Virgil Andronescu - Foaie de observatie by Infoest

Biografie ANDRONACHE VIRGIL-NICOLAE, Pseudonim literar:Virgil Andronescu ACTIVITATE LITERARA&PUBLICISTICA -poezie, articole de opinie, cronica plastica, eseu, publicistică, grafica1994-Debut publicistic Teleormanul Liber. 1994-1995 Colaborari: Teleormanul Liber, Viorile Zborului, Ecouri Dunarene, Adolescentul, Gazeta de Teleorman, etc. 1995-Debut volum Antologie colectiva Zodia Harfei, ed. Teleormanul Liber. 1995-2003-Colaborari Jurnal Teleormanean,Univers Teleormanean, Cetatea, Curierul primariei. 2003-Debut editorial, volum propriu Poezii, ed.Tipoalex. 2003-2006-Colaborari Meandre, Gazeta de Lita, Ecouri Dunarene, etc. 2003-Premiat volumul Poezii la Salonul Cartii cu Autograf, Alexandria,Teleorman. 2005- Colaborator-tehnoredactare, grafica coperta, procesare foto, prefata, la volumul Turnu Magurele( 170 ) 1836 – 2006 Consemnari istorice si memorialistica, autor prof. Pascu Bolborici, ed.Teleormanul & albumul Turnu Magurele( 170 ) 1836 – 2006 Consemnari istorice si memorialistica de acelaşi autor.

2009-Postfata carte poezii ,,Nodul din cer’’a poetesei Carmen Lumiere & recenzie pe www.poezie.ro 2009 (septembrie)-Editorial: Ziarul de Braila. septembrie 2009-publicat pe site-ul www.convorbiriliterare.ro , Septembrie 2009-Publicat in Revista ,,Convorbiri Literare’’, numarul 9(165), 2010- Publicat in ,,Informatia Teleormanului’’, 2010-Publicat volumul de versuri ,,Chipul tau bland coborat din icoane,ma tine strans sub pleoapa’’, octombrie 2010-Publicat in revista de experiment literar ,,Feed-Back’’-Iasi, nr.10. 2011-Publicat volumul de poeme ,,Ultimele luni din viata umbrei mele’’,ed.Alfa,Iasi. 2011-Revista ,,Viata Brailei’’& www.viatabrailei.ro 2011- Revista ,,Info Brăila’’ şi on-line www.infobraila.ro 2011-Colaborator ziarul on-line www.InfoEst.ro 2011- Publicat in ziarul on-line www.ziarulnatiunea.ro 2011- Poezii publicate in revista on-line www.revista-zeit.ro , Braila. 2012- Colaborator ziar on-line www.optimalmedia.ro – director, sciitor, Petre Crăciun. 2012- Colaborare revista ,, Info Zone Media’’ şi www.infozonemedia.ro 2012- Postfaţă volum de poezii ,,Fiare şi Oameni’’, autor Mihai Vintilă.

2012- Prefaţă & tehnoredactare,volum de poezii ,,Alter Ego’’, autor Dragoş Ionescu. *Mai 2005-aprilie 2006-Colaborator al postului de radio SUD-Turnu Magurele, moderator talkshow-ul cultural ,,Punctul sub I’’. e-mail : andronescuvirgil@yahoo.com; virgilmagurele@gmail.com; blog : http://romaniamereuabsenta.blogspot.com

VIRGIL ANDRONESCU

FOAIE de OBSERVAŢIE - Jurnalul unei conştiinţe – ( 2007 )

Grafică coperţi şi tehnoredactare: Virgil ANDRONESCU

Foaie de observaţie - Jurnalul unei conştiinţe (2007) Am ajuns în acest loc, cu credinţa sinceră că voi intra într-un sanatoriu modern. Buna credinţă nu mi-a fost de ajuns... Încă de la intrare am simţit miros de putregai, de societate bolnavă, totul suferind de boala înapoierii, de boala nepăsării..., în curte miros de şobolani… Medici vârstnici cu mentalităţi învechite; bolnavi de toate vârstele, mai mult sau mai puţin grav; femei şi bărbaţi cărora li se intersectează drumurile şi destinele, trecând anonimi şi nepăsători unii pe lângă ceilalţi, prin cotloanele abia luminate ale aşazisului spital. Îmbrăcat gros, cu fes albastru tras adânc pe cap, cu gluga pe deasupra, geaca groasă- căzută până peste genunchii jinşilor de culoare albastră; priveam, oarecum debusolat în gânduri şi parcă totuşi stăpân pe mine, la tot acest perpetuum - mobile. O lume închisă în propriile-i dureri, închistată în propriile-i mentalităţi, legi, cutume şi prejudecăţi; o lume părăsită până şi de ea însăşi - o lume refuzată, ca realitate, de restul lumii. Asistente şi infirmiere, mai mult sau mai puţin frumoase, ori doar cochet aranjate... Purtau măşti de protecţie - ori nu, pe faţă - acoperindu-le nasul şi gura. Toate aleargă de colo-colo ţinând sau nu, câte ceva important în mâini; ori stau de vorbă prin câte un colţişor de coridor slab

luminat, cu mirosuri nu prea plăcute, încărcat de voci răguşite. În stânga mea, lângă intrare zace o canapea veche - după felul cum arată, cel puţin la prima vedere... Drept în faţă, câteva scaune, vechi şi ele, în jurul unei mese murdare şi probabil cu aceeaşi vechime.

*** Măsuţa, aşezată la poalele unui stativ de metal, cam la 180 cm înălţime şi pe ea se află o colivie din lemn lăcuit ce ţine captiv un televizor aproape color, vechi şi acesta, de pe la începutul anilor '90. Marca spune totul despre acest aparat. Aici, pacienţii privesc în fiecare seară la tvr.1 câte un program idiot recepţionat de o ,,antenă'' improvizată de cine ştie ce geniu atoateştiutor. Un peisaj aproape ca o natură statică, ori ca o natură moartă (moartă de-a binelea!), aşa cum spun cu emfază snobii - care de astă dată ar avea perfectă dreptate. Încerc să intru... Paşii îmi sunt extrem de grei - mişcările extrem de greoaie, muşchii îmi refuză comenzile, creierul devine neputincios. În urma mea nu rămâne decât ploaia ce curge continuu din cerul plângăcios... Taxiul care m-a adus, pleacă în trombă - cu un scârţâit abrupt de roţi. Se ţine după el o haită de câini cu ochi rotunzi şi întrebători: cerşetorii cei mai înverşunaţi ai spitalului. Bagajul ce-l car e greu, tavanul încăperii semiîntunecate mă apasă pe creştet- mintea începe, totuşi, să-mi fie mai limpede- încep să mă dezmeticesc: am intrat în purgatoriu, într-un purgatoriu de unde ar trebui să ies neapărat! Îmi e necesar, cred… Voi reuşi să-l trec...? Îl am numai pe Dumnezeu cu mine, deci vom coborî amândoi - braţ la braţ, în această cloacă a societăţii moderne. Cred că exorcizarea trupului se va întâmpla cu chimicale drămuite de minţi

deştepte ori apocaliptice...în numele unui stat ce nu are nimic de-a face cu pozitivismul în ceea ce priveşte cetăţenii săi - în starea regretabilă de suferinzi, de pacienţi ai unui spital dintr-o ţară normală, cică...

1 0

*** - Vă rugăm să luaţi loc! spuse o asistentă grasă şi urâtă, încercând să pară umană, poate chiar era... O alta mi se adresă aproape imediat, pe un ton prefăcut: ,,Domnule, mergeţi la cabinetul ,,internări'', drept în faţă, ieşiţi afară din clădire şi apoi...prima intrare pe ,,mâna’’ stângă! Din instinct am urmat îndrumarea- ,,diabolicul’’ sfat...târând după mine geanta plină cu de-ale gurii (aşa cum îi stă bine unui pacient în scumpa noastră patrie ) şi alte lucruri de recuzită personală. Am făcut primii paşi în afara clădirii cu tencuiala căzută pe ici pe colo, acolo unde trei cucoane în halate albe trăgeau cu poftă din ţigările ajunse aproape de filtrul roşu- îmbâcsit de ruj. Nu erau nici urâte şi nici frumoase femeile, nu îmi mai amintesc bine acele corpuri diforme ori informe, multiforme, care sporovăiau ceva imperceptibil auzului meu ocupat cu şuieratul vântului de afară. Suflă cu putere vântul, cerul continuă să plângă la vederea sinistrului peisaj. În faţa uşii ,,din stânga'' exagerat de înaltă, un tip solid, la prima vedere simpatic, fuma şi el dintrun Kent, admirând melancolica ploaie ce cădea fără întrerupere şi din ce în ce mai tare... - Vă salut, să trăiţi, domnu’…! zisei, punând jos geanta grea. - Vă salut cu respect! Aţi venit pentru internare? Aţi mai fost pe la noi... Nu…? Nu-i aşa? - Da...!

Apoi a mormăit ceva, după răspunsul meu ferm şi sigur, cum că merge să stingă restul de ţigară... ,,Merg să arunc chiştocul şi revin!’’Face câţiva paşi în noroiul din faţa sa şi calcă mucul ţigării, cu multă îndârjire de parcă ar fi strivit un vierme. Deschid uşa, cu un scârţâit scârţâitor, intru cu paşi mărunţi şi obosiţi, mă aşez într-un colţ, aşteptând să vină funcţionarul înalt şi cam burtos pentru vârsta sa. - Da domnule...daţi-mi documentul de identitate, vă rog...! Şi trimiterea…! Aveţi un cupon de pensie, ceva...? Sunteţi pensionat, nu? Da…? Buimac şi nervos, am răspuns totuşi politicos, destul de debusolat... - Da, poftim documentele! Cupon... nu mai am, e cel de data trecută...eu…am fost într-o scurtă permisie, de o săptămână… Puneţi-l pe cel de la internarea trecută, vă rog, domnule...! - Da… Luaţi loc la măsuţa de pe coridor...! Şi… aşteptaţi…! Bărbatul a intrat într-un cabinet... vis-a-vis. Ocup locul indicat, pe un fotoliu rupt şi mirosind a mucegai, vechi şi acesta precum masa ce întregea mobilierul gri. Deschid geanta şi cu un gest de lehamite încep să decojesc o banană. Gândesc că întâlnisem primul ,,om de treabă’’ din acest spital şi sunt mulţumit de purtarea sa. Mai târziu aveam să înţeleg de la tatăl meu că se cunoşteau şi că omul era de treabă. Am în geantă un exemplar al volumului de ,,Poezii’’,scriu pe prima pagina o scurtă dedicaţie

,,cu toată sinceritatea…’’ de care eram în stare în acele clipe... E mai mult o acţiune de introspecţie, ego-ul meu…! Mă bucură faptul că există şi oameni (unul deocamdată), de asemenea factură în acest loc! Unii dintre ei sunt de o rară şi crasă mizerie umană, cei buni trebuie reperaţi, consideraţi şi apreciaţi pentru faptul că sunt oameni în primul rând şi apoi buni profesionişti. După un timp, domnul bine făcut a ieşit...m-a privit lung, a făcut stânga-mprejur şi a plecat spre un alt cabinet- de-a lungul culoarului interminabil, strâmt, întunecos şi rece. - Aşteptaţi-mă...puţin! - Da...nici o problemă! Am răspuns în aproape automat.

*** După un timp, ce parcă n-ar fi trecut niciodată, a sosit şi momentul când am primit aproape ceremonios permisiunea pentru intrarea în iad. Am dăruit omului cartea. Mi-a mulţumit zâmbind. Părea surprins, chiar nu-i venea să creadă... Ne-am despărţit după câteva replici de mulţumire reciprocă şi după o strângere cordială de mâini. A fost plăcut surprins, mi-a mulţumit...! Pe chipul său se citea bucuria copilului care îşi primeşte jucăria preferată... Ceva ce cu greu se poate explica în cuvinte...de aceea nu mai insist să gândesc oarecum inconsecvent la cele întâmplate. Poate că doar mi s-a părut... Omul şia văzut mai departe de serviciul său. Eu... Am plecat pe drumul pe care venisem. Intrasem în feed-back-ul sistemului, neînchipuit de draconic, pe aceeaşi vreme păcătoasă ( păcătos de romantică ), târând aceeaşi geantă grea, albastră şi sâcâitoare după mine. Ploaia devenea din ce în ce mai deprimantă: chipul cerului devenea tot mai posomorât... Am ajuns în holul de unde plecasem. Masa, scaunele şi televizorul erau în acelaşi loc, în aceeaşi stare de tristeţe, în acelaşi semi-întuneric sinistru totul în ton (cenuşiu) cu vremea lacustrelor bacoviene (la fel ca starea mea interioară ). La un moment dat, pe neaşteptate, am tresărit la auzul strigătului- percutant, de chemare, cei drept cam scârţâit, al unei asistente simpatice: ,,domnule... intră!’’

Am urmat vocea care mă chemase şi m-am conformat, ocupând un loc pe scaunul cu rezemătoare aşezat special pentru mine... M-am aşezat în poziţia inversă pe scaun, în aşa fel încât să pot ţine braţul drept întins pe rezemătoarea din lemn acoperit cu ceva burete pe sub muşamaua găurită de timp, roasă de cari şi de şoareci ori găurită de timpul scurs peste ea. Am aşezat geanta undeva lângă un calorifer abia călduţ... Mi-am aruncat geaca, oarecum nervos de ceea ce avea să mi se întâmple, deasupra bagajului- undeva, într-un colţ al cămăruţei luminate de un bec aproape orb.

*** O individă grasă, cam de vârsta a doua, mi-a ordonat scurt să trec pe cântar. (...) - Ai 48 de kilograme... treci să te măsurăm!... ai 168 de centimetri... Da... Acum să-ţi luăm sânge: întinde braţul pe marginea rezemătorii! Ce-i drept, cunoşteam tot acest ,,ritual’’ dar nu aveam nici un chef de comentarii...ironice ori de alt fel, deşi fierbeam în sucul propriului orgoliu lezat. Aşteptam scânteia prielnică revoltei, focul însă îmi mistuia întreaga fiinţă. Mi-am scos tacticos propria batistă, una albastră şi şifonată, din buzunarul pantalonului albastru şi mi-am aşezat-o în dreptul gurii şi nasului. (Trebuia să avertizez, într-un fel ironic, lipsa măştilor de protecţie anti-microbiană! Asta era scânteia...). Făceam asta pentru a mă proteja, de nimic, de tânăra brunetă din faţa mea. Asistenta încerca fără succes să umple prima seringă - vacuum. Priveam atent când la locul unde înfigea acul când la chipul ei drăgălaş stăpânit de o mină trădând neputinţa şi chiar teama. Mai că îmi venea să plâng de durere, mai că îmi venea să râd în hohote de întâmplarea în sine cât şi de vorbele aruncate de femeie, răstite printre dinţii mărunţi şi de un alb strălucitor. Nu ştiu de ce... Încă mai deţineam puterea şi voinţa de a repera unele amănunte, ce nu cred că mă interesau cu adevărat ori nu aveau nici un fel de relevanţă, în conjunctura în care mă aflam.

