Declarația sinelui by INSEMNE CULTURALE

Eunescu

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Arhivare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Maria Ileana Belean Sofia Sincă, Violeta Florentina Ion, Corina Militaru

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Eunescu

Eunescu nici gând! Cineva, acolo sus, te iubeşte! dar păienjenii, veniţi fiecare cu scara lui, au înjghebat, la repezeală, un braţ de spirale către cer şi, pe când mă mai tocmeam cu mine, mai întâieu miîncă s-a împăienjenit gândul. mi-au ar spus: parcă fi fost o reuniune de familie a painjenilor, hai, grăbeşte-te! cineva, sau nu, o petrecere a lor,acolo sus, te iubeşte!... căci simt că şi-au chemat şi rudele din vecini, dar musai şi neamurile de mai de departe. musai, căci le aud vociferând pe mai multe voci, nu toate înţelese mie. cum spuneam, mai întâi mi s-a împăienjenit capul cu delaţiuni despre care nu ştiam nimic. pur şi simplu îmi intraseră în creierul mic, îşi făceau de cap pe marginea circumvoluţiunilor, încercând să le escaladeze. sau voiau să meargă la săniuş… mă rog! apoi, ochii au amestecat galaxiile ca şi cum cineva ar fi amestecat trupurile nude ale melcilor intr-un cazan cu apă fierbinte. nu ştiu cum e cu melcii în sinea lor, dar pe mine nu mă dureau tâmplele, nu zvâcneau să caute vreun răspuns. nu! gelatina din subţioara lor se apucase să îmi împletească genele în drumuri fumurii, şi au rămas aşa. noaptea, mi-a ieşit şi un poliţai în cale. sau un popă, că semănau…. „prea multă suflare pe aici, prea mult zgomot care imită turla bisericii în zi de duminică, aşa că vă rog, vă rog respectos, ocoliţi prin altă parte.” cum, Doamne iartă-mă! să mă ocolesc pe mine? 5

Eunescu Poarta

poate a fost poarta! poarta din spatele casei, cred, e cea care îmi strigă în fiece seara numele mereu cu o literă în plus, de fiecare dată rupând câte un sunet de lângă ochiul piciorului, pentru a-l lăsa să cutreiere împrejurimile fără să răsufle. uneori, o idee îmi intră pe sub uşă şi îmi spune: eşti chemat la poartă! iar eu, ca şi cum aş fi deprins deodată obiceiul gândului, mă iau după mine până în urma curţii, să văd cu ochii mei ce e atât de important în logica lucrurilor. căci trebuie să recunoaşteţi, nu e firesc deloc să te cheme poarta, în miezul nopţii, ca şi cum ar fi ceva în afara ta care îţi spune că înăuntrul tău e, dar poate să nu fie, dacă cineva nu îi dă drumul să bântuie prin noapte. poate a fost poarta! mă strigă mereu şi de fiecare dată, dar de fiecare dată, e supărată pe mine că nu îi ascult tăcerile.

Declarația Declarațiasinelui sinelui

Paşii singurătăţii

ieri cânta. azi nu. nu mai cântă un greier în fulgul de ureche pus de doi lângă roua dimineţii. s-a făcut deodată linişte. liniştea ca o bucurie a iernii aşezată peste pleoapele gândului. liniştea care rupe ochii din ochi, sărbătorind, pe din dosul lacrimii, victoria castelelor de nisip.

e linişte! atât de linişte încât se aud, pe sub firele de lumină, paşii singurătăţii cum îşi urlă tăcerea în trup.

Eunescu Hai să murim în doi!

hai să murim în doi! vom lua un pumn de ţărână să îl punem pe gând. o năframă, scoasă din uz, să o atârnăm de gard. trei cuie le vom pune rămăşag intr-o biserică veche. apoi, când lupii vor înnegri pe tăpşan aducerea aminte, vom pune şi un zâmbet lângă căruţă. sigur, ne vom conduce noi pe noi, nu e nimic ilegal. hai să murim în doi! tu în mine, eu în vâltoarea ta de sânge, tu în inima mea, eu în sufletul tău, fiecare în fiecare, adunaţi şi răspândiţi pe acelaşi meleag al luminii, ca şi cum am fi unul intr-o singură explozie stelară. hai să murim, vrei? peste un miliard de ani ne vom reîntâlni sub acelaşi parfum, să ne spunem cum a fost în celălalt.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Pârjol

daţi-mi o ţigară. va rog! o ţigară doar. nu am bani, dar simt nevoia să ard.

Gina Zaharia Eunescu Inima mi-a fost trimisă în judecată

inima mi-a fost trimisă în judecată. e inculpată intr-un proces de calomnie şi tulburare de proprietăţi, pârâtă de cineva… pe scurt, se spune că intr-o seară a cântat o serenadă sub balconul unei doamne, apoi a plecat. a revenit, a pătruns pe sub uşa de la intrare, uneori chiar şi în baie… mai mult, se afirmă în rechizitoriu că ar fi îngenunchiat în plină stradă şi ar fi strigat cuvinte tari, de iubire, de patimă, de dor, de conjugare în doi, după care ar fi sărit gardul să sărute genunchiul doamnei ieşite în prag… cum va fi, cum nu va fi, nu ştiu să spun. inima mea bună riscă să fie condamnată la locul de muncă, chiar în balconul cu trandafiri, şi v-a trebui să sărute în fiece dimineaţă genunchiul rotund al doamnei, seara să o acopere, noaptea să o descopere, 10

Declarația sinelui Declarația sinelui peste zi să o înlănţuie, iar în pauza de masă să o soarbă încet, cu pipeta. şi asta din zori până în zori. din secundă în secundă. până vor trece dincolo, unde nu ştiu cum va să fie.

Eunescu Seară de iubire

brusc, iubirile explodează, sfârtecând carnea devenită fără logică în vârtejul fuziunii. aproape instantaneu, cerurile rămân fără univers în afară de furia ca un clocot. chiar şi dumnezeu ia o pauză. mâini, picioare, buze, sâni, se amestecă goale în trupul Facerii.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Nici nu ştiu

nici nu ştiu cine tace, cuvântul sau sunetul? litera trece prin ochii unei femei! taci literă, taci punct din contrapunctul tăcerilor mele, îmblânzitoarea de cuvinte meditează asupra sorţii! un semn trece prin semnul de carte! fugi tu, semn, din pânza pe care seara o aşează între antenele a doi greieri mici; tu nu eşti leu să opreşti ochii. prin siberiile unui cuvânt gârbovit aleargă, sălbatic, un cal; taci tu, copită, taci căpiţă de fân. şoaptele noastre sunt deasupra de timp! taci cuvânt! taci sunet! cineva, acolo sus, adună cât a fost fulger, cât a fost tunet în răpciunea unui scris.

