Tudor Alexandru Costin - Oglinzi

Tudor Alexandru Costin

OGLINZI

Editura ZORIO 1

IlustraĹŁie copertă lucrarea Oglinzi de Constantin P. Popescu

2

Tudor Alexandru Costin

OGLINZI

Dacă voi avea vreodată şansa să scriu poezie aş trasa o axă imaginară, reper al definiţiei, printre două puncte...

Primul punct ar fi poezia şi poetul Lucian Blaga, al doilea punct ar fi poezia şi poetul Nichita Stănescu...

Tudor Alexandru Costin

3

Descrierea CIP a Bibliotecii NaĹŁionale

4

PREFAŢĂ Despre poezia scrisă de Tudor Alexandru Costin încă nu m-am pronunţat în public, deşi o cunosc de mulţi ani. Eram preocupat în special de gândirea filozofică, de abordarea teoretică asupra realităţii cotidiene sau ideale a acestui autor de mare originalitate cu care, în ultimii ani, am colaborat/dialogat pe diverse reţele literare din arealul electronic. Cititorii avizaţi îşi mai amintesc probabil de acele discuţii de înalt nivel teoretic apărute fragmentar în materialul publicat recent, de domnia sa, în antologia Harpa de argint la editura Rovimed publishers, Bacău, 2012.

Autorul se dovedeşte a fi un foarte bun cunoscător al literaturii române moderne şi postmoderne. Dintre textele cu caracter de critică literară postate anterior menţionez observaţiile de fină analiză psihologică şi estetică asupra unor texte poetice semnate de Lucian Blaga, ori Nichita Stănescu, printre alţii.

Din selecţia publicată în prezentul volum am ales o succintă meditaţie poetică în care gânditorul poet se simte: „ … o mână de lut ars în care atomii aleargă haotic căutând înţelepciunea” (Chemarea nesfârşitului)

5

Este aici o viziune grandioasă a lumii; elementele materiei se transformă în timp de milenii, omul fiind conştient de perisabilitatea sa fizică, năzuind totodată să atingă măcar ideal, prin gând şi vers, - eternitatea.

Pe alt plan, poetul, în ipostaza sa de om îndrăgostit de o fiinţă ideală îşi caută, cu tragică, amarnică disperare, împlinirea: „Te vreau, te doresc, te chem şi te simt… Şi glasul paşilor tăi uzi Se pierde în noapte”.

(Autoportret) În alte versuri sensibile întâlnim tema paradisului pierdut. Fiecare om, cititor ori poet, o trăieşte cu intensitate, dar numai ultimul, dotat cu har şi fantezie, reuşeşte să o redea atât de plastic: „Te-am chemat, eşti aici, COPILĂRIE rămâi!

Dar visul se stinge ca adierea prin vii… În acelaşi poem autorul evocă – aşa cum numai un trăitor din preajma mării furtunoase o poate face – sentimentul acut al infinitului, sau mai exact, zbuciumul asurzitor al valurilor presimţind furtuni: „În noapte valuri bat în dig cu gemete şi valuri inutile, ………………………………………………………

Sub tălpi simt apa rece cum fierbe isteric ……………………………………………………….

Marea-mi aşterne sub tălpi covoare de scoici…” (Împărăţia pierdută) Un filozof care compune poeme, la fel precum poetul gândeşte filozofic – nu poate ocoli o întrebare fundamentală, ivită din dialogul Eului poetic cu Conştiinţa sa. E ceea ce se petrece în următorul demers: 6

„Doar întrebarea revine mereu De undeva, poate dintre stele, obsesiv, mereu aceeaşi: „Cine sunt eu?”

Nimeni…”

(Oglinzi) O prezenţă stranie de… „Nimeni” îi promite celui ce întreabă că-i va arăta Calea.

Numai că – se-ntreabă de data aceasta criticul mereu neîncrezător: Calea aceea să fie cu adevărat cea mai ADEVĂRATĂ? Nu cumva poate fi o iluzie, ca atâtea altele?

Că îndoiala criticului nostru este împărtăşită şi de poet, o aflăm chiar din următoarele versuri, revelatoare se pare: „Refuz explicaţii, Nu caut răspunsuri Trăim o secundă Un vis în abisuri” (Un pesimist în tranzit) Precum într-un poem medieval, chipul celei dorite şi aşteptate – de orice poet autentic, la urma urmelor, - este făcut prezent cititorului, chiar din depărtare fiind, sub forma metaforei poetice incluse în motivul ochilor, fie ei şi de ametist: „E clipa să plec. În ochii-ţi albaştri Sunt lacrimi deşi chipul râde mereu…”

(Chemarea nesfârşitului) Limbajul poeziei se îmbină uneori cu cel al ştiinţei. Este firesc când poetul are şi preocupări de acest ordin. Dar metoda aceasta de a scrie sună uneori ciudat în auzul celor care preferă să îmbine poezia cu natura, - nu cu argumentul filozofic. Consider totuşi, că şi acest stil de a face poezie, - cunoscut de cititori la poeţii moderni, precum Lucian Blaga, Ion Barbu

7

sau Nichita Stănescu – îşi are atât virtuţile cât şi limitele specifice. Pentru a nu da impresia de ariditate stilistică, poetul ţine seama de faptul că poezia sugerează acolo unde proza este nevoită să explice. În acest fel procedează şi autorul de care ne ocupăm când scrie: „La marginea timpului suntem noi TU şi EU. O picătură biologică în acest peisaj Viu şi totuşi mort al materiei...”