Între timp, intră şi d-na Mari infirmiera... Totul decursese ,,normal’’. Oarecum normal...! Nici nu îmi dau seama bine dacă normal sau...,,normal’’ era cel mai normal. În acele momente cu adevărat dureroase, cu adevărat hilare în acelaşi timp. La un moment dat, fără a băga de seamă, din spatele meu a apărut Bărbosu... Domnul Bărbosu, directorul instituţiei spitaliceşti unde aveam să ,,domiciliez’’ în următoarele cel puţin 30 de zile aşa după ,,cum spune la regulament’’ şi ,,la legile statului Român’’. (De la medicul curant citire!) - ,,De ce nu purtaţi măşti...? Pacientul trebuie protejat, voi la fel!’’ Răcni impetuos, din toţi boşocii, ca un cocoş umflat în pene, directorul. -,,Trebuie să îşi ţină el nasul şi gura acoperite...!? sosi imediat răspunsul gâtuit de emoţie şi teamă. Se mai răţoi, ţanţoş şi parcă în glumă deşi nu era...deloc un glumeţ. -,,Păi nu mai avem...’’, răspunse cu juma' de gură drăgălaşa brunetă ce îmi luase sânge după mai multe tentative nereuşite. Tremură toată şi mă priveşte de parcă eu aş fi vinovat cu ceva. Cealaltă tăcea pământ. Doamna Mari părăsise subtil mica încăpere şi asista de undeva din penumbră la scena unde şi eu eram martor sau chiar un personaj de prim plan. Când am întors capul spre ea mi-a zâmbit cu oarece subînţeles şi a continuat să îşi vadă de

îndatoririle de serviciu, rezervându-şi dreptul de a trage cu urechea la tot ce se vorbea...ce se ţipa. Mă aştepta pentru a mă conduce la locul unde trebuia să îmi las îmbrăcămintea de acasă şi să o îmbrac pe aceea a instituţiei, aşa după cum scrie ,,la regulamentul de ordine interioară'' scris la computer pe un petic de hârtie gălbuie şi agăţat pe un zid cu vopseaua lambriului cojită. Sub acest text de ,,regulament’’ scria mic, tot cu litere de computer: ,,conducerea!’’ Nu se găsea pe acesta nici cea mai vagă semnătură sau vreun semn de ştampilă directoricească, nici nu cred că erau obligatorii sau că puteau avea vreo importanţă câtuşi de mică. Un simplu afiş ce îmi sărise în ochi la auzul vorbelor ,,oficiale’’ rostite de doamna Mari. Există acolo şi asta e pe puţin un semn de autoritate, un semn vag - dar sigur, de normalitate. Bărbosu, îmbrăcat în halat alb, cu chelie pe creştet, puţin puf alb crescut anemic pe lângă urechile-i mici şi aproape rotunde, îşi mişcă barba albă vorbind răstit, rapid, foarte tare şi puţin ,,pe nas''... De altfel un personaj pitoresc ,, piticu’ ’’, după cum îi spuneau - în batjocură şi niciodată în faţă, unii dintre pacienţii ce avuseseră ,,de ceartă cu el’’. După mulţi- ,,un director cam pe arătură’’ sau ,,plecat cu sorcova…’’ Mie mi se părea a fi chiar amuzant, un om trecut de 50 de ani şi cu simţul umorului.

Unii îl lăudau ca fiind un medic bun, alţii din contră…, spunând că ,,nu se vor da pe mâna lui, nici dacă ar fi morţi, pentru că face anumite experimente pe ei şi primeşte în schimbul mostrelor de ţesut recoltate foarte mulţi bani…’’ Nu ştiu... Probabil simple legende!

*** Ca în orice ,,societate’’ închisă, se nasc şi se perpetuează diverse legende, diverse mistificări ale realităţii. Realitatea e deformată - se transformă în poveste, fiind transmisă pe cale orală de către oamenii simpli care trec pragul acestei instituţii de recuperare a sănătăţii. ,,Piticu’’ trebuia să-şi impună şi să-şi menţină autoritatea în vreun fel, altfel s-ar fi creat un adevărat haos aici. În astfel de locuri e nevoie de o mână forte, de un creier lucid şi ferm în luarea deciziilor, de un suflet sensibil dar nu extrem de larg.

*** Multe şi aiuristice legende circulă într-o lume închisă în ea însăşi, într-o lume de gri-uri, într-o lume ternă şi parcă fără speranţe într-un viitor... Aşa îl ştiam şi eu - din descrierile făcute de foştii şi actualii pacienţi care trecuseră o dată sau de mai multe ori pe aici - prin ,,locul binefacerii’’ ori care chiar acum îmi erau colegi de salon, camarazi de suferinţă. În urmă cu un an făcusem destule vizite aici la un prieten apropiat. Probabil că încă nu realizez faptul că mă aflu într-un ,,ospiciu’’ cu pretenţii de sanatoriu pentru cei bolnavi de boli de plămâni şi căi respiratorii, astea toate, poate că le voi constata în timp dacă ele există cu adevărat. Sper să nu devin unul dintre ,,veteranii’’ acestui loc, nici nu aş avea de ce. Doar pentru o simplă răceală…?! Toate informaţiile venite pe filiera internaţilor - mai ales recidivişti, spun că e obligatoriu ,,să fiu angajat’’ aici pe un termen de aproximativ 60 de zile ,,după cum citează regulamentul şi legile statului’’ citate uneori de medici ori de asistentele medicale – astea…, în funcţie de diagnosticul şi gravitatea bolii şi de perioada de vindecare - recuperare a fiecărui bolnav în parte. Ori de câte ori mă revoltam împotriva neregulilor constatate şi împotriva restrângerii libertăţilor mele, auzeam din gura medicului curant, a asistentelor - mai ales!, şi a personalului auxiliar: ,,ai de stat aici...două luni cel puţin...!’’

După două săptămâni de internare am cerut şi am obţinut - nu după rugăminţi umilitoare, imperativ să fiu lăsat să merg acasă ,,din motive intime şi personale ce ţin tot de starea mea de sănătate, alta decât aceea pentru care am venit aici...’’ Trebuia să ies din acest loc prin orice metodă ne-,,ortodoxă’’ - astfel puteam să-mi primesc tratamentul pe timpul şederii acasă şi tot astfel puteam reveni în cele mai bune şi legale condiţii. Dacă plecam ,,la cerere pe propria-mi răspundere’’ făcută pe genunchi - aşa cum mi se ceruse, se putea să nu îmi primesc tratamentul acasă şi puteam fi respins uşor dacă ,,se întâmpla ceva rău cu mine pe timpul permisiei’’ - în realitate, externare la cerere. Un hăţiş birocratic instaurat anume pentru ca ,,la o adică...'' pacientul să fie găsit ca singur vinovat iar medicul să nu fie tras la răspundere în nici un fel. Şi poate că nici nu avea vreo răspundere pentru cele întâmplate acasă, unui pacient plecat în permisie. O asumare personală a răspunderii pentru a preveni - legitim şi legal, orice greşeală - voluntară sau involuntară, a fiecărui bolnav plecat acasă înainte de un oarece efect pozitiv al medicaţiei administrate. ,,Statul îşi ia măsuri pentru ca tratamentul să vindece bolnavul iar acesta să aibă odihna, liniştea şi regimul necesare, în aşa fel încât banii cheltuiţi cu pacienţii să dea randamentul scontat - să nu fie cheltuit degeaba banul public’’, se mai răţoia din când în când directorul Bărbosu, către pacienţii inconştienţi cu însăşi viaţa lor. Şi într-o parte şi în calaltă,

dreptatea şi legalitatea îşi au locul lor bine stabilit prin legi şi regulamente, bun simţ şi răspundere individuală. De fapt, e vorba de un ,,contract’’ de externare - la cererea pacientului, care îţi poate crea probleme în a te trata dacă ţi se agravează afecţiunea de care eşti suferind. O regulă legiferată, a spitalelor de la noi, o protecţie - pe bună dreptate, pentru anumite accidente şi comportamente contrare regulilor impuse de medicaţia administrată în spital, de care să nu fie acuzat corpul medical. Poate că e normal să fie aşa, poate nu!

*** Am intrat în acest spital, braţ la braţ cu naivităţile mele, crezând în vindecare... Mi-a rămas adânc întipărit în memoria recentă primii paşi făcuţi către depozitul de haine şi alte obiecte personale depuse aici de oameni la internare; mă doare gândul la fiecare luciditate impusă de realitatea că multe dintre aceste ,,efecte’’ personale vor rămâne definitiv agăţate pe umeraşele din lemn vechi şi ros de cari ori aruncate aiurea pe vreo canapea bătrână unde scheletele mobile le-au lăsat. Aici se lasă îmbrăcămintea de acasă - civilă, aşa cum eu nu am făcut pe deplin, iar apoi - internaţi fiind, merg agale - aproape ,,bezmetici’’ prin coridorul semi -întunecat. Nu ştiu ce gândesc, numai pot să-mi închipui... Poate că şi ei merg departe şi pe acelaşi ,,calapod’’ cu gândurile: îşi fac speranţe de însănătoşire - căci de aceea au venit, îşi concep certitudini - deja sunt vindecaţi şi pot reveni la casele lor. Sunt şi oameni abătuţi, absenţi, aproape invizibili - nu numai pentru ceilalţi dar şi pentru ei înşişi... Nici unul nu comentează ordinele unora dintre infirmiere ori asistente - cu aere de binefăcători; se conformează regulilor - o parte dintre ei crede cu tărie în victorii- alţii se gândesc deja la eşec. Toţi aceşti oameni suferinzi se află într-o mare dilema, imediat ce au ajuns aici. Atunci, de ce am mai venit? O altă categorie de pacienţi este aceea

de ,,sosiţi cu ambulanţa’’ şi care sunt atât de grav afectaţi de boală încât nu mai au nici măcar dilema celorlalţi deşi aceasta poate că există de mult timp în viaţa lor - de când au descoperit boala de care suferă. Garderoba se găseşte în corpul vechi al spitalului- o fostă cazarmă militară, aici sunt primiţi şi triaţi - după felul şi gravitatea bolii, fiecare dintre pacienţi.

*** Cei pe picioarele lor sunt trimişi în corpul nouconstruit al spitalului, încă neterminat; cei în fază gravă sunt opriţi în clădirea veche - fosta cazarmă militară, ce-i drept călduroasă dar mizeră, sub stricta supraveghere a medicilor şi a personalului asistent. Prin aceste ,,săli de aşteptare’’ şi prin coridoarele labirintice care le unesc, printre pacienţi molcomi şi asistente grăbite, mai mereu umblă unul sau mai mulţi câini ,,eşuaţi’’ din haitele de afară. Sunt obişnuiţi să se plimbe nestingheriţi, cerşesc cu boturile lor umede câte un dumicat de pâine. Primesc chiar şi câte un os ori chiar o masă bogată în carne şi alte bunătăţi... Unii sunt scheletici, alţii plesnesc de graşi. Încăierările sunt obişnuite - pentru hrană ori pentru încălcare de teritoriu, de cele mai multe ori se termină prin intervenţia vreunui ,,creştin’’ cu milă ori atunci când cel mai slab cedează şi se retrage cu coada între picioare într-un loc ferit pentru a-şi linge rănile sângerânde. Imaginile acestea, de oameni scheletici şi de câini aşişderea, sunt destul de şocante - destul de ,,normale’’ aici. Sunt constatări din cele văzute şi din cele povestite pacienţi- de ,,veteranii’’ spitalului. Pe stânga şi pe dreapta culoarului aproape luminat de câteva becuri palide, se găsesc saloane mici, cu 4-6 paturi ocupate în totalitate, saloane pentru bărbaţi şi saloane pentru femei. Dinspre garderobă vin ,,indienii’’, tăcuţi şi trişti, care se pierd aproape subtil în saloane

deloc salubre. Se zăresc siluete...şi se pierd... fiecare pe unde au fost repartizate... Hainele noastre au să zacă, timp de câteva luni de zile, cel puţin teoretic, în camera de unde tocmai plec şi eu acum.

*** Privesc în jurul meu: gânduri despre mine…, priviri mirate, disperare, speranţe, dezamăgiri, şovăieli, înjurături, râsete şi oftaturi...despre viaţă şi împotriva ei. Totul haotic! Doamna infirmieră Mariana (Mari - pentru mine), mă ajută să târăsc după mine geanta grea obsesiva geantă albastră, voluminoasă, plină ochi cu de-ale gurii şi cu câteva ,,trenţe’’ curate aduse de acasă. Ajunşi în faţa magaziei, despre care tocmai am relatat, am lăsat geanta pe gresia alunecoasă şi murdară - mă doare îngrozitor umărul; Mari - infirmieră drăguţă la prima vedere dar cu gura spartă, descuie uşa - punând în broasca uşii cheia ce o deţine cu titlu de inventar de fiecare dată când intră în tură, zicându-mi pe ton binevoitor, prietenesc: ,,să mergi să te schimbi în camera de colo (arată cu degetul cămăruţa de vis-a-vis), că e mai cald acolo! Aici e frig...’’ M-am întors către direcţia indicată, puţin dezechilibrat, ameţit. Eram pe punctul de a pleca într-acolo, atunci când femeia mi-a pus o mână pe umăr şi a continuat să-mi vorbească: ,,Uite halatul ăsta, nu are cordon dar e mai bun decât altele deşi e găurit într-un loc, e vechi şi el...dar ia-l! Ia-l pe ăsta şi când voi avea un altul ţi-l voi schimba!’’ Am aprobat printr-o mişcare verticală a capului, într-un fel intrigat de bonomia femeii. Am pătruns în cămăruţa indicată cu degetul arătător,

cameră care se găseşte pe diagonală, de cealaltă parte a holului întunecat. Se întunecase de ceva vreme şi afară. Numai haitele de câini se mai auzeau prin ferestrele negre- bine închise, şi numai din când în când, câte un bolnav sau câte un aparţinător rătăcit la o ţigară pe aleile părculeţului - dotat cu băncuţe din lemn, aşezat într-o pădurice de salcâmi bătrâni locuită de multe familii de ciori ce stau amorţite în cuiburi. Uşa s-a închis în urma mea, aproape din inerţie, cu un scârţâit asurzitor; am început să mă schimb într-un ritm rapid pentru a pleca mai repede către corpul ,,G'' (spitalul nou şi început a fi construit încă de pe vremea regimului comunist şi neterminat de aproape 20 de ani), acolo unde am fost şi înainte de ,,învoire’’. Mă veghează un bec de putere mică care abia pâlpâind, licăre sistematic - parcă mi-ar face cu ochiul, într-un anume fel ce semnifică şiretenie. Sentimente şi gânduri - cel puţin ciudate ori plăcute, mă mângâie pe suflet, mă sensibilizează, ori mă zgârie pe creier - îmi dau înţepături brutale în inimă şi-n creier. Mă macină teama că merg pe un drum fără întoarcere deşi nimic nu e grav în ceea ce priveşte starea mea de sănătate - e doar o impresie, doar emoţii... Îmi trec prin minte idei nenumărate şi dintre cele mai ,,năstruşnice’’; starea de incertitudine mă copleşeşte - ,,sunt ca toţi cei de aici, şansele ne sunt egale în a muri sau a trăi...’’ Gânduri banale, nu filosofii profunde, nimicuri ridicate în rang de absolut, sentimente volatile- de nestăpânit, postulate inventate ori

descoperite subit. Fizic: aproape dărâmat! Psihic: aproximativ la fel! Ironia şi autoironia sunt la ele acasă. Poate involuntar. Degeaba mă chinui să întrezăresc un viitor...apropiat şi cu happy-end... Imagini dezolante, unele de coşmar. Viaţa mea în mâinile bunului Dumnezeu! Lupte crâncene în propria-mi fiinţă - un zeu al întunericului lucrând ocult încearcă o răpire din braţele Divinităţii.

