Cenușă albastră by INSEMNE CULTURALE

Dan Petruț Camui

ÎNSEMNE CULTURALE – 2013

Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă Corina Militaru Gabriela Grădinăriu

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Dan PetruČ&#x203A; Camui

Dan Petruț Camui

ziua în care vei fi

iubirea noastră este un magazin la intersecţia anotimpurilor cabinele sunt dispuse circular cu draperii întunecate de amprente oamenii probează cele mai scumpe vise nu ţi-am spus te iubesc am vrut să simţi şi tu ca mine când taci lenjeria aceea intimă are culoarea privirilor tale sâmburi pe care îi sparg la plecare vânzătorul suspină nici azi nu i-ai apreciat marfa adusă din orient poate este prea scumpă mătasea unei nopţi languroase îţi dezleagă corsetul fără să te doară clienţii rămaşi nu ştiu ce alegere le stă în faţă oglinzile nu redau viitorul înţelegerea noastră pentru un amurg lângă mare răsăritul ne va găsi tot de mână distanţa între sâni mă cuprinde exact restul este o probă de rezistenţă câte cuvinte vrei să încercăm împreună ne legăm cu două fâşii luminoase din Venus meriţi să-mi petrec începutul de lume cu tine mi s-a arătat cum este iubirea fără să ştiu că va ajunge şi la tine vreodată

Dan Petruț Camui

acoperişul lui Noe

la ultimul etaj camerele nu au numere fiecare încearcă să facă puţin zgomot sau nici visul care mă îndepărtează de tine nu priveşte din cărţi de noroc acoperişul răsturnat în trecut oamenii pe care-i doreşti sunt departe nu fac nimic hoinăresc prin cuvinte lipesc afişe cu tine vândută de reclame plouă dar pachetul de biscuiţi are un înger pe spate copiii îţi vor scrie înainte să doarmă m-am îndrăgostit întâi de numele tău vocea pune deoparte un punct de plecare din el cresc pene de păun dacă ai curaj rupe o culoare va fi următorul curcubeu fumul într-o cameră fără număr strigă Dumnezeu pentru noi

Cenușă albastră

piaţă de fluturi

dimineaţa îi dau cel mai bine profit de faptul că atunci bărbaţii se simt norocoşi femeile refulează complice îi preţăluiesc mărţişoare cele care iau pescari se cunosc după cum e pielea zbârcită cele fără bărbat păcălesc majoritatea vor armăsari nu se pricep dar îmi convine sunt mai scumpi şi se consumă repede din bun-simţ pentru împărătese recomand fluturii-măgar încăpăţânaţi greu îi scoţi dintr-ale lor singura care nu cumpără mă faci să râd ţi-ai luat prea aproape taraba deşi universul nu ne ştie loiali eu vânzător de fluturi tu vânzătoare de plăceri

Dan Petruț Camui

luna în faze

suntem crescuţi cu miez de lună dacă ne îndrăgostim sufletele noastre îşi schimbă direcţia ca şi cum ar fi veşnice un tren pe culoarul nopţii inventează staţii pentru călătoria promisă cine ştie să-l oprească în locul în care amintiri se vor lăsa imitate vreau să ne iubim la un han asfinţitul comandat în fereastră traversează pe bârne să nu verse paharul cu vin cerul fără stele nu se reflectă în apă degeaba scoatem din el până ce luna e plină

Cenușă albastră

începutul de care este bine să ştii…

începutul de care este bine să ştii sunt omul care seara îşi aşază perna sub cap şi până dimineaţă nu se întoarce de câte ori vreau să murim împreună îngerul cu miros de cafea mă trezeşte deşi pentru el dragostea este un fel de placebo cresc două păsări pe care nu le-am căsătorit niciodată sunt curios cum se împerechează muşcate de timp mai bine caut prin iarbă umbra zăpezii soarele iese din grajd şi trebuie să rânim după el am să-ţi recit din Dumnezeu singurul poet care-mi place ştiu de ce vrei iubire arăţi ca o femeie care vrea să schimbe depresii şi culorile neutre din păr mă gândesc să-ţi fac anamneza se citeşte pe chip nu ai fost niciodată tânără ţi-am promis alt început trimite-mi somnul acela adânc

Dan Petruț Camui

împărăţia iubirii

să-ţi spun ce simt neliniştea fir de aţă strecurat prin gol sufletului meu nu-i trebuie suntem doi îndrăgostiţi unul se priveşte în apă şi tace din vârful degetului nuferi pe rând celălalt nu vorbeşte orizonturi îl scapă de moarte tranchilizante de care nu ştim inima leagă şireturi cicatrici în loc de fundă zâmbetul geloziei loveşte cruciş nopţile una priveşte în apă şi tace ultima nu vrea râdem de noi hai să nu ne iubim

Cenușă albastră

coboară pe Babel

trăim cu memoria plină într-un loc fără locuri fără alte limbi de prisos amintiri care nu ştiu să râdă ce este ţinutul sterp din faţă inima doarme şi nu primeşte veşti despre sânge tai sfori la capătul răbdării înţeleg mecanismul durerea suntem unşi cu ape de flori singurătatea mea începe cu tine încă nu ştiu cât să păstrez urma veşniciei pe buze picură sărutul zgârcit cine mai cade din cer zău turnul acela este al tău eu de ce să nu fac un pod lui Dumnezeu

Dan Petruț Camui

cu privirea în apă

trăiesc fiecare noapte cu teamă parcă vrei să mă fereşti de visul care se răceşte până la călcâie atâţia oameni pe cronologia iubirii ce să păstreze din ei lemnul bolnav se uită prin suflet scârţâie greutatea luminii văd o dimineaţă care ia metroul deschid cafenea într-un stâlp de fum păsări filtrate la geam cântă câte-n lună şi-n stele pentru o moarte mai bună au impresia că sunt orb le ţine aproape dragostea din care nu vând suntem în punctul neutru oricât acopăr urechea pământul învârte un titirez fără vârf soarele nu observă nimic fix cu privirea în apă

Cenușă albastră

patru ani veşnicia

să nu credeţi în deşert nu sunt englezi nimeni nu vinde cravate cămile dau de băut soarele crud nu ţine cont oamenii mai glumesc pârjoleşte lichefiind nisipul cum l-ar strânge în palme nu stau cu spatele gol vântul vorbeşte apei aşteaptă profeţi din stâncă merg pe sub viaţă nu miros a nimic mi-am spălat capul un scorpion se aude în feşi să-l arunc dar lasă trăieşte şi el unde să mă rog să-mi fac focul ultima batistă mi-a luat-o un hoţ ziua tremură ochi uscaţi de vedenii cine să mă uite am plecat mai sărac decât un copil înfiat mi-ai zis să-ţi fie dor ce ştii tu cum iubeşte omul pe moarte

Dan Petruț Camui

vin ploile

sufletul meu fură cuvinte împleteşte şi caută ceartă din orice sărut vrea o poză când ne iubim cu urmele pe braţe modelate de poveşti umplu perna să nu-mi fie urât îşi numără paşii la mijlocul zilei pasăre albă trece neliniştea morţii am o primăvară în stomac de arderi verzi aerul trezeşte instincte mă comport ca un geniu şi nu vreau să fiu exclus dintre ploi eu nu calc apa merg pe fundul mării

Cenușă albastră

aleea circului

două cărţi nu ajung pe geam umbre fără coperţi plouă cu partea albastră a zilei un înger înalt mişcă pereţi scriu despre ape în aceeaşi poziţie pe gânduri somnul sub un ziar neînceput de muşte îşi freacă picioarele imaginea ta umple batiste cu monogramă parfumul străin mă sprijin nu trebuie să privesc în jos aud culoarea în păsări strigând te poţi îndrăgosti

Dan Petruț Camui

tot ce vrei de la mine

îl ţii strâns în mâini şi plângi locul nicio hartă nu-l desparte de ploi ai faţa care întoarce un om bradul pentru ani ce nu ajung la frunze păsări mă abat să-ţi scot apă nu te sărut o vreme vorbim nimicuri să-ţi pun pe umeri frigul nu stau ţi-am adus un tren singur pe drum staţii scot la vânzare călători ţin de urât unui înger dacă citeşti înseamnă că sunt n-am uitat să iubesc am uitat să te uit şi mă cert cu cine m-a făcut să trăiesc după liniile din palmă pe coate prizonier unei vieţi aşteaptă te învăţ tot ce vrei de la mine

Cenușă albastră

muntele din bobul de muştar

mi-am pierdut memoria îmi spune cine mă cunoaşte ard până la temelie tăcerea pereţilor după ce despachetăm rămân peste noapte în mintea mea se întâmplă cerul încarcă negativ patru îngeri vin şi se duc prin oglinzi de obicei nu au timp doar o pace sumbră singurul semn că trăiesc mintea ajunge nu vreau să facă nimic pentru mine întreb ne-am mai întâlnit Dumnezeu o să răspundă nu cred sunt nou venit ca sufletul primit de pomană vocea dezechilibrează energetic aud numai eu şi inima mea ne mutăm foarte des la fiecare pas o lumină se stinge daca vă urmăreşte nu mergeţi acasă la telefon aud un om care pleacă sunt plătit să-l găsesc nu contează cine este contează ce credeţi un munte se dă la o parte sângele pentru moarte ştiu nu am lucruri personale sunt gol nicio realitate infinită visul mă intimidează apocaliptic un apel 17

Dan Petruț Camui iubirea chiar dacă minte îmi place aş mai crede o dată

Cenușă albastră

dealuri în tăcerea vieţii

oamenii tineri gândesc la moarte îngerul meu păcătos are gena murdară veşnicia în doi nu-i văd faţa de aripi îl strâng în braţe şi mergem mâna la gură tot drumul privim dealurile va trebui să trecem prin ele

Dan Petruț Camui

premoniţia iubirii

se cunoaşte pe faţă dacă nu te iubesc printre perdele umflate vântul de cerneală întoarce gânduri pe dos oglinzi neputincioase presimt suflet cu suflet plouă de-un ceas zâmbete absente buze nesigure ating oameni preţioşi îmi feresc privirea de soare nu-ţi este uşor la revedere să cred dimineaţa timpul mai mult întineresc în dorinţele tale se vede că dorm pe acoperişuri de tren păstrează-mi locul cu faţa spre mine nu vezi gări despre care ştii că au fost desfiinţate la capătul lumii ţine lângă ponton călăuză steaua polară ce valuri ne leagă femeie unul de altul nori îngrămădiţi pentru moarte cum spui te iubesc strângi cuvinte în pumni să nu asculţi cochilii de melci desenaţi cu albastru amintiri de păianjen împiedică umbre crezi că sunt atât de puternic încât să te uit iubirea ţine minte ce este frumos azi nu mai vorbim îmbrâncesc oameni după noi niciodată nu ştiu intrăm sau ieşim împreună din ape 20

Cenușă albastră

nu pot să-ţi spun în faţă nu te mai vreau

ar trebui să fim corecţi să împărţim la fel timpul cât stăm cu alţii unde sunt eu taste scriu te iubesc inima se opreşte într-un loc despre care numai noi ştim că există nu pot să-ţi spun în faţă nu te mai vreau dau pe ochi tristeţea din inima ta ne-a învăţat împreună ce-mi fac prietenii ăştia m-ar trezi şi din morţi să nu mai visez râul care desparte timpuri şi legi pc-ul deschis la pagina noastră aştepţi un răspuns împiedicat de pragul apei primăvara cu gheare de urşi de unde să ştii că sunt aproape de tine vântul îţi spui nu-mi dă pace şi-n casă eu culeg fire de praf din poemul în care nu intru prea multă lume în jur mă oboseşte să strâng după toţi şi tu absentă ca un geam în care nu suflă nimeni de azi mă voi culca foarte devreme nu vreau să mor cu lacrimi în ochi pui o masă rotundă în mijlocul casei dar eu ştiu mai bine pierzi un om pentru ceilalţi dacă cineva mă atinge am să cred că eşti tu îţi voi lăsa un zâmbet pe scară te voi privi risipit de cuvinte ce pleacă singure-n lume nu ştiu să număr de mai multe ori un sărut dacă iubesc înseamnă că am dat greş nu am înţeles nimic de la îngerul ce tot împinge din spate 21

