Dă-mi mâna, Niarne by INSEMNE CULTURALE

Rodica Lupu

ÎNSEMNE CULTURALE – 2013

Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă Corina Militaru Gabriela Grădinăriu Augusta Cristina Călin Iris Marinov Oana Maria Covaci

Rodica Lupu

N IAR N E Dialogul acesta cu propriul meu eu îl simt ca pe-un freamăt de frunze. Răspunsurile-mi vin instantaneu de la o umbră, întotdeauna prezentă și trează. Până acum, timiditatea mi-a ucis încercările, mai mult sau mai puţin reuşite, de a mă cunoaște cine sunt, ce vreau, încotro mă îndrept. Îmi ignoram eul, ochii deschizându-mi-se adeseori pe neînţelesuri. Pentru că n-am mai vrut compromisuri, l-am botezat şi i-am deschis fereastra către lumină şi adevăr. De atunci, paşii prin lume îi facem împreună. Când drumul mi se împotmoleşte, el este primul care-mi întinde mâna, arătându-mi potecile care duc sub cerul deschis. Întotdeauna îl aud spunând că tenebrele n-au capăt, iar drumurile nu fug de pe acest pământ. De fiecare dată mă luminez şi pornesc mai departe. Ştiu că nu ajung singură la vatra mea de patimi. El se află lângă mine, veghind, ca o stea aprinsă, în geana ochiului meu. Niciodată n-am s-o mai sting. Doar lui îi datorez curajul de a-mi rosti cuvintele, de a decripta taina acestui joc numit viaţă. Nu-i aşa, Niarne? Rodica LUPU

Dă-mi mâna, Niarne

niarne* sentimentul cunoașterii mă judecă din pricina convingerilor iar tu vei fi mai mult decât jumătatea lor dacă voi trăi în numele păsărilor îmi vei abate zborul luându-mă sub aripa-ţi întinsă simțindu-ți respirația înăbuşită ca şi cum cineva de sus m-ar fulgera cu lumină identică cu privirea ta când în găvanul ochilui tău m-aș privi fără aripi n-aș mai zbura lasă-mă să trăiesc în numele ierbii umbra oaselor mele verzi ţi-aş aşterne-o pe trup îngenunchind pământul sub talpa-ți ca un arici îţi voi penetra carnea circulându-ți fluid verde prin vene mǎ voi îndoi în adierea timpului așezându-mi-te deasupra scut fraged inimii mele 12 decembrie 2010 * niarne – apelativ adresat sinelui

Rodica Lupu

port în mine o durere niarne asmuţită de vaietul firului de iarbă când se face verde de parcă sângele e-n fierbere transformându-mi sufletul în clorofilă mă acoperă o umbră totdeauna verde am impresia că sunt o ramură a vieţii ascultându-și foşnetul pe care-l bate în zadar vântul am uitat de primăvară iar sufletu-şi triază semnele vremii după ce port în inimă cum în ea am mai mult iarnă înţeleg saltul dintre anotimpuri nu nu m-am plictisit de lume dimpotrivă ea există însă fără mine demult eu mă aflu înlăuntrul meu iar acum toată verdeaţa asta înfrunzeşte în mine alte înţelesuri vinovaţi îmi sunt ochii că văd văd importanţa lipită de oameni văd cum adoarme un lup alb visându-şi foamea exact niarne şi eu visez acest lup alb devorându-mă 5 mai 2011 8

Dă-mi mâna, Niarne

să ne mințim cǎ suntem fericiți caută-ţi un loc curat niarne aşază-te pe el nestingherit acum în preajma sfintelor sărbători eu mai curăţ înlăuntru-mi marginile existenţei de aerul nociv ce are tendinţa să treacă de la alţii la mine printr-o vorbire neîntreruptă mai am timp să-mi primenesc sângele să-mi şterg ochii de lacrimi sărate apoi să aştept să vină la mine sarbătoarea să-i pot trezi pe toţi ai mei din somnul nevăzător se cuvine doar pentru o zi să mă prefac că-mi este indiferentă singurătatea trebuie să râd să-i liniştesc poate ei cred că viaţa mea aidoma seminţelor îngropate a născut altă pădure ei ştiu că adevărul nu stă în cuvintele mele și numai pentru această zi specială să ne minţim că suntem fericiţi o doamne ce inimă ai tu de rosteşti întotdeauna doar ce-ţi arată privirea împreună apoi 9

Rodica Lupu ne vom poseda orele cu timpul trăit atunci până după cină când vinul şi pământul se vor mistui rămânându-mi pe masă doar mărturiile o niarne nimic nu trece mai greu decât o sfântă sărbătoare când ombilicul încă te leagă de acest obicei să o trăieşti alături de cei dragi 7 aprilie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

gestul să-mi fie înțelepciune mă stăpânesc să fac un gest niarne fără să cuget intenţia i s-ar putea voala iar eu aş trece prin acest veac cu o tristeţe din ce în ce mai mare că nu am fost înţeleasă mi-aş ridica privirea spre lumina cerului ochii mei atotînţelegători şi-ar lepăda lacrima luminii ca iezerul aburul dimineţii atâta frumuseţe înaltă aş cuprinde şi atât de sus mi-ar zbura sufletul încât aş umbla printre lucruri cum umblă îngerii prin aurore sigur aș vrea să-mi curăţ cugetul să-mi limpezesc în el și ochiul iar gestul să-mi fie perceput ca o înţelepciune lipită de mine abia atunci m-aş simţi vrednică să trăiesc printre oameni niarne nimic nu mǎ nemulţumește mai mult ca zvonul ce trece din gură în gură pe deasupra noastră mă străduiesc să-i tălmăcesc înţelesul involuntar însă intuiesc că orice ridicare de sprânceană tot semn de îndoială rămâne 10 mai 2011

Rodica Lupu

sunt o cale lactee nu știu niarne dacǎ sufletu-mi are o culoare anume cât cântǎrește dacǎ îi e foame sau sete cred cǎ este ca o adiere de vânt fǎrǎ somn cǎutând permanent celulele liniștii afundându-se în cel mai adânc colț din mine curgând apoi picǎtură în sânge uneori aș vrea sǎ-l cuprind cu brațele sǎ-i sorb puterea pânǎ la posedare când în jur se sparg geamuri vreau sǎ mǎ trezeascǎ cu melosul îndepǎrtat suflat cândva de buzele lui dumnezeu da simt cǎ sunt om numai pentru cǎ am acest suflet chiar dacǎ uneori îmi dǎ târcoale ispita el mǎ-nfǎșoarǎ de-un stabilopod pânǎ trece furtuna altfel cum spune poetul „de-amarul tinerelor mele patimi” nu scap el știe niarne că acolo unde se aflǎ o frumusețe existǎ și un prilej de amărăciune fiecare poveste fiind înscrisǎ într-un fel de genom al marelui marsupiu temporal 12

Dă-mi mâna, Niarne de aceea cred cǎ pentru suflet sunt o cale lactee pe care el face întotdeauna primul pas 24 decembrie 2011

Rodica Lupu

uneori sunt tristǎ oricâtǎ binecuvântare aș gǎsi deasupra ta niarne uneori sunt tristǎ nereușind sǎ triez cuvintele dupǎ adevǎr alunec peste spaima întinsǎ de ele ca și cum pajiștea dinaintea-mi ar fi un cântec al cerului prǎbușindu-se-n ape cu mine cu tot mi-e greu sǎ numǎr gândurile ce-mi țin visul captiv pentru el aș umbla pe urmele adierilor strângându-le liniștea-n sângele meu pânǎ când aerul s-ar purifica de îndoialǎ atunci aș respira cuvintele tǎcând deschizându-le poarta ca unor vechi cunoștințe numai rǎsuflarea lui dumnezeu aș asculta-o în mine și tot ce ochii mei nu au vǎzut sǎ mi s-arate ca o limpezire a vederii 13 ianuarie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

chimie târziu niarne am coborât cǎrǎrile abrupte când am ajuns jos m-a invadat un fel de teamǎ sporind odatǎ cu-n presentiment agonic nu bǎnuiam cǎ neștiutul atârnǎ de înscrisurile așezate în cumpǎna fiecǎrui înțeles și orice chip ar lua necunoscutul va îngreuna cu apǎsarea înțelegerea știu cǎ în același mormânt se vor închide deopotrivǎ frumuseți și suferințe iar pe muntele acesta de piatrǎ solubilǎ peste care abia am trecut se vor dilua toate ploile vor șterge numele fiecǎrei pietre dar urmele vor păstra moleculele dintr-o chimie numitǎ viața 18 ianuarie 2011

Rodica Lupu

sufletu-mi doarme-n cuvinte bineînţeles că nu mă ’mpotrivesc niarne să port grija cuvintelor rămase în mine impresia că las tăcerea să-mi rostească amintirile răsună înlăuntru-mi ca şi când neavând glas aş vorbi cu o duzină de litere abia mă stăpânesc să nu rostesc un poem brodat într-o dantelă de verbe uneori mi se risipește în ceaţă strădania efortul nu constă în articulaţie ci rămâne locuit definitiv de valoarea statică a ideii monologul cuvintelor mi-l rostesc ca pe-o lepădare de reproşuri dizolvându-le ca pe niște pietre solubile într-o mistrie îmi fixez cuvintele zidindu-le templu fiecărui gând ar fi o inepţie niarne m-ar cuprinde dezolarea dacă mi-aș opri sufletul să-şi culce visele peste cuvinte 1 mai 2011

Dă-mi mâna, Niarne

mișcarea acestei pietre simţi niarne mişcarea acestei pietre cum se năruie peste privirea mea nu-mi încape în ochi frământarea ei este prea veche dacă am să i-o smulg s-o arunc în valuri pot şti eu ce tsunami ar provoca nu am s-o dizolv în singurătatea mea trǎind în liniștea ei o piatră este sâmburele acestei lumi încap în el atât veghea cât şi insomnia abia mai fac faţă soarele şi luna să-i lumineze ţinerile de minte ale atâtor veacuri o să am o vreme la ce gândi amestecul acesta de ieri şi mâine va renaşte universul aproape ucis de spaimele evoluţiei poate acum va răbda mai abitir ca zeii jocul mişcării şi al materiei da niarne nu te încrunta oricum adevărul tot din pietre îl vom afla lasă-mă te rog să contemplu nemărginirea orice piatră are viaţa ei personală şi propriul gând iar eu încǎ mai am atâtea de aflat 13 aprilie 2011 17

Rodica Lupu

ard odatǎ cu aceastǎ flacǎrǎ niarne nu vreau să mă sting niciodată priveşte-i frumuseţea simte-i căldura cum se revarsă departe departe până dincolo de moarte ard ca un fir de eternitate priveghindu-l să nu-i curm rostul uită-te la mine spune-mi cât din mine arde şi cât am rămas aceeași să nu minţi rostindu-mi ce vreau eu să aud rănile durerile s-au topit într-un echilibru fără lacrimi renasc înconjurată de îngeri vibrăm într-o singură imensitate zbenguind în lumină dizolvându-mă-n ea am aflat că nu mai sunt o închipuire m-am luminat ştiind că ochii tăi doamne se uită la mine din ei mi-atârnă pe frunte fibra ta de lumină văzându-ți drumul prin foc călcând cu paşii păcatul întinde-ţi mâna niarne să atingem această lumină afundându-ne-n veşnicia ei 19 aprilie 2011 18

Dă-mi mâna, Niarne

de ce-mi apare câte un rid niarne pe acest întins nebăgat în seamă de liniştea sinelui meu nu mă tem de gânduri nici de vise sunt doar abstracţii hrănite cu sângele meu uneori le dau crezare dar numai în ceasurile când mi-e prea sete de cupa mea de eres nu dau vina pe nimeni paleativele pe care le iau cred că sunt expirate de aceea intervin chirurgical cu vorbe şi verbe și-mi mai cos câte o rană important este aspectul exterior ochii judecă după ce văd aceste riduri nu doresc să-mi fie condamnare pentru lipsă de păcat ştii că aud doar sensul cuvintelor încercând să le desfac încolăcirile de pe sufletul meu rabd insinuările niarne atât cât nu-mi afectează pielea întind de ea cât pot să-i păstrez intacte amintirile ar mai fi dâra aceasta de timp care curge şi-mi şterge făptura 19

