Asa, dupa un anotimp greu , inghetat si intunecat, primavera aduce renastere in natura si ne rasplateste cu un tablou superb! Ana-Maria Savu Clasa a VI-a E Prof. coordonator :Daniela Irimia
Star Wars Dupa ce mi-am terminat temele, intr-o zi din vacanta de iarna, deoarece afara era mult prea frig pentru joaca, m-am decis sa ma uit pe consola mea de jocuri. Aveam atat de multe CD-uri, incat nu puteam sa aleg. Dar pofta mea era decisa sa culeaga din raft caseta intitulata � Star Wars�. Am introdus discul, iar in acel moment Aventura a inceput. Trebuia sa indeplinesc sute de misiuni importante, care vor ajuta partea buna a extraterestrilor sa castrige lupta cu cei rai. Cu fircare insarcinare dusa la bun sfarsit, rangul meu crestea si, de asemenea, primeam bani pentru a-mi intari arsenalul Cand in sfarsit am ajuns la pasul final, pe care daca il depaseam deveneam un Jedi adevarat si primeam o arma nemaivazuta pe Planeta Casiopeea (planeta personajului , am dat gres. Supararea mea era ingrozitor de mare, dar mi-am revenit in fire si am incercat pana am izbandit. In final, am descoperit ca ma pasionase atat de mult, incat trecusera trei ore. Asta se intampla cand un joc video nu te mai lasa in pace ! Timotin Petru, Clasa a V-a A Profesor coordonator :Elena Irina Serban
Vara Era o zi frumoasa de vara tarzie. Inca nu se terminase vacanta, asa ca mama a hotarat sa mergem la mare. Cum am ajuns m-am dus sa ma plimb pe faleza. Sagetile portocalii ale soarelui strapungeau cerul, lasand in urma dare de sange. Nisipul cafeniu era ca de catifea. Mergeam linistit pierdut pe ganduri, cand deodata m-am oprit si m-am uitat intens la mare. Culoarea azurie era o poarta catre o lume minunata care niciodata nu-si va dezvalui in totalitate secretele.Bancuri de pesti micuti tulburau apa, dar in rest domnea calmul. Ma uitam melancolic spre zarea albastra nesfarsita ce-mi amintea de eternitate. Cutremurat, mi-am reluat drumul tacut. Andrei Cojocaru, Clasa a VI-a A Profesor coordonator Iulia Visoiu
Orasul fantoma In noaptea de 31 decembrie, pe la ora 9, parintii mei au plecat inspre hotelul Grand Hotel Continental pentru petrecerea de Revelion, iar eu am ramas singur acasa, asteptand ora 12. Intai am crezut ca urma sa fie o noapte in care nu voi dormi, si ma voi putea distra pana dimineata, dar acest gand a pierit foarte rapid, chiar in prima ora, cand am inceput sa simt cum plictiseala incepea sa ma cuprinda, si nu a mai durat mult pana eu eram intins pe canapea, dormind, cu televizorul inca deschis. Spre uimirea mea, m-am trezit dimineata, inconjurat de o caldura neobisnuita pentru luna decembrie. Odata ce m-am ridicat,mi-am dat seama ca nu eram in casa mea, nici macar nu eram in Romania,c i eram in Londra, si nu oriunde,eram chiar in Ochiul Londrei. Am facut greseala de a privi in jos,si doua clipe mai tarziu eram cuprins de spaima. Am reusit sa ma calmez doar cand am putut iesi din masiva roata, si am putut pune picioarele pe pamant. M-am uitat in jur, in speranta de a gasi pe cineva care sa poata sa imi explice cum am ajuns aici, dar era complet pustiu, fara niciun semn de viata. Eram in ce parea a fi un oras fantoma. Am pornit in ceea ce mi se parea a fi vestul, spre Palatul Westminster, recunoscut dupa faimosul Big Ben. M-a trecut un fior cand am ajuns in fata palatului, si abia atunci mi-am dat seama cat de pustiu era cu adevarat orasul, fara urma de fiinta vie in el.Atunci am inceput sa ma gandesc cu adevarat la ce s-a intamplat. Poate ca fusesem rapit de extraterestrii, poate fusese un razboi, din care eu am scapat miraculos,sau poate ca totul era doar un cosmar. Am inceput sa ma intreb daca era acelasi lucru in toata lumea,sau daca erau alti oameni ramasi pe pamant. Dar mi-am dat seama ca