Eunescu Am jefuit copacii de frunze

tu ştii, firişoarele de nisip ascund bucăţi din noi, de pe când eram sânziene în flăcările albastre din marginea mării. apa era o mare de dor, gândul era gând de iubire, vântul tremura în atingerea aerului dintre noi, devenind primăvară. destinele noastre uitau că tu eşti tu. că eu sunt eu. băteau ritmul aceluiaşi trup ascuns în urnele de nisip de sub pleoape. tu ştii! şi eu ştiu! am jefuit copacii de frunze să prefacem lumina în sărut.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Amintiri

mersul alb, precum o pisică neagră, îl disec în gândul meu bântuit de idei despre care nu ştiu să spun nimic. uneori îmi vine un gând, alteori alt gând, sub formă de felină albă, călcând, sub tălpi, circumvoluţiunile stării. ele cântă! în acordurile rupte din clisma unei nopți, amintirile mele cântă despre mine. eu nu cânt! ce moale calcă pisica pe mine, ce adânc… mersul tău, pisică din gând, tulbură doar ideea de mine. eu nu sunt! atingerea ghearelor tale o disec cum aş diseca liniştea unui abator despre care nu ştiu nimic. uneori vine o amintire. seamănă cu tine, felină la trup. dar gândul muscă din mine, ca din aripa unui fluture alb, şi ştiu că adevărul se deschide, nu-i aşa Creator? numai în amiaza nopţii.

Eunescu Dottore!

mă gândesc să scriu o carte; o carte albă, în care omătul să fie simbol ascuns al ştiinţei de a fi. nu mare, să obosească braţele bibliotecii, nu mică, să se uite lumea chiorâş la ea. nici măcar obraznică nu vreau să fie. o carte normală, de bun simţ! cred că 115 file, numerotate cu simbol: unu, unu, şi cinci (de la trecere), sunt suficiente. am să scriu o carte albă, în care, răsfoind, să nu uiţi acel unic şi obligatoriu A mare de tipar. un atât de mare A încât să cuprindă întreaga pagină, format A4. un tipar clasic, de A mare, numai de tipar, ca pe vremea lui Hugo (Hagi Tudose al francezilor) care, din absolută zgârcenie, dovedită, şi-a spoit scrisoarea cu un imens semn de întrebare. sau poate minuscul…. încă se studiază! cărţile nu pot fi acuzate de fidelitate. ştiu asta de la un prieten. trec dintr-o mâna în alta, 16

Declarația sinelui Declarația sinelui supurând ochii, ca o femeie frumoasă şi delfină, care nu ştie cu cine să se mărite, nici dacă trebuie să se mărite, nu ştie ea doar trece, salutând, prin atingere, conștiința celui gândit să fie. aflu acum, din presa centrală, că testul oglinzii e obligatoriu. şi litera mea e obligatorie. nu poţi începe alfabetul fără ea. nici cuvântul nu are sens fără sensul întoarcerii la a; a mic de mână, A mare de tipar! am să scot o carte, fără să plagiez pe nimeni, promit! eventual o să fiu atent la numărul de pagini. noţiunea asta este foarte importantă, se trece ca bonus în contract… pot să îmi dau şi doctoratul pe această temă nu credeţi? aş fi unicat (în gândul meu): singura carte cu A mare de tipar încrustat, magnific, pe 430 de pagini liniare. colosal! problema e cine îmi scrie prefaţa!

Eunescu Trecerea

treceau fântânile prin mine iar eu, ca un cetăţean turmentat de trecere, întrebam: unde mergeţi voi, fântâni, de nu aveţi vreme să vă opriţi în umbra singurului gând că exist? fântânile nu s-au oprit. fântânile nu au răspuns. cred că aveau consemn de disociere de mine, de lăuntrul care nu strigă nimănui nimic, căci mi s-a înroşit osul, care trebuia să fie alb, căci mi s-a înceţoşat gândul, care trebuia să fie alb, căci mi s-au învolburat ochii, care şi ei trebuiau să fie albi, iar acum arde în mine trecerea, ca sine de nefiind, şi nici fum nu se vede, căci şi el trece.

Declarația sinelui Declarația sinelui

De ar fi inima gând

de ar fi inima gând, s-ar uita în oglindă şi ar spune: uite, luna aceasta se poartă tocurile. trebuie să fiu atentă la vârful fulgerăturii, la nimicirea, prin imprudenţă, a unui soclu de sine prin dispersia cuiului în păienjenişul de cuvinte, la strigătul prin atingere al singurului obiect ascuţit de singura tresărire fluidă care a existat înainte de a fi. dar inima nu e gând şi, asemeni fluturelui, se lasă strivită în poalele mirosului de nectar care însoţeşte, mereu însoţeşte, pantoful cu toc al unei feminităţi sublime.

Eunescu Veniţi să fim cer

eu nu pot fi nimic din ce nu am fost, în catedrala eului mărşăluind senin, abrupt în eu, cu steagul lui Hitler deasupra ochiului străpuns de amnezii funebre. închideţi străzile! închideţi străzile! mareşalul v-a trecut la subsol, prin decret, prin ordin, hotărând că nu mai existaţi! eu nu ştiu, despre mine, să fi murit, enigmatic, în lesa transformării din judecata sinelui, în amorf, ca să îmi iau liber, azi, pe dinăuntru, şi să tac, în servitutea unei oglinzi opace. închideţi străzile, dacă asta vreţi, vom ieşi pe acoperiş şi vom striga lumii: „cerul e liber, veniţi, veniţi să fim cer!”

Declarația sinelui Declarația sinelui

Îndemnul la hoţie

în fiecare lucru există o noţiune abstractă, indusă, desfăşurată ca sine deasupra de taină, roasă, uneori, la colţurile iluziei de atingerea realului, al realului fierbinte ce atât de frumos seamănă cu un picior de femeie. în fiecare sine de lucru bizar desfăşurat în imensităţi colorate, în verzi întinderi cu flori, palmate cu ochii universului din tine, din mine, din fiece el respirând poemul subtil al unui sân de femeie, se ascunde ochiul Domnului, veşnic de ea îndrăgostit. vezi, vezi, femeia e în toate, aşteptând, ca un murmur ţesut din naşterea luminii, să o furi. ============== eu te fur atât de des, încât mă mir că mai exişti! 21

Eunescu Strict intern

nu contează ce contează în abstractul firii dezlănţuite împotriva de sine, nici desluşirea firescului nu-şi are definirea în ceea ce e absurd. nimic nu e altfel, în afara liniştii de sine sălășuită, ca deznodământ al hotărârii, atât de absurde, de a fi nimic. unii vorbesc despre imaginea oglinzii ca şi cum spoiala de argint din spatele unei sticle opace ar tine loc de noi – o măsluire grosolană a tăcerii cu chip care e ce nu-i. nu poţi fi tu, fărâmă de sublim existenţial, învăluit în sticlă. nici legea nu se impune a fi azilul lui mâine, ca şi cum eu, şi el, ar trebui să fim solidari, parfum şi fluture sub aceeaşi petală, în deznodământ. nu. 22

Declarația sinelui Declarația sinelui sigur că nu. partea mea de a fi e opusul a ceea ce crezi tu, când eu, eu şi nu tu, azi hotărăsc.