Rodica Lupu cât umbra-i se mulează pe trup şi prezent vom fi prieteni coabitând altfel şi-n nemurire îl voi urî 15 aprilie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

nerostirile mă asurzesc ți-am spus niarne că am o inimă barbară care-mi omoară idealurile în privire mi se-ngrămădeşte neantul rupt făcându-i loc timpului să curgă mă îneacă spaima când i se topeşte faţa în mine ştiu că eşti bun încurajându-mă să opresc mai mult aer din înţelesul cuvintelor să resping amiezele fără înnoptare având vederea stinsă încerc să mă dezînsingurez de aproapele meu lăsând tăcerea să cadă trăsnet peste zidul vederii lui poate atunci sângele meu va învârti moara timpului peste amândoi nu mă implora să tac când nerostirile mă asurzesc iar cuvintele mă vǎduvesc de înţeles prea puţin timp mi-a rămas în pumni sǎ-l las să-mi scape printre degete trebuie să-l mănânc niarne înainte să-mi murdărească rochia albă de mireasă 26 martie 2011

Rodica Lupu

vârful urc niarne poate reușesc sǎ ating vârful realitǎții fǎrǎ a-mi luxa avântul sau a avea altǎ înfrângere sunt sprintenǎ la urcuș cum gândul prin suflet se-nalțǎ fǎrǎ tǎgadǎ urmez zilele privindu-mi mâinile smulgând pǎmântului forța calc în picioare momentele de însingurare iar când deschid privirea spre orizont nici mǎcar umbra mea n-o vǎd atingându-mi rǎbdarea numai tu știi cǎ dincolo de acest vârf curg gânduri sculptate de dumnezeu se rǎsfrâng în aerul cel nevǎzut inspirându-l poți zbura deasupra realitǎții fǎrǎ a-ți rǎni tǎlpile sau inima poți penetra de-a lungul existenței ștergându-ți-se durerile din temelii dacǎ am sǎ ajung sus voi trage de marginea cerului pânǎ am sǎ-l rǎstorn peste noi când ne întoarcem vom fi o apǎ și-un pǎmânt cu dumnezeu în noi înșine 27 ianuarie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

cuprinsul acesta este o vamǎ mai contează niarne pe care drum cǎlcǎm taversând spațiul pierzându-ne în nedumerire strivindu-ne parapeții protectori ai cunoașterii ori lepǎdându-ne sinele în indiferențǎ pășim prin acest veac sabotându-i inconștient gloria neobservând-o uneori împingem cu propria mânǎ spre marginea drumului adierile luminii când cautǎ punct de sprijin umerii noștri uitǎm sau nu vrem sǎ ne amintim cǎ-n adâncul liniștii noastre rǎsunǎ cel mai puternic strigǎt de eliberare interpretându-l adeseori ca pe-o vibrație ce risipește doar ceața cine poate ști cât rumeguș s-a adunat sub tǎlpile noastre cu cât s-au strâmtorat bârnele acestui pod bǎtrân pe care timpul ni l-a așezat sub picioare nu mai suntem copii niarne cu avântul ǎla feciorelnic sǎ râdem pe-mbufnate de limba ca funia de legat dobitocul a babei cloanța acum vorbele aleargǎ înaintea noastrǎ ca niște umbre peste adǎpostul sufletului rod din el 23

Rodica Lupu ca niște carii subțiindu-i mǎduva găsindu-și greu echilibrul când cǎlcǎm peste gloduri ne-ar prinde bine sǎ-nfǎșurǎm gleznele-n atele sǎ putem sparge icebergurile așezate pieziș tot cuprinsul acesta este o vamǎ prin care trec zǎdǎrniciile pânǎ când vom reuși la porțile ei să punem strajǎ uitarea 29 octombrie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

astăzi n-ai fost ca înainte astăzi n-ai fost ca înainte niarne astăzi te-ai desfrunzit de stările tale ţi-ai aruncat teama în zborul păsărilor oprind şi pentru tine o aripǎ să poţi pluti uşor peste viaţa-ți subţire gândurile nu ți se mai zbat pe tâmple ci se rotesc credincioase deasupra adevǎrului ți-am simțit zâmbetul puțin crispat anticipând dependența întoarcerii în amintiri uneori mușcǎ din universul în care aleargǎ uitarea nǎvǎlind prin toate încheieturile fluid cald încǎlzind inima am dreptate astǎzi lumina ți se dizolvǎ în privire înfǎșurându-ne pe amândoi echilibrul îți potrivești pașii dupǎ timpul meu umbra prezentului tǎu cǎlcǎ peste trupul meu iar inima mea s-a umplut cu sângele tǎu oricât m-aș preface cǎ nu observ m-ai asediat niarne simțind cum îmi respiri viața 17 ianuarie 2011

Rodica Lupu

aproape de apus dacă mă mai cauţi la vechea adresă niarne nu mă vei găsi acum locuiesc aproape de frumuseţile vegheate de dumnezeire unde mi-am luat și tinerețea cu mine nu o pot face să înţeleagă prigoana ce mi-a dat nǎvalǎ prin viaţă ţine minte mi-a spus prin toate porţile prin care am trecut pân’ aici am întâlnit doar o strajă și aceea cu lopata sǎpa o groapă nici n-am apucat s-o întreb de ce că am simțit o durere rupându-se-n două tinereţea s-a înconvoiat ca la îmbrăţişarea unui secol uitat în firida peretelui retrǎgându-mǎ și eu în mine am decis sǎ-mi urmǎresc trupul sǎ vǎd unde mă duce dacă mă vei găsi şi recunoaşte în acest areal te-aş ruga să aştepţi până când apar zorii să-ţi deschid îmbrăcată în mantia de culoarea rǎsǎritului voi încerca sǎ păcălesc timpul așezându-l cuminte pe scânduri roase de carii când voi călca peste ele poate nu vei sesiza niarne flăcări de purpură deșirându-mi-se din mantie ca un apus 11 iunie 2011 26

Dă-mi mâna, Niarne

noi oamenii am uitat niarne cǎ linia vieții ni se întinde în palmǎ ca o cale lactee zburǎm pe ea spre paradis lovind cu aripile în vânturi stârnite de îngeri alegem doar praful adierilor inspirâdu-l ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor ne îngemǎnǎm molcom cu umbrele ispitelor ale cǎror taine se adǎpostesc pe pǎmânt trecând pe lângă noi nu știm sau nu vrem sǎ ținem pasul întins peste poduri sǎ rotim spaimele invers acelor ceasornicului instinctul ne aratǎ semne fugim de ele ca și când am dori cu tot dinadinsul să împlinim apocalipsa chiar dacǎ sângerǎm niarne îndepărtăm durerea cu propria reflexie lamentându-ne că deziluzia zborului și-a urmat itinerarul destinat poate ar fi mai bine sǎ ne așezǎm palmele pe rǎmǎșițele cunoașterii sǎ ne deschidem ochii pe nevǎzutul rǎtǎcit în cǎutǎrile noastre am putea avea șansa sǎ mai zburǎm pe aceastǎ cale lactee 27

Rodica Lupu suflete libere învelite-n celula infinitului înfruptându-ne cu omenie din dragoste 8 octombrie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

pereții aceștia niarne nu pot vorbi lucrurilor care-mi stau împrejur ca niște monumente ale cǎror imagini mi se dizolvǎ-n iriși lǎsându-mi impresia cǎ pǎșesc printre strǎini doar cu pereții vorbesc cu convingerea cǎ mǎ ascultǎ cu aceeași lǎcomie cu care-mi inhalez propriul geamǎt înfipt în ureche au darul sǎ-mi deschidǎ zǎbrelele inimii dându-mi ocol ca uliul planând deasupra vânatului oprindu-se cu precizia lunetei în punctul unde cuvintele ies ca nǎlucile nǎpustindu-se-n toiul nopții în cele mai ascunse crǎpǎturi acolo se grǎmǎdesc ca un munte deasupra-mi pânǎ când din tavan liniștea se prelinge în capilare descompunându-mi singurătatea în picǎturi de interes da niarne pereții îmi sunt porțile în spatele cǎrora mi se-ntinde viața ori de câte ori bat se deschid primindu-mǎ în același confort ca prima oarǎ 7 octombrie 2012

Rodica Lupu

spune-mi niarne de ce crezi cǎ se adunǎ tot amarul ǎsta de viațǎ într-un pahar vrem nu vrem îi sorbim înfrângerile pânǎ la ultima picǎturǎ când ne trezim din beția lor suntem atât de mahmuri cǎ încurcǎm și mai mult drumurile ne amǎgim cu pofte de o clipǎ avântându-ne cu elanul soldatului plecat pe front sǎ câștige bǎtǎlia și câștigǎm încǎ o experiențǎ ce rǎsunǎ ca un dangǎt de clopot trosnind în noi mai abitir ca flǎcǎrile de paie uscate de unde crezi tu cǎ mai avem vlagǎ sǎ îngropǎm sub potcoave de cai firimituri din praful cosmic sǎ-l respirǎm ca pe narcotic halucinând zi de zi cǎ viața e roz dragostea nesfârșitǎ iar întunericul din spatele privirilor se revarsă prin noi alb ca o coală de hârtie cu câteva poeme n-avem curajul nici sǎ le citim frica ne sǎrutǎ gura ne mângâie coastele separându-ne viața de moarte neavând habar ce să alegem da niarne ne-ncolǎcim ca un șarpe peste amarul acesta îmbrǎțișându-l ca pe un prunc 30

Dă-mi mâna, Niarne hrǎnindu-l cu sângele nostru coabitând pânǎ când ne îngropǎm fața în palme apǎrându-ne de noi îndrăznim și mai bem o picǎturǎ când se urcă la cap închidem porțile aruncând în urmǎ-ne cheile prinzându-le altul deschide și începe sǎ bea și bea pânǎ uitǎ de ce și încotro i s-a scurs viața trǎitǎ 23 septembrie 2011

Rodica Lupu

ecoul timpului cam repede niarne s-au dus anii aceștia mǎsurând întinderile timpului cu toate privirile din mine pe unde-am trecut aparențele luau forma iluziilor parcă legǎtura dintre interiorul și exteriorul meu ar fi fost spectralǎ iar lumea dimprejur legenda care-mi transforma realitatea în vis mǎ adunam în mine cât mai strâns sǎ-mi încapǎ toatǎ viața exact ca în casa ale cǎrei ferestre și uși se deschid sǎ intre-nǎuntru siguranța zilei rǎtǎceam uneori prin labirintul destinului făurind din perceperi busolǎ sǎ pot descoperi cărările marcate-n albastru alteori mǎ târam pe coate și genunchi pânǎ-n vârf unde dumnezeu înlocuia stelele moarte luminându-mǎ știi niarne nu aripile zborului m-au purtat deasupra veacurilor ci ecoul chemǎrii lui întors cǎtre mine de vocea obârșiei pulsa ca o știre prin sânge 32

Dă-mi mâna, Niarne iar acum tot ce ține de acest veac mă înconjoară ca o îmbrǎțișare din care n-aș vrea sǎ mǎ mai desprind 20 septembrie 2012

Rodica Lupu

ecoul pașilor nu niarne nici pasul meu nu este unul obișnuit ci unul mult mai apǎsat pe aceastǎ materie neînțeleasǎ în marea-i transformare pasul meu îi atinge suferința scufundatǎ de mii de ani în pǎmânt talpa mea e ca o cruce înfiptǎ în colbul memoriei amintindu-mi de iubirea dusǎ pânǎ la sacrificiu mǎ doare umbletul prin acest nesfârșit ca și privirea-mi sângerândǎ opritǎ deasupra unui epitaf dar merg mai departe niarne cu tǎlpile rǎnite de podeaua pǎmântului purtând pe brațe întrebǎrile fǎrǎ rǎspuns când voi obosi infinitul se va fi așezat de-a curmezișul peste conștiința mea și a materiei în acest spațiu hǎituit de cunoscut și ignoranțǎ de necunoscut și științǎ înconjurat de neprevǎzut ascult în surdinǎ ecou de pași cǎlcând moartea din iubire 19 ianuarie 2012 34

Dă-mi mâna, Niarne

zǎpada aceasta bucură-te mi-ai spus dumnezeu a nins azi noapte cu liniște peste neliniștea noastrǎ poate a voit sǎ aștearnă sub omǎt uitǎrile care atârnǎ la fel de greu ca și adevărul pe scoarța pǎmântului ce deținem prin gânduri zboarǎ din memorie cu aceastǎ ninsoare ca și cum zǎpada ne-ar fi balsamul așternut peste veacuri din când în când deasupra rǎsunǎ ecou de fluier strǎmoșesc menit sǎ trezeascǎ cu cântecul lui vibrația din pieptul trecutului oamenii îl cred viscol stârnit de eol eu cred cǎ e doar suspinul lui dumnezeu ce-n vaier deplânge lumea rǎnitǎ de pǎcatul ispitei știi doar cǎ plǎmânii timpului sunt plini cu aer ninsoarea le purificǎ venele de întuneric rǎsfirându-le lumina înțelepciunea lui dumnezeu are culoarea albǎ niarne în aceastǎ searǎ și aura noastrǎ va fi tot albă 25 ianuarie 2012 35

