Evadări din cotidian by INSEMNE CULTURALE

COSMIN PREDA

povestiri

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Coordonator: Ion Lazăr da Coza Arhivare: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Copertă: Gina Zaharia

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

COSMIN PREDA

EVADĂRI DIN COTIDIAN - povestiri -

Cuvânt-înainte În proza lui Cosmin Preda distingem prioritar note de originalitate, care-şi condiţionează reciproc mesajul, constituindu-se într-un adevărat “ontos on”, acel “unu” totalitar în care grecii antici vedeau împlinirea existenţei şi cunoaşterii acesteia, totul sub imperiul spiritualităţii. În peisajul prozei contemporane, scrisul său se deosebeşte esenţial de ceea ce comit confraţii săi mai mult sau mai puţin consacraţi. Nu limbaj “modern” care să-i facă să roşească pe oneştii locuitori din „Ferentarii” Bucureştilor sau „Frumoasa” Iaşilor, nu repertoriul complet al înjurăturilor naţionale în concurenţă cu cele ungureşti, ruseşti sau turceşti, nu scene performante de sex inspirate de prestaţiile difuzate revuistic de starurile porno. Un “nu” care îi poate nedumeri pe mulţi, dar care vine ca un aer proaspăt, ca o revărsare de rouă în lumea literară, pe toate palierele sale valorice. Mantia purităţii învesmântează totul, iar parabola conţine comandamente ale acesteia. Autorul surprinde şi printr-o certă experienţă literară, deşi acesta este de scurtă vreme în orizont editorial. Presupunem elaborări mult anterioare, de sertar, altfel, este greu să ne explicăm construcţia adecvată şi fluiditatea frazei, bogăţia şi varietatea imaginilor artistice, capacitatea de a se transfera dintr-un registru artistic în altul, consistenţa şi permanentizarea filonului epic. Trăim întro lume net dominată de materialism, tuturor ni se propovăduieşte drept ideal suprem acumularea de bunuri, în primul rând a banilor, viţelul de aur are cei mai mulţi închinători iar negustorii au umplut din nou templul de unde au fost alungaţi de Hristos. Nevoia unei revoluţii morale este mai acută decât oricând, iar o carte ca aceasta este un semn al apropierii sale.

Dan Ravaru

Cosmin Preda

Dihotomie "Miosotis" era cuvântul care venea către el într-o muzică divină. - Eu sunt Miosotis! - îşi spunea fericit spiritul care se contura diafan în lumina necreată. Chipul îi era numai frumuseţe şi zâmbet. "Tu eşti destinat iubirii!" - îi mai spunea muzica celestă. - Eu sunt destinat iubirii! "Tu vei merge pe Pământ ca să experimentezi, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!" - Eu voi merge pe Pământ, ca să experimentez, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire! În lumina necreată a apărut o mică sferă de culoare turcoaz, din care au plecat, ca o undă, cercuri concentrice din ce în ce mai mari. La un moment dat, cercurile nu au mai sporit în diametru şi au format un tunel prin care spiritul, în extaz, plutea condus de muzica sferelor. "Tu eşti prinţul fericit al tunelului turcoaz." - îi cânta muzica. "Tu te vei împărţi în două fiinţe, dar nu vei şti asta!" - Eu nu voi şti asta! - repeta spiritul cu inocenţă, predat cu totul voinţei divine. Tunelul turcoaz s-a bifurcat şi pe ambele ramuri a apărut plutind spiritul Miosotis. El nu a realizat că fiinţa lui s-a împărţit în două. La capătul celor două ramuri ale tunelului, a apărut o altfel de lumină, gălbuie, neavând frumuseţea şi blândeţea luminii necreate. "Vei intra în lumina creată, o, prinţ al luminii necreate! Îmi va fi nespus de dor de tine! Vei căuta mereu frumuseţea cerului, căci din cer ai plecat şi în cer te vei întoarce! În iubirea omenească vei găsi doar o fărâmă de cer..." - i-a cântat muzica divină. - Voi căuta mereu frumuseţea cerului... "Intrând în lumina creată, vei intra în materie. Vei uita totul: cine eşti şi de unde ai plecat. Dar, când vei descoperi iubirea, ai să începi a înţelege câte ceva despre originea ta..." - Voi uita totul... Dar voi înţelege cumva cine sunt şi de unde am plecat, când voi descoperi iubirea... Apoi, cele două spirite au intrat deplin în uitarea de sine... 7

Evadări din cotidian *** - Dimineţile primăverii sunt albastre. - a spus Ella soţului ei, trăgând storul de pe fereastra dormitorului. Lumina zilei a năvălit azurie, puternică şi proaspătă, ca o infuzie de viaţă şi de bună dispoziţie. - Când ne-am iubit, am simţit ceva nou, deosebit... - a continuat Ella. - Ce anume? - a întrebat Gilbert. - M-am simţit pătrunsă de o energie care a venit ca un fulger din univers... Aşa am avut senzaţia. Mă simt mai împlinită ca femeie, sunt mai puternică acum. Sunt capabilă să dau viaţă unui copil!... - Poate că acesta este începutul unei noi vieţi. - a răspuns, uşor surprins, Gilbert. Eu văd o fetiţă. Îi vom pune numele drag mie: Eva. Ella a venit spre el cu chipul transfigurat de iubire. El a privit-o surprins: părea mai frumoasă ca oricând şi a distins pe chipul ei o lumină maternă... A luat-o în braţe şi s-a aşezat pe fotoliul larg, care i-a primit pe amândoi în moliciunea lui. - Comoara mea! - i-a spus cu glas şoptit, încărcat de emoţie. Eşti tot ce am mai scump pe lume! - Iubitul meu! Tu eşti sufletul meu pereche! Se ţineau strâns îmbrăţişaţi, dintr-o nevoie fierbinte de contopire. Tom şi Karina îşi petreceau weekend-ul în natură, într-un peisaj montan foarte frumos, la poalele pădurii. Zilele lunii mai erau frumoase şi călduroase, iar nopţile cu cerul senin, plin de puzderie de stele, erau splendide în mijlocul naturii. Se deplasaseră cu maşina şi rulota şi au ridicat cortul pe covorul molatec al ierbii. Era zi deplină când s-au trezit şi s-au iubit. - Niciodată nu a fost atât de bine! - a spus Karina, bine dispusă. Am simţit că şi natura a participat la iubirea noastră. - Aşa? - a răspuns Tom zâmbind. - Da! Am simţit cum mă energizează. Primeam energie ca un fluviu. Sau ca un fulger nesfârşit... - Va trebui să mai venim, să repetăm experienţa! - a spus Tom, la fel de zâmbitor. Karina i-a sărit în braţe şi l-a sărutat îndelung, apoi i-a zis: - Dacă concepem un copil aici, destinul lui va fi inevitabil legat de munte, 8

Cosmin Preda de natură... Dacă va fi băiat, îi vom pune numele Silviu. Poate s-a întâmplat chiar astăzi!... *** - Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pe care nu ai mai văzut-o şi să ai impresia că o ştii de multă vreme? - m-a întrebat cel mai bun prieten al meu când eram pe o terasă, la un pahar cu vin. Impresia asta te năuceşte! - a continuat el. Începi să investighezi misterul, şi el nu se lasă pătruns... Atmosfera era propice unei astfel de discuţii. Era o seară frumoasă de sfârşit de septembrie şi puţină lume pe terasă. Pe trotuar, din loc în loc, trecătorii călcau pe frunze ruginii care anunţau sosirea apropiată a toamnei. - Adică mă întrebi dacă am trăit vreodată impresia de déjà vu? - i-am răspuns, uşor distrat. - Exact! - Am auzit pe unii explicând acest mister prin teoria reâncarnării. Adică, într-o viaţă anterioară, ai întâlnit acea persoană sau acele locuri care îţi par cunoscute. Cum să-ţi spun... eu nu sunt convins de validitatea acestei teorii. Poate că ar trebui să mai studiez chestiunea... - Totuşi, ce altă explicaţie ai? - m-a întebat, curios, prietenul meu. - Ei, mie mi s-a întâmplat recent să întâlnesc o astfel de persoană. Sunt aproape îndrăgostit de ea. Am impresia că o ştiu de foarte multă vreme. O cheamă Cecilia. I-am mărturisit impresia de déjà vu şi am fost extrem de surprins să aflu că şi ea are această impresie... Suntem fascinaţi unul de altul şi, uneori, misterul ne face să tresărim când ne privim. Categoric, este vorba de o rezonanţă a fiinţelor noastre spirituale. Pentru că eu cred că o fiinţă fizică trăieşte în simbioză cu o fiinţă spirituală. Când fiinţa fizică moare, cea spirituală supravieţuieşte. Ea se dezvoltă odată cu fiinţa fizică. Desprinsă de cea fizică, nu se mai supune legilor spaţiului şi ale timpului. - Da, mi-ai mai vorbit despre aceste năstruşnicii. - a spus prietenul meu zâmbind. - Cecilia este modelul meu de frumuseţe feminină. Un model pe care îl port în fiinţa mea. Cred că de asta îmi pare că o ştiu de multă vreme. Poate ca eu sunt modelul ei de frumuseţe masculină. Pare cam ciudată potrivirea aceasta, dar este credibilă... - Deci asta ar fi explicaţia. Dar în ce priveşte locurile care îţi par 9

Evadări din cotidian cunoscute fără să le fi mai văzut, ce explicaţie ai? - E mai greu! - am recunoscut eu zâmbind. Poate încerci tu! - Prin analogie, aş spune că sunt locuri care ne impresionează plăcut, pe care le purtam în imaginaţia noastră... Am zâmbit amândoi, recunoscând că misterul este o interogaţie intelectuală năucitoare dacă perseverezi în ea... *** Oraşul de munte, în care s-a născut Silviu, este la vreo 250 km distanţă de oraşul de câmpie, în care s-a născut Eva. Cei doi au trăit fără să ştie unul de altul până la vârsta adolescenţei. Concursul de împrejurări al destinului făcea ca ei să călătorească spre acelaşi oraş pentru a da examen la facultate. Dorinţa lui Silviu era să devină inginer silvic şi afirma în glumă, către colegi şi prieteni, că la asta l-a predestinat numele său. Se afla într-un anturaj vesel, de tineri care călătoreau tot în vederea admiterii la facultate. Participa activ la atmosfera veselă, dar avea momente când devenea visător, sufletul fiindu-i plin atunci de o aşteptare luminoasă, care-l solicita din punct de vedere emoţional, aşteptare ce nu avea legatură cu examenul pe care urma să-l susţină. Îşi dorea să cunoască o fată frumoasă, cu care să se împrietenească, şi-şi imagina că fata aceea călătoreşte cu trenul spre acelaşi oraş, dar venind din altă direcţie. Cu fiecare kilometru parcurs, se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul... Îl trezea din visare veselia gălăgioasă a celor din anturaj, care ocupau un întreg compartiment al unui vagon de clasa a 2-a. Într-un compartiment al unui vagon de clasa 1, Eva privea tăcută şi visătoare la peisajele pe care trenul accelerat le lăsa în urmă. Gândurile îi stăteau la examenul care o aştepta, dar nu din teamă, ci datorită seriozităţii cu care era obişnuită să privească lucrurile. Îşi propusese să devină medic, ca şi mama ei, şi se pregătise îndelung pentru asta. Nu fusese cu adevărat îndrăgostită de vreun băiat până atunci, dar gândul că ar putea cunoaşte pe vreunul care să-i placă, cu ocazia examenului, a început să mijească în mintea ei, făcând-o să devină visătoare. *** În a treia zi de stat în oraşul universitar, acelaşi concurs de împrejurări al 10

Cosmin Preda destinului a făcut ca Silviu şi Eva să se afle, în cursul după-amiezii, pe aceeaşi terasă, în anturaje diferite. Terasa era plină de aspiranţi la studenţie, foarte veseli şi plini de viaţă. Umbrelele largi îi protejau de soarele puternic, iar băuturile răcoritoare erau un deliciu în căldura zilei. Silviu trecea prin aceleaşi momente de aşteptare visătoare, dar, ciudat, privirile lui nu o căutau printre cei de pe terasă pe fata aşteptată, ci se îndreptau distrate spre nicăieri, ca şi cum ea ar fi trebuit să se contureze magic în lumina zilei şi să vină către el... Eva era în compania unor fete şi băieţi cu care se cunoscuse în timpul examenului. Se pregăteau de plecare când a zărit, la una din mesele apropiate, un tânăr frumos, a cărui înfăţişare a făcut-o să tresară puternic. "Ce deosebit eşti! De unde ai apărut? Cum de nu te-am văzut până acum? Ai ochii albaştri, ca ai mei..." Ceea ce o surprindea şi mai mult era impresia că-l ştie de undeva, deşi nu-şi amintea nicicum să-l mai fi văzut în vreo împrejurare. A mers către masa la care stătea el, dorind să fie văzută. Tânărul privea distrat spre nicăieri, dar a văzut cum, în lumina zilei, s-a conturat magic fata la care visa. Era superbă! "În sfârşit, ai apărut! Ce frumoasă eşti! În care viaţă ne-am întâlnit de îmi pari cunoscută?" Eva s-a oprit privindu-l zâmbitoare. Îi era imposibil să facă altceva. Tânărul, copleşit de prezenţa ei, s-a ridicat de la masă si a mers către ea. - Bine ai venit! Eu sunt Silviu. - Bine te-am găsit! Sunt Eva. Şi-au împreunat instinctiv mâinile şi au avut sentimentul puternic şi extrem de plăcut al regăsirii. Cu ochii minţii vedeau cum un fluid de lumină feerică le scaldă fiinţa şi o pătrunde, unindu-i într-o trăire înaltă şi pură, care le dădea senzaţia de plutire celestă. Chipul lor radia frumuseţea nepământeană a acestei trăiri. O muzică a sferelor se auzea clar... "Miosotis, prinţ al luminii necreate, în lumina creată tu te vei împlini prin iubire!" - Miosotis? Îmi pare cunoscut acest nume! - a spus Eva. - Şi mie. Poate că este numele pe care cerul ni l-a dat amândurora. - a răspuns Silviu. - Ca şi cum am fi o singură fiinţă? - Poate că aşa suntem văzuţi... Cei din anturajele lor nu au auzit această scurtă conversaţie. Au rămas cu impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme şi s-au întâlnit după o perioadă lungă, în care nu s-au văzut…

Evadări din cotidian

Clepsidra - Oraşul de care-mi vorbeşti există cu adevărat, sau este rodul imaginaţiei tale? - mă întreabă, uşor distrată, tânăra femeie. De unde aveau putere bărbaţii să spulbere betonul şi să aşeze, în locul lui, insule de flori, aduse prin levitaţie dintrun loc misterios, cunoscut doar de ei? Mi-ai spus că totul a plecat de la un protest organizat de "Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori"; că s-a produs un fel de trezire a bărbaţilor impresionaţi de amploarea mişcării; că stăruie în memoria ta un stop-cadru cu o femeie tânără, care conducea manifestaţia, îmbrăcată într-un veşmânt ţesut din petale viu colorate; că o cunoşteai de undeva; că toate femeile care protestau, purtau diademe de flori... Aparţii acelui oraş, sau eşti un proaspăt venit, mirat, care suferă şocul noutaţii? Poate şocul acesta ţi-a provocat imaginaţia să creeze hiperbole. - Totul este nou şi ciudat pentru mine. - îi răspund. Tocmai am plecat de acolo ca să-mi petrec weekend-ul în natură. Nu mă surprinde prea mult să te întîlnesc aici, la poalele pădurii, si că semeni atât de mult cu femeia din stopcadru. Numai că nu înţeleg de ce porţi straie călugăreşti. Tânăra râde cu poftă şi-mi dă o explicaţie: - Păi acesta mi-e portul. Locuiesc la mănăstirea din apropiere. Am fost la oraş - nu acela din imaginaţia ta (iar râde cu poftă). Tocmai am coborât dintr-o maşină care m-a lăsat aici şi a mers mai departe, în drumul ei. Am de mers vreo doi kilometri, prin pădure. - Nu-ţi este teamă? - o întreb. - O, nu! M-am obişnuit, am bătut drumul acesta de multe ori, singură. Îmi place mult pădurea. E un aer atât de curat! Şi mersul pe jos îmi face bine. - Când o să revin, o să fii tot aici, venind de la oraş. Aşa prevede o schemă a imaginaţiei mele. - îi spun zâmbind. Tânara, surprinsă de cuvintele mele, râde iar, cu poftă. - Cine ştie?... - îmi zice. Acum plec, sunt aşteptată. Uite, îţi fac un dar. Îmi dă o clepsidră pe care a scos-o din geanta mare, lăsată alături, pe iarbă. - Are o anumită semnificaţie? - o intreb. - Desigur! În primul rând, îţi va spune că timpul meu este drămuit. Apoi 11

Cosmin Preda vei descoperi singur alte semnificaţii. Rămâi cu bine! Doamne, ajută! Tânăra a plecat, lăsându-mă uşor nedumerit, stare pe care am simţit că trebuie s-o ascund. - Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! Şi-ţi multumesc pentru că ai fost bună şi-ai stat cu mine la taifas! Numai bine! Doamne, ajută! - i-am răspuns şi-am urmărit-o, câteva clipe, cu privirea. Adevărul este că mi-a făcut multă plăcere să discut cu tânăra călugăriţă, şi chiar de a rămas neelucidată asemănarea ei mare cu femeia de la manifestaţie, dialogul cu ea m-a reconfortat şi mi-a creat o stare de bună dispoziţie, care mi-a marcat întreg weekend-ul. Clepsidra... Am ajuns acasă şi uitasem de ea, o lăsasem în torpedoul maşinii. Stăteam întins pe pat şi mă gândeam la călugăriţă, nu la clepsidra pe care mi-o dăduse. Prezenţa tinerei maici a sporit frumuseţea peisajului de la marginea pădurii. Stăruia în auzul meu râsul ei cristalin, care n-avea nimic indecent în el. Auzeam parcă şi ecoul râsului, ca şi cum pădurea îi răspundea cu aceeaşi stare de bună dispoziţie. Mi-o imaginam mergând singură pe poteca îngustă din pădure, protejată atent de copacii care au ascuns-o privirii mele. La poarta mănăstirii, or fi asteptat-o surorile ei de credinţă, mirate un pic de întârzierea ei. Atunci mi-am amintit de clepsidră, întrebându-mă dacă nu cumva acolo, la mănăstire, timpul se măsoară în acest fel, dacă nu cumva fiecare maică poartă asupra ei o astfel de ustensilă. Poate că aşteptând-o pe sora lor să vină de la oraş, or fi întors o dată în plus clepsidrele. Am zâmbit la acest gând... *** De ce erau atât de multe femei şi atât de puţini bărbaţi? - mă întrebam în gând, întorcându-mă atent în trecutul recent. Mi-am imaginat că puţinii bărbaţi erau cei care fuseseră primii marcaţi de dramatismul şi ineditul protestului. Fiind mai sensibili, au conştientizat rapid cât de neatenţi au fost cu femeile lor. O femeie tânără era în centrul atenţiei tuturor. Era îmbrăcată în petale de flori felurite, prinse unele de altele cu migală şi rafinament al potrivirii culorilor, dând forme unei rochii splendide, reflectând halucinant lumina. Aş fi fost îndreptăţit să cred că oraşul celebra venirea primăverii, că anotimpul revitalizării şi al exploziei energiilor naturii îşi concentrase frumuseţea şi potenţialul în fiinţa tinerei femei. În urmatoarele zile, oraşul a fost invadat de flori, ca şi cum grădini întregi s-ar fi mutat în oraş. La toate florăriile erau puse anunţuri ca acesta: "Avem flori minunate pentru fiinţele dragi vouă!" Parcă niciodată nu am văzut 13

Evadări din cotidian atât de mulţi bărbaţi stând la rând. Asemănarea derutantă dintre călugăriţă şi tânăra din centrul manifestaţiei, contrastul mare dintre îmbrăcămintea lor, îmi creau preocuparea insistentă şi solicitantă de a evalua logic conexiunile bizare ale unor tablouri din memoria mea. Imaginaţia nestăpânită, incitată de mister, nu mă ajuta absolut deloc să rămân în realitate. La un moment dat, mi-a venit să râd. "Ia uite ce mă frământă pe mine! Parcă n-aş avea la ce altceva să gândesc." - mi-am zis, în gând. Înţelegeam, totuşi, că insistenţa preocupării venea din faptul că am fost foarte încântat de aspectul celor două personaje feminine (erau două personaje, sau două ipostaze ale aceluiasi personaj??). Clepsidra... Am aşezat-o pe biroul meu şi priveam distrat curgerea nisipului. Îmi părea că aud o foşnire, deşi eram conştient că nici un sunet nu reuşea să străbată din compartimentele de sticlă. "Poate că e foşnirea clipelor care trec." - mi-am zis. Sticla avea nuanţa bleu şi răspândea pe colile albe, de scris, reflexii albăstrii, jucăuşe, care îmi încântau privirea şi mă înviorau. Când curgerea nisipului a încetat, am avut vagul sentiment că timpul s-a oprit. Eram satisfăcut de asta, încercând o plăcută senzaţie de veşnicie. Am numit "prezent" compartimentul de sus, şi "trecut" compartimentul de jos. Prezentul se golise şi am întors clepsidra. Am înţeles că realitatea vie se desfăşoară într-un prezent continuu; că trecutul este o lume virtuală, înmagazinată în memorie; că viitorul este tot o lume virtuală, produs al capacităţii creierului de a anticipa. Am înţeles că doar prezentul este un timp real, viu, că trebuie valorificat cu înţelepciune, că de modul în care ne trăim prezentul depinde devenirea noastră. Clepsidra drămuia timpul măicuţei care s-a grăbit să plece pentru a ajunge la liturghie. Călătoria la oraş fusese programată să se desfăşoare între utrenie şi liturghie, cu respectarea orarului acestor ritualuri. Paşii ei au trecut grăbiţi pe poteca din pădure, n-a mai avut răgazul ca altădată, să admire frumuseţea naturii şi să se lase energizată de viaţa frenetică şi tainică a pădurii. Parcă îmi părea rău că am reţinut-o. Dar mă şi bucuram că am întâlnit-o. Au trecut trei săptămâni în care timpul meu a fost atent supravegheat de clepsidră. Am devenit mai harnic şi mai ordonat în treburile zilnice şi mă bucuram din acest motiv. În spatele clepsidrei parcă o vedeam pe tânăra măicuţă cu arătătorul mâinii drepte întins către cer. O fi vrut să-mi spună că timpul ne este oferit de sus, că cineva veghează atent şi observă modul în care-l valorificăm? "De-ai şti cât timp am pierdut eu, măicuţă, visând la femei frumoase ca tine!" - ziceam în gând. "Eşti singura care a reuşit să mă scoată din inactivitate. Ai avut o idee fericită cu clepsidra asta." Îmi părea că ea aude gândurile mele şi că, uneori, râde cristalin, iar obiectele din cameră sunt învăluite 13

Cosmin Preda de râsul ei ca de ceva cald şi catifelat... Aveam impresia că o ştiu dintotdeauna, deşi nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Gândul se întorcea mereu la femeia îmbrăcată în petale viu colorate, înconjurată de tinere care purtau diademe de flori. Spectacolul era superb, inedit, cum să-l poti uita? Credeam că de aici trebuie să plec pentru a elucida misterul. Clepsidra m-a ajutat să nu cad în visare inactivă, astfel că ritmul vieţii mele, în ultimele trei săptămâni, a fost unul dinamic, fapt pentru care eram încântat şi foarte mulţumit. *** S-a întâmplat să merg din nou la pădure, de data aceasta la propunerea unui grup de amici. Cinci din ei au încăput în maşina mea: doi bărbaţi şi trei femei foarte vesele şi guralive. "Ce poftă de viaţă au!" - mi-am zis în gând. La scurt timp de la plecare, m-am conectat cu imaginea călugăriţei şi dispoziţia mea s-a schimbat. Conduceam absent şi distrat, aspect care nu a scăpat celei din dreapta mea. - Cosmin, mamă, pe unde pluteşti? - mă întreabă ea. - Sunt atent la traseu, e simplu de dedus. Destinul v-a încredinţat astăzi în mâna mea. Trebuie să vă duc în siguraţă şi bune condiţii până la marginea pădurii. De cum ajungem, nu mai sunteţi în răspunderea mea. - îi spun şi zâmbesc de circumstanţă. - Ei, lasă, te-a copleşit răspunderea?! - îmi zice cu glas mieros, prefăcut. Nu cumva vecina de la IV e de vină? Îi povestisem că o vecină de la etajul IV îmi zâmbeşte când o salut. E drăguţă şi am aflat că locuieşte singură. Este nou venită în bloc şi mi-am propus ca, într-o zi, să deschid un dialog cu ea. Întrebarea a stârnit replicile celorlalte două din spatele meu. - Cosmin, eşti îndrăgostit? Vă cununăm noi! Cum faceţi, te muţi tu la IV, sau vine ea la II? Mai bine să vină ea, că urcăm prea mult până la IV! - Eu vă botez primul copil. Ce faceţi mai întâi, nunta sau cumetria? Nu auzeam nici o voce de bărbat, bănuiam că ei zâmbesc. "Uite, bărbaţii sunt mai seriosi." - mi-am zis. - Am dreptul să nu vă răspund. - le spun. Chiar am tăcut, iar ele s-au mai distrat câtva timp pe seama mea, până când au schimbat brusc subiectul. Nu mai eram atent la cuvintele lor. Într-o lume virtuală, care îmi capta mult atenţia, schema imaginaţiei mele, conform căreia o voi întâlni din nou pe călugăriţă la marginea pădurii, funcţiona. Amestecul de 15