(TU şi EU) Într-un elan luciferic, eul poetic al autorului imaginează un inedit periplu prin înălţimi siderale în căutarea luminii absolute. Aici poezia filozofică are accente de spiritualitate care o apropie ideatic de romantism: „Idei de lumină străbat tainice cărări ascunse…

Acum lumina-i pretutindeni şi eu alerg printre raze căutându-te” (Căutări) O poezie de calitate se remarcă nu numai prin bogăţia ideilor sau prin varietatea elementelor de stil utilizate cât şi, mai ales, de realizarea unei armonii a cuvintelor, a unei muzicalităţi interioare care se insinuează în gândul cititorului până ce acesta ajunge să-l şi fredoneze în gând. Evident, nu poate fi vorba de o muzicalitate facilă precum a romanţei de odinioară…

Iată un exemplu credem, concludent: „Mă simt şi mă ştiu chemat de ocean, O luptă e viaţa!... nu clipă în van. În cascade sau lin ne trecem cuminţi Până vom îmbrăca iar, mantii de sfinţi…”

(Cristalul vieţii) 8

Trăind în miezul unui „ev de foc” – cum afirma pe vremuri profetic poetul Nicolae Labiş, iată că îşi capătă drept de existenţă în cetate şi ceea ce aş numi „poezia cu decor industrial” întrucât şi acest aspect al realităţii îşi are farmecul său special, ilustrat pe vremuri de unele poezii suprarealiste. „Maşinismul” este, de fapt, şi un curent artistic în arta plastică precum în gravurile lui Franz Arp. Exemplificăm: „Ne scurgem tăcuţi prin metalice forme În aer miroase a oţel dilatat Şi forma-i diformă uitându-şi conturul Şi timpul în arcuri şi roţi a clacat.”

(Tablou naval – vara) La un moment dat autorul apelează şi la stilul aforistic utilizat în Antichitatea elenă de filozofii stoici iar, mai aproape de noi, în eminesciana Glossă. Credem că acest stil poate fi poetic doar în măsura în care ideea filozofică redată are virtuţi poetice, dă de lucru nu numai memoriei afective ci şi, mai ales, inteligenţei cititorului. Este cazul în versurile următoare: „Distanţa este o dreaptă Între două puncte Care aşteaptă Să fie unite Printr-o linie temporală.”

(Fizică literară) Analizând acum versurile şi din perspectiva stărilor de spirit, mai precis spus, al universului sufletesc exprimat poetic, prin intermediul personificării aflăm cum şi atomii, ca personaje literare sui-generis, trăiesc şi suferă alături de Eul artistic al poetului: „atomii sunt prietenii mei, în spaţiul lor e veşnică durere. când îmi întorc privirea de la ei suspină şi mă strigă în tăcere.”

(Visul)

9

Având ceva din evanescenţa serafică a spiritelor din mituri, aceste fiinţe imaginate sau, mai degrabă suprareale, împărtăşesc, sau nu, frământările artistului, simt împreună cu acesta drama despărţirii de fiinţa dorită.

Una din temele preferate de poeţii moderni, referindu-ne la Ch. Baudelaire sau Arthur Rimbaud, sau, mai apropiat de noi, Nichita Stănescu – este cea a culorilor în corespondenţă cu anumite vocale sau sunete. De data aceasta, Tudor Alexandru Costin defineşte cuvintele în legătură directă cu evoluţia culorilor în spaţiu: „Cuvintele se deplasează înspre roşu şi violet şi, probabil, dincolo de universul palpabil…” (Înspre roşu şi violet) Nu este în intenţia noastră a aprofunda teoria ştiinţifică legată de fizica optică pe care o desfăşoară specialiştii în domeniu. Aflat undeva în eterul sideral, gândul poetului ne poartă imaginaţia departe într-o zonă a spiritului care nouă ne este aproape inaccesibilă şi pe care undeva, cândva, - au ajuns şi alte genii ale literaturii…

Am atins doar în treacăt câteva din temele şi ideile conţinute în acest volum de versuri. Lăsăm cititorilor plăcerea şi bucuria de a le explora în adâncime.

Ne referim acum, în câteva idei, la personalitatea celui care a compus această carte.

Născut la Piteşti, trăitor în portul dunărean Brăila, având o formaţie profesională din domeniul tehnicului, domnul Alexandru Costin Tudor a fost dintotdeauna, în adâncul sufletului său, un poet autentic. Este un bun cunoscător al literaturii, mai ales a poeziei de înaltă calitate 10

artistică şi ideatică dar – a păstrat-o undeva în subconştient, din motive de nimeni ştiute. La un moment dat, forţa sa interioară a răbufnit, mai întâi în elaborarea unor teorii din spaţiul filozoficului – apoi, într-o discuţie purtată câteva luni de zile pe internet, s-a formulat - într-o colaborare care m-a onorat – într-o interesantă teorie a Undei literare concretizată într-o suită de articole dintr-o reţea literară de profil.

Apoi, pe neştiute, mai multe evenimente ale sufletului său l-au determinat, pe de o parte, să aprofundeze teoria artei literare iar, mai apoi, să îşi elaboreze propriile poezii, din ce în ce mai bine gândite şi realizate. Iată că a sosit momentul ca aceste strădanii de ani de zile, să se concretizeze într-un volum de poezii, pe care acum aveţi şi ocazia să-l răsfoiţi.