Eunescu Ura ca justificare

sub finanţarea sinelui cu un albastru delir, smuls din măiastra gândului, se aprind cristalele pământului în revolta cerului pătruns de propria sfidare cu care, o parte a conştiinţei de a se autodizolva în eteruri fumegânde azi, printre noi, bântuie furibund şi pervers răsturnând arta veşniciei în cufere de mucegai. nimic nu e divin. nici măcar Constelaţia Creaţiei, locul unde Domnul, martir al propriei eternităţi, ne-a dăruit fărâma de oglindă a supravieţuirii, nu îşi mai are justificare în afara bucuriei de a urî. eu urăsc. o spun. o fac cu patimă, centralizat, aproape euforic, cu petalele trandafirului puse sub căpătâiul de serviciu al repulsiei de mine, înainte de a te târî prin tribunalele urii mele slobozite în zi de sărbătoare. şi tu urăşti. ştiu. o faci cu aceeaşi penalizare a gândului trezit 24

Declarația sinelui Declarația sinelui din periferia erei cu care spinul atinge sângele, tumoarea pătrunde în creierul sabotat de chiar firul propriei existenţe, pervertind bucuria urii într-o linişte absolută. şi el urăşte, altfel… altfel ar fi trimis la închisoare, cu acte vizionare de a nu fi, cu noi în asemănare, revolta sinelui înainte de a urî.

Eunescu Discrepanţa urii

de-aş fi ce nu sunt, cărare în sperjurul unei pustietăţi albastre, corbului i-aş da libertate să sape adânc, cu ciocul în formă de gheară, cu unghiile-i că un isoscel în spirală, în măruntaiele osului, în tăcerea gândului, în spaima ochiului, în nebunia sângelui, până când, până când tu, cel ce nu ar trebui să fi, în taina întâlnirii prezent ai urla ca o fiară încolţită de ură. de aş fi Dumnezeul dăruit lui Cain, în noaptea inventării de furtună, te-aş spânzura, te-aş rupe, te-aş chinui, te-aş mânca de viu, repetând, reluând, retrăind bucuria urii până în străfund. de-aş fi, dintr-o dată, bucurie de glonţ, ştreang, ghilotină, şarpele care îţi roade în gând măruntaiele firii, aş jubila de ură, ca şi când nimic, dincolo de mine, 26

Declarația sinelui Declarația sinelui nu ar fi existenţialitate cu chip. blestemul divinităţii de a nu fi dăruit, în mod cinstit, egal, fără discrepanţa ştirii, fiecăruia în timp, aceeaşi lipsă de duh!

Eunescu Inserţii

poluate de fărădelegea eului, ideile nu mai au simţul proprietăţii şi devin formă fără fond pe o reclamă veche. fulgeră noaptea în inima minţii şi tu taci. eu tac. panorama e pusă la indigo şi împărţită, cu bucăţi de pâine, câinilor flămânzi.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Băştinaşii urii

pe urcuşul unei fântâni, lanţul se despoaie de cuvânt şi picură, se scurge ruginit în adâncul alb al unui izvor de munte, rupând cunoaşterii jocul de-a fi într-un vârtej de săgeată veche. tăcerea, care îi acoperă strigătul, se întinde dincolo de ghilotina luminii, până în străfund, lovindu-şi ochii de crăpăturile reci ale fântânii arse de soarele venit din afara tălpii. e noapte. mereu e noapte în arterele furiei, ca o literă aşezată în dreptul unei altei litere, care se vrea gând. nimic nu rămâne din ce a fost. e târziu!

Eunescu De ce taci, tati, de ce taci?

trăiesc în vremelnicia gândului cuiva şi îmi e interzis să zâmbesc fără aprobare. la tv apar îndemnuri de solidaritate şi e necesar să construim un canal pentru alimentat prăpastia conştiinţei cu un aval superior. din amonte vin toreadorii descrierii de fapte antisociale şi ne spun: tu, şi tu, şi tu, aveţi menirea sfântă de a lucra la desecare. de ce eu? întreabă o vorba. dar eu, dar eu, se învălmăşesc spaimele să întrebe. cu ce am greşit, oare? ai râs fără aprobare, fără înscris, ai distorsionat logica pură a concentrării pe când conducătorii supremi elaborau strategii de pocker, domino sau bridge, mai mult, ai dat drumul la gânduri, perturbând undele logicii lor absolute. dar te iertăm. uite, ai libertatea de a construi un canal, o albie colectoare de minerale pentru agricultorii patriei, un puţ pentru lilieci şi platani, o mare pentru cei săraci. e onorant să construieşti socialismul! trăiesc în vremelnicia gândului cuiva 30

Declarația sinelui Declarația sinelui şi îmi e interzis să zâmbesc fără aprobare, aşa că tac. tac în modul cel mai profund cu putinţă, superior şi absolut. un copil, copilul meu, mă întreabă, cu disperare: de ce taci, tati, de ce taci?

Eunescu Derivă cu socoteli

trăiesc în adâncul unei răzmeriţe care încă nu a ieşit pe stradă; e vie, proletară, descriptibilă în gând, ca o felie de plăcintă menită să doarmă în cuptor. în ochii mei cineva a fixat două bârne, spunându-mi că e pierdere de timp să clipesc, un altul mi-a cusut limba cu aţă dentară, explicându-mi câtă energie pierd dacă o las să circule liberă printre cuvinte, iar deasupra creierului, voluntar, mi-am aşezat o picătură chinezească de spălat harnaşamente. nu e nevoie de linii de tramvai care să lege o directivă de alta, nu sunt necesare întruniri constituţionale, de dragul unui abstract de idei, nici de porumbei voiajori nu mai e nevoie. totul e scris dinainte şi timbrat tv. fluturii albi se topesc în soare!

Declarația sinelui Declarația sinelui

Atentat

sunt forfota unui gând alb rămas înfipt în coroana lui Iisus ca un modul al transpiraţiei de sine, chiar dacă atât de simplu, cu păcatul afirmaţiei încă netrezite, s-a spus: păşiţi, păşiţi, nu e nimic. picuri de apa ies din rigidul prezenţei într-o întoarcere înapoia gândului şi, fără forma unei zămisliri concrete, devin suflet de lucru. eu însumi sunt suflet. eu însumi simt, în adâncul cărnii, ca şi cum nu ar fi amestec de atomi şi dumnezeirea ar tresări prin mine. nu va temeţi, mereu va muşca cineva din existenţialitatea firii, voind să fie demiurg. trec apele, trec!