asta nu ar fi ajutat,asa ca am pornit din nou la drum. Am continuat in aceeasi directie, in vest, admirand orasul pustiu. In scurt timp am ajuns in fata Palatului Buckingham, al doilea palat pustiu. Trecusera cateva ore de cand ma trezisem in Londra, si incepusem sa ma obisnuiesc cu faptul ca nimeni nu era prin zona, chiar observasem ca erau cateva avantaje,de exemplu: aerul era extrem de curat, la fel si strazile si parcurile, in care nu se putea gasi nici macar o urma de gunoaie, desigur existau si dezavantaje, ca si lipsa completa a oricarui animal. Totusi, dupa cateva secunde,am auzit un telefon sunand, apoi artificii. Nu observasem cand se innoptase, dar acum pe cerul intunecat se puteau vedea milioane de lumini si explozii, probabil cauzate de artificii. Am inceput sa fug spre sursa acestora. Cand mai aveam aproape 100 de metri,am auzit o explozie aproape de mine,si am sarit de pe canapea. Era 1 Ianuare, si fusesem trezit de artificii, parintii mei imi dadusera zeci de telefoane, probabil sa fie siguri ca sunt treaz pentru marele spectacol de artificii, �evenimentul serii�, dar adevaratul eveniment fusese aventura mea in Londra pustie. Mihnea Bernevig, Clasa: a VII-a B Profesor coordonator Elena Andreea Sanda
Emotie MAMA ‌ o fiinta celesta. Te ajuta sa treci peste orice piedica, pentru ca are un har al ei. Cea mai puternica raza de soare care strapunge fiece nor. Cand privesc in ochii ei nu numai ca vad verdele stralucitor, ci si grija si bunatate si vointa deplina. Te ingrijeste si te ferestet de tot ce-i rau‌ tu esti cel mai de pret lucru care nu poate fi inlocuit cu nimic. Are un suflet mare cat tot universal care se mareste neincetat. Ei poti sa-i spui orice si-ti va da cele mai pretioase sfaturi. Va face mereu parte din tine, cum si tu faci parte mereu din EA. Elev: Clasa: a V-a A Profesor coordonator Elena Irina Serban
Visul Mortii Eram ca intr-un vis. Pereti albi infricosatori si claustrofobi ma tintuiau locului. Podeaua rece ma amortise. Ce era locul asta... Nu stiam. Buimaca, m-am indreptat catre usa. Clanta ruginita se invartea in gol. Am inceput sa lovesc cu putere, strigand dupa ajutor, desi nu avea niciun rost... Intotdeauna, cand esti intr-un loc ingust si intunecat, inchis, strigi dar nu ti se raspunde. Asa era in toate filmele... O fereastra dreptunghiulara ma ademenea spre libertate. Nu era nici prea sus, nici prea jos, ceea ce imi dadea o speranta. M-am indreptat indarjit catre ea. Am deschis primul rand de geamuri si observ ca al doilea rand e blocat, cu neputinta de descuiat. Am inceput sa racai cu unghiile goale floricelele de gheata... Dar era gheata? Lumina difuza din afara nu imi dovedea nimic. Dadea peretele catre exterior? sau spre inauntru? intr-o anumita incinta? iluminat de neoane artificiale? Gandeam prea mult, trebuia sa ma calmez. Dar nu puteam. Sentimentul de nesiguranta ma bantuia. O lacrima, de teama sau nervozitate, cobori pe obraz, spre buze. Am inchis pleoapele, poate imi voi aduce aminte de ceva... Dar nimic. M-am prabusit pe podea si am ramas cu ochii mari, fixand un punct invizibil pe zid. Precum un prizonier al zilelor de demult. Uitat. Nebun. Voiam sa urlu, sa sparg, sa ies... Mi-am rezemat capul, gatul imi trosni si incepusem sa ma uit nepasator spre tavan. Perspectiva parea a se pravali peste mine iar tavanul inalt, zgrunturos imi zambea horific... Dupa un timp nedefinit, incep din nou sa gandesc. Era seara aici? Sau poate dimineata... Totusi, fereastra era unica sansa... Un zgomot surd se auzi dinspre usa. Ca un ecou slab. Parea ca un hol ce dilua sunetele in vastitatea lui. Am lipit urechea de usa rece si ascultam, tinandu-mi respiratia. Nimic... Nu, ceva era. Un pas. Sau o picatura. Mai degraba un robinet de prin