Să-i urăm succes pe acest dificil dar minunat drum…

FLORIN CONTREA

11

12

Chemarea nesfârşitului M-am ştiut o amforă cu torţele sparte în care timpul a adunat istoria şi lumina multor apusuri stelare.

Mă simt o mână de lut ars în care atomii aleargă haotic căutând înţelepciunea. Ştiu că atunci când o vor găsi marea mă va chema prin fiecare grăunte de nisip din trupul meu...

13

Autoportret Pe alei fără nume, în parcul pustiu, Sub candela lunii arzând printre brazi Alerg după tine, nebun, să te prind, Te vreau, te doresc, te chem şi te simt!

Eşti abur de şoapte...

Dar e târziu...o, Doamne, ce târziu Şi glasul paşilor tăi uzi Se pierde în noapte...

14

Împărăţia pierdută În noapte valuri bat în dig cu gemete şi lacrimi inutile, Faleza-i un imens cavou în care gândurile ard feştile.

Paşii străbat alei inerte îngropate-n ceată, Tăcut, frunze de ceară se sting cu dor de viată.

Sub tălpi simt apa rece cum fierbe isteric, În zori, fantasme de fum dansează frenetic.

Marea-mi aşterne la picioare covoare de scoici Şi lumânări de alge în cântec de doici.

Păşesc tăcut în Marea Catedrală, Privit sunt de sfinţi cu chipuri de ceară…

Te-am chemat, eşti aici...COPILĂRIE rămâi!

Dar visul se stinge ca adierea prin vii...

15

Oglinzi Conştiinţa

mă întreabă cine sunt... În prima clipă încerc să mint, dar, instantaneu, realizez că trebuie să fiu sincer...

Cu mine sunt EU. Dintr-o dată e pustiu în juru-mi, toţi sunt departe, dureros de departe...

Doar întrebarea revine mereu de undeva, poate dintre stele, obsesiv, mereu aceeaşi... „Cine sunt eu?”...

Răscolind adâncurile fiinţei gândurile străbat universul căutându-şi izvorul...

O prezentă stranie... de Nimeni mă conduce. „Cine sunt eu?”

Nimeni... „Încotro mă îndrept?”

Spre...

Urmează-mă!

EU iţi voi arăta Calea...

16

Un pesimist în tranzit Imagini fugare,

tablouri de o clipă, oameni şi stele…

Câtă risipă de timp si de spaţiu!

Materia fierbe, în sufletul meu vântul cântă si geme…

Imens e pustiul, realitatea crudă, deşertăciunea vieţii mă plouă, mă udă! „Măreţ este Omul!” a Sa măreţie văzută de Roland îmi pare o stafie…

Refuz explicaţii, nu caut răspunsuri, trăim o secundă un vis în abisuri…

Că trenul nu vine şi pierd legătura?

Idei inutile, Timpul îşi scrie fila…

17

Chemarea nesfârşitului Privesc lumânarea ce plânge în sfeşnic

Cu ceara topită căzând după legi, Clepsidra cu timpul ce picură veşnic Şi noaptea cu stele ce scânteie reci…

Te simt aproape deşi eşti departe, Un abur de lapte e pieptu-ţi firav. În noapte doar stelele gângură şoapte Cântându-mi de moarte monoton şi suav.

Mă cheamă, iubito, s-alerg printre aştrii O sete nebună de tine şi eu, E clipa să plec. În ochi-ţi albaştrii Simt lacrimi deşi chipul râde mereu.

Dă-mi mâna, iubito, să fim împreună Căci simt negrul nopţii cum mă soarbe uşor, În zadar două buze calde şi ude Încercând să oprească al morţii fior...

Nu plânge, iubito, fii spadă în teacă!

Aşa cum te ştiu şi cum vreau să rămâi.

Uraganele vieţii prin păru-ţi să treacă Ca raza de soare prin crengi de lămâi.

18

Ochi de ametist O rază tu eşti, viitor şi trecut, Iubita mea cu ochi de ametist În ochii tăi luceferi ard tăcut Şi chipul tău divin zâmbeşte trist…

Iubita mea cu ochi de ametist Ce Meşter te-a creat şi după ce idee? Ţi-a dăruit un spirit dăltuit Şi-un trup firav şi efemer de orhidee… În ochii tăi luceferi ard tăcut, Cristal divin ce te numeşti femeie.

Tu vieţii mele dai sensul dorit Deşi rămâi, mereu, casetă fără cheie… Şi chipul tău divin zâmbeşte trist Când pe alei tăcute mergem mână-n mână.

Femeie lângă mine, în lumea ta regină Din dragoste şi lacrimi tu faci scut.

19

TU şi EU Motto: „Moda filmelor cu roboţi cosmici… mai cosmică decât tehnica stelară rămâne, în final, terestra iubire…”

La marginea timpului suntem noi,

TU şi EU. O picătură biologică în acest peisaj viu şi totuşi mort, al materiei. Îmbrăţişaţi, privim valsul atomilor şi al luminii ascultându-ne propria fericire.

Aici e linişte, Acolo materia fierbe. Între „aici” şi „acolo” suntem noi, TU şi EU. Organici, stupefiaţi dar fericiţi privim naşterea substanţei anorganice.

Acolo razele sunt reci, Aici lumina vie a iubirii ne încălzeşte gândurile.

Acolo...

Aici suntem noi, TU şi EU… 20

Undeva, printre stele…

Se nasc şi mor izvoare În umbra pădurii de brazi, Acolo unde liniştea cosmică Te face să simţi respiraţia galaxiilor...