Eunescu Eu sunt rege

ce dulce mireasmă aduce fereastra când, de sub sceptru, îşi fac loc litere personale, albastre petale de trandafir, precum sângele marilor aleşi ai dumnezeirii, care joacă atomii aerului într-un dans de nebuni. eu sunt rege! înţelegeţi? sunt rege, stăpânul sufletelor adumbrite în goana după pâine, demiurgul plebei de la picioarele lui Hristos, eu sunt simbolul, ideea în sine, plebiscitul durerii aşezat la început de cer. eu sunt rege! de ce aş mai întreba gândul cum, de ce? eu sunt rege, am ajuns rege. furia stelelor îmi vor fi sânziene de spălat pe trup!

Declarația sinelui Declarația sinelui

Dictat

ce trist păreai, deşi te făcuseşi strigăt în căciula unei libelule fără ochi, şi oricât ai fi sărutat tu salcâmul, înlăuntrul florilor tale, el va naşte mereu ghimpi, cât timp tu ucizi bucuria celuilalt de a fi ceea ce tu crezi că nu are voie.

Eunescu Păcatul de a fi

mi-am atins fruntea cu osul propriului gând şi am tresărit; nu credeam că gândul poate fi simţit asemeni unui miros trandafiriu înfipt în catedrala unei iluzii, dar el era acolo, ca zborul unei capitale a luminii din negrul unei tăceri în stepa unei neaduceri aminte. chiar şi culoarea mirosului devenise atât de vie încât ochii au plămădit în sine, în mod miraculos şi tăcut, o invazie de lacustre strălucitoare, fiecare cu propria să mare vânturată simţurilor ca monedă de schimb a talciocului însuşi. ştiam că sunt acolo, ştiam că exist, dar am tăcut. trecerea din populaţia ființei în abstractul unei imagini care tânjeşte să doară nu poate fi mai mult decât e. frunzele însăşi au un păcat al lor şi oricât am încerca să le aşezăm în transparenţa culorii, mereu îşi vor ascunde nuditatea după un trup de femeie. păcatul de a fi nici măcar nu e un păcat.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Primul cuvânt

eu nu îmi fac gânduri cu mine: ştiu că am un ochi de fiecare parte a cerului, şi când unul doarme, celălalt îşi caută furtuni prin Peştera Muierii. nu, nu e nici o legătură între femeie şi adâncul unui munte, chiar dacă ea s-a tolănit în pântecul lui. vorbeam despre trupul meu zdrenţuit, privind cum îi curg spintecările de la subsolul ochiului direct în cercul unei pietre care pare atât de frumos a fi cioc de pasăre. uneori strig, mă strig pe mine, deşi ştiu că mă va lovi auzul ca o piatră sfărmată în ea însăşi, dar trebuie să mă aud, să îmi flutur aerul printre branhiile aşteptării, ca să am de ce să tac. nu pot altfel tăcea, ca şi cum nu aş fi. aerul e o formă abstractă a sinelui care doarme. el nu pare a fi, dar se plimbă prin fiecare dintre noi, ca un bătrânel cu joben, pe Strada Mare, 37

Eunescu şi apoi, orb, vesel, de parcă nici nu ar fi fost, pleacă să umple golul unui alt trup. sigur că am doi ochi, am ştiut mereu că un cerc, un pătrat şi un triunghi fac asemeni cât o privire, dar e un lăuntru al meu căruia îi place să ucidă muşchii gândului, şi tac. mereu am tăcut în pântecul muntelui care sunt eu, eu care nu am peşteri cu muieri dar am învăţat cuvinte ca şi cum ar pluti un vultur.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Tornade

lângă ochiul vulturului am aşezat fluierul penelor care nu mor; albe, verzi, în nicio culoare, doar sunet sunt, spovedanie de aer ieşit în lumină ca un scut. eu nu am fost vultur, nu am crestat circumvoluţiuni în scara gândului mai mult decât s-ar fi cuvenit dar, cu mâinile pline de fluturii cerului, am atins aripa păsării şi ea, pasărea vultur, m-a lăsat să dorm, ca un verb în mijlocul frazei, la subţioara vibraţiilor sale, fruct să fiu în păgâna sămânţă a migraţiei. tăceţi, tăceţi, acolo sus un intrus face speculaţii cu bucăţi de mormânt.

Eunescu Prima mângâiere

ce firesc pare nefirescul de a gândi la ochii tăi transformaţi în piele. pupilele mele, ascunse în buricele degetelor, smulg hainele frunzei schingiuite de aşteptări şi, uitând de copilul din mine, se înfăşoară în petalele mirosului de cer căruia Dumnezeu, doar Dumnezeu, i-a spus femeie.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Conjugal

pentru că te-am atins cu ochiul, tu ai tresărit. ştiai, sigur ştiai că e ochiul meu, dar mi se lipiseră degetele de el şi tu le-ai simţit pe piele. ţi-am spus că nu e şarpe; şarpele de casă nu muşcă, şarpele de casă nu are venin, doar bea lapte din parabola unei întreruperi de linii furioase. eu nu sunt şarpe, ţi-am spus că nu sunt şarpe, doar ochii curg, ating, se târăsc pe cristalele pielii tale transformate în poveste şi gata, chiar dacă tresari, planetele îşi picură florile incandescente, arestându-ne la domiciliu.

Eunescu Revolta

zicerea despre sine, strigăt în surzenia unui perete căruia nimeni nu i-a tălmăcit rostul de a fi. copacii îşi ceartă frunzele că îmbătrânesc prea repede. nici Istoria nu are alt deznodământ; trece alergând! în marginea cerului un ins, cu braţele dezlânate din gât, îşi numără avutul, cu degete tremurânde, şi reci. „el, ea, ei toţi, absolut toţi sunt pietrele cu care vorbesc printre degete, ochi de ocarină aşezaţi pe sticlă; ochii nu vorbesc, sticla nu vorbeşte, dar când se lovesc între ele, ajunge până la mine sunetul morţii, taina învierii trăită în moarte, geamătul de neașteptare şi Dumnezeu, numai Dumnezeu ştie cât mă bucur.” pentru că urmează sarabanda trierilor: un suflet alb, un suflet negru, un ghioc cu resturi de om, 42

Declarația sinelui Declarația sinelui trei frunze puse pe orbul unui câine, mă transform în os, mă ascund în os, osul însuşi devin şi numai tu, iubito, ştii că sufletul meu atârnă la gâtul tău viu: rece, alb, mort.