Rodica Lupu

nu suntem singuri vom naviga împreunǎ pe mare niarne spǎlându-ne rǎnile cu o singurǎ palmǎ vom bea zilnic din aceeași apǎ sǎratǎ iar ploile ne vor spǎla transpirația din aceleași sentimente vom mușca hrǎnindu-ne cu iluzii metodic agǎțate de pervazul dimineților de vom privi în ochi singurătatea nu vom uita de anxietățile ce se pliază la granița dintre tǎcere și umbrele care nu mai știu unde și la cine sǎ se întoarcǎ vom întinde brațele și conștiința pentru a face loc naufragiaților celor striviți de cǎtușele însingurǎrii poeților strǎpunși de harpoane înfipte-n cuvinte însetaților și flǎmânzilor de graiul iubirii vom naviga cu toții pe corabia condamnaților la viațǎ pânǎ când orizontul își va deschide poarta întinzându-ne dumnezeu câte un deget ca un legǎmânt între fii și tatǎ navigând mai departe în siguranțǎ niarne fǎrǎ teama cǎ mai suntem singuri 5 august 2012

Dă-mi mâna, Niarne

noaptea aceasta pare a fi o paginǎ albǎ niarne o pot umple cu toate cuvintele pe care le aud în mine gândurile-mi aleargǎ prin vene cum alearga odatǎ adevǎrul prin gând dacǎ mai pipǎi vreo iluzie cu siguranțǎ e învelitǎ în fosfor luminându-mi întunericul ca un psalm închinat zeului altfel pe fiecare milimetru de carne se întinde o inocențǎ greu accesibilǎ-n magma acestei întunecimi de aceea niarne arunc tǎcerile strig sǎ audǎ fiecare temere cum am îndrǎgit noaptea aceasta culcându-mi sufletul pe o bucatǎ de liniște învelidu-l cu un moment de dragoste selenarǎ așa cum lumina gândului îl face pe orb vǎzǎtor în mine a pǎtruns pulsându-mi iubirea cu șaizeci de bǎtǎi pe minut 8 februarie 2012

Rodica Lupu

limbajul cuvintelor n-am ținut cont niarne de cuvintele ce acoperǎ stratul acesta de frig chiar și o vocalǎ în plus poate stârni mai mult orgoliu împrǎștiind aerul dintre noi viscolindu-l în nǎmeți de tǎceri degeaba umblǎm prin întâmplǎri cu ochii deschiși pe buze oricum revin aceleași cuvinte emanate de afurisenia liniștii uneori mǎ abat de la regulǎ acumulând în vorbǎ și nerostirile atunci inima se dilatǎ pânǎ la țǎrmul unde trǎiesc îngerii mǎ întreb cum pot ei supraviețui numai cu cǎldura aripilor neluând în seamǎ vreun zâmbet aiurea vreo descǎrcare de armǎ sau chiar frigul acesta atârnând ca țurțurii de nervii încordați de lǎrmuialǎ în mine sufletul parcǎ a naufragiat într-un fel de catacombǎ încercându-și marea evadare în loc fermecǎtor unde cuvintele grǎiesc limbajul poetic iar frigul nu strecoarǎ înțelesului fiori 18 aprilie 2012 38

Dă-mi mâna, Niarne

indiferențǎ ai observant niarne cum ȋmi strȃngea epiderma acel pumn de cuvinte parcǎ-ar fi fost dorințe amputate de tǎișul prejudecǎților ascunse ȋn spatele unor emoții ȋn inimǎ mi s-a prǎbușit adevǎrul amplificȃndu-i bǎtǎile trezindu-l și pe dumnezeu în depǎrtatu-i așezǎmânt oricȃt de diluat mi-ar fi simțul realitǎții rǎmȃn stǎpȃna largului meu chiar dacǎ undele de șoc rostogolite peste frumusețile viselor mele produc fisură ȋn tencuiala zidirii noastre cui i-ar pasa dacǎ mergȃnd cu o luntre pe firul unui curs de apǎ undele s-ar transforma ȋn valuri cǎrȃndu-mi viața ȋntr-o lume pǎrǎsitǎ de dragoste cu siguranțǎ zilele mi-ar curge din calendar peste o moarte temporarǎ de aceea mǎ depǎrtez de acest liman lǎsând cuvintele sǎ grǎiascǎ în locul meu despre indiferențǎ 16 februarie 2013 39

Rodica Lupu

știința versus neștiința nu mǎ mir de neștiințǎ niarne este ambiguǎ ca și nimicul acum îl ai acum nu-l ai însǎ când între noi apare știința tragȃnd cu dinții de ȋnțelesul vreunei taine rǎtǎcim orbi bieți orioni ȋndreptȃndu-ne spre soare rǎsare cǎutându-ne vindecarea orbirii cercetǎm îndelung decriptarea ȋnsǎ se-ngreuneazǎ ca somnul apar uneori și revelații descoperind un bob din meiul dǎruit hranǎ de dumnezeu deși-l mȃncǎm rǎmȃnem tot nesǎtui umblȃnd bezmetici ca luna dupǎ soare sperȃnd cǎ pașii ne vor cǎlǎuzi spre palimpsestul pe care dumnezeu și-a notat ȋnscrisurile-i știința îndrǎznește niarne sǎ-și dea cu pǎrerea despre muțenia cerului și a pǎmântului dar degetele-i pipǎie numai tencuiala zidului înǎuntru umblând adevărul pe catalige atât de înalte încât vederea nu-l poate atinge ȋn schimb neștiința 40

Dă-mi mâna, Niarne zburdǎ ușoarǎ ca o materie fǎrǎ atomi sau ca pasǎrea phoenix dispǎrȃnd dupǎ ce a ciugulit meiul 20 februarie 2013

Rodica Lupu

am îmbǎtrânit niarne am ȋmbǎtrȃnit niarne dar înǎuntru-mi viața mǎ atinge cu aceeași vigoare cu aceeași înfǎțișare mi se aratǎ pe-aproape adiinându-mǎ cu aeru-i nesǎtul de prospețime nu mai sunt tânǎrǎ sǎ-mi port veșmintele uitǎrii peste corsetul care-mi strânge amintirile ȋn coșul pieptului dupǎ cȃt am peregrinat ascultȃnd învǎțǎturi de peste douǎ mii de ani n-am aflat niarne cum sǎ conserv ȋn recipientul timpului bǎtrȃnețea adevǎrat interesante mi se par acum zilele care nu-mi dau ascultare impunȃndu-mi fiecare un punct ȋn care tǎcerea suprapusǎ peste strigǎtul din mine clintește liniștea universului cu cȃteva zvâcniri din pieptul meu 20 februarie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

realitatea asta niarne vezi tu niarne de pe versanții aceștia se rostogolesc pietrele realitǎții uneori cad la-ntâmplare pe nimeni s-au pe lucrurile neimportante alteori însǎ cad peste mine lovindu-mǎ în locul unde doare mai tare nǎdǎjduiesc ca într-o zi sǎ pot iubi aceste pietre considerându-le simbol al imaginației arzând pe muntele realitǎții drept flacǎri olimpice chiar și sub avalanșa lor iubesc viața niarne lipindu-mǎ de oasele ei ca o coajǎ de mǎr atârn de-o ramurǎ verde pânǎ vântu-mi suflǎ prin gânduri reamintindu-mi slalomul dintre aluviune și vis realitatea n-are margine și nici centru de greutate pentru a-i afla punctul de sprijin exact ca paharul ce-l ȋnchinǎ destinul habar avem dacǎ e bun sau amar după ce-l bem mâinile tremurǎ încercând să găsească echilibrul perfect 31 mai 2012 43

Rodica Lupu

mǎ regǎsesc ȋn sângele meu tac niarne așteptând ca vǎzul sǎ-mi voaleze imaginea ce-mi pare obstacol ȋn calea obiectivului este curios când ȋmi arunc privirile pe stratul acesta de indiferențǎ zǎresc ultimul marcaj hașurat ȋn galben atenționând de o curbǎ periculoasǎ pe un carosabil lipsit de semnalizare de fiecare datǎ niarne când norii-și coboarǎ deasupra-mi marama întristǎrii cobor și eu ȋn adǎpostul sufletului lǎsând afarǎ doar o lacrimǎ zvântatǎ mǎ debranșez de la orice zgomot ȋnchipuindu-mǎ pelicula ȋn care imaginile-mi cad oblic peste trecut ȋmpinsǎ cu putere de instinct mǎ regǎsesc ȋn sângele meu cu ochii tatuați de imaginea unui trup adjudecat pentru o felie de cer 24 februarie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

viața roade-n adânc într-o zi niarne am plecat sǎ-mi caut viitorul sǎ-l așez cu grijǎ într-o celulǎ protejându-l de primejdii în urma mea oamenii vorbeau cǎ viața nu iartǎ și cu oricâtǎ indiferențǎ ne-am îmbrǎțișa regretele în inimǎ vorbele lovesc neelucidându-li-se rațiunea am aflat cǎ dragostea le este vremelnicǎ cu cât le cresc învolburǎrile cu atât înecul le este iminent de aceea mǎ învelesc cu alt rând de cuvinte scriind pe distanța dintre noi cǎ viața roade-n adânc neconstrânsǎ descrescând ȋn mine piscul cel mai ȋnalt jocul de-a iubirea trece prin mine niarne cum debitul afluentului prin albia râului șiroind de-a lungul provocǎrilor tumult îndepǎrtat de haitǎ flǎmândǎ cu mâinile reușesc sǎ-mi smulg o bucatǎ de liniște pe care adorm ca nisipul pe o plajǎ goalǎ când mǎ trezesc mǎ dezvelesc de cuvinte ȋndemnându-mi sufletul sǎ respire dupǎ ritmul inimii care bate odatǎ cu al tău 1 octombrie 2012 45

Rodica Lupu

mǎ fascineazǎ slava luminii niarne cum aleargǎ prin neant prelungindu-și tǎrâmul în veșnicie dincolo de vederea noastrǎ se deschid porțile-i cardinale pǎzite cu strǎșnicie de chei protectoare ochii le penetreazǎ umblând prin nesfârșirea ei înfruptându-se din tainicele sclipiri ce atârnǎ la gâtul stelelor noaptea trǎiește din somnul luminii întǎrindu-i legǎmântul cu zeii strângem sub pleoapele noastre revǎrsarea crugului aspirându-i substanța organicǎ clǎtindu-ne apoi privirile-n leșia cunoașterii niciun om nu rǎmâne osândit la-ntuneric doar îl atingem depǎrtându-ne-n grabǎ temǎtori de vinovǎție amintindu-ne că în luminǎ ne-am întrupat și numai împrejurul e-mpresurat de negre ispite ochii recunosc vetrele unde strǎmoșii încredințau tainele moștenite ne-am împodobit sângele cu ele inspirându-le adevǎrul acum dorim și mai mult niarne pe retină arzându-ne rugul luminii chiar dacǎ întoarcem privirile spre aurora îndepǎrtată a pǎmântului tot sesizǎm lumina rǎsfrângându-se ca o slavǎ ascunzând bezna în veșnicia ei 30 octombrie 2011 46

Dă-mi mâna, Niarne

m-am spǎlat de vinǎ nu aduc nicio obiecție niarne acestui noroi care-mi pǎteazǎ neprihǎnirea ȋl rabd împovărându-mă cu căinţă umblând cu privirile prin templul zeului cǎutându-i iertarea sǎ-mi pot iubi aproapele ca pe mine ȋnsǎmi nicicând o iertare nu a avut ȋntemeiere mai mare ca remușcarea lǎsatǎ ȋn urma mea ȋn mine s-au ȋmpǎcat demonii cu ȋngerii picurându-mi ȋn suflet fiecare iubire vei ști cǎ m-am spǎlat de vinǎ când vei zǎri ȋn ochii mei lumina ca o dimineațǎ atunci din noroiul acesta va crește un pom niarne dacǎ vei ȋntinde mâna sǎ-i rupi un ram ȋl vei simți ca pe-o pǎdure gata la fiecare atingere ca pe rouǎ sǎ te primeascǎ 29 aprilie 2011