Dan Petruț Camui

un bărbat şi o femeie

îmi place fata asta vrea să mă ducă la ţară dar pe mine greierii mă scot din sărite stăm pe maidanul unde ard frunze pentru că nu este nicio casă prin apropiere balansoare scârţâie cuvinte de epocă aş vrea să fiu cavaler să nu-i suflu fumul în faţă să-i dau bani cerşetorului care se ţine după noi vrea să fie învăţătoare iar eu admir inteligenţa mai puţin educaţia nici nu mi-am dat seama am intrat în mănuşile ei strâng degetele unul de altul şi-mi amintesc acum zece ani avea părul drept nu purta ochelari aparatul dentar o împiedica să zâmbească şi purta tot felul de eşarfe era un dezastru dar avea sprâncene groase ca un om natural ai tu ce ai să împrieteneşti păsări ele te-au învăţat să fii aşa de frumoasă ca lucrurile care se văd prin fereastră oricât ai vrea să le ocoleşti îţi place să le priveşti de departe într-o zi cineva o să întrebe de ce fac toate astea ea tot nu ştie şi dacă ştie nu crede şi dacă totuşi crede nu-mi spune despre cărţi unde sunt răspunsuri eşti ca o ploaie care se opreşte în frunze exact când să-mi spui te iubesc vântul împrăştie sentimentele tale pe jos vin copii din alt cartier şi se joacă le aruncă de la unul la altul 22

Cenușă albastră aş vrea să te conduc dar nu ştiu să merg lângă o fată nu am nimic pregătit dar ţie nu-ţi pasă mă iubeşti gata să dormi şi în gară pe jos o să mergem cu trenul prin viaţă

Dan Petruț Camui

evreul bun evreul rău

mi-am obişnuit privirea cu ei nimic nu-mi dă atâta bătaie de cap numele un swarovski cu gust de coniac mănuşi negre lungi pansează idei decadente sub piele ceilalţi pariază oameni râzând pe furiş sunt convinşi că exagerez moartea vorbesc despre perfecţiune în pilde iubirea nu este cel mai bun instinct religios mă face să greşesc trupul ce poartă îngeri în spate am un prieten bun printre şerpi stăm toata ziua pe face punem capcane sfârşitul nu-i o cifră exactă apucăm fiecare din chipul și asemănarea noastră rupem aripi curioşi dacă-i doare îmi place să le iau locul pe acoperişuri trebuie să plec dar plouă pe cei mai bătrâni decât a şasea zi „dărâmaţi-l şi-n trei zile îl fac” eu şi iubirea avem principii diferite doar gelozia pare interesantă nu aş fi atât de sensibil la cuvântul păcat am palmele reci suflu în ele cu primul fulger găsit la nimereală pe câmp o prismă scoate aburul cu putere din ei tai copaci într-un cer electrificat de curând 24

Cenușă albastră Dumnezeu şterge vise care nu mint eliberaţi pe barabas

Dan Petruț Camui

eliberare de păsări

cum plouă nu mai sunt apa are obiceiul să recunoască oameni sub veşmânt de îngeri nemulţumiţi păsări dezleagă soarta vecină cu mine piatră nu-mi ajunge să dorm munţii par melci de singurătate şi ceaţă până la iarbă cerul doare sciatic atât de greu trăieşte un peşte alege ochiul gelos pentru amândoi ce bine sufletul vede iubire răbdarea apei învaţă ploaia sub ele

Cenușă albastră

semnul de aer anotimpul de apă

în fiecare noapte vin și te învelesc cu un gând cât pot să visez orice în afară de tine pierd echilibrul șiruri din ceață prelinsă de vârful arătător spre iubire locul meu preferat e un pește cu spatele alb mă las vindecat de liniștea lui citesc răvașe pe sticle cu fața în sus etichete rupte vulturii nicio amintire nu lasă sunete grave de ploi se iau după urmele noastre într-un timp comprimat nu vorbim foarte mult ajunge mângâierea de sare trebuie să ascunzi ce-ți dorești semnul nu fixează pe nimeni în afară de tine nimeni afară de tine

Dan Petruț Camui

samson și dalila

imginează-ți că sunt și când nu sunt viața ta de acum înainte este piesa în care jucăm amândoi veșnicia spectator cu bărbia în palmă dimineața iau copacii cu mine mă gândesc să-i trezesc de ce aripile mele au umbră și eu niciodată nu știu cum va trece următoarea zi fără tine

Cenușă albastră

ziua vrăjitorului

iarna a venit într-o marţi până atunci nu făcuserăm foc voiam să uităm că trăim aprindeam pene uscate de îngeri prea tineri pentru poveşti nu ştiam cine este născută înaintea noastră o pasăre a zburat prima florile nu se numeau flori erau cuvinte despre care învăţam trandafirul cât iubeai după viscol galbenul lui mi-a dăruit gelozie ne ţineam de mână în noaptea aceea de ce ne este frig în soare vede cineva că suntem aici unde să plecăm nu cunoaştem pe nimeni o broască ce nu sare pe picioarele ei ne conduce printre bufniţe la altar atentă să nu greşim sfârşitul unui blestem partea cu până când moartea îi place mai mult în negru fără să-şi ia rămas bun ştie că ne vom lua după ea la o depărtare de valuri pe ape

Dan Petruț Camui

pierderea cocorilor

înaintea furtunii oameni fac adăpost din cuvinte un copac între ani vântul să-i zguduie mintea umple cu frunze pahare nu te lua după inima ta mă vorbește la stele tot ce rămâne afară are legătură cu felul în care lumina iese din ceață migrația ei cât ar fi de rece pământul fierbe visceral spaima nopții îl ajunge la ușă semințe îngroapă sub praguri ființe lunare aduse în păsări hrănite de nori pentru ziua unui om obosit dragoste să nu doarmă

Cenușă albastră

oase de păsări

sunt un șoim care îți apără umerii zbor de trei ori pe zi să știu de câte ori îți potrivești după mine sufletul într-un ceas ticăie rar nimic din ce împărțim la apus nu se-mplinește în cărțile pe care le-ntind arunc un băț apelor de deasupra de cer și nici o maree nu rămâne în larg ce bătaie de vânt se-aude în umerii mei mă iubești pentru că zbor nu vei muri am oase de păsări

Dan Petruț Camui

gâşte sălbatice

în seara asta nu trezesc niciun stol curăţ patul de umbre ce alunecă în somn pe urmă străbat cu maşina de lapte câteva cartiere unul mai murdar decât altul vânzătorul de ziare ştie cine urmează să moară în mintea lui anotimpuri incompatibile cu înclinaţia lumii caută îmbrăţişări de frunze şi trec prin ele nopţi fără lună ce ar trebui interzise prea multă lume pierde răsăritul eu cred în soare

Cenușă albastră

Dumnezeu la vârsta a treia

pe grumaz îmi place să mângâi pisici la picioarele mele clepsidre dezleagă nisipul vânăt timpul de înţelepciune un şarpe aşteaptă culesul de oameni port un ţintar de stele din care trag pe rând şi râd ermetic îngeri pierduţi în penumbră primul adam de hidrogen concepe femeia heliu ziua întâi soarele mă aştept să dispară decolorat de secetă îmi va fi dor să trăiesc mâine dimineaţă nu vreau nicio înmormântare să-mi sune ceasul numai să nu cad în mâna lor

Dan Petruț Camui

bună dimineaţa pământ

nu-mi doresc păsări care vorbesc faptul că învaţă să cânte este un exerciţiu de adaptare la singurătate copacii scuipă omizi cu gust de cloroform şi tu încercuieşti zile despre care nu ştii mai nimic am pus tăbliţa deranjaţi inima mea fascinantă imprevizibilă plină de vicii la o ţigară şi-un ceai cu vanilie sunt primul colibri impresionat de curenţii de aer mă invidiază femei nopţile în care hainele nu stau foarte bine pe ele sau ai altă idee despre moarte n-am reuşit să privesc până jos îmi vine mirosul de sânge un înger mă trage inconstant în principii azi e rândul meu voi iubi fără minte cine ştie ce gândeşti când te naşti trece şi un element muzical apropo de suflet cu ombilicul tăiat mereu nemulţumit de ce-i fac dar n-am chef de ipostaze unde apar imoral în reflectoarele lumii nu vreau un gest disperat să-mi pun aripile trimise prin el setea nu este semnul cel bun ne-am înţeles fără întrebări despre mine ceilalţi au plecat

Cenușă albastră

de ce bea împăratul

vorbesc dintr-un şarpe noaptea obrajii îmi ard să iubesc am un regat de greieri desculţi slujitori uscaţi mă întreabă dacă vreau să trăiesc vindecătorii de gânduri şoptesc între ei împăratul nu doarme vraci egipteni mi-au luat sânge pe margini de cearşafuri cu umbre trei zile respir ca o piatră în haina de sac aştept ce-i mai rău singurătatea mi-am spus este boală vinul cel bun să-mi acopăr păcatul de a fi-ndrăgostit petrecăreţii glumesc în sufletul meu iubirea nu poate să mintă cât timp nu ştiam aveam pentru ce să nu beau tot speram că poate ceva te-ar întoarce ca pe-un om de la moarte

Dan Petruț Camui

oameni care nu vorbesc despre dragoste

într-o zi nu o să-ţi mai răspundă degeaba ţi-ai pus available inima nimeni ţi-e dor în contratimp minţi aşa de frumos poate nu vizibil cineva îţi notifică eşti ameninţat să te îndrăgosteşti nu ai niciun firewall activ pentru asta ţi-a infestat hardul ţi-a updatat sentimentele virusul acela cu nume de basm în reţea dacă iubeşti o faci pe riscul tău plăcerea de a visa neprotejat numai că aici tu hotărăşti stăpân în suflet deranjezi pe cei ce se ocupă de softuri nu-i nevoie să moară click-ul dreapta pe semnul de sus nimeni nu crede că este o mare minciună icoana râde de tine public şi virtual the person you are trying to reach is not available please leave a message after the beep

Cenușă albastră

cuvântul sincretic

din fire de iarbă incizia nopţii închide lumina cu obloane de gene sufletul meu creanga prin lume abur impersonal frunze vagi îmi acoperă faţa tropot de iepe dezleagă un înger cu şaua pe el mintea mea îşi caută trupul mă scald şi sunt liber din mine ies duhuri de ceartă înmulţesc veşnicia timpul iniţial s-a scurtat planul în care exist se crapă în cioburi nu pot să calc prin ploaia de ură sfârşesc învieri dezleagă cerul de oameni chimia unui sărut pe care îl ştiu miroase a tânăr sângele meu pe nisip senzorial îmi dau seama e caldă pielea pe care ţi-o dai grăbită să-mi pui un demon în deget saturnian inelul perfect la capăt de drum anotimpuri ce ţin de vedenii firul ierbii se-mpiedică-n verde timpul înainte să moară 37

Dan Petruț Camui aliniază sfere pe bolta de care nu mă cuprind apa mi-ajunge la umeri

Cenușă albastră

all about eve

nu iubesc pe nimeni mă simt foarte bine cristal ce respinge lumina şi umbra dragostei nu are loc între electronii mei fără soţ ştie cineva să iubească poate îmi arată şi mie cum se face că ştiu mai multe despre ea decât cei care pretind că o înţeleg asta înseamnă să-ţi cunoşti duşmanul să-i înţelegi principiul şi felul în care se uită la tine de obicei aşteaptă să faci tu primul pas un fel de comunicare subînţeleasă chimică cinică implacabilă nu faceţi aşa când sunteţi singuri acasă ai putea crede că este perfectă sistemul o concepe bolnav de aceea ajunge să moară plictisită ca o speranţă înghesuită într-un tren despre care nimeni nu ştie că mai circulă şi acum întrebarea corectă nu se referă la adevăr se referă la ea ce este iubirea îmi fac o cafea dublă si un ceai verde aştept să vă împiedicaţi în cuvinte mărăcini într-un singur verb nu iubesc nu că nu sunt iubit dar nu-mi place fac eforturi prea mari să răspund acestui duşman original şarpe ai curaj 39

Dan Petruț Camui fii picătura mea chinezească femeie cred ţi-am spus mai mult decât trebuie şi încă nu ştii totul despre diavol

Cenușă albastră

cele care strică somnul

în pelerină de nobil respiraţia unei feline moartea oameni mai bătrâni decât arbori prea rari pe pământ umbre ţinute pe sfoară ating cele care strică somnul cuvinte sub ceaţă cu greu schimbăm pentru noi ape oxidate de sânge un peşte în cer aristocrat