Evadări din cotidian speranţă şi curiozitate mă ţinea departe de discuţia din maşină. După ce am urcat un deal, am virat la stânga de pe şosea, intrând pe drumul forestier care traversează pădurea şi, după vreo sută de metri, am oprit maşina la umbra copacilor, foarte aproape de o poiană frumoasă, în care deja erau venite câteva familii ca să petreacă week-end-ul. - Până aici aţi plătit. - le spun. Debarcarea! Nu mai sunteţi în răspunderea mea. - Ne-am simţit bine cu tine. Dacă vrei, te putem primi să stai cu noi. - îmi zice, spre amuzamentul celorlalţi, cea cu glas mieros şi prefăcut. Ne-am luat genţile din portbagaj şi am invadat poiana în veselia guralivelor noastre prietene. M-am oferit să aduc apă de la şipotul care se află la vreo trei sute de metri depărtare de poiană, pe poteca ce duce către mănăstire. Eram bucuros că am găsit un motiv întemeiat să evadez câtva timp din anturajul meu, să rămân singur, cu gândurile mele. Am coborât încet pe cărarea care duce către şipot, temperându-mi graba interioară, înţelegând că e de preferat să rămân lucid, că realitatea nu se supune imaginaţiei mele. Totuşi, când am ajuns la vreo cincizeci de paşi de izvor, am putut s-o văd clar pe măicuţă! Se odihnea? Îi vedeam profilul distins, meditativ, parcă preocupat de ceva. "În mod sigur vine de la oraş." - mi-am zis. "Pare că nu se odihneşte, ci aşteaptă ca ceva să se întâmple." Se aşezase la umbră, pe o piatră mare, cioplită ca să fie scaun temporar celui care bea apă şi se aşează un pic să-şi tragă sufletul. O rază a soarelui a străpuns frunzişul şi i-a luminat chipul. Câteva clipe, am avut impresia că a prins viaţă desprinzându-se de pe un iconostas. Nu privea către mine, dar aveam sentimentul că simte apropierea mea. Când am ajuns la câţiva paşi de ea, s-a uitat, în sfârşit, spre mine şi mi-a zâmbit. Dar părea un zâmbet de circumstanţă fiindcă distingeam pe chipul ei o tristeţe blândă, suavă... - Sărut mâna! - i-am zis, nefiind sigur că aşa se salută o măicuţă. - Bună ziua! - mi-a răspuns. Ai fost profet! - Toate împrejurările au lucrat în favoarea revederii noastre. E ca şi cum altcineva ar fi decis în locul meu. În mintea mea, nu eram sigur că te voi revedea cu ocazia acestei ieşiri, dar sufletul îmi spunea cu certitudine că aşa va fi. Dispoziţia măicuţei s-a schimbat brusc şi râsul ei năvalnic a înviorat pădurea. - Te apreciez mult că spui lucrurilor pe nume! - mi-a zis. Şi eu ştiam, întrun fel, că o să apari. Piatra aceasta a fost, astăzi, loc de aşteptare. - Este minunat! Totuşi liniştea nu poate veni decât în urma clarificării lucrurilor. - i-am zis. 16

Cosmin Preda Chipul ei a redevenit meditativ şi am observat pe el, din nou, acea umbră suavă de tristeţe. - Da, liniştea... Ce multă dreptate ai! E bine că ai intrat în felul acesta în miezul lucrurilor, chiar dacă asta va scurta cumva timpul conversaţiei noastre. Da, e bine! Pentru clarificare, trebuie să ne întoarcem în timp, cu câţiva ani în urmă. Eram elevă la liceu, în clasa a XI-a... Ochii ei mă priveau cercetător. - O, Doamne, tu eşti?! - am exclamat uimit. Cum de nu te-am recunoscut până acum? Scenele se derulau cu repeziciune în mintea mea: eram la aniversarea unui prieten... nu eram însoţit... am cunoscut acolo o fată care m-a impresionat mult cu frumuseţea ei şi purtarea aleasă... am dansat mult cu ea, am discutat... Eram un pic derutat de lumina venită brusc peste amintiri. Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă să întâlnesc persoane care au exercitat asupra mea o atracţie fascinantă. Am fost stângaci şi neîncrezător în mine, nu ştiam dacă atracţia este reciprocă si totul a rămas suspendat între posibilitate şi imposibilitate. - Nu te-am mai văzut de atunci! - am rostit, îngândurat. - Ai lăsat ca totul să se termine repede, prea uşor! Ca şi cum zorii zilei tear fi trezit la o altă realitate. Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unui bărbat. Mi-am zis că eşti un fluturaş care zboară din floare în floare, care nu obişnuieşte să ia lucrurile în serios. Îmi părea nespus de rău pentru tine... - Zburam inconştient. De multe ori am resimţit dramatic imposibilitatea recuperării timpului. Ce a mai fost dupa aceea? - Ei, am terminat liceul, am mers la facultate... În familia mea, viaţa monahală este o tradiţie veche. Multe din rudele mele au îmbrăţişat-o. De mică m-am simţit foarte atrasă de această viaţă. Cu timpul, atracţia s-a amplificat. Nu a fost vreun obstacol în calea chemării mele. Trebuie să fiu sinceră şi să-ţi spun că, în noaptea în care am dansat amândoi, au fost momente în care chemarea s-a îndepărtat de mine... - Aşa! - am rostit, încurcat. - Despărţirea de viaţa de mireană trebuia marcată într-un fel... - Înţeleg. A fost ceea ce imaginaţia mea a numit "protest organizat de Asociaţia femeilor care nu au primit în dar flori". Chipul călugăriţei s-a înseninat şi iarăşi am auzit râsul ei năvalnic şi cristalin, care s-a înălţat printre crengile copacilor ca un clinchet de clopoţei. - Acum trebuie să plec. Rămâi cu bine! Când ajungi acasă, să aşezi clepsidra pe orizontală, să vezi ce-ţi va spune! Doamne, ajută! - Lumina aduce linişte, împăcare... - am spus. Mergi cu bine! Doamne, 17

Evadări din cotidian ajută! Călugăriţa a plecat în lumea ei plină de mister, ocrotită atent de pădurea care fremăta cuprinsă de o boare de vânt. Mi-am imaginat că vietăţile pădurii păstrau momente de tăcere când ea trecea îngândurată pe potecă. Eu m-am reîntors în poiana în care prietenii mei se distrau în necunoştinţă de faptul că în sufletul meu se ţesea povestea pe care v-o spun. Se ţesea cu lumină, cu duioşie, cu regrete... Trecutul îmi acapara cu aviditate simţirea, voind să transforme totul în amintire, dar sufletul încerca firav să se opună în timp ce mintea îmi spunea că viaţa se desfăşoară doar la timpul prezent, într-un prezent continuu... Clarificarea ce survenise în păienjenişul gândurilor mele m-a ajutat să mă integrez oarecum repede în atmosfera relaxantă a poienii şi să contracarez în mod inteligent şi glumeţ săgeţile guralivelor mele prietene. Am acordat mai multă atenţie discuţiei cu bărbaţii, aşa că am spus bancuri, am vorbit despre fotbal, handbal şi despre câte-n lună şi-n stele până când s-a hotârit de comun acord plecarea către case. Prietenele au fost mai tăcute pe drumul de întoarcere şi au vorbit mai mult bărbaţii. "E rândul nostru." - mi-am zis şi m-am pomenit cu chef de vorbă. Cea din dreapta mea părea cufundată într-o visare ciudată şi privea distrată spre nicaieri. - Pe unde pluteşti, soro? - o întreb zâmbind. - Secret! - îmi răspunde ea, continuând să viseze. I-am dus pe toţi pe la casele lor şi am observat că s-a înserat în timp ce conduceam către domiciliul meu, unde nu exista cineva care să mă aştepte... Clepsidra... Mânuind-o, ai vaga impresie că poţi jongla cu timpul tău, că-l poţi stăpâni, că-l poţi opri... E suficient s-o aşezi pe orizontală şi realizezi un stop-cadru. Ai o amintire deosebită, care revine insistent din memoria ta, solicitându-ţi sensibilitatea, dorinţa de frumos? Înseamnă că, atunci, clepsidra timpului tău subiectiv s-a aşezat pe orizontală. Stop-cadrul s-a realizat, iar clepsidra s-a ridicat pentru a marca din nou curgerea timpului. Dar, pentru câteva momente, timpul tău s-a oprit! Lumina acelor momente pare că are puterea minunată de a răscumpăra viaţa. Într-o clepsidră aşezată pe orizontală, nisipul este inutil şi se dematerializează, iar compartimentele ei se umplu cu nostalgie... Ce putere au amintirile măicuţei când stă singură în chilie? Viaţa monahală poate refula amintirile frumoase din viaţa de mireană? Răspunsul acestor întrebări este o taină. În noaptea în care am dansat împreună, clepsidra timpului ei a refuzat de mai multe ori verticalitatea. Clepsidra timpului meu se rotea buimacă. Am ridicat distrat clepsidra pe care mi-a dat-o în dar măicuţa. Mi s-a părut firesc să las nisipul să curgă... 18

Cosmin Preda

Ascensiune Omul misterelor apărea pe Scena vieţii mânat de dorinţa ciudată de a se impune atenţiei privitorilor. Era înalt, arătos şi îi ghiceai cu greu vârsta. În timp ce-şi prezenta numerele de magie, sufletul lui trăia din plin satisfacţia de a dărui oamenilor frumuseţea miracolului. Bucuria îi lumina chipul şi i-l întinerea sub privirile fascinate ale mulţimii. Prima oară când l-am văzut, îşi mişca mâinile ca şi cum ar fi rotunjit cu palmele ceva invizibil, care sporea în dimensiuni în timp ce se lăsa modelat. Apoi a apărut între palmele lui un glob mare de foc, care, după ce s-a rotit câtva timp, s-a colorat în azur şi a devenit transparent. În interior, era plin cu porumbei albi, de lumină. Câteva clipe a rămas suspendat în aer şi s-a spart ca un balon de săpun când Omul misterelor a suflat peste el. Porumbeii de lumină şi-au luat zborul şi s-au oprit în palmele privitorilor. Din ochii lor mici izvora o lumină albăstrie. - Purtaţi-vă frumos cu ei şi iubiţi-i! - a strigat către mulţime magicianul. Privitorii au dat să-i mângâie, dar porumbeii erau imateriali. Însă lumina lor strălucea mai tare când erau iubiţi. În rândurile din faţă ale mulţimii s-a întâmplat să fie o femeie distinsă şi frumoasă, de statură mijlocie, care ieşea în evidenţă prin machiaj şi prin eleganţa şi bunul gust cu care era îmbrăcată. Sprâncenele ei, desenate, erau nefiresc de lungi, conturul lor arcuit coborând până la tâmple, iar pleoapele îi erau vopsite în albastru până la conturul sprâncenelor. O pălărie maro îi acoperea părul şaten spre blond. Intuind că porumbeii or să vină să se aşeze în palmele privitorilor, ea şi-a întins mâinile mai înainte ca magicianul să sufle asupra globului azuriu. Stolul de porumbei a zburat întâi spre ea şi de acolo s-a împrăştiat către ceilalţi privitori. Unul dintre porumbei s-a aşezat lin în palma ei stângă, mişcându-şi trupul diafan ca şi cum s-ar alinta. Privirea femeii îl urmărea fascinată. Când a dat să-l mângâie, degetele ei cu multe inele au trecut prin fiinţa lui fără să întâmpine obstacolul materiei. - Măi, frumuseţeo, tu şi exişti, şi nu exişti! Dar ce ochi ai! Aşa cum eşti, te-aş lua la mine acasă! Miracolul existenţei tale pure mi-ar face viaţa mai frumoasă... Vocea femeii era cristalină şi foarte plăcută. Lumina porumbelului a sporit 19

Evadări din cotidian brusc, devenind fosforescentă. Ochii lui, din care izvorau raze albăstrii, s-au aprins ca două mici mărgele roşii, sclipitoare. La un moment dat, când a văzut că lumina tuturor porumbeilor a devenit fosforescentă, magicianul a bătut din palme de două ori. Păsările de lumină s-au ridicat deasupra mulţimii şi s-au dezintegrat în aerul după-amiezii. Porumbelul din mâna femeii frumoase a mai zăbovit câteva clipe, înclinându-se ca într-un fel de salut. Apoi a zburat şi el şi s-a făcut nevăzut. Spectatorii şi-au îndreptat privirile către Scena vieţii, de pe care Omul misterelor se înclina cu respect înaintea lor. Un ropot puternic de aplauze s-a pornit şi a curmat liniştea locului. Ciudăţenie mare, magicianul a început să se înalţe lin, şi câteva clipe a rămas suspendat în aer, făcând încă o plecăciune mulţimii care aplauda frenetic. Apoi a continuat să se înalţe până când nu a mai fost văzut. - Dar unde pleci? Ai venit din cer? - a întrebat, foarte surprinsă, femeia frumoasă. Întrebarea ei n-a primit răspuns. Magicianul doar i-a zâmbit... Pe Scena vieţii se petrec tot felul de fenomene ciudate. Unele te marchează puternic, fiind parcă anume rânduite să se petreacă de către o Inteligenţă care nu dezvăluie oamenilor planul ei de lucru. Se petrec în momentele în care este necesar ca oamenii să fie influenţaţi într-un anumit fel, într-o anumită direcţie. Atunci, tiparele gândirii şi ale comportamentului sunt puternic zdruncinate pentru a face loc schimbării. Nu poate să spună cineva că rămâi la fel după ce ai ţinut în palmă un porumbel de lumină, care se bucura că este iubit şi care s-a dezintegrat în lumina după-amiezii! Mai ales că magicianul care l-a creat a plecat în cer... Când s-au văzut cu porumbeii în palme, privitorii au simţit că în sufletul lor se petrece ceva nou, minunat: s-au deschis izvoare abundente ale iubirii, neştiute pînă atunci. Porumbeii îşi adăpau fiinţa eterică din aceste izvoare... Femeia frumoasă, cu sprâncene arcuite şi lungi, îşi amintea de magician şi de porumbeii lui mai ales seara, când liniştea venea plină de melancolie. Era o zbatere în sufletul ei, care o determina să meargă în parcul prin mijlocul căruia trece un pârâu cu apa foarte limpede, peste care se apleacă sălciile pletoase de pe mal. Peste pârâu se trece pe un pod îngust, din lemn, sub formă de arcadă. Îi plăcea să aştepte pe podul acesta. Venea mereu îmbrăcată în veşminte azurii, aproape transparente. Peisajul era de o frumuseţe feerică, dar aşteptarea 20

Cosmin Preda nesatisfăcută o făcea să resimtă dureros nevoia ca în liniştea aceea să se întâmple ceva minunat, mult prielnic sufletului... Într-o seară, pe când urca pe podul sub formă de arcadă, a fost extrem de surprinsă să-l vadă pe magician în partea cea mai înaltă a podului. Aştepta visător, privind distrat către nicăieri. Era un bărbat elegant, distins şi frumos, cu ochii albaştri, numai potrivit ca să bântuie visele femeilor romantice şi singure. - Bună seara! - a spus aproape involuntar femeia, cu glasul gâtuit de emoţie. - Bună seara! - a răspuns magicianul înclinându-se uşor. - Se pare că între cer şi pământ se circulă pe ambele sensuri! (Mai târziu, îşi amintea şi se mira de cuvintele ei; parcă altcineva le rostise prin ea, poate un înger...) A întins mâna către magician, în semn de bineţe, iar el i-a luat-o într-a lui şi i-a strâns-o cu căldură... - E un imens privilegiu să se poată circula aşa. - a răspuns el. - Arcadele sunt locuri care îmbie la visare şi aşteptare... - a continuat ea, ceva mai degajată. Un fluid cald şi bun îi pătrunsese fiinţa când el i-a strâns mâna. - Arcadele sunt punţi peste spaţii şi timp... E minunat când doi oameni se caută: unul porneşte de la un capăt al arcadei, altul de la capătul celălalt, şi urcă amândoi mânaţi de nevoia fierbinte de a se regăsi... Întotdeauna se întâlnesc în locul cel mai înalt, semn că fiinţele lor trăiesc o înălţare spirituală. - a explicat magicianul. - Pot să numesc iubire această nevoie fierbinte de a se regăsi? E ca o sete a sufletului... - a spus ea, îmbujorată. În tonul lui a vibrat o emoţie înaltă: - Da, chiar despre iubire este vorba! Nimic n-a mai putut sta în calea simţirii lor şi s-au apropiat unul de altul şi s-au cuprins, iar aura lor a devenit vizibilă, ca un foc. Cum iubirea poate transfigura materia, podul de lemn ardea în flăcări multicolore, ca un curcubeu. Cei doi au plecat înălţându-se lin, îmbrăţişaţi. Un stol de porumbei albi, fosforescenţi, cu ochii ca mici mărgele roşii, incandescente, se înălţau odată cu ei, zburând jucăuş în jurul lor...

Evadări din cotidian

Omul pădurii Când cobora între oameni, cobora şi vântul odată cu el. Era în asta voinţa naturii de a-l ocroti pe Visarion. În timpul verii, când căldura soarelui devenea dogoritoare, oamenii se bucurau de apariţiile lui şi-i adresau cuvinte frumoase, pline de respect, ca nu cumva natura să se supere şi să-şi potolească vântul... - Bine ai venit, Visarion! Tu ne faci mult bine. Ar trebui să vii mai des şi să stai mai mult cu noi! Visarion le zâmbea şi zâmbetul îi însenina şi-i înfrumuseţa chipul aspru, de om al pădurii. Două veveriţe alergau vesele şi jucăuşe pe trupul lui, intrând şi ieşind din desaga mare pe care o purta pe umăr. În jurul lui se rotea un mic stol de păsări negre, venite cu el din străfundul pădurii, din locul sălbatic şi neştiut în care îşi avea locuinţa. Le răspundea oamenilor cu un glas gros şi puternic, aspru la început, dar care căpăta unduiri plăcute pe măsură ce stătea de vorbă cu ei. - Bine v-am găsit! Este sănătate pe-aici? Îi întreba aşa deoarece aducea ierburi de leac pentru tot soiul de boli de care ştia că suferă oamenii care nu trăiesc în pădure, ca el. Deprinsese, nu se ştie cum şi unde, ştiinţa tainică a tămăduirii cu plante, şi leacurile lui erau într-adevăr grozave, aducând de multe ori vindecări uimitoare, despre care se dusese vestea. Cu banii adunaţi din vânzarea ierburilor, Visarion îşi cumpăra cele trebuincioase vieţii de pustnic şi lua apoi drumul pădurii, lăsând în urma lui amintiri frumoase şi întrebări fără răspuns... Oamenii se întrebau cum o fi trăind el acolo, în creierii munţilor, de unul singur printre sălbăticiuni... Se spunea că ştie graiul animalelor şi că acestea îl cunosc şi ascultă de el. Cele două veveriţe jucăuşe, pe care le purta cu el, aveau nume - una era Rita şi alta Miruna şi era evident că se înţelegeau cu el deoarece apărea fiecare când era strigată pe nume şi se potoleau din joacă atunci când Visarion le cerea asta. Veveriţele erau deliciul copiilor. Aceştia le priveau încântaţi, amuzaţi de joaca lor şi de rapiditatea cu care se mişcau pe trupul omului pădurii. Păsările care îl însoţeau se aşezau întotdeauna în copacii apropiaţi şi aşteptau liniştite plecarea lui. Visarion cumpăra boabe de grâu şi, în locuri mai ferite, le chema să le dea de mâncare. Şuiera într-un fel anume, 22

Cosmin Preda imitând trilurile lor şi acestea veneau zglobii şi gălăgioase să ciugulescă boabele de grâu din palmele lui. Agitaţia şi veselia se transmitea imediat veveriţelor care începeau alergarea lor dezlănţuită, trecând de pe trupul lui Visarion în copacii apropiaţi. Ele se hrăneau când voiau, cu alunele din desagă. - Rita, Miruna, veniţi la tata! Gata, plecăm! Veveriţele îşi făceau apariţia din frunzişul copacilor, sărind direct pe umerii lui Visarion. Spectacolul acesta frumos şi straniu era o raritate în orăşelul de la poalele munţilor. Orăşelul luase fiinţă în jurul staţiunii balneo-climaterice şi era cochet şi curat, având parcuri îngrijite şi frumoase. Turişti din toată ţara şi din străinătate au avut ocazia să-l vadă pe omul pădurii, care venea însoţit de vântul răcoros al muntelui. Toamna, târziu, vântul ridica frunzele căzute şi le rotea în jurul lui întrun vârtej ruginiu încât chipul nu i se mai vedea. Vârtejul se potolea doar când Visarion se oprea din mers. La vremea aceea, nu existau aparate de filmat de felul celor de astăzi, dar existau aparate de fotografiat cu peliculă şi acestea imortalizau chipul pitorescului personaj care venea să-şi vândă leacurile în parcul mare. Exista acolo un fotograf la minut, cu aparat cu burduf, instalat pe un trepied înalt. Unii turişti voiau să se fotografieze alături de Visarion, şi omul pădurii aparea în fotografii cu un zâmbet uşor stingherit. Deşi venea din pădurile adânci ale muntelui, era îmbrăcat îngrijit şi avea vorba cumpănită şi decentă. Era înalt, voinic şi purta plete şi barbă. Ochii lui negri aveau priviri pătrunzătoare. Îi ghiceai cu greu vârsta, dar trebuie că avea peste 40 de ani. Era foarte atent cu cei care-i cumpărau leacurile şi îi sfătuia prin cuvinte puţine, dar pline de înţeles. De cele mai multe ori le ghicea suferinţele şi asta îi uimea şi le dădea încredere în leacurile lui. - Aşa cum pot cunoaşte ierburile, aşa pot cunoaşte şi oamenii. - a explicat, odată, Visarion. Unii credeau că doar traiul lui în natură îi dezvoltase acest simţ. - Aş vrea un leac pentru suflet! - i-a zis, într-o zi de toamnă, o femeie venită în staţiune. - Unul care să aline dorul de bărbatul plecat? - a întrebat-o Visarion. - Da, chiar despre asta este vorba! - a spus, uşor surprinsă, femeia. Soţul meu este marinar şi rămân mult timp singură. Uneori, dorul de el mă copleşeşte... Când şi când, mă sună din câte-un port. Frunzele astea, căzătoare, 23

Evadări din cotidian parcă numără orele care trec fără el... - Trebuie să te împrieteneşti cu vântul. - i-a răspuns Visarion. Cuvintele lui au mirat-o mult pe femeie şi l-a privit cu ochii larg deschişi. - Cum aşa?! - Trebuie să-i spui vântului ceea ce vrei să-i spui bărbatului. Vântul îi duce cuvintele tale şi-ţi aduce cuvintele lui. Să nu te îndoieşti de asta! - Mulţumesc pentru sfat! - i-a răspuns, îmbujorată, femeia. În seara aceleiaşi zile, o adiere de vânt răcoros a cuprins staţiunea. Femeia se plimba singură prin parc şi s-a oprit amintindu-şi cuvintele omului pădurii. Şia descoperit fruntea lăsând-o să fie răcorită de adiere. - Vântule bun, du, te rog, cuvintele mele soţului meu! Vântul s-a înteţit şi femeia a ştiut că trebuie să vorbească. Şi a spus cu voce înceată, ca numai vântul s-o audă: - Dragul meu drag, ce greu îmi e fără tine! Ce greu trec lunile astea, care au mai rămas până la venirea ta! Aş vrea să am puterea să nu te mai las să pleci! Şi vântul a şoptit pe înţelesul femeii: - Iubirea mea, şi mie mi-e tare greu fără tine! Chiar şi vântul îmi vorbeşte cu glasul tău... Cu ochii minţii, femeia vedea un vapor navigând în largul oceanului. Pe punte, un ofiţer privea meditativ necuprinsul, lăsându-şi fruntea să-i fie răcorită de vânt. Îi vedea chipul din ce în ce mai clar... - A trecut aproape un an de când n-a mai venit. Ce s-o fi întâmplat cu el? Era voinic şi în putere... - discutau între ei localnicii. Cei care erau veniţi în staţiune şi îl cunoşteau, se întrebau de ce nu-şi mai face apariţia omul pădurii cu leacurile lui. Copiii, dar nu numai ei, ar fi vrut să mai vadă veveriţele şi păsările care îl însoţeau. Parcul mare se umplea de viaţă când venea el. Ce s-o fi întâmplat cu Visarion? Prin septembrie, s-a răspândit vestea adusă de o femeie în vârstă, venită în staţiune să se trateze. Aceasta a povestit cum, la o anumită mănăstire, venise un călugăr nou, care semăna foarte mult cu omul pădurii...