apropiere. Ma uit imprejur. Nici macar un fir de praf. Totul imaculat. De parca camera ar fi fost croita special pentru venirea mea. Nu puteam astepta, sa mor era cea mai cruda posibilitate... Incrancenata, am inceput sa lovesc usa puternic, cu picioarele, sperand ca se va rupe intr-un fel sau altul. Dar nu aveam destula forta in mine. Ceva ma secase‌ M-am dus spre capatul opus, mi-am luat avant si am lovit cu putere, cu umarul. Zgaltaitura a rasunat ciudat... Parea ca se rupe din incheieturi, dar nu era asa. Inca o data... Nu sunt asa de masiva si nici puternica. Ma chinuiam, dar tot nu reuseam defel... Observasem mai devreme scorojirea lemnoasa, cu buricele degetelor, mangaiam lemnul uscat al portii masive. M-am lasat pagubasa. Nu reuseam sa sparg acea frontiera ce ma izola. M-am asezat lenesa langa un perete, cu spatele lipit de racoarea sticloasa a faiantei. Lumina era continua, alba si ambigua. Peretii pareau pufosi. Moi. Imi simteam degetele ciudat si corpul la fel... Nicaieri in lumea asta nu poti fi atat de izolat. Imi era foame. Sete. Si dorinta de evadare. Simteam ca nu mai rezist... Am atipit‌ Oare de ce sunt aici? O lumina ireala ma cuprinse. Peretii incepusera sa disipara, dezintegrati incet in lumina alba. Am inchis ochii, dar degeaba. Negrul mintii se inundase spectral in albul cel mai pur. Ma simteam mica si neputiinciosa. Imi vedeam mainile incercand disperate sa se agate de orice, dar in valurile de energie ce ma inconjurau, eram singura. In piept simteam o taietura perfecta cum imi deschide coastele. Nu puteam vorbi. Voiam iar sa strig, sa tip de durere, de ce nu ma aude nimeni...
Pe pereti, iluzoriu, apareau imagini in miscare. De fapt umbre. Si iarasi, vibrand straniu, pulsatii luminiscente penetrau zidurile groase. Ca si cum intreaga cladire ar fi prins viata. Sau isi daduse seama ca am scapat… Picatura ma urmarea acustic, caci incepusem din nou sa o aud… “Nu ai administrat destul sedativ!” se auzi vag, in spate, dimprejur, nu stiam sigur. In atmosfera sordida, printre genele intredeschise, se observa o figura, in ceata. Sunt pe un pat. In jurul meu totul este alb. Deja e stresant… M-am saturat de monocromia asta. Ceva precum un robinet stricat picura ritmic, din cand in cand. “ Operatia a reusit…” Ma bucur. Desi oare ce inseamna… Ce vedeam? Nu eram eu. Simteam cum obosesc. “… Insa pacientul a decedat…” Ioana Seteanu, Clasa: a VII-a B Profesor coordonator Elena Andreea Sanda
As vrea... As vrea sa calatoresc, iar timpul sa nu ma opreasca. As vrea sa zbor, iar aripile-mi sa simta libertate. As vrea ca sufletul meu sa fie purtat pretutindeni si sa nu ma margineasca nimeni si nimic. Tarile lumii sunt piesele unui puzzle pe care nu poti sa il faci decat daca vezi ce contin. As vrea sa termin acest puzzle si sa fiu mandra de imaginea de ansamblu. As vrea sa vad aburi si ceata si valuri si spuma si nisip. As vrea ca noptile sa se transforme in zi si ca lumina sa se faca intuneric. As vrea ca drumurile sa fie mai scurte si ca apele sa fie mai calde. As vrea oameni mai prietenosi si natura mai curata. As vrea o vacanta continua, in lume. In cer. As vrea sa plutesc deasupra Africii si sa le vad apele cristaline. As vrea sa plutesc deasupra Asiei si sa le ating Zgarie-Norii. As vrea sa plutesc deasupra Europei si sa admir cladirile istorice. As vrea sa plutesc deasupra Polului Nord si sa observ comportamentele pinguinilor. As vrea sa ma pot teleporta dintr-o tara in alta si sa pot invata limbi si culturi instant. As vrea sa am grija de toate animalele si sa ajut toti oameni saraci. As vrea sa fac inconjurul Soarelui si sa nu ma bronzez. As vrea sa vizitez Calea Lactee intr-o ora si si ajung pe Pamant la fel de repede. As vrea sa aduc o stea acasa ca amintire.