Se nasc şi mor izvoare Trecând pe lângă noi care, Laşi sau, poate, numai indiferenţi, Alergăm să prindem autobuzul...

21

Linişte Părul tău are culoarea toamnei de

septembrie În care alunec cu toată fiinţa Într-o adâncă şi prelungă aşteptare A clipei când te voi revedea.

Ochii tăi limpezi ascund măreţia mării Al cărei glas mă strigă pe faleza pustie Sub un cer plin cu stele şi cu clipe netrăite.

Alerg printr-un cimitir de scoici şi regrete.

Zâmbetul tău cald îmi mângâie părul ud, Crâmpeie de existenţă se nasc şi dispar Foşnind dureros retina obosită şi plânsă Asemeni frunzelor ruginii strivite sub paşi.

Mâna ta delicată mi-atinge fruntea rece Biciuită, încă, de furtuna gândurilor… Încet, conduse de un mag, fulgerele dispar. E linişte.

Mâna ta se pierde în palma mea într-o caldă îmbrăţişare.

22

Menirea noastră Iubito, În acest univers rotund Suntem ca două jumătăţi de lămâie.

Asemeni galbenului fruct Ce-şi consumă clipa în aburii fierbinţi Alături de linguriţa de zahăr, Noi ne trăim secunda de adevăr iubindu-ne copiii.

Apoi, CINEVA va agita conţinutul...

Zahărul se va topi.

Din noi nu va rămâne decât iubirea, Hrana fiilor noştri.

23

Căutări Te aştept cum aşteaptă dimineaţa prima rază de soare, fulger de stea peste pădurea adormită.

Idei de lumină străbat tainice cărări ascunse unde pământul reavăn şi cald îşi doarme încă clipa. Împreună ascultăm jocul luminii în stropii de rouă ce cad după legi neştiute, antic material la baza unei cosmice stalagmite.

Acum lumina-i pretutindeni şi eu alerg printre raze căutându-te.

24

Cristalul vieţii Sunt luceferi în noi şi stele pe cer În acest Univers – cristal giuvaer.

Moleculă de lut, rod al vieţii vulcan, Mă ştiu şi mă simt chemat de ocean… În acest Univers – cristal giuvaer, Încercăm să găsim un scop efemer.

Ne mişcăm guvernaţi de lacrimi – suspine Într-un fluviu imens de rubine – destine…

Moleculă de lut, rod al vieţii vulcan, Suntem puncte de cuget pe-al materiei plan.

Iubim şi jelim – sensul nostru-i aici, Pe mica planetă cu râuri şi stânci…

Mă ştiu şi mă simt chemat de ocean, O luptă e viaţa!.... nu clipă în van. În cascade sau lin ne trecem cuminţi Pană vom îmbrăca, iar, mantii de sfinţi…

25

Tablou naval – vara Lumina îmbrăcată-n salopetă

mereu aceeaşi doamnă zveltă şi cochetă, mă însoţeşte în şantier. În urma ei doar paşii fierbinţi se topesc pe alei.

Ne scurgem tăcuţi prin metalice forme, în aer miroase a oţel dilatat şi forma-i diformă uitându-şi conturul şi timpul în arcuri şi roţi a clacat.

Un praf de rugină şi verbul „a fi” s-aşează în cuget şi-ncet pe retină.

Anonim prizonier în ecoul tăcut aştept numai clipa ce va să revină.

Dar clipa se trece, ecoul tăcut Sunt numai atomii vibrând în reţele, crâmpeie de EU… şi imagini de lut e tot ce simt şi văd şi pot cere.

Acum e secunda când îmi prefer în negrul ascuns şi îngust dintre plane, al luminii fierbinte sărut efemer şi-al razelor vals cu sclipiri diafane.

26

Fizică literară Motto: „Acelaşi şi mereu altul…”

Privite prin prisma clepsidrei cuvintele sunt nisipul ce transpun grafic timpul şi cuantifică punctul EU… punctul TU… punctul EU… Distanţa este o dreaptă între două puncte care aşteaptă să fie unite printr-o linie temporală…

27

Visul Atomii sunt prietenii mei, în spaţiul lor e veşnică durere. când îmi întorc privirea de la ei suspină şi mă strigă în tăcere… mă cheamă înapoi ceva cunoscut… cum aş putea să le spun că nu-mi pasă? sunt doar călător într-o formă de lut ce seara m-aşez trudit, la masă. ei nu-nţeleg chemarea către aştri în lunga şi tăcuta noapte a firii şi nu cunosc văpaia ochilor albaştri când plâng în clipa despărţirii… sau poate ştiu… şi-n cântec îmi spun că-n noaptea veşniciei visul e fum…

28

Înspre roşu şi violet Cuvintele se deplasează înspre roşu şi violet şi, probabil, dincolo de universul palpabil.

Temporală oglindă a ideii portret Cuvintele sunt eternă idee…

Cuvintele se deplasează înspre roşu şi violet într-o tainică cheie a formei idee, diamant în neant… În spaţiul secundei şi, probabil, dincolo de universul palpabil, cuvintele se deplasează înspre roşu şi violet…

29

Matematica literară Motto: „Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei.”