Cosmin Preda

Capriciile oglinzii De pe înălţimea aceea se deschidea privirii tale o perspectivă care îţi crea puternica impresie că ai ajuns într-un loc unde începe alt tărâm. Trecerea bruscă, de la realitatea obişnuită la o lume de basm, te-a înfiorat şi te-a făcut să te pierzi într-o stare de nesiguranţă. Era suficient să întorci spatele acelei privelişti şi trăiai şocul revenirii la realitate. Apoi, automat, te întorceai cu faţa către ea şi trăiai şocul contactului cu altă lume. După mai multe rotiri în felul acesta, ai acceptat că acolo se petrece ceva supranatural, că ai ajuns la hotarul dintre două tărâmuri. Automat, a venit întrebarea: "Nu cumva nu sunt treaz şi visez?" Ai început să recapitulezi evenimentele care te-au dus pe vârful muntelui şi toate-ţi păreau extrem de reale. Eva, cea care te însoţise până acolo, exista în realitate, făcuse parte din cercul tău de prieteni. Mai târziu, se călugărise. A mers agale pe lângă tine, incomodată parcă de straiele ei lungi, de sub care se vedeau doar vârfurile late ale pantofilor fără tocuri. Te-a însoţit până aproape de vârf, apoi a luat-o la dreapta, pe cărarea care duce la mănăstire. A fost o întâmplare că v-aţi întâlnit; tu erai în drumeţie, iar ea într-un drum despre care n-ai întrebat-o prea multe. Venea de la oraşul din vale. Pe umăr purta o mică desagă şi în mână ducea un bidon metalic, dinspre care venea miros de petrol. "Mare chin să nu ai lumină electrică!" - ziceai în gând. "Sărăcuţele, ele stau seara la lumina lămpii!" I-ai dus tu bidonul o bună bucată din drum, iar când l-a luat, ţi-a mulţumit cu glas timid şi a roşit. "Ce mult te-ai schimbat!"- ai spus în gând. Nu ţi-a spus nimic despre fenomenul ciudat care se petrece când ajungi pe vârful muntelui. Ştia despre el, sau ţi se întâmpla doar ţie? Gândeai că dacă ştia, nici tu nu ai voie să vorbeşti altcuiva despre el, că muntele este înconjurat de o tainică şi severă lege a tăcerii... *** Se deschidea înaintea ta o vale de o frumuseţe edenică, tăiată pe mijloc de un râu ale cărui ape izvorau din orizont, luând cu ele azurul şi roşiaticul cerului de dinaintea răsăritului soarelui, curgând limpezi şi liniştite către muntele pe care stăteai. La poalele muntelui, se pierdeau într-o ceaţă verzuie. Valea era plină de 25

Evadări din cotidian flori care o acopereau ca un lan multicolor, flori proaspete şi viu colorate, în care picăturile de rouă străluceau ca nişte mici diamante risipite generos de natura bogată. Către răsărit şi apus, valea era mărginită de munţi albaştri, cu creştetele înzăpezite. Pe unul din vârfurile muntelui, înspre apus, se vedea cu claritate un castel. "Greu se ajunge acolo." - ţi-ai spus. Erai tentat să cobori către valea aceea, dar aveai sentimentul că este periculos; aveai de ales între realitate şi necunoscutul miracolului. Priveai fascinat la păsările mari şi albe care zburau printre copacii foarte înalţi, de o specie pe care nu o mai văzuseși nicăieri în pădurile prin care ai umblat. "Nu m-ar mira să-i vad printre copaci pe Adam şi Eva goi, splendizi, impunători, fascinanţi!" - ţi-ai spus. Dumnezeu le dăduse în grijă grădina, s-o lucreze şi s-o păzească. Multă vreme te-ai întrebat de cine trebuia s-o păzească, dar, într-un târziu, ai înţeles: de animalele blânde şi neştiutoare, care pofteau şi ele la fructele şi frunzele pomilor din grădină. Ţi-au venit în minte cuvintele Bibliei: "Apoi Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a facut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului." Te-ai uitat anume să vezi vreun copac mai înalt şi mai frumos decât ceilalţi, dar n-ai găsit unul care să corespundă imaginii pe care o aveai despre pomul vieţii. "Înseamnă că aceasta nu este viziunea raiului." - ţi-ai spus. *** Este greu de descris starea în care viziunea te-a adus. Nu-ţi mai venea să pleci, priveliştea exercita asupra ta o atracţie fascinantă. Simţeai cum te cheamă cu o putere căreia cu greu i te puteai opune, doar puternicul tău instinct de conservare te oprea să porneşti către acolo. Ţi-a venit brusc un gând care te-a înfiorat: "Câţi or fi pierit în felul acesta?" Acum, când poţi analiza cu luciditate lucrurile, intuiţia îţi spune că, furat de priveliştea minunată, ai fi început să cobori către ea fără să fii foarte atent la povârnişurile periculoase, de pe care te puteai prăbuşi în prăpastie. Ceaţa verzuie, în care se pierdeau apele râului, acoperea prăpastia şi o bună bucată din drumul pe care trebuia să cobori. Îți este clar că nu ai fi ajuns acolo, în priveliştea halucinatorie aparţinând altui tărâm, poate unui univers paralel. Era ca şi cum o oglindă gigantică ar fi tăiat perspectiva reală, aducând vederii imagini din alt univers. Te întrebai de ce se întâmplă toate acestea, ce logică au... Au trecut câteva ore bune până când ai decis să faci cale întoarsă către micul oraş de la poalele muntelui. Ai mers la 25

Cosmin Preda hotelul în care aveai rezervată o cameră şi ai stat multă vreme întins pe pat, cu privirile pironite în tavan, buimăcit încă de contactul cu supranaturalul. Ai fi vrut să te detaşezi de tot ceea ce ţi se întâmplase pe munte, să-ţi odihneşti mintea, să poţi adormi, dar imaginile edenice ieşeau din memorie în cele mai mici detalii şi se impuneau sfidător atenţiei tale ţinând-o trează şi încordată. Imaginile erau minunate, dar şocante prin modul straniu în care au apărut. Incapacitatea de a găsi o explicaţie logică evenimentului era tracasantă şi obositoare pentru minte. Ai adormit într-un târziu, fără să ştii ce oră este. Te-ai trezit a doua zi târziu, când camera era inundată de lumina puternică a soarelui de august, odinhit, dispus să urci din nou pe munte. Ţi-ai amintit brusc de viziune şi te-ai întrebat sincer dacă nu cumva a fost un vis din timpul somnului. Când ai înţeles că a fost o întâmplare reala, ţi-ai spus: "Oare n-ar fi cazul să mă car din orăşelul acesta?" Totusi, peste două zile, urma să apară prietenii tăi, foşti colegi de facultate, cu care trebuia să te întâlneşti la cabană, să sărbătoriţi ziua de naştere a Dianei. "Nu-i rost să plec!" - ţi-ai zis. "Şi Eva aceasta... cum de a apărut în calea mea chiar acum? Habar n-aveam că este la mănăstirea din zonă! A slabit, dar asta o face şi mai frumoasă. Cum de a acceptat să îmbrace nişte straie care îi ascund frumuseţea formelor trupului?" A fost mult timp în cercul prietenilor tăi apropiaţi şi era cea mai mică de ani dintre ei. Extrem de sensibilă, era o pictoriţă foarte talentată şi făcea bani buni din vânzarea icoanelor pe care le picta pe lemn sau pe sticlă. Pe chipul ei stăruia mereu un zâmbet discret, care transmitea amabilitate, decenţă şi solicitudine. Avea extrem de multă răbdare cu cei din jur, nu puteai şti dacă există oameni şi împrejurări care pot s-o supere. Eva a plecat într-o zi dintre prieteni, a dispărut din oraş fără să dea explicaţii. O foarte apropiată prietenă de-a ei a adus vestea că pictoriţa a decis să-şi împlinească menirea la mănăstire, veste care v-a luat prin surprindere, lăsânduvă nedumeriţi. Cineva a zis atunci: "Ei, tot picta ea icoane, înseamnă că avea chemare către cele sfinte. N-ar trebui să ne surprindă prea mult..." *** Întâlnirea cu ea a fost un eveniment special în istoricul zilei trecute, ai fost extrem de surprins s-o întâlneşti urcând de una singură muntele; parcă nu-ţi venea să crezi că poate fi ea în persoana calugariţei care păşea încet şi hotărât pe drumeagul care ducea către vârf. Ai grăbit paşii ca s-o ajungi, dornic să schimbi o vorbă cu cineva în locurile acelea pitoreşti, dar puţin populate. Ai salutat-o şi ea a întors privirea către tine. 27

Evadări din cotidian - Eva?!- ai exclamat uimit. - O, oameni cunoscuţi pe aici! Ce mică e lumea! - a spus ea ascunzându-şi surprinderea. Obrajii îi ardeau ca doi bujori... - Va să zică... prin locurile astea te-ai retras! - Pe aici, da. După cum vezi, merită. Sunt foarte frumoase. Aţi discutat multe, i-ai povestit despre tine şi despre vechii prieteni comuni, fără ca ea să te fi întrebat. Te asculta atentă, dar părea că vrea să-şi ascundă curiozitatea. Înţelegeai că trăieşte într-o lume a ei, care s-a desprins şi sa îndepărtat de lumea în care altădată umblase. Ai găsit delicateţea de a nu o întreba prea multe despre ea şi despre viaţa de la mănăstire. Erau câteva stâne de oi, răsfirate pe coasta muntelui. Când şi când se auzea lătratul unor câini. Când aţi trecut pe lângă stâna cea mai de sus, vreo patru câini v-au ieşit în întâmpinare, alergând bucuroşi în calea călugăriţei. Ea le spunea fiecăruia pe nume şi a scos din desagă o pâine pe care le-a împărţit-o. - Eva, într-una din zilele în care stau pe aici, o să vin şi la mănăstire. - Vino! Avem deseori musafiri. Ai decis să mergi înainte de sosirea prietenilor tăi. Erai foarte tentat să-i povesteşti despre întâmplarea miraculoasă şi s-o rogi să încerce o explicaţie. "Ea este cu Dumnezeu acum, poate ştie mai multe..." - ţi-ai zis.

*** Mănăstirea era aşezată într-o pădure de brazi falnici, cu siguranţă trecuţi de suta de ani. Construcţia era veche şi se folosise la ea foarte mult lemn. Împrejur era un gard înalt, zidit din piatră. Ai ajuns acolo pe un traseu ocolitor, pe care se putea circula cu maşinile de teren, nu pe poteca pe care ai urcat cu o zi înainte. Când ai ieşit la marginea orăşelului, ai făcut unuia semn cu mâna şi tea luat în maşina lui. Mergea tot la mănăstire. "Ce noroc am!"- ţi-ai zis. Pe la cota 500 începea pădurea de brad. Drumul urca şerpuind prin pădure până la porţile mănăstirii, porţi masive, făcute din scândură groasă, de stejar, ferecate solid de meşteri fierari care trebuie să fi bătut mult cu ciocanele lor mari în fierul înroşit. Erau deschise în timpul zilei, aşa că aţi intrat cu maşina până aproape de chilii, unde era loc pentru parcare. Ai vazut-o repede pe Eva, era în biserică, trebăluia ceva pe acolo. Ai aşteptat să iasă şi ai salutat-o cu decenţa care se cuvenea unei măicuţe. 27

Cosmin Preda - Bine ai venit!- ţi-a răspuns ea îmbujorată. - Eva, spune-mi, te rog, mai pictezi? - O, nu pot renunţa la asta. Am toate condiţiile aici: e multă linişte şi am un atelier foarte bine dotat. Tot icoane fac. - În peisaje ţi-ai încercat vreodată măiestria? - Cum să nu? Am transpus pe pînză multe peisaje din jurul mănăstirii. - Există, în apropiere, un peisaj ciudat, care nu face parte din realitatea pe care o vedem în mod obişnuit. Nu ştiu dacă l-ai văzut vreodată sau ai auzit vorbindu-se despre el. Am venit anume să ţi-l arăt. - Păi cunosc destul de bine locurile din jurul mănăstirii, nu cred că mi-a scăpat ceva. - Te rog să mă crezi! Ieri, am ajuns la hotarul dintre realitate şi basm. Nu mi-am revenit deplin nici acum. Eva te-a privit lung, încercând parcă să descopere dacă mai eşti tânărul serios şi echilibrat pe care-l ştia. - Dacă nu mă crezi, am facut în zadar drumul până aici. Pe chipul tau au aparut semnele părerii de rău şi asta a sensibilizat-o pe călugăriţă. - Şi unde spui ca ţi s-a întâmplat asta? - Pe vârful din apropiere. M-aş bucura din suflet să mă poţi însoţi până acolo. Poţi lua şi şevaletul, merită, crede-mă! - Bine, accept. Peste vreo jumătate de oră putem pleca. Mai uită-te pe aici, până îmi fac eu treburile. *** Îţi dădeai seama că s-ar putea să faceţi în zadar drumul, nu erai sigur că fenomenul supranatural se va produce din nou. I-ai povestit pe drum totul, în detaliu, şi Eva chiar credea cele ce-i spuneai şi era teribil de mirată. Când aţi ajuns pe vârf, priveliştea era acolo! Călugăriţa o sorbea cu ochii larg deschişi şi întreaga ei făptură părea cuprinsă de un fior mistic. Niciodată nu ai văzut-o atât de frumoasă. - O, Doamne! - a exclamat. - Ce simţi, Eva? - Că aş vrea să merg acolo! - La fel simt şi eu. Dar coborâşul este extrem de dificil şi vizibilitatea foarte redusă din pricina ceţii verzui. 29

Evadări din cotidian - Este o ispită asta, nu trebuie să cădem în ea! - a îngăimat ea. Nu, nu trebuie să coborâm! - La fel cred şi eu. Doar sufletele noastre ar ajunge acolo. Trupurile ar rămâne inerte pe povârniş sau în prăpastie... Dinspre orizont, venea pe râu o ambarcaţiune adusă lent de ape. Aţi aşteptat apropierea ei şi aţi văzut desluşit siluetele a doi tineri, un bărbat şi o femeie. Când s-au apropiat mai mult, li se distingeau şi chipurile. Un alt şoc emotional a urmat, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns emoţiile de până atunci: tinerii aveau chipurile voastre! Eva s-a prăbuşit uşor şi, atent, ai prins-o în cădere. Ai aşezat-o încet pe iarbă şi i-ai udat faţa cu apă rece. Şi-a revenit repede şi i-ai dat să bea din termos. O altă surpiză a fost că priveliştea a dispărut. Realitatea era săracă şi palidă faţă de peisajul edenic, dar oferea mai multă siguranţă. - A trecut! - a spus Eva. *** Acum, când aşterni pe hârtie aceste amintiri, se împlineşte un an de la ciudatul eveniment. Eva nu a încercat să-l explice şi nici tu nu ai găsit o explicaţie logică, oricât ţi-ai chinuit mintea să-l înţelegi. Supranaturalul are legile lui, greu de pătruns. La despărţire, Eva te-a rugat să-i dai adresa ta. Poate nu ai fi început să scrii, dar ai primit un anunţ de la Oficiul poştal, în legătură cu un colet. Ai mers şi ai ridicat coletul venind de la... Eva! Acasă, ai avut o surpriză care te-a năucit: un tablou care reda în culori vii şi cu multă fidelitate priveliştea edenică! Erai uimit de memoria formidabilă a pictoriţei. Nimic nu-i scăpase. Întotdeauna ai crezut că pictorii sunt oameni deosebiţi, cu înzestrare specială, dată de Dumnezeu. Într-un plic alb, aveai un mesaj: "Din pricină că am fost partaşi aceleiaşi ciudate întâmplări, primeşte amintirea ei întipărită pe pânză! Poate că ni s-a comunicat ceea ce s-ar fi întâmplat dacă drumurile vieţii nu ne-ar fi despărţit. Cu drag, Eva."

Cosmin Preda

Lumina din ochii mei Am inventat o soluţie care, picurată în ochi, face ca ochii să strălucească puternic. Pentru o anumită misiune, avem nevoie de trei femei blonde, cu ochii albaştri sau verzi, cu vârsta cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Înscrierile se fac la secretariatul Şcolii pentru misiuni speciale, până la data de 30 ianuarie. E vorba de o misiune specială, după cum cred că aţi bănuit deja. Astăzi, am primit-o pe Violeta, prima femeie care s-a înscris pentru misiune. Este foarte frumoasă şi dornică de senzaţii tari, un amestec ciudat de feminitate şi curaj. Am intuit repede că este exact ceea ce-mi trebuie. Îşi imagina că misiunea constă în plantarea de explozibil în vreun loc periculos, greu accesibil, şi a fost un pic dezamagită când i-am spus că va trebui să joace un rol de extraterestră. Nu i-am dezvăluit întreaga misiune, trebuia, mai întâi, să-i testez abilităţile. Asistenta mea i-a picurat în ochi soluţia Q (aşa se numeşte) şi a ajutat-o să îmbrace un veşmânt alb, vaporos. Am fost plăcut surprins şi impresionat de transformarea Violetei. Chiar părea un înger. - De unde vii? - am întrebat-o ca să-i testez imaginaţia şi capacitatea de adaptare rapidă la rol. - Din cer. - a răspuns cu spontaneitate. Am venit să vă spun câte ceva despre lumina din ochii mei... - Superb, Violeta! Eşti angajată pentru misiune! Începând cu ziua de astăzi, vei petrece 4 ore pe zi la Şcoala noastră. Dacă te vei simţi bine aici, putem să-ţi asigurăm toate condiţiile ca să nu mai mergi acasă. - Mulţumesc. Mai întâi vreau să mă familiarizez cu locul şi apoi iau o decizie. - Mi se pare normal. - i-am răspuns cu politeţe firească, pentru ca ea să se simtă confortabil. Dacă ieri am avut surpriza plăcută s-o cunosc pe Violeta, astăzi am fost extrem de satisfăcut să le cunosc pe Maria şi pe Lya. Maria este superbă. Nu locuieşte în oraş, este venită în vizită la o prietenă şi a luat cunoştinţă întâmplător de anunţul pe care l-am dat în presă. Este înaltă, 31

Evadări din cotidian are 1,78 m şi un corp statuar, perfect proporţionat. Când asistenta i-a picurat şi ei soluţie Q, ochii i s-au aprins instantaneu, inundând încăperea cu o lumină verzuie, agonizantă. Ea însăşi a fost un pic năucită privindu-se în oglindă după ce a îmbrăcat straiul alb şi vaporos, de înger. Dar a ţinut să nu se observe prea mult deruta şi şi-a revenit, afişând conştient un zâmbet de satisfacţie. Mi-a plăcut stăpânirea ei de sine, chiar dacă mai trebuie lucrat cu ea un pic în această privinţă. Lya a venit dintr-un oraş vecin, fiind, după spusele ei, cititoare a presei locale. Înainte de a fi adusă în camera de probe, am avut percepţia unor vibraţii înalte, benefice, lucru care mi s-a întâmplat foarte rar. Asistenta a perceput şi ea vibraţiile, dar nu le-a constientizat. Totuşi eu i-am citit pe chip starea de bine dată de acestea. - Avem privilegiul să fim vizitaţi de o persoană cu totul deosebită. - i-am zis. Maria a fost condusă într-o cameră în care era aşteptată de Violeta, conform protocolului Şcolii noastre. Aici s-a echipat în ţinuta cu care venise şi si-a pus ochelari cu lentile fumurii. Violeta a acceptat să locuiască la noi şi a fost instruită să fie o gazdă bună pentru noile venite. Asistenta a deschis uşa şi a invitat-o pe Lya să intre. Mersul femeii semăna mai mult a plutire. Zâmbetul ei emana o bunătate care a inundat brusc încăperea şi am observat cu claritate cum florile din ghivece au simţit prezenţa benefică mişcându-şi discret frunzele... Îmi este greu să găsesc cuvintele cu care să-i descriu frumuseţea, aici ar trebui un scriitor profesionist, nu un amator ca mine, profilat mai mult pe misiuni speciale decât pe literatură. Lya se mişca unduind şi fiecare mişcare sporea starea de bine dată de prezenţa ei. Reflexii albe si roze îi jucau pe chip, iar mâinile aveau frumuseţea sculpturală a marmurei. Buclele mari ale părului blond păreau ireale, fiind, parcă, un joc al luminii. Ochii albaştri şi foarte mari s-au aprins înainte ca asistenta să-i picure soluţie Q. Derutată, asistenta mi-a cerut, cu privirea, ajutorul... - Ai simţit deja energia soluţiei mele!... - i-am zis. - Da, aşa este. - a răspuns Lya, cu glas suav. - De unde vii? - Din cer! Asistenta a tresărit, dar zâmbetul meu special a liniştit-o, amintindu-i orele de instruire în care îi sădeam obişnuinţa de a privi cu calm şi echilibru întâmplările nefireşti. - Te cred. - am răspuns Lyei. Eşti mult mai mult decât ceea ce ne dorim! 31

Cosmin Preda Te rog să rămâi cu noi pînă la terminarea misiunii! Observam emoţia asistentei şi strădania ei de a se stăpâni. A condus-o pe Lya în camera în care celelalte două femei recrutate o aşteptau. Ochelarii fumurii erau necesari pentru a le acoperi ochii până la dispariţia efectului soluţiei Q. O singură picătură produce o luminiscenţă care durează 6 ore, deloc vătămatoare pentru ochi. Maria şi Lya au acceptat să locuiască în spaţiile Şcolii, alături de Violeta. Avea fiecare camera ei, dar erau împreună mai tot timpul zilei. Încă din prima zi a trebuit să intervin din pricina aspectului celest al Lyei, care ar fi putut să deruteze profund pe celelalte două. - Sunteţi trei persoane cu aptitudini deosebite, ieşite din comun. - le-am spus. În timpul pregătirii, aptitudinile voastre vor fi mult amplificate. Vom face pregătire individuală cu fiecare din voi, pornind de la nivelul la care sunteţi. Acceptaţi-vă una alteia nivelul dotării native, este absolut necesar bunei desfaşurări a misiunii, căci veţi lucra numai împreună. După cele 4 ore de pregatire zilnică, femeile erau libere să iasă în oraş, dacă voiau. Pregatirea a durat 20 de zile, timp în care au primit tot felul de instrucţiuni, asupra cărora nu pot da detalii. Pot doar să spun că a fost o muncă încununată de un succes neaşteptat. Am realizat fizic si psihic doi îngeri, căci Lya era deja. După cum m-am aşteptat, Lya a avut o influenţă uriaşă asupra celorlate două. Prezenţa ei benefică şi atitudinea celestă au modelat în mod cu totul surprinzător felul lor de a fi, sădindu-le în suflet o imensă dorinţă de puritate. Pot afirma ca Lya a făcut greul muncii pe care trebuia s-o fac eu. Dacă eu foloseam sugestia ca metodă de instruire, Lya oferea un exemplu viu şi contaminant de puritate sufletească şi morală. După 20 de zile, ochii li se aprindeau atunci când doreau ele să li se întâmple asta, şi se stingeau tot la comanda lor interioară... Ei, ce ziceţi de asta? Aţi auzit de Free Hugs Campaign? Adică... de momentele în care oamenii redescoperă frumuseţea cerească a îmbrăţişării? Să-i provoci pe oameni să-şi reamintească de faptul că sunt fraţi, este, desigur, un act special, foarte îndrăzneţ, atât de mult s-au înstrăinat unul de altul. Pot sa apară clipe magice, când înstrăinarea dintre ei dispare ca un văl care li se ridică de pe ochii minţii. Atunci se redescoperă buni, frumoşi sufleteşte, dornici să-şi iubească aproapele. Cum vă imaginaţi ieşirea în stradă a celor trei îngeri, purtând fiecare câte un afiş pe care scrie "Îmbrăţişări gratis!"? Vă invit la acest exerciţiu. 33

Evadări din cotidian Era într-o zi de duminică a lunii mai. Primăvara pusese deplin stăpânire peste oraş, aducând o infuzie de speranţă şi de optimism în sufletele locuitorilor. Era cam la al 6-lea ceas al zilei şi străzile erau animate de mulţimea celor ieşiţi la plimbare ori cu diverse treburi. Am considerat că este oportună ieşirea îngerilor şi începerea campaniei de îmbrăţişări. Femeile au coborât discret din limuzina Şcolii şi au ajuns în clubul în aer liber al pensionarilor. Aceştia erau deja adunaţi şi-şi consumau timpul jucând şah sau table, ori discutând cu pasiune despre chestiuni politice. Apariţia femeilor a produs un stop-cadru: jucătorii au ramas blocaţi, înţepenindu-şi în aer mâinile în care ţineau piesele de şah ori zarurile, iar cei care discutau oprindu-şi discursul la jumătatea vreunui cuvânt. Femeile erau numai zâmbet, iar lumina din ochii lor le potenţa originea extraterestră. - Bună ziua! Am venit sa vă îmbrăţişăm!- le-a zis, cu blândeţe, Lya. Să fie deosebită ziua aceasta! Uimiti, pensionarii s-au lasat pradă unei simţiri înalte şi s-au îmbrăţişat, pe rând, extaziaţi, cu îngerii trimişi de Dumnezeu să le facă ziua minunată. Unii, mai sensibili, plângeau... - Ziua aceasta, când cerul s-a deschis, este un dar nemeritat pentru noi! mi s-a adresat unul cu ochii în lacrimi. (Am gândit atunci că puţini oameni ştiu de ce este în stare o Şcoală pentru misiuni speciale.) Când îmbrăţişările au încetat, Lya li s-a adresat din nou: - Rămâneţi cu bine, oameni buni! Să aveţi zile binecuvântate şi să vă iubiţi între voi aşa cum vă iubeşte Domnul! - Domnul să fie slăvit! - au răspuns mai mulţi în acelaşi timp, şi corul acesta spontan şi sincer a făcut ca ochii îngerilor să se aprindă mai tare!... Femeile au plecat către parcul mare al oraşului, numit Copou. Am mers liniştit în urma lor, însoţit de câţiva agenţi de pază ai Şcolii. I-am lăsat pe pensionari cu chipurile radioase şi frumoase, cu sufletele pline de o debordantă bucurie... Trecătorii de pe stradă au fost uluiţi de apariţia îngerilor, mai ales cei care, până atunci, nu crezureră în miracole. Dar uluirea a lăsat repede loc stării de binecuvântare, simţirii că cerul s-a plecat peste ei. Ciudat, copiii micuţi nu au experimentat şocul neobişnuitului, ci au alergat radioşi să se îmbrăţişeze cu îngerii... Mi-am amintit atunci cuvintele Domnului Iisus: "Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei." (Matei 19:14) Ce vrea Domnul să spună aici, este că omul matur, care descoperă frumuseţea comuniunii cu El, devine inocent ca un copil, şi se simte 33

Cosmin Preda purtat de mână şi ocrotit de Domnul. Mulţi oameni maturi, care experimentează această comuniune, mi-au mărturisit asta. În Copou, oamenii care erau acolo au trăit acelaşi şoc al întîlnirii cu supranaturalul şi aceeaşi beatitudine a îmbrăţişării. Şoferul şcolii a adus limuzina albă la ieşirea din parc. Lya mi s-a adresat atunci când misiunea s-a încheiat: - Sune-mi ce simţi şi ce gândeşti! - Simt că nu eu am organizat această misiune. Cine sunt eu? Sunt un om mărunt şi nevrednic. Undeva, sus, acolo a fost gândită. Simt că nu o sa mergi înapoi, la Şcoală. Simt că nici Violeta şi nici Maria n-or să meargă înapoi... Dar ştiu că vor reveni, locul lor este încă aici, pe Pământ. Ştiu că tu vii de acolo, de sus... Vă rog să veniţi în visul meu, să vă mai văd, simt că o să-mi fie tare dor de voi! Ne-am îmbrăţişat şi ele îmi zâmbeau cum numai îngerii pot zâmbi. Am văzut cum trupurile lor şi-au pierdut consistenţa materială, transformându-se în lumină. Au dispărut zâmbindu-mi şi făcându-mi cu mâinile semn de bun rămas... Ce să mai spun? Câteodatâ îmi pare că trăiesc într-o altă realitate, mult mai frumoasă, mult mai luminoasă decât cea cotidiană... Să se fi întâmplat cu adevărat ceea ce v-am povestit, sau a fost doar un vis? Revin pentru a vă spune că am veşti de la Lya, Maria şi Violeta. Poate mulţi s-au întrebat în ce dimensiune au plecat ele când au trecut în invizibilitate. Ei, bine, pot să vă spun că, atunci, s-au teleportat în alt loc de pe Pământ, conform planului de desfăşurare a misiunii lor. Continuă, în diverse oraşe din diferite ţări, campania de îmbrăţişări. Acum sunt în Wiluna, din Australia de vest.