Eunescu Linişte! vă rog, linişte

mâna albă atinge ochii depărtării de trup ca şi cum ar suna clopoţeii de recreaţie: e pauză! lăsaţi totul la intrare şi plecaţi. e pauză! ochiul se înfige adânc în fântâna osului şi strigă: unde eşti sânge, măscărici al forfotei, unde eşti? unde eşti carne, tufă a Veneției ude, unde eşti? unde eşti inimă, tu cea care împarţi şi desparţi, tu care iei tribut şi din privire, unde eşti? ochiul rămâne suspendat deasupra unui hău fără răspuns, lovind, uneori, pupilele de trupul inert; bate un clopot! linişte! faceţi linişte! e pauză! în covata sufletului cineva sapă un mormânt.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Până şi Dumnezeu

cum să fiu eu litera dacă nu s-a inventat cuvântul care poartă cerul de la o stea la alta? cum să fiu eu auz dacă nu s-a inventat urechea care să poarte zgomotul notei de la o privighetoare la alta? cum să fiu eu deget, spune, cum să fiu, dacă atingerea încă nu a fost inventată ca fluture, ca alb, ca zigzag de ceruri în imensitatea mării care e ea? vezi, vezi, până şi Dumnezeu a avut nevoie de femeie.

Eunescu Trupul

caut în mine ca şi cum aş fi nu mai mult decât trup, carne, materie de mutat de aici până acolo, din larg până în strâmt cum iei cuvântul din forfota literelor şi l-ai pune breloc la subţioara unei poveşti. dar nu sunt, nu sunt. ochii mei se izbesc de degete şi spun: nu sunt carne, nu sunt trup de ceva, fără să fiu, nici cuvântul meu nu e mai puţin inimă, mai mult somn, în marginea culorii, nici curgerea nu e curgere mai mare ca sângele meu când tu îmi spui că ai un trup, când eu ştiu că ai un trup, care nu sunt eu, dar e atât de firesc să îl vreau, să mă amestec în furia descoperirii de cer, tu eu, eu tu, ca o fantasmă care reazemă stelele în noaptea visteriilor de vis. somnul meu nu ştie să tacă, nici numere nu ştie, în sine, să adune, el eşti tu, tu că răzvrătire a luminii născută din atingerea unei punţi.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Declaraţia sinelui

ceea ce este iarbă nu poate fi gând alb, negru, violet, obligatoriu a se câştiga printr-o atingere. chiar câştigul ochiului se pierde în povara rădăcinii, când muscă şarpele infernul unei alte lumi. ceea ce este intim, obligatoriu definit ca şi univers, nu poate fi răspândire, din pace în linişte, ca o furtună de timp. ceea ce eu privesc nu poate fi mai mult decât eul meu răspândit apei, în tremur de oglindă. pur şi simplu, nu poţi fi în afară de tine, eu în singular, gând, spaimă, breloc al nopţii şi iarbă când plouă. ne naştem din femeie, să nu uiţi, dar murim singuri, în propriul adânc.

Eunescu Taina cinei din sine

strat peste strat aşezăm, în liniştea timpului, cinând, din propria străfulgerare, cecotrofele spaţiului dintre noi şi noi, fără să ştim: adausul de sine e cel ce aduce sfârşitul, ori împăcarea cu sine dăruie pasul ieşirii din pupă? cine să ştie? ne obişnuim atât de tare cu propria ştire despre sinele vânt, încât nu ne mai surprinde nimic. pare o încremenire a descrierii tacite încât oglinzile devin de prisos iar imaginea firii, muşcând din sine, atât de banală, încât, ocean şi strigăt al neputinţei amestecăm în foamea clipei fără a mai întreba: unde Doamne, unde ţi-ai pus în gând să mă zvârli dacă aici totul e Timp?

Declarația sinelui Declarația sinelui

Franjuri triste

era lumină pe vremea când mâinile mele se umpluseră de mâinile tale, cum oceanul se umple de râuri, lăsând florile să îl miroase din marginea trupului până în adânc. eu eram floare pe atunci, curcubeu al sângelui transformat în stamină, atingând fluturii. şi ceaţă de cerbi eram, căutând castelul ciutei adormite în ochiul unei liane cu porumbei, fără să îmi pese că am să lupt, până la epuizare, eu cu lăuntrul, să te câştig, eram atât de bezmetic că am vrut să scot soarele din mine pentru a-ţi face ţie încălţări, să rup secundele din peretele ochiului să fii tu aer, să desprind fecundul stelelor din mişcare pentru a fi tu imensitate. a fost îndeajuns să tremure o păpădie, ai plecat.

Eunescu Sfârşit de simfonie

se auzeau atât de tare stelele cum cad din poema luminii pe încălţările noastre că am îngheţat de spaimă: dacă or fi căzut şi sunetele şi nu o să ne mai auzim, dacă se vor fi răsturnat şi furnicile care scormonesc inima, dacă se va fi răspândit şi aerul care pluteşte între mirosuri, noi cum ne vom mai recunoaşte? vino înăuntrul meu, iubitule, vino înăuntrul meu, te voi ţine aici cât vor dăinui stelele. ah fiară, demon, strigăt, de ce îmi spui că nu e adevărat?

Declarația sinelui Declarația sinelui

Poezia

sigur nu a inventat-o cineva să fie în fapt. poate nici nu are o facere a ei, cum am spune despre noi: de la Adam şi Eva! nici despre timpanele auzului nu s-a pomenit că ar fi eliberat-o aerului din ascunzişul unor mărăcini preistorici, ori mult prea devreme înainte de a fi. e atât de solemnă că nici nu se socoteşte, chiar dacă zilnic muşcă din strigătul florii ca şi cum ar desena porumbei albi, printre nori. ea e, şi atât. nu are dicţionar de explicaţii, forme, sensuri, pâră prin care cuvintele să-şi însuşească o Curte a lor, cu juraţi. nici poştalion nu are, cu silabe puse în scrisori aşteptate în vizită. ea nu vine. nici nu pleacă. nici corolă în forma sferelor nu are. ea nu are nimic. e atât de absolută, atât de deasupra de timp, încât nici măcar a îngenunchea nu ştie, ea doar arde!

Eunescu Nimic despre poezie

nu ştiu dacă ar fi existat de nu am fi inventat cuvântul, fost şi rămas, întâietate în faţa lui Dumnezeu. poate era un îngheţ, cu care cercurile îşi robeau galaxiile încolăcite pe sânul mort al unei idei, sau poate că negrul devenea atât de alb încât se desfiinţau culorile. nici despre sunete nu ştim nimic, din spargerea liniştii în explozia de fildeş a zeilor fierbinţi, ca să statuăm vorbitoarele în funcţii aritmetice. pur şi simplu nu se ştie nimic despre ea, ca şi cum dumnezeirea nu ar fi îndrăznit să o atingă cu ochiul înainte de a zămisli lujerul primei femei.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Despre linişte

despre sine, nimic. despre logica fructelor, putem vorbi, despre existenţa aerului, putem discuta, chiar şi invocând raţiuni din afara rotundului, despre golul clădit de cuvinte, putem emite analize, teorii abstracte şi nude, cu deformări acceptabile ale contemplărilor de a fi. sigur, putem să facem toate astea. putem să ni le legăm de picior pentru când vom avea tăria ruinelor, dacă pricina de a le gândi nu ne-ar fi oglindă. slugile cerului, lumina, stelele, spălătoreasa lună, îşi caută înfăţişări în coiful literelor, ca o criză de timp adâncită în propriul trup, fără limita adevărului răsfirată în potcoave de cal, şi cântă. tot ce se poate şi nu se poate se adânceşte în vedere, tot ce se tace şi nu se tace se încearcă prin disecţie, 53