*** Am încheiat cu succes tot acest ,,ritual’’ al schimbatului - mi-am tras pe mine pijamaua, am închis fermoarul genţii... Am strigat-o pe doamna Mariana: ,,veniţi, gata, sunt gata!’’ Am apucat zdravăn unul dintre mânerele genţii albastre. M-a scos pe o uşă mai puţin ,,umblată’’ de bolnavi uşa ce ,,iese’’ mai aproape de aleea principală a curţii - care ,,merge’’ drept în locul unde voi fi ,,cazat’’. Merg alene, îngândurat, cu geanta albastră mutând-o de pe un umăr pe celălalt. O haită de câini, ce pare a fi una de hiene înfometate, se ţine îndeaproape de noi. Câinii spitalului… Unii jucăuşi - cei de vârstă tânără şi fără griji, alţii având burţile supte de foame şi cu priviri vigilente - parcă de cerşetori. Dat fiind că sunt îmbrăcat în pijamale şi halat, căţeii mă recunosc şi au devenit cei mai buni prieteni, altfel m-ar fi atacat fără vreo remuşcare. Geanta îmi atârnă greu pe umăr, se balansează regulat precum un pendul. Scoate un zgomot stresant frecându-se permanent, înainte şi înapoi, de geaca albastră şi scorţoasă, îngheţată. O zi destul de frumoasă - pentru un început de decembrie, se derulase surprinzător de călduţă! De jur-împrejur, alei mărginite de garduri vii mă petreceau alene cu un galben-ruginiu copt şi târziu; copacii mă privesc de sus fără a-şi zbengui prea tare coroanele pe jumătate golaşe; în cuiburi de ciori, rămase pustii, domneşte acum liniştea absolută; câinii se gudură pe lângă mine

aşteptând ceva bun de mâncare. Încăierările sunt inerente dar şi inutile în acelaşi timp - în acest context: aşteptări mari, câştigul zero. Nu am ce să le ofer deocamdată, dar degeaba... Mă simt ceva mai bine, aerul curat îmi oxigenează plămânii creierul judecă normal. Îmi clătesc ochii ,,numărând’’ în joacă multitudinea de cuiburi agăţate de crengile salcâmilor ce scrutează seninul până undeva departe. O zi plăcută... O zi numai bună de trăit...în libertate! Şi eu tocmai ce mă auto-exilasem în acest loc de la marginea societăţii şi a lumii. Şi...tocmai pentru a-mi repara sănătatea. Locul unde cred că mă voi vindeca de răceala contractată după o zi în care am umblat de dimineaţă până seara numai prin ploaie. Consider acest spaţiu ca fiind unul de unde până la urmă ai rupe-o la fugă până dincolo de capătul lumii - fără a privi vreo clipă în urmă. Sunt momente când toate, absolut toate gândurile se volatilizează, dispar în neant ori poate se depozitează undeva în univers; momente de maximă graţie Divină în mijlocul naturii încremenită în frumuseţe şi linişte desăvârşite. Încet-încet, în acompaniamentul lătratului şi scheunelilor, am ajuns în faţa uşii de termopan. Am urcat greoi treptele scării placată cu gresie, am apăsat clanţa şi am ajuns într-un fel hol pentru primirea vizitatorilor, unde pe partea stângă sunt aşezate trei scaune învechite - unul lipit de celălalt, închipuind o canapea. În faţa uşii, două bucăţi de mochetă, murdare şi ele. Pe canapeaua din scaune - destinată vizitatorilor şi

pacienţilor deopotrivă, doarme un dulău pătat. Caloriferul stabilit în dreapta intrării degajă căldură din belşug, aşa că e tocmai locul potrivit pentru un somn de câine maidanez într-o zi mohorâtă de iarnă. Am închis uşa destul de încet aşa cum tot foarte încet am deschis-o pe următoarea. După câteva priviri circumspecte am repornit paşii către etajul unu, salonul şapte. Interesantul număr şapte! Poate ceva…mistic în el! Reuşesc să trec cu bine printr-un hol întortocheat, excesiv de călduros şi de întunecat. Toate ideile din univers mă colindă, care mai de care mai viclene, care mai de care mai ispititoare – doar unele, încearcă cu succes - altele fără... - o neputincioasă, o nestatornică şi înveninată consolare cu mine însumi şi împăcare cu Dumnezeu. Am reuşit... Am ajuns din nou în faţa unei uşi...

*** ( Parcă sunt în ţara Uşilor - Termopan de pe planeta Holurilor - Labirint! ). Etajul I, corpul ,,G'', camera 7- unde locuisem la prima internare, învăţate în urmă cu trei săptămâni. 14 zile de internare până la ,,externarea la cerere’’, după o ,,discuţie’’ avută cu una dintre asistente. Odată intrat pe holul lung cât un bulevard - aşa cum îl numeam eu, cu doamna Mari alături - ducând ca un adevărat sclav geanta mereu albastră şi veşnic încărcată cu haine şi mâncare. Un ,,bulevard’’ configurat astfel: pe dreapta cabinetul asistentelor, pe stânga şi pe dreapta saloane, iar în capăt lângă fereastră se vede un stativ metalic ce susţine un televizor aproape color şi aproape gigantic. Câteva vaze cu flori albastre pe pervazul ferestrei. Două băncuţe şi un taburet pe care stă cocoţat - precum cocoşul pe gard, un telefon clasic- cu disc, ce sună răguşit din când în când. Toate acestea, deşi curate şi aranjate cu bun gust şi de ,,utilitate publică’’, păreau a fi adunate de aiurea. Pe partea dreaptă se mai află baia, vestiarul şi magazia personalului auxiliar de pe secţie. Pe băncuţa din dreapta salonului 7 se mai hotăra câteodată vreun pacient să se aşeze după ce se sătura de plimbatul dintr-un capăt în altul al holului. Toată ziua, acest coridor se zbate în semiîntuneric deoarece se face economie la energia electrică. Vremea de afară contribuie

substanţial la cest fapt. Ferestre termopan în spatele televizorului, mari cât un ochi de ciclop. Acesta e conectat la o antenă aflată tocmai la etajul de deasupra - o improvizaţie în cel mai pur stil românesc! Din această cauză nu se văd permanent color programele tv. Programele ,,prinse’’ sunt aceleaşi ca acum 18-20 de ani. Vântul loveşte cu putere exteriorul zidurilor. Ajunşi în faţa salonului 5 doamna Mariana îmi făcu recomandarea de a lăsa geanta jos şi de a aştepta acolo. S-a făcut nevăzută... În cabinetul asistentelor unde nu a găsit pe nimeni… Două colege infirmiere o întâmpinară zâmbind: ,,Nu e nimeni aici, nu e...Vera (spuseră şoptit), e în salonul 6 - face o injecţie şi dă pastile unor bolnavi.’’ Da, am sosit în jurul orei 12 pe palierul unde se aflau saloanele cu pacienţi arondaţi doamnei doctor care mă tratează şi pe mine. E ora când se fac injecţiile şi se dau pastilele. Infirmiera Mariana venea grăbită către mine...

*** Am mers împreună câţiva paşi - până ce am ajuns la uşa salonului indicat de colega Marianei. Vestea că Vera este de serviciu m-a bucurat nespus de mult. La prima şedere aici, avusesem ceva discuţii contradictorii şi aprinse cu aceasta. Acum presimt că totul va fi o.k. Nu am nici un indiciu de ce şi cum... Nu ştiu ce să cred, totul pare că se petrece virtual (ca într-un joc pe computer!), totul se desfăşoară în mintea mea, pe repede înainte, într-o realitate ce nu există în realitate. Momentul acestei reîntâlniri cu doamna asistentă Vera e unul revelator - în această fundătură de lume (pe vârful acestui deal, într-o fostă unitate militară, departe de oraş), unde vii bolnav şi cică pleci sănătos tun. Singura condiţie necesară şi obligatorie de a rămâne sănătos tun este de a trăi ca un parazit până la sfârşitul zilelor în cazul în care nu ştii să faci decât munci fizice. A vieţui precum o legumă...e şi acesta un rezultat convenabil pentru unii; pentru alţii e un dezastru. A sta cu ochii pironiţi forever pe tavanul imaculat, ţintind mereu acelaşi punct fix constatând mereu falsa idee de imaculat, devine sensul - fără sens, ( primordialul sens ), în lumea finită de aici. Pentru o categorie de bolnavi rulează fără sfârşit filmul hăului universal şi al neputinţei de a se debarasa definitiv de viciile istorice ori recent adoptate. O viaţă invadată de cai-verzi-pe-pereţi ce-ţi tropăie obsesiv prin

urechi şi te lovesc cu copitele direct în lumina ochilor. Bucuria e a paraziţilor şi e infinită. Catrastofa e a luptătorilor şi e la fel de nemărginită. Totul e dus de râpă. Abisul abisurilor! Vera îşi vede de treaba ei mereu, nici nu cred că m-a văzut.

*** Simt cum moartea mă urmăreşte... Paşii ei se aud... scârţâind în urma mea precum dinţii câinilor înfometaţi şi suferinzi de oftică, din curtea aşa-zisului sanatoriu. Înţepături usturătoare simt în tot corpul - atingeri mişeleşti cu vârful coasei înveninate, precum ochiul înţepător şi de sticlă al diavolului. De multe ori, după masa de prânz, mă întind pe patul aproape moale şi aproape curat, simt cum starea de parazit mă învăluie nemiloasă. Pe dracu’...,,pleci sănătos tun!’’ Am păşit în salonul 6, unde am găsit-o pe Vera (căci acum aveam să ne spunem pe nume, să ne vorbim la persoana a doua ), împărţind pastile fiecărui bolnav. Face şi injecţii şi toţi sunt mulţumiţi de felul cum îi tratează. Crede cu adevărat în profesia ei, crede cu adevărat în harul dăruit de Dumnezeu. Ştie să lucreze cu oamenii suferinzi. -Virgil, ţi s-a recoltat sânge şi spută pentru analize...altele nu ţi se mai iau...! spuse pe un ton ridicat bruneta cu siluetă de viespe, frumoasă şi blândă precum un înger. -Da, numai că au uitat...testul de inteligenţă...! am replicat maliţios şi pe un ton la fel de ridicat. Totul se petrece sub privirile celor două infirmiere şi a doi pacienţi ce se privesc unul pe celălalt miraţi- neînţelegând mai nimic din scurtul nostru dialog.

De fapt, cred că au înţeles totul, de aceea se privesc aşa. Răspunsul Verei nu se lasă aşteptat a venit abrupt, precum o avalanşă stârnită de ecoul unei vorbe nestăpânită la timp.

*** ,,Atât mai trebuia...să le strici aparatele...! Nu are sens...nu au ei aparate pentru tine!’’ Replică ironică, tăioasă, acidă, lovind exact la ţintă. Mariana a început o conversaţie cu Vera (conversaţie la care nu mă aşteptam): - ,,Doamna Vera, lăsaţi că...Virgil mi-a spus că dumneavoastră sunteţi cea mai bună prietenă a lui...dintre asistente... Sunteţi singura asistentă cu care s-a înţeles bine până să plece acasă. Cu dumneavoastră se are cel mai bine...!’’ , întări spusele sale doamna Mari. Despre Vera se vorbesc multe, se spun multe ,,legende’’ cu miez de adevăr, cum că ar fi un fel de ,,mamă a răniţilor’’, că este ,,cea mai de gaşcă’’, că e divorţată şi ,,trăieste cu unul...fost pacient’’ şi că ,,e cea mai sufletistă’’ ori că ,,e o...femeie...straşnică’’. Dar oamenii vorbesc vrute şi nevrute, ştiute şi neştiute, văzute ori nevăzute. Cu Vera se poate discuta orice fel de problemă, pe orice fel de temă, orice subiect- atâta timp cât e o discuţie în limita decenţei şi adecvată momentului. Are grijă de toţi bolnavii, chiar şi de fumători (mai ales de aceştia), pentru că uneori îi împrumută cu ţigări. Fumează şi ea mai abitir ca un bărbat. Înţelege pe toată lumea. Chipul drăgălaş spune adevărul despre sufletul ei - nu şi atunci când e încruntată din cine ştie ce motive nefericite. Sufletul îi e curat. ,,Şi Vera are problemele ei de viaţă, de familie, aşa cum are

mai tot omul!’’, comentau cu bună credinţă pacienţii vârstnici, trecuţi prin viaţă.

*** La prima internare, în urmă cu trei săptămâni, a intrat în salon şi m-a strigat pentru tratament. O injecţie şi mai multe pastile colorate. -Andronache...? I-am răspuns ironic, instinctual, fără vreun motiv anume şi câtuşi de puţin întemeiat. -Yes...?! S-a simţit ofensată, pe bună dreptate, şi a urmat o ,,discuţie’’ aprinsă. Desigur că nu am stat cu mâinile în sân şi am replicat agresiv, iarăşi fără vreo justificare anume. A avut o singură replică: ,,...n-am cu cine sta de vorbă...!’’ şi a ieşit furioasă pe uşa ce se făcuse dintr-o dată mai strâmtă pentru ea. Nici de această dată nu i-am rămas dator şi am atacat instinctual, ironic: ,,...de parcă eu aş avea...!’’ În ultima ei zi de serviciu, înainte de plecarea mea în ,,permisie’’, a venit în salon şi mi-a înmânat pastiluţele colorate, fără a spune vreo vorbă - avea privirea aprigă, înciudată, răutăcioasă. Cam de această manieră s-au întâmplat lucrurile...în ceea ce priveşte ,,prietenia’’ mea cu Vera. Cam de la aceste momente tensionate, încep să leg prietenii ce se adeveresc în timp a fi unele trainice! La un moment dat am fost avertizat, de către unii dintre veterani, că am comis o mare eroare şi că voi suporta consecinţele. Am zâmbit într-un anume fel...şi am continuat să supravieţuiesc vieţii.