Evadări din cotidian

Evadări din cotidian Doar glasul Ofeliei îl mai putea trezi pe flaşnetar din visare. Se legase o trainică prietenie între el şi castanul bătrân, la umbra căruia se retrăgea în dupăamiezile în care căldura verii devenea toropitoare. Când se aşeza pe banca veche, castanul îşi aduna crengile în aşa fel ca umbra lui să se îndesească. "Mulţumesc, frăţioare."- îngâna flaşnetarul. Apoi intra într-o ciudată stare de visare, în care un zâmbet blând şi bun îi lumina chipul, când nu mai era atent la puţinii oameni care mai treceau atunci pe alee. Părea că dormitează, dar simţurile lui se ascuţeau ca să perceapă o realitate pentru care oamenii obişnuiţi nu au antene. Începea să audă foşnetul blând al ierbii mişcate de miile de gâze care hălăduiau în covorul verde, cântecul abia perceptibil al vieţii care fremăta în sevele ce urcau lin în tulpinile plantelor, şoaptele pe care orice firavă adiere de vânt le aducea... În toate acestea el presimţea apropierea Ofeliei. Nu era o iluzie, ci starea fiinţei lui era determinată de venirea ei. Venea de oriunde, din mereu... Uneori, părea că se înalţă lin din rondurile de flori, ori se desprindea uşor din desişul copacilor, alteori părea a veni cu grupul unor oameni, individualizându-se doar când ajungea în faţa băncii pe care stătea el; alteori, chipul ei eteric părea că-şi are izvorul în materialitatea tulpinii groase a castanului bătrân, care îl umbrea. - Lunga mea aşteptare te-a creat! - i-a spus, într-o zi, flaşnetarul. Ai venit ca o victorie a fiinţei mele împotriva singurătăţii. Nu ştiu de unde vii, dar ştiu că poţi învinge spaţiul şi timpul, că eşti răspunsul materiei la provocarea iubirii... - Într-o zi, voi fi la fel de materială ca tine. - i-a răspuns ea zâmbind. *** Pe drumul din pădure era aşternut un covor ruginiu, cu nuanţe de galben şi de verde palid, ţesut din frunze proaspăt căzute. Era un decor cât se poate de familiar flaşnetarului, toată existenţa lui de până atunci se desfăşurase într-o tainică legătură cu pădurea. Chiar şi când a hotărât să se aşeze în oraş, a preferat să-şi aibă locuinţa lângă pădurea din parcul mare şi să hoinărească pe aleile mărginite de castani bătrâni. Atunci când toamna dădea primele semne ale 35

Cosmin Preda puterii ei asupra vegetaţiei, sufletul lui era marcat de o dulce melancolie care dura pâna la aşternerea covorului imaculat al iernii. Părea că natura îl onorează aşternându-i în faţă covorul de frunze. Liniştea peisajului fu tulburată de un vârtej de vânt, iscat din senin, care a ridicat în aer frunzele căzute şi le-a rotit dând forme unei rochii ruginii, îmbrăcând un chip ivit şi el din senin. Uimit, flaşnetarul privea spectacolul bizar şi chipul viu al Prinţesei toamnei. – Bună ziua! Sunt Esmeralda. Dacă vrei, îţi pot face cunoscut viitorul. – i s-a adresat Prinţesa. – O să-mi ceri bani pentru asta? – fu el curios. – Nu folosesc banii. Eu nu sunt din lumea ta. – Desigur, şi eu îţi pot vorbi despre viitorul tău. E suficient să-mi dai mâna. Prinţesa îi dădu mâna şi flaşnetarul simţi o atingere răcoroasă, cu miros de frunze veştede. Şi-i spuse: – Viitorul tău va fi acelaşi, mereu. Vei veni odată cu toamna, ca o prinţesă exilată, care se întoarce în ţara ei pentru a-şi lua în primire moştenirea. Vei fi stăpână peste toate până la prima zăpadă, când sora ta, Prinţesa iernii, te va deposeda de avere. Atunci vei pleca din nou în exil. Când îţi voi elibera mâna, vei fi din nou un covor de frunze... – Mai ţine-mi mâna câteva secunde, te rog! Vreau să-ţi comunic ceva important: te iubesc! După câteva secunde, flaşnetarul eliberă mâna Prinţesei, o privi şi văzu tristeţea blândă, care i se aşternuse pe chip. Contururile ei s-au destrămat uşor şi vântul a reaşternut frunzele într-un covor ruginiu... *** Bătrânul prelat cu mintea obosită intră în chilia cu vase ciudate, cu prafuri şi ape aiurea turnate, şi-n mintea lui, visul din nou se-nfiripă. În noapte, sunt sute de stele ce cad... 's-atât de aproape, încât le atinge! Pluteşte-n extaz pe-al luminilor vad şi-ncetul cu-ncetul puterile-i scad, o grea fericire le-nvinge. 37

Evadări din cotidian "Să scrii poezii pe frunze de brusture, mare comedie şi asta!" - gândi flaşnetarul şi zâmbi din pricina ocupaţiei ciudate la care s-a dedat. Avea în minte imaginea unui bătrân alchimist care-şi consuma nopţile încercând să găsească substanţa magică, ce poate să transforme metalele obişnuite în aur. Până la urmă a crezut că o poate găsi în stelele care cad fantomatic, străfulgerând cerul nopţii. Peregrin astral, în visul lui străbătea spaţii imense, într-o halucinantă levitaţie. Când revenea pe Pământ, era readus la realitate de o dulce-amăruie melancolie şi se întreba dezarmat: "La ce îmi trebuie mie aurul?" Intuia că există un aur cu mult mai preţios decât cel pe care căuta să-l obţină prin ciudatele lui experimente, şi intuiţia lui s-a dovedit a fi corectă când, umblând printre stele, a întâlnit o fiinţă de lumină, care i-a spus: "Eu te-am atras să vii până aici. Iubirea este mult mai preţioasă decât aurul pe care vrei tu să-l obţii." L-a atins uşor cu mâinile şi sufletul alchimistului s-a umplut de iubire! Dacă stai în prejma lui, simţi cum iubirea te inundă în valuri şi vezi cum vietăţile devin blânde şi inofensive. Flaşnetarul ar fi vrut să povestească în versuri toate aceste lucruri, dar frunza de brusture era prea mică şi nu încăpeau pe ea toate câte îi veneau în minte. *** "Rămâi lângă mine acum, când umbrele serii ne cuprind! Să ne predăm fără regrete înserării, păstrând în suflet frumuseţea zilei care aproape a trecut! Este foarte important să fii lângă mine în aceste momente, când liniştea vine plină de melancolie. Să nu pleci seara, amână-ţi plecarea pentru un alt timp! Noaptea, când cerul e brazdat de lumina stelelor care cad, e un timp în care plecările dor mai puţin. Dacă trebuie, ai putea pleca atunci. Nu, nu este nici o legatură între plecări şi stelele căzătoare. Doar că atenţia mea este mai concentrată atunci către cer... Să vii seara, atunci nevoia mea de tine este mai mare! Venirea ta sfidează noaptea care se apropie si, datorită prezenţei tale, cerul nopţii se păstrează senin, luminat feeric de mii de candele." Flaşnetarul aşternea aceste cuvinte, cu scrisul lui foarte îngrijit, pe o frunză de brusture. Evident, pe unii ar putea să-i intrige această ciudăţenie şi să-i determine să-şi pună, firesc, întrebarea: "Dar... ce, în ţara flaşnetarului nu s-a inventat hârtia?" Când i-am pus şi eu această întrebare, mi-a dat un răspuns în care am simţit orgoliul lui de a crede că se merită să facă asta: "Eu nu rup frunzele pe care scriu. Sunt rânduri care vor rămâne înregistrate în memoria naturii." *** 37

Cosmin Preda Miriam, în calitatea mea de flaşnetar şi fotograf la minut, am capacitatea de a impregna ambianţa cu parfumul unei muzici liniştitoare şi reconfortante, precum şi de a surprinde şi imortaliza în poze momentele de maximă influenţă a muzicii mele asupra trecătorilor. Dacă aş filma ambianţa în timpul în care pun în lucru flaşneta, s-ar observa cu claritate cum frunzişul copacilor dansează frenetic în ritmurile muzicii ei, cum chiar băncile parcului se mişcă discret, căutând să se amplaseze cât mai romantic în decor, parcă aşteptând nerăbdătoare şi sfioase să fie martore la primul sărut al unor îndrăgostiţi. Iarba devine mai catifelată în acele momente, aşteptând să mângâie cu moliciunea ei tânăra pereche, să-i creeze senzaţia că se află într-un imperiu de pluş. Astfel prezenţa mea este benefică naturii şi oamenilor, extrem de necesară pentru restabilirea echilibrului emoţional al oamenilor trişti din pricina neîmplinirii iubirii, ori a despărţirii de persoane dragi. Pun multă căldură în muzica mea, întreaga flaşnetă radiază şi mă fascinează chiar şi pe mine, sufletul meu cântă odată cu ea şi eu însumi încep să radiez pace şi bucurie. Cu adevărat straniu este dansul lalelelor. N-am crezut că este posibil ca ele să-şi flexeze tulpinile astfel încât să apară dispuse în cercuri concentrice, simulând mişcarea ondulatorie a unui ochi de apă când cade în el un obiect. În timpul dansului, bobocii îşi desfăceau petalele ca şi când o mare sete de lumină i-a cuprins. Senzaţia de straniu m-a înfiorat când am văzut prima oară spectacolul. Senzaţia de straniu a tulburat-o şi pe Hannah; şi-a revenit greu din impresia prea puternică, pe care dansul florilor i-a produs-o. "Cred că tu eşti de vină. Nu muzica flaşnetei le impresionează, ci sufletul tău care cântă odată cu ea. Eu am putut să-l aud. Uneori mi-e teamă de această putere a ta! " - mi-a zis ea. Trebuie să vă spun că lalelele dansează numai în nopţile cu lună plină... *** Când Crăiasa Zăpezii se mărită cu Prinţul Nordului, decorul hibernal sugerează un frig ce te pătrunde şi ţi-ai dori să fii îmbrăcat într-un cojoc din blană de urs alb şi să călătoreşti într-o sanie trasă de reni. Câinii nordici, cu ochii albaştri, ar alerga cu bucurie în jur, spunându-ţi parcă: "Eşti liber, sub cerul limpede, să alergi cu noi pe câmpie. Chiar de nu cunoşti drumul, bizuie-te pe instinctul nostru. Recunoaşte că, în imensitatea albă, ne uneşte o prietenie care ne ridică mult în ochii tăi şi Îl lauzi pe Dumnezeu pentru că ne-a creat! Îţi simţim bucuria neîncătuşată şi blândeţea cu care ne priveşti. Asta ne dă avântul pe care 39

Evadări din cotidian îl vezi şi devotamentul cu care vrem să te conducem la nunta prinţesei." Dar... unde e iubirea în acest decor rece ? Cum este simţirea celor doi? Iubirea lor este rece, manifestându-se doar la nivelul ideilor comune? - Îţi spun un mare secret al universului! - mi-a zis un urs alb, uriaş. Te rog să-l ţii ca secret, de aceasta atârnă invitaţia mea de a purta lumânări albe în labe. Voi merge chiar în spatele mirilor. Secretul este că mirii, după ceremonia nunţii, suferă o minunată schimbare: sufletele lor se unesc şi se încălzesc atât de mult, încât cei doi capătă aspect de om adevărat, aşa cum eşti tu. Să ţii pentru tine această taină! Câinii nordici păreau a cunoaste şi ei taina de care mi-a vorbit ursul. Se vedea asta din faptul că îi înconjurau cu dragoste pe mirii albi, ca şi când sufletele lor erau calde şi frumoase. Mă durea mult că nu puteam fi văzut de miri. Trebuia să fiu alb ca ei, ca să pot fi observat în lumea aceea ce îmi părea atât de nouă. Numai eu pot da mărturie de ceea ce mi s-a întâmplat: durerea mea s-a transformat într-o flacără care m-a cuprins şi a ars şi purificat fiintza mea până a devenit albă, ca a mirilor. Atunci am putut fi văzut. Câinii Husky m-au adus înapoi. Albul pur a rămas în mine ca un dor... *** Stele aurii se aprind în paharul tău cu vin. E plăcut să stai la masa asta, la terasa asta aşezată sub cerul liber. Răcoarea nopţii este atât de plăcută că nu-ţi vine să pleci acasă. Poţi sta până la ore târzii, fata frumoasă şi somnoroasă o să te servească oridecâteori o chemi. O cheamă Ioana şi-ţi este tare dragă, e o scumpete de fată. Şi tu îi eşti drag, o spun ochii ei care se luminează când vă vorbiţi. Cum poţi visa atât de mult? Eşti supărat pe realitatea aceasta din care vrei mereu să evadezi. Te visezi călătorind pe o corabie cu vele, către o insulă exotică, însoţit de Ioana. Cine ştie dacă nu cumva are şi ea acelaşi vis? Îţi face mult bine comunicarea asta mutuală, categoric este vorba de telepatie. Ai observat că apare tocmai când vrei să-i vorbesti, fără s-o chemi. La început, ai crezut că este vorba de un profesionalism versat, dar apoi ai constatat că ea simte chemarea ta. Ioana, fata cu ochii verzi, în care se aprind stele, ca în paharul tău cu vin... Ioana, fata zveltă, cu trupul superb... Du-te acasă, visătorule, e târziu! ***

Cosmin Preda Observ cu tristeţe cum copacii se dezbracă de veşmintele ruginii şi rămân goi, parcă într-o atitudine de implorare faţă de anotimpul nemilos care se apropie. Rânduiala naturii e ca după viaţa exuberantă, exprimată în verdele viu, să se aştearnă peste copaci această tristeţe osificată. Unde este iubirea de astă vară? O mai porţi în suflet? - Copacii sunt trişti, sau tu eşti trist? - mă întrebi surâzând. Se vrea a fi o întrebare profundă, zâmbeşti de parcă m-ai fi pus în încurcătură. - Eu sunt trist, dar din pricina lor... - îţi răspund fără să zîmbesc. - Dar ce ţi-au făcut copacii? - continui tu, cu acelaşi zâmbet, dar încruntându-te uşor. Nu-ţi răspund direct. Îţi recit ceva din Bacovia: "Şi parcă mă cheamă de crengi atârnând Avesalomi gemând, cu plete-ncâlcite... De spaimă, mă prind priviri rătăcite şi mintea, de zgomot, nimic nu-nţelege." Ţi-a dispărut zâmbetul şi eu am sentimentul unui uşor triumf. Pe buzele mele apare un zâmbet discret, dar ţie nu-ţi scapă. Te încrunţi şi mă întrebi dacă am vreun motiv serios să zâmbesc. - Da, am unul! Afară e toamnă târzie, dar în casă este cald şi bine şi-mi place să te văd aşa, îmbrăcată sumar. Tu râzi cristalin, ca un şirag de clopoţei. *** Cotidianul, cu vasta lui paletă de trăiri si preocupări, îţi consumă cu rapacitate timpul. Aproape că nu mai ai timp să visezi în stare de trezie, ori visele acestea sunt cele care dau contur idealurilor. Există o ameninţare care vine din viitorul foarte apropiat, dinspre ziua de mâine, şi se insinuiaza pervers în cotidian, mărginind dramatic orizontul speranţei. Mai eşti sigur că mâine vei avea aceeaşi condiţie? Ce vei fi crezând despre mine acum, când sufletul mi-e gol şi nu mai pot

Evadări din cotidian scrie? Te-ai obişnuit să te delectezi cu trăirile mele, cu gândurile mele, cu imaginaţia mea, - toate îţi veneau gratis. Oare de ce ţi le ofeream? Vrei să-ţi spun? Voi fi foarte sincer cu tine, dar, mai ales, cu mine însumi: în primul rând, era dorinţa mea egoistă ca tu să descoperi că sufletul meu este frumos; în al doilea rând, era dorinţa mea (tot egoistă!) ca sufletul tău să se molipsească, de la al meu, de frumuseţe! De ce zâmbeşti? Acum, când sufletul mi-e gol, e rândul tău să faci pentru mine ceva. Ce îmi poţi oferi?

Cosmin Preda

Alvaro şi marea Fermecat de înălţimea mare la care se găsea faţă de apa liniştită a mării, Alvaro a plonjat în gol de pe stâncă desfăcându-şi larg aripile, cercetând apoi atent luciul apei, încercând să-l străpungă cu privirea. Era pentru prima oară când mergea să pescuiască singur. S-a întâmplat atunci ceva neaşteptat: marea a ridicat spre el un val uriaş, al cărui vârf i-a udat picioarele. Speriat, Alvaro a bătut brusc din aripi şi s-a înalţat. - Aha, vrei să mă înghiţi! - s-a adresat el apei. Eşti furioasă... - Nu, nu sunt furioasă! - i-a răspuns o voce care venea din adânc. Acesta a fost salutul meu pentru tine. De mai multe zile te observ cum mă priveşti visător şi te-am îndrăgit din pricină că eşti atât de alb şi cuminte. Aşteptam cu nerăbdare clipa în care ai să plonjezi spre mine. Ai fi putut să te aşezi liniştit pe creasta valului, te-aş fi coborât uşor, fără să-ţi fac vreun rău. - Aha, ştii să vorbeşti! Cum te cheamă pe tine? - Eu sunt Marea, aşa mă cheamă. - M-ai speriat un pic. - spuse Alvaro planând lin pe deasupra luciului apei. Dar nu mă supăr pe tine din cauză că-ţi sunt mult îndatorat... - Îndatorat?! - se miră Marea. - Da, pentru că tu creşti peştii cu care mă hrănesc eu. - Aşa e! - răspunse râzând vocea care venea din adâncul apei. Dar nu trebuie să te simţi prea îndatorat. În adâncul meu, eu am mari bogăţii. - Vrei să spui că ai o mulţime de peşti cu care poţi să hrăneşti toţi pescăruşii? - O, nu numai asta, dar am în adâncurile mele multe comori ale oamenilor. Fiecare comoară are povestea ei tristă. - spuse vocea din adânc pe un ton mai grav. - Nu-mi plac poveştile triste. - răspunse Alvaro. Spune-mi o poveste frumoasă şi arată-mi una din bogăţiile tale! - Fii atent, voi înălţa spre tine un val la fel de mare ca acela cu care te-am salutat. Să nu te sperii, ci să fii atent la un obiect sclipitor, pe care îl voi înălţa pe creasta valului. Prinde-l cu ciocul şi să nu-l scapi. Este darul meu pentru tine. El îţi va arăta întâmplări minunate. 43

Evadări din cotidian Marea s-a ţinut de cuvânt şi a înălţat spre Alvaro un obiect cu o sclipire stranie şi năucitoare, care l-a orbit o clipă pe pescăruş. - Eşti al meu şi am să te prind! - a spus el cu voce tare, prinzând iute diamantul în cioc. Zbură cu el şi se opri pe stânca cea mai înaltă a promontoriului, pe care se aşeza adesea şi privea liniştit marea. Când a lăsat diamantul pe stâncă, s-a întâmplat ca o rază a soarelui ce apunea, să-l atingă şi, în jurul diamantului, s-a ivit un glob de lumină la care pescăruşul a privit fascinat. Deşi era intensă, lumina nu-i supăra ochii. În interiorul globului apăru o mare înfuriată, care legăna o corabie în care mai mulţi oameni vâsleau din greu, luptându-se cu valurile. Bătea un vânt puternic, care arunca valurile în corabie, ameninţând-o cu scufundarea. Aveau barbă oamenii aceia şi erau îmbrăcaţi cumva asemenea oamenilor pe care Alvaro îi văzuse pe celălalt ţărm, care era nu prea departe. Unul din ei dormea adânc, sprijinit de căpătâiul cârmei, în timp ce pe feţele celorlalţi începu să se citească spaima. Ameninţarea mării nu-i tulbura somnul. - Ţie nu ţi-e frică? - strigă Alvaro. Unul din oamenii care vâsleau l-a scuturat cu mâna pe cel care dormea şi i-a zis: - Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim ? Omul s-a trezit, s-a ridicat şi, parcă adresându-se mării şi vântului, a spus: - Taci! Fară gură! Vântul s-a oprit şi o mare linişte s-a aşternut peste ape. Apoi Omul s-a adresat celor din corabie: - Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă? Pe feţele lor se putea citi uimirea amestecată cu o frică mare. Apoi imaginile dispărură şi dispăru şi globul de lumină. Alvaro era încântat din pricină că vântul şi marea au putut fi supuse de Omul din corabie. Îşi luă zborul şi plană pe deasupra apei care începu să se agite odată cu apusul soarelui. Se pornise şi un vânt răcoros, iar valurile creşteau din ce în ce mai mult. - Taci! Fără gură! strigă Alvaro vântului şi mării. Dar o pală de vânt îl înălţă deodată, iar din adâncul apelor veni un hohot puternic de râs, care îl înveseli pe pescăruş. *** Pe aceeaşi stâncă înaltă a promontoriului, venea deseori, către seară, Hannah. Melancolia ei se potrivea de minune cu apusul, când cerul sângeriu 44

Cosmin Preda ardea potolit deasupra orizontului, într-un grandios şi liniştit spectacol cosmic. Liniştea apusului revărsa misterul ei pe pământ, doar marea fremăta nepăsătoare, aşteptând orgolioasă răsăritul, când soarele părea a ieşi din ape. Frumuseţea peisajului, dar şi o aşteptare nelămurită o aduceau pe Hannah pe promontoriu. Era o femeie înaltă, cu forme frumoase îmbinându-se armonios, cu părul lung şi negru, cu tenul foarte alb, cu ochii mari şi verzi. O lumină ce părea a veni din interior îi poleia ochii şi radia. Umbla îmbrăcată într-o ţinută albă, de sport. Prima oară, când l-a văzut pe Alvaro, a întins cu blândeţe mâinile spre el. Pescaruşul a zburat şi s-a aşezat lin în palmele ei, mişcându-şi aripile şi capul într-un fel de alint. Ea l-a botezat Alvaro şi i-a spus: - Ai un mare avantaj faţă de mine: poţi să zbori! Pescăruşul a zburat şi s-a rotit jucăuş deasupra ei de câteva ori, apoi a plecat deasupra mării. *** Marea nu i-a mai vorbit lui Alvaro după seara în care diamantul i-a arătat întâmplarea minunată cu potolirea apei şi a vântului. Şi nici diamantul nu i-a mai arătat o altă întâmplare până a doua zi, către seară. Alvaro îi zise: - Luceşti aşa de frumos, şi nu ştii decât o poveste? Către seară, veni Hannah şi văzu cum pescăruşul se neliniştea lângă obiectul lucitor. - Parcă eşti trist... - îi zise ea şi-l puse pe umărul ei, mângâindu-l. Dar pescăruşul nu apucă să-i răspundă, căci o rază a asfinţitului atinse diamantul şi, în jurul lui, apăru magicul glob de lumină. În interior, marea, tot agitată, legăna o corabie în care vâsleau aceiaşi oameni. Dar lipsea Omul care dormea la cârmă. Oamenii cu barbă vâsleau din greu împotriva vântului. Mijeau zorii şi îşi făcu apariţia Omul. Mergea pe ape! Oamenii din corabie s-au speriat tare, crezând că-i o nălucă. - Este El, Stăpânul Mării şi al vântului, nu vă speriaţi! - strigă Alvaro. - Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! - strigă la ei Omul. Unul din corăbieri, mai voinic decât ceilalţi, strigă: - Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape! - Vino! i-a raspuns Omul. Şi corăbierul mergea pe ape. Dar vântul s-a înteţit supărat parcă pe îndrăzneala corăbierului. Acesta s-a temut şi a început să se scufunde în apele înfuriate. - Doamne, scapă-mă! - a strigat el. 45

Evadări din cotidian Omul l-a prins de mâna zicându-i: - Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Dupa ce au urcat în corabie, vântul, parcă intimidat, s-a oprit, iar apele sau liniştit. Corăbierii s-au închinat Omului şi I-au zis: - Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Aici imaginile dispărură odată cu globul de lumină. Hannah era foarte impresionată şi murmura: - Fiul lui Dumnezeu! Fiul lui Dumnezeu! *** În ziua următoare, către seară, Hannah simţi aceeaşi chemare ciudată, greu de învins, de a merge la malul mării. Aşteptarea nelămurită de până acum începea să capete un sens, deşi încă vag conturat şi greu de precizat. Prietenia cu pescăruşul îi crea senzaţia contopirii cu natura, şi sentimentul acut al provenienţei comune. Intuia că există un prag al aparenţelor, dincolo de care elementele naturii sunt în strânsă comunicare unul cu celălalt, şi că, în această zonă, ele se supun dorinţelor omeneşti când acestea ating puritatea sfinţeniei. Întâmplarea din seara precedentă îşi lăsase amprenta şi asupra chipului ei, mai meditativ acum, fapt care îi sporea frumuseţea sclipitoare şi remarcabilă. Pe promontoriu, Alvaro se învârtea neliniştit în jurul diamantului. Când Hannah sosi langă el, soarele, care se apropia de asfinţit, trimise o rază ce lumină intens diamantul. Acesta începu să le spună o nouă poveste... În globul de lumină, o mare liniştită odihnea la ţărm două corăbii. Într-una din ele se afla Stăpânul Mării şi al vântului, împreună cu câţiva din oamenii pe care Alvaro şi Hannah îi cunoşteau deja. Unul din ei era cel care a vrut să meargă pe ape aşa cum mergea Omul. El, Stăpânul, se adresă lui: - Depărtează corabia la adânc şi aruncaţi-vă mrejile pentru pescuire. - Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit, şi n-am prins nimic. Dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejile. - a răspuns acesta. Şi mrejile s-au umplut cu o mulţime aşa de mare de peşti, că începuseră să se rupă. Au cerut ajutor pescarilor din cealaltă corabie, care rămăsese la ţărm. Pescarul voinic s-a aşezat în genunchi în faţa Omului şi i-a zis: - Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos! Tovarăşii lui erau la fel de uimiţi şi înfricoşaţi. Au umplut cu peşte amândouă corăbiile, încât acestea s-au afundat mult în apă. Aici, globul de lumină dispăru, lăsându-i uimiţi pe Hannah şi pe Alvaro. 46