Eunescu cercul însuşi îşi desprinde învoiala din mijlocul ochiului şi se adânceşte în mare ca şi când hăul marin s-ar sorbi în el. într-un seminar al gândurilor e lipsit de bun simt să dormi pe meteoriţi.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Strigătul

strigătul, ca şi fiinţă a vorbei care cunoaşte aerul în mod absolut, nu e mai mult decât prispa unui vultur preschimbată în „o”. „o” ca şi gol al vorbirii, cu „A” mare, cu „a” mic, aşezate, în mod fluid, la capăt de fiinţă, de frigul rostogolit prin zăpada prinsă, cu încăpăţânare, de marginile lui, ale frigului, într-un „o” care se prăvale peste secundele lunii. strigătul e gaura pe care o fac literele în corpul nostru, şperaclul care deschide întunericul, ca o respiraţie de vultur înainte de a-şi înfige ghearele în auzul liniştii. nu se aude în interiorul galaxiei, dar doare când se prăbuşeşte peste sânge.

Eunescu Atingeri

de-ar fi gând lângă gând şi ochi lângă ochi, cum se spune, de ce ar mai trebui braţele să caute, cu atâta disperare, atingerea ca respir? nu s-a ştiut niciodată de unde vin fluturii care muşcă din linişte, pietrele care nasc munţi în poala oceanelor, dar se întâmplă minuni din astea, ca plopii să scrie destine noi. chiar trecerile dintr-o caracatiţă într-un porumbel nu sunt lipsite de iluzia ploii de a fi gând lângă gând, ochi în abstractul privirii. cu întrebări puse literelor, ca şi cum literele ar trebui să ştie probabilitatea de a exploda un sărut, degetele caută, caută înfrigurate trupul femeii de dincolo de holograma unei nopţi fluide.

Declarația sinelui Declarația sinelui

La 15 ani

am început să îmi simt degetele cum curg, de-a lungul falangelor, în minereu alb, pe la 15 ani. în mine se năşteau alte degete, eu naştere, ele zdrenţuire de cer, puse în mijlocul planetelor ca fiinţa care află că e. eu aflam că sunt. în afara şi înlăuntrul meu învăţam să strig că exist, existam pentru că strigam, ştiam că strig. dar strigătul nu eram eu, era un ochi cu care nu mă născusem dar învăţase să curgă cu mine şi voia să fie. strigătul, fiindul fără trup care devine împrejurul cu lăcaş în mine respiră anevoie de câte ori degetele curg în lungul falangelor, rupând bucăţi de carne din fluturii albi ai unei atingeri. dacă la 15 ani eu nu eram deget, de ce striga în mine fiinţa asta?

Eunescu După ce am fost pom

eu sunt părerea lor despre cum ar trebui să fie sfera înainte de a fi urmă de om. liniştea strecurată prin intrândul unui sărut în chiar inima răzvrătirii, ca şi când timpul s-ar fi zămislit ca o tăcere transferată celuilalt. eu sunt grija tatei, spaimele celei ce m-a născut că a fi vine, nu pleacă.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Ideea, ca întrebare

am aceeaşi părere despre timp cu care am fost la înmormântarea bunicului; o trecere din subsolul liniei în adâncul unei iluzii cu clopoţei. se aude o goarnă, răsună un tun, din doi în doi, pe marginea şoselei, de parcă ar fi consemn, strigăt al ochilor în poartă: „primiţi cu întunericul, primiţi cu întunericul cât încă mai vedem!” fără să ştie nimeni cât de tare ne lovim de interiorul lui el devenit aer în plămânii noștri, de tremurul unei ea devenită întindere între două priviri neputincioase. mereu am avut senzaţia că dorm pe capul bunicului, că muşc din braţul lui, că rup, cu degetele, fâşii lungi din obrajii lui, deveniţi întindere a undei de lumină mai adâncă decât golul. nu există spaţiu, acum ştiu. nu există nimic în afara imaginaţiei mele care şi-a clădit un bunic, o soră, o poveste pe care să o lipească unei alte închipuiri, iar de nu ar fi aşa, ne-am lovi de atâtea suflete, pe miimea de secundă, că am uita să respirăm.

Eunescu Destin

corpule de om, corpule de om, eu nu te ating cu cerul. tu eşti iarba săgetată, în care verdele despică ochii matinal, odihna aflată în vibrarea pietrelor. nu vreau să am de-a face cu tine, nu vreau să mor în sânge carnivor. eu sunt aerul, culoarea fulgerată în ochiuri de chei, de acolo, de unde e Universul, până aici, unde e Universul. nu îmi permit, nu vreau să te ating, trupule, fără să am vederea lucrului în sunet. tu nu eşti sunet, corpule de om, nu eşti sunet.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Esenţe

deşi mă ţin de mâna dreaptă, nu am sentimentul că exist. sună un corn! de pe la unsprezece începând, îmi ating şi mâna stângă, fără a avea rostuiri aparte. e o tăcere absolută în lumea senzorială! cerul, care pleacă de deasupra, nu are niciun amestec – el nu discerne între atingere şi trup. doar inelele ochiului, doar inelele ochiului, întreabă, consternate, care e explicaţia firii?

Eunescu Necesitatea femeii

nefiind, a trebuit a fi inventată înaintea cuţitului, înaintea pietrei ca formă a zidirii în absolut, înainte de a se desluşi liniştea ca preschimbare a tăcerii într-un întâi şi ultim fulger, şi chiar înainte de a fi discernământul un fel de raportare la lipsa ei, ea a trebuit a fi inventată. cel puţin aşa a considerat Dumnezeu.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Studiu de caz

s-a spart timpul. o clepsidră de sticlă, aşezată în vârful fulgerului, a lovit aerul între două priviri şi s-a împrăştiat care încotro; nisip, grăunciori de polen, chipuri de zei, peşti, mulţi peşti, şi porumbei, au luat locul stelelor şi s-au risipit deasupra spaţiului, invadându-l. spaţiul nu mai e de mult un covor alb pe care să îţi aşezi tăcerea. s-au amestecat atât de tare între ele, timpul, spaţiul, că numai trupul femeii le mai ştie de rost.

Eunescu Răsuflu

am atins apogeul firii şi am ştiut: eu sunt definire, atribut sunt, liniştea care loveşte ochii din sine în răspântia fiarelor. şi tăcere sunt. nu ştie nimeni dacă lăuntrul are termeni de prescriere la început de literă. uneori, se aud treceri de joagăr care se lovesc de porumbei, şi spun: nu e nimic pe aici care să fie dincolo! adevărul e că există un punct care poate fi definit ca „lăuntru”, există mii de puncte care sunt atât de abstracte încât nu se înscriu electoral. un împrejur al meu, trupul unui erete, nu curge mai departe de mine. punctul de care se agaţă aerul nu răspunde la chemări; el singur cheamă terminarea gândirii pentru a uşura noaptea de prea mult cuvânt. 64

Declarația sinelui Declarația sinelui e linişte, ştiu. pasărea cu cioc e vedere, tranzit în interiorul unui jur care se elimină pe sine sperând să atingă magma.