Dan Petruț Camui

bărbatul concepţia diavolului

te-am învăţat nu ai încredere în cea care spune te iubesc nu o interesează cum eşti urât gras chiar bolnav însoţitorul pentru care nu plăteşte nimic să-i subvenţionezi handicapul spală găteşte calcă nu asta vrei de la ea dragostea este arma pe cine vrei să conduci o lume de bucătărese nu te-am obişnuit să-ţi mănânci din aripi necurăţate de praf lasă mamele să-şi îngroape fiii şi fecioarele să se joace cu peşti dacă iubeşti eşti un prost dacă nu eşti nebun ia-ţi amazoană la suflet căprioară la mers lasă-i urme adânci în patul permanent desfăcut nici vântul nu bate fii pregătit cu gena de arahnidă recunoaşte noaptea otrăveşte crucea întoarsă la piept te posedă flămândă e greu de învins ascultă şi uită ce-a dorit Dumnezeu pentru tine nu are [să] vină în competiţie

Cenușă albastră

persuasiune

îmi place să-ţi scriu ca şi cum aş sta de vorbă cu tine pot să-ţi spun te iubesc fără să-mi fie teamă că întrerupi felul în care te ţin în braţe îţi prind trupul agrafă de piept nu te ruşina fierbinţeala sângelui umple degete de sare sunetul mării aşteaptă o scoică picioarele tale să iasă desculţe din cămaşa de noapte desfăcută mai mult decât pentru un singur sărut tot ce mai este ascuns buzele mele roşesc muşcându-ţi urechea într-un suflet pământul caută crengi de măslin nu-mi este dor îţi amintesc începuturi de ape somnul adânc din care m-ai trezit să îmi spui lipeşte-ţi coasta dar fii liniştit mai bine dai de la tine să păcătuieşti nu-mi este dor fiindcă ştiu nimeni nu te va iubi cum iubesc eu chiar aşa ca un diavol veşnicia din sufletul tău hotărât să răscumpere timpul poate naşte copii pentru schimbul de vină dar vreau să-mi spui că eşti sigură chiar dacă tu încă nu înţelegi cine sunt cine scrie aceste cuvinte nu le mai găseşti nimeni nu va mai dori să le rostească aşa pentru femeia care îşi aminteşte adusă de-un 43

Dan Petruț Camui înger de mână numele tău mi-a schimbat biografia şi felul de a cere răbdare eu nu m-am îndoit niciodată nu mi-a zis cineva “dacă eşti fiul lui Dumnezeu porunceşte acestei pietre”

Cenușă albastră

echivalare

nu ne-au mai dus pe câmpuri, e tot ceea ce ştiu, mitraliere-n cuiburi se-nghesuiau cu ură. din frunzele mascate, crepuscul pământiu trăgea un cer pe moarte, urmând o-mpuşcătură. pe umeri stau doar sorţii albaştri-violeţi, meşteşugind cuvinte ne fluturau drapele, ierarhic dumnezeii fixaţi de epoleţi, nepăsătorii noştri scoborâtori din stele, îşi comandau, pe ape, un pas de marş forţat, să prindem peşti în viaţă e ultima osândă . un lemn în braţe strânge orfanul de-mpărat, trecând prin faţa morţii nu ştie să se vândă, şi ploi cu fum pe drumul spre cer îl înconjoară de parcă l-ar primi frumos dacă cerşeşte, de-o lance pacea lumii stă scris a câta oară, îl întrebam pe diavol, ce stă şi socoteşte, comemorând, confuz, drapele-n cer coboară, executat, un înger, precis! milităreşte!

Dan Petruț Camui

locul unde se întâlnesc peştii

mâine dimineaţă voi da afară visele vom fi plecaţi spini la aniversare Dumnezeu îşi trage pe cap sufletul nostru piramidă cu două rânduri de scări îmi pun în gând veşnicia necartografiată împarte pământ filozoful ateu cu lumea pe mână un serviciu simfonic cuvinte rostite de peşti dezordonate iubiri scriu ilizibil dacă nu eşti duhovnicul meu nu răspund ce-mi amintesc sunt doar pagube primejdioase pasiuni din senin mişcă obscen fundul mării sâni dezgoliţi un rafinament leşină erotic trupul tău grosolan de ofensator cerşeşte priviri mi-au zis om rău servitor profesorul meu de iubire minte cel mai frumos fără intonaţie dar convingător republican protestant virtuoz nu se culcă cu nimeni poezia unei femei îmi contestă viciul de a îndrăgosti conştiinţe educate frivol căutările mele saturn cu temperament îşi devorează copiii gelos un canibalism aristocrat nu privesc pe nimeni în ochi muzica îngrozitor înalţă sufletul în stare mentală îţi hipnotizează acest obicei anxios nu cum obişnuiai să fii nu cum obişnuiai să gândeşti în faţă i-am spus unui peşte 46

Cenușă albastră eram şi eu când am murit prima oară ne vom iubi şi nu vom ţine minte

Dan Petruț Camui

lumea apelor

într-o zi o mă voi îndrăgosti atât de mult nu mai vreau să trăiesc sufletul meu hotărăşte un schimb ţine de cer speră să scape scoate aburi din el mohorât stă în capul oaselor şi nu ştie cu ce l-am întors de la moarte urmează firul apei îi suflă pe umăr vântul deprins cu tăcerea priveşte-n oglindă şi zice încă-i greu mai aruncă din gânduri cu grijă de tine pun o pernă sub cap închid ochii haide să treacă retrăiesc cât frig poate fi într-o frunză ce speranţe o duc spre un val poate ştii cuvinte ce-apropie zarea prea uşor îi vine să uite nu mi-am dorit să iubesc pentru ea mi-a fost teamă nu ştie

Cenușă albastră

prima noapte de dragoste ultima

uite că te sărut pur şi simplu nu am pe cine de aceea nu trebuie să-mi iei în nume de rău extravaganţa acestui motiv nesfârşit de durere la fel ca şi diavolul sunt impresionat iubirea devin vulnerabil în prezenţa ei abia acum îmi dau seama sunt un suflet sensibil la lumină o fotosinteză cumplită schimbarea de poli mă plictiseşte trăiesc într-un cub mintea mea înţelege foamea de păsări presimt că există nu sunt gelos dar mă supără intimitatea acestui cer pregătit să mă-ngroape mi-am văzut faţa-n palme deschise în ape nu ştiu să sprijine umbre sar din copaci mă hrănesc la fiecare pătrar un refugiu în plimbările mele sunt veşnic şi asta spune totul e gol nu mi-e teamă de oameni caţăr un liliac închis între aripi aştept să crească iar ziua

Dan Petruț Camui

nu vreau să mori înainte de mine

mintea mea o femeie înconjurată de păsări cufundate în somnul de frunze lumea se-mbracă pentru iubire nimeni nu schimbă-n cuvinte drumul spre moarte obişnuiesc să citesc pe ascuns timpul formează lacuri şi mări nu sunt mereu atent la vreme când plouă întind palmele fiecare strop o joacă de-a ta şi mă mulţumesc că trăieşti nu vreau să-ţi spun mi-e dor ai mai auzit cuvintele astea în vreun film cu actori hotărâţi să se-ntoarcă acasă numai eu nu ştiu rolul de om care te iubeşte şi-atunci prefer să aleg din jumătăţi de eclipse pământul cu umbra întoarsă la soare aruncat în singurătate am strigat una din ele învaţă să cazi te vor prinde corăbii îmi scapă din mâini apărate de aripi buzele tale ca şi cum ar primi un sărut gustă din sufletul meu poate zboară prea sus

Cenușă albastră

cu bine egipt

de obicei înţeleg şi le iert oricât de imperfect îmi găsesc plăcere în ele dacă iubesc mi se arată în vis perechea de umbră o dată în viaţă ai voie să alegi veşnicia din mâna unei femei mă scaldă în vasul cu apă de mare peşti copleşiţi de-ntuneric vorbeşte cu ei dacă vrei să-nţelegi frica de stele nu-mi place nisipul deşertului minte scoici indecent liliacul cu aripi echilibrate în aer recipiente de plumb păstrează cel mai vechi dintre vinuri lumina mă-mbată numele acesta prea tare cenuşă albastră vânt la picioare sunt cel mai frumos armăsar să te scap prinţesă muşcată de-o viperă viaţă deschide-ne mintea cutia pandorei plină de gelozie şi aur curat sângele tău în mişcare sâni pe sub mâinile mele ies încă uzi întinerit de iubire nu credeam să mai fug cu trupul pe braţe într-un glob de cristal sufletul meu ce bine vede clipa ce-l naşte locul unde-ar putea să trăiască mi-e dor de cerul din cealaltă parte a cortinei trase de-un paj delicat ţi-am cuprins răsuflarea nu privi peste umăr 51

Dan Petruț Camui învins ecce homo trece sceptică puntea de morţi îţi răspund cu bine egipt

Cenușă albastră

alunecare în rai

mă doare fiecare îmbrăţişare de oameni atingerea lor invazie-n mine de gânduri simt linişte mintea vorbeşte unui copac adânc rădăcinile-n cer am putere să-i rup o sămânţă toamna oameni intră în umbre să doarmă urât mi-e de ploaie pământul desparte suflete-n spaime lângă tine îngheţ obsesiv gust sălbatic sărutul tău pe furate orice mi-ai spune voi crede că ştiu să iubesc sânziene de piatră durerea mi-aduce luceferi luminează nemişcarea zilei în aer cine poate opri vântul să zvânte indiferenţa mării privită-n oglindă stropeşte spre mine cu verde crud grâul mă calcă-n picioare ochi de zori să ridice îmbrăţişarea mea le vrea îmbrăcate în alb stele ne-nfruntă să-şi scrie destinul nu mă mai cert pentru nimeni mi se-ntâmplă să tac sau întreb ai uitat că lumea ne doare

Dan Petruț Camui

sfârşitul lumii

de obicei, terminăm pe la miezul nopţii. un local la şosea unde vin artişti şi ambasadori alături de turişti însoţiţi de femei care numără bani ; odată, un italian, i-a dat portofelul celei care-l însoţea, să aleagă; aia, precis, a vrut să-i demonstreze ce grijă are de banii lui , aşa că, a început să scoată dintre cele mai mici; am lăsat-o să-şi facă plăcerea, iar când am considerat, am oprit-o: ce faci, fă? [profitam că italianul, în afară de bani, nu cunoştea nici expresia respectivă], crezi că plecăm acasă cu tramvaiul ? de aici, preiau eu; l-am învăţat pe Michelangelo ce înseamnă conceptul de recunoaştere a schimbului cultural la care tocmai luase parte. i-am spus: ţările noastre sunt prietene, ce înseamnă trei sute de euro între noi? chestia asta mă face să-mi amintesc de o altă întâmplare reală, că nu povestim ca Florin Piersic deşi, dacă mă gândesc bine, primul meu spectacol a fost cu el prin ‘87-‘88 la Sala Dalles, încă mai am afişul, nu pentru Florin, pentru Julieta Szönyi, frumoasă fată, ei, nu vă gândiţi, doar că ea este “geniul” meu... aşaa, cum scriam, mi-am amintit de o întâmplare petrecută anul trecut; cântam undeva, într-o zonă crepusculară, prin Crângaşi ( acolo nu prea se rătăcesc îngerii); la o masă, treizeci de etnici dispuşi oriental, unul dintre ei vine la mine: fii atent, uite, ăla, Sandu îi zice, şi-a aruncat nevasta pe geam. dacă nu vrei să vă arunce şi pe voi, nu-i pomeni de femei, vezi şi tu, cântă-i de dor (aşa zic spoitorii, nu de ascultare, de dor); eu o să dau bani pentru el, el o să dea pentru mine şi, la sfârşit, îmi faci parte. unii cred că ăştia ascultă numai manele. ori sunt proşti, ori habar n-au câte poate să înţeleagă un ţigan dintr-o poezie; de exemplu, Ion, că aşa-l cheamă, mă pune să-i cânt piesa lui Liviu Tudan, “Crăciun însângerat”… nu ştiţi ce mare plăcere este să arunci bani pe lăutari, e un concept biblic: “ mai ferice să dai decât să primeşti”. parcă nu-ţi vine să te mai opreşti. tu arunci ce alţii nici măcar nu le-ar ajunge viaţa doar să numere, exemplu: ăsta, Ion, intră în cârciumă, bagă mâna sub haina Cristiano di Mano, scoate un teanc de hârtii albastre şi se dezlănţuie-n binecuvântări. ţine cu stânga, şi cu dreapta începe să tragă, parcă ar împărţi cărţi de joc; nu se mai stăpâneşte, lumea este în delir, iar 54