Cosmin Preda - Face tot ce vrea El! - a observat pescăruşul. *** A doua zi, dis-de-dimineaţă, Hannah fu surprinsă de chemarea intensă a mării. Simţea că diamantul vrea să-i mai spună ceva. Înţelegea din ce în ce mai lămurit că aşteptarea ei avea legatură directă cu obiectul strălucitor, de care pescăruşul blând nu se mai putea despărţi. Îl găsi pe Alvaro protejându-l aşa cum pescăruşii maturi îşi protejează ouăle. Pescăruşul zbură şi se aşeză, ca de obicei, în palmele femeii. Hannah îl simţi obosit, slăbit şi flămând... - Dragul meu, îi zise ea cu duioşie, tu nu mai mănânci şi nici nu mai dormi de când ai acest diamant... Un fluid cald şi bun izvora din fiinţa ei şi curgea, prin mâinile ei, în trupul pescăruşului. Acesta se încălzi şi-şi reveni. Soarele începu să răsară din ape, ca dintr-un imens incendiu. Când razele lui atinseră diamantul, globul de lumină apăru mai strălucitor ca altădată. În mijlocul lui era Stăpânul Mării şi al vântului, cu înfăţişarea lui simplă, dar emanând o fascinaţie greu de învins. Surprinsă, femeia avu ciudata senzaţie că timpul s-a oprit. Era prea mult pentru ea ce se întâmpla: Omul o privea şi-i zâmbea cu o blândeţe nepământeană! Întinse mâinile către ea... - Priveşte, te cheamă! - rosti pierdut Alvaro. Desfăcându-şi palmele, Hannah eliberă pescăruşul. Nu se putea împotrivi chemării şi, ca într-un extaz, păşi în globul de lumină. Căzu în genunchi în faţa Omului şi buzele ei murmurară: - Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! - Eu sunt. - îi răspunse EL. Hannah dispăru odată cu globul de lumină. În ziua aceea, Alvaro a planat multă vreme deasupra apelor în speranţa că Marea îi va vorbi. Voia foarte mult să ştie unde plecase femeia. Dar întreaga zi Marea s-a încăpăţânat să tacă. Către seară, apăru din nou globul de lumină! În glob era Hannah, care îi zâmbea şi-l chema cu mâinile întinse către el! Fără să ezite, pescăruşul zbură şi se aşeză lin în palmele ei, mişcându-şi capul şi aripile într-un fel de alint. Apoi globul de lumină dispăru odată cu cei doi. Un pescăruş conştiincios, care privise de la distanţă toate aceste lucruri, luă diamantul şi-l înapoie Mării. *** 47

Evadări din cotidian

Flaşnetarul se trezi când mâna Ofeliei îi mângâia blând fruntea. Încă nedesprins de atmosfera visului, zise: - Au plecat amândoi, şi pescăruşul, şi femeia... Impresia puternică, pe care acest vis i-a lăsat-o, l-a determinat pe flaşnetar să caute să afle câte ceva despre Omul misterios, care avea putere asupra naturii. Începu să citească o carte pe care, într-o zi, i-o dăduse îngerul care i-a reparat flaşneta. - Multe lucruri nu le ştiam... - spuse pentru sine.

Cosmin Preda

Emoţii "Da, trebuie să stau de veghe în noaptea asta! Mă aştept ca cerul să se deschidă şi mii de îngeri de lumină să coboare pe străzi. Eva este departe de mine. Într-o zi, va veni dinspre orizont străpungând ceaţa albăstrie a aşteptării..." Flaşnetarul ţinea un jurnal intim, în care îşi nota zilnic trăirile. Mâna care învârtea cu artă manivela flaşnetei, mişca cu aceeaşi eleganţă stiloul. De fapt, actul artistic se săvârşea în mintea şi în sufletul lui, mâna era doar executantul. Când flaşneta cânta, melodia îi solicita din plin atenţia din pricină că el îi controla permanent ritmul, voind neaparat să dea un produs artistic de calitate, chiar daca erau momente în care auditoriul lipsea. Într-un fel, flaşneta devenea o prelungire a fiinţei lui. Papagalul, "vânzătorul de probabilităţi" - cum îi spunea, se obişnuise mult cu muzica şi-şi mişca degajat aripile în timp ce flaşneta cânta. Avea o melodie preferată, un vals, în timpul căreia făcea zboruri scurte, rotindu-se în aer şi bătând din aripi în ritmul muzicii, spre marele amuzament al celor care priveau. Într-o zi, papagalul a murit de bătrâneţe. Era firesc să se întâmple aşa. Flaşnetarul s-a simţit mai singur în ziua aceea şi a fost trist. "Unde mai găsesc eu altul ca tine?" - zicea în gând. "Când voi veni în rai, cu siguranţă ne vom întâlni. Nu ştiu dacă ne vor permite cei de acolo să le tulburăm auzul cu acordurile pământeşti ale unei flaşnete hodorogite; ei au muzica divină a sferelor. Oricum, vom fi împreună!" "Cine mai crede în planete, în secolul XXI? Eu sunt cel care le scriu, nu vreun meşter ghicitor venit din alte dimensiuni. E drept, le scriu cu atenţia unui meşter responsabil, cu multă grijă pentru detalii. Pun în ele un strop de iubire şi cred că asta îi atrage pe tineri. Acum sunt trist şi n-am chef să mai ies cu flaşneta. A murit cel mai apropiat, cel mai capabil şi cel mai loial colaborator al meu. L-am incinerat în parc, într-o tăviţă de porţelan, în care am turnat alcool sanitar. Fumul s-a ridicat în aer ca şi cum ar fi fost spiritul lui ce-şi lua zborul către alte dimensiuni. S-a întâmplat ceva ciudat cu această ocazie: un stol mic de vrăbii s-a rotit în spirală în jurul fumului care se înălţa, timp de vreo 30 de 49

Evadări din cotidian secunde. "Uite, neamul tău păsăresc a venit să-şi ia adio de la tine!" - am zis în gândul meu." Flaşnetarul a adormit mai repede decât de obicei, miezul nopţii nu l-a mai găsit treaz. Avusese o zi încărcată din punct de vedere emoţional, încărcătură care a sfârşit prin a-l obosi. Ajuns acasă, a simţit nevoia să scrie în jurnalul său. Asta îi aducea o anumită linişte în suflet. Trebuia să pună ordine în gândurile sale pentru a le putea exprima în scris, şi efortul ordonării era benefic, aducând în mintea lui lumina calmă a limpezirii lucrurilor. După ce a scris o pagină, a simţit gustul dulce şi ademenitor al somnului. S-a întins pe pat, a stat câtva timp cu ochii deschişi, simţind cum gândurile încep să-i zboare libere, în direcţii pe care mintea lui le controla din ce in ce mai puţin. Ochii i s-au închis la un moment dat şi flaşnetarul a intrat deplin în lumea viselor... Se făcea că merge pe o câmpie plină de flori, către o căsuţă albă, înconjurată de o vegetaţie luxuriantă, ca cea de la tropice, în care papagali de diferite soiuri cântau într-un cor vesel şi gălăgios. Când s-a apropiat de căsuţă, un papagal a zburat către el purtând în plisc o planetă şi s-a aşezat lin în mâna lui întinsă. "Trebuie să vorbeşti cu mine. Eu sunt Stăpânul veşnic al tuturor soiurilor de papagali care au fost, sunt şi vor fi. Intră, te rog, în casa mea." - a citit flaşnetarul în planeta adusă de papagal. Acoperişul căsuţei era verde, pereţii albi, iar geamurile ei mici erau vopsite în galben. A mers şi a ciocănit uşor şi elegant la uşa vopsită în roşu. (A înţeles că proprietarul alesese culorile inspirându-se din coloratura papagalilor.) - Intră! - s-a auzit o voce piţigăiată. Flaşnetarul a deschis încet uşa şi a intrat în singura cameră a căsuţei în care, la o măsuţă ovală, stătea pe un scaun rotund şi fără spătar, un bătrânel mărunt, cu aspect bizar, semănând a chinez. Hainele de pe el, ca şi lucrurile din cameră, îmbinau o multitudine de culori. - Bună ziua! - a spus flaşnetarul şi s-a înclinat politicos. Avea sentimentul că a intrat într-un basm în care imprevizibilul îi cerea să fie plin de respect faţă de personaje. - Bine ai venit, ilustrule muzicant şi vestitor al viitorului! - a răspuns bătrânelul cu aceeaşi voce piţigăiată, înclinându-se la fel de respectuos. Te aşteptam! - După cum presupun că ştii, ilustrule Stăpân veşnic al papagalilor de toate soiurile şi din toate timpurile, papagalul meu a murit de bătrâneţe... Am ajuns aici fiind în cautarea altui papagal pe care mi-l doresc la fel de destoinic şi de loial ca cel pe care l-am îngrijit până la moartea lui. 50

Cosmin Preda - Da, cunosc, ilustrule, grija şi prietenia deosebită pe care le-ai arătat faţă de el. Tocmai datorită acestei atitudini am hotărât să trimit domniei tale alt papagal, ales din soiul cel mai nobil. Cuvântul meu îţi spune că nu te va dezamăgi! - Mulţumesc deosebit, ilustrule Stăpân! Am deplină încredere şi respect faţă de cuvântul domniei tale! - a răspuns înclinându-se din nou flaşnetarul. Atunci a auzit cârâitul vesel al unui papagal şi s-a trezit. Nu ştia cât a dormit. Papagalul intrase pe geamul deshis al camerei şi se oprise pe bara subţire de lemn, de pe flaşnetă. - Ce ciudăţenie! - a zis cu glas tare. Lucrurile se legau într-un mod metafizic şi asta îl surprindea atât de tare încât se întreba dacă nu cumva încă visează. Cârâitul papagalului începu să exprime o cerere de mâncare şi asta l-a mobilizat să realizeze că nu doarme şi că trebuie să intre în atribuţiunile de îngrijitor. - Bine, aşa să fie! - zise, din nou, cu glas tare. Viaţa flaşnetarului părea că a reintrat în normalitate. Noul lui tovarăş de lucru se dovedea a fi extrem de inteligent. Era suficient să-i spună "Planetă, Coco!" şi extrăgea cu eleganţă şi graţie unul din multele bilete scrise de flaşnetar. Apariţia papagalului o simţea ca pe o mică minune, ca pe un dar pe care destinul i l-a făcut ca să-i alunge tristeţea şi să-i readucă viaţa pe făgaşul normal. Gândea că i l-or fi trimis îngerii de lumină, care coboară pe străzi în liniştea nopţilor cu lună plină. Simţea vibraţii benefice venind dinspre el şi somnul îi era mult mai liniştit. În prima zi, când a ieşit cu noul însoţitor pe flaşnetă, i-a venit, la un moment dat, gândul că cineva ar putea să-l revendice, că s-o fi rătăcit de fostul proprietar. Atunci a avut, preţ de câteva clipe, vedenia bătrânelului din vis, care îl privea zâmbind de după un pâlc de arbuşti, înclinându-se uşor, în semn de salut. A apucat să se plece şi el, cu respect faţă de ilustrul Stăpân al tuturor papagalilor care au fost, sunt şi vor fi, dar, când şi-a ridicat privirea, bătrânelul nu mai era. Această mică întâmplare ciudată a avut darul să-l umple pe flaşnetar de bună dispoziţie şi să-i dea sentimentul puternic că papagalul îl va însoţi până la capăt. Ciudăţeniile nu s-au oprit aici. Ziua Sânzienelor avea să fie mult mai generoasă cu el... La amiază, când timpul curge mai leneş, se simţea foarte relaxat şi privea visător la cei care treceau pe lângă banca pe care se aşezase. Papagalul stătea cuminte, ca şi cum ar moţăi. O adiere de vânt s-a pornit din senin, aducând un 51

Evadări din cotidian parfum ameţitor de sânziene. Muzicantul a tresărit şi a pus în lucru flaşneta. - Planetă, Coco! - i-a venit să spună, deşi nu se oprise cineva ca să-i ceară. Papagalul a prins în plisc un bilet, apoi a zburat cu el făcând rotocoale largi deasupra flaşnetarului. Când a început să coboare lin, acesta a întins mâna şi pasărea i-a lăsat planeta în palmă, după care şi-a reluat zborul în rotocoale. Surprins, flaşnetarul a citit un scris care nu era al lui: "Destinatarul acestei planete să ştie că este iubit de îngeri. Astăzi, către seară, va sosi la el o femeie pe care o iubeşte şi o aşteaptă de multă vreme." - Nu poate fi decât Eva! - a rostit entuziasmat muzicantul. "Binecuvântate sunt nopţile şi zilele în care cerul se deschide şi legiuni de îngeri buni coboară pe Pământ! Binecuvântate sunt clipele în care aşteptările curate ne sunt împlinite! De dincolo de orizont ne vin persoane dragi, care confirmă că iubirea adevărată învinge timpul şi spaţiul."

Cosmin Preda

Emergenţă Ofelia nu-şi mai făcuse de multă vreme apariţia în preajma flaşnetarului. Odată cu trecerea anilor, entuziasmul aşteptării lui scăzuse, apariţiile ei feerice devenind amintiri frumoase, care îl mai bântuiau uneori, în serile lungi ale verii. Când mai erau cam două ceasuri până la lăsarea nopţii, parcul se golea de oameni şi faptul acesta îi apărea ca fiind tare ciudat. "De ce or fi plecând ei chiar acum, când seara este mai frumoasă, când atmosfera se încarcă de mister? - se întreba în sinea lui, contrariat. "Ei sunt fii ai zilei, iar eu un trubadur rătăcit al înserării?" Pentru nimic în lume n-ar fi plecat din parc în ceasurile acelea. Privea cum oamenii se retrag încet, îndepărtându-se parcă instinctiv de misterul care urma să se aştearnă tăcut, înfiorând frunzişul încremenit al pădurii. Simţea frumuseţea înserării cu toate antenele fiinţei şi tresărea conştientizând brusc o realitate care îl deruta uşor: "Sunt singur!" Privirile i se opreau asupra papagalului şi îi părea că pasărea simte deruta lui şi că participă la ea. "Am ramas doar noi doi în acest mister tulburător..." - spunea în sine, şi papagalul se agita pentru câteva clipe, parcă recepţionând mesajul emis de mintea muzicantului. "Dacă o femeie m-ar aştepta acasă, oare aş pleca şi eu ca toţi ceilalţi, pentru plăcerea clipelor petrecute cu ea?" - se întreba. Misterul punea deplin stăpinire pe fiinţa lui şi simţea că poate să comunice cu copacii, cu păsările ascunse în frunziş, cu gâzele din iarbă... Castanul bătrân, care-i era prieten, îi îngâna un cântec ce suna ca un susur blând şi subţire. Într-una din aceste seri, a venit către el un înger îmbrăcat în alb, încins cu un brâu de aur, şi ia dat cartea în care este scris despre Stăpânul Mării şi al vântului, Cel care îi apăruse în vis. Într-una din aceste seri, a venit, atunci când nu se mai aştepta, conturându-se diafan în aerul serii, Ofelia. - Bună seara, dragul meu! Ştiu că nu mă mai aşteptai. Am întârziat mult... - Bună seara! Aşteptându-te, anii au trecut peste mine. Poate că tu ai existat mereu în misterul înserării, care mă cuprinde ca o vrajă, dar eu n-am ştiut cum să te găsesc... - Poate că n-ai ştiut să mă chemi. Te-ai risipit chemând tot felul de femei care te admirau, şi puterea chemării tale a scăzut. Doar chemarea ta mă poate 53

Evadări din cotidian aduce lângă tine. Totuşi nu pot să te las singur, universul m-a legat pentru totdeauna de tine. Sunt sufletul tău pereche. - Deşi nu ai venit de multă vreme, sufletul îmi spunea că ai să vii, că nu se poate să nu vii. Poate că e timpul să devin înţelept şi să te chem doar pe tine. Am nevoie de tine! Te aştept să vii deplin în lumea mea. Acum, te văd doar eu. Eşti ca o adiere de vânt, care-mi vorbeşte... O adiere de vânt s-a pornit într-adevar şi aerul s-a colorat în azur şi s-a rotit într-un vârtej care a ridicat-o şi a făcut-o nevăzută pe femeie. - Te sărut, dragul meu! - a mai apucat ea să spună. "De ce ai plecat atât de repede? - spunea, în gând, flaşnetarul. "Ce taină a firii îţi revendică fiinţa? Încă nu este timpul să rămâi cu mine?" Răspunsul a venit şoptit, adus de o adiere de vânt: "Da, încă nu este timpul!" "Înseamnă că ai aşteptat ani buni ca eu să mă schimb, şi această schimbare încă nu s-a produs." - şi-a continuat el şirul gândurilor. "Când mă voi schimba, când voi exista numai pentru tine, - doar atunci voi avea puterea să te chem să vii definitiv în viaţa mea." Simţea că apariţiile eterice ale Ofeliei aveau menirea de a-i face clar chiar acest adevăr, dar tumultul temperamentului său l-a ţinut multă vreme (prea multă!) departe de înţelegerea corectă a lucrurilor. Ca niciodată, gândurile îi erau extrem de limpezi, de parcă ar fi fost nişte mesaje pe care mintea lui le recepţiona din afara ei. Înţelegea că a trăit multă vreme luânduse mai mult după dorinţele sufletului decât după înţelepciune, îndrăgostit mereu de natură, de artă şi de femeile frumoase. "Totuşi numai o femeie este a mea. Universul este zgârcit şi sever în această privinţă."- reflectă şi zâmbi. Înţelegea că Ofelia există fizic undeva, că aşteaptă, ca şi el, ca drumurile lor să se întâlnească. În imaginaţia lui, o vedea mereu îmbrăcată în alb şi-i venea să creadă că este vorba despre o femeie deosebită, cu sufletul foarte curat. Dacă disparea atât de repede, era din cauza unor energii joase ale fiinţei lui, care sunt incompatibile cu energia înaltă a chipului ei eteric. "Dacă fiinţa mea ar fi vibrat la fel de înalt ca a ei, de multă vreme ne-am fi întâlnit în realitate." - gândi, cu o uşoară tristeţe. "Absenţa ei m-a făcut să visez atât de mult, şi visarea mi-a adus în suflet frumuseţea necuprinsă a universului. De asta nu regret prea mult acest timp." Au trecut mai multe luni de zile de când flaşnetarul a intrat într-un timp de purificare a fiinţei lui. Sufletul îşi dorea mult asta, şi gândurile lui, toate, se pliau pe această dorinţă a sufletului. Aşteptarea îi era mai plină de speranţă, iar 54

Cosmin Preda misterul înserării îi părea din ce în ce mai blând şi mai prietenos. Într-una din seri, Ofelia a venit. El îi presimţise venirea şi avea presentimentul ciudat al plecării cu ea. - Te voi lua cu mine, nu te voi abandona. - i-a zis papagalului. Femeia a apărut desprinzându-se uşor din desişul copacilor. - Buna seara, dragul meu! Am răspuns chemării tale. De acum înainte, nu ne vom mai despărţi! Aerul serii s-a colorat din nou în azur şi un vârtej de vânt i-a cuprins, prinzând şi flaşneta şi papagalul, făcându-i nevăzuţi. Aşa s-a întâmplat. Orăşenii s-au întrebat multă vreme în legătură cu dispariţia muzicantului, fără să găsească vreun răspuns satisfăcător. Cu trecerea timpului, personajul flaşnetarului intra din ce în ce mai mult în legendă... Totuşi, în alt oraş, un domn chipeş şi elegant se plimba, seara, la braţ cu o femeie frumoasă, prin parcul mare...

Evadări din cotidian

Che Sara Flaşnetarul trecu, într-o zi, pe lângă un orb care cânta acompaniindu-se la chitară în parcul mare al oraşului. Surprins, se opri să asculte: "Mama s-ascunden grădină şi plânge când înfloresc cireşii..." Vocea orbului era atât de frumoasă încât surprindea pe trecători, care se opreau hipnotizaţi, ca la auzul unor armonii nepământene. Flaşnetarul simţi din plin momentele de magie şi studie cu multă atenţie chipul orbului. Obişnuit cu realitatea tranzitorie dintre materialitate şi feeria apariţiilor Ofeliei, spuse în sine: "Nici tu nu eşti de pe aici!" Orbul cânta şi în cântecul lui era o melancolie care te pătrundea şi nu te lăsa să pleci. "Plânge mama şi se ascunde pentru ca plânsul să fie numai al ei... Cireşii înfloriţi îşi scutură petalele în părul ei, pe umerii ei, şi-i trimit miresme suave ca s-o mângâie. Plânge mama şi secundele încep să plângă şi ele, încetinind curgerea timpului. Plânge mama şi universul întreg ia act de plânsul ei..." - îşi spunea în sine flaşnetarul. Vrăjit de vocea orbului, încerca să fie atent şi la cuvintele cântecului. - Am să te rog să mă ajuţi să plec de aici! - îi spuse o femeie blondă, cu ochii albaştri şi mari. Am un copil mic, care mă aşteaptă. Te rog, scoate-mă de aici! Îl prinse de braţ pe flaşnetar şi îl privea cu intensitate, apropiindu-şi mult chipul de al lui. Acesta o privi şi sesiză imediat contururile perfecte ale chipului ei. Spuse în sine: "Astăzi, perdelele aparenţelor s-au tras la o parte şi nevăzutul joacă feste oamenilor, materializându-se în forme perfecte, cu voci divine." Vocea femeii era clară şi pură. - Cu plăcere. - îi răspunse. Dar va trebui ca amândoi să ne împotrivim magiei. Te rog să pronunţi cuvântul "duritate". - Duritate! - spuse cu voce hotărâtă femeia. - Se vede că chiar vrei să pleci. - adaugă el. - Da, copilul... - Duritatea să îmbrace gândurile şi simţirea ta. - continuă flaşnetarul. Duritatea este puterea care învinge magia, spulberă cu uşurinţă mrejele periculoase, care ţin prizonier sufletul. Eşti liberă să pleci, dar nu vei uita. Femeia plecă cu uşurinţă şi cu pasi repezi. Flaşnetarul se miră de sine, 56

Cosmin Preda neştiind cum i-au venit aceste cuvinte. *** Când muzica orbului s-a oprit, ascultătorii au tresărit şi au plecat gânditori, fiecare în drumul lui. Doar flaşnetarul continua să studieze cu luare aminte chipul muzicantului. Acesta îşi îmbrăca cu multă grijă chitara într-o husă albastră, cu fermoar. Ca şi cum ar fi ştiut că este studiat, se întoarse uşor către flaşnetar, duse încet mâna stângă la ochelari şi, cu o mişcare bruscă, îi ridică de pe ochi. Flaşnetarul tresări: ochii muzicantului erau puternic fosforescenţi, ca două lumini albe, intense, care s-au aprins în mod neaşteptat. Doar câteva secunde a durat şi, cu aceeaşi mişcare bruscă, ochelarii i-au acoperit din nou ochii. Muzicantul plecă încet, cu mişcări lente şi controlate, ca un orb. Când a ajuns în locul unde aleea intra în umbra unor castani bătrâni, silueta lui s-a pierdut printre copaci. "Tot din umbra castanilor ai ieşit. Pe mine nu m-ai putut păcăli, am ştiut cum să-ţi înfrunt magia, doar sunt muzicant ca şi tine!"- gândi flaşnetarul şi zâmbi. A ieşit din parc şi mergea pe bulevardul principal al oraşului, cu gândul să se oprească la o terasă umbrită, unde trecatorii se retrăgeau din pricina căldurii după-amiezii. Mergea încet şi distrat, neatent la cei care treceau pe lângă el, dar privirea îi fu atrasă de femeia frumoasă pe care o ajutase să iasă din magia muzicantului. Flaşnetarul tresări din nou: femeia ducea de mână un copil ce părea a fi un îngeraş! Avea tenul foarte alb, părul de culoarea aurului, ochii albaştri şi foarte mari, iar pe fruntea lui sclipea o steluţă. Părea gânditor şi absent, dar când flaşnetarul se opri să-i salute, chipul lui s-a luminat de un zâmbet cald. - Exploziile solare sunt de vină! - îi zise femeia. Energia imensă pătrunde în zona misterelor ancestrale şi planurile realitaţii văzute şi nevăzute încep să se confunde. Eşti un om bun, iubirea din sufletul tău te protejează de magia cântareţilor cu ochi fosforescenţi, care ies din zonele de umbră. Nu pot să stau multă vreme departe de copil. Dacă trece o oră şi nu-l văd, mă cuprinde un dor imens! Mă cheamă Miriam. - Domnul să vă binecuvânteze în drumul vostru! - răspunse flaşnetarul şi observă cum, la această urare, chipul copilului s-a luminat de acelaşi zâmbet cald, iar steluţa de pe fruntea lui a sclipit cu putere. Nu plecă, ci îi urmări cu atenţie pe cei doi în timp ce se depărtau. "Să văd cum or sa dispară..."- îşi spuse în gând. Când au ieşit din umbra unui tei, cei doi s-au făcut nevăzuţi ca şi cum lumina mare a zilei i-ar fi absorbit. "Clipa 57