Speram totuşi să mă pot apropia de Vera şi să aflu cât mai multe...despre Vera.

*** Salonul 7 e la fel cum l-am lăsat. Frigiderul ghiftuit ca de obicei îşi făcea siesta, rezemat de peretele din partea stângă a salonului - după partea…de cum intri pe uşă. Deasupra acestuia, becul care de abia mai lumina pentru el însuşi. Masa şi cele două scaune cu rezemătoare defectă- în set complet, în acelaşi spaţiu restrâns dintre frigiderul ,,Arctic’’ (de tip nou), şi stâlpul structurii de rezistenţă al camerei. Drept în faţă, uşa termopan ce dă drept în balcon… A fost instalată de ,,meseriaşi'' - cam de mântuiala, căci trec curenţii de aer pe sub ea ca printr-o turbină. Când ninge, vântul spulberă fulgii de nea, se bagă zăpada până aproape de masă. Frigul încremeneşte până şi caloriferele de tip nou din aluminiu, care oricum sunt proaste. Pe masă stă întinsă, aproape permanent, tabla de şah - cu piesele poziţionate gata de luptă, de parcă cele două scaune vechi - foarte rar ocupate, au mai mereu câte o partidă oficială de disputat. Am luat - la plecare, cutia de şah cu piesele jocului, cu piesele de table şi cu zarurile, pentru a mai omorî timpul...Uneori le împrumutam pe la saloanele vecine de pe palier sau de la etajul superior. Veneau, luau cutia cu piese şi zaruri, uitau să le mai aducă şi mergeam de fiecare dată să le recuperez. O făceam cu chiu, cu vai ! În dreapta uşii salonului, fereastra termopan,,bună’’ şi ea.

Dincoace de pragul salonului, cum se intră de pe hol - în dreapta, se află baia mică dar aranjată atent şi mereu foarte curată; trei paturi - aşezate paralel, separate de câte o noptieră asortată. Un spaţiu ,,intim’’ şi primitor, neaşteptat de cochet. Prize şi sisteme de alarmă pentru cazuri de maximă urgenţă - la primul şi la al doilea pat. Alarmele cu beculeţe roşii nu funcţionează deoarece nu sunt conectate la reţeaua electrică. Bunul Dumnezeu să ne ferească să avem nevoie de ele! Altfel...dracii ne găsesc, fără să ne caute prea mult! Asistentele nu prea sunt de găsit; medicii nici atât; doamna doctor face vizite din două în două săptămâni- totul e bine şi frumos ( aşa cum răspundem noi ca idioţii), de fiecare dată când suntem întrebaţi la vizite cum ne merge. -Cum vă simţiţi? -Bine...bine doamnă doctor! Dânsa pleacă liniştită, după fiecare vizită făcută în cel mai rapid stil. Nu ştiu ca o vizită să fi durat mai mult de cinci minute în salonul în care îmi petrec zilele! Noi cum rămânem...?! Rămânem ca la început. Întrebare retorică, răspuns autoironic! Pe măsura ,,dialogului'' de la vizite. Toate bune şi frumoase...

*** Mai ales că avem şi program de furnizarea căldurii şi apei calde, nerespectat pe de-a’ ntregul ,,din cauza unor probleme tehnice’’ sau nu, apărute pe parcursul derulării acestuia. Salonul e frumos şi primitor. Podeaua e acoperită de un linoleum bleu-ciel şi e mereu curat datorită femeilor care trebuie să fac curăţenie iar noi s-o întreţinem. Şi astea chiar se întâmplă! Pe alocuri a început să se exfolieze lavabila de pe pereţi.Umezeala din exterior - de pe balcon, cu fiecare zi ce trece mai trânteşte câte puţină vopsea. Femeile de serviciu îşi fac treaba pentru care primesc un salariu, mic ce-i drept, şi totul pare normal. Paturile sunt din metal şi lenjeria de pe ele pare să fie nouă - de culoare albastră, masa şi cele două rezemători de scaune închipuie doi veşnici jucători de şah înmărmuriţi în timp şi spaţiu. Deasupra patului, de la fereastră atârnă permanent - ca un spânzurat, o bară metalică ce ţine suspendat suportul unui presupus bec. Îmi pare o natură statică de un comic vulgar şi de aceea de multe ori evit a o privi. Camera e deosebit de curată. Iluminatul e modest şi mai mult deranjează ochiul decât să-l ajute. Fiecare pat are în partea inferioară câte o pătură groasă împăturită cu grijă; la perete - în partea superioară, o perină - nu prea confortabilă capului ce vrea să se odihnească. Pe patul dinspre uşă ,,zace’’ întins un camarad de suferinţă. L-am lăsat pe redută şi tot aici l-am găsit, rezistând

(încă), eroic asaltului celor 60 de injecţii ce trebuie suportate pe o durată de 60 de zile consecutive. Mai primeşte zilnic aproximativ 913 pastile.

*** Marian, un ins de înălţime medie şi îndoit de mijloc, cu faţă prelungă - ten brunet şi nas acvilin, puţin disproporţionat. Un individ ce se bărbiereşte regulat, un băiat cu păr grizonat şi mereu tuns scurt. Un suflet mare şi curat. Are un simţ al umorului extraordinar de dezvoltat. O privire mereu zâmbitoare. Meşter la cuvinte - ştie cum să intre pe sub pielea oricui. Un om trecut prin ,,vâltorile’’ vieţii, încă de mic copil, aşa cum el o recunoaşte. Viaţa l-a ,,alintat’’ cum nu se poate mai bine! Un bonom, mereu jovial şi întotdeauna de mare încredere. Dumnezeu i-a dat atât cât a putut duce! Îmbracă o ,,zeghe'' primită la internare, un pulover şi un halat roşu - fără cordon. Îi ajunge mai jos de genunchi şi asta îl face să pară şi mai comic, datorită defectului de coloană. E încălţat cu o pereche de papuci albaştrii - merge caraghios - precum o raţă, un mers interesant şi de neuitat. Nu pot ori nu ştiu a descrie şi nu reuşesc decât a spune că e plin de înţelesuri...de multe înţelesuri. Atunci când le voi descoperi, le voi defini în vreun fel, le voi da un sens sigur. De obicei, când mergem la masă, se încalţă în pantofii aproape ascuţiţi în boturi - de culoarea pielii întoarse, lăsând în locul acestora papucii de plastic. Are 37 de ani, şi îmbrăcat astfel...pare a fi un clovn mai mult decât simpatic. Chipul îl trădează, în acest sens, şi faptul că e pus mai tot timpul pe ironii şi pe glume totdeauna spirituale. Are corp vânos, ca de

taur, dar se vede clar cum boala sărăciei l-a măcinat până aproape de terminare. ,,Carpe diem!’’ (trăieşte clipa!), e sloganul acestui om de mare caracter. Poate că numai asta i-a mai rămas de făcut! Are tabietul său: după fiecare masă iese pe balcon, aprinde ţigară şi trage adânc în plămânii mâncaţi de boală. Rar când trece peste această regulă. Nu ştie jocul de table, nu joacă nici şah, stă toată ziua la vecinii de la salonul 6 şi joacă diferite jocuri de cărţi. Acolo mănâncă de multe ori, ori stă numai aşa...de vorbă. Privindu-l atent îi poţi citi fericirea şi tristeţea deopotrivă în ochi-i rotunzi şi jucăuşi precum două mărgele. Are ochi căprui, acoperiţi de sprâncene stufoase şi negre precum smoala. Pe capul oval poartă fes - aşezat mereu la întâmplare, de un albastru închis, peste o bandană croşetată într-un model plăcut. Mereu ţine afişat pe buzele-i subţiri un zâmbet molipsitor - priveşte cu subînţelesuri, glumeşte inteligent - răspunde adecvat la glumele şi atacurile celorlalţi. Şi cum să nu fie aşa, când inteligenţa i se citeşte în ochi la fiecare privire? A mai fost aici, cunoaşte ,,obiceiurile casei’’, cunoaşte personajele în uniformă albă dar şi personalul auxiliar; ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă că ştie despre ,,vieţile sfinţilor’’ cum zice chiar el, vieţile celor ce ,,păstoresc’’ locul. Pentru unele însemnări apelez mereu la ,,documentarea’’ lui. E mai aproape de realitate.

*** Am făcut primii paşi în salon, m-am instalat comod, mi-am luat patul în primire ca şi cum aş fi făcut acest gest pentru prima dată. Pijamaua spitalului am împăturit-o cu oarece atenţie şi am ascuns-o sub salteaua de burete vechi şi fibros. Îmi imaginez cum pe ea au stat sute ori mii de bolnavi şi cum poate tot aici au murit în număr neştiut mulţi dintre aceştia. Nenumărate zbateri, imense chinuri; nenumărate descătuşări, infinite ultime clipe! Multe astfel de privelişti mi-au trecut prin faţa ochilor. Gândesc...că ,, prin sinucidere înţeleg un ,,joc’’ şi asta nu însemnă neapărat că reprezintă şi punerea în practică într-un fel aprioric. Mereu o fac numai teoretic, aproximativ literar-estetic ori nu. Practica nu m-a ajutat niciodată! ,,Sinuciderea de ocazie’’, cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii...! Jocul ideilor despre ,,liniştirea neliniştilor’’ are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi de a duce viaţa mai departe! Doar o ,,simplă’’ formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Şi la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat de pe ,,culmile fericirii’’ (cum spunea Emil Cioran), în prăpastia singurătăţii îţi revelează de fapt acest act. Nu

trebuie să-l cauţi cu obstinaţie, nu trebuie să-l inventezi, el există: trebuie numai să-l întrebuinţezi aşa cum se cuvine: simplu onorant! Nu există ,,sinuciderea ideii de sinucidere’’ decât în cazul folosirii excesive a acestei idei, şi a nepunerii ei în practică de atâtea ori decât este necesar. De obicei nu se poate muri decat o sigura data în viaţă. De câte ori am vrut să recurg la gestul suicidal- două momente cruciale au fost, nu am reuşit decât pur teoretic (am conceptualizat doar), şi mereu am avut în minte un firesc al acestuia. Acum e altceva... Vârsta, singurătatea şi neliniştile provocate de acest loc mă vor ajuta să trec şi la fapte. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare...bezmetică. ,,Jocul’’ de-a sinuciderea îmi va face bine? Teoriile nu îmi sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia singurătăţii, acolo de unde tot ea mă scosese. Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de singurătate, a fugii de o viaţă de vierme - aşa cum o trăiesc unii dintre camarazii de suferinţă. Omul lipsit de libertatea mişcării între animal şi Dumnezeu, nu e decât un vierme…! Între pereţii de aici, nu am decât şansa zbaterii între claustrofobie şi reinventarea spaţiului vital. Surogat de viaţă, oscilând inert- precum cadavrul unui spânzurat, între iluzia că a fost şi concretul că nu mai e.

*** Unii au venit pe aripile speranţelor - aduşi cu salvarea şi au plecat definitiv pe un cearşaf alb pe aripi de îngeri veniţi din neant! Între speranţe şi îngeri doar pastile amare, frumos colorate; injecţii dureroase făcute cu bun simţ ori plătite cu bani...; perfuzii şi transfuzii - după caz, picurând viaţă în venele cheltuitoare de energie fluidă întru trăire! Dintre aceştia facem parte...şi cine ştie... Bunul Dumnezeu să ne aibă în pază pe toţi! Un caz...îmi povestea colegul de suferinţă... Marian îmi spunea despre un consătean ce îi fusese camarad aici şi care acum nu mai e... Adaptarea la aceste condiţii nu-i reuşise ... complet. Dispăruse cu tot cu timp, cu tot cu el însuşi, doar memoria colegului îl mai păstra ,,viu’’ în lumea din care plecase. Lupta cu viaţa, agonia unora, lipsa dorinţei de a trăi, viciile… Habar nu am ce să mai cred… Mă limitez doar la gânduri şi dorinţe, la teorii ale chibritului, totul doar la trecerea timpului. Necruţătorul timp! Încerc supravieţuirea, precum universul cu degetul, în schimbul privirilor pironite în tavanul de un alb mincinos. De sus se prăvale peste mine gânduri...idei obscure- imagini ale unui viitor sumbru. Acel suport de bec precum un spânzurat inert ( mortul de care vorbeam ), bălăngănind aiurea. Am intrat în salonul 7, bucuros după pozitiva discuţie cu Vera. Am dat mâna cu Marian, ca şi cum ar fi fost pentru prima oară în viaţă, ne-am urat şedere

plăcută şi să plecăm sănătoşi atunci când va fi vremea. După ce am aşezat cele ce aveam - din geantă în sertarele noptierelor. Am plecat grăbit către toaletă... O cămăruţă în care se pătrunde împingând cu umărul în uşă... În stânga un coş de gunoi ,,îmbrăcat'' pe interior într-un sac menajer negru - plin de resturi felurite. Drept în faţă, duşul încastrat în peretele paralel cu uşa. În dreapta, chiuveta cu flotor jos şi o policioară cu un săpun de faţă aşezat pe marginea ei şi un tub de pastă de dinţi lângă periuţa de culoare verde. Pe un alt perete - mult mai mic, în dreapta uşii se află ,,rătăcit’’ un rest de calorifer din aluminiu. Pereţii sunt total acoperiţi cu faianţă- imagini închipuite, creatoare de iluzii optice, de speranţe inundând creierul surmenat până dincolo de limită. Pe jos, gresie. Să nu uit - undeva, tot în dreapta ,,tronului’’, stă spânzurat de perete un stativ din faianţă albă pe care se află în permanenţă hârtie igienică - semn că într-adevar vin vremuri grele.

*** Niciodată nu am aderat la turmă, nici măcar nu mi-am dorit! De ce acest enunţ? Pentru că ceea ce văd e incredibil. E de domeniul fantasticului. Mizerie şi durere. Realitatea crudă. Suferinţă şi moarte. Seara trecută am dat un pachet de ţigări unui scheletic suferind, dis-de-dimineaţă îl transportau către morga spitalului. Tânărul părăsise definitiv lumea aceasta. Toată ziua doar am tăcut. O zi rezervată muţeniei. Ce se mai putea spune, ce se mai putea face? Timpul lui înţepenise, timpul nostru curgea molcom departe de lume, aproape de cer. O ultimă strângere de mână după o ultimă ţigară fumată cu poftă; câteva vorbe schimbate în grabă. Încerc să-mi amintesc de ce ,,în grabă’’ dar se pare că memoria m-a părăsit, iar gânduri u mai am decât pentru omul care fusese şi faptul că nu mai traieşte. Un sentiment indefinibil mă încearcă, la gândul că nu mai e decât un corp inert ce zace pe o masă metalică, rece, în morga improvizată, alături de alte câteva cadavre în ,,aşteptarea’’ aparţinătorilor. Aparţinători ce se lasă aşteptaţi.