Cenușă albastră când simte că trebuie să încheie, o face dramatic, ridică pachetul şi aruncă deasupra noastră o ninsoare din care nu te-ai mai sătura să faci bulgări sau, de ce nu, oameni de zăpadă; nuu, avem fani! ei fac treaba murdară, adună de pe jos, noi cântăm cu încredere. ce, nu sunt ai noştri?! a mers aşa până la pauză; ne-am retras la masa noastră să numărăm. Turcu’ stătea pe scaun. el îi ţinea, că avea o obsesie: ori nu calculez bine, ori trăiesc cu nevastă-sa … “blondul nereuşit”, în spate, aştepta. Turcu’ nu l-a simţit. erau vreo zece salarii bune. vezi că trebuie să-i dăm şi lu’ nea, dar el se uita la mine: ce, a cântat cu noi, lasă Ovidiule îi dai şi lui acolo să-şi ia o sticlă de vin. la fel ca personajul din romanul cu acelaşi nume, Ion face un gest disperat, ia banii, eu zic: să vezi că vrea să-i sărute, de unde?! daa!?, lasă că vă dau eu să vă luaţi o sticlă… ba nu, două, că sunteţi doi, să nu vă certaţi! şi ne-a lăsat săraci. şi muţi! realizezi ce-a însemnat asta pentru noi!? cum îţi spuneam, terminăm pe la miezul nopţii, eu vin cu maşina, deci trebuie săl duc pe Turcu’ acasă. stă undeva pe Rahova, lângă bursă. nu bursa de mărfuri, bursa lăutarilor. trecem pe la Gară. este o cofetărie, luăm prăjituri, eu nu mănânc, mama, cât de târziu ar fi, chiar şi-acum pierde nopţile pentru mine să-i povestesc, plescăie, ascultă şi îmi spune părerea despre ultima femeie pe care iam adus-o: niciuna nu-i place, întotdeauna asta de-acum este mai rea decât cea dinainte. se face aproape ziuă, şi îmi vine starea aceea de surescitare, era să scriu Shurexcitare, e un dualism, deşi nu e scris ca Austro-Ungaria, hai să fac aşa ca voi, Shure-excitare; să înţeleagă şi cei din afara fenomenului: Shure este un microfon, dacă şi la excitare vă trebuie explicaţii sunteţi în afara vieţii; plec să-mi iau un taxi; nu am băut, dar în locul unde merg este bine să nu ai prea multe valori asupra ta; îi spun şoferului strada cu rezonanţă istorică, ăsta nu pricepe. nu întreb, îmi dau seama, e moldovean şi numai la ei revoluţia de la ‘48 a ţinut două zile, cine să gândească mai mult!?, zic: frate, n-ai auzit de războiul de independenţă, du-mă pe Griviţa! da’ el, hâtru: domn’e, eu sunt născut mai încoace, v-am văzut aşa hotărât şi am crezut că-mi ordonaţi să trec Prutul… hai măria ta că nu avem timp de istorie, poate să o facem deşi nu eşti Stelian Neagoe (‘trăiţi, dom’ profesor) numai el , prin turnee, mă punea să-i vând cărţile: făceam un stand şi când lumea întreba ce preţ are “Marea Unire a românilor în izvoare narative”, spuneam: cât un kg de brânză, cine nu mănâncă!? în fine, îi dau adresa: la Verge Venus, aici nu am pretenţii, de unde să o ştie, că asta e ca Dumnezeu: toată lumea a auzit de ea, dar nimeni n-a văzut-o! intru în locul plin de viespi, în roşu, esenţe din beţişoare de-alea care-ţi iau şi ce mai credeai că sunt minţile tale, şi acced ; pe mine mă primeşte, păi te cred, la cât mă 55

Dan Petruț Camui costă minutul de consiliere nu-mi fac probleme; zeiţa are clasă, este o umbră, un fascicul halucinant cu proiecţii mov, pluteşte cu sânul ieşit dintr-o pictură de Botticelli, adică pânza în care vine înfăşurată, şi când îmi atinge umărul, mă învârtesc la fel ca pământul, nu ştiu viteza dar ştiu înclinaţia, vreo 22-24 grade, cred că mă duc grămadă, aveţi noroc, dacă s-ar lua după mine aţi rămâne fără anotimpuri… îşi desface părul insinuant, nu se uită la bani, îmi prinde urechea cu limba şopteşte în timp ce eu mă trezesc din moarte: “vrei să te învăţ să iubeşti ... tridimensional?” a fost rândul meu să-i dau ritornela: vreau, dar ştii ce-mi trebuie pentru asta? s-a gândit şi mi-a zis: nu ştiu, ce fată-ţi place!? nu vreau nici una frumoasă, nici urâta, nici una tânără sau matură, nu-mi trebuie nici măcar o fecioară. dă-mi, dacă ai, cea mai tristă femeie din lume. ai aşa ceva pe aici... în afară de tine!?

Cenușă albastră

aducerea morţii

ca să înţelegi trebuie să ţii vântul aproape de tine cineva respiră prea mult asculţi clarinetul alb ca un abur frunze se-ntorc din copaci este toamnă anotimp de cules noaptea sau ziua când ne întoarcem la început eu nu mă târăsc prin ţărână ştiu să vorbesc despre lucruri în care nu cred tot ce fac se transformă-n poveste bărbatul pe care-l doreşti este un cuceritor daca vrei să-l seduci îţi ia timp învaţă-l tristeţea doar aşa va fi slab să te poarte la gât scoică de aur tăiată cu fildeş iubeşte-l ca şi cum l-ai trădat doar o dată e destul de naiv să te-mpace nu poate naşte dacă-i faci urmaşi o să-l seducă miracolul mincinos al dragostei tale deghizată în mamă “femeia a văzut că pomul era de dorit ….” nici un muşchi inima ei ascultătoare nu ştia să tresară doar privea din ce în ce mai atent înspre un dumnezeu şi-a întrebat îmi vorbeşti despre cel mai puternic om din lume dezgustător câtă prostie eşti prea tânără sa fii numită zeiţă i-am şuierat 57

Dan Petruț Camui nu ţine minte vorbim despre cel mai singur om din lume să-nţelegi vântul respiră cu plămânii bolnavi copaci fibrozaţi expectorează frunze de zgură doi heruvimi se rotesc într-un dans alb clarinetul duios şi rar mazel tov

Cenușă albastră

surghiun

mi-ai spus înainte să mă trezesc negru este culoarea din care moartea încearcă să fure amintiri despre oameni pentru cei care ştiu să găsească sărutul tău aceeaşi măsură gura mea reflectă aerul expirat de atâţia nori sprijini bărbia zilei cu mâini legate la spate sunt om în ochii unui curcubeu nu mă îndrăgostesc de culori

Dan Petruț Camui

femeie de iarnă

ce vieţi nu-ţi ajung? din atâtea dureri fugim sub o stea rătăcită, pe semne nu vreau să mi-l creşti învăţat cu poveri, e prea mic, nu-l vezi? cât o iesle de lemne! mă cert doar: tocmeşte-i alai! ca de nuntă l-ai vrut pregătit pentru moarte. pribeag mi-e sufletul greu... mi-e doar om! şi se-ncruntă că trebuie-acum să-i păzească la steag. dar poate se-ntâmplă cumva să-ţi trăiască. de tine mi-e milă şi simt că ţi-e greu să fii doar femeie şi gata să nască, în seara de iarnă când nu-i niciun zeu să-ţi caute vraci sau o moaşă bătrână. de-ar pune sub tine vreun fân... fără rost, cu fruntea plecată, cu traista pe-o mână, eu ce să-ţi spun, Doamne, că sunt doar un prost ce nu vrea să-şi vadă femeia că moare, sau fiul, cu spini îndesaţi peste cap?! nu cred să te superi că-ntreb, nu te doare pe-acolo, prin cer, mai trăieşte vreun ţap să-l pui să se-ncurce, în rugi, pe la munte să-i calc? şi desculţ nu-ţi voi spune că nu, doar nu-i da coroana de sânge! pe frunte, nu vreau să şi-o pună, nu vreau, pune-o tu! nu ştii câtă ciudă am azi pe străinii ce vin cu uleiuri şi tu încă gemi... ascunde-l de îngeri, aduc eu ciulinii să-i punem deasupra să nu te mai temi. 60

Cenușă albastră nu-mi spui şi nu ştiu cine-ar vrea să ne mintă?! durerea şi viaţa grăbesc timpul tău. mi-e inima însăşi un foc ce mă-ncântă să mor împreună cu el sau... mai rău, să bântui păduri, singuratic. ţin ură! nu vreau să-i speli trupul, fereşte-l de zori! de ce-mi ştergi sărutul? mai lasă-l pe gură, e sufletul meu prins... de câteva ori, în seara de iarnă, şi tu, dumnezeie, mă-ntrebi: tot nu vrei să-i împarţi untdelemn? de te-ai răzgândi! poate-o stea ce scânteie n-ai vrea, Dumnezeu, să-ţi trimită un semn?!

Dan Petruț Camui

a doua oară ziua a şasea

nimeni nu ştie pe cine iubesc învăţ să uit oameni împăturesc foarte repede noaptea o frontieră de soartă fâşie arată cu îngeri în termen nu se uită dacă o trec uneori pot să zbor cu aripa frântă ţin aproape umărul de care mă sprijin niciodată nu ajung timpul în faţă un spectacol de magi să apară stele pe cer aici s-a născut Dumnezeu cel mai sfânt loc din lume o iesle conştiinţa mea are febră spirale de frunze degajă un miros vertical vântul strigă ca şi cum ar cunoaşte un vulcan mocirlos nu pot să respir dar uite că fumeg printr-un tunel de copaci nu mai văd ziua impersonal locul acesta în care nu am ce să caut sunt un străin şi mi-e frică de mine nu recunosc nicio culoare în jur o pendulă mă bate pe spate atât de exact parcă simte cum fug 62

Cenușă albastră închid atrii să nu intre şi-n inimă frigul planează ceva fără zgomot unde temporale se transformă în spirit nu vreau să mă-ntorc o bufniţă scapă de moarte un crin otrăvit pe sufletul meu nu este bine omul să fie singur daţi-i o umbră să stea lângă El mă scaldă ape de luni împăiate copaci somnambuli rătăcesc până-n cer cum eram la-nceput aceea nu este a mea şi mă-ncurcă eu merg ca un om ce nu are nimic de pierdut tot am zis o să dorm ceva îmi lipseşte

Dan Petruț Camui

şase ore până la ziuă

un tigru amur poartă noaptea machiată în dungi însuşite lasciv cu galben pe spate minte universal momentul sinaitic grăbind veşnicia genomul rescrie percepţii epigenetic sclavi sau stăpâni tragem concluzii schimbăm principii corbi vulgari ne aleargă în cerc calendare mincinoase ascund sensul că suntem asemenea unei structuri cristaline iubirea mitologic ceasul morţii fixează limba unei conştiinţe tribale unge profeţi dintre cei ce nu uită nimic nici credinţă nici ură sau tot ce are lumea nevoie să meargă mai departe un călăreţ fără cap cu mâinile hamuri târăşte după el apocaliptic steaua nordului pe-o răscruce de umbre se roagă să vin doar pe nori cezari aşteaptă convinşi că voi trăi pentru ei coridoare de ceaţă aripile şoimului meu îi place să balanseze timpul în epoci date cu bronz săgeţi energetice aruncă pietre spre noi perechea lui ancestrală îi poartă de grijă îndepărtează primejdii urcă-n copaci se prinde de streşini merge în poante pe cabluri legate la stâlpi adulmecă-n aer şi nu percepe vibraţii 64

Cenușă albastră atrag lumina născută din fum nimicul ce-ar putea să-l oprească nu-i spui frigul sau arşiţa ce simţi mai întâi totul depinde de cine învaţă sinapse să alerge mai mult şi desculţe pământul dintr-odată e sfânt unii încă nu ştiu ce sfârşit au trecut ce început le trebuie-n spate transfiguraţi ne zgâim către cer privirile oarbe îngeri într-un mediu închis amniotic luna trage de mări să-şi apere faţa cu mâna pe-un greier nu se-aude nimic împrejur căldura transmite emoţii ziua tremură-n case zgâriate de fulgi stau sub vânt şi aştept un desen pe asfalt schimbă destine oxigenul eliberat între ape poţi să-l trezeşti dimineaţa dezleg permafrostul ca pe un câine din lanţ atât de romantic îl simt când pronunţi nemurirea un spectacol de îngeri ireal şi profund fiii voştri vor avea viziuni iar copiii vise eu am văzut un tigru amur înspre munţi profet nu se ia după vulturi când se-ntoarce acasă nu am nicio frică în faţa Lui să ajung poate doar că n-ajung