Evadări din cotidian dispariţiei lor e plină de mister, ca şi apariţia... Tocmai în aceste clipe atenţia mea alunecă şi nu pot surprinde corect fenomenul, oricât de mult aş vrea să înţeleg logic cum se petrece." - gândi muzicantul. Renunţă să se mai oprească la terasă şi se îndreptă, fără să fie decis, către casă. Casa lui se afla la capătul aleii principale a unui parc plin de copaci - o mică pădure. Observă cu surprindere că prin copaci erau înşirate ghirlande de becuri felurit colorate, atât de multe cum nu mai văzuse. "La noapte, când se vor aprinde, va fi o feerie!" - gândi. "La noapte, voi ieşi neaparat cu flaşneta. Mi-ar prinde bine să dorm câteva ceasuri până atunci." *** Se trezi în lumina mare care îi invadase locuinţa, lumină dată de sumedenia de becuri multicolore, agăţate de crengi, pe care le observase la venirea acasă. Se simţea odihnit şi spera ca sporul de luciditate să-l ajute să fie el însuşi la contactul cu fenomenele stranii, produse de exploziile solare. Spectacolul luminilor era superb, ghirlandele de becuri se aprindeau şi se stingeau după un anumit aranjament, producând o succesiune năucitoare de senzaţii. "Trebuie să nu mă las vrăjit!" - îşi spuse. "Trebuie să simulez integrarea firească în decor." Mica pădure a parcului părea invadată de realitatea stranie a unei lumi de basm, în care grandoarea şi frumuseţea culorilor exprima o plenitudine a trăirii de care pământenii sunt străini, dar pe care imaginaţia lor o intuieşte adesea. "Lumea binelui a venit peste noi."- gândi flaşnetarul. Se îndreptă către o alee mai mică, ce se desprindea din aleea principală şi şerpuia printre copaci. Lângă tulpina unui castan bătrân, era o bancă veche pe care îi plăcea să se aşeze când punea în lucru flaşneta. Înainte de a ajunge acolo, trecea pe sub o arcadă înaltă, construită frumos din lemn, al cărei schelet era invadat de plante agăţătoare, cu flori albastre şi albe. Era aleea preferată a îndrăgostiţilor. Când ajunse lângă arcadă, aceasta nu mai părea a fi din lemn, ci din lumină. Tresări când văzu acolo pe femeia aceea foarte frumoasă alături de copilul cu aspect de îngeraş. Amândoi aveau braţele pline de flori. - Bună seara! - spuse muzicantul, părându-i-se că visează. Copilul zâmbea fascinant. - La mulţi ani!- îi răspunse femeia. Astăzi e ziua ta! - A, da! Uitasem... - Florile sunt pentru tine! - Mulţumesc. Acum stiu, şi nu ştiu de unde ştiu, că florile se vor preface în 58

Cosmin Preda porumbei când voi o să vă deschideţi braţele. Într-adevăr, din braţele femeii şi din braţele copilului zburară stoluri mari de porumbei albi, fosforescenţi; s-au înalţat iute deasupra copacilor şi au coborât lin, pierzându-se printre crengile inundate de luminile multicolore. - Tot spectacolul acesta este pentru tine. Rămâi cu bine, noi vom pleca. mai spuse femeia cu o voce în care vibra ceva tainic. Flaşnetarul observă, mut de uimire, că ochii copilului erau inundaţi de lacrimi. Simţi cum echilibrul lui sufletesc se frânge în mod dureros, aproape insuportabil, şi putu să îngaime: - Nu, pentru Dumnezeu, nu! Tu nu ai fost creat pentru a plânge! Femeia plecă de mână cu copilul, făcură câţiva paşi şi se topiră în lumina feerică a parcului. Cumplit de abătut, flaşnetarul înţelese cât de dureroasă poate fi vocea amintirii. În tinereţea lui, lăsase în urmă o femeie cu un copil; copilul lui! Înţelese că explozia solară dezlănţuie fenomene stranii, cu neputinţă de a fi controlate, că energia imensă, degajată de explozie, pătrunde în zonele de umbră ale sufletului, născând tristeţi adânci, ca de sfârşit de lume... Înţelese că lumina scoate totul la iveală, că trecutul nu te iartă, că umbrele lui se pot materializa transfigurate, aducându-ţi în suflet, în ciuda spectacolului de lumini, nostalgii sfâşietoare... "Trecutul parcă se razbună." - spuse în sine. Porni trist spre banca veche, pe care se aşeza cănd mânuia flaşneta. Pe o altă bancă, apăru insidios orbul cu chitara îmbrăcată în husă albastră. Tocmai se pregătea să cânte. - Numai de tine n-am eu chef acum. În numele Stăpânului Mării şi al vântului, îţi poruncesc să dispari! Şi cântăreţul cu ochi fosforescenţi dispăru ca prin farmec. Flaşnetarul se mira de cuvintele lui şi de puterea pe care au avut-o asupra cântăreţului. "N-ai avut timp nici măcar să protestezi." - zise în sine. *** Ajunse lângă banca veche, dar, trist şi gânditor, renunţă să se mai aşeze şi-şi continuă drumul către casă. Când ajunse într-un loc în care aleea cotea la stânga, auzi în urma lui vocea superbă a orbului : Che sara, che sara, che sara, che sara della mia vita chi lo sa? so far tutto o forse niente, 59

Evadări din cotidian da domani si vedra. Che sara? Sara quel che sara!... Privi în urmă şi văzu că pe banca veche stătea cântăreţul. Nu spuse nimic şi-şi văzu de drum. La scurt timp dupa asta, zări ferestrele casei sale, luminate. "Ori am uitat eu să sting lumina, ori cineva a intrat în casă în lipsa mea." - îşi spuse. Uşa de la intrare era larg deschisă şi el avu sentimentul puternic al unei prezenţe familiare. Nu se înşela: în prag apăru Ofelia, vechea lui prietenă, bucuroasă tare că-l vede: - Pe unde umbli, trubadurule? La mulţi ani! - Mulţumesc. Merg prin liniştea nopţii. Ştii, sunt nopţi generoase, care îngăduie ca în liniştea lor să se desfăşoare spectacolele feerice ale unei alte realitaţi. Dacă trecutul nu ar avea umbre, astfel de nopţi ar veni ca o binecuvântare pentru suflet, ca o răscumpărare a timpului pierdut... Ma bucur că ai venit. Iar ai ştiut că am nevoie de tine? - Da. Ştiu că exploziile solare fac ravagii în cei cu un temperament ca al tău. Activitatea cerebrală este puternic stimulată de imensa energie degajată. - Lasă-mă să te sărut! - îi zise flaşnetarul şi o îmbrăţişă. Cum ai călătorit? - Bine. Am venit cu Intercity. Nici nu ştiu când a trecut timpul; tot drumul m-am gândit la tine şi la surpriza pe care am să ţi-o fac. Intrară în casă şi flaşnetarul se bucură că cina era pregatită şi că masa era frumos ornată, aşa cum numai ea ştia s-o facă. Pe masă erau aprinse lumânări colorate. - Oniricul îmi invadează viaţa de multe ori, şi nu mă pot opune... - spuse el gânditor. Parcă nişte energii ciudate s-ar juca cu simţurile mele. Încerc să-mi explic logic ce se întâmplă şi nu reuşesc, dar sunt aproape de a înţelege, nu mai este mult. Ştiu că un rol va avea în asta Stăpânul Mării şi al vântului... - Cine?! - se miră femeia. - O, da, tu nu ştii. Poate îţi voi povesti. - Tu nu reprezinţi un caz. În munca mea de psiholog, am întâlnit cazuri complicate şi bizare. Tu trebuie să te exteriorizezi într-un fel, numai aşa te poţi elibera de tensiunile trăirilor tale. De ce nu scrii, de pildă? - Să ştii că m-am gândit la asta! Prin fereastra deschisă, se auzea vocea splendidă a cântăreţului cu ochi fosforescenţi: Paese mio che stai sulla collina 60

Cosmin Preda disteso come un vecchio addormentato, la noia, l'abbandono, il niente son la tua malattia. Paese mio ti lascio, io vado via! - îngână flaşnetarul. - Frumoasă voce are tânărul. - constată Ofelia. - Care tânăr? - Tânărul frumos, care cântă la terasa de alături. L-am văzut când veneam. Un surâs dureros se aşternu ca o grimasă pe faţa flaşnetarului. Se ridică şi privi parcul prin fereastra deschisă: nici urmă din peisajul de basm! Îşi dădu seama că totul s-a petrecut în timp ce el dormea pe vechea bancă din lemn...

Evadări din cotidian

Derizoriu Flaşnetarul observă cum, de câteva zile, o femeie îi dădea târcoale. Apărea taman când el punea în lucru flaşneta, se aşeza pe banca de vizavi şi asculta cu prefăcută atenţie muzica. Era frumoasă, deşi cu forme cam pline, iar veşmântul decoltat lăsa să i se vadă a treia parte din fiecare sân. Machiajul, de bun gust, era cam provocator. Când muzica înceta, ea se ridica cu vadită intenţie de a se aşeza lângă el. Totuşi flaşnetarul nu o lăsa să vină, observând că muzica flaşnetei are proprietatea ciudată de a o bloca, făcând-o să se reaşeze nedumerită. "Ce-ai fi vrând de la mine? Astăzi te voi lăsa să vii, m-ai făcut curios." - spuse în sine. Opri flaşneta şi astepta distrat venirea femeii. Ea se ridică încet şi privi spre el aşteptându-se ca flaşneta să cânte din nou; dar nu fu aşa şi, cu paşi timizi, merse şi se aşeză lângă muzicant. - Bună ziua! - spuse încet, cu o voce gravă şi foarte plăcută. - Bună să-ţi fie inima! Ce vânt te aduce prin zonă? - Un vânt străvechi, dar aceeaşi pasiune de a cunoaşte oamenii. Sunt Gomera, fiica lui Diblaim. - Şi... cu ce te pot ajuta? - Poţi să mă cumperi şi să-mi ceri să rămân multă vreme numai a ta! Răspunsul femeii îl amuză brusc şi atât de tare pe flaşnetar, încât un hohot de râs îi scutură trupul. Ea îl privea intens, neascunzându-şi curiozitatea aşteptării. - Şi de ce, mă rog, trebuie să te cumpăr? De ce trebuie să-ţi cer să fii cuminte? Nu poţi fi aşa din principiu? - o întrebă el încă râzând. - Principiile mele se supun voinţei tatălui meu, Diblaim. De la el mă poţi cumpăra. - răspunse ea cu bujori în obraji. - Vântul care te-a adus nu e unul prea bun. - observă flaşnetarul. Eu nu cumpăr femei şi, mai ales, îmi plac cele cuminţi din convingere. Dacă ţi-aş cere, de pildă, să rămâi numai a mea nu multă vreme, ci... toată vremea? - Nu pot schimba regula. - răspunse ea. Sunt prizoniera acestui scenariu pe care oamenii l-au memorat astfel. Nu pot schimba ceva venind în timpul tău, trebuie să mă comport ca atare... - Venind în timpul meu... De ce nu stai în timpul tău? Ce te determină să 62

Cosmin Preda vii în timpul meu? - Solitudinea ta mă atrage. Dar şi faptul că mă poţi trimite înapoi a fost o provocare. Flaşnetarul deveni circumspect sesizând iarăşi capriciul de a se amesteca al unor planuri temporale distincte. "Se pare că activitatea solară este încă la cote mari." - reflectă el. - Din care timp vii? - o întrebă pe femeie. - Din timpul proorocului Osea, fiul lui Beeri. - răspunse ea. Când mă atingea proorocul, simţeam atingerea cerului. Era ceva extrem de plăcut, înălţător aş zice. Dar nu mă puteam bucura de această simţire fiindcă venea ca o mustrare. Parcă mi se frângea sufletul, oh, nu pot să uit! - Simţirea aceea te trăgea către cer, dar o forţă oarbă, opusă ei, te trăgea jalnic în jos... Din pricina asta suferea sufletul tău. Forţa aceasta locuieşte în trupul tău de pământ. Deseori simt şi eu acelaşi lucru... - spuse flaşnetarul. - Ştiam eu că eşti un om deosebit! - rosti precipitat femeia. Dacă ne unim forţele ascendente, poate vom învinge împreună forţa oarbă, care ne doboară aspiraţiile! Flaşnetarul deveni şi mai circumspect: - Eşti inteligentă, dar nu mă poţi păcăli. Ceva mai devreme, ai divulgat condiţia ta de prizonieră a unui scenariu. Cum spuneam, vântul care te-a adus este unul rău, păgubitor. În numele Stăpânului Mării şi al vântului îţi poruncesc să dispari! Înaite ca femeia să dispară, flaşnetarul a apucat să-i observe expresia chipului: era teribil de înciudată din pricina eşecului tentativei ei. *** Căldura verii era încă toropitoare, deşi iulie trecuse. "Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui." - îşi aminti că a citit în cartea pe care o primise de la îngerul care-i reparase flaşneta. Mergea agale prin parcul mare al oraşului, căutând umbra copacilor. Deveni atent la femeia tânără, care mergea absentă pe alee, uşor grăbită, privind fix înainte, parcă nepăsându-i de căldura prea mare, care venea în valuri peste oraş. Veşmintele ei erau aproape transparente, lăsând să i se întrevadă formele perfecte ale trupului. Bluza era albă şi mulată pe trup, iar fusta neagră şi lungă atingea betonul aleii. "Eşti extrem de frumoasă!" - spuse, în gând. Multă vreme el şi-a imaginat că există nişte ateliere speciale ale Creaţiei, în care lucrează îngeri cu înaltă 63

Evadări din cotidian calificare. Acolo, printr-o muncă migăloasă, ei modelează creaturi superbe, cărora Demiurgul le dă suflare de viaţă, apoi le trimite pe Pământ spre năucirea celor care au simţ estetic. Femeia era înaltă si suplă, avea tenul măsliniu, contrastând puternic cu ochii albaştri şi mari, în a căror privire părea adunat misterul unei lungi aşteptări. Muzicantului îi veniră în minte nişte versuri: "Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată, să nu mă-ntrebi de dânsul, că nu ştiu să-ţi răspund! În ochii tăi văd marea pentru întâia dată cum flacăra albastră o pâlpâie la fund." Trebuie să spunem adevărul şi să subliniem faptul că, în zilele următoare, flaşnetarul se duse în parc anume pentru a o întâlni pe femeie. Dar ea trecea la fel de absentă, nepărând a lua act de existenţa lui. Avea mereu aceleaşi veşminte aproape transparente, care îi puneau în evidenţă trupul superb. "Oare unde apare, şi unde dispare?" - se întreba în sine flaşnetarul. Un gând îl făcu să se aşeze pe banca veche, de sub castanul care îi era prieten. Era multă umbră acolo, se mai putea respira. Fu mirat şi surprins să observe că femeia vine către el. Nu mai privea ţintă înainte, ci pleoapele îi erau pudic întredeschise. O anumită sfială era aşternută pe chipul ei. - Te aşteptam! - îi spuse, cu căldură, când ea fu aproape. - Ştiu! - răspunse ea blând şi se aseză lângă el. Ai să fii contrariat să afli că sunt Lo-Ruhama, fiica Gomerei. - A celei pe care am trimis-o în timpul ei? - Da, a Gomerei, fiica lui Diblaim. Flaşnetarul fu decepţionat, dar frumuseţea rară a tinerei îl făcu s-o mai asculte. - Nu m-a atins nici un bărbat până acum! - continuă ea. Aştept ivirea lui, inima mea îl doreşte cu ardoare şi aşteptarea se vede în ochii mei. Ştii de ce mă îmbrac aşa? O parte a fiinţei mele mă trage către cer, - este partea pe care mi-a dat-o tatăl meu, proorocul. Cealaltă parte mă trage către pământ, fiind partea pe care mi-a lăsat-o Gomera. - Da, alb - negru... - înţelese muzicantul. - Dar nu cedez forţei care mă trage în jos. Ea face ca aşteptarea să-mi fie grea. Pasiunea telurică, luptându-se cu aspiraţia către înalt, crează misterul ochilor mei. Mă văd rar cu Gomera, şi pentru scurt timp. E ciudat, umblăm una pe urmele celeilalte, deşi nu ne mistuie dorinţa de a ne vedea. Asta din pricina 64

Cosmin Preda părţii pe care o avem în comun. - Aşteptarea ta pare să nu se mai suporte pe sine, dacă ai evadat din timpul tău. - observă flaşnetarul. - Da. - răspunse femeia plecându-şi capul. La un moment dat, mi-a venit gândul că mi-aş putea afla iubitul în alte planuri temporale. Însă lucrurile se complică mult... Iubitul meu trebuie să-şi abandoneze trupul în planul temporal în care trăieşte, ca să poată veni cu mine. Alcatuirea materială nu rezistă călătoriei pe care o are de făcut. - Dar tu cum rezişti? - O, să ştii că doar tu mă vezi! Sunt invizibilă celorlalţi. Priveşte-mă cu atenţie! Flasnetarul privi uimit cum trupul femeii începu să-şi piardă consistenţa materială şi să devină translucid ca un abur dens. Apoi reveni la starea dintâi. Femeia zâmbea din pricina uimirii lui, dar pe el l-a supărat această atitudine şi a conchis: - În numele Stăpânului Mării şi al vântului, îţi poruncesc şi ţie să dispari! Femeia dispăru fără să mai treacă prin starea tranzitorie de abur şi fără ca flaşnetarul să-i mai fi observat expresia chipului. Acesta îşi reveni repede, dar parcul îi părea pustiu acum. Locul misterului fu luat cu brutalitate de căldura toridă a verii. Poezia căzuse în derizoriu... Îi trecură prin minte nişte versuri : "Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. A ramas cerul fierbinte şi gol." *** Intuia că arătările ciudate vin dintr-o zonă obscură, în care se urzesc intens planuri pentru ispitirea lui; că, în această zonă, este studiată atent structura lui sufletească şi planurile sunt meticulos elaborate în funcţie de asta. Pe de altă parte, simţea că primise putere de la Omul care i se arătase în vis, putere să se opună personajelor misterioase şi să le trimită în lumea lor. Se ridică de pe bancă şi porni înspre aleea largă, cu trepte de beton, care urca dealul la poalele căruia se afla parcul. Simţea nevoia să urce, de parcă în vârf l-ar fi aşteptat cineva. Intră într-o poiană străjuită împrejur de salcâmi groşi şi înalţi, şi îngenunche pe covorul moale al ierbii. O adiere de vânt îi răscoli părul lung, care îi cădea în plete pe umeri. Îşi împreună mâinile şi rosti cu voce înceată: 65

Evadări din cotidian - Stăpâne al Mării şi al vântului, o, dacă ai face să cadă ploaie din cer! Pământului îi e sete şi fiinţele lui sunt chinuite de focul care vine din soare! O, dacă ploaia Ta mi-ar spăla viaţa, sufletul meu s-ar bucura şi n-ar mai cădea uşor în melancolie; exploziile din soare n-ar mai scoate în calea mea făpturi bizare, din alte lumi... Continua să stea îngenuncheat, cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate, deşi nu mai rostea niciun cuvânt. Simţea nevoia să mai rămână aşa deoarece sufletul lui emitea efluvii de simţire pură către Omul care-i apăruse în vis. Încet, încet, mâinile lui s-au desprins una de alta şi s-au ridicat către cer. Avu vedenia unui fluviu roşu, care se revărsa blând, din văzduh, peste fiinţa lui. Sufletul lui zbuciumat se linişti şi o pace adâncă i se aşternu peste simţiri, peste amintiri... Într-un târziu, se ridică şi porni să coboare treptele multe pe care le urcase mânat de un tainic imbold. Avu presentimentul puternic că o ploaie torenţială se va dezlănţui curând, ca o vijelie, peste oraş şi grăbi paşii. Când ajunse în vale, observă un bătrân îmbrăcat în veşminte ponosite, purtând ochelari cu lentile fumurii, aşezat pe o bancă. Ţinea în mână o pălărie pleoştită, într-o atitudine care implora mila trecătorilor. - Dă-mi un ban din bunătatea sufletului tău! Miluieşte-l pe fiul lui Timeu! zise cu glas tare. Apoi, mai încet, către sine: - S-o crezi tu... Nu va ploua! Flaşnetarul auzi şi ultimele cuvinte şi se opri la câţiva paşi de bătrân, fără să spună vreun cuvânt. Aştepta ceva. Da, s-a întâmplat ceea ce aştepta: căzură primii stropi de ploaie şi-l udară pe bătrân. Acesta dădu să tragă o înjurătură, dar nu apucă să spună decât "Afurisenia..." şi dispăru. Flaşnetarul izbucni în râs. Porni fară grabă pe aleile parcului, mergănd către casă. Cerul s-a acoperit de nori negri şi ameninţători, care s-au unit unul cu altul şi l-au întunecat. Ploaia s-a dezlănţuit cu o furie năvalnică, ce voia parcă să razbune fiinţele pământului împotriva căldurii insuportabile, care dogorise totul timp de aproape două luni. Energia cerului începu să se descarce prin fulgere şi tunete care sfâşiau atmosfera cu zgomot asurzitor. Flaşnetarul se lăsa intenţionat să fie udat, torentele de apă parcă îi spălau viaţa de tot ceea ce fusese urât şi-i chinuise sufletul batjocorindu-i sensibilitatea. Nu se mai temea de trăsnete, simţea cum Stăpânul Mării şi al vântului îl protejează. Când ajunse în apropierea casei sale, era sigur că cineva îl aştepta. "Nu este Ofelia, ea aprinde luminile în toată casa. Cine o fi intrat în lipsa mea ? Parcă am încuiat uşa la plecare..." - spuse în gând. Lumina era aprinsă numai în camera în care locuia el. O curiozitate mai mare decât de obicei îl cuprinse. Uşa de la intrare era încuiată şi asta îl făcu prudent. 66

Cosmin Preda O descuie fără zgomot, cu eleganţa şi îndemânarea unui spărgător de safe-uri. Traversă holul fără să i se audă zgomotul paşilor şi, cu aceeaşi eleganţă şi îndemânare, deschise uşa camerei lui. Fu uimit să vadă că în patul lui era întinsă, goală şi provocatoare, Gomera... - Bună seara! - îi spuse ea cu voce timidă şi plăcută. Ştiu că eşti un suflet caritabil şi n-o să te superi pe o biată femeie care a căutat adapost din cauza ploii! Flaşnetarul o ţintui cu o privire extrem de severă, care o făcu să se cutremure. - Îţi poruncesc să te îmbraci! - Sunt venită fără veşminte! - Îţi poruncesc să ieşi din casa mea! Nu-ţi permit să-mi mai vorbeşti! Femeia a ieşit tremurând şi a dispărut când stropii ploii au atins-o. *** Flaşnetarul se aşeză gânditor într-un fotoliu. După un timp, luă telefonul mobil şi formă numărul Ofeliei. Îi spuse doar atât: - Vin la tine! Două ore mai târziu, un taxi a staţionat în faţa casei lui. Puţini ar fi recunoscut pe flaşnetar în persoana domnului îngrijit şi foarte elegant, care şi-a pus geamantanul din piele în portbagajul maşinii şi a urcat pe scaunul din faţă. Simţea nevoia unei schimbări. Voia sa evadeze din oraşul din care nu mai plecase de atâta vreme, să uite de secetă, de personajele bizare care i se arătau, de singurătate, de tristeţe... Avu grijă să-şi pună în geamantan cartea pe care i-o dăduse îngerul, în care scria despre Stăpânul Mării şi al vântului. Ştia că, la capătul drumului, îl aşteaptă o femeie deosebită, care îi arătase statornică prietenie şi purtare de grijă, alături de care fiinţa lui se liniştea şi-şi recăpăta optimismul. Pe drum, starea lui sufletească s-a schimbat mult în bine şi un zâmbet blând i-a luminat chipul...

Evadări din cotidian

Declin - Ce definiţie dai tu uitării? El nu auzea bine şi s-a concentrat să citească întrebarea pe buzele ei. Ploua mărunt de câteva ore, dar asta nu părea a-i deranja pe cei doi, care găseau în a sta în ploaie un fel de voluptate dureroasă, ca o abandonare de sine conştientă. - Ploaia e rece. - a spus el după câteva clipe de tăcere. Sunt îngrijorat pentru tine, n-aş vrea să răceşti! - Dar eu sunt îngrijorată pentru tine, eşti îmbrăcat subţire... - a spus ea cu sinceritate. - Când eram împreună, aveam multă grijă unul de altul. Era plăcut şi reconfortant... Acum, grija aceasta este inoperantă... Ploua monoton şi dezolant, de parcă cerul, plictisit şi apatic, uitase să mai oprească ploaia. Ploua peste pământ cu tristeţe cenuşie... - Ar trebui, totuşi, să căutăm un adăpost. - a decis el. Cu mai mulţi ani în urmă, era o crâşmă pe aici. Când vremea se răcea, proprietarul aprindea focul într-o sobă metalică. Cum duduia focul în soba aceea! Se servea vin în pahare mari, era cel mai plăcut refugiu când venea frigul toamnei târzii... - Îmi amintesc. I se spunea "La boschetarul vesel". El a zâmbit, cu gândul în trecut. - Să mergem, totuși, acasă! Uitarea este ca o înserare care se aşterne lin peste memorie... De când auzul mi s-a diminuat, mintea mea este mai concentrată şi spulberă vălul înserării. De asta amintirile îmi sunt încă vii. Însă ştiu că va veni un timp al echilibrului emoţional, ca o reacţie de autoapărare a fiinţei. Este firesc să se întâmple aşa. Mergi cu bine şi să ai grijă de tine! - La revedere! Şi tu să ai grijă de tine! Ea a plecat cu ochii înlăcrimaţi. El a plecat uşor crispat, cu mişcări oarecum automate, de parcă destinul i le impunea. Ploua sfidător şi cinic, nu era o ploaie din acelea care purifică fiinţa...