Rodica Lupu

secretul nu ți-am spus niciodatǎ niarne cât de greu ies din această dulce latargie când îți ascult bǎtǎile inimii pulsându-mi prin vene echilibrul secundei uneori când somnul îți este adânc mǎ chircesc ca un embrion în pântecul tǎu personificând în gând colțul de canapea în care mi-au adormit amintirile când mǎ trezesc cu ele-n mine dormind ȋncep sǎ vorbesc cu închipuirile strângându-mi și mai mult soarta sub tǎlpi pânǎ mǎ umplu iar de suflete știu când mi-ai desfǎcut degetele unul câte unul eliberându-mi visele strânse ȋn pumni sau când te-ai lǎsat hǎcuit de vorbe lǎsându-mi mie tǎcerile vezi tu niarne amândoi locuim aceastǎ zi secretul iubirii noastre însǎ a rǎmas într-o lacrimǎ pe care ieri am vǎrsat-o 4 decembrie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

transhumanțǎ știi niarne astǎzi cugetul mi-a poposit pe o pajiște de cuvinte ochii nedumeriți și-au proptit privirile peste cuvântul transhumanțǎ n-am cǎutat înțelesul în dex ci în aburul revǎrsat de undele izvoarelor fiecǎrei fântâni oglindindu-i-se-n apǎ spectrul cunoașterii aidoma ciobanului cǎlǎuzit de tainice moșteniri sǎ-și mâne turma la locul binecuvântat intuind cǎ acolo-i firul de iarbǎ mai verde îmi mut vederea asupra cunoscutului necunoscut îmi plimb judecata pe acest plai și numai datoritǎ acestui cuvânt înțeleg cum legendele îndepǎrtate pǎstreazǎ pânǎ astǎzi urme ascunse în scorburi subpǎmântene uneori urcǎm alteori coborâm pânǎ gǎsim izvorul în ale cǎrui unde se perindǎ vremurile și numele celor care au cunoscut coastele acestui pǎmânt și astǎzi le mai curg rugǎciunile prin izvoare 24 ianuarie 2012

Rodica Lupu

cad zilele cad zilele acestei primǎveri peste zidurile vechi ale unor mori de vânt într-un ritm cadențat smuls din măruntaiele orelor săptămânilor şi clipei peste care abia m-am aşezat curg tangent cu văzduhul niarne amintindu-mi că nu am şansa de a rămâne uitată într-o adiere atât de rapid trec prin dimineţi nedumirindu-mǎ de ultima urmă de soare cǎ și dispare-n bastionul înserării norocul îmi şade în insomnii prelungindu-mi timpul când cuget prezentul ştiu că sunt veche iar vechimea am strâns-o cu mâinile mele clipă cu clipă păstrând-o-n piept ca pe-un talisman într-un sâmbure roşu sigur că mă las cotropită de aceste zile niarne trag cât pot de lumina lor dacă aş putea mi-aş uni sângele cu al lor dar nu pot le aştept doar sǎ gust din pocalul lor cu voluptăţi 30 aprilie 2011 50

Dă-mi mâna, Niarne

curg ȋmpreunǎ cu sângele iată niarne am lăsat şi această iarnă în urmă la marginea ei o infuzie de frunzǎ proaspǎtǎ țâșnește din pieptul fiecǎrui copac ȋmi ȋmbrac sufletul cu haina lor aspirându-le-n sânge frǎgezimea o dizolv ȋn mine ca pe o nouǎ viațǎ ȋnfiripatǎ dupǎ un lung travaliu privirile mi se umplu de orizontul al cǎrui câmp e locuit de ȋntinerire toatǎ vechimea i s-a lipit de epiderma-i verde ca de o suprafațǎ pe care dumnezeu pǎstreazǎ veșnicia da niarne simt patimile mustind prin vene iar sângele mǎ-anunțǎ cǎ i s-au rupt stǎvilarele voi curge ȋmpreunǎ cu el pânǎ vom ajunge ȋn punctul unde primǎvara o ia de la capǎt 6 martie 2013

Rodica Lupu

veșnicia miilor de ani respirǎ în dimineți degeaba strig niarne sperând sǎ mǎ audǎ un glas atotștiutor sǎ-mi rǎspundǎ deslușindu-mi tâlcurile poate scǎrița urechii mele nu vrea sǎ-l ia în seamǎ îndemnându-mǎ sǎ-i urc alte trepte unde ochii necunoașterii storc cȃte o lacrimǎ cunoașterii aștept ca stalactita lipitǎ de pereții luminii sǎ penetreze membrana ȋnțelesului curgȃnd ȋn vorbire rǎspunsuri cum sângele ȋn venele veacurilor vremuire ȋngenunchez ȋn fața acestei limpeziri niarne respirând din clemența aerului adieri de demult rǎspȃndind ȋn rǎsǎritul fiecǎrei dimineți veșnicia miilor de ani 13 martie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

nu lăsa niarne gorunii să piară nu lăsa niarne gorunii să piară sălbatic răpuşi de durere pǎstreazǎ-i sub pleoapele tâmplelor sǎdiți undeva ȋn memorie opreşte-le câte-o sămânţă după fiecare moarte și-n germinaţii sedentare ca un implant înfige-le delirul veşnic verde nu le uita afară suspinul nedesluşit creează confuzii de istorie înscrise pe note de bioritm dacă nu crezi deschide-ţi pleoapele ai să vezi furtuni măturând copite de cai ah şi să te fereşti din calea lăcustelor sug până şi rădăcinile istoria doarme-n goruni sterilitatea le este înşelătoare curgând ȋn aval pe arii de timp crescând vlăstare ştim niarne cât pe pǎmântul acesta vor dǎinui gorunii nu vom avea pustiu iar noi vom gǎsi locul sub care sǎ odihnim 19 decembrie 2010 53

Rodica Lupu

nu ştiu iată niarne anotimpul acesta îşi stabileşte singur cât încape în el îşi ţine evidenţa fiecărei naşteri şi fiecărei ofiliri în parte aşa cum biserica ţine evidenţa păcatelor îşi răspândeşte în infinit culoarea aprinzâdu-și-o în fiecare vinişoară a putinţei până-i dǎ mugurii-n rod cu milă şi compasiune pentru soare şi lumină cu frig pentru pietre şi nopţile albe ştii bine cum i se adunǎ pe-ntins frunzele şi pletele noastre spre a-i ține de cald sau când ploile-și varsă lacrimile amintindu-i cǎ și cerul e trist sigur că are suficient loc și pentru timp să-i scuture polenul strâns în fiecare stamină a secundei s-o fecundeze în zile hrănindu-ne apoi cu ele pe toţi nu mă întreba de unde atâta libertate să-şi trăiască fiecare sentiment desǎvârșindu-și menirea dar mai ales să ne dăruiascǎ atâta dragoste nu ştiu niarne 28 martie 2011 54

Dă-mi mâna, Niarne

strǎzile se depǎrtau de mine de-ai ști niarne cât am cǎutat imaginea unui surâs sǎ mi-o așez pe inimǎ irizându-mi-o-n lumina acestui oraș cǎruia îi colind ca un haiduc strǎzile sǎ mǎ dezic odatǎ pentru totdeauna de ritualul alergǎturii care-mi dǎ buzna ȋn subconștient mǎrșǎluindu-mi clipele prin reperele unor iluzii sperând cǎ am sǎ ȋntâlnesc acel zâmbet mi-am stabilit o coordonatǎ a propriei stǎruințe atunci când calc pe unde trece lumina smulg imediat din ochii oamenilor uitǎtura sleitǎ de paloarea tristeții adâcindu-le-n locul ei strǎlucirea dar s-a ȋntâmplat sǎ vǎd oameni lǎsându-și umbra sufletului povarǎ peste unghiul luminii ȋnclinând-o spre marginea acestui oraș de aceea rǎmân locului neputincioasǎ ȋn fața contrariilor rezistente 55

Rodica Lupu ca stânca în fața firescului locul pe care-l cǎlcau se golea de luminǎ niarne iar strǎzile se depǎrtau de mine 12 martie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

poteci care duc sub cerul deschis nicio pǎdure niarne nu-i atât de deasǎ cum sunt drumurile care-mi ies în întâmpinare laolaltǎ cu oamenii care-și cautǎ vindecarea știu cǎ sunt posesori de rǎni lǎuntrice peste care ȋși trag draperii temǎtori sǎ nu-i ardǎ lumina sustrǎgându-se din fața strǎlucirii ei au uitat de dumnezeu care este tǎmǎduitorul rǎniților iar adevǎrul nu se oprește numai în fața lui de-ar lua în seamǎ puținul ce le cade zilnic la picioare amintindu-le cǎ-n luminǎ ochiul își deschide vederea iar la-ntuneric orbirea atunci ar conștientiza niarne cǎ nicio pǎdure nu-și închide drumul cu abundența sǎlbǎticiei când cǎprioarele-i pasc iarba bǎtǎtorind poteci care duc întotdeauna sub cerul deschis 9 martie 2012 57

Rodica Lupu

semne niarne atâta luminǎ-mi curge pe piele ȋncȃt trupul mi-e pictat ca o frescǎ privește mǎ despart de mine printr-un culoar ce duce la templul cuvintelor la-nceput orice cuvânt a fost un semn de ȋntrebare și-n orice semn de ȋntrebare o scȃnteiere trimisǎ de dumnezeu fǎrǎ acest licăr întrebǎrile mele n-ar fi existat iar eu trebuia sǎ tac în loc sǎ înțeleg iatǎ ȋn dreptul inimii punctul acesta infim care-mi vibreazǎ este semnul iubirii iar umbra care-i sprijinǎ echilibrul este semn cǎ viața pulseazǎ ȋnǎuntru-i traversȃnd culoarul semnele nesupuse cenzurii se disting dând la ivealǎ harta deschiderilor pe unde intră lumina un singur semn 58

Dă-mi mâna, Niarne retras aproape invizibil respirând intermitent ca și cum ar gândi ȋl ocolesc din instinct sǎ nu-l tulbur acesta este ȋnsǎși creația niarne mai simplu să-i spunem poezia 26 ianuarie 2012

Rodica Lupu

sensul îmi pare cǎ sensul vieții niarne e ca al unei cascade în care cuvintele cad de la înǎlțimea îngerilor cu cât înǎlțimea este mai mare cu atât zgomotul umblǎ ȋndelung prin ȋnțelesuri așezând adevǎrul în lume precum tǎvǎlugul semințele în brazdele veacurilor ții minte am spus cǎ vreau sǎ pǎstrez aceste clipe ca pe niște senzori prevenindu-mǎ ori de câte ori mișcarea pǎmântului mai rotește un an uit adeseori cǎ nu-i pot lua timpului avuția doar el are menirea sǎ ne pǎstreze-n veșnicia lui picǎturi de dumnezeire oricât rǎsunǎ în mine viața ecoul i se întoarce mult mai încǎrunțit iar regretu-mi va rǎmâne cât mai sunt am strâns multe în bagaj pânǎ acum dar sensul vieții nu l-am aflat ȋncǎ 15 noiembrie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

mă-nvârt într-un cerc de gânduri niarne umblu prin ele cǎutând o breșă minusculǎ sǎ evadez știu cǎ drumul este demult stabilit de aceea acord întâmplǎrii prezumție sacrǎ oricât aș ocoli-o existǎ ȋn spatele irișilor o sclipire care cǎlǎuzește doar mă plec cuvenitului să deschidă ochii neştiutului spre matca râului pe care sǎ curg cercul acesta de gânduri nu aș dori să mă `mpartă niciunuia vreau să-mi rămână timpul să-l însoţesc până la capătul vederii unde tainele îşi deschid ferestrele dezvǎluind ȋntreaga panoramǎ a vieții această stare o simt niarne ca pe-o obişnuinţă ce-mi pipăie zilnic sufletul 3 mai 2011

Rodica Lupu

tu mai auzi acel pocnet ai auzit niarne acel pocnet parcă au căzut stelele-n mare sau iarba pământului a încolţit deodată deschizându-și pleoapele verzi ȋn adierea timpului poate acest zgomot a pǎtruns în creierul meu dupǎ implozia sufletului când cele mai ȋnalte idealuri i s-au prǎbușit îţi spun deschide fereastra dinspre cer să-mi fixez bine în minte cum trece timpul cum cade câte un înger pocnind pe existenţele noastre flacoane virtuale de amfetamină numai o clipă te rog stai lângă mine până când strigătul acestor pietre solubile se va dizolva în mine strânge-le băutura şi dă-le-o îngerilor însetaţi de adevăr s-o bea sunt aproape sigură că se vor îmbăta de tǎria ce locuieşte în pietre mi-e jale de acest infinit încăpăţânat incapabil să-şi piardă stelele să înroşească iarba în tandreţea iubirii ca şi liniştea asta perfidǎ ce tace niarne tu mai auzi acel pocnet 1 aprilie 2011 62