Dan Petruț Camui

și fluturi și molii

la început ești un tiv de noapte liliac primitiv în tavan să cuprindă un gol agățat între noi cu aripi din zahăr brun nerafinat de ajuns până la tos mă atingi ilegal cu mirosul de mosc transformat în polen maroniu te amesteci cu principii și dogme celeste dezbraci de orice reținere gustul de caramel din merele coapte privesc în față o vitrină de bar întinși pe blănuri cu miei confundăm cerul scormonit de copite înroșite desenăm alte trupuri îndrăgostim la întuneric nu mai contează o molie n-am știut că ești înger

Cenușă albastră

osculum basium savolium

numai dragostea mea pentru tine se încăpăţânează tânără să-mi întindă cuvinte în cursă mă prind sensuri de parcă ştiu să-ţi citesc în suflet mi-ajung femei îmbrăcate sărac două ursitoare de viaţă eresuri le-ai trimis prea aproape una de alta ca mâini ce pot despărţi părul tău înmuiat ulei parfumat din egipt mi-ai cerut să-ţi las haina mea lungă decor pentru visele tale prăbuşite-n cascadă câţi morţi să mai număr ştiu că trăiesc sărută-mă nu-mi da morfină voi supravieţui atacului tău colindat de fluturi pe limbă nu vreau îndrăgostiţi norocoşi

Dan Petruț Camui

oglinzi

ştiu când adorm obsesiv felul în care mă vrei să-ţi ghicesc într-o apă adâncă mintea mea ascultă de umbre o privire de-a ta mă sărută-n ascuns buzele noastre nu vor să respire îmi ajungi şi visez nemişcat să nu-ţi iei înapoi sânii unghiuri de păsări speriate zvâcnesc într-un gest senzual [te] muşc dintr-un măr cu otravă iubirea mijlocul nopţii aşteaptă sufletul tău încruntat pentru mine

Cenușă albastră

poduri cu fân

într-o zi, vei dori să mă-ntrebi: tu iubeşti? poate chiar mai curând decât crezi. pentru mine vei deschide şi cărţi. de ghicit. de poveşti. ţin un pod plin cu fân să-ţi răspundă mai bine. ce te faci, ce-ţi doreşti, dacă n-o să-ţi trezească vântul firul de păr încă-ţi scutură gol trupul-floare şi-un măr din ninsoarea cerească pentru care mă cerţi că-i tot dau rotocol... într-o zi, undeva, ai să-l simţi şi-o să ceară dezlegare la noi. vezi, mă-ncurc de-un cuvânt ce tot stă-n urma ta, dor şi el prima oară, aşteptând să nu vrei să-l îngropi în pământ. şi, de ce te fereşti, ca de-un fulg, să mai fie? ai mai vrea să-l păstrezi, dar te-ntrebi: să-l arunc? nimeni, însă, nu-l vrea, nu-înţelegi? cine ştie că-l adormi legănat, pe genunchi, ca pe-un prunc?! tu, iubito, nu cred. chiar şi lumea e-o scoarţă, cineva poate-a vrut s-o doreşti vinovată. rătăcim, rând pe rând, un sărut pus pe harţă, nu mai ştiu. Dumnezeu ne-ar mai face o dată!? într-o zi, vei dori să mă-ntrebi: tu iubeşti? fânul, poate, din păr va răspunde: ghiceşti?

Dan Petruț Camui

fuga din egipt

îmi place să-mi las părul mai lung muşc din el ori de câte ori întâlnesc o femeie ştiu ce înseamnă să fie umbrită de-un trântor boem cu inima plină de cicatrici în sensul acelor de ceasornic îmi dau de gândit nu vreau să muncesc îmi ajunge sunt sfânt nu împart nevasta aproapelui mi-a trezit curiozitatea de fluture privirea ei mă descarcă electric azotul din coapse tras de o pasăre explodează în faţă palma stângă vorbeşte cu nordul să-i las piramida cu vârful tăiat împrejur va coborî orion după umbră îl simt mi-e urât că alerg înaintea carului său poporul meu piere din lipsă de sânge piatra asta pe care m-aţi pus începe să fiarbă curând apele vor fi pline de fum dacă este cineva împotrivă să spună acum sau să tacă pentru vecie e vorba de mine şi nevasta aproapelui nici unul dintre ei nu are de gând să-mi spele păcate grea vorbă are şi zeul ăsta al vostru iubeşte-l ca pe tine însuţi 70

Cenușă albastră

pentru mine vântul

pentru mine vântul nu mai bate, fugi de mine, moarte, vreau să-ţi vând dorul ăsta atârnat de spate, poartă-l tu măcar o dată-n gând. hai să vezi cum e urât să-ţi şadă şi că poţi muri de grija lui, nici femeia mea nu vrea să creadă n-ai să-l poți lăsa nici tu oricui. nu-i copil să ceară de mâncare sau vreun bogătan râzând sătul, doar se plânge, niciodată n-are linişte că e iubit destul. vezi tu, cum se-ntâmplă tot nu-i bine, nici când plâng, dar nici dacă nu plâng. undeva, mai cred, şi pentru mine cineva priveşte-n zare lung. nu mai vreau să-i scriu despre iubire. n-am crezut în ea. ce-aş fi găsit ? altă gelozie, amăgire... pentru ce să-l mint la nesfârşit ? vântul pentru mine nu mai bate, stă şi-aşteaptă, ca un om de rând, dorul meu ce doarme dus pe spate, să-l trezesc, de-ar zice cum şi când?!

Dan Petruț Camui

le vent le cri

vântul mişcă pereţi ce împart în câteva zile inima ta ca şi cum le-ai fi trăit doar cu mine ştii ceva şi nu-mi spui doar aşa să te-aud îţi place umpli sertare cu poze noaptea pe străzi îmi vorbesc şi eu tac ascultă un joc de chibrituri mâinile noastre înalţă zmeie de lumină dai norii la o parte să vezi ţi-am trimis forme de fluturi sărutul ne strânge cenuşa rămasă din vise ţinute în pod la uscat un om cu mâna la frunte streaşină îl plouă cu gânduri funii aproape îngeri se spânzură-n doi pentru tine mi-am dat jumătate din viaţă pânzele pe care trebuia să le umflu un sfert dintre păsări se rugau să nu bat se îndrăgostesc si mă ţin de vorbă până obosesc nu mai strig cerul din picioarele mele se strânge nisipul n-am cui să-l 72

Cenușă albastră arunc în faţă ninsoarea barieră lăsată să o spulbere-n sus vântul roşu suflă degeaba tu spui că-i prea ieftin

Dan Petruț Camui

voi ăştia

a trebuit să plătesc pentru fiecare prieten m-a chemat să-l îngrop cel mai scump m-a costat sărutul iubitei niciodată nu mi-am luat înapoi răsuflarea poate îmi trece prin minte ideea de moarte-ntr-un stol fluieră dragostea ta n-a avut curaj să se-apropie singură într-un castel sparg oglinzi nicio zi nu se îndepărtează de noapte câtă lumină mi-am strâns în cămaşă de noapte luna pândeşte din râu cai ţesălaţi bat din picioare un şarpe nu vreau să vorbesc mai ales cu voi ăştia oamenii

Cenușă albastră

cel ce-ţi doreşti

cine-mi spune şi mie dacă ştii să iubeşti? dacă!? ştii să-ţi arăți pieptul? mâinile mele, de geloase ce sunt, trec hotare cereşti să te-aducă-napoi c-un harapnic de stele. cine-mi spune şi mie dacă poţi să te cerţi pentru tot ce-ai păstrat, viaţa mea? o fereastră, de-aş putea s-o trântesc peste diavoli incerţi, haide-n rai să-ţi ghicesc, soarta, boltă albastră! cine-ar vrea să mă-ntorc de la moarte, ca om ce şi-a pus întrebări? la răspântii de veacuri stau şi regi în genunchi. vinovaţi, de un pom, căutăm amândoi vorbe rare de leacuri cine-mi spune să plâng, poate nu te iubesc? undeva-n somnul meu cresc cireşe necoapte, chemă-ţi ulii şi câini, de iubiri te păzesc într-un chip imprimat pe un giulgiu de noapte. cine-ar vrea să nu ştiu despre tine mereu? răsucesc un pumnal cu tăişul de mosc. orice-aş face în cer, orice-aş vrea Dumnezeu, pentru tine mă iartă când îi strig: nu-l cunosc! spune-mi, astăzi, de vrei să te-nvăţ să iubeşti! tot ce vreau să-ţi arăt, uite, zilele mele sunt hotarele noastre. tu chiar nu bănuieşti? eu sunt cel ce-ţi doreşti: un harapnic de stele!

Dan Petruț Camui

păsări de vorbă

de obicei stau pe scări cu spatele sprijinit de o uşă nu deschide nimic îmi ţin capul în mâini şi privesc în gol omul nu are ce pierde un suflet mi-a strâns între uşi rugăciunea de-o zi frigul nu mai cunoaşte păsări trecute prin viaţă vin să-mi ciugulească pe haine se bagă sub piele ascultă inima mea nu se plânge de nimeni întreb are voie să cânte somnul greu ca un mort îmi acoperă mintea nu-mi pasă de lume sunt orb şi timpul mi-l petrec încă singur ce frumoasă pasăre albă rostogoleşte pe umăr poveşti din ţările calde îmi plouă în gură forma ei risipeşte frigul după uşa care nu pecetluieşte nimic aud cearta pe sufletul meu aliniat după ele împerechează nordul spre casă o umbră în gol omul ştie va trece încet foarte singur de moarte şi greu

Cenușă albastră

ultima femeie

floare de vâsc închin patru colţuri de turte sărate din apă mâinile tale frământă capul unei fete ce doarme mă lovesc frunze nu-mi place gustul pământului ţi-am spus de câte ori mi-ai cerut un sărut miroase a viaţă leagă-mi semnul plin de veşnicie la gât resemnat că visez sunt primul învăţat să nu le mai creadă nu este niciun câine sălbatic aproape şi nu plâng nici eu vântul auzi izbeşte-n vocale cum să mă-nchin să nu te doresc femeie aproapelui meu

Dan Petruț Camui

lumina lunii

nu vreau să fii frumoasă, doar să-mi placi. când te-nfăşor pe-un voal de in subţire, ne ţine-n cer prea născător de maci sărutul meu ce nu-şi mai vine-n fire. nu vreau să fii frumoasă, vreau să-mi ierţi iubirea care-nvinge, cu-ndrăzneală, metempsihoze grele sub coperţi nerepetând destine de cerneală. nu vreau să fugi, ba dimpotrivă, vreau s-adormi visând un zeu ce îţi dezgroapă din coasta lumii ziua-n care beau neînceput adâncul tău de apă când mă cuprinde-n braţe printr-un geam deschis la cer de-o arcă pământească. mă caut tot prin suflet, ştiu că am un vânt schimbat în om să te iubească, primind un semn despărţitor de lumi refugiaţi cu prăbuşiri de-apoi îndrăgostiţii veşnici şi postumi, în ţara cerşetorilor de ploi. nu vreau să fii frumoasă, doar că-mi placi cu umbra ta de in curat, subţire, păstrează-mi sfântă vinerea. de maci, sărutul meu doar nu-şi mai vine-n fire...