Eunescu De la apus la floare „Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, Ci totul se transformă.” Antoine-Laurent Lavoisier

nimic nu e altfel decât a fost. poate liniile să se adâncească mai mult pe curbura pietrei, e posibil chiar şi ochiul să se desprindă de pe cercul său pentru a atinge umerii goi. se poate. lucrul, însă, e definit în sine fără a se rupe din interiorul jurului, dincolo de a fi. el aşa este mereu, lucru, sine de minuscule întârzieri care nu se pierd, nici nu se câştigă; alergă de la o trecere la alta ca ochii unei fete de la apus la floare, în definiţie de fluturi, fără a rupe auzul de retină. uneori se amestecă, ştiu, şi latră înspre pământ sub formă de pom, de apă, de reacţii care ating atomii dar nu pleacă niciodată din pântecul firii care există. 66

Declarația sinelui Declarația sinelui nici de murit nu moare, ca lucru in sine. există o regulă, nu te căuta mai departe de tine căci tot ce e îţi seamănă, fără să fii.

Eunescu Inima păsării

într-o ea, care este clepsidră a nemişcării, ochii mi se joacă de-a atinsul degetelor, moi, reci, minunându-se că o aşa stare poate să tresară. pleoapele se lipesc de plutire fără să îi mai caute înţelesuri gravitaţionale – un fluture care nu mai are liniştea florii, o pupă care se doarme în sine, cu graniţa aripii oprită în filigranul pielii. degetele devin univers, fiorul creierului care primeşte lumina prin discernământ tactil, pacea care se războieşte pe sine ori de câte ori se simte nelocuită în fluierul ochiului. fii în stare, îi spun sinelui, fii liber ca o mâhnire, fii sincer ca un deznodământ, inima păsării e oricum Femeie.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Care eşti apă

trup al tău care eşti apă trezită din inima pietrei, îndeosebi peste trupul meu curgi fluierând. numai o stea ar putea să îţi fie cheag de sunet la poalele liniştei, ştiu. ochii luminii te urmăresc în odihnă, prihănită unduire a norului, lăsându-mi bucuria de a fi salcie lângă sărut. taci inimă, nu te plânge, până şi Dunărea se ascunde în mare.

Eunescu Facerea, fără număr

primul gând a fost că existăm. atingerea s-a transformat în ochi, gând rupt din tăcerea luminii în foton ca rostogolire a sinelui dincolo de finit. finitul nu s-a mai oprit, a curs, a curs până am fost. ştiu sigur că am fost înainte de a se număra strigătul. doar eu strigam. eu, doar eu. apoi, s-a fisurat cerul. aşa, aşa, s-a fisurat în liniştea unei treceri, din nod în formă, din cerc în răzvrătire, lăsând nimicul să fie vânt. întâi a fost vântul, ceva ce nu există, lipit de creierul munţilor interiori. 70

Declarația sinelui Declarația sinelui între el, care nu e, şi firea care se atinge în propria mărturie de sine şi-au făcut loc întrebări, mereu întrebări care, nu se ştie de ce, dorm în adânc dar muşcă din suprafaţă. apoi s-a făcut aerul, gândul pus, ca îndoială, pe mărturie, fumul adus în coş pentru retrospectiva fiindului ca formă de literă. eu nu eram literă. nici tu nu erai literă. fiindul nostru nu era întrebare, atingere, atingere era. de jur împrejur, din patima ochiului rupt, gândul s-a zămislit pe sine ca răşină care rupe coaja, şi a devenit literă. chiar şi tăcerea s-a vrut literă. verdele s-a făcut trup care întreabă: de ce nu pot fi eu gând rostit, când rostul e să fiu? întrebarea a fost întâi literă, sensul a fost să fie, chiar şi creierul, care îşi lipeşte, stingher dar, fără număr, obsesiv, cifre pe întrebări, devine întrebare în formă de literă. respiraţia e avalanşă de litere care se reped spre ochii celuilalt, tăcere care rupe zgomotul din fiindul focului în tunet. întrebări, multe întrebări. 71

Eunescu tăceţi! tăceţi! întâi am aflat că existăm, ne-am atins existenţa să fim siguri că suntem primul început al strigătului în formă de carne, şi apoi am strigat! am strigat că suntem. asta a fost prima literă, restul au devenit femei! ţineţi minte ochiul vostru, el e atingerea care râde!

Declarația sinelui Declarația sinelui

Lipsa de sine, 2

aer, aer sunt, apă amestecată cu gol în pângărirea serii, ca şi cum, ce searbăd paradis, n-ar fi atât de des ştiindu-l măscărici dansând praf, ţărână, pe lujerii zilei ce a plecat. eu sunt, ştiu ce sunt, chiar dacă întruparea mă strânge, nemernic, paradoxul fiind în carapacea cărnii pentru a se cere, apoi, nefiresc, nimicului stăpână. îmi ating ochii, care nu sunt ochi, de gândul, care nu e gând, în mod aproape banal, şi îmi spun: uite, asta e o bancă, atinge-o, acesta e brutul unui copac, pune mâna, pune mâna, e nestrigătul lanţului care ucide, dincolo de sine, adânc, în trup, părerea de a fi ce nu e. îmi storc inima, care nu a fost niciodată inimă pe curbura sufletului, şi muşc, nu pot să nu muşc din zdreanţa cărnii aşezată, existenţial, puşcărie peste mine, şi rup aerul care sunt, apa care sunt, 73

Eunescu întrebând dumnezeul, nici el dumnezeu, dar sigur absolut: de ce m-ai închis, doamne, de ce, linişte a întrebării, ai scris, când puteai să urli noaptea în formă de om? eu sunt, ştiu că sunt, dar de ce a trebuit să fiu şi tun, şi carne, şi opiul întrebării, când loc e atât de mult în bezmeticia universală a tăcerii fără trup? nu ştii? nici măcar tu nu ştii?

Declarația sinelui Declarația sinelui

Cântec vechi

senzaţia atingerii pare a fi sângele literei dezvelit ochiului cenuşiu al nefirii. nimic nu e viu în afara zbaterii, nimic nu se revoltă înainte de a fi. eu muşc din tine, cum aş musca din Dumnezeu, şi strig cărnii, poemului care eşti strig: să nu pleci, auzi, să nu pleci niciodată din mine.