Dă-mi mâna, Niarne

locul meu demult simt că locul meu nu se află în văzul lumii şi nici ascuns în adâncimi de întuneric ȋl simt în prejma unei fărâme de cer căruia bătăile inimii mele îi despică tăcerea când întreb și nu capǎt răspuns liniștea nu se mai scurge prin mine mulţumesc ție niarne pentru înţelepciunea cu care-mi speli nopţile de gânduri nu încetez să sper la raiul din ce în ce mai istovit de pulberea pământului sau să ţin piept iadului ce-şi scaldă sufletele în strălucirea stelelor lipsa izbânzii îngreuneazǎ păcatul la fel cum trupul se-ngreunează de la sărutul morţii poate cǎ locul meu se află la căpătâiul unor veacuri mai lungi unde dumnezeu plămădeşte o nouă iubire nedezlipită de mine cum fariseismul a căpătat iz vetust iar ochilor mei nesătui de luminǎ le-am șters lacrimile voi păşi peste alte abisuri 63

Rodica Lupu chiar de-mi va îngheţa sângele de spaima uitării am sǎ mǎ-nchin ultimului amurg rugându-l să-și ascundă lumina în mine ca-n strǎlucirea ei sǎ-mi zidesc locul 16 mai 2011

Dă-mi mâna, Niarne

astǎzi la porțile prin care intrǎ și-mi ies sentimentele voi pune strajǎ niarne sǎ nu mai treacǎ nicio impresie sau amǎnunt care ȋmprǎștie ȋn aer tristețe amenințarea aceasta o simt ca o pecingine extinsǎ peste conturul zilei pe care eu cu tot dinadinsul vreau s-o parcurg necontaminatǎ vezi tu când ȋn celulele mele s-a instalat deja primǎvara umplându-mi plǎmânii cu pofta de a trǎi iar privirile mi-au rǎmas lipite de vise amintindu-mi cǎ ochii-mi sunt cei care-mi relevǎ propria-mi așteptare cu hotǎrâre alung orice gând care-mi desperecheazǎ sentimentele lǎsându-mǎ descoperitǎ ȋn fața adierilor astazi niarne voi afla un suflet privind ȋn memorie ca-ntr-o fotografie voi ști care-i al meu dacǎ ȋntinzându-i mâna mi-o va-ncǎlzi așezându-mi-se-n palmǎ ca o flacǎrǎ 30 martie 2013

Rodica Lupu

ne ȋmpuținǎm aura n-aș scrie aceste rânduri niarne dacǎ aș înțelege de ce ne îndepǎrtǎm atât de ușor aura acoperindu-ne cu impresii sumare sfâșiindu-ne trupul de sinele sǎu și-o fi închis pentru noi cerul ferestrele lǎsându-ne invizibili în cetǎțile lui știu cǎ suntem posedați de efemer și alergǎm sǎ-i sorbim clipa mânjitǎ cu bruma-i oniricǎ uneori apucǎm în goanǎ o întâmplare dionisiacǎ strigǎm ave apoi ne clǎtinǎm pe muchia drumului picând cu tǎria acvilei prin vǎzduhul cu amintiri fierbinți ne arde spuza cǎzutǎ pe umeri de aceea aruncǎm și ultimul licǎr lǎsându-ne vǎzuți de privirile sufletului ca un fel de arvunǎ cu împǎcarea zilnic ne împuținǎm aura mâncând din ea câte-o fǎrâmǎ dar foamea ajunge la os niarne abia atunci deplângem ce-am avut 7 octombrie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

metamorfozare uf niarne de-aș putea adormi împreunǎ cu visele într-o crisalidǎ amestecându-mi iluziile cu setea aceasta de viațǎ sǎ le beau dimineața ca pe roua binefǎcǎtoare ce spalǎ petalǎ cu petalǎ orice urmǎ de praf sǎ curg prin vǎmile tainelor ca izvorul care-și prǎvale printre stânci rumoarea luatǎ din sufletul adâncului mi-aș aminti cǎ și eu sunt aievea sǎmânțǎ din arǎtura pǎmântului strǎbǎtând râuri de veacuri metamorfozatǎ de pupa timpului ȋn licǎr de viațǎ luând-o mereu de la capǎt cu chipul înveșmântat de elitre rǎstignind ȋnǎlțimi acoperite cu zile aruncând priviri peste orizonturi fremǎtând de culoare cu zborul meu de fluture ȋmbrǎțișând vǎzduhul sǎ descopǎr o altǎ geografie a rǎsaritului ȋn care lumina sǎ-mi deschidǎ floarea de lotus ȋnvelindu-mǎ cu epiderma ei 2 aprilie 2013 67

Rodica Lupu

ȋmi susurǎ amintiri am ostenit niarne exact ca zilele acestea din urmă ce par a fi un drum de-i calcǎ talpa tainele și legendele demult îngropate în istorii cu magică voinţă mă adun să ajung pe-o treaptă mai înaltă să aflu ce-a fost cândva aici şi astǎzi nu mai este îmi susură amintiri înlăuntru-mi gâlgâie sânge năvalnic un du-te-vino al seminţiei se profilează-n mine și ȋntreaga osteneală pare ființǎ vie adǎstând pe drumul acesta aş merge pe el niarne până când i-aș cǎlca tainele rugându-mǎ sǎ capǎt ȋnțelepciune prețuindu-le înţelesurile considerate perimate prin slava minţii-mi răsună resturi de fraze dintr-o vorbire veche ca și cum slova obârşiei s-a trezit de la paşii mei osteniţi 68

Dă-mi mâna, Niarne m-aș odihni lângă matca unui râu de lumină concentrată fiind aș lǎsa umbra inimii sǎ cadǎ peste miile de ani ce-au adăpostit aceeaşi iubire alegând ca odihnă pieptul şi palma ta 27 aprilie 2011

Rodica Lupu

viața are culoarea verde verdele acesta niarne se potrivește cel mai bine cu sângele meu prin el îmi curg poemele ierbii lungi cât toate cuvintele vieții inima mea pulseazǎ-n afarǎ tot ce-a pierdut prin artere-i circulǎ un soi de frǎgezime dezumflând tendoanele singurǎtǎții dacǎ-mi deschid ochii vǎd poarta prin care-mi țâșnesc înǎuntru rǎspunsuri asemenea rǎsǎritului scânteind în orice lucru pe care-l ating privirile aleargǎ în jurul inimii descoperindu-i locul unde i se-ntâlnesc cuvintele de dragoste în verde mi se schimbǎ și aura niarne mustind în mine clorofila ca și cum rǎdǎcini putrezite reîncolțesc binecuvântate pajiști senzația cǎ sufletu-mi despicǎ muguri mǎ face sǎ cred cǎ viața are culoarea verde 20 noiembrie 2011

Dă-mi mâna, Niarne

nu pot uita în toatǎ nebunia aceasta niarne care aleargǎ în tropot ridicând praf cǎzându-mi umbrǎ peste minte reușesc sǎ fac loc unor gânduri depǎrtate venite dintr-o viațǎ locuitǎ de un bǎrbat în rest oscilez între atunci și acum decriptând întrebǎri ce atârnǎ de gâtul unor amintiri aceeași lunǎ se furișeazǎ ȋn insomnii stârnind memoria mareei la miezul nopții golindu-mǎ de sens ochii îmi mor câte puțin trecând cu vederea culorile-ntinse la marginea luminii dibuind dupǎ paravanul retinei îmbrǎțișarea veșniciei încerc sǎ avansez violând revelația eternitǎții țesând covor permeabil sǎ-l calc cu tǎlpile asudate de alte preocupǎri le rumeg la fel ca dobitoacele otava hrǎnitoare mințindu-mǎ cǎ-n praful acesta niarne strǎlucesc stele ca-n ochii care mǎ hipnotizau odatǎ 71

Rodica Lupu mǎ doare liniștea de sub frunze și sufǎr când zǎvoare închid cursul de apǎ nemaiputând sǎ-mi spele țǎrmul 21 martie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

libertatea aceasta vezi tu niarne toată bănuiala aceasta de posedare a libertăţii o percep ca pe o chemare de corn de după asfinţit când luna-şi sloboade-n aer ispitele de când lumea şi pământul am senzaţia că visele stau lipite de mine lipsa izbânzii lor nu mi-o imput mie ci acestei libertăţi imaginare care mi le avortează pe rând degeaba port armură şi scut de apărare a cuviinţei prin mine circulă îndemnul să evadez ȋn aerul libertăţii paşii spre ea îi simt ca o vânătoare de aspirații n-apuc nici dorinţa s-o inhalez cǎ deja sar sălbăticiunile ispitei trǎgând cu colţii de fiarǎ rezist cât am imunitate flagelismul ȋnsǎ le este extins şi decis să câştige de aceea câteodatǎ mă ascund în cel mai ferit loc din inima mea întrebându-mǎ cine-i învinsul și cine-i învingătorul răspunsul îl intuiesc dar îmi asum libertatea sǎ tac 4 mai 2011 73

Rodica Lupu

cu ochii spre luna mai aştept să vină luna mai niarne limpede ca o naştere nouă adusă pe lume de furia procreării întâiului embrion are caracter de puritate ca alăptarea puiului la sân sunt norocoasǎ împrejurul îşi dezveleşte zilnic sinele pulsând în aer frăgezimea mileniului mi se dezmorţesc poftele de la atâtea arome îngeru-mi salivează odată cu mine ca şi cum aura i s-a lipit de mine şi respirăm împreună acelaşi infinit priveşte la toţi la feţele lor proaspete trezite din somnul celuilalt deceniu din ochi le-a curs întunericul privirile alungite le irizează linişte şi culoare în luna asta niarne ne schimbăm veşmintele pieile noastre se impregnează cu elixir în care mustește mir cu damf de iarbă şi veşnicie mi-am îmbogăţit simţurile iar vederea-mi cântăreşte mai mult când privesc aceste flori simt că mă îndrăgostesc de băbatul acela cu un trandafir în mână 7 aprile 2011

Dă-mi mâna, Niarne ȋnsemne culturale aici se construiesc piramide niarne cu ziduri ȋnalte și gânduri ce miros a veșnicie fiecare din ele lasǎ o urmǎ sculptatǎ ȋn aceste semne ca niște litere ce vor sǎ transmitǎ ceva citește și tu decripteazǎ-le ȋnțelesul așezându-ți-l temelie la baza sufletului uneori te-nfioarǎ mesajul alteori ți se pare cunoscut de când lumea și pǎmântul ca și cum ar umbla telepatic prin memoria infinitului coborând apoi ȋn locul acesta ferestrele sunt ochii luminii vǎd cum pe ziduri se scurge cealaltǎ fațǎ a lumii printre gânduri strǎbat imensitǎțile universului ȋn amestec divin omogen de viațǎ și moarte ȋmi place aici dumnezeu pǎșește printre litere unindu-le pe vecie ȋntr-un monolit de iubire aici ochii domnului lǎcrimeazǎ de fericire niarne 11 aprilie 2013 75

Rodica Lupu

scrisul și vorba se zice cǎ vorba zboarǎ niarne iar scrisul rǎmâne de aceea cred cǎ tǎcerea respirǎ-n afarǎ prin sunete indescifrabile știute numai de întrebǎrile aplecate pe necunoscut zborul vorbei plutește ca un duh printr-un cântec de lebǎdǎ rǎnitǎ uiți de el când aripile-i sângerânde se desfac într-o ultimǎ îmbrǎțișare orice ai face vorba nu sfârșește-n adânc pierdutǎ în brazdele trecutului ci dormiteazǎ din când în când ochii-i rǎmași deschiși își izbesc privirile de-o umbrǎ cu glas rǎgușit înșirând înțelesurile ca pe roadele perimate cǎzute dintr-un pom bǎtrân între vorbǎ și faptǎ se-nalțǎ o tainǎ uneori nu-i cǎutǎm logica rǎmânând ȋnchisǎ de porțile pǎmântului cu scrisul e altceva veșnicia lui se imprimǎ-n strǎfundul ochilor literǎ cu literǎ recitindu-le murim sau înviem de fiecare datǎ cu ele lipite de retinǎ e ca stropul acela de luminǎ creat de dumnezeu sǎ spintece nemǎrginirea din care rupi ce atingi pǎstrându-i mai departe viața ȋn tine 76

Dă-mi mâna, Niarne odatǎ scrise slovele rǎmȃn ȋn vederea care-ți strǎbate sufletul ca întâmplǎrile în pagina destinului o seamǎ de cuvinte 24 octombrie 2011