*** De la balconul etajului 1 privesc ,,indienii’’, cum înşiruiţi, părăsesc incinta corpului ,,G'' şi se îndreaptă zgomotos prin pădurice - acum şi mai sărăcăcioasă, pe aleea plină de gropi înecate de ploaie, către locul unde vor ,,savura’’găteala de regim recomandată fiecărui pacient în parte de către medici. Mă copleşeşte groaza la gândul că şi eu într-o zi mă voi conforma acestui şir indian pentru a lua parte la ,,masa de supravieţuire’’. Voi pleca mai devreme cu 10-15 minute din salon, voi merge alene fiind prins în discuţii banale sau foarte puţin interesante cu vreun cunoscut sau cu cineva la întâmplare; voi avea mereu o punguliţă cu zahăr şi una cu sare şi un cuţit în buzunar; voi vorbi cu haita de câini înfometaţi ori sătui. Poate că voi merge şi eu pe acest drum îndelung bătătorit de atâtea şi atâtea generaţii de bolnavi! Poate voi aştepta şi eu, înainte de a fi strigat de o bucătăreasă durdulie şi cu gura mare. ,,La masăăăăă...! La masăăăă...!'' - un glas piţigăiat se va repeta de mai multe ori la fiecare dintre cele trei mese ale zilei. ,,Seria a douaaaaa...la masăăăăă! La masăăăăă...nu se-aude?'' - vom fi chemaţi în sala de mese.

*** Uneori asemenea strigăte se auzeau şi din gurile unora - cu simţul umorului, la întoarcerea de la cantină - pentru a arunca oase ori pâine căţeilor. Intrăm în cantină printr-un hol lung şi întunecat cu ferestre largi pe ambele laturi, cu calorifere din fontă în dreptul fiecărei ferestre. Uneori fierbinţi de nu se poate pune mâna pe ele, de cele mai multe ori reci ca gheaţa. Cantina e o sală de dimensiuni mari, cu mese aşezate pe trei rânduri. În celălalt capăt se află tejgheaua pe care sunt ţinute vasele cu hrană. Ceva mai în spate, după o uşa metalică, se pare că e bucătăria unde sunt preparate ,,bunătăţile’’. Trei-patru femei, nici bătrâne şi nici tinere, duc vase goale în bucătărie şi le aduc pe cele pline - servesc la fiecare masă în parte - aşa după cum fiecare trebuie să mănânce după un anume regim prescris de medic. Fiecare după boala şi tratamentul său. Pe fiecare măsuţă stă scris un diagnostic pe o bucată de leucoplast şi acolo trebuie aşezat vasul cu un anume fel de mâncare. Fiecare îşi are locul său bine stabilit: la mesele pentru cei cu regim ori la mesele pentru cei la comun. O lumină murdară învăluie sala de mese ceea ce dă impresia unei pomeni uriaşe la care participau cerşetorii şi nebunii deopotrivă. O senzaţie de vomă mă cuprinde - încă de la intrare, atunci când pe mese sunt aşezate ceşti de inox cu ciorbe acrite cu borş ori cu zeamă de varză. În rest, după gustul meu, mâncarea e numai bună...de aruncat la câinii ce

adulmecă pe sub ferestrele cantinei. Chiar şi ei şiau format un gust standard pentru suportabilitatea hranei! Unii bombănesc, alţii comentează cu voce tare, alţii se revoltă iar cei mai mulţi înfulecă pe nerăsuflate ceea ce au în faţă. (De cele mai multe ori mă străbate un gând macabru: se poate ca din acest loc să ne ducă sus pe deal aşa cum unii oameni îşi duc animalele moarte! ) Vii bolnav de una şi te îmbolnăveşti de altele. Medicamentaţia şi stresul...cel puţin 10 pilule la orele şase dimineaţa şi alte câteva de încă două ori pe zi - pe stomacul gol. Pe la 09.00 dimineaţa se serveşte micul-dejun după care se mai primesc câteva pastile. După singura masă consistentă fiecare e recompensat cu alte pastile.(Unii...cu...o injecţie...făcută cum trebuie!) Înainte de cină se mai primesc câteva pastile care trebuie îngurgitate după masa copioasă. Mersul la cantină se face prin frig şi ploaie ori prin zăpadă şi ger; drumul înapoi se face în acelaşi fel - nu înainte de a refuza ceea ce ei numesc ,,hrană de spital’’. Vii să te tratezi de boli de plămâni şi te îmbolnăveşti de nervi, de stomac ori de ficat. Astfel, ţi se amână plecarea cu încă o perioadă de timp nedefinită. Sunt mulţi cei care stau ca mieii la tăiere. Simt, dar merg în acest ,,şir indian’’ fără de sfârşit! Aici, fiecare om e tratat de toate bolile pământului...! ,,Panaceul-universale...’’ universal, cum spunea Marian. Mergem la masă şi revenim în colivii...

Ne aşteaptă asistentele cu pastile, cu uşile deschise. La internare, o infirmieră mi-a zis:...,,şi crezi că dacă mori aici, interesează pe cineva că ai murit...?’’ E cât se poate de reală şi de incredibilă această replică.

*** Zona unde se ţin izolaţi tuberculoşii sau cei cu alte afecţiuni pulmonare grave e undeva pe un câmp, în vârful unui deal, la distanţă considerabilă de oraş. Străbaţi cu piciorul, dacă nu ai maşină personală ori nu ai banii necesari pentru un taxi, un drum lung - şerpuit prin câmp, printre lanuri de porumb ori de rapiţă, de floareasoarelui ori printre loturi interminabile de păşune. Ajungi, până aici..., să constaţi legătura dintre oameni, şobolani şi câini - boala. Trăim în secolul XXI, în România, în acest sud blestemat de roşu’ barbar, în acest primitivism al capitalismului...balcanic. Locaţia - o fostă unitate militară, un perimetru ferit de privirile multora. Întreaga curte are în jur de 6000 de metri pătraţi, două alei asfaltate ce închid un oval de gard viu. Aici se găseşte corpul spitalului vechi, morga improvizată şi alte două clădiri auxiliare a căror destinaţie nu o cunosc... Am părerea că acestea din urmă sunt ieşite din uz, după felul cum arată. Undeva spre poartă se găseşte centrala telefonică. Clădirea veche găzduieşte birouri, saloane, magazii, garderoba, bucătăria, diverse alte încăperi cu destinaţii diferite. Mizeria e la ea acasă, din auzite ştiu că şobolanii umblă nestingheriţi, câinii - eu i-am văzut, merg salivând pe culoare până aproape de sala de mese. Tacâmurile sunt vechi şi uzate. Unele bucătărese sunt mai mult decât neprietenoase cu

suferinzii. Aceştia mai greşesc uneori, având un comportament dezechilibrat. Dar poate că e de înţeles! Disperarea îi mână la reacţii nu tocmai ortodoxe. Zilnic, personalul medical şi auxiliar aleargă de colo-colo cu câte o hârtie de semnat ori cu câte o cutie de carton plină cu medicamente. Din auzite, încuscreala şi nepotismul sunt elemente constitutive ale acestei încrengături ordinare între angajaţi. Acestea sunt definitorii pentru o bună parte din personalul existent aici. Sunt şi cadre medicale şi personal auxiliar demn de toată lauda! Am auzit într-o zi la postul local de radio, recepţionat în zonă, că în urmă cu vreo două luni de zile, Garda de Mediu a fost foarte aproape de a închide această unitate spitalicească. De unde ştiu de şobolani? Vorbesc unele angajate care lucrează în sanatoriu. Vorbesc şi unii pacienţi cu vechime. De multe ori se simte în aer mirosul rozătoarelor. Câinii sunt peste tot şi dacă nu eşti atent e posibil să calci pe ei sau în excrementele acestora. Uneori se aude în întunericul serii câte un schelălăit de câine călcat pe coadă ori câte un ţipăt ca de moarte din gura vreunui cetăţean muşcat de sălbăticiunea agresată involuntar.

*** După câteva zile am început să simt mâncărimi puternice pe piele - la încheieturile mâinilor şi picioarelor. Scărpinatul a devenit un fenomen permanent. Cu greu am reuşit să mă abţin şi chiar era ceva imperios necesar. De la o zi la alta rănile deveneau tot mai consistente şi vizibile. Primul gând a fost că se poate să fi contactat vreo râie... Şi râia când se ia, se ţine...! Scărpinatul de toate gardurile, precum caprele pe înserate venind de la păscut. Când am făcut cunoscut cazul, mi sa spus că am o pastila ce previne eventualele alergii la tratamentul prescris. Da...hepatita medicamentoasă îşi făcuse apariţia. Lipsa protecţiei ficatului îşi arată roadele. După semnalul tras...după scandalul pornit, am primit şi pastila miraculoasă. Ficatul îmi e protejat, în sfârşit. Ura,ura,ura!!! Deja sunt trecut la cantină ca fiind hepatic. Ce succes…neaşteptat! - Nu te mai scărpina, chiar dacă mâncărimea continuă - e o simpla alergie! spun unele asistente. - Aşa voi face...să fiţi sigure...! Imposibil să rămâi ca de piatră din moment ce ai astfel de reacţii. După râie şi chelie - spune un vechi proverb românesc, din senin ori nu, m-am trezit cu ficatul mărit. Culmea spitalizării ar fi fost să am şi râie şi ficat bolnav!

*** Azi am schimbat întreaga lenjerie a patului şi faţa de perină. Fac asta cât de des pot, rog infirmierele să rezolve această problemă şi ele o fac cu amabilitate. Nu toate sunt aşa... (Două pături groase puse una peste alta şi băgate într-un cearşaf ,,plic’’ echivalează cu o plapumă.) Îmi petrec timpul citindu-l pe Cioran şi consemnând evenimentele importante ale zilei, ascultând radioul şi privind la cai –verzi – pe pereţi. Spitalizarea în acest loc impune un regim strict, rigid şi extrem de riguros. (Cu cât pleci mai repede de aici, cu atât pleci la fel de întreg la minte precum ai venit.) Stau pe balcon, dinţii soarelui muşca din mine, îmi aşez în creier toate cele ce voi consemna şi astăzi; privesc de la înălţime parcul şi rămân destul de impresionat!

*** Secolul XXI. Toţi avem aproximativ acelaşi tratament, toţi suferim de boli de plămâni - mai mult sau mai puţin grave. Excepţiile sunt la numărul de pastile înghiţite zilnic. Sunt unii pacienţi care suferă de diabet, hepatită, etc. Cineva se tot întreabă - după o ceartă cu una dintre asistente: ,,Noi toţi suntem nebuni? Numai câţiva suntem sănătoşi?’’ Nu a primit nici un răspuns. Aici, se pare că e începutul şi sfârşitul lumii. Este...? Un singur medic tratează bolnavi cu duiumul şi nu numai pentru bolile de plămâni! Mor oamenii ori revin după ceva timp, suferind de aceeaşi boală ucigătoare. Această boală încă mai este prezentă masiv în zona de sud a ţării şi este tratată în acelaşi fel, ca în urmă cu zeci de ani. Aparatura, tehnica şi metodele de investigare nu sunt dintre cele mai moderne.

*** Azi a fost externat un camarad de suferinţă, din salonul alăturat... George, un tânăr de 18 ani, care şi-a făcut stagiul de 90 de zile... Se zice că pleacă sănătos... Se zice. Să dea Dumnezeu să şi fie aşa! Ne-am adunat toţi cei tineri în salonul 6 şi am vorbit de una şi de alta... E un fel de a spune pentru că am stat...de parcă nu ne-am fi dorit ca el să plece, de parcă ne-ar fi părut rău! Tristeţea şi bucuria se citeau pe chipurile tuturor... Încerc să înţeleg legătura dintre regret şi bucurie: regretul că pleacă şi bucuria că va pleca! Mă gândesc că uneori regretele nu-şi au rostul deşi ele există, se manifestă pregnant, sunt vii... Bucuria că cineva pleacă din acest loc... Cineva de care te-ai legat în acest loc cu profunzimi sumbre... Un anume gen de empatie nedisimulată... George pleacă ,,ameliorat’’ de o boală grea şi vicleană, e tânăr şi are toată viaţa înainte... Această bucurie te onorează într-un grad înalt, major, te obligă la a fi OM, te înalţă... Ai o anumită ascensiune faţă de toţi cei ce nu simt uman. Un singur pas, un singur gest şi lacrimile îşi făceau simţită prezenţa. Ce mai...

Un moment greu de susţinut dar frumos... George... un tânăr înalt, bine construit, musculos, înalt şi puternic... Un tânăr înalt, tuns scurt, frumuşel şi teribilist ca mai toţi tinerii generaţiei sale... ne-a strâns mâna solemn şi bărbăteşte, trecând pe la fiecare în parte. Bagajul era gata...jos lângă uşă...! Uşa aceea de termopan ieftin.

*** Trebuia să mergem la masă, eram îmbrăcaţi adecvat vremii de afară şi ,,înarmaţi’’ cu cele necesare, amintite amănunţit mai sus. Am coborât împreună cu ceilalţi, am mers câţiva paşi cu George, ne-am strâns mâinile bărbăteşte şi ne-am despărţit. Nu cred că ne vom mai vedea vreodată. Şi dacă se va întâmpla...să se întâmple în alte împrejurări decât acestea. Drumul meu duce la cantină, drumul lui merge către casă. Simpatic puştiul, deşi uneori era de nesuportat! Tare fiţos puştiul! Poate că niciodată nu ne vom mai întâlni, poate... Dar viaţa ne oferă mai mereu surprize... Dumnezeu ne încearcă dar ne şi răsplăteşte. Eu rămân în acest loc ,,invizibil’’ dar extrem de plin de durere... Încă nu m-am vindecat pe deplin! Am revenit de la masă şi am rămas fiecare pe unde am crezut de cuviinţă. Mă gândesc că trebuie, că e foarte important să consemnez externarea de azi.