Eunescu Mărturisirea femeii

nimeni nu ar putea să spună că a ştiut, nici chiar jurii, înaintea veştii că ar fi lovit ceasul umbra unei dimineţi, că eu, în ascunsul nopţii, aş fi intervenit pe lângă zeităţi să deschidă tâmpla unei femei, a unei singure femei, pentru a-mi face loc în gândul ei. nici ea nu ar şti, sunt sigur, să definească într-un fel anume că la operaţie eram întins, lungit de-a gândul, de la nivelul frunţii până în jurul intestinelor, şi pană pe unghia piciorului drept, ca o paletă a florilor răsfirată în sânul de femeie al liniştii de a fi pom. nici eu nu ştiu ce căutăm acolo; eram, pur şi simplu eram în adâncul ei, ca un fel de a fi, fără definire în ştiinţa ştirii că sunt. pentru că nu s-au găsit explicaţii, articol de lege incriminatoriu, legiştii s-au întors la ea, femeia, singura femeie, să o întrebe cum reuşeşte să trăiască cu împrăştierea de mine răsfirată în trup: o, juraţi dumneavoastră, voi cei ce încă vindecaţi liniştea, iubirea e înăuntru, în gând, în trup, în bezmetica răsucire a visului 76

Declarația sinelui Declarația sinelui sub ochiul din frunte ca strigăt al pieptului, bucurie a cărnii în spumegare de sânge, un tot răsturnat peste tot, calm şi furibund. de unde să ştiţi voi? sunt femeie!

Eunescu Singur

strigăt al tăcerii care eşti curgătoare pe braţele ochiului, taci! taci tu, tăcere, care loveşti timpanul arterelor cu lacrimi de trup, foindu-ţi armurile în meteorul suliţelor de război. taci! fiindul ochilor nu e vultur să despice stelele care mor, nici linişte a apelor care să sărute cerul înaintea ultimului somn. o să vină noaptea să îmi despice ceasul cum literele desfac cuvântul în variaţiuni rupestre. ştiu. stau în lăuntrul firii şi număr: unu, doi, trei, şapte îngeri albi sărută şapte îngeri negri şi se fac femei. ochiul frunţii e alb. taci linişte, taci! atingerea ta-mi spulberă circumvoluțiunile în degete reci.

Declarația sinelui Declarația sinelui

Trup de femeie

se arată ca şi cum ar fi, mai mult decât imagine, mai puţin decât gând, femeie! trup care ucide trecătorii cu tocul pantofului, zâmbind apucăturii de a împrăştia sânge pe caldarâm. fantasmă a furtunii din ceruri ce se naşte pe sine din durerea umplerii de aer, subjugând un biet pământean. formă a firii care nu are deznodământ, spirit critic, minciună a liniştii, fierbere care devine fulger în vertebra unui suflet năuc, ea trece, cu nepăsare aruncându-şi părul în vibraţia fluturelui, sfârtecând o omenire.

Eunescu Bună dimineaţa

tremurând, precum o linie plană pusă pe cercul soarelui, altcineva este, în verdele gândului, germen pentru o floare. ochii nu sunt ochi. nici mâinile mâini; cineva împarte, de sus, porumbei în formă de sărut ca şi cum aşa s-ar plăsmui mirosul. de jur împrejur, o mână nevăzută înfăşoară sfori, cu nodul ascuns în ţipătul strident al cărnii; bondarii rup bucăţi mari, de polen, din trupul paralizat de dor şi, din adierea fiecărui gând, se plămădesc iluzii strălucitoare. liberul arbitru nu e liber arbitru. sinele s-a pierdut demult pe sine. a rămas materia, cubul Rubik, să îşi schimbe forma, atingând sublimul, după algoritmi încă neinventați. bună dimineaţa, femeie! vino să vezi ce frumos doarme în mine gândul că suntem, 80

Declarația sinelui Declarația sinelui senzaţia că trăim în afara propriei trăiri, ca un fluture care s-a întrupat, pe sine, în amintirea basmului, lăsând pietrele să cadă în apa care crede că a îmbrăţişat cercul solar. bună dimineaţa, femeie! ochii nu sunt ochi. mâinile nu sunt mâini. atingerea singură tine loc de cuvânt!

Eunescu Falange

de te-aş putea desena pe o copertă de Shakespeare, cu Sahara, cu alba câmpie glaciară în loc de privire, cu plopii fără număr puşi la învoială în crăpătura buzelor, cu roua de lacrimi nededată întrebării de a fi, de a nu fi curcubee în oglinda din baie printre zulufii petalelor nude, de aş putea eu să te zămislesc literă în cununa florilor albastre, cer invadat de flăcările şoaptei când trec stelele dintr-o dimensiune în alta, chiar Facerea, Facerea de aş pute-o inventa, prin atingere prin gând, Edenul de aş putea să îl rup sinelui de eternitate, te-aş desena pe o copertă de Shakespeare şi tu ai fi alb de linişte planetară, albastru de Voronet, purpuriu al soarelui de seară, culoare tu, literă, freamăt al şoaptei, răsunet al inimii, iar eu nu aş cunoaşte suspinul!

Declarația sinelui Declarația sinelui

Tu nu eşti frumoasă

tu nu eşti frumoasă pentru că zic. nici măcar nu îţi spun că eşti frumoasă. e inutil să spun în fiecare clipă: uite, e lumină! toată lumea ştie că e lumină. nu pot să mă îmbăt pentru că beau apă, ca şi cum apa nu ar fi atât de firesc de băut dimineaţa, la prânz, seara, uneori şi între ele. nu ştiu cine, când de ce a inventat oglinda, dar ar deveni obscen să țip: „uite mamă, uite, sunt eu... eu mamă, sunt eu!” sigur că sunt eu, nu pot fi altcineva, e atât de firesc, că devine inutil să mai spun... ei, vezi? tu nu eşti frumoasă ca o definiţie din cartea de filosofie. nu! pur şi simplu eşti frumoasă! frumoasă şi atât. nu mai e nimic de adăugat. eşti frumoasă foc, femeie!

Eunescu Strigăt

strigătul, care a fost tăcere mai întâi, îşi duce mâna către fruntea zidului fost înainte de a fi. nimic nu e dinainte, spune strigătul unei privighetori prinse în laţ, nimic nu s-a născut înaintea luciului ca să îşi fie sieşi urmaş, nimic nu a fost noapte înainte de a se fi descoperit întunericul iar zi, nu a fost niciodată zi înainte de a striga eu Cerului să se despartă în atingeri. luaţi seama, luaţi seama, doar eu am fost înainte de firea existenţei, doar eu am tăcut şi am strigat în hoardele liniştii care va e vouă vlăstar de incest, şi tot eu, strigătul, tril al tăcerii, pot întoarce lumea din adaosul ploii, întunecat. gândul, spectator mut, nevăzut interlocutor, îi şopteşte din dosul urechii: taci, strigăt, taci urlet, taci vânt. pe prispa existenţialităţii mişună mult prea multe risipe ca cineva să te asculte, plângând. taci! 84

Eu sunt rege