Ion Barbu

Când valul slovei

scaldă ţărmul retinei, cuvintele compun şi descompun lumina gândului într-un necuprins curcubeu de sensuri, o funcţie grafică, vie, matematică... sunt simboluri vii şi simboluri inerte, putem demonstra cu exemple concrete: F : R → R; F : GÂND → CUVÂNT… 30

Principiul complementarităţii „Laturile contrare sunt complementare nu contradictorii” Niels Bohr

Cuvintele împart aceeaşi pagină aşezată pe colţul biroului, filă de existenţă, temporală secvenţă a EU-lui…

EL: În umbra maestrului paşii poetului caută cărarea regăsirii de sine…

EA: 125 g zahăr, 125 g unt, 1 lingură rasă praf de copt 125 g faină, 3 ouă, se amestecă toate şi se pun în formă…

31

cuvintele împart aceeaşi pagină, filă de existenţă, temporală prezenţă a EU-lui. se amestecă toate şi se pun în formă…

32

Capcana timpului Aşezate în formă cuvintele închid în ele timpul, timpul ACUM… timpul TU… timpul EU… e ca un lanţ cu zale în care unele cuvinte stau în picioare, se ridică pe vârfuri în dorinţa de a ajunge la stele şi de a trece dincolo de ele… altele, simple elemente de legătură, piese în falnica armură, stau în genunchi şi trec aproape neobservate… dar, fără ele nu se poate forma nu ar mai fi perfectă, zalele ar fi prea mari şi timpul ar putea scăpa…

33

Poezie în cod Morse Ochiul s-a împiedicat de un colţ al sferei şi atârnă suspendat încercând găsirea echilibrului, linii şi puncte trec pe lângă el adunate în forme şi coduri mai mult sau mai puţin abstracte ti ta / ta ta ti ti ta ti / ta ta ta / ti ti ti / ta… punctul şi linia determină un plan dar nu pot defini o sferă… aşa ar gândi profesorul ascultând simfonia linie-punct aşezată cuminte, în rând ti ti ti / ti ti ta / ta ti / ta… de undeva, din spaţiu, ca un ecou simfonia linie-punct se aude din nou ti ti ti ta / ta ta ta / ti ti ti ti ta ti / ti ti… elevul se joacă cu linia şi punctul generând castele de nisip…

34

În umbra formei D-lui profesor Florin Contrea, cu deosebit respect şi admiraţie

În umbra formei ce încet se stinge urmăm o cărare numită DESTIN, gândul ascuns lacrima-şi plânge şi valul tăcut curge-n sublim…

Umbra un semn de întrebare ridică căci ea existenţa Luminii indică, un caz particular al acestei idei îl întâlnim în spaţiul secundei…

Gândul maestrului îl spune tăcut doar umbra lăsată nisipului ud, şoptite sunt mării şi valului nud gânduri ce poartă al nopţii sărut…

35

Între Orion şi Steaua Polară Visele nu mor niciodată dar cred că ele îmbătrânesc odată cu noi… pare a fi o bună idee a cărei cheie încă nu ştim să o folosim. În adolescenţă am vrut să devin astronaut, acum îmi dau seama că am pierdut startul spre stele… sau, poate, la întâlnirea cu clipa am întârziat inconştient şi premeditat.

Acum mă mulţumesc cu ceea ce sunt… mă descompun şi mă adun în nopţile albastre de iarnă undeva, între Orion şi Steaua Polară.

36

Telescopul literar „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea…”

Lucian Blaga

Un prieten îmi spunea

că poezia nu este matematică şi fizică… desigur, privea printr-o prismă literară.

Eu cred că putem vedea dincolo de cuvinte prin diverse prisme: literară, matematică, psihologică, fizică, filosofică… probabil, mai există şi altele dar acestea oferă rezoluţia cea mai clară.

Dacă combinăm într-un fel anume cel puţin două lentile obţinem un telescop, telescopul literar, un sistem (optic)… funcţional.

37

Biliard Dintr-un anumit unghi Viaţa se vede ca o masă de biliard... există un punct de contact, convergentă adiere, între două sfere. acolo timpul şi spaţiul nu există, este o limită spre infinit… aici este o strângere de mană, un gând, un sărut... salut!... salut! fiecare merge pe drumul lui...

38

Cred Poţi privi un apus de soare şi lumina stelelor aflate la mii de ani depărtare, poţi auzi glasul mut al frunzelor strivite sub paşi sau poţi simţi respiraţia vântului, zbuciumul mării şi îmbrăţişarea tandră a iubitei care îţi este alături…

Totul este mişcare. Într-o anumită formă, amplitudinea acestei mişcări trebuie să o regăsim în tabloul cuvânt aşternut pe hârtie…

Cred că nu poeţii compun poezie.

Poezia există - o simfonie între solid şi astral, artistul – simplu spectator, redă numai într-un mod personal revelaţia partiturii...

39

Acelaşi şi mereu altul Cuvintele sunt oglinda gândurilor mele. ştiu că mâine, adâncit în melancolice tăceri îmi voi privi chipul în cel care am fost ieri.

Acelaşi şi mereu altul mă va privi timid prin ochiuri de cuvânt, într-o tainică chemare pe cărări de gând.

Probabil, dincolo de cuvinte ceilalţi vor vedea doar un chip ce poartă în mână mereu, o altă secundă de timp.

Prieteni, ne vom studia în tăcere unul de o parte a oglinzii hârtie altul de cealaltă.

Undeva, între noi doar condeiul unealtă va opri timpul în cuvinte.

Astfel ne vom citi până când Cineva va închide tăcut jurnalul vieţii.