Rodica Lupu

zvon ascunsu-te-ai de mine niarne probabil cǎ și tu ai aflat ții ochii închiși sǎ nu vǎd în ei singurul lucru pentru care aș muta munții aș putea sǎ cobor înăuntru-mi sǎ te caut întrebând viața dacǎ are rost dar îți voi încerca rezistența îngropându-mǎ oscior cu oscior nerv cu nerv într-o tǎcere adâncǎ peste care voi turna o fundație de gânduri oriunde te vei fi ascuns îmi vei ieși în întâmpinare ca dupǎ o lungǎ cǎlǎtorie în jurul lumii deșertându-ți speranțele umflate cu amestecul acela de praf desigur ce-i scris ȋn tiparnița cerului rǎmâne încrustat pe pandantivul atârnat la gâtul fiecǎruia deci vino niarne sǎ ne-mpreunǎm rugǎciunile într-unul îndoind genunchii în fața porților prin ies zapisele ce am aflat noi astǎzi poate mâine dumnezeu va infirma 3 octombrie 2012 78

Dă-mi mâna, Niarne

maladia secolului simți și tu niarne pericolul atmosfera s-a contaminat cu virusul deznǎdejdii prin aer bântuie un demon care crește zilnic hrǎnit cu indolența noastrǎ inima este arealul unde ȋși manifestǎ intens reacțiile degenerând sentimentele ȋn fracțiuni de impresii surprinzǎtor sau nu ne hrǎnim cu el coabitǎm lipindu-se de noi ca presiunea atmosfericǎ de oase propagându-se cu vitezǎ niarne ȋntr-o tandrețe obsesivǎ dominând trupul cu priviri lascive disecându-l irevocabil ȋn senzații imaginare degeaba inima pulseazǎ iubire omul de lângǎ tine e bolnav de maladia secolului alergând dupǎ himere 12 aprilie 2013

Rodica Lupu

ȋn mine se ȋmpuțineazǎ vorbele mǎ simt ușoarǎ niarne ca ridicarea unei rugǎciuni într-o altǎ sferǎ eu nu mǎ ridic atât de sus unde curcubeul taie-n fâșii limpezimea cerului aplecând peste mine podul luminii sunt ușoarǎ pentru cǎ în mine se-mpuțineazǎ vorbele trecȃnd ȋn alte ȋnțelesuri dezlipite de mine echilibrul îmi vine din umbra desprinsǎ ca un monument din gânduri ȋngreunându-mǎ cu atingerea lor dar reușesc niarne sǎ rǎmân la fel de ușoarǎ despovǎrându-mǎ cu o mișcare lentǎ ca și cum m-aș dezlipi dintr-o ȋmbrǎțișare când mǎ ȋnalț în infinitul plin de ȋnțeles rup câte-o vorbǎ așezând-o pânǎ cobor ȋn golul din sufletul meu 12 februarie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

paradisul nu poate scǎpa de aici aici se aflǎ paradisul niarne nu trebuie să mori să-i afli taina simte-o se află în aceşti maci sângerii așeazǎ-te pe așternutul lor și simte-le vibrația zbǎtându-ți-se-n fiecare por cerul li se despoaie de cămaşa-i azurie când tu te ȋmpărtăşeşti cu ei sorbindu-le mǎreția ascultǎ-le cântecul suind octavele munţilor cât mai sus cǎtre cer freamătă și-n colţul ăsta de canapea cutremurându-ne-n contracţii convulsive nu le mai putem face faţă s-au înverzit aburii pământu-şi sparge coaja să-i iasă la lumină osteneala s-o regenerăm cu acești pigmenți sângerii e peste puterile noastre această concentrare de sentimente curge-n valuri niarne paradisul nu poate scăpa de aici este prea aşezat între aceşti pereţi transparenţi 17 decembrie 2010 81

Rodica Lupu

reȋntrupare cu precizie înfășoară minutele mosorul timpului ca și calciul oasele mele treaptǎ cu treaptǎ de-a lungul inelelor mai demult de la un capǎt la altul am fost chintesențǎ desprinsǎ dintr-un tipar ce îi fusese dat sǎ fie sfǎrâmatǎ dând ȋnapoi tot ce la naștere i-a fost ȋmprumutat adǎpostesc ȋn mine izvoare și nu curg singurǎ prin obârșii revǎrsând maturizarea cǎrții de cǎpǎtâi învățând-o filǎ cu filǎ mǎ-ntreb niarne pe unde-mi sunt faptele sǎ le așez deasupra ființei mǎrturii în ziua morții dar n-am secat încă mai am apǎ ȋn fântânǎ atât cât sǎ-mi ud sfârșitul poveștii curând însǎ jurǎmintele se vor rupe iar ȋn vad se va-nǎlța crucea 82

Dă-mi mâna, Niarne din calcarul oaselor mele îngerii se vor așeza alǎturi ca pe o ranǎ ce supureazǎ-n ținutul liniștii slǎvind umbra ce va sǎ mai vinǎ 5 martie 2012

Rodica Lupu

gol ai privit niarne vreodatǎ golul fǎrǎ sfârșit și fǎrǎ margine e ca depǎrtarea dintre ființe atunci când se ȋnstrǎineazǎ una de alta la fel cum curge firul nesfârșit al apei prin deșert așa ȋncepe sǎ curgǎ uitarea peste conștiințǎ ȋți dezlipește viața de suflet aruncându-te ca pe o tristețe ȋn resemnare ca o escadrilǎ de luptǎ te mânǎ valul hazardului considerând avantaj sǎ smulgi din tine ca dintr-un album ultima imagine dragǎ mergând apoi mai departe cu tălpile sângerânde ȋți minți fiecare clipǎ niarne cu râsul indiferent și lumina care nu te mai izbește la fel ca altǎdatǎ rǎmânând osânditul cu suflet neliniștit privind ȋn gol imaginea ȋndepǎrtatǎ 21 aprilie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

aproape de frontierǎ niarne astăzi viaţa mi-a făcut un semn cu inima strângându-mǎ-n jurul ei ca pe-un inel încredinţâdu-mi bǎtǎile unui singur strigǎt astăzi mi-am ȋncetinit puțin mersul ciudata părere de rău se apleca la urechea mea rostindu-mi vorbe de dragoste o niarne dacă auzul mi-ar fi rămas neclintit le-ar fi dispărut ochilor lumina speranţei ȋți spun fără să existe altă pricină am ales să trăiesc spre a-mi bucura mai departe cuvintele şi dragostea dinlăuntru-mi probabil cǎ acest poem l-aş fi scris cu cerneală invizibilă într-o altǎ lume iar mâine ar fi ţinut loc de recviem strigătului meu de iubire 11 aprilie 2011

Rodica Lupu

recunoștință doar ţie îţi datorez niarne că am rămas aceeaşi tu ai sărit să mă scoţi din iadul ăsta chiar dacă totul nu este decât o nesfârşită durere fiecare avem o singură viaţă nimic la schimb în afara acestui cosmos cu depărtările lui nici lacrimile nu mai sunt ale mele tot iadul mi le smulge mă simt orfană de lume vai mie ce cred în cuvinte mi-au ars legile mi-au ars poemele creierul mi-a rǎmas o celulǎ tristǎ ȋmprejmuitǎ de zid pe lângă el trec oameni cu inima îndurerată sǎ alergǎm niarne salvându-ne cu toții de acest întuneric deschide larg porţile să iasă suferința lăsându-l pe dumnezeu să sufle-n amnarul luminii aprinzând flacăra stălucitoare a iubirii râuri să-mi curgă iar cuvintele şi numai ţie îţi datorez că mai pot să scriu acest poem decembrie 2010 86

Dă-mi mâna, Niarne

aș face schimb cu asfințitul ce ne lipseşte astăzi niarne mai mult decât ieri acelaşi asfinţit mă priveşte fix în ochi într-o deplină nemişcare așteptându-mă dincolo de munţii aceştia tu nu-i vezi decât lăsarea de noapte dar însângerarea scurgându-i-se prin venele străpunse de alergătura secundei dar febra care-i contorsionează trupul spre infinit întemeindu-i plecarea chiar acum vǎd și simt niarne aşa cum simt urma lăsată pe sufletul meu şi pe vorba mea de dragoste rămasǎ ca o pată de neînţeles aş face oricând schimb cu acest asfinţit resorbindu-mǎ zilnic ȋn el până când voi putea să mă tolănesc pe timpul avid de dimineți atunci vorba mea de dragoste se va auzi hǎt departe până ȋn miezul nopţii când sufletul demult se va fi întors de la cele lumești 3 aprilie 2011

Rodica Lupu

uitând ȋntâmplările cine mai are timp să viseze niarne în timpul acesta ce creşte și-n somn când ninge cu praf peste-nţelesuri uscând tot ce-i verde ȋn noi să fie greu de descifrat singurǎtatea care se umple cu viitorul nepregătit numai şi numai din solidaritate cu existenţa sau trezindu-ne-n gesturi viteze alergăm prea repede să întâmpinăm hazardul ar fi păcat niarne să-l uităm memoria s-ar şterge şi ne-ar durea sângele dacă nu ne-am aminti cine se-ngroapă-n uitare nu mai poate visa iar cine se vaită acela ȋși ocupǎ memoria atunci singurătatea cel mai fioros organ terian va rămâne în noi vezi bine cǎ ne împuţinăm la un moment dat vom ajunge să locuim numai cu propriile noastre cuvinte visul necunoscutǎ zvârlită-n toate direcţiile ne va fi doar o lepădare statică 4 aprilie 2011 88

Dă-mi mâna, Niarne

cioplind muțenia unei pietre din tâmpla universului niarne curg taine prin ochii luminii când ajung pe pământ îi deschid cutia toracică așezând pe fiecare piatră tălpile cunoașterii călcându-le vibrăm prin mii de ani-lumină ca emisari ai iubirii divine peste coperta sufletului ne așternem itinerariul vieții spijinindu-ne în permanență de punctul fix situat înlăuntru-ne îmbrățișăm confortul sângelui strângându-i mai mult aer în alveole să poată respira mai bine infinitul ca pe un drum pășim în ierarhiile luminii oprindu-ne din când în când într-o tăcere pe o piatră cioplindu-i cu dalta minții muțenia-n o mie de gânduri când pornim mai departe știm că-n ele vibrează o taină comună iubirea 27 aprilie 2013

Rodica Lupu

sǎ învii murind mai demult nu ştiam niarne de ce bat clopotele acum duminicǎ de duminică le aud vorbindu-mi despre prăpădul din noi despre setea nepotolitǎ de păcat sugrumând candoarea atâtor turme de miei despre profani dezbrăcaţi de iertare șezând pe legile noi când nu sunt atentă mă lovesc în creier în ureche bat cuie ȋnfigându-mi-se-n fiecare încheietură sfârtecându-mi carnea ȋn regrete glasul lui dumnezeu tremură-n dangăt pe cruce duminica cerul se-apleacă peste mine deschizându-mi poarta sǎ intru ȋn durerea-i sfâșietoare amintindu-mi cǎ mai am timp de mine sǎ mǎ vindec ascult bang bang bang-ul ca pe-o chemare la oaste 90

Dă-mi mâna, Niarne știu cǎ victoria niarne se câștigǎ pe drumul dintre viațǎ și moarte numai de cel care învie murind 15 ianuarie 2011

Rodica Lupu

vreau să știu mai mult necunoscând destul niarne în mintea mea se-nfig tot mai multe zvonuri înmulțind enigmele când sub pǎmânt îngropăm o pǎdure uscatǎ prin coarnele viețuitoarelor suflă vântul sunetele prelungi ale legendei înmormântatǎ vine o vreme apoi care-ți deschide ușa memoriei nǎvǎlind în tine tot ce a rǎmas departe în fugă înveți zborul pe care astǎzi pasǎrea îl arcuiește deasupra rǎmǎșițelor de copac sau a cuvintelor amestecate în turnul babel întrebându-te cărui înțeles le aparțin pas cu pas niarne îndemnul acesta spre adevăr deschide deopotrivă minții și inimii pagina aceea necitită încă scrisă de mâna lui dumnezeu 29 aprilie 2013

Dă-mi mâna, Niarne

cu șaizeci de bătăi pe minut aș fugi niarne de timp potrivindu-mi pașii după alergătura vântului întețindu-le întoarcerea în locul unde țâșneau frumusețile dimineților când priviri de neuitat îmi mângâiau inocența fiecǎrui avânt acum am obosit plimbându-mi privirile prin iarna aceasta scrutându-i așternutul obsedat de realitate spre un alt anotimp veșmântat cu înțelepciunea-i încremenitǎ pe fiecare ram mi-aș roti vederea fără să ezit m-aș întoarce pretutindeni dacǎ trupul nu ar fi osândit sǎ-și care dupǎ el o cruce încrustatǎ cu himerele zilelor respirându-mi timpul cu șaizeci de bătăi pe minut 23 ianuarie 2012