Cosmin Preda

Orologiile - Orologii care bat nebune! Orologii cinice! Îţi tulbură odihna tocmai când ai mai multă nevoie de ea. Au fost programate să ne fragmenteze cu sadism somnul. În timpul zilei, îmi place să le aud, fac parte din atmosfera oraşului meu; cu ele m-am născut, cu ele am crescut... Dar, în timpul nopţii, nu le mai suport sunetele. Sunt trei care bat ora şi pe toate trei le aud. Crede-mă, nu mai suport să le aud bătând în timpul nopţii! Cel care m-a abordat astfel era un om între două vârste, cu părul lung, grizonat şi cam nepieptănat, cu barba mare şi cam neîngrijită. Blugii de pe el erau cam soioşi, la fel şi hanoracul verde, pe care-l îmbrăcase peste un tricou roşu şi cam ponosit. Pe cap purta un fes galben, care îi dădea un aer de individ destul de puţin preocupat de ţinuta lui, având alte lucruri, mai importante, la care să gândească. - Mi-am pus antifoane pe urechi, dar n-am suportat să mă izolez fonic de lumea înconjurătoare, asta îmi crea o senzaţie de insecuritate. Am ajuns astfel să înţeleg handicapul celor care şi-au pierdut auzul. Totuşi există şi un avantaj în asta: orologiile nu le tulbură somnul. Îl ascultam distrat pe omul care m-a abordat tocmai când unul din orologiile oraşului a bătut ora 12. S-a întâmplat să mă aşez pe banca pe care el stătea citind concentrat un ziar. Sunetul orologiului l-a deconectat brusc de la lectură şi mi s-a adresat direct, fără vreo introducere. A scos o pipă dintr-un buzunar al hanoracului şi, din alt buzunar, o cutie cu tutun. Şi-a umplut pipa, a dat foc tutunului cu un chibrit şi a tras cu sete fumul, de parcă nu fumase de multă vreme, expirându-l apoi în rotocoale mari şi albe. În timp ce fuma, am observat că are ochii albaştri, cu priviri a caror intensitate se schimba repede si ciudat, facând ca expresia feţei lui să fie când blajină şi degajată, când aspră şi concentrată. "Ce bun erai de actor!" - am zis în gând. - Am urzit o conspiraţie împotriva orologiilor. Este o idee genială, pe care o voi pune în practică. Pe dumneata nu te irită muzica lor nocturnă? - Nu sunt localnic. - i-am răspuns zâmbindu-i cu amabilitate. Sunt venit cu treburi pe linie de serviciu. Am câteva nopţi dormite aici, dar, ca să fiu sincer, nu 69

Evadări din cotidian m-am simţit deranjat de sunetul ceasurilor. - A, nu eşti de aici. Dar să stai de peste cincizeci de ani în oraş şi să le auzi noapte de noapte sunându-ţi în cap, nu mai poţi spune că nu te deranjează. Când sună toate odată, parcă nişte gornişti somnambuli ar da deşteptarea populaţiei inutil, numai ca să se afle în treabă. Bang, bang... Acelaşi sunet îngrozitor de monoton! Acelaşi sunet de peste cincizeci de ani... - Dar... când aţi devenit sensibil la sunetele lor? - l-am întrebat. Presupun că nu dintotdeauna v-au deranjat. - Nu, nu dintotdeauna. Ai dreptate să presupui că ceva s-a întâmplat. Aici s-a oprit şi privirea i-a alunecat în gol pentru câteva momente, după care, parcă amintindu-şi de pipă, a tras iar, cu sete, din ea. - Da, ceva s-a întâmplat... - a reluat el firul discuţiei. Eram un grup de prieteni, ne vedeam aproape zilnic. Unde crezi că se pot întâlni zilnic oameni cu profesii diferite, care lucrează în locuri diferite şi îşi rezervă o oră sau două din timpul zilei pentru a se întâlni cu prietenii? - Bănuiesc că la o bere, undeva... - Exact! Aveam o preocupare comună: literatura. Citeam mult şi scriam pe vremea aceea. Unul, înalt şi solid, poreclit Şapte, poet talentat, pleca în fiecare seară când gongurile băteau de şapte ori. Acum este in Elveţia, s-a stabilit acolo. Altul, arhitect de meserie, pleca odată cu Şapte fiindcă locuiau pe aceeaşi stradă, aproape unul de altul. Ăsta este în Spania acum. Altul, medic, a plecat în America. Doi s-au pensionat şi s-au mutat la ţară. S-a spart grupul nostru şi am rămas singur! - Vă puteţi face alţi prieteni şi n-o să vă mai plictisiţi. - am îndrăznit să-l sfătuiesc. - Aşa e. Dar nu mai este cum era odată. Mă înţelegi? Ceva s-a schimbat iremediabil. Parcă şi timpul curge plictisit... Îmi lipseşte frumuseţea întâlnirilor cu ei. Şi mai este ceva: în grupul celor care scriam, era o femeie de care am fost foarte legat sufleteşte. A plecat şi ea! Când a plecat, orologiile au bătut de şapte ori. Era seară. Mi-a spus aşa: "Când voi reveni, ceasurile vor bate tot ora 7, p. m." - Înţeleg că nopţile trec greu, cu insomnii, cu aşteptare... - am îndrăznit să presupun. - Da, o aşteptare zadarnică. Nu se întâmplă nimic! - Totuşi spuneaţi că aţi urzit o conspiraţie. Asta nu vă umple nopţile? - O, ba da! Eşti un om inteligent. În ultima lună, nopţile mele au fost pline. Am strâns de pe Internet mult material despre mecanismele orologiilor vechi şi l70

Cosmin Preda am studiat cu multă atenţie. Am căutat să aflu şi istoricul montării lor în oraş. Documentarea teoretică nu este suficientă, trebuia neaparat să văd mecanismele, să le observ cu ochii mei funcţionarea, să fac unele măsurători. Am reuşit să ajung la două dintre ele. La primul, cel din Turnul central, am ajuns târându-mă 20 de metri printr-un canal prin care trec conductele de încălzire centrală. Apoi a trebuit să urc cu liftul, riscând să fiu depistat de agentul de pază. Am stat ore bune în faţa mecanismului şi am făcut toate măsurătorile necesare. A doua zi, am coborât cu liftul şi am ieşit firesc, pe uşa principală, fără să fiu întrebat ceva de cineva. Aici s-a oprit şi a tras din nou, cu sete, din pipă. - Şi la al doilea cum aţi ajuns? - am întrebat curios. - Am cercetat locul şi am văzut că nu am acces subteran. Mi-a venit ideea să abordez o femeie de serviciu şi am aflat că nu este căsătorită. Ne-am întâlnit de câteva ori la ea acasă şi a fost de acord să mă ajute să ajung la ceasul din turn. A fost simplu, mi-a descuiat uşa încăperii în care se află mecanismul. Am observat şi acolo modul de funcţionare şi am făcut măsurătorile necesare. - La ce vă folosesc aceste măsurători? - Am conceput, în linii generale, un dispozitiv care să le oprească bătaia orei pentru o perioadă prestabilită. Eu am fost inginer militar şi mă pricep la mecanisme. Acum sunt pensionar. Mai trebuie să observ mecanismul din turnul spitalului vechi şi pot trece la realizarea practică a dispozitivului. *** Incitat de această poveste, mi-a venit o idee năstruşnică... - Şi v-aţi gândit cum o să ajungeţi la ceas? - am îndrăznit să-l descos. - Încă nu. Zilele astea o să cercetez locul. - Dacă tot mi-aţi povestit despre conspiraţia asta interesantă, aţi accepta o sugestie? - Cum să nu?! - mi-a răspuns el firesc, şi asta mi-a dat curaj. - Vă sugerez să intraţi ziua, pe baza unei legitimaţii. Să zicem că lucraţi la S.C. CRONOS S.R.L, firmă care asigură service-ul orologiului din turnul spitalului. Mai trebuie să purtaţi un combinezon pe care este scris numele firmei. - Foarte interesant! - a exclamat el şi privirea i-a trădat curiozitatea şi concentrarea. Dar cum fac rost de astea? - Să zicem că vi le procur eu. Îmi trebuie doar o poză cu chipul dumneavoastră. Şi... ar mai fi o condiţie: să acceptaţi să vă însoţesc! 71

Evadări din cotidian Omul a izbucnit în râs, cucerit de propunerea mea. - Se aprobă condiţia! - mi-a zis, încă râzând. Simţeam deja gustul incitant al aventurii într-un oraş de provincie, în care nu mai fusesem şi în care trebuia să mai stau câteva zile. Ofeream consultanţă tehnică din partea Institutului care proiectase staţia de epurare a apei, staţie aflată în construcţie. - Ok. Ne întâlnim peste două zile aici, tot pe la ora asta. Să aveţi asupra dumneavoastră o poză potrivită pentru legitimaţie. O să vedeţi că sunt un om de cuvânt! - Eşti o apariţie providenţială pentru mine. În doi, lucrul merge mult mai uşor. La revedere! Ne-am strâns mâinile cu căldură şi complicitate... *** A doua zi, la biroul meu, pus la dispoziţie de firma care executa proiectul staţiei de epurare, am început să lucrez la calculator şi la imprimantă legitimaţia mea de ceasornicar. Imprimanta era performantă, având copiator şi scaner. Am constatat cât de uşor se pot falsifica actele. Am contactat pe un bun prieten, care era patronul unui atelier de confecţii şi l-am rugat să-mi facă şepcile şi combinezoanele, inscripţionate cu numele firmei fictive. Inginerul pensionar a fost punctual la întâlnire. Am fost plăcut impresionat de noua lui înfăţisare: îşi tunsese părul şi barba şi era îmbrăcat îngrijit, aşa cum stătea bine unui om de condiţia lui. Mi-am imaginat că vechea vestimentaţie era cea cu care se târâse prin canalul lung de 20 de metri, care l-a dus în incinta Turnului central. Poza pe care mi-a adus-o arăta noua lui înfăţişare. - Mâine sunt gata cu toate. Voi veni cu maşina de teren şi ne vom echipa în maşină. Tot pe la ora asta. - E în regulă. Mâine va fi gata partea cea mai grea a operaţiunii. Pe urmă voi sta lejer în atelierul meu de la subsol şi voi meşteri dispozitivul. *** În cursul după-amiezii, am mers cu maşina să iau combinezoanele şi şepcile. A doua zi, la birou, am făcut legitimaţia inginerului. La ora stabilită, ne-am întâlnit şi ne-am echipat cu combinezoanele vişinii şi şepcile verzi. Observam ceva schimbat în atitudinea lui, nu mai părea pornit împotriva orologiilor. Avea înfăţişarea bonomă a unui om extrem de calm şi de 72

Cosmin Preda echilibrat, şi asta m-a intrigat... - A survenit vreo schimbare în planurile dumneavoastră? - l-am întrebat în timp ce conduceam către spital. - Ştii că ţi-am spus despre o femeie la care ţin foarte mult... - mi-a răspuns. - Da, cea care urma să se întoarcă la ora 7, p.m. - Ei, bine, aseară, Ela a venit! Am oprit maşina şi l-am privit cu multă bucurie, de parcă femeia aceea ar fi venit în viaţa mea. - Nici nu ştiţi cât mă bucur! - i-am spus. Aşteptarea dumneavoastră a luat sfârşit. De acum înainte, orologiile n-or să vă mai deranjeze. - Aşa este. Dar am venit pentru a nu te lipsi de bucuria aventurii. - Înţeleg. Dar mai multă bucurie mi-a făcut vestea pe care mi-aţi dat-o. Să ne oprim aici! Mâine plec din oraş. Vă las echipamentul, ca amintire a întâlnirii noastre. A fost un eveniment plăcut şi incitant în monotonia zilelor pe care le-am petrecut aici. Am pornit maşina şi l-am lăsat pe inginer în locul de unde l-am luat. I-am dat cartea mea de vizită. - Să aveţi grijă de Ela! - i-am spus la despărţire. - În cinstea întâlnirii noastre, merg până acasă îmbrăcat aşa. - mi-a zis.

Evadări din cotidian

Oraşul din vis Toţi călătorii ieşiseră din compartimentele vagoanelor trenului accelerat şi căutau cu aviditate un loc din care să poată cuprinde cu vederea o arie cât mai mare de observare. Cei care nu aveau bilet cu loc şi călătoreau pe holuri, erau privilegiaţi acum fiindcă ocupau lejer cele mai bune locuri de la geam. Linia ferată traversa în lung, pe direcţia vest - est, valea de la poalele muntelui care atingea cu crestele cele mai înalte cota 1800. Vestea fusese dată de un conductor şi s-a răspândit rapid în tot trenul: “Trecem pe lângă oraşul de aur!” Era aproape de ora amiezii şi soarele scălda într-o lumină orbitoare castelele impunătoare, construite pe vârful muntelui. Erau înconjurate de un zid aurit, înalt de vreo 15 m, dar peste el se putea vedea mare parte din construcţiile foarte înalte, aurite şi ele, cu turnuri albe, de o frumuseţe uimitoare. Ferestrele ovale reflectau halucinant lumina, iar acoperişurile erau colorate într-un bleu agonizant. “Câtă frumuseţe! Câtă măreţie! Ce minunat e să trăieşti acolo!” – auzeai spunându-se în fiecare vagon. Trenul trecea în viteză pe la poalele muntelui şi spectacolul oraşului de aur se oferea privirilor timp de aproape un minut. Însă impresia rămasă era foarte puternică, provocând imaginaţia să conceapă o lume de basm, în care oamenii trăiesc fericiţi, feriţi de griji şi de orice rău. Călătorii îşi puneau întrebări unul altuia din dorinţa de a afla mai multe despre minunata aşezare, dar nu se ştia decât că acolo locuiesc cei foarte bogaţi, care se sfătuiseră între ei şi plătiseră pe cei mai talentaţi arhitecţi şi constructori ca s-o ridice. Se presupunea că s-au cheltuit sume imense şi circula ştirea potrivit căreia totul fusese ridicat într-un timp foarte scurt în raport cu măreţia şi opulenţa construcţiilor. Acesta era un mister care provoca imaginaţia multora… Dupa conversaţii care au durat vreo zece minute, călătorii s-au retras liniştiţi în compartimente, continuând să schimbe impresii pe seama ciudatului oraş. Ella şi prietenul ei nu s-au grăbit să-şi reocupe locurile şi au mai rămas pe holul vagonului privind visători prin geamul deschis, către nicăieri… - Gilbert, aş vrea să mă duci să locuiesc în oraşul acesta! – zise fata întrun târziu. Este condiţia pe care ţi-o voi pune atunci când mă vei cere de soţie. - Aş face totul pentru tine, dar e colosal ceea ce îmi ceri! Mă întreb ce mecanisme misterioase trebuie să pun în mişcare pentru a atinge acest ţel… 74

Cosmin Preda - Este problema ta, dar promit că mă voi implica total să te ajut. Ca şi cum ar fi şi problema mea. – zise fata şi zâmbi. Zâmbetul fetei avu menirea să şteargă expresia uşor crispată de pe chipul baiatului şi acesta îi spuse cu căldură: - Aşa e mai bine. Participarea ta îmi dă aripi şi mă face să cred că visul este realizabil. Măcar pentru o vreme am putea locui acolo. Voi medita la asta, îţi promit! El este arhitect iar ea medic stomatolog, amândoi proaspăt absolvenţi. După această discuţie, cei doi s-au retras visători în compartiment şi şi-au reocupat tăcuţi locurile. Visul de a locui în oraşul de aur era fascinant, dar le apărea ca o nebuloasă greu de străbătut. În tăcere, încercau să-şi imagineze un punct de plecare, un început de plan logic potrivit căruia să acţioneze, dar totul era teribil de incert. Fiecare a decis în sinea lui să lase viitorului acest efort. - Mi-ar plăcea să am acolo un cabinet stomatologic… - a revenit fata întrun târziu. - Iar eu aş vrea să proiectez câteva noi construcţii acolo… - a zis băiatul. - Vezi, deja acesta este un început! Trebuie să mergem, fiecare, pe linia profesiei lui! – a adăugat fata, radioasă. Băiatul a zâmbit, încercând să participe la entuziasmul ei, dar ştia că lucrurile nu sunt simple. Îşi propusese în sinea lui ca, la revenirea din vacanţă, să înceapă să se informeze în legătură cu aşezarea montană. *** Presa s-a ocupat multă vreme de oraşul care se construia pe crestele muntelui, oferind informaţii pe surse din pricină că accesul în oraş îi era interzis. Se ştia că se foloseşte un material de construcţie uşor şi rezistent, inventat în urmă cu vreo doi ani de un grup de ingineri angajaţi de magnaţii care finanţează lucrările, că se lucrează cu forme prefabricate, turnate chiar pe şantier. Materialul se mulează perfect pe tiparele proiectate şi se usucă rapid, oferind o structură solidă, cu un anumit grad de elasticitate, care se îmbină uşor cu celelalte elemente ale construcţiei. Buna pricepere a constructorilor şi buna organizare a muncii pe şantier au făcut ca oraşul să se înalţe repede, spre marea satisfacţie a magnaţilor şi spre marea mirare a privitorilor. Odată înălţată o construcţie, pe exteriorul ei este pulverizată o soluţie în care se găseşte aur în suspensie. Toate materialele de construcţie au fost aduse cu elicopterul. Echipele de constructori sunt cazate acolo în cursul săptămânii şi părăsesc şantierul doar 75

Evadări din cotidian în seara zilei de vineri, când sunt duse cu elicopterul la cea mai apropiată haltă C.F.R, de unde sunt preluate în dimineaţa zilei de luni. Sunt specialişti foarte buni şi deloc dispuşi să povestească despre ceea ce fac. Cei din presă se foiesc zadarnic în jurul lor căci sunt expediaţi constant, cu aceeaşi formulă glumeaţă: “Întrebaţi-l pe şefu’!” Se dovedeşte, până la urmă, că şefu’ a rămas în vârful muntelui şi este, deci, inaccesibil. Sunt cunoscute şi numele magnaţilor care au avut orgoliul să-şi construiască vile ca nişte castele, la mare altitudine. Dar nici aceştia nu s-au arătat dispuşi să vorbească despre asta, mărginindu-se să spună că totul este în limitele legii şi că orice om are dreptul să aibă o reşedinţă de vacanţă. Se mai ştie ca aceşti magnaţi nu sunt oameni cu multă carte, dar sunt pricepuţi în a învârti afaceri foarte profitabile, controlând sume uriaşe de bani. La vremea aceasta, la care discutăm, drumul de acces în oraş este doar în faza de proiect, iar transportul materialelor şi al persoanelor se face tot cu elicopterul. Vom urmări pe cei doi tineri, sperând că vor gasi o modalitate de a ajunge acolo, şi îi vom însoţi în aventura lor, satisfăcându-ne astfel curiozitatea de a şti cum arată în interior aşezarea montană, în care accesul curioşilor este interzis. Se mai ştie că există un serviciu special de pază, care te interceptează când mai ai cam 250 m până la zidul ce împrejmuieşte oraşul. Sunt tineri foarte vânjoşi, care îţi cer prin portavoce să te îndepărtezi. Dacă nu te supui ordinului lor, se deplaseză spre tine cu nişte vehicule mici şi rapide, pe nişte drumuri înguste, cu serpentine, special făcute pentru astfel de maşini. Nu este de dorit să te confrunţi cu ei, se spune că ţi se adresează cu asprime şi sunt violenţi. Un turist mai curajos, fost luptător de greco-romane, s-a aventurat de trei ori pâna în preajma oraşului şi de trei ori a fost îndepărtat de către cei din serviciul de pază. I s-a comunicat că a patra oară va fi reţinut. Ei, bine, acesta a povestit că tinerii din serviciul de pază au toţi aceeaşi statură şi că toţi sunt blonzi, cu ochii albaştri. Aceasta ar fi o altă ciudăţenie, dar nu putem fi siguri pe informaţie decât dacă o vom verifica noi înşine. Aşadar să aşteptăm ca cei doi tineri să se întoarcă din vacanţă. Două săptămâni trec repede dacă ne concentrăm atenţia asupra altor probleme care ne frământă cotidianul. Ei sunt pe litoral, la Vama Veche, şi se distrează de minune. Atmosfera şi anturajul de acolo i-au făcut să uite de oraşul de aur. *** Zilele de vacanţă s-au sfârşit şi cei doi tineri s-au întors în oraşul natal plini de buna dispoziţie a distracţiilor de pe ţărmul mării, cu pielea colorată în 76

Cosmin Preda arămiu de soarele care şi-a trimis cu generozitate razele asupra plajei. În câteva seri la rând, s-au întâlnit pe la terase cu prietenii şi şi-au povestit cu veselie micile peripeţii din timpul vacanţei. Unii fuseseră la mare, alţii în diverse staţiuni montane. Tinereţea este dornică de aventuri şi distracţie... După aceste seri, când se plimbau doar ei doi prin parc, imaginea oraşului de aur a revenit din memoria lor şi s-a impus atenţiei... - N-am scăpat de el! - a zis băiatul, zâmbind de circumstanţă. - Fantoma lui se ţine după noi. Ne vrea cu ardoare ca cetăţeni ai lui. - a răspuns fata zâmbind gânditoare. S-au aşezat pe o bancă şi au urmat câteva momente de tăcere. Fata s-a pomenit recitând... "Și el e emirul, şi toate le are... E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gândul mereu, Și-n fața dorinței — ce este — dispare Iar el e emirul, şi toate le are. Spre Meka-l răpeşte credința — voința, Cetatea preasfântă îl cheamă în ea, Îi cere simțirea, îi cere ființa, Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea, Din tălpi până-n creștet îi cere ființa." - Da, o să plec înspre acel oraş, mânat de flacăra care l-a inspirat pe Macedonski. - a răspuns băiatul şi s-a pomenit şi el recitând... "Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte... Pe ziduri, aleargă albastre năluci... O flacără vie pe coş izbucneşte, Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte... „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?" Și flacăra spune: „Aduc inspirarea... Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii... În slava-nvierii îneacă oftarea... 77

Evadări din cotidian Avut şi puternic emir, voi să fii." Și flacăra spune: „Aduc inspirarea..." Și-n alba odaie aleargă vibrarea." Cei doi s-au înveselit şi s-au sărutat. - Merită să fac un drum până acolo. Să văd ce e şi cum e... - a rostit băiatul. - Desigur, te voi însoţi. - a răspuns fata. M-aş plictisi fără tine... - Bine. Putem pleca în week-end-ul acesta. Ce zici? - De acord! După zilele petrecute la mare şi serile petrecute pe la terase cu prietenii, sedentarismul citadin venea ca o ameninţare spre cei doi. Aşa că erau foarte încântaţi de ideea plecării. *** Lui Gilbert îi stăruia în minte imaginea oraşului de aur şi o evalua din punct de vedere estetic şi funcţional cu priceperea arhitectului. Ceva îi părea că lipseşte oraşului... Vedea cu ochii minţii nişte gondole aurite plimbându-se pe deasupra castelelor impunătoare şi, din loc în loc, nişte turnuri construite ca anexe ale castelelor, unde gondolele se opresc pentru a lua sau a lăsa pe pasagerii lor. Vedea şi nişte lifturi funcţionând în turnurile respective. A început să deseneze imaginile memorate, completându-le minuţios cu ceea ce concepea ca mijloc de transport în comun, preocupat ca turnurile să se încadreze în stilul arhitectonic al oraşului. Acestea aveau deschideri ovale, prin care gondolele intrau şi ieşeau. A revenit de mai multe ori asupra desenelor, şi munca aceasta i-a luat aproape trei zile. În week-end, împreună cu Ella, au luat trenul pentru a ajunge în halta de la poalele muntelui, unde elicopterul lua sau aducea echipele de constructori. Au ajuns aproape de ora amiezii. După ce au coborât din tren, au cercetat un pic locurile şi s-au aşezat pe o bancă de pe peron pentru a încropi un plan de acţiune. - Nu văd altă soluţie decât să urcăm către oraş. - a zis băiatul după un timp de gândire. Dacă va fi să ne confruntăm cu gardienii, le voi înmâna desenele mele pentru ca ei să le înainteze oficialităţilor oraşului. Vom face cortul şi vom aştepta un răspuns. Sper să nu aşteptăm prea mult timp. - Cred că asta este soluţia. - a spus fata. Au făcut câteva cumpărături de la chioşcul din haltă şi au pornit în 78

Cosmin Preda drumeţia către vârful muntelui. Erau mai multe drumeaguri şi cărări care duceau către acolo, iar ei le alegeau pe cele care li se păreau mai scurte. După aproape o oră de urcuş lin, au ajuns la poalele pădurii de brazi şi au făcut popas. Orientarea era mai dificilă acum, deoarece oraşul de pe creste a dispărut vederii lor. Au văzut o stână şi au întrebat pe baciul care trebăluia pe acolo care este drumul cel mai bun până la oraşul de pe creste. Baciul i-a privit cercetător, a tăcut un timp, după care le-a zis cu voce domoală: - Credeţi voi că ajunge careva acolo? Treabă mai bună ar fi să vă întoarceţi de unde aţi venit şi să vă uitaţi la el de departe. - Orice-ar fi, noi ne ducem acolo, nene. Avem un document important de transmis. - i-a răspuns băiatul. - Ei, dacă n-aveţi altă treabă mai bună de făcut, duceţi-vă. Nu sunteţi primii care încearcă. Mai vorbim când vă întoarceţi. Luaţi-o pe drumul ăsta. Din loc în loc, o să vedeţi câte-o cruce roşie pe brazi. Mergeţi după semnul ăsta. - Mulţumim mult, nene. - a răspuns băiatul şi i-a dat baciului o cutie cu bere care era încă rece. - Ei, drum bun s-aveţi! - a rostit baciul zâmbind încântat de cadoul primit. Cu grijă la semn, să nu vă rătăciţi! După altă oră de urcuş, cei doi au făcut iarăşi popas. Au auzit în apropiere susurul unei ape şi au mers într-acolo. Au intrat într-o poiană în care era un şipot şi, bucuroşi, au mers să-şi potolească setea. Apa era foarte rece şi curgea pe un uluc din lemn, iar alături de şipot era o bancă frumos făcută din lemn cioplit. - Minunat! Locurile nu par chiar pustii. Merge să stăm la masă un pic, aici! - a rostit Ella. Au desfăcut rucsacurile şi au constatat că urcuşul şi aerul montan le-au sporit considerabil apetitul. - Ce apă bună şi rece! Dacă bei numai din asta, trăieşti o sută de ani. - a glumit Gilbert. După ce au urcat pe jos timp de două ore, era minunat popasul în poiana cu şipot, la umbra brazilor falnici. Stăteau foarte relaxaţi pe banca din lemn, fără să resimtă prea mult efortul mersului pe jos. - Cred că mai avem vreo două ore de mers. Oricum, ajungem cu lumină de zi. - a spus băiatul. - Da, este important. Noaptea e mai greu să te orientezi prin pădurea asta fără sfârşit... - a răspuns fata. În timp ce stăteau comod pe bancă, se apropia de poiană, pe o cărăruie îngustă ce şerpuia printre brazi, un om în vârstă, îmbrăcat în straie de călugăr. 79