As vrea ca amintirile mele sa fie numai calatorii!
Ilinca Brezoianu Clasa a VIII-a C Profesor coordonator Iulia Visoiu
Lucian BLAGA (1895-1961) poet, dramaturg, filosof Fiul preotului Isidor Blaga si al Anei (n. Moga) este crescut intr-o familie cu traditii intelectuale; isi face studiile elementare la gimnaziul german din Sebes si pe cele medii la liceul romanesc din Brasov (190614). Pentru a nu fi incorporat in armata austro-ungara, se inscrie la Institutul teologic din Sibiu, pe care-l absolva in 1917. Frecventeaz cursurile Facultatii de filosofie din Viena, obtinand titlul de “doctor” (1920). Intre 1920 si 1926, este redactor a revistele Cultura din Cluj si Banatul din Lugoj. Colaboreaza la numeroase publicatii, cu eseuri si cu poezii. In 1926 intra in diplomatie, fiind, succesiv, atasat de presa si consilier la legatiile Romaniei din Varsovia, Praga, Berna si Viena, apoi ministru plenipotentiar la Lisabona. In 1935 i se confera “Marele premiu” al Academiei Romane, al carei membru va fi ales in anul urmator. Patru ani mai tarziu, paraseste activitatea diplomatica; ocupa catedra de “filosofia culturii” ce i se creaza la Universitatea din Cluj. Este demis de autoritatile comuniste in 1948, lucrand, pana la moarte, ca bibliotecar la filiala clujeana a Institutului de istorie a Academiei.
Inima O, inima! Mărturisiri afunde ard in ea. Uimit eu mintea mi-o ascut şi-n înţelesuri mari, zvâcnirea i-o destram. O, inima: nebună, când se zbate-n joc sălbatic, atunci, atunci îmi spune că din lutul ei a fost făcut pe vremuri vasul în care Prometeu a coborât din cer aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor, în timp ce zorile se ridicau peste Olimp şi-şi ascundeau în poală stelele ca un zgârcit comoara sa de aur. O, inima: când para ea şi-o năbuşeşte c-un giulgiu de linişte, atunci îmi cântă că lutul ei a fost odată un potir de lotus, în care a căzut o lacrimă curată ca lumina din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător care-a simţit îmbrătişarea veşniciei
şi straniul fior al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă apusul, răsăritul, cerul, marea. O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea aud cum tainic îmi şopteşete că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Isus, când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei. O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu bătăi de plumb, atunci îmi strigă îndrăzneaţă că peste veacuri lungi şi goale şi pustii, când Dumnezeu se va-ndemna să fac-o altă lume şi-o omenire din neamuri mari de zei, Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei Pe noul Adam. Poezie de Lucian Blaga din Poemele luminii (1919)
โ EXCELENTA IN EDUCATIEโ
4US #BMUB "MCJOB OS 4FDUPS #VDVSFTUJ 3PNBOJB
JOGP@HJNOB[JV!JDIC SP HJNOB[JV JDIC SP 'BDFCPPL *$)# (ZNOBTJVN
$MBTF EF B 7 *OESVNBSFB DPQJJMPS TQSF DPODVSTVSJ TJ PMJNQJBEF DMBTF EF NBUFNBUJDB JOUFOTJW 0GFSUB DMVCVSJ TJ BDUJWJUBUJ FYUSB DVSSJDVMBSF WBSJBUF DMBTF EF FOHMF[B JOUFOTJW 1SPHSBN QSFMVOHJU EF "GUFS 4DIPPM QBOB MB PSB DMBTF DV QSPรถM OPSNBM &MFWJJ JOWBUB MJNCJ TUSBJOF -C &OHMF[B -C 5VSDB 1SPGFTPSJ EFEJDBUJ DV FYQFSJFOUB -C 'SBODF[B -C (FSNBOB $PNVOJDBSFB QFSNBOFOUB DV QBSJOUJJ $MBTF DV EF FMFWJ "TJTUFOU NFEJDBM QFSNBOFOU 1SPHSBN -VOJ .BTB TJ USBOTQPSU PQวนJPOBM
.BSUJ 7JOFSJ $BMDVMBUPS TJ QSPJFDUPS JO รถFDBSF DMBTB 1SFHBUJSJ TVQMJNFOUBSF QFOUSV 5FTUFMF /BUJPOBMF