Rodica Lupu

florar e atât de posesiv niarne acest florar ȋncât nimic nu se ȋnnoiește fǎrǎ acordul lui cu pumnii îi adun liniștea rǎmasǎ dupǎ plecǎrile albe eliberând-o apoi în sunetul dezmorțirii crescând continuu ca un flux în sânge nicio zi nu mai e la fel propagându-se cu vitezǎ în vacarmul înverzirii printr-un reflex condiționat smulge din univers lumină și culoare ajustându-și-le apoi pe propria-i epidermă învelindu-și scheletul osos cu robă de sǎrbǎtoare din buzunarele-i pline cu viațǎ mă-n frupt ȋnverzind și eu niarne de la un capǎt la altul ca o câmpie elizee ascultând în adierile zefirului imnul suveran al vieții intonat la cele mai înalte octave 23 aprilie 2012

Dă-mi mâna, Niarne

repetițio ţi-am spus niarne că aș vrea să o iau de la capăt să mă mai scurg odată în necunoscut amestecată-n şiruri de păsări cu sentimentul de zbor cuib să-mi zidesc într-o nouă primăvară iar încercarea aceasta să-mi rămână lipită de suflet ca întâia mea naştere sinele meu nou să-şi uite de sine iar ochii tǎind depărtǎrile sǎ citeascǎ ȋn cartea ce atârnǎ de marginea existenţei tainele acesteia ca nou-nǎscut aș bate cu primele ȋntrebǎri ȋn porțile universului poate aș afla niarne de ce țin clipele ochii închiși când trec pe lângă mine rămânându-le doar conturul mulat pe umbra-mi 9 martie 2011

Rodica Lupu

între suflete o mare de iubire iubirea și cugetul stăpânesc deopotrivă niarne sfâșiind existența generând în semințele liniștii germinarea unui sentiment hibrid dintr-un amestec de iubire necondiționată de oameni și teama că nu putem ridica privirile atât de sus conștiința alergă singură prin infinit căutând echilibrul în timp ce sufletul despică întunericul urcându-mă-n pântecul luminii unde sălăsluiești tu doamne aplecat asupra veșniciei rupând-o în fărâme să dai la fiecare rebegită de frigul muririi mă chircesc într-un sâmbure de liniște la subsuoara eternității vibrându-i corzile cu unda gândului meu tăcerile lumii le ascult niarne pulsând în jurul inimii aritmiile marcate de înțelesuri atât iubirea cât și cugetul hașurează spațiul cunoșterii delimitând distanțele dintre suflete cu o mare de iubire 5 aprilie 2013 96

Dă-mi mâna, Niarne

dezideratul normalității sunt puțin confuză stâlpul acela luminos de care mă spijineam când eclipsa adevărului obtura unghiul luminii s-a stins niarne atenția mi-o îndrept spre soare-răsare unde strania frumusețe a nopții se dezbracă de haine zărindu-i-se printre pleoapele întredeschise scânteia lucidității ochii-mi radiografiază primele gânduri atingându-le cu mâinile din instinct asigurându-le mai multă stabilitate înțelepciunea răspândită în aerul vieții confirmă puritatea dimineții învăluită în mantie albă de lumină merg înainte niarne de-a lungul unui scuar de liniște călcând cu tălpi trecătoare pe-o existență nemaimearsă alunecând cu viteză în dezideratul normalității mă regăsesc din când în când în mine răsfoind filele timpului învățând de la el că definitiv înseamnă să atingi toți pereții care-ți împrejmuiesc viața 7 mai 2013

Rodica Lupu

sunetul acela prelung în bătaia vântului se leagănă anotimpurile niarne scuturându-și una câte una zilele dezlipindu-le vechimea de pe arterele veșniciei ȋn nicio zi nu gǎsesc refugiul perfect ca între zidurile unui templu în care amurgu-și lichefiază sângele-n lumină îi trec pragul din obișnuință seara ținând în mână aprinsă candela viselor ardem până la ultima întrebare când răspunsurile adorm în dâra de fum dimineața mă trezesc învelind dragostea într-un cearșaf de gânduri le adun pe toate sub pleoape ca și când în ele aș păstra agoniseala vieții nimic nu mă-ntristează niarne mai mult ca rămășițele iubirii uitate parcă ar fi sunetul acela prelung scos la răstignire 8 mai 2013

Dă-mi mâna, Niarne

dă-mi mâna și încrederea niarne am așteptat sǎ adormi niarne sǎ nu te mai bat la cap cu instinctele ce-mi pun la-ncercare judecata câtǎ odihnǎ s-a lǎsat pe umerii tǎi nu știu însǎ eu m-am împovǎrat cu un neastâmpǎr curgându-mi ca un râu prin reflecțiile cuvintelor rugǎminților și durerilor mele aș vrea să îți vorbesc despre instinctul de vinovăție am dres cât am putut șubredul cofrag al vieții picurându-i ȋn fiecare celulǎ aliajul nǎdejdii și al rǎbdǎrii fiecare clipǎ și gând le-am deznodat la capǎtul digului mǎrunțindu-le-n imagini lipite de adevǎr o fi chiar atât de adâncǎ apa realitǎții ȋncât sǎ naufragiez aproape de țǎrm scoalǎ-te niarne ȋntinde-mi mâna și încrederea să pot depăși digul acesta iar cuvintele să-mi fie stăvilar deziluziei 17 aprilie 2013

Rodica Lupu

când înfloresc intențiile albastru dimineața îmi așez visele în spatele ferestrei predându-le zorilor ca și pe ultima întrebare ce-mi răvășește conștiința nu ți-am vorbit niarne de visul acela protejat de-un duh menit să mă separe de celelalte nimicuri pulsând în mine licăr dintr-o privire albastră nu deschid fereastra înainte ca lumina să-mi perfecționeze imaginea dezlipind-o din vis pe raftul de sus al memoriei o așez cu fața spre suflet de câte ori între coperțile gândurilor îmi înfloresc intențiile albastru de atâtea ori sufletul rupe din pagini punând în locul lor o parte din mine gata oricând să scrie o poveste 11 mai 2013

100

Dă-mi mâna, Niarne

aici între răsărit și apus pendulez conjugând anotimpului întrebările desprinse din corola florii de măr și din mugurii proaspeți de pe un ram verde crescut în sufletul meu în cerc se rotesc îngeri conturând harta zborurilor mânați de explozia timpului încătușat prea mult în statica-i culoare de-abia-mi silabisesc buzele incantația unui gând când zoru-i mustește seva în mine legându-mă cu o cratimă de sinele său tragându-mă după el cu verbele înșirate pe glezne uit de mine niarne visându-mi întoarcerile din pribegia unor galaxii înzăpezite curgând prin râul vieții aici în anotimpul acesta unde nicicând nu-mi voi declina vechimea 11 mai 2013

101

Rodica Lupu

tăcere grăitoare tăcerea asta niarne ca o câmpie fără margini îmi ascute auzul cu tăișul cuvintelor împlântat adânc în răspunsuri stai liniștit n-o s-o doară inima izbindu-se de tăria nopților în singurătatea mea cel mult va plânge târându-mă-n fața oglinzii să văd cum se cerșește o vorbă ca molia o simt cum roade în faldul liniștii mele degeaba i-am scuturat pereții interiori periind-o cu toate ideile decupate din conturul ascuns al cuvintelor cred că e mai grăitoare niarne decât toată suflarea ce-a mai rămas în mine 20 mai 2012

102

Dă-mi mâna, Niarne

nonsens sunt confuză e-atâta nonsens niarne nu-l mai pot respira mă rupe în pro şi contra argument nu înţeleg de ce semnificaţia unei vorbe se divide în direcţii contrare tu mi-ai spus odată că avem un sens iar eu îţi spun că-i simt circulaţia nonstop vorbele-mi fecundează înţelesuri hieratice dincolo de acestea se zvârcolesc viruşi în eprubete ies şi contaminează pǎmântul cu tot felul de coincidenţe dacă ocolesc amăgirile tot sângerez simțind confuzia vătămată de eres îmi vine să strig mea culpa epidemiilor de obscuritate latent macerate în aerul vetust al originii fiecare nerv îl simt revoltat iritându-mǎ ca o alergie pe care o expectorez fără remuşcare sperând ca fotosinteza rostirilor să le redea adevǎrata culoare 24 ianuarie 2011 103

Rodica Lupu

răscumpărându-ne îngenuncherea hai sǎ urcǎm oprind vijeliile în punctul unde ȋncepe realitatea când vom penetra reveriile să alergăm la copacul din al cǎrui rod ne vom sǎtura tot ce am rǎbdat pânǎ acum rǎmâne-va ispășire ȋn ierarhia cunoașterii dacă vii cu mine niarne nu uita să iei cu tine reverberațiile cuvintelor împachetate cât mai strașnic în extensia luminii sus vom avea nevoie de ele să ne strigăm pe nume tăcerile prea mari ar putea imploza liniștea universului proiectându-ne de unde-am venit iar eșecul strădaniei ar mări și mai mult distanța dintre euri deci hai să pășim peste semnele acestea de întrebare marcând fiecare dimensiune a vieții cu eșantionul adevărului răscumpărându-ne cu el îngenuncherea 15 mai 2013

104

Dă-mi mâna, Niarne

horia i love you grandma până la cer și-napoi uite cum îmi curge dragostea peste mâinile tale pic pic pic această făptură niarne strălucind în aura-i de îngeraș reușește să-mi separeu toate celelalte nimicuri de imaginea unui templu în fața căruia îl aștept pe dumnezeu să-mi mai dea iubire chiar dacă fiecare în parte am mai primit-o odată probabil am uitat-o în vreun colț din sufletul nostru zidind pe lângă ea paravane de ignoranță nu-mi amintesc să-mi mai fi iubit și altcineva mâinile nici chiar tu niarne când ți-ai dilatat în părți egale afecțiunea condiționându-mă să te urmez asigurându-mi liniștea așa cum bulgărele luminii dă ochiului vedere horia-mi contaminează sângele la atingere declanșând instantaneu efervescența iubirii radiind prin toți porii beatitudine desăvârșind astfel divinitatea din mine 17 mai 2013 105

Rodica Lupu

a nins albastru niarne pe umerii goi lipsiți de tinerețe ningea pe lucruri și pe asfințit împodobindu-l cu aură azurie așa cum cerul își revărsa aura peste viață atât de liniștit ningea și pe timp desǎvârșindu-i vechimea modelând anotimpurilor pereții în straturi de toamne imprimându-le culoarea în memoria pietrelor pășeam pe un nesfârșit albastru simțind cum crește ca un sfinx în univers menit a veghea ca omenirea să nu rămână doar mit hai să inhalăm și noi pigmentul acesta niarne poate îl vom vedea pe dumnezeu prin peticul nostru de cer când coboară și ne intră în inimi 22 ianuarie 2012

106

Dă-mi mâna, Niarne

sunt atât de săracă niarne nicio bogăţie nu am ȋn afara acestui trup trecǎtor nu pot să-i zidesc nicio margine sau să-i înlocuiesc o ulucă distrusă de ploi chiar dacă ȋnlăuntru-i o risipǎ de luminǎ prin care înoată propriu-mi har mi-ar trebui mai mult aer să-mi cotrobăie prin existență până la măduvă cine se mai uită astăzi la ce ai în inimă perceptibil este pipăitul sorții şi câţiva paşi întru întâmpinarea ei în rest doar vise neputinţa coboară tot mai mult peste trup neputându-i controla ciudata stare îţi spun dacă poţi niarne ridică-mă din această stare du-mǎ-ntruna de zbor poate reuşesc să mă îndepărtez într-o depărtare mai veche mă tot gândesc la ea ȋnsǎ niciun răspuns nu s-a oprit la mine voi dura o nouă înfăţişare devoalând-o ochiului orb adǎstându-i în insomnii până când vederea-i va desface cărare prin ceață să vadă 16 aprilie 2011 107

Rodica Lupu

tăcere de mult n-am mai scos un cuvânt niarne nu mă opun doar ascult ultimul cuvânt pe care l-am rostit a fost fie şi a fost de întuneric mă tem devorează albul inima mi se strânge între pereţi de ceară încuindu-și sângele cu lacătul să-mi rămână pielea curată jumătate din viaţă am amenetat-o aceastei tăceri care-mi muşcă din carne sfredelindu-mi oasele până la măduvă zidind templu în măruntaiele mele răsfoiesc pagini pline cu nerostiri poeme din patul iubirii le ascult simfonia ce-mi vibrează-n pavilionul urechii nu-mi irosesc cuvintele niarne voi naşte altele scrise pe-o altă pagină de viaţă ce rost ar avea să mai vorbesc 6 februarie 2011