Cenușă albastră

parfum de femeie

nu sunt sigur mă doare să închid ochii de buzele tale sâmburi de nuci verzi tai cu vârful te desface-n jumătăţi curiozitatea unui sărut trece podul peste timp de mâini care ţi-au închinat trupul ar şterge mirosul amprenta lui biologică oamenii ştiu umbrele noastre pe moarte refuză să mai iasă când împărţim între noi amintiri de veghe în iluzii îmi dau senzaţia de nu suntem singuri când îmi atingi buzele ţi-ar vorbi prin ele sufletul aud să treacă de la mine talita kumi cu un sărut ce dislocă gheţari de instincte topiţi în progresie geometrică idei ce vin din trecut îţi spuneam nu sunt sigur ce doare mai mult puterea unui cuvânt ce-mi aminteşte gustul gustul sălbatic şi crud de femeie îndrăgostită de copil de măceşe dă-mi să mănânc

Dan Petruț Camui

pătratul zilei

tatăl meu m-a dus la şcoala de copii care nu ştiu să râdă n-a vrut să mă înscrie zicea că voi muri înainte să fii tânăr mi-a promis voi scăpa de lucruri care mă fac să pierd caii nopţii pe vânturi albastre păscând munţi de îngeri ţin minte pentru mama nu-i spunea nimic nu o îndupleca să mă lase să plâng nu ştiam ce va simţi după frigul din ea îmi ştergea ochii spunea aşa e bine n-o să ne mai vedem niciodată va trebui să cunoşti oameni uitaţi de părinţi nu greşesc după mintea mea tata îmi voia binele cum ştia tatăl lui care l-a furat într-o noapte să nu superi zeul fără minciuni i-a spus cu mâna pe frunte cufundat în iordan tatăl tatălui meu cobora lemne pentru masa de seară focul în inima mea încălzeşte înainte să întreb unde-i ţapul ce-mi ţine locul pentru a treia oară tatăl meu îngropând şapte ani de blesteme de mâine vom fi şi mai liberi 80

Cenușă albastră

intrinsec

fiecare zi trăiesc mai mult decât tine îmi fac griji din dragoste gândesc la câte şi mai câte ţigări avem de fumat mă apucă un dor să-ţi dau ocol să-ţi fiu singur bat străzile noaptea pe casele în mov plăcuţe comemorative aici cineva a făcut nişte chestii cu mâna întinsă ziua de mâine să-ţi scoată măseaua de minte gustul uscat de opium în fiecare curte latră un câine fiecare casă omoară un om mă ceartă de ce îl arde soarele mai mult decât mine cine poate să râdă să plângă aici trebuia să mă refer la sex subînţelegeţi sufăr de tulburări de comportament sentimental scrie chiar aşa doctore poate scap de moarte mă gândesc viaţă cât de dragă-mi eşti mare prostie cineva sa iubească o fotografie urâtă e în stare prietenul meu poetul vine să mă înjure pentru cine-o vrea să şi-o ia nu văd are figura aia de gladiator îndrăgostit de poate să ţină minte somewhere over the rainbow în deşert începe geneza scrisă de mine toată lumea nu-mi trebuie nu mă abat la stânga sau dreapta alege în ce mână presimţirea morţii îmi dă fiori ca un secret din orient vreau să-mi 81

Dan Petruț Camui amintesc poveştile voastre femei fără trecut să ne plictisim împreună

Cenușă albastră

grâul lui avraam

după cum vă spuneam despre pora ţăranul meu preferat care fură de la dumnezeu iarna din pădurile lumii a venit primăvara şi visează mai puţin pentru el munca e starea de veghe care l-a ţinut în viaţă pământul său este raiul lui iahve îl iubeşte la fel de mult şi îl lucrează ca adam prima oară cu durerea neîncepută a omului care nu mai fusese flămând el este cel pe care îl găsesc îngerii mereu dormind pe câmp cu mâna sub cap învelit cu haina pestriţă a lui iosif merge în mijlocul nopţii în mijlocul pădurii cu pelerina pe ea nimeni nu se atinge de el când sapă în pământ cu grijă singur fără nici un ajutor astfel încât să nu-l rănească nu se vede că a început să umble aplecat îşi trage puterea din mirosul tare părinţii lui îl hrănesc ca pe cel mai mic dintre copii el este mezinul lumii iar speranţa într-o recoltă mai bună îl face să plângă de fericirea pe care i-o dă aşteptarea sigură credinţa ştie că până la toamnă nu va muri grâul pe care îl pune niciun rău nu-l va ajunge 83

Dan Petruț Camui doar apa îşi face loc acolo fără să-l trezească strigând în sufletul ei după el avram când i-a luat fiul cel mai mic dintre ei la ce-ţi trebuie doamne n-ai destui în cer dar el nu aude supărarea ei de mamă fără copil ştie că va răsări în curând şi va trebui să-l culeagă fără să se mânie când vor veni alţii să-l fure ştie să lase marginile neculese cum dumnezeu îi lasă lemne să se încălzească oftează la ceilalţi sara când s-a certat cu el fiul ce risipeşte grâul pentru oameni un prâslea iubit de toată lumea ţăranul pe care nici dumnezeu nu se supără că trebuie să-i schimbe numele

Cenușă albastră

alergătorul

după fiecare noapte cu tine mi se pare că ninge peste tot scări în timp ce mă îmbrac fără să mă uite unde calc de şaptezeci de ori câte şapte plăcerea ta ţine să-mi porţi cămaşa până la partea cu au trăit fericiţi ştiai h-ul trebuie să aibă douăzeci de centimetri să-ţi fie greu să uiţi atât mă ţii în oglindă să te scap de dragoste pisică sălbatică nu-ţi mai scuturi de apă privirea scapă ieşirea sufletul pleacă primul de obicei nu mă scol până nu e gata cafeaua de obicei ascund ţigări prin casă de obicei la îndemână în drum spre sala de mese în cuier după tablouri în pantofii pe care nu-i port îmi place să fumez aşa numărând de la prima treaptă până la scaunul meu cu faţă de om într-un lac niciodată nu lăsăm privirile 85

Dan Petruț Camui ce carte îţi place în afară de noi picior peste picior gata de plecare uneori stau nemişcat din cauza unor lovituri care nu vor să-mi dea drumul amintirile îndepărtate le-am făcut traiectorii pe care alerg nu sunt elipse cine spune că trebuie să copiez pe cineva mi-a adus un palmier vorbeşte în somn zice că se ceartă cu dumnezeu eu ştiu îi este frică de păsări de-aia nu vrea să fie luat pe nepregătite se uită în vânt ca într-o oglindă nu vrea să mă despartă de tine doar îşi îndreaptă umbra suliţă în direcţia scărilor care nu urcă mereu suflete pleacă tu primul

Cenușă albastră

lemnele lui Dumnezeu

pora este ţăranul meu preferat un fel de moromete mai de la munte pentru care viaţa pare o claie de fân dusă într-un car pe care-l trage cu spaimă să nu-l prindă moartea pe drumul spre casă dimineaţa răsuflă uşurat că trăieşte rădăcina mea din pământ am crescut pe lângă el de-aia stăm nopţile fără să vorbim ce-a avut să-mi spună s-a întâmplat mai de mult când mă lua cu el să strângem lemne pentru iarnă nu-s ale oamenilor furăm de la dumnezeu să facem foc zice şi aduce din ele stăm cu mâinile-ntinse şi mă visez în peşterile de la hamangia priveşte cu mâna la tâmple lângă femeia lui care le ţine pe genunchi mai friguroasă simte nevoia să şi-i încălzească eu nu mă văd sunt cel care-i ciopleşte dacă-mi ţii palmele simţi vibraţia făcând timpul să tremure şlefuind piatra ca şi atunci nu trebuie să vorbească ştiu după cum se uită în ochii mei când vrea să mai pun lemne şi nu mai sunt sigur în ce timp arde focul ăsta mi-e frică să nu se mişte să mă trezesc şi de-atunci am grijă să ardă mereu aşa m-a surprins veşnicia privindu-l când tace 87

Dan Petruț Camui ca acum în iarna asta nefirească nu-l mai las să se stingă şi el aprinde stele în cer ca să ştim că nu e supărat că de câteva mii de ani furăm din pădurile lumii cu braţul lemnele lui pora este strămoşul pe care îl ştiu ţăranul preferat de dumnezeu singurul care mai trăieşte

Cenușă albastră

la cules de îngeri

când, la cules de îngeri, de dumnezeu mă ţin, nu ştiu, mirosul lor ţi-a mai rămas pe spate? se dezveleşte ziua într-un sărut de crin pe care-l împărţim cu luna, jumătate. deasupra noastră stele învolburează-n mare atâtea despărţiri de noaptea ce-o pitesc în braţe de statui ce s-ar preface-n sare când diavolii mai tineri în cer se hârjonesc. şi mergem, hăt, departe de sorţi şi de genune. prin faţa morţii, anii înzăpezesc prea lent. iubeşte-mă şi plânge-mi pe umăr, nu îmi spune că firul vieţii noastre se naşte violent

când orologii-l sună pe Dumnezeu din carte, bătând chemare scurtă. ameţitoare strângeri de-mbrăţişări de păsări de care n-avem parte... să mergem, este timpul să ne întoarcem îngeri!

Dan Petruț Camui

contemporani cu iuda. fila1

era ca în chestia aia a lui orwell: cine stăpâneşte trecutul, stăpâneşte viitorul, şi cine stăpâneşte prezentul, stăpâneşte trecutul. şi m-am folosit de ocazia de a răsfoi un dosar al unui fost deţinut politic, să văd dacă, într-adevăr, trecutul poate deveni imprevizibil aşa cum credea el, având în vedere, speram eu, că stăpânesc destul de bine prezentul, astfel încât să pot schimba ceva din trecut, în sensul că semnificaţiile întâmplărilor de-atunci să ne facă, de exemplu, mai buni sau să ne ferească de aceleaşi greşeli. de fapt, toată această imixtiune a mea în treburile istoriei se datora unei curiozităţi omeneşti despre care orwell nu ne spune nimic. era prin cincizeci şi patru. primăvara. tipul fusese arestat pentru instigare publică. dintr-o întâmplare care nu are nicio legătură cu fatalitatea, mi-a căzut în mână dosarul acestui tânăr de vreo douăzeci şi unu de ani, student la teatru, în timişoara sau cluj parcă, şi, dintr-o inspiraţie hamletiană, am început să caut în frunzele gălbejite ale acelor pagini pătate de-a lungul timpului. să nu vă închipuiţi că erau pete de cafea, nu. erau grăsimi de pe degete, ştiţi, când le bagi în gură să ţi le umezeşti ca să poţi da foile mai departe. pot să vă spun şi cine a făcut-o dacă mă uit pe semnătură. 90

Cenușă albastră a, da uite, un judecător militar. ăştia, înainte de-a te condamna, îşi băgau mâinile în gură să caute articole potrivite cu încadrarea pe care ţi-o dădeau, adică: pentru o sentinţă de şase luni le ţineau trei secunde, pentru una mai mare, putea să dureze mai mult; dacă aveai ghinionul s-o ducă la nas, erai pierdut, nu te mai scăpa nici dumnezeu! el primise opt ani! mi-a atras atenţia şi procesul-verbal privind averea banditului duşmanului de clasă, aşa cum văd că erau numiţi. spicuiesc la întâmplare: 1) una pereche pantaloni albi uzaţi; 2) una pereche pantofi de antilopă uzaţi cu talpa ruptă: 3) una bucată trenci kaki, ştiţi deja, uzată, căptuşeala ruptă. şi, mă rog, mai erau încă nişte enumerări, unsprezece de toate. şi toate în aceeaşi condiţie, adică uzate, rupte sau, nu, staţi aşa, exista o singură cămaşă albă în stare bună, probabil pentru înmormântare, la fel ca şi christos, ba putem spune că era mai bogat decât acesta care avea doar cămaşa pe el în momentul când l-au arestat gărzile romane. ăia nici nu-l cunoşteau, identificările se făceau prin declaraţiile martorilor, adică venea cineva şi spunea: uite, domne, ăsta e iisus, luaţi-l! şi te luau imediat, nici nu vorbeau cu tine. te înhăţau fără să te-ntrebe, ei ştiau deja cine eşti. ce amprentări? adică da, ştiţi cum procedau, îţi tăiau mâna. pe-aia stângă, în caz de eroare, să nu mori de foame, 91

Dan Petruț Camui să ai cu ce să mai munceşti. te anunţau mai înainte, că poate erai stângaci: vezi că îţi tăiem mâna pentru identificare, pe care vrei? bine, tu nu voiai pe niciuna, doar nu erai prost, şi încercai să-i convingi: păi eu sunt iisus, de ce nu mă credeţi, puţin credincioşilor?! numai că ăştia nu stăteau la discuţie, la fel ca în cincizeci şi patru, ţi-o tăiau şi după, începeau să întrebe: ia uitaţi-vă la mâna asta, a cui e, o recunoaşteţi, că noi ne-am făcut datoria am tăiat-o?! dar şefii vor să ştie de la cine am luat-o. dacă îţi tăiau capul era mai simplu, ţi-l atârnau pe un stâlp de lemn şi nu mai era nevoie să caute ei. se ducea cineva care te cunoştea şi le zicea adevărul: domne, tocmai treceam pe-aici şi l-am văzut pe tata. e cel din stânga, ştiţi cumva ce s-a întâmplat?! că noi de-aseară îl tot căutăm şi-acum, că l-am găsit, vrem şi restul… şi ei te trimiteau să te uiţi mai încolo, unde aveau mai multe, problema era să nu iei unul de femeie, că şi ălora le tăiau capul! îl alegeai pe cel care credeai că se potriveşte. nu, că îţi dădeau voie să-l şi probezi, să vezi dacă sunt de la aceeaşi persoană. după care plăteai! ca în timpurile noastre când îţi ridică maşina de pe stradă, că ai parcat-o aiurea… doar că nu ţi-o atârnă pe un stâlp, în rest e la fel. 92

Cenușă albastră poţi s-o ridici şi pe bucăţi… şi asta era tot. răsuflai uşurat, l-ai găsit!