40

Şah Îmi place şahul,

este jocul cavalerilor mesei rotunde.

Odată cunoşteam bine acest joc, acum ştiu că nu cunosc toate regulile.

Cercul este perfect, are o infinitate de diagonale.

Tabla de şah este pătrată, are doar două.

Fiecare figură geometrică are propria personalitate, uneori poate fi mult mai mult decât atât…

Un cerc poate fi înscris într-un pătrat.

Acolo linia tangentează perfecţiunea la dimensiunea propriei personalităţi…

Un cerc poate fi circumscris unui pătrat.

Aici punctul de intersecţie, dintr-un anumit unghi de vedere, poate atinge perfecţiunea cercului până la durere…

Dar cercul va rămâne cerc şi pătratul va rămâne pătrat, regulile matematice sunt clare.

Important este doar punctul de contact care dă frumuseţe jocului de şah şi face ca partida să continue…

41

Lacrima luminii Uneori o întreagă galaxie

se roteşte pe un petic de hârtie.

Acolo lacrima luminii stelelor, privită prin fanta gândului, vibrează în cetăţi de cuvânt care aşteaptă cu porţile deschise pentru a fi vizitate.

Dincolo de arcade, între ziduri descoperi o lume ce poartă veşnic vie tremurul mâinii şi urma gândului Celui care a plămădit lutul cărămizilor.

Eu încă visez la clipa când fizicianul şi poetul îşi vor da mana şi vor analiza sonetul cu ochiul şi cu inima şi, dacă undeva drumurile inevitabil se vor despărţi, este firesc să fie aşa, fiecare Ştiinţă are propriile criterii de analiză dar toate privesc în acelaşi sens… Viaţa!

Cine îşi imaginează că va risipi magia în care cetatea este învăluită, cred că se înşeală amarnic.

Galaxia este infinită şi peticul de hârtie doar un punct…

42

Uneori...

Uneori, drumul spre centru poate intersecta cărările poeziei.

Pentru unii poate fi însuşi destinul, pentru alţii numai pasiunea şi dorinţa de a scrie.

Important este să te regăseşti şi să te cunoşti pe tine însuţi în umbra luminii cuvintelor care definesc mişcarea...

Nu ştiu şi nu voi putea niciodată să scriu ca Voi. Voi scrie ca mine... şi, dacă între punctul TU şi punctul EU, uneori cuvântul va curge în linie dreaptă să nu vă miraţi.

Este numai un caz particular al mişcării…

43

Matematica cuvintelor Tu eşti un univers cu geometrie variabilă, eu la fel.

Uneori amplitudinea cuvintelor ocupă spaţiul dintre puncte şi poate închide cercul aproape de perfecţiune.

Alteori cuvintele par a fi numai simple cuvinte care acoperă depărtarea prin formă.

Uneori comunicăm folosind aceeaşi matematică, F : GÂND → CUVÂNT, definită pe acelaşi spaţiu variabil, o funcţie grafică între minus şi plus infinitul inefabil.

Pentru noi este suficient…

44

Experiment Probabil... pentru un fizician timpul este o dimensiune a spaţiului, probabil... pentru un poet timpul este o dimensiune a sinelui, probabil... un filosof va spune ca undeva trebuie să existe o adiere, o caldă atingere a celor două dimensiuni... acolo gândul face materia să vibreze.

Dacă Rutherford ar fi bombardat atomul cu o undă de iubire atunci, oare, acesta ar fi vibrat?

45

Biblioteca În liniştea nopţilor la lumina stelelor unduind suspinul purtându-şi destinul pe luciu de ape, fragile fregate efemer ancorate în colţ de cetate şi pagini de carte, aşteaptă tăcute pentru a fi trecute prin lentila ochiului şi sufletul focului...

46

Ochii poetului Ochii poetului mă privesc din umbra cuvântului într-un dialog dincolo de timp şi de moarte...

Undeva Principiul incertitudinii al lui Heisenberg, asemeni unui aisberg, pluteşte între două universuri pe calde şi suave versuri...

47

Tu şi Eu Fericirea noastră este fericirea atomilor din fiinţa ta şi a mea şi a lui...

Ne-am dat întâlnire pe autostrada gândului, atomii ne zâmbeau din colţuri de formă şi timpul plutea pătruns de lumină deasupra noastră.

Ne plimbam ţinându-ne de mână, TU şi EU, o singură fiinţă...

48

Geneză Din dorinţa de a da formei un sens, Timpul a chemat la sfat Materia numind-o Viaţă…

Diversitatea formei este o rezultantă a acestei decizii...

49

Cugetare Oare ce s-ar întâmpla dacă atomii ar rupe bariera care-i ţine înlănţuiţi?

Probabil, atunci eu m-aş dilata dincolo de durere şi moarte şi fiecare atom din trupul meu ar atinge fericit, împreună cu mine, nemărginirea…

50

Între solid şi astral Între solid şi astral

există un spaţiu virtual.

Anticamera gândului este un sens giratoriu, în care ideile vin şi pleacă continuu.

Dumnezeu urmăreşte circulaţia de pe promotoriu.

Acolo ideile nude o formă îmbracă tăcute după legi fizice necunoscute.

Astfel pregătite mintal ele pătrund în spaţiul real.

Ideile se simt bine în costum, Probabil, altfel nici nu le-am putea vedea, cel puţin în spaţiul fizic cunoscut. Îmbrăcate în cuvânt ideile devin o certitudine cu formă şi adresă concretă reducând, cel puţin aparent, vastitatea incertitudinii din prezentul omniprezent.