108

Dă-mi mâna, Niarne

nu știi niarne în dimineața aceasta am azvârlit așternutul singurǎtǎții pe fereastrǎ sub ochii luminii fǎrǎ a ști dacǎ o acopăr mi-am aruncat apoi pe jos dezabieul la fel cum ȋși leapǎdǎ toamna frunzele ȋngǎlbenite pe trotuar așa dezbrǎcatǎ am intrat ȋn inima mea cerându-i sǎ mǎ iubeascǎ la fel ca orfeu pe euridice mi-aș dori un suflet mai strașnic niarne sǎ mǎ acopere-n moment de furtunǎ cu iluzii de dimensiunea vântului îndemnând timpul sǎ-mi recalculeze vechimea ȋmpǎturind ȋn câteva clipe cortegiul de ani proaspǎt ȋmbǎiatǎ m-am întins peste singurătate ca uitarea peste subconștient fixându-mi privirea pe dimineața rǎsǎritǎ peste cearșaful oaselor mele 28 februarie 2013

109

Rodica Lupu

roabǎ sublimǎ inimii ştii niarne uneori rătăcesc ȋntr-un vid pe care-l inhalez rămânându-i doar umbra peste care mă întind ca pe o piatră împrejur inima zvâcneșe oarbă ferindu-și tremurul când în faţă-i răsare o vreme mai pământeană înroşindu-se chiar la gândul că mai are încă dreptul să iubească desigur m-aş putea rătăci ȋntr-un alt fel de vid strecurându-mǎ de-a lungul clipelor îmbrățișând universul acesta ocupat cu amănunte ȋn mijlocul căruia mi-aș face loc să-nvârt zilele cu mai mult dinamism da niarne aş trece atât de lent prin infinit proptindu-mi paşii-n răspântiile lui pânǎ când încrederea mi-ar scutura praful dezamăgirilor abia atunci aş îndrăzni să-mi fiu roabă sublimă inimii 3 mai 2011

110

Dă-mi mâna, Niarne

dimineața renaștem te-ai gândit niarne că-n fiecare dimineață renaștem cu același dumnezeu circumscris în noi sprijinindu-ne pe el la fel cum cerul își sprijină pe noi stâlpii de lumină vechile obiceiuri se hrănesc cu amănuntele acestei vieți uneori doar câteva resturi ne ocupă timpul rozând nervurile existenței subțiindu-i pereții ne salvăm când dimineața regăsim în noi pocalul în care dumnezeu își ține iubirea cu amândouă mâinile îl mutăm dintr-un loc în altul desfăcându-ne și degetele când îmbrățișăm eternul străin pornim cu avânt într-o nouă confruntare cu pașii întinși spre necunoscut călcându-i misterului pavajul ne-am rătăci niarne dacă mâinile conștiincioase n-ar găsi la timp punctul de sprijin 31 mai 2013

111

Rodica Lupu

liniștea tăcerii am rămas fără grai niarne ascultându-i tăcerii liniștea insinuându-i lipsa de frământare n-am rostit nicio vorbă în fiecare colț din mine dumnezeu a lăsat un cuvânt amintind ca înainte să le citesc să-mi destup urechile să le și aud am lăsat apoi vorbirea de-o parte iubind fără margine ziua intrată-n mine locul pe unde am fost și capătul drumului unde mă așteptai tu am înțeles că frumusețea nu se va arăta ochilor care privesc doar izvorul fără a-și limpezi vederea în curgerea lui nici dacă mintea va alearga cu mult înaintea pașilor obligând sufletul să meargă singur tăcerea va deschide ușa liniștii numai când gândul niarne se va îmbrăca în hainele ei 2 iunie 2013

112

Dă-mi mâna, Niarne

poeme scrise pe epidermă dacă aș fi mai indiferentă n-aș observa realismul norilor acoperind zilelor ochii și nici câtă realitate încape în aer aș aluneca printre firele de iarbă îndrăgostită numai de ochii mei a căror vedere-mi pipăie timpul pulsându-mi sângele cu bătăile lui de cord îndelung caută locul unde niciodată nu vor plânge unica lacrimă fiindu-le amprentă cedată privirii acestei vieți ca semn că au fost au văzut și le-au plăcut uneori mă fardez lăsând impresia de la un capăt la celălalt că mă întorc la origine realitatea însă îmi revendică poemele scrise pe epidermă adâncindu-mi-le și mai mult în brazdele din jurul ochilor 6 iunie 2013

113

Rodica Lupu

trăindu-ne viața cu forță nu ştiu niarne de unde mă alimentez să trăiesc viața cu atâta forță când din pocalul ei sorb uneori fiere tot caut explicații însă răspunsul doarme-n morminte înşirate ca la paradă ca niște omoplaţi de soldaţi care au biruit în războaie ici colo în loc de lauri din raniță scot amintiri nici scânteia umblând ca o torțǎ prin memorie nu o pot stinge dimpotrivă ardem împreună împrăștiind razele eternității peste ore și ani aproape că aiurez privind în oglinda din mine văzându-mi inima uriașă luând cu asalt arsenalul de dorințe de aceea îmi iubesc lucrurile iar speranţa o donez clipelor ce-mi stau încolăcite pe zile pulsând în mine viața împrăștiindu-se-n toate colțurile 8 mai 2011 114

Dă-mi mâna, Niarne

vorba tăcerii afundă în cugetare cred cǎ nicio liniște niarne nu poate comprima zbuciumul acestui spațiu aparenta acalmie dormiteazǎ în umbre gonite de vânt uneori tǎcerea propagǎ urletul monadelor somnambule plimbându-și ȋn liniște neliniștea este o farsǎ cu cât tǎcerea este mai groasǎ cu atât vorba-i te-afundǎ mai mult în cugetare și pietrele tac dar sug tǎria timpului comprimând în straturi veacurile pǎstrându-le urma intactǎ pe noi liniștea ne înfǎșoarǎ cu brațe prelungi urmǎrindu-ne cu ochii deschiși ca pe niște chipuri purtǎtoare de neuitare nu reușesc niarne să alung tăcerea încolǎcită pe vremea noastrǎ parcă ar fi prinsă cu fire nevăzute de viață și de restul unei iubiri încerc sǎ mǎ ridic suflând din jur praful citind în textul maturității că unde locuiește singurătatea vorbele rămân sub axila tăcerii 6 octombrie 2011 115

Rodica Lupu

ȋntre noi și restul doar cer de ce aș privi înapoi niarne când acolo cuvintele cad ca o tornadǎ înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica reminiscența însǎ va agoniza în arealul colectiv i-aș urmări pânǎ unde i s-ar întinde molima impunându-mi sǎ țin minte numele mǎștilor contaminate lezeazǎ și doare niarne iar noi de-abia mai parǎm loviturile singura stǎpânǎ fiindu-ne insomnia cutreierându-ne nopțile separând întunericul de afarǎ de liniștea dinlǎuntru-ne n-am înțeles de ce se înnoadǎ șirul cuvintelor dacǎ nu este rupt cred cǎ obiceiul ține de lanțul ruginit exfoliind adevărul pânǎ la ultima vertebrǎ aruncând de șapte ori câte șapte prezumpțiile-n aer îngreunând apăsarea ca plumbul de aceea nu mǎ uit înapoi rotesc privile numai în sus știind cǎ între noi și restul nu existǎ nimic altceva decât cer 9 noiembrie 2012 116

Dă-mi mâna, Niarne

simțindu-mă vie privește niarne cum se frământă norii stârnind vijelii dincolo de ei cerul și-a lăsat porțile deschise eliberându-și seninul din chinga lui gebeleizis la fiecare aruncare de ochi aflându-l lipit de fruntea și sufletul meu așa cum inima înfrânge urzelile neastâmpǎrului omenesc izbind pieptul cu clopotu-i ce rǎsunǎ nǎvalnic fulgerul îi aprinde dorul umplându-i amforele de înflǎcǎrată iubire lǎcașul furtunilor nu este adăpostit de acești nori se află răspândit în liniștea lumii respirând același aer ca noi doar partea aceea de viață de care stau legate cu fir negru gândurile necurate dezvoltă habitatul unde furtunile sunt acasă la ele în rest cerul răspândește pretutindeni fiori penetrând epiderma cu pigmentul iubirii am ales să o revărs pe oameni și frunzele verzi simțindu-mă încă vie niarne 16 decembrie 2011 117

Rodica Lupu

apropiații necunoscuți nu știu niarne dacă termenul spirit de comunitate mai suntem îndreptǎțiți a-l folosi lumea s-a înstrǎinat de lume târându-se ca reptilele în propriul habitat chiar dacǎ aparținem aceleiași încrengǎturi sau deschidem aceeași ușǎ la bloc rǎmânem la fel de necunoscuți ca alizeul rǎtǎcit la polul nord s-au schimbat vremurile și mentalitǎțile zidurile vechi roase de intemperiile unui rǎzboi material amintesc de urmele unei cetǎți cu suflare altfel nu este timp și nici vlagǎ sǎ ne bucurǎm când pleacǎ cocorii sǎ-mpresurǎ cetatea cu chiotul juvenil nu mai știm sǎ adiem prin istorie ca vecini rǎmânând doar colocatari revendicându-ne locul de parcare bântuim tenebrele unui spațiu concentraționar fǎrǎ nicio replicǎ sau revelație adiem prin vǎzduh pierzându-ne spiritul niarne dincolo de el rǎmânem slugi tributari alergǎturii negândind nicio clipǎ sǎ ne luăm antidotul 31 octombrie 2011 118

Dă-mi mâna, Niarne

sete îmi arde gura niarne însetată ca și cum n-a sorbit deloc din sărutul acestei vieți mușcând din măr am descoperit gustul cunoașterii și aroma altui aer salin prin care sufletul urcă și coboară trecând prin vămi demiurge împlinind astfel cuvântul atât de însetată m-am avântat în neștiință sperând să ating vȃrful olimpului zburând ca păsǎrile peste stâncile liniștii cȃt mai sus atingând cu aripile fulgerul ca o descǎrcare electrică am coborât expectorȃnd lava acumulată eliberându-mă de bulgării amorfi ai unor neînțelesuri nu știu niarne dacă voi afla izvorul tămăduirii și-i voi gusta apa după care însetez 19 februarie 2013

119

Rodica Lupu

s-ar putea spune niarne cǎ-n somn murim lăsând celorlalți amintirile așezându-le umbre peste mormintele sfinților umplându-ne sufletul de miresmele lor cosmice umblăm prin trecutul lor cernându-le înțelepciunea când ne trezim ne arde înțepătura spinilor crescuți pe huma oaselor noastre dǎm nǎvalǎ sǎ schimbǎm direcția focului dar fumul ne-nvăluie nemaivăzând simțim doar durerea cǎzǎturii ca cea a ologului cu piciorul amputat uf niarne s-ar zice cǎ prin noi trec râurile pǎmântului rǎmânând în urma lor prundișul pe care alunecǎm niciun rǎsǎrit nu rǎmâne veșnic pe retinǎ suflându-ni-l timpul în asfințit ca niște somnambuli ne avântǎm pe acoperișul lumii când revenim bem din apa cu gust de lacrimă de aceea când voi adormi îmi voi ascunde amintirile printre ramuri de plop să le bată vântul poate-am să le uit 9 octombrie 2011 120

Dă-mi mâna, Niarne

puritate tot albul din lume niarne nu se compară cu puritatea ce-mi naşte această linişte măreaţă nicicând mintea nu mi-a gândit sumar dar acum prin orice por al ei mă simt invadată de nevinovăţie exfoliindu-mă într-o infinitate de înţelesuri le accept și rabd niarne ca pe o sete de mântuire încălzindu-mă de privirile lor purtătoare de pocăinţă e o plutire de nori și mă simt împăcată asemenea izvorului care-şi răspândește apa în lume astăzi n-am să-mi mai cert aşteptarea şi nici uitarea cu acest abur de linişte le voi semna armistiţiul voi înfrunta orice gând ce aduce neliniște ah doamne nu vreau ca umbra lumii să se așeze pe inimă răcoare şi nici amintirea ei nu mi-o deschide în suflet azi vreau să-mi binecuvâtez pietrele şi oamenii deopotrivă tainele lor să rămână străbunilor iar eu să mă semăn iertare în brazdele acestei lumi aşa cum te-ai semănat tu iubire în lutul meu 18 aprilie 2011 121

pe raftul de sus al memoriei o așez cu fața spre suflet de câte ori între coperțile gândurilor îmi înfloresc intențiile albastru de atâtea ori sufletul rupe din pagini punând în locul lor o parte din mine gata oricând să scrie o poveste