Dan Petruț Camui

contemporani cu iuda. fila 2

mai văd aici o adeverinţă. asta e ceva de vis, ia ascultaţi aici! Dar, mai întâi, să vă explic. şi, pentru asta, hai să luăm o situaţie ipotetică. o să vedeţi imediat de ce vă dau exemplul ăsta. să zicem că eşti prost, dar eşti un om sincer, până la urmă, prostia nu este o problemă de moralitate. aşa. şi vrei să-ţi scoţi o adeverinţă pentru asta ca să te poţi apăra. nu ştii când te poate apuca şi-i dai unuia cu ceva în cap sau îţi omori nevasta. treaba cu nebunia nu e bună, pot să creadă că te prefaci. în schimb, dacă i-ai convins că eşti prost, n-au ce să-ţi mai facă. bai, ăsta e prost, lăsaţi-l în plata domnului! aici e şpilul. până atunci, îţi faci de cap, dumnezeu nu e foarte grăbit. în schimb, ei se tem. un nebun mai are şi momente de luciditate, dar un prost nu-şi mai revine niciodată. uite ce frumos sună: domne, îmi cer scuze, am dat foc romei. n-am crezut nici eu că o să reuşesc, dar asta e, sunt prost! în faţa acestui argument cine să mai comenteze? te lăsau în pace. de mâine, puteai să te extinzi până la ostia, oricum nu-ţi plăcea acolo, îţi amintea de tiberius, deci, pentru asemenea clipe îţi trebuie! trebuie să te duci la notar, să nu te duci la doctor, că ăla nu te înţelege, cel mult o să încerce chestia aia, efectul placebo, adică să te prostească, deşi cam târziu: eşti deja!

Cenușă albastră crezi că el nu ştie că aşa ceva nu se poate trata? să nu te descurajezi, dacă o să spună că, după el, nu eşti… din câţi ştie, nimeni nu recunoaşte, deci, nu la doctor! notarul, la început, n-o să vrea. o să-ţi zică: hai, domne, fi serios, cum să-ţi dau aşa ceva? ce, eşti prost? aici l-ai prins. şi el a văzut, n-are cum să mai dea înapoi, nici nu-ţi mai trebuie martori… el însuşi ar putea să certifice, dar îţi va cere, aşa că iei pe unul, la fel. să nu cauţi prin vecini că te încurci mai mult. ăştia te cunosc şi nu te poţi baza pe ei. stai, domne, eu am crezut că trebuie să declar că tu eşti persoana cutare sau că ești singurul urmaş în viaţă, cum să zic aşa ceva? mâine te răzgândeşti şi mă înjuri. cum ai putut să spui despre mine lucrul ăsta? mai locuim şi în acelaşi cartier! mă ştie toată lumea, uite, domne, îl vezi pe ăla? părea un om serios, nu mă aşteptam, să vedeţi, m-a făcut prost! aşa că, dacă vrei să găseşti, mergi pur şi simplu pe stradă şi-ţi alegi, n-ar trebui să-ţi fie greu. aşa, după ce găseşti pe cineva la fel, poţi să te duci, că ăsta nu te întreabă nimic, doar e prost, nu? atenţie, că pe adeverinţă nu te poate trece decât pe tine! dacă tovarășul tău vrea şi el, schimbaţi rolurile, tu eşti martor. şi cum vă spuneam, revenind la dosarul acela, am găsit, fiţi atenţi, acea adeverinţă despre care spuneam că certifica precum că, respectivul, citez: 95

Dan Petruț Camui nu poartă nimic compromis asupra lui în afară de el însuşi; păi şi-atunci, fraţilor, de ce l-aţi mai arestat!? dacă tot era evident că omul obţinuse acel act prin care i se adeverea starea, înseamnă că ştiaţi, vă anunţase! el doar a făcut greşeala pe care cel din exemplu nu voia să o repete, şi anume, faptul că n-a vrut să recunoască: da, domne, sunt prost! probabil că cei care îl judecau nu ar mai fi umplut cu pete foile de hârtie, acum trebuiau să vorbească mai mult; băi, prostule, de data asta te iertăm, da’ să nu mai faci! iar el ar fi plecat cu pantofii ăia rupţi şi cu talpa dezlipită sperând ca doar cămaşa lui albă să-l ţină ca şi pe christos până la moarte! aşa este, prostia nu e o problemă de moralitate, dar ne-o poate influenţa. iar curajul de a o recunoaşte poate fi, în cele din urmă, o virtute. acum rămâne să vedem ce-i mai rău: faptul de-a fi sau cel de a nu şti; până atunci, aveţi grijă de voi! chestia aia cu: iubiţi-vă mult poate fi, în afară de compromis, şi prostie. eu vă spun doar: cât puteţi!

Cenușă albastră

excavaţie

am prea multe amintiri pot să mor atâţia oameni aşteaptă să trăiască în mine de azi vor fi mai mulţi cu o imagine cei ce des compun în pământ absorbţia de cultură

Dan Petruț Camui

migraţie

e ultima plecare spre toamna ce mi-ar fi de păsări oarbe-n suflet împerecheate, zarea chiar de mi-ar cere viaţa, din spuma ei de-o zi înfăşurări de vânturi predestinează. marea despică noaptea-n stihuri, înşiruind catarge. prea timpurii emoţii. scăpat de îndoieli, un sentiment de vină pe coasta mea se sparge-n porunci închise-n minte să ne iubim rebeli şi pune-ncet, pe deget, dorinţa mea, atee, ca un simbol de moarte din ceruri. programat, ţi se aprind în noapte priviri de astartee ce-au moştenit migrarea. din cel mai vechi păcat de-i ultima plecare de viaţă, ce mi-ar fi? când simt cum se desprind în congruenţă norii, păstrează-ţi focul veşnic, în fiecare zi să se-ncălzească pune-mi, ca din greşeală, zorii predestinaţi să tragă un dumnezeu din zare. nu te gândi că mori, viseaz-ascultătoare!

Cenușă albastră

care parte e cer

o uşă scârţâie-n somn încerc să-mi amintesc cum eram trestia de măsurat stafii am văzut înainte umbra nu mă ajunge pe scări un câine ros de îndoială fiecare zi să muşte din ea latră şi nu-i dă voie strig să ajungă la mine un braţ de frunze sub el rece mereu mârâie înfundat să treacă poate nu vine degeaba vorbesc străini din alte timpuri mi se-ntâmplă noaptea uşa scârţâie-n somn spectrul eponim de singurătate

Dan Petruț Camui

noaptea liliacului

de cealaltă parte a timpului locuiesc oameni replicaţi arde mocnit un gând nerostit pun peste el din când în când o amintire privirea mea simte vâlvătaia în faţă mirosul lumii otrăvitor ziua ni se topesc umerii scuturăm minţile pomi fără rod într-un mediu ostil umorile inversate genetic cu pasiune sângele agaţă de gât mă înfăşoară pe buze sărută-mă amar muşcă radical şi liber un genom nedescifrat până la tine mi-am păstrat paradisul de fum înţelegerea să nu am pereche conştiinţa nu întreabă ce iubesc nimicul loveşte cu pietre aruncate din ape vântul ascultă tăcut nu-mi trebuie păsări se cântă-ntre ele rele şi grele prea cald pentru mine când ninge nimeni nu ştie să n-ai presimţiri dorm prea multe zile pe an privirea ta baltică indiferentă sufletului meu îngheţat fascinează amândoi îl ferim de coincidenţă

100

Cenușă albastră

ceramica

colecţionez păpuşi de porţelan de obicei vechi uit nimicuri desperecheate septembrie numele unei despărţiri mă-ntreabă copaci de mai ai cărbuni aprinşi jumătate oameni nesuferind lumina se-mpiedică-n iarbă puiul de cuc rătăceşte ţărmuri de linişte adoarme friguros singuratic nu vreau poze cu noi plaja nelocuită formă de scoică sărutul tău îmi creşte din gură ca un trup înviat să fie iubit prima oară mişcă vântul ameninţător strânge ape una în alta amână lumina mă miră plăcerea în gândurile mele dorul un fel de prejudecată pentru despărţire colecţionez păpuşi de porţelan de obicei vechi uit nu vreau să mai plâng să mă-ntorc poate să-mi spuneţi moare lazăr

101

Dan Petruț Camui

moartea ca o spaimă viaţa

ape îmi poartă sâmbete cu roşu încetinind ceaţa pe copaci lipicioasă mijlocul nopţii un fus orar de frunze galbene verzi transformate în munţi de culoare gândurile malul celălalt absoarbe apusul ca o plimbare după despărţire încerc lumea cu piciorul o pasăre luată de aripi voia să ţinem ochii deschişi într-un punct cerul trece în gol de însingurare senzaţia celor scăpaţi viaţă din moarte

102

Cenușă albastră

recesiv

din privirea ta ştiu nu-i aşa pentru ultima oară o sanie trage zile neîmplinite reni parcă ar vorbi cu ei fără zgomot sfârşitul ninsorii să-mi fie uşor ai cerut tu lebede le-aud certându-se pe patul meu deşi vor pleca înaintea mea n-o să mai vadă nici un suflet sau ceva asemănător unui abur visez în braţe frig de sfârşit de viaţă moartea întâi e caldă o femeie neînvăţată să doarmă singură nici nu ştii unde este golul în tine sau doar calci abia să simţi

103

Dan Petruț Camui

societate

vântul hrăneşte cu pietre uscate o bufniţă fără aripi rostogolind emisfere marginea lumii privelişte-n rai sub apa nemişcată inflexiuni albastre din care a băut dumnezeu să-şi potolească setea de oameni nu trece uşor mă gândesc un modul primitiv femei care spală lumina lunii copii născuţi fără greutate pe câmp cu mâna la gură nu trezesc bărbaţii vânatul se-ncurcă în capcane de ape patruzeci de zile de ploaie vom mânca dreptul de întâi născuţi cel mai mare duşman rătăcim munţi trebuia să fugim stele după care trăim în deşert nu mai ştiu timpul morţii privim îngeri în faţă fiecare îşi alege vraciul focul de jale numele unui nevoiaş îi dau tot ce mai am exclusive

104

Cenușă albastră

tabloul elementelor

împodobită-n haina mea de lutru, vestala neplătită şi fecioară iubea un dumnezeu. mai mult neutru. să fie răstignit a doua oară. din marile poeme curs-au lacrimi, umbream şi eu, fermecător şi straniu somnambulismul nopţilor de patimi, cu-asexuate trupuri de uraniu ce explodau prin xeroxări de gesturi. nereuşindu-i vraja, uneori, apusul închegat. atâtea resturi pluteau răzleţ în supa grea de spori. ocean primordial, fără bacterii, dintre membrane îngereşti şi nude, hipnotizăm cu ochii de haterii mulţimea maculatelor feude. iluminează bolta care creşte un zeu executat milităreşte.

105

Dan Petruț Camui

sonata lunii

dintr-un apus, impare, ne tranzitează sumbre oceane de argint parazitând o stea. ne murdărim pe aripi. apăsătoare umbre sunt martorele iernii, în abdicări de nea cu zările albastre, îngheţ. prezicătorii gesticulează sobru, din suflet elocvent, când operează-n fracţii extrapolează zorii. simbolul fix, pragmatic, plasat indiferent ne-aduce şoimul morţii nemaităiate gheare, când rubiniu e vinul sub strugurii certaţi se prăbuşesc imperii adânc cugetătoare, priviri de aburi norii. poeţi halucinaţi filozofând desfrâuri, profund, pe generaţii, împărtăşite-n visuri, în chipul cel mai blând, din minţile de oameni, nepăcătoase graţii aşteaptă să ne vindem. atâtea vieţi la rând ce nu ajung la ceruri, de fapt, n-ajung niciunde... nemuritori cu nume, din gânduri expulzaţi. în temple, singur, nimeni nu ar putea pătrunde. poate vreun diavol sincer cu care suntem fraţi. de ce mă-ntrebi în aer ce dumnezeu îţi sună, nu-l vezi? e liliacul căţărător de lună!