Costumul poate fi călcat sau (puţin) şifonat după culoarea şi personalitatea EU-lui care l-a creat.

Acest proces se numeşte comunicare.

51

Poezia integralei Privită dintr-un anumit unghi integrala este proiecţia unei galaxii prin fanta gândului...

Privite dintr-un anumit unghi, acolo, între minus şi plus infinit, două braţe ciudat de simetrice ascut punctul încercând să atingă limita…

Privită dintr-un anumit unghi, acolo, pulsează o inimă...

52

Sclavia cuvintelor Sunt sclavul cuvintelor... şi, pentru timpul prezent este suficient...

Dacă civilizaţia umană ar fi... ar fi o civilizaţie evoluată, de telepaţi visători arzând printre stele... atunci...

Atunci cum am „scrie” Poezie?

53

Scrisoare Cuvintele mele

sunt lama care taie în curbura spaţiului căutând prin aşteptare drumul către tine...

Cum, cum aş putea, iubito, să-ţi spun că salba de gânduri dăruite pot fi privite, dintr-un anumit unghi, prin cristale de gheaţă?

Cum, cum ai putea înţelege acest parfum?

Gândurile noastre muşcă din curbura spaţiului fâşii de Necuprins oglindit în lacrimi de gheaţă…

Cum, cum am putea înţelege acest parfum?

Singur, visător pe aleile toamnei Te iubesc!...

54

Tablou naval – primăvara simt forma născută din gând, materia curbându-se-n reţele şi valul apei oglindind în prund o luptă ce se mistuie-n tăcere… pe maluri de spaţiu şi valuri de timp, anonimi prizonieri în propria sferă, cu linii şi plane modelăm în solid schimbând o formă cu altă formă… conturul se-nchide cu geamăt tăcut, profilul ia urma fasonat în idee, „estetic” şi „practic” – sunt flăcări în lut ce topesc şi unesc a oţelului cheie… în noaptea caldă ce încet coboară petale de cireş valsează tăcut spunând şoptit această taină mugurilor în care frunza a erupt… şi unda apei poartă mai departe forma şi gândul tainic ascuns, timpul coboară încet peste toate şi-nchide în vals al luptei apus…

55

Respir Iubirea Mi-aş dori să pot privi Iubirea din interior.

Atunci când încerc să scriu Am sentimentul că o privesc din afară.

Uneori, Iubirea miroase a primăvară sau caise sau gutui.

Alteori Iubirea poate avea gustul unei lacrimi ori inocenţa unui zâmbet de copil.

Atunci o simt cu toată fiinţa, dar trece aşa... ca o adiere plutind prin mine.

Rămân cu amintirea clipelor pe care le aşez în cuvinte şi mă gândesc că dacă aş avea cu adevărat şansa să privesc Iubirea din interior nu aş găsi cuvinte să descriu ce simt...

56

TU şi EU Dincolo de mine sunt EU, acelaşi şi mereu altul, prin care timpul trece ca o iluzie sau o extensie a spaţiului sau ca un pomelnic...

Dincolo de tine eşti TU, aceeaşi şi mereu alta, prin care timpul trece ca o iluzie sau o extensie a spaţiului sau ca un pomelnic...

TU si EU... organici, vii, îmbrăţişaţi ne regăsim în lacrima iubirii aceeaşi şi totuşi, atât de diferiţi...

Doamne, o Doamne, ce infinită distanţă ne desparte!

57

Prometeu cuantic Martori tăcuţi ai întunericului fără formă Atomii ne vorbesc într-o lumină uniformă, Eterni prizonieri în ascunse reţele Ei poartă istoria lumii-n inele.

Atomii ne vorbesc într-o lumină uniformă, Şoptindu-ne tăcut despre a lumii formă În jocul lor apusuri stelare se-nchid Şi noi orizonturi privirii deschid.

Eterni prizonieri în ascunse reţele Îşi cântă istoria-n partituri efemere Dar cine-i ascultă? ... Pionul electric În spaţiul secundei aleargă haotic.

Ei poartă istoria lumii-n inele…

Sunt spadă de foc şi poartă spre stele.

Ei sunt anonim prieten sortit Şi-a dorit Omul focul… şi l-a primit!

Ei poartă istoria lumii-n inele Eterni prizonieri în ascunse reţele, Atomii ne vorbesc într-o lumină uniformă, Martori tăcuţi ai întunericului fără formă.

58

Tablou naval iarna E iarnă, iubito.

Pe aleile zincate mirosul de alb al pădurii de metal încarcă retina cu un tablou de spaţială odisee, proiecţie în formă a Caii Lactee într-un vals matematic al structurii şi cromatică restrânsă la minimul necesar...

Iubito, E iarnă în pădurea de metal şi Dunărea bate tăcută în mal...

Acelaşi decor de odisee spaţială recită un colind în Marea Catedrală.

Nu simţi? Miroase a poveste şi a cozonac dospit...

Ai grijă! Compartimentul maşini e proaspăt vopsit...

Deasupra, pe puntea principală un polizor îngână partituri de chitară.

E iarnă, iubito. Într-un prezent efemer forma, mereu acelaşi tainic reper, aşteaptă să plece din docul stingher…

59

Undeva, în pădurea de metal doar Dunărea bate tăcută în mal purtând în păru-i despletit ecoul colindului rostit...