*** Meniul a fost ca toate cele de până acum, după cum spun cei ce au mâncat numai la cantină. Macaroanele, suprasaturate cu zahăr de ,,la purtător’’, le-am îngurgitat în porţie dublă. Afară plouă mărunt, după ce mai multă vreme au căzut fulgi rari şi transparenţi de nea. Plecarea lui Georgică a fost într-adevar cel mai important eveniment al zilei. (De aceea e important că l-am înregistrat!) S-a lăsat întunericul, ascult radioul local, scriu şi încerc să fiu cât mai obiectiv. Păduricea din curtea spitalului pare a fi o armată de oameni uriaşi trecuţi peste suta de ani, care ne veghează întotdeauna drumul spre cantină şi înapoi. Sunt martori oculari ai multor suferinţe. Închei ziua bucuros că un tânăr s-a însănătoşit şi a plecat acasă. I-am spus la despărţire că ,,sper să ne mai întâlnim dar nu aici! Dorinţa mea e să ne revedem la o bere, undeva în oraş. Să ai mare grijă de sănătatea ta, amice!’’ ( Mă ruşinez la gândul că am fost aşa de sentimental, că lacrimi mi s-au scurs pe obraji! )

*** M-am trezit şi astăzi, ca de obicei, la orele 06.00. Peste o jumătate de ceas am fost strigat să merg la sala de tratamente pentru a înghiţi pastilele de dimineaţă. Câteva femei şi mai mulţi bărbaţi se ,,cărau’’ somnoroşi către acelaşi cabinet. Uneori nu găsim nici măcar o asistentă în acest loc, probabil că nici nu au de ce să-şi piardă timpul prin acest corp ,,G'' al spitalului. Au multe de făcut în corpul vechi al spitalului, acolo unde sunt internate persoanele cu probleme grave. Somnolent, cu o cană în mâna dreaptă - plină cu suc de portocale sau de coca-cola, merg către capătul holului - acolo unde se află televizorul aflat într-un somn profund. Sunt faţă în faţă cu cea mai nesuferită dintre asistente, o individă grasă şi ,,cu gura mare’’ - aşa cum se vorbeşte printre pacienţii veterani şi cum ea a ţinut să demonstreze de multe ori. Am fost strigat pe nume, m-am apropiat cu mers molcom de ea... Mi-a întins un pumn de pastile între 10-12 bucăţi, le-am înghiţit pe toate deodată împreună cu sucul avut în cana de porţelan albastru. O cană obişnuită - din porţelan ieftin, decorată cu floricele portocalii pe fond albastru. M-am întors către salon, la fel de somnoros, cu gândul de a adormi din nou şi înjurând de ,,toţi...sfinţii şi de mamele răniţilor’’. Ora primei mese a zilei e 09.00. Înainte de a fi strigaţi ca de obicei să intrăm la masă stăm lipiţi

de caloriferele din fontă, care nu sunt deloc atât de calde precum este de dorit. Lumina e destul de slabă, căldura la fel. Un dulău gălbui se caţără insistent, cu labele murdare, pe pervazul exterior al uneia dintre ferestrele largi ale acestui hol. Presimte că va mânca cel puţin un codru de pâine, unul sau mai multe copane de pui. Acum e micul-dejun... din păcate se înşeală amarnic! Cineva îi aruncă un dumicat de pâine aproape uscată, strecurându-şi mâna scheletică printre rama ferestrei şi plasa anti-ţânţari ce stă prinsă, nu tocmai cum trebuie, în piuneze ruginite. A apucat bucăţica de pâine în labele-i puternice ca ale unui urs înfometat. A înfulecat-o cât ai zice...cuţu! După câteva zeci de secunde se lingea pe botul butucănos şi plin de bale, semn că a mâncat-o cu mare poftă. Acum adulmecă zăpada după firimiturile scăpate din cauza lăcomiei. Şi cine a văzut vreodată câine care să nu fie lacom? Costică, colegul de palier un ţigănuş fără ştiinţa literelor dar simpatic şi de treabă, cu cercel în ureche, şi-a făcut pomană cu uriaşul patruped nevinovat.

*** Costică se internase cu câteva zile în urmă, înaintea mea. La salonul de femei e internată sora acestuia, căsătorită fiind are desigur alt nume. Aşa că pot ţine pe mai departe secret faptul ca sunt fraţi. Am înţeles de la ei că au o situaţie deosebit de grea acasă şi că aproape toţi din familie au trecut pe aici - unii chiar şi de două ori, având tbc. Amândoi sunt tineri: de la 19 şi 22 de ani. Mai tot timpul, femeia stă în salon cu el şi cu ceilalţi bărbaţi. Manâncă împreună, fumează amândoi - atunci când nu mai au ţigări merg împreună sau separat la cerşit prin saloanele unde ştiu că există fumători. Ies împreună pe balcon la fumat. Mai tot timpul sunt veseli. De mai multe ori au chemat - ei sau alţi colegi de-ai lor, un taxi pentru a le aduce băuturi alcoolice, ţigări şi mâncare din oraş. Asta se întâmplă între orele 20 şi 21 - seară de iarnă. Mare parte din banii lor se duce pe ţigări. Mai tot timpul - cei din salonul 6 unde e internat şi Costică, îşi petreceau timpul jucând diferite jocuri de cărţi şi ascultând manele la un wallkman destul de zdrenţuit. Costică şi sora lui sunt mereu plini de energie, mai mereu în mişcare, parcă niciodată nu obosesc! Şi din ce să obosească dacă aici doar mănâncă, dorm, iau tratamentul adecvat şi se plimbă. La fel se întâmplă în fiecare zi. Ţigăncuşa e frumoasă şi

bine îmbrăcată. Într-una din multele dimineţi în care ne trezim la fix-şase pentru tratament, am observat ceva ce mi-a plăcut extraordinar de mult: femeia tocmai se trezise, avea părul răvăşit, chipul somnoros şi un zâmbet pe care nu pot să-l descriu şi nici să-i găsesc sensul. Un zâmbet...nemaivăzut până atunci, indefinibil! Ce mai..., o femeie superbă! O frumuseţe de neînchipuit. Am înţeles că la cei 22 de ani ai ei are deja trei copii...luaţi în îngrijire de Asistenţa Socială deoarece cel mai mic este sugar şi ar fi fost riscant să îl alăpteze ea care este bolnavă de tbc. Se roagă, de câte ori are ocazia, se ţine scai după medic să-i dea o permisie să meargă să îşi vadă copiii. Din păcate ori din fericire, nu a primit decât o singură dată ceea ce de multe ori cerea cu insistenţă!

*** Ne amuzăm copios de momentul comic la care asistăm în această dimineaţă friguroasă. Aşteptăm cu nerăbdare, ascultând simfonia intestinelor, cănuţa cu aşa-zisul ceai şi bucăţica de unt ori margarină sau marmeladă. (Simfonia intestinelor şi înjurături în toate părţile...! ) Pe holul mic, aproape de sala meselor, stă - rezemat de un calorifer îngheţat, un domn de vârsta a treia îmbrăcat în halat, bluză de pijama şi pantalon de training lăsat peste pantoful sport. Din semiîntunericul celuilalt capăt al holului apare ca de nicăieri directorul spitalului, doctorul Bărbosu. Nu am ce face şi îl salut, mai mult în glumă şi oarecum ironic: ,, Să trăiţi domnule director!’’ La care...se opreşte brusc...fixându-mă cu privirea fără a clipi. Mă cercetează de sus până jos. În jurul nostru mulţi pacienţi aşteptând să între în sala de mese. Au rămas înmărmuriţi, suflarea le-a îngheţat pe buze. Ochii le sticlesc precum gheţuşul de afară. Nu înţeleg ce se întâmplă… Mulţi îl ştiu fioros, îi ştiu de frică. Acum aşteaptă deznodământul. Se aşteaptă la ce e cel mai rău : o chemare în biroul dânsului şi o externare fără nici un drept de apel. ( Până şi dulăul de afară schelălăie, înţelege totul şi îmi plânge de milă, la gândul că ceva grav trebuie să urmeze.) Am gluga hanoracului pe cap, halatul strâns bine cu un cordon improvizat, mâinile împreunate pe piept - precum în rugăciunea unui veritabil preot

budist. Am barba mare şi deasă, neaşezată. Observând această ,,fotografie’’, doctorul îmi replică pe un ton ridicat şi în cuvinte scurte: ,,Măi...ce moacă...ai!’’ Îl privesc în ochi, cu teamă în suflet, aşa cum şi el mă priveşte – cu experienţa şi stăpânirea de sine a omului care conduce oameni; nu am scos nici o vorbă - gândind că e într-o pasă nu tocmai bună, iar eu am chef de glume proaste. Atenţia ia fost atrasă de un ins înalt şi slăbănog ce stă rezemat de un zid, îmbrăcat în pantalon de training, îmbrăcat neregulamentar. Infirmiera Mariana se găseşte din întâmplare prin preajmă şi începe a-l beşteli pe bietul om. Acesta îi spusese cu respect şi înţelegere că nu poate veni din salon până la cantină îmbrăcat numai cu pijamaua, pe acest frig nenorocit: s-ar îmbolnăvi şi mai rău. Bărbosu îi răspunde într-un stil flegmatic şi nedrept: ,,Dă-te la o parte de lângă zid că se ia vopseaua!’’ Pleacă spre cabinetul său aflat vis–a-vis de sala unde trebuie să intrăm pentru a mânca. Cei de faţă s-au dezmeticit relativ repede şi au început să sporovăiască între ei zgomotos. Vrute şi nevrute minciuni şi adevăruri, banalizând ori exagerând. Fiecare are deja varianta lui şi fiecare - după puterea de imaginaţie, anticipau ceea ce voi păţi din cauza ,,inconştienţei’’ de care am dat dovadă. Acum răsuflă uşuraţi, la fel şi eu, că nu au fost ,,băgaţi în seamă’’ şi ei. Sunt cei mai mulţumiţi aceştia.

*** Tot acest show de prost gust a culminat cu următoarea scenă plină de penibil. Infirmiera s-a dus, aproape alergând, după Bărbosu în cabinet şi i-a raportat că un pacient ,,nu e îmbrăcat corespunzător, adică nu are pantalonul pijamalei la vedere...!’’ Mustaţă Florin, născut în oraşul meu natal, fost jucător de fotbal în ligile inferioare... Un tip prietenos şi un bun jucător de table şi şah, e şi el îmbrăcat pe lângă regulament. În vârstă de 40 de ani, 180 cm. înălţime, în jur de 80 de kg, simpatic şi mare consumator de bomboane mentolate deoarece se lăsase de curând de fumat. ( Adevărul adevărat e că mai trage din când în când câte un fum-două...atunci când ceilalţi ies pe balcon la o ţigară şi o cafeluţă fierbinte.) Bărbosu iese ca fulgerul din cabinet, urlând şi gesticulând cu mâinile pe deasupra capului, făcându-i morală primului ieşit în faţă - fostului jucător de fotbal, acum căsătorit şi aşezat la casa lui, printr-o comună din apropiere. Soţia sa fiind asistentă medicală într-un dispensar comunal. Florin are doi copii mari, de 17 şi respectiv 18 ani. Directorul îl priveşte atent şi vorbeşte generalizând, bate şaua...să înţelegem noi...toţi! Infirmierele sunt de vină, în opinia sa, pentru nerespectarea de către pacienţi a ,,regulamentului spitalicesc’’.

Directorul stă pironit în faţa mustăciosului şi îi ţipă în faţă. ,, De ce ai trainingul peste pijama? De ce ai comentat când doamna infirmieră ţi-a atras atenţia în mod repetat?’’ Fostul sportiv stă nemişcat şi destul de nepăsător în faţa tornadei iscate ca din senin. Îl privea de sus - la propriu şi la figurat, cu braţele încrucişate la piept. Zâmbeşte cu subînţeles numai de el ştiut, mustăceşte ironic, ochii îi scânteie de ciudă dar şi de jenă faţă de toţi ce-i care îl privesc. Doctorul e din ce în ce mai tensionat dar reuşeşte să-şi stăpânească pornirile. Mă amuză să văd un aşa spectacol. De multe ori i-am reproşat prietenului Florin că e un laş şi că nu are ,,sânge în instalaţie’’ pentru a pune piciorul în prag, în faţa celor care îl umilesc. Răspunsul bunului meu prieten şi camarad de suferinţă a venit tardiv, scurt şi tăios ca un cuţit de buzunar înfipt în inima potenţialului atacator... ,,Cel puţin, în cazul meu, nu se pune problema... Am unele probleme de sănătate la coloană şi îmi e frig dacă vin îmbrăcat aşa cum doriţi! Din corpul ,,G’’ până aici...! Nu vreau să plec acasă mai bolnav decât am venit ci vreau să mă fac bine. Afară e zăpadă şi ger, aşa că nu pot...! Dacă vrei, vino tu aşa...!’’ Un topor în capul aproape chel al directorului s-a înfipt adânc. Mare tărăboi... Trăiesc cu sufletul la gură momentul acesta, când Florin l-a înfruntat deschis şi fără reţineri de exprimare pe director.

Nici acesta nu s-a lăsat mai prejos şi a insinuat ceva despre soţia pacientului. Conducătorul unităţii medicale, a fost înfrânt, şi-a aruncat privirea pe o fată de 17 ani, colega de la camera 5, şi ea îmbrăcată civil. A dus-o în camera de tratament cea mai apropiată şi i-a spus pe un ton ridicat: ,,Trebuie să respecţi regulamentul, oricum ar fi vremea afară!’’ Supărarea s-a abătut şi asupra unor asistente şi infirmiere ce se găseau prin apropiere. Privesc cu gura căscată pe uşa larg deschisă...

*** Pe holul abia luminat de ziua abia însorită, rezemat de zidul de pe partea opusă, resemnat şi plictisit, colegul Trică ţinând în mâini o hârtie îngălbenită de timp şi un pix albastru, din cele ieftine şi de proastă calitate. Pe acelaşi fel de hârtie trebuia, în urmă cu două săptămâni, să scriu ,,cererea de externare pe propria-mi răspundere’’. Hârtie veche şi de cea mai proastă calitate. Ne-am prins într-o discuţie. O asistentă frumuşică a ieşit şi ne-a rugat să mergem pe canapeaua aflată la o distanţă destul de mare faţă de cabinetul doamnei doctor, dacă vrem să vorbim. În urmă cu patru zile i-au făcut analize pentru a vedea dacă merge acasă definitiv ori numai pe perioada sărbătorilor de iarnă. Au fost negative. Se poate bucura de plecarea acasă fie şi numai pentru o perioadă scurtă de timp. Ori se poate să rămână aici chiar dacă se apropie cu paşi grăbiţi crăciunul şi apoi revelionul. Azi, în urmă cu două ore şi câteva minute i-a fost adusă foaia de externare având menţiunea ,,de a continua tratamentul şapte zile din şapte deoarece de astă dată a ieşit pozitiv la analize şi e bolnav din nou’’. Intrase, înainte de a-l întâlni eu, în replici aprinse cu medicul (directorul ), şi cu unele dintre asistente. E vizibil agitat băiatul – vorbeşte ceva

nedesluşit şi înjură printre dinţii rari şi îngălbeniţi de tutun. Tocmai ce ieşise din cabinet cu recomandarea ,,să continue tratamentul trei zile pe săptămână’’. Acum se revocase ordinul. Trebuia să facă o ,,cerere de externare pe propria răspundere’’ prin care să fie ,,liberat condiţionat’’ din ,,motive personale’’ şi cu revenire în luna ianuarie pe şapte.