106

Cenușă albastră

liniştea lunii singurătatea apei

nu vreau să mă îndrăgostesc pe pământul meu corabia de lemn putrezeşte în aşteptarea apei stăteam să-i fac focul doamne mai ţii vrăbii de curte din ramura unui smochin au început să iasă roade oprite în cer neoameni se nasc la lumina stelelor un câmp inventat de moaşe amiaza nu mai are voie să poarte sarcini într-un album fără coperţi pregătesc o altă aruncare de vise în necunoscut câte lumi nu mai vrea să scufunde inelul nibelung de fum mă face invizibil pentru o moarte mai cred trei zile de jale dau la o parte răspunsul nu vreau un zeu care şi-a pierdut capul în inima ta aripile lui răzbat veşnicia

107

Dan Petruț Camui

seceră vântul sălbatic

niciodată norii nu m-au găsit aproape de moarte cu urechea lipită pământul deschide valea cu amintiri neîncăpător sufletul numerotează de luni scârţâie vântul sub uşă trecerea noastră-n amurg râul susură vorbe gândul nu se-aude mereu aceeaşi formă de om apăsat să mai ştiu să presimt visez cu pumnii strânşi lângă frunte îmi spune frunza unui copac până-n cer lacrima ta scrâșneşte prin dinţi secetă lungă e ceva în aerul tău sau apropierea lunii ca o maree mă atrage spre ea nici acum nu sunt singur şi plec pe picioarele mele uitând ce-am visat ce să-i fac inimii absurd de îndrăgostite o umbră mi-a trecut iute prin faţă amintiri care se ţin după mine de câte ori nu mi-au deschis ochii curenţi de noapte răzleţi scufundăm veşnicii vii în ape netrecute pe hărţi eu şi polul sud două locuri necunoscute de dor nu aparţinem nimănui

108

Cenușă albastră

fascinaţie

gestica minţilor noastre somnambulismul şinei de tren păsări traversează memoria energetic aerul suflă în faţa unui cal ce poartă ape cu o fecioară pe spate să nască-n mijlocul cerului bâzâită de stele nu mai vrea partea mea un păcat dezleagă cel dintâi nod al luminii cu teama de mâine vorbim unor oase în valea numelui unui râu nesecat omul funerar trece o pană în mână linia vieţii nu mai este a mea răscoleşte-n fum presimţirea ploaia ca o femeie de stradă atinge elastic modelierii de gânduri pregătiţi să ne-aducă pulberi de-argint razele lunii în burta ei ieslea unui crai nu ştiu să mai fie împinge-mi călcâiul de-o groapă gestica morţii risipind primul stol deformat imanent foarte plastic

109

Dan Petruț Camui

când plouă partea cealaltă a nopţii

aici mergem în iarbă dezvirginăm culoarea ei nudă trupul tău se strânge dinaintea mâinilor mele s-a-nchis timpuriu în petale atingerea vieţii miroase a faguri de miere de câte ori te iubesc mai facem un snop din grâul crescut într-o apă de noapte pământului îngrijit să nu-l mai blesteme vreun om şi norii care se lasă închişi în cristale de gheaţă dumnezeu construieşte colibe fiecărui întâi născut sărut al meu pentru inima ta cine ar putea să spună de ce ne întoarcem la cer ca acasă privim printre gene un univers de lumini întrerupt cu pete aurii gândurile tale de neant trimit după ele dorinţa născută de trupuri asemănate zodii cu ploi repezi cuvinte date prin dor ce trec peste tine atâtea insecte ce-aleargă înşir decadent dragostea mea

110

Cenușă albastră

timpul secetei

dorinţa de viaţă nu îmbătrâneşte odată cu noi despărţim insule de singurătate ape alunecoase fug la cetatea de scăpare iubirea ta numărătoare inversă împrăştie-mi cifrele vieţii femeie voi păstra din copilul tău o ultimă zi de mâine se vor întoarce ploi răsucite în nume de morţi cu capul plecat mă petrec din memoria unei mângâieri de mătase să mă iubeşti cu naşterea cea mai lungă mi-e dor să nu-ţi mai vorbesc trupul tău se preface în lut o străinătate de arşiţă cu degete de luni de zile ascultătoare vremea chinuie să plouă un ceas sărut lung de travaliu

111

Dan Petruț Camui

nu mai fuseserăm îngeri

în fiecare dimineaţă citesc din gândurile unui om patimi împachetate frumos în virtuţi plină de ele viaţa mi-ar ajunge să înţeleg paşii tăi nu întreabă nimic şi calcă peste mâinile mele uitate prea mult în afară nopţi cu fantome care se privesc din ape şi cântă tu spală-ţi faţa închide-ţi amintirile în vise şi aleargă liber nefirescul de fosfor al nopţii va veni ca un înger al cărui nume vei şti să-l rosteşti să nu mori când te va arunca departe în lume o zi am rămas fără el nu am avut cu ce să te feresc timpul mi-a furat îmbrăţişarea unui abur ridicat peste munţi transparenţi nu ne putem iubi mai departe dezgropăm un val de singurătate spart de inimile noastre oriunde-ar fi este capătul lumii nimic nu se-aude din cer ecoul care ţine loc de răspunsuri cu braţele pe lângă privirea fixată în gândurile lui şi nu ştiu de unde să încep să visez o carte despre iubire fără dumnezeu avraame iartă-mă sunt prea bătrân pentru treaba asta

112

Cenușă albastră

pe chei

vântul ţine păsări în aer aproape de stele nori poţi atinge cu mâna mintea mea o cale ferată unde stau de unul singur sprijinit de un gând vreau să fug afară e locul prin care vine chemarea cu ochii lipiţi de geam nu ajungem la ea îţi şoptesc alege să trăim încă o dată în palmele noastre nu se privesc aceleaşi dorinţe trepte peste apa ca o mână deschisă de pe un zid cu glugă medieval lumea contemplu israele cine te-a scos din egipt demonul prefăcut în lumină trupul tău interzis scoate umbre din mine simboluri falice emergente în căutarea sodomei vântul întoarce a opta zi de viaţă tăiat împrejur iată-ţi fiul omule risipitor

113

Dan Petruț Camui

câmpuri

îmi atingea mâna ispită vârful părului tău moale ca o eşarfă de vânt graniţa celor o mie de nopţi şi eu nu vorbesc şi ascult, ascult şi-mi vine să-mi vină dor ziua când trebuie să pleci cu semne în sufletul meu ascunzi virtual sentimente cu gust de zăpezi au venit să scoată apă din inima mea te-aş fi iubit ca un copil crescut pe câmp mă rugam într-o ploaie de ploi să-ţi arăt dumnezeu între noi nu mai are loc pentru cuvinte de ceaţă nepăsarea unei morţi numără paşii la plecare dorul meu cal în azerbaijan cu gâtul întins şi coama de doliu aleargă pietrele rare vedenii de nori nechează negru şi lung de despărţire ascund cât mai departe strălucirea unui oraş de oameni în câmpul cu rădăcini scufundate sub verde stai pe haina mea încălzeşte-ţi palmele miroase-mi sărutul proaspăt muls în zori de cuvinte aurite ca intrarea apei în soare nu mişc buzele să nu scape de atâta răceală îmi ajung o mie de cai pentru o mie de nopţi socotesc mai sunt până la tine uit nu am voie să te-ascult însetat femeie samariteană 114

Cenușă albastră

fântânile

nu ajungi capătul ne roteşte pe margine de mult în echilibru plecaţi un timp mai lung întunericul zi scurtată de ploi stropul vector de cunoaştere după o traiectorie proiectată promisiu[ne]ancestrală ochii vii se vor deschide

115

Dan Petruț Camui

oamenii nordului

iubita mea, de ieri presimt fiorduri cu nume fermecate. mă încearcă din coapsele-ţi adânci, ca dinspre norduri, să ningă mult şi-a veşnicie, parcă, tot aş mai vrea să te petrec din mare, dezlănţuind un stol în alb. tăceri ce-o să le simţi trecând prin fiecare, de-atâta apă-n gol, de nicăieri, mi-arăţi sub nori peregrinări de raţe, atât mă-ncercuiesc, de parc-ar vrea să-mi pună-n gând să nu te las din braţe în ziua despărţirilor de nea. şi-ţi cer un semn de om, o întrebare: de ce mă simt deodată singur? eu mi-aş lua din trupul tău un loc cu soare unde îmi caut neperechea. greu, să nu-mi păstrezi nici pietre, nici velinţe... doar umbra ta pătrunde-o-n umbra mea ce-o fi-nsemnând, de-atâtea străduinţe, să bem din apa vieţii-ntr-o cişmea pe care mi-ai săpat-o-n astă seară, când vrei să mă iubeşti, să nu-l mai strig pe dumnezeu plecat în altă ţară de-atâtea stele ce se sting de frig. sărută-mă, căci lacrimile tale nu vor putea să-mi scrie! unde-ai fi, prea multe zile apucăm de poale 116

Cenușă albastră să-mi treacă anii morţii ca o zi. şi nu ţi-am scris, păstreză-mi o nădejde când ning în ţărmuri suflete, mereu mi-e alta spaima, ca o deznădejde că nu se-ntoarce-o dată dumnezeu, pe-aici, pe unde stau ca într-o barcă prea nemişcat legată de-un fiord. rămân să te aştept, uitat, de parcă sunt singurul în viaţă: omul nord.

117

Dan Petruț Camui

lebede în rai

îmi spui uneori că visezi despre mine, femeie ce stai supărată deoparte, voi scrie pe-un măr tot ce vrei. de la tine aş lua un sărut să mă scape de moarte. de când te-am văzut am ştiut, n-o să-ţi placă ce pot să-ţi trimit. otravă şi miere. sunt singur, cum altfel, simţi pietre în joacă, spre noi aruncând, dumnezei cu putere? vezi tu ? cum se-ntâmplă, n-aveam niciun gând să plâng şi să beau cu străinii la masă, de parc-ar muri prea-nainte de rând mă strigă din cer steaua mea norocoasă, o zână, un zmeu cine-o fi, mai apucă părinţii mei buni de-ar trăi înc-o dată, oricine ar fi Dumnezeu să te-aducă? ţi-aş spune poveşti ce n-am spus niciodată. şi nu ştiu, femeie, mai eşti pregătită? priveşte în jur, se întâmplă-n sfârşit! vom sta într-un rai numai noi şi-o ispită. să mor pentru tine, mă ştii pregătit. să nu te mai văd întrebând despre mine prin stele ce nu vor să-ţi spună: se poate ! alege, femeie, ce ştii că-i mai bine, să fiu pentru tine: iubit, înger, toate!

118

Cenușă albastră

ziua legată la ochi

leagă-mi soarele, iubita mea, leagă-mi soarele! vântul doarme-n copaci, nu te vede când pleci. iarba-n care-alergăm ne răneşte picioarele într-un ciot de lumină, peste mine să treci. leagă-mi marea, iubito, când se-ntoarce cuminte, nici un val să ne ţină nu mai este în ea. vom tăcea ore-ntregi de-amintiri. de cuvinte, astăzi, nu mai fugim. suntem trupuri de nea. poate-i vremea să-ncerci să dezlegi nişte vise, tot ce-am strâns împreună, viaţa noastră, mereu e un capăt de tren, cu plecări interzise, unde stă şi aşteaptă, ca un om, dumnezeu. nu-mi păstra pe veşmânt nici o poză cu luna, las-o-n cer, să mai creadă despre noi c-am scăpat. vom privi peste boltă, vom străbate furtuna unei alte zăpezi ce-ntre noi a iernat. pune-ţi vălul cel negru, şalul tău de iubire. părul moale. el ştie să mă prindă uşor când mă poartă, încet, peste munţi în cernire simt că nu mă mai doare rana ta din picior. şi pe urmă, rămânem fiecare să-şi spună soarta-n care vom face pasul nostru greşit, să ne-ntoarcem pereche nu-i alegerea bună pentru ea vom muri însutit şi-nmiit. leagă-mi soarele, iubita mea, leagă-mi soarele! iarbă, nu vreau să te-ajungă izvoarele!

119