60

Fulg de zăpadă Iarna este timpul când Dumnezeu a ales să se ascundă într-un fulg de zăpadă mărginind nemărginirea la o albă cascadă vals al gravitaţiei cu miros de gutui, cozonac şi poveste...

Ochiul copilăriei, inocent şlefuie cu gândul colţurile sferei transformându-le în globuri de cristal şi clipe de poveste cu ce-a fost, va fi şi este, în bradul de Crăciun...

Oameni, voi oameni care faceţi cărări în conştiinţă pârtii în zăpadă şi drumuri în istorie, nu aveţi sentimentul că urmele paşilor voştri topesc lacrimi?...

61

Gravitaţie şi Destin Astăzi m-am împiedicat de un cablu de macara şi forma m-a atras cu sărutul ei până la orizontalitate.

Pluteam undeva, dincolo de durere, abandonat, iubindu-mă cu pământul într-o mare de linişte...

Alergam să-mi prind ochiul plecat să simtă din nou certitudinea formei...

Nu, clipa nu sosise încă şi a trebuit să mă întorc...

62

Meditaţie O, Cronos! Ne-ai dăruit o picătură din

veşnicia ritmului Tău…

Imensu-ţi orologiu biologic ne veghează, acum, existenţa…

Până când?

Răsuflarea-ţi inertă este ecoul inimilor noastre vii...

Străbatem intervalul secundei regăsindu-ne mereu alţii şi, totuşi, mereu aceeaşi.

Stând ne deplasăm spre acel „Cineva” Căruia nu ne putem opune. În fata Ta fulgerele omenirii sunt neputincioase.

Atomii îngheţaţi în sfere de plumb încearcă zadarnic să se elibereze.

Raza fierbinte E goală şi rece sub privirea Ta… Sfârşitul este aproape, îngrozitor de aproape…

La marginea timpului, respirând ultimul atom de oxigen al secundei ne dăm seama că am greşit…

63

că aveam, totuşi, o armă de apărare, GÂNDUL Prin el te puteam cunoaşte şi, de ce nu, învinge.

Păcat…

Cu energia ultimului atom gândul îţi primeşte chemarea…

Păcat...

64

Eclipsă Încerc să privesc soarele printr-o piatră...

Ochiul meu eram eu, eu şi pământul...

Piatra părea faţa nevăzută a lunii, condensată într-un punct de materie...

Mâinile, ah!... mâinile mele prea lungi sau, poate, prea scurte erau urme de paşi în valsul gravitaţiei...

Tu, mă priveai cu îngăduinţă şi curiozitate ascunsă în firida unui nor.

M-ai întrebat: ce fac? Ţi-am răspuns simplu: Încerc să privesc soarele printr-o piatră...

65

Autoportret Uneori plec să mă iert, mă duc să-mi acopăr îndrăzneala şi îndoiala cu frunze de EU...

Va admir pe Voi care aţi acceptat Adevărul ca atare, aţi tras o linie imaginară între a fi şi a nu fi şi acum priviţi resemnaţi din umbra cuvintelor...

Simt ca dacă aş scrie aş păcătui din nou, atunci va trebui să mă iert iarăşi...

Aici voi fi mereu înger şi demon, unul va privi dincolo de cuvinte cu inima, celalalt va purta ochelari de sticlă...

Dumnezeu vede dar se face că nu vede, eu cred că de fapt citeşte o carte...

66

Acum Motto: „Viitorul va aparţine sentimentului”

Acum - suntem noi, cu universul de idei restrâns la strictul necesar deseori nici măcar la atât.

Acum - suntem noi, cu celula nervoasă plină de egoism cu inima rece în care simţul datoriei a pierit de mult ori, e numai, poate, adormit.

Acum - suntem noi Cei care trebuie să învăţăm alfabetul adevărului Pentru a deveni - Atunci...

67

68

Cuprins Prefaţă/5 Chemarea nesfârşitului/13 Autoportret/14 Împărăţia pierdută/15 Oglinzi/16 Un pesimist în tranzit/17 Chemarea nesfârşitului/18 Ochi de ametist/19 TU şi EU/20 Undeva, printre stele…/21 Linişte/22 Menirea noastră/23 Căutari/24 Cristalul vieţii/25 Tablou naval – vara/26 Fizică literară/27 Visul/28 Înspre roşu şi violet/29 Matematica literară/30 Principiul complementarităţii/31 Capcana timpului/33 Poezie în cod Morse/34 În umbra formei/35 Între Orion şi Steaua Polară/36 Telescopul literar/37 69

Biliard/38 Cred/39 Acelaşi şi mereu altul/40 Şah/41 Lacrima luminii/42 Uneori.../43 Matematica cuvintelor/44 Experiment/45 Biblioteca/46 Ochii poetului/47 Tu şi Eu/48 Geneză/49 Cugetare/50 Între solid şi astral/51 Poezia integralei/52 Sclavia cuvintelor/53 Scrisoare/54 Tablou naval – primăvara/55 Respir Iubirea/56 TU şi EU/57 Prometeu cuantic/58 Tablou naval iarna/59 Fulg de zăpadă/61 Gravitaţie şi Destin/62 Meditaţie/63 Eclipsă/65 Autoportret/66 Acum/67

70

71

Editura Zorio, Bucureşti, str. Poteraşi nr. 10 Director editură: Petre Crăciun E-mail: redactie@optimalmedia.ro Telefon: 0722344124 www.optimalmedia.ro 72