*** La întoarcerea spre cabinet, Bărbosu s-a oprit în faţa mea şi mi-a adresat un ,,salut’’ - m-a întrebat într-un fel foarte ciudat: - Ce faci? - Vin de la masă...m-am săturat...stau lângă calorifer să-l încălzesc! Mă odihnesc, domn' director! M-a bătut pe umăr şi mi-a răspuns inexplicabil de liniştit: - Foarte bine, mergi în salon şi odihneşte-te, dacă te-ai săturat...! Nu sunt sigur că a înţeles sensul lui ,,săturat’’ ori poate l-a trecut cu vederea. A mers mai departe cu paşi grăbiţi. Eu, fericit sau nefericit că nu avusesem motiv de ceartă cu el, am mers - fugărit de frigul de afară, în salonul 7 al corpului ,,G’’. Zăpada geruită îmi trosneşte sub picioare iar lucirile ei îmi deranjează ochii. Liniştea din copaci pare a nu fi în regulă. Căţeii mă urmează jucăuşi ori cerşindu-mi ceva de mâncare, ca de obicei. Într-o altă zi, Bărbosu ne-a băgat în şedinţă şi nea ţinut un discurs stupefiant şi caraghios în acelaşi timp. Mai că îmi venea să aplaud! Ne-a vorbit exact ca la o şedinţă de partid - de partid comunist. Un talent oratoric desăvârşit. Toţi îl

ascultăm cu gurile căscate ( la propriu ) şi cu ochii bulbucaţi. Numai ochi şi urechi... Nu am avut ce face decât să comentez unele afirmaţii ale doctorului. Emitea diverse ipoteze şi tot el trăgea concluziile... Colegul Marian de abia se mai putea abţine să nu râdă şi îmi dădea coate să tac ,,că îl vede directorul şi îl sancţionează, după cum scrie la regulamentul de ordine interioară!’’ Un pacient în vârstă, înalt şi slăbănog, agita ca un disperat mâna dreaptă pe sus în semn că doreşte să se înscrie la cuvânt. Directorul l-a văzut imediat şi în modul cel mai democratic cu putinţă l-a poftit ,,să vorbească, să spună cu voce tare ce are de spus’’. Trebuia doar să vorbească ceva mai tare pentru a fi auzit de toată lumea. Domnul, orator îmbrăcat regulamentar, a înaintat câţiva paşi - din întuneric, pentru a fi văzut. A rostit tare şi apăsat, cu spirit critic şi mobilizator: ,,Domnule director trebuie făcut ceva pe unele porţiuni din aleea principală, ce ţine de la... (A făcut o pauză şi a privit peste capetele noastre de la înălţimea discursului său. A scuipat într-o batistă pe care apoi a împăturit-o şi a pus-o în buzunarul de unde o luase.)...de la corpul ,,G’’ la clădirea asta veche pentru ca este gheaţă muuuulltăă ( Ţinu să explice mai apăsat of-ul său! )...şi se tot întâmplă nenorociri!’’ Şi-a încheiat discursul printr-o gestică a mâinilor...de parcă ar fi spus: ,,Dacă nu faceţi nimic şi nu luaţi măsurile necesare, eu am vorbit degeaba!’’ Cel

puţin aşa am înţeles eu, acest gest care m-a amuzat teribil...

*** Stimabilul director, îmbrăcat într-un fel anume... stârnea râsul...ne-a transmis că ,,a luat hotărârea de a închide uşile de acces pe balcoane, deoarece e multă gheaţă pe balcoane şi putem aluneca peste balustrade. Se vor întâmpla multe nenorociri...!’’ Apoi ne-a povestit, ca la o şezătoare, că ,,unui pacient i s-a întâmplat să cadă de pe balcon şi să îşi rupă un picior. Norocul lui a fost zăpada.’’ Iar un alt motiv de închidere a balcoanelor este că ,,trebuie să se menţină bruma de căldura din saloane!’’ Ne-a amintit că ,, au avut şi au loc chefuri de chefuri cu diferite ocazii ori aşa...pur şi simplu.’’ A menţionat în mod expres ziua de Sfântul Nicolae. Înainte de această şedinţă şi de concluziile ei a avut loc o discuţie nu tocmai amicală cu pacientul - aproape de liberare, Mustaţă Florin. (Prima parte a conflictului am menţionat-o în mod expres ceva mai sus). I-a spus răspicat ce poate face ca soţia lui Florin să-şi piardă locul de muncă: ,,Cu un simplu telefon către directorul de acolo...!’’ Femeia omului lucrează ca asistentă medicală într-un dispensar din apropiere. La auzul acestor vorbe, mai aveau puţin şi, în faţa multora dintre pacienţii spitalului, se isca o luptă corp la corp. Învingător ar fi fost cu siguranţă fostul fotbalist de divizie inferioară.

După acest incident, omul a ţinut să ne aducă la cunoştinţă ,,măsurile luate spre binele tuturor’’, mai ales al pacienţilor, la care ţine enorm de mult - în calitatea sa de manager şi om cu maximă responsabilitate privitor la sănătatea şi vieţile noastre! Concluzia clară: vom fi închişi! Sunt unii pacienţi care nu pot coborî să ia o gură de aer... Vor sta ca şi mine, cu nasul lipit de sticla ferestrei reci - privind în gol, precum condamnaţii încarceraţi pe viaţă, departe de lume. Fulgi de nea cad fără a-i opri nici măcar gândurile noastre... Zăpada căzută are aproximativ un metru înălţime şi tot creşte. Ninge abundent şi continuu de câteva zile. Cerul s-a descătuşat, după foarte mulţi ani cu ierni serbede. Tot acest peisaj feeric, urmărit de la etajul 1, pare desprins dintr-o poveste. O poveste la care mulţi nu au acces. Nasul mi se lipeşte de sticla ferestrei, gândurile îmi pleacă departe ori dispar aşa cum au venit pur şi simplu! Gânduri… Sinuciderea…nu neapărat înseamnă că reprezintă şi punere în practică într-un fel aprioric. Mereu o fac teoretic, aproximativ literar estetic ori nu. Practic…! ,,Sinuciderea de ocazie'' cu fiece moment prin care trec peste limitele vieţii...prin vârtejul meandrelor acestei lumi născută din durere şi trăită în zvârcoliri! Jocul ideilor despre ,,liniştirea neliniştilor’’ are menirea de a compromite din start ideea în sine a sinuciderii şi

de a duce viaţa mai departe! Doar o ,,simplă’’ formulă de a privi şi altfel viaţa sau ceea ce trece dincolo de ea în anumite momente şi conjuncturi ale acesteia - cazul de faţă, de exemplu. Acum cred tot mai mult în ideea sinuciderii... Niciodată nu mi-aş fi închipuit că mai târziu voi şi practica… Că am apelat la practicarea ei, ca tratament împotriva vieţii fără sens. A fi aruncat în prăpastia sinelui pierdut, în prăpastia singurătăţii îţi aminteşte de fapt de acest act ultim şi definitiv. Nu trebuie cautat cu obstinaţie, nu trebuie inventat, el există: trebuie numai întrebuinţat aşa cum se cuvine: simplu! Nu există ,,sinuciderea ideii de sinucidere’’ decât în cazul folosirii excesive a acestei idei, şi a nepunerii ei în practică de atâtea ori decât este necesar. De câte ori m-am gândit să recurg la gestul suicidal nu am reuşit decât pur teoretic (am conceptualizat doar), şi niciodată nu am avut în minte un firesc al acestuia. Acum e altceva... A experimentat… Viaţa şi locul în care mă aflu mă vor ajuta să trec şi la fapte, dacă nu voi reuşi o restabilire a trăirii pierdute. Dumnezeu va fi singurul asistent privilegiat la o asemenea punere în scenă ori la o recuperare...bezmetică. Jocul de-a sinuciderea nu îmi face bine uneori! Teoriile nu îmi mai sunt salvatoare! Teoriile m-au aruncat în prăpastia lumii în care mă găsesc. Sinuciderea nu e un scop în sine, nu e nici o laşitate aşa cum cred unii, e o punere în practică a fugii de viaţa trăită la margine de viaţă, a fugii de viaţa moluscivă. Numai Dumnezeu mă mai poate readuce la trăire!

Omul fără trăire e un parazit! Vreau să fiu nu exist decât ca vierme îndumnezeit! Chiar dacă un vierme... În faţa ochilor fereastra se înceţoşează de la aburul respiraţiei încă existente. Pe sub uşa de termopan se insinuează în salon fulgi de nea şi se depozitează într-un strat subţire de omăt pufos. Dacă nu mergem noi la zăpadă, vine zăpada la noi! Cam asta ar fi explicaţia.

*** Ninge abundent. De câteva zile ninge fără oprire. A început deja să prindă contur - în curtea spitalului, profilul uriaş al unui om de zăpadă. Câţiva tineri muncesc de zor să-l aducă pe lume. Ninge cu fulgi mari, ninge lent şi atmosfera e tot mai prietenoasă. O vreme splendidă...pentru ieşit în natură! Ninge continuu de câteva zile. Privesc din uşa ce dă în balcon, cu nasul lipit de sticla aburită. Chiar dacă şterg ceaţa răsuflării mele aceasta revine de fiecare dată când îmi apropii faţa de sticla îngheţată. În părculeţul spitalului a început deja să se contureze profilul unui omului de zăpadă uriaş. Sunt câţiva tineri şi nu numai tineri care muncesc de zor să-i dea viaţă. Ninge cu fulgi mari, ninge lent şi e o atmosferă feerică, ca de basm. O vreme splendidă. Chiar şi de aici, de la distanţă, uriaşul om de zăpadă e uriaş. Din clipă în clipă devine tot mai real. Albul imaculat reflectă lumina soarelui şi pare că a luat foc. Arde... Sclipiri metalice ţâşnesc din crăticioara de aluminiu ce închipuie căciula de iarnă. Nasul, de un roşu iute, cum e ardeiul, lung şi butucănos, din care e confecţionat. Ochii nu sunt deloc sclipitori, sunt negri, maţi precum două bucăţi de cărbune ars. Seamănă mult cu ochii multora dintre pacienţii

cu boli grave. Sunt ochii tristeţii, ai deznădejdii şi rătăcirilor bezmetice prin lumi fantastice. Gura uriaşului de omăt e definitiv mută, nici măcar o silabă nu poate glăsui. Dacă ar putea vorbi ar poveşti multe...din lumea poveştilor ori din lumea de aici! Unul dintre constructori caută pietricele de culoare închisă pentru a-i încheia invizibila haină de iarnă. Le ridică de pe lângă soclul clădirii vechi, cu mâinile tremurând de frig ori din alte motive, şi le încastrează cu mare atenţie în zăpada deja îngheţată. Cinci oameni dau viaţă din viaţa lor şi speranţă din speranţa lor, personajului de poveste. Jos, la parter, în ,,gura’’ scării stau Costică, sora sa Irina, Florin şi Marian. Tremură de frig şi trag toţi, pe rând, dintr-o ţigară aproape ajunsă la filtru. Au făcut-o ,,poştă’’ iar acum se pregătesc să urce în camere. Urcarea se face zgomotos ca de obicei. Îi aud...Unii aleargă şi ţipă, alţii merg domol - după cum îi ţin oasele.

*** Sunt momente în care nu mai pot sta fără o ţigară, sunt momente în care nu îi mai pot suporta fumul. De multe ori ies cu ei pe balcon şi îi urmăresc atent cum trag cu sete din ţigară. S-a întâmplat să cer un fum dar niciodată să nu las fumul să coboare în plămâni. Acestea s-au petrecut doar de două sau trei ori. Îmi repet obsesiv în gând - ,,nu, nu şi nu...nu trebuie să te reapuci de fumat!'' Câteodată repet negaţia cu voce tare, involuntar. Au trecut trei săptămâni de când am renunţat la acest viciu, la această plăcere ori tabiet al singurătăţii şi al nopţilor petrecute în faţa hârtiei – cu pixul în mână, pregătit de atacul ultimului vers ori al ultimei fraze însăilate într-o poveste lentă sau ameţitoare. Mereu am fumat de plăcere, îmi plăcea să savurez în linişte o ţigară sau două, asortate unei ceşti de cafea sau a unui păhărel de coniac bun. Mai relaxant şi ajutător gândirii libere e să stai răstignit într-un fotoliu - fie în camera ta, fie în aer liber seara pe răcoare, să ,,pipi’’ o ţigară în linişte - numai tu şi gândurile tale! Sublimul acestui gest constă în limpezirea ideilor. Să aprinzi o ţigară şi să laşi gândurile să se caţere pe ceaţa albăstruie să ajungă undeva în univers – acolo unde numai fumul de ţigară poate ajunge la El! Ăsta e singurul farmec, restul e numai durerea travaliului creaţiei. Băieţii şi femeia, au fumat jos la intrarea în clădire - chinuiţi de frigul nemilos şi de teama că

ar putea fi văzuţi de medicii ori de asistentele de serviciu. Am coborât de câteva ori pentru a le ţine companie, nicidecum pentru a mai încerca...

*** Ore la rând rămân cu nasul lipit de sticla rece a ferestrei şi îmi dau seama că e destulă vreme pentru înţelegerea libertăţii. Niciodată nu am mai trăit astfel de clipe meditative. ( Jos - la parter, aproape înţepeniţi de ger, băieţii au devorat ţigările întregi ori pe jumătate fumate cu multe ore în urmă. Fumau uneori şi noaptea, în holul mic de la intrarea în clădire. Fălcile le erau încleştate de vremea de afară.) Aşa, pe tăcute, făceam ,,filosofia chibritului'' pasărea poate fi închisă în colivie dar zborul ei rămâne liber; zborul e intrinsec libertăţii şi vice – versa. Chiar dacă aripile îi sunt frânte, simbolul libertăţii rămâne acelaşi!

*** Şedinţa ad-hoc s-a ţinut chiar înainte de intrarea la masă, s-a deschis cu preludiul unei stratageme gândită pentru ca pofta de mâncare să sporească şi mai mult. Aşa şedinţă, aşa masă! Halal...! Am revenit în salon şi am mâncat ceea ce îmi cumpărase Mariana. La scurt timp au apărut infirmierele. Una mătură, alta spală în urma ei, o a treia spală termopanele pe dinafară şi pe interior. În tot acest timp, Marian îşi fuma liniştit ţigara pe balcon. Trăgea cu poftă nebună fumul în plămânii bolnavi! A terminat cea de a doua ţigară... A apucat mucul de ţigară într-un fel ciudat şi la expediat tacticos în afara balconului. Privea către mine, aşezânduşi fesul de formă conică, semăna cu celebrul personaj de desen animat Oblio. M-a privit, pe sub sprâncenele stufoase, cu subînţeles – ca de fiecare dată, şi a pornit lent către interiorul salonului. Mersul lent, mâinile la spate, spatele îndoit destul de mult spre în faţă... S-a descălţat de papuci şi s-a aruncat pe patul nu prea moale dar nici ca de piatră. A adormit într-o clipită, ca de obicei. Femeia ce spală geamurile scoate tacticoasă – şi mai mult pe ascuns, o cheie din buzunarul halatului albastru, o înfige în butucul yalei şi o răsuceşte de două ori, cu oarece răutate, ca pe un cuţit într-o rană sângerândă. Rana noastră cea de toate zilele de după faimoasa şi caricaturala şedinţă, ţinută de director!

Iată înfăptuirea ,,binefacerilor’’ promise de director! Cadoul directorului cu ocazia sărbătorilor de iarnă! Aşa trece timpul, aşa trece viaţa...! A mai trecut încă o zi din tinereţea noastră! Înghit pastilele de seară, beau un pahar de suc de fructe de casă, mă pun la orizontală şi privesc cursa...de cai verzi pe...tavan. Închei rămăşag cu mine însumi… Cursa continuă, galopul e din ce în ce mai înverşunat, până ce somnul mă copleşeşte pe dea-ntregul.

*** Merg în vizită la colegul Florin, în salonul 9, şi las o ciornă aruncată pe pat - cu unele notiţe din jurnalul de faţă, jurnal pe care îl ţin de când am revenit în spital. Un text nu prea lizibil. Un text scris cu litere de tipar aşezate în grabă. Doar că se vede destul de bine titlul ,,Foaie de observaţie''. M-am ,,împrăştiat’’ pe primul pat de lângă uşă şi am intrat în vorbă cu ceilalţi colegi de suferinţă. La câteva minute distanţă de sosirea mea, uşa se deschise brusc, lovindu-se de tamponul din cauciuc poziţionat la baza acesteia şi ţintuit bine în podeaua acoperită cu linoleum albastru. S-a auzit un zgomot ciudat ce s-a oprit relativ instantaneu. În faţa mea s-a oprit Cora - asistenta de serviciu. Furioasă foc. Cu femeia asta avusesem azi de dimineaţă o discuţie în timp ce mă plimbam liniştit pe ,,bulevard’’ – holul etajului doi. Doar ce intrase în tură. Am salutat-o, mi-a mormăind ceva indescifrabil. Apoi i-am zis că ,,de abia aştept să plec acasă definitiv şi că va răsări şi pe strada mea soarele!'' Mi-a dat un răspuns şocant: ,,...da, da...o să iasă, o să iasă...o să…!’’ Am lăsat-o şi am plecat la fel de liniştit în salon. Nu doream nici un fel de conflict cu nimeni.

*** Acum a intrat în salonul 9, special pentru mine, ca un uragan - stârnit din senin, ce pare că va spulbera totul în calea lui. Sunt punctul terminus al furiei dezlănţuite. Sunt cel vizat. Vorbeşte tare şi răstit, mă ceartă pentru ceea ce a citit în ciorna găsită. Câteva idei generale şi ceva impresii despre tot ce am trăit şi am văzut de când sunt aici. - Eşti un nesimţit...! Cum de ţi-ai permis să scrii aşa ceva? Cum ai îndrăznit...? Handicapat nenorocit...! - Chiar dacă sunt prostii, sunt prostiile mele şi nu cred că trebuia să citeşti...! Înţelegi?! Am enervat-o şi mai mult, a plecat ca fulgerul spre alt salon. Vocifera nedesluşit. Colegii au rămas fără cuvinte. - Trebuia să le ţii în sertarul noptierei, nu la vedere! - O.k., acum lăsa-mă! Voi vorbi şi eu cu doamna doctor, al cărui pacient sunt, şi vom rezolva... Am să merg şi la director...! Lângă pagina de caiet, pe marginea patului, lăsată pe cartea ,,Demiurgul cel rău'' - de Emil Cioran, un petic de hârtie mototolită atârna precum o frunză în bătaia vântului tomnatic. Am plecat liniştit spre salon, am intrat şi m-am aşezat pe pat. Ce trebuia să fac? Cum să-mi stăpânesc furia? Mi s-a pus un nod în gât la vederea dezastrului.

Cora continuă să vocifereze cuvinte urâte la adresa mea. Nu pot înţelege ce spune, decât atunci când se apropie de salonul meu. Vorbe porcoase ies din gura asistentei. Am luat cartea în mână, am ieşit din salon şi i-am arătat-o, zicându-i: ,,Analfabeta naibiiiiii...de ce nu ai rupt şi cartea? Vezi-ţi de treaba ta şi lasă bolnavul să îşi umple timpul cum doreşte...! Nu am făcut nimic rău, nu am descris decât realitatea locului! Te rog să mă laşi în pace, analfabeto!’’ A plecat şi nu s-a mai întors nici până în ultima zi a şederii mele aici. Trebuia să-i facă injecţia lui Marian dar nu a mai venit. Din acea zi face de serviciu numai în clădirea veche a spitalului.

*** Stau împrăştiat pe întreg patul, contemplu tavanul şi nu am de gând să mă ridic absolut pentru nimic. Mă simt extraordinar de bine. Marian îmi spusese că ,,doamna Corina e nepoata doamnei doctor...’’ Nu am de ce a mă teme căci nu am făcut nimic rău. Nu mai vreau conflicte, nu mai vreau nici un fel de incidente! Mă frământă gândul că se poate să-i fi spus directorului. Poate că şi-a dat seama că e penibilă, făcând o astfel de plângere. Trăiesc o dilemă pe cât de stresantă pe atât de caraghioasă: a merge sau a nu merge la masa de seară! A da nas în nas cu directorul, ca în acea dimineaţă nefericită?! Voi vedea…

*** Dilema de două parale s-a încheiat - am hotărât să merg cu ceilalţi la cantină pentru masa de seară. Am ajuns... M-am aşezat, la masa etichetată cu numele meu... M-am aşezat lent... (De parcă nu doream să deranjez pe cineva ori vroiam să devin complet invizibil.) Mirosuri de mirodenii amestecate - de zeamă de varză şi borş. Mirosuri amestecate cu aerul închis, încărcat la maximum de răsuflarea sufletelor amărâte adunate aici şi de zdrăngănitul vorbelor amestecate cu sunetele sâcâitoare de vase metalice în ciocnirea lor inevitabilă. Bucătăresele sunt în mare grabă, vor să termine cât mai repede cu noi şi să plece acasă. Se vorbea că nici măcar una dintre ele nu pleacă cu mâna goală la ieşirea din tură. Probabil…! Am primit raţia de două pachete de biscuiţi şi două borcănaşe de plastic cu iaurt. Ceea ce mi se cuvenea. Acestea mi le-a adus, în afara cantinei, doamna Mari. Nu am rămas să mănânc, am plecat către salon. Singur, înconjurat de căţeii cerşetori, printre salcâmii ca nişte giganţi – păzitori credincioşi ai aleilor uzate de paşii multor generaţii de pacienţi. Merg alene, simt oarece teamă în suflet… Am parcurs drumul acesta… Dar nu mai contează de câte ori! Vorbesc cu căţeii şi încet-încet ajung la destinaţie.

*** La plecare am dat din nou de Mariana. M-a abordat altfel decât mai înainte - fără introducere şi dur: ,,Să ştii că sunt foarte supărată pe tine! Ma certat Cora că nu ţi-am aruncat acea hârtie, când eu am văzut-o! Nu mi s-a părut ceva rău sau în altfel...ceea ce ai scris şi de fapt nu prea am citit-o în întregime şi cu prea multă atenţie! Fiecare e liber să scrie ce vrea. Nu-i aşa că nu ai scris prostii?’’ Mergem unul pe lângă altul şi începem o discuţie. Îi explic că nu am scris nimic indecent, nimic la adresa cuiva ci numai că făcusem unele însemnări ale unor impresii şi trăiri personale. ,,Desigur că nu cred nimic din ce i-am spus Corei...în legătură cu cele citite ori necitite de ea.’’ Mariana mi-a aprobat mişcând din cap. Mi-a răspuns zâmbind: ,,...nu i-a spus directorului dar s-a certat cu mine...!’’ Mi-am cerut scuze, i-am mulţumit şi am plecat rapid către ieşire. Unii dintre colegi ajunseseră deja în corpul ,,G’’. Am urcat în salon şi după ce am mâncat desertul primit m-am trântit pe pat privind tavanul ca de obicei. Becul camerei e stins şi nu cred că am vreun chef să cobor şi să-l aprind. Privesc... Ascult radioul local… Mulţumesc doamnei doctor şi bunului Dumnezeu că sunt bine!

Îmi amintesc că astăzi a intrat în concediu fosta directoare, medicul meu curant. Aşa că m-a lăsat în îngrijirea domnişoarei doctor China. Chinezoaica, după cum era poreclită de pacienţi pentru asemănarea sa cu o chinezoaică. De altfel, o femeie tânără şi de treabă, un medic bun. Sunt nerăbdător să plec cât mai repede de aici! Vin sărbătorile de iarnă şi pentru mine vor fi unele de maximă şi utilă austeritate.

*** O duminică liniştită. Ultima gardă a doamnei doctor . Am dormit aproape toată ziua. De abia m-am întors de la masa de seară. La masa de prânz nu am fost. Am mâncat din ce aveam în frigider. În câteva minute voi lua pastilele de seară şi voi pleca... Merg în salonul 6 să joc poker sau şeptic. A mai trecut încă o zi frumoasă. Zăpada e destul de mare. Ziua - peisaje pitoreşti; noaptea - grotescul apare pe nesimţite. Mă gândesc numai la ziua plecării. Ieri am dat probele necesare pentru a fi analizate în laborator. Sunt trei variante posibile de rezultat: 1.plecarea acasă cu acte în regulă şi definitiv; 2.plecarea în permisie numai pentru perioada sărbătorilor de iarnă; 3.rămânerea în acest loc până la noi ordine. Mor de plictiseală. Dorm destul de des şi destul de mult pentru a scăpa de ea. Plecarea acasă m-ar scoate pentru câteva săptămâni (două la număr), din acest ambient teribil de distrugător. Depăn amintiri, împreună cu Marian Plop din comuna Izlaz, colegul meu de salon. Plop îmi povesteşte întâmplări din viaţa sa unele triste, altele vesele. Dar tot ce spune, spune cu zâmbetul pe buze şi cu umor autoironic.

*** Relaţiile dintre cadrele medicale - dintre asistente şi pacienţi sunt bune şi mai puţin bune: depinde de comportamentul asistentelor dar şi de purtarea bolnavilor. Sunt destui pacienţi recalcitranţi, din cauza consumului de alcool sau din cauza lipsei tutunului ori din alte motive evidente sau inventate. Marian nu se simte bine, nu e în apele lui. De când Cora nu i-a făcut injecţia... Sunt câteva zile... Abia astăzi a intrat pe uşă o tânără asistentă, frumoasă şi bine echipată corporal, căutându-l cu privirea-i fermecătoare, pe beneficiarul injecţiei. Marian privea în depărtări nebănuite, cu nasul lipit de sticla ferestrei ce dă spre balcon, şi părea că e plecat departe… cu gândul. Probabil...acasă! ( Mama sa tocmai căzuse pe gheaţă şi îşi fracturase un picior. Am înţeles asta dintr-o discuţie telefonică, ce o avuseseră în urmă cu câteva zile.) A fost chemat… Bruneta, deşi nervoasă, s-a focalizat pe ceea ce avea de făcut şi i-a făcut necesara injecţie. ,,Domnul Plop’’ a adormit după ce şi în această seară i-am citit din jurnalul la care lucrez de când am sosit aici. I-am povestit unele fapte întâmplate în familia mea şi cărora eu le-am dat valoare şi forma literară, cu mulţi ani în urmă.

100

De exemplu ,,Patima pământului sădeşte ură’’, text scris în anul 1995, i-a plăcut extraordinar de mult camaradului meu.

101

*** Marian a făcut un ultim comentariu şi s-a întors pe o parte, a adormit imediat.Ca de obicei. ,,Parcă văd undeva pe cotorul cărţii ,,Ion- glasul pământulu’’, are acurateţe, firesc, fluid şi rece ca apa de la munte, nu lipseşte nimic, totul e dozat perfect! Felicitări, Virgilică!’’, mi-a spus mai mult murmurat decât cu voce tare. Seara s-a lăsat adormindu-mi tristeţea şi nu îmi mai doresc altceva decât să mă odihnesc. O stare indefinibilă mă copleşeşte: am reuşit, în sfârşit - după mulţi ani, să dau formă finală unor texte...! Ceea ce nu văzuse Cora sunt aceste texte scrise într-un alt caiet şi puse sub perină.

102

*** Mă gândesc la ce s-a întâmplat cu câteva zile în urmă.... La şapte dimineaţa intra în tură Cora. M-am trezit de dimineaţă şi am ieşit la o scurtă plimbare pe holul pustiu. M-a întrebat pe un ton răstit şi vădit arogant: ,,Şi tu ce mai vrei?’’ Îi răspund: ,,Mă uit pe fereastră şi îmi doresc să răsară soarele şi pe strada mea!’’ Cora mi-a răspuns ironic: ,,Poţi să aştepţi mult şi bine...!’’, şi a intrat rapid în cabinet. Am intrat şi eu în salon, dezamăgit de reacţia ei. Ziua a trecut neaşteptat de repede, după cearta dintre mine şi Cora. Somnul începe a mă copleşi din nou. Nu vreau să dorm, refuz oferta domnului Ene, mă ridic şi ies din salon. Las deoparte unealta de scris şi pornesc la o plimbare prin curtea întunecată a spitalului. Aşa îmi voi amâna pe mai târziu ora de somn. În ultimele zile am tot avut junghiuri la piciorul drept şi dureri de colon. ,,Iliacul’’ nu prea a funcţionat normal. Mă gândesc la toate astea şi la ziua când voi pleca definitiv de aici. Am spus asistentelor care treceau rar prin salon şi am rămas doar cu vorba.

103

*** În urmă cu o jumătate de oră am luat tratamentul de dimineaţă. A venit Vera şi l-a împărţit fiecărui pacient la pat. Nu a trebuit să mergem - abia treziţi, precum zombi: cu cănile în mâini să primim - ca nişte cerşetori, pastilele. E singura dintre asistentele - de pe acest palier, care procedează mereu corect şi conştiincios din punct de vedere uman.

104

*** Vera rămâne...Vera! Frumuseţea şi omenia ei m-au atras ca un magnet şi sper ca într-o zi s-o reîntâlnesc pe această femeie superbă!

105

106