Evadări din cotidian Era înalt şi voinic, dar părul lung şi barba la fel de lungă îi erau albe ca neaua. Ducea în spate, ca pe o raniţă, un burduf pe care avea să-l umple cu apă. Fata l-a observat prima şi i-a dat ghiont băiatului: - Priveşte, vine Zamolxe! - Aha, înseamnă că trăieşte veşnic. E un privilegiu pentru noi să-l întâlnim. - a comentat, bine dispus, băiatul. Călugărul a intrat în poiană şi a privit cu blândeţe spre cei doi tineri. - Ziua bună la domniile voastre! Să vă fie bună odihna! - li s-a adresat el. - Sărut mâna, părinte! - i-a răspuns cu decenţă băiatul. Mulţumim frumos! - Mai aveţi cam două ceasuri de mers până la oraşul de pe vârf. Desenele domniei tale or să fie foarte bine primite. Călugărul avea chipul frumos şi din ochii lui albaştri izvora o lumină plăcută şi calmă. Foarte surprinşi, cei doi au rămas, pentru câteva momente, fără replică. - Ştiţi totul, părinte? - a întrebat băiatul. - Ştiu doar ceea ce mi se descoperă. Duhul îmi descoperă multe lucruri despre oamenii care trec pe aici. - Este vreo mănăstire în apropiere? - a întrebat fata. - Este, dar nu chiar atât de aproape. Doar chilia mea e aici, aproape. Dacă vreti, vă poftesc s-o vedeţi. E la vreo cinci minute distanţă de aici. - Cu plăcere. Mergem, părinte. Totuşi nu putem zăbovi mult, vrem sajungem sus cu lumină de zi. - Veţi face cum veţi dori. Dar există o cale mai bună şi cu mai puţină oboseală. Mâine, dimineaţă, vine la mine un om de vază dintre cei care lucrează în oraş. Este chiar dintre cei care fac desene. În fiecare duminică îl am ca oaspete. Este un om credincios. Vine cu o maşină din acelea mici, de-ale lor. Au maşini puternice, cred ca o să puteţi urca cu el. Au amenajat un drum până aproape de chilie. Se mişcă foarte repede maşinile acelea. Călugărul a pus burduful cu gura la ulucul şipotului, ca să-l umple. Tinerii au privit unul către celălalt, întrebându-se din priviri ce anume să facă. Fata s-a pronunţat prima: - Este bine cum spune părintele. Omul acela, dacă este arhitect, se va uita peste desenele tale şi o să dea verdictul profeţit de părinte. Dacă mergem doar noi doi, s-ar putea ca pe gardieni să nu-i intereseze desenele. - Cred că ai dreptate. - a spus băiatul. - Numele meu este Panfilie. - a spus călugărul în timp ce lega gura burdufului cu un şnur gros, din piele. Prin locurile acestea, oamenii mă ştiu bine. 80

Cosmin Preda Domniile voastre veniţi de departe şi nu aveti de unde mă şti. *** Chilia părintelui Panfilie era o încăpere săpată în stâncă, în care intrai trecând prin holul unei case construită din bârne, cu acoperiş de şindrilă. Camera din stânga holului era atelier şi părintele avea aici tot felul de scule pentru prelucrarea lemnului şi pentru cioplit piatra. Camera din dreapta era pentru oaspeţi şi avea în faţă un pridvor larg, în care erau o masă şi trei bănci lungi, din lemn. În camera pentru oaspeţi, se găseau şase paturi etajate două câte două, o masă, câteva scaune şi un dulap mare, cu rafturi pe care se găseau o sumedenie de cărţi. Tot acest mobilier era construit din lemn şi vădea priceperea şi bunul gust ale celui care-l lucrase. De tavan era suspendată o lampă cu petrol, folosită cândva la producerea de energie electrică pentru alimentarea unui aparat de radio de tip vechi. Din atelier se trecea într-o anexă a casei, anexă în care era bucătăria, iar din bucătărie se trecea într-o încăpere săpată în stâncă, unde era magazia de alimente. Construcţia din lemn, care făcea corp comun cu chilia şi cu magazia de alimente, era suspendată pe stâlpi groşi de stejar, cu înălţimea cam de un metru. Urcai, la intrare, pe o scara largă, din lemn. - Când am venit eu, în urmă cu treizecişicinci de ani, era numai chilia săpată în peretele muntelui. - le spune călugărul. Alţii s-au nevoit înaintea mea, aici. Dar eu nu puteam sta, mă frământa nevoia de a face ceva. Am fost un om bun de muncă la viaţa mea, şi încă şi acum am dorinţa de a lucra, chiar dacă puterile au mai scăzut. De, s-au adunat şaptezecişiopt de primăveri... - Să fie multe înainte, părinte! - i-a urat băiatul. - Mulţămesc, asemenea! Câte o da Domnul! Dar să v-arăt şi colţul meu de rai, aşa îi spun... Şi călugărul i-a condus prin holul casei, la uşa care dădea în chilia săpată în peretele muntelui. Când a deschis această uşă, un univers mistic s-a deschis înaintea lor, cu aspect de lăcaş de cult creştin. Pereţii chiliei erau plini de icoane pictate pe lemn, iar în partea de răsărit se afla o masă rotundă şi un sfeşnic în care călugărul a aprins câteva lumânări pentru a lumina încăperea. Pe câteva rafturi fixate în peretele de piatră, se aflau cărţile sfinte. Cei care săpaseră în piatra muntelui, lăsaseră ca un fel de pat, pe care îşi odihneau trupurile trudite. O pătură curată era aşternută acum peste patul de piatră. - În timpul verii îmi place să dorm aici. - le spune călugărul. Când a ajuns în faţa unei icoane mai mari, care îi înfăţişa pe Maica 81

Evadări din cotidian Domnului şi pe Fiul, călugărul a îngenuncheat, şi-a împreunat mâinile şi a închis ochii în timp ce-şi mişca buzele într-o rugăciune auzită numai de el. Cei doi tineri au observat uimiţi cum lumina luminărilor a crescut dintr-odată când părintele Panfilie a început să se roage şi i-au putut vedea faţa înfrumuseţată ceresc de lumina unui zâmbet extatic. Neştiind ce să facă, au îngenunchiat şi ei privind spre icoana care părea şi ea că zâmbeşte... - Binecuvântează, Maică Preacurată, pe musafirii noştri! - a spus, la un moment dat, cu glas tare, călugărul şi a privit cu drag spre tinerii îngenunchiaţi. Apoi s-a ridicat încet şi s-au ridicat şi ei. Au ieşit din colţul de rai foarte impresionaţi de atmosfera de rugăciune de acolo, dar, mai ales, de faptul că lumina lumânărilor a sporit brusc când călugărul a îngenuncheat. - Acum, că mi-aţi cunoscut locuinţa, vă poftesc să vă simţiţi bine aici. - lea zis acesta. - Mulţumim din suflet, părinte! - a răspuns fata. Au stat de vorbă vreo două ceasuri, în pridvor, după ce părintele a adus o ulcică de lut plină cu zmeură şi nişte străchini mici în care a turnat-o. Le-a povestit despre viaţa în singurătate, dedicată Domnului, despre multele întâmplări prin care a trecut de când a plecat de la mănăstire ca să locuiască în izolare... Inaintea venirii lui, chilia de piatră stătuse mulţi ani nelocuită. Uşa şi fereastra se deterioraseră de vreme şi a trebuit ca părintele să le meşterească din nou, cu toate că venise asupra lui doar cu o bardă și un fierăstrău. "Am deprins de tânăr, de la tatăl meu, acest meştesug". În interior, icoanele, sfeşnicul şi masa erau neatinse de la trecerea la cele vesnice a ultimului monah care locuise în chilie. Apoi a început munca grea a săpării în piatră a magaziei de alimente... Părintele şi-a procurat unelte potrivite şi munca aceasta a durat aproape un an întreg. Cercetând împrejurimile, când avea vreo lună de când venise, a descoperit un zmeuriş foarte bogat şi de acolo şi-a făcut multe provizii pentru zilele de post. Într-o zi, când era la cules de zmeură, i-a fost dat să se întilnească faţă în faţă cu un urs... Ursul a mârâit supărat şi s-a ridicat în două labe, vrând să-l atace. Dar părintele i-a vorbit cu multă blândeţe: "Nu te supăra pe mine, Martine, Dumnezeu a făcut să crească destulă zmeură pentru amândoi! Dacă tu vrei să culegi aici, eu mă duc mai încolo..." Ursul s-a potolit şi şi-a văzut mai departe de treaba lui. "De atunci ne-am mai văzut. Suntem prieteni." Dar... în ce împrejurări a decis părintele să plece de la mănăstire? Povestea aceasta aveau s-o afle tinerii în altă zi. Au cinat în pridvor, după care călugărul s-a retras în chilie, pentru rugăciune. Tinerii au intrat în camera pentru 82

Cosmin Preda oaspeţi, parfumată cu ierburi frumos mirositoare. *** Aerul curat al muntelui, efortul depus la urcare, mirosul plăcut al ierburilor parfumate, au facut ca tinerii să aibă un somn profund şi odihnitor. Părintele Panfilie a vorbit îndelung cu Maica şi cu Fiul, în taina şi răcoarea chiliei, apoi a adormit liniştit, întins pe patul de piatră. A doua zi, cerul era senin şi soarele răsărea triumfător, mângâind pământul cu puterea pe care o avea în ultimele zile ale lunii august. Părintele privea fascinat, în fiecare dimineaţă, cum soarele se ivea şi se înălţa lin pe cer, văzând în acest spectacol măreţ o minunată potrivire a lucrărilor lui Dumnezeu. Când tinerii s-au trezit, aşa l-au văzut, urcat pe un pietroi mare, aflat la vreo douăzeci de paşi în stânga casei, pătruns de priveliştea minunată a răsăritului. Clipe lungi a stat nemişcat, admirând uimitorul spectacol cosmic, şi înfăţişarea lui părea statuară, impunătoare, dar tinerii au înţeles sensibilitatea, smerenia şi frumuseţea sufletului călugărului... - Bună dimineaţa la domniile voastre! S-aveţi o zi binecuvântată! - li s-a adresat el când s-a întors la cele pământeşti. - Sărut mâna, părinte! - i-au răspuns aproape în acelaşi timp cei doi. Atunci, s-a auzit un zgomot de motor venind dinspre creste şi apropiinduse. - Uite că vine omul despre care v-am vorbit. De când lucrează în oraşul de sus, a venit aici în fiecare duminică. El nu pleacă acasă, ca ceilalţi, ci stă permanent în oraş. Cei doi şi-au reamintit brusc scopul cu care veniseră în acele locuri şi asta le-a tulburat oarecum pacea sufletească pe care o primiseră în aşezământul părintelui Panfilie. - Părinte, mă întreb acum unde este cu adevărat oraşul de aur: aici, la sfinţia voastră, ori acolo, pe creste? Mie îmi pare că este aici! - a spus fata. - Este acolo unde sufletul se simte mai aproape de Dumnezeu! - a răspuns, cu blândeţe, călugărul. Zgomotul motorului s-a apopiat şi mai mult şi s-a oprit undeva mai sus, la vreo sută de paşi de chilie. Aşteptând să apară conducătorul vehiculului, tinerii îşi imaginau o persoană ciudată, ca şi oraşul pe care-l zăriseră din tren... Pe treptele săpate în piatră, la vreo treizeci de paşi în dreapta chiliei, şi-a făcut apariţia un bărbat solid, de statură mijlocie, îmbrăcat într-un trening verde, 83

Evadări din cotidian cu casca de protecţie pe cap. Când s-a apropiat, şi-a scos casca de protecţie şi a privit cu un zâmbet respectuos spre călugăr şi musafirii lui. - Sărut mâna, părinte! Bună dimineaţa! - Bine ai venit! Azi ai împrumutat culoarea de la pădure! - i-a răspuns părintele zâmbind bucuros de venirea oaspetelui. Să te prezint musafirilor mei... - Silvan Ionaşcu. - s-a prezentat emisarul oraşului de aur. Mă bucur să vă cunosc! - Ella Petrescu. - Gilbert Stavris. - Domniile lor au să arate domniei tale nişte desene privind oraşul de sus. Este bine că v-aţi întâlnit. Dar, dacă binevoiţi, vă poftesc întâi la slujba de duminică. Pe când părintele vorbea, de pe cărările tainice ale pădurii şi-au făcut apariţia încă patru oaspeţi. Unul din ei era baciul pe care tinerii îl întâlniseră cu o zi înainte şi s-au bucurat împreună de revedere. Ceilalţi veneau din satul apropiat mănăstirii în care părintele Panfilie slujise peste douăzeci de ani, după absolvirea seminarului teologic. În timp ce călugărul îşi întâmpina cu multă bucurie oaspeţii, arhitectul venit din oraşul de sus a spus ceva tinerilor: - Se ştie că părintele nu îngăduie să i se sărute mâna. Mi-a mărturisit că lui ii vine să sărute mâinile tuturor celor care vin aici. Oaspeţii aduseseră câte ceva pentru cămara de alimente şi, după punerea în rânduială a acestui lucru, au intrat în încăperea de piatră, unde părintele Panfilie a urmat ritualul unei slujiri bisericeşti. Avea voce de tenor, puternică şi frumoasă, fiind, pe lângă credinţa lui, un alt dar cu care divinitatea l-a hărăzit. Le-a citit oaspeţilor din Evanghelia după Matei, acolo unde Iisus vorbea ucenicilor despre oamenii înţelepţi, care îşi zidesc casa pe stâncă. În predica ce a urmat, părintele a tâlcuit cuvintele Domnului. Apoi a citit nişte cuvinte dintr-un psalm, cuvinte de care cei prezenţi aveau să-şi aducă aminte şi să se cutremure peste câteva zile: "Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte." În încheiere, părintele, îngenuncheat în faţa icoanei cu Maica şi Fiul, s-a rugat cu voce tare pentru cei prezenţi şi cuvintele lui au produs o vie emoţie în sufletele lor. Din nou lumânările şi-au sporit brusc lumina!... După slujbă, i-a invitat în pridvorul camerei de oaspeţi, unde au prânzit într-o atmosferă frumoasă, de bucurie creştină. Au mai stat o vreme la taifas, după care, binecuvântaţi de părinte, oaspeţii au făcut cale întoarsă, cu sufletele pline de bucurie liniştită. Au mai rămas în pridvor cei doi tineri şi arhitectul venit din oraşul de sus. 84

Cosmin Preda - Spunea părintele de nişte desene... - le-a zis el. Gilbert a adus repede rodul imaginaţiei lui de câteva zile, aşternut pe hârtie cu meticulozitate şi talent. Arhitectul a privit desenele cu multă atenţie la început, apoi cu surprindere, pe urmă cu entuziasm... - Excelent! Superb! Eşti foarte dotat! Nu-mi rămine decât să vă rog să mă însoţiţi. Călugărul privea cu bucurie la cei doi tineri plăcut surprinşi de invitaţia arhitectului. - Părinte, vă mulţumim din inimă pentru găzduire! Aici este, într-adevăr, un colţ de rai! O să ne fie dor de sfinţia voastră şi de locul acesta! M-aş bucura mult să putem reveni duminica viitoare. Rămâneţi cu bine! - a spus Gilbert cu sincer respect. - Sărut mâna, părinte! - a spus fata emoţionată. - Sărut mâna, părinte! Pe duminica viitoare! - a spus arhitectul. - Vă aştept cu drag! Domnul să vă binecuvânteze drumul şi să vă ocrotească! Mergeţi cu bine! *** Mai sus de chilie, la vreo sută de paşi, se afla un loc special amenajat pentru parcarea maşinii cu care a venit Silvan Ionaşcu. Pe o porţiune rotundă, cu diametrul de 10 m, mărginită de borduri, fusese turnat ciment special, din cel folosit la construcţiile oraşului de sus. Muncitorii amenajaseră şi drumul îngust pe care se deplasa vehiculul ce avea forma unui ATV, având un scaun pentru şofer şi, în spate, o banchetă cu două locuri. Cei trei s-au îmbarcat şi arhitectul a răsucit cheia în contact. Motorul, deşi puternic, a început să funcţioneze silenţios. Arhitectul l-a turat şi au început urcuşul în pantă lină, trecând prin unele zone cu multe serpentine. După vreo 45 de minute de mers, au ajuns la o poartă metalică, înaltă, aurită ca şi zidul care înconjura oraşul. Arhitectul a coborât din vehicul şi a tastat un cod numeric pe un panou mic, aflat în zid, în partea stângă a porţii. Poarta a început să culiseze fără zgomot, deschizându-se atât cât să poată intra vehiculul. De o parte şi de alta a deschizăturii, au apărut doi gardieni care au salutat cu amabilitate pe cei trei. Erau nişte tineri solizi, de aceeaşi înălţime (cam 1,85 m), blonzi şi cu ochii albaştri... Arhitectul le-a dat o anumită explicaţie cu privire la musafiri. Gardienii au dispărut pe nişte uşi laterale, care duceau în interiorul zidului. Din loc în loc, zidul avea ferestre mari, prin care lumina zilei se revărsa pe culoarele interioare, etajate. După cum aveau să afle tinerii noştri, în scurta şedere în oraş, pe partea exterioara a zidului erau 85

Evadări din cotidian montate camere de luat vederi, astfel că împrejurimile erau permanent supravegheate. Oraşul se întindea pe o suprafaţă nu prea mare, cuprinzând cinci castele construite relativ aproape unul de altul, formând un cerc deschis, în interiorul căruia era în construcţie o clădire de formă circulară, urmând în aparenţă forma unui trunchi de con, cu deschideri orientate spre cele patru puncte cardinale, având mai multe etaje, în care urma să se amenajeze un hotel, un restaurant, un cazinou şi o sală de spectacole. În partea de vest a perimetrului împrejmuit, funcţionau trei eoliene impunătoare, dispuse în linie, care alimentau cu energie electrică întrega aşezare. O echipă de electricieni se ocupa cu montarea instalaţiilor electrice la castele. Lucrau după un plan ingenios, pus la punct de un designer din echipa de proiectanţi, care concepuse jocuri de lumini ce aveau să dea oraşului, în timpul nopţii, un aspect feeric. Lângă eoliene exista casa de apă, alimentată de pompe puternice, situate la vreo 800 m distanţă, unde fusese captat un izvor cu debit mare. Oraşul nu era locuit încă şi asta a surprins neplăcut pe cei doi tineri, din pricină că ei şi-l imaginaseră fremătând de viaţă. După modul în care era primit, Silvan Ionaşcu părea a fi şeful tuturor celor care lucrau pe şantierul montan. Aceştia locuiau temporar într-un bloc cu două etaje, situat în apropierea porţii. Tinerii au fost conduşi în acest bloc, la ultimul etaj, unde li s-a pus la dispoziţie un apartament cochet, cu două camere. La parterul blocului erau dormitoarele muncitorilor, bucătăria şi sala de mese. La primul etaj exista sala în care lucrau arhitecţii şi proiectanţii, o sală de mese pentru aceştia, şi biroul lui Silvan Ionaşcu. La etajul al doilea erau numai apartamente. După ce le-a prezentat în linii generale oraşul, Silvan Ionaşcu i-a condus pe tineri către apartamentul de la etajul doi. - Doar eu rămân şi duminica aici. Mai sunt aici bucătarul, un ospătar şi o femeie de serviciu. Asta pentru eventualitatea că avem oaspeţi. Masa de prânz se serveşte la ora 13, iar cina la ora 19. Simţiţi-vă bine! Ne întâlnim la ora 13, în sala de mese. La revedere! - le-a zis, zâmbind cordial. După masa de prânz, cei doi au fost liberi să meargă să vadă construcţiile şi şantierul. Foarte frumoase în exterior, castelele nu ofereau aceeaşi impresie şi în interior. Încă se lucra la interioare, iar instalaţiile electrice încă nu erau funcţionale. În faţa a trei dintre castele, pe socluri înalte, aurite, se aflau busturile din bronz aurit ale proprietarilor. Fuseseră aduse cu elicopterele de aprovizionare. În faţa a două castele, erau numai soclurile, busturile fiind, probabil, în lucru. 86

Cosmin Preda - Câtă megalomanie! - zise fata, neplăcut impresionată. - Şi eu sunt decepţionat. Aveam cu totul alte aşteptări... - a răspuns băiatul. Între castele se aflau, construite provizoriu, halele în care fuseseră turnate elementele prefabricate şi în care erau depozitate acum materialele necesare pentru finisarea interioarelor. - Astea or să dispară când totul va fi gata. - a remarcat băiatul. Au mai observat că încăperile de lucru ale gardienilor, cu multe monitoare şi telefoane, se aflau în interiorul zidului împrejmuitor. Tot acolo se aflau şi dormitoarele lor. Misterul înfăţişării asemănătoare a gardienilor a fost clarificat de Silvan Ionaşcu în timpul mesei de prânz: a fost capriciul soţiilor proprietarilor de castele ca toţi să arate la fel, când au văzut că patru dintre ei sunt blonzi, cu ochii albaştri. Aşadar ceilalţi (erau doisprezece de toţi) şi-au vopsit părul şi şi-au pus lentile de contact. La recrutare, s-a dorit ca ei să aibă înălţimea de aproximativ 1,85 m. - Ce aiureală! - nu s-a putut abţine Gilbert să comenteze. - Oamenii cu bani mulţi caută să-şi satisfacă toate mofturile. - a explicat Silvan Ionaşcu. Ei fiind cei care dau banii, n-ai cum să nu ţii cont de mofturile lor. Am putut să lucrez cu ei deoarece mi-au dat mână liberă şi am avut şansa ca ceea ce am desenat să le placă. Mâine, o să le trimit pe net desenele tale, să văd dacă le plac şi dacă aprobă ideea gondolelor. Mai rămâne să clarificăm şi problema drumului de acces. Pe şantierul clădirii centrale, utilajele se odihneau în aşteptarea zilei de luni... La cină, Silvan Ionaşcu le-a povestit întâmplarea care l-a determinat pe părintele Panfilie să părăsească mănăstirea şi să se retragă în singurătate... În satul apropiat mănăstirii, învăţătorul bătrân ieşise la pensie. În locul lui, a venit o învăţătoare frumoasă, cu vârsta de vreo 30 de ani, dar necăsătorită (nu se ştie din ce motive). Era o femeie credincioasă şi, în fiecare duminică, venea la slujba de la mănăstire alături de alţi săteni. Părintele era un bărbat frumos şi falnic, cu voce puternică şi foarte frumoasă. Era o plăcere să-l auzi cântând. Astfel că, fără voia lui, s-a impus atenţiei învăţătoarei şi s-a întâmplat ca aceasta să mai vină la slujbă doar ca să-l vadă pe el. Părintele a simţit asta din privirile ei. În timp, învăţătoarea a făcut o pasiune foarte puternică pentru el, atât de puternică încât, într-o zi, i-a marturisit-o... Erau în curtea mănăstirii, după terminarea slujbei. Doar ei doi. - Mi-e greu să ţi-o spun, dar trebuie! Aşa simt. Te rog să mă ierţi! M-am 87

Evadări din cotidian îndrăgostit de dumneata şi nu mai am linişte. Ai putea renunţa la viaţa de călugăr ca să fim împreună? Părintele nu a gasit cuvintele cu care să-i răspundă. Lângă ei, era o grămadă mare de vreascuri aduse pentru focul de la bucătărie. Cu un chibrit, le-a dat foc. Apoi, cu ochii în lacrimi, i-a zis învăţătoarei: - Eu am facut un legământ cu Domnul. Decât să ard în focul cel veşnic, mai bine dau focului acest trup atât de slab în faţa ispitei!... Şi părintele a intrat în foc! Dar învăţătoarea şi-a adunat toată puterea ca să-l tragă afară. Uimită şi tulburată, a înţeles adevărata credinţă a preotului. Ca o străfulgerare, şi-a văzut, pentru câteva clipe, viitorul: era îmbrăcată ca o măicuţă… A îngenunchiat în faţa lui şi, pradă unei emoţii mari, care-i transfigura chipul, i-a spus cu voce tremurândă: - Te rog să mă ierţi! Dumnezeu să te binecuvânteze! Dumneata nu poţi veni în lumea mea, dar eu pot veni în lumea dumitale. Aşadar fosta învăţătoare a devenit maica Veronica, la o altă mănăstire. Părintele o pomeneşte mereu în rugăciunile lui... *** A doua zi, cei doi tineri au fost treziţi dis-de-dimineaţă de zgomotul elicopterului care a adus pe constructori. Pacea oraşului a fost tulburată. Gălăgia şi zgomotul utilajelor aveau să se manifeste în tot cursul zilei. Au coborât la micul dejun, care se servea la ora 7.30, şi au făcut cunoştinţă cu cei din echipa de arhitecţi şi proiectanţi. Cum Gilbert era înalt, cu constituţie atletică, cu părul şaten şi cu ochii albaştri, unul din echipă i-a zis zâmbind: - Dacă te întâlneam prin curte, te întrebam de ce nu porţi uniforma de gardian. După micul dejun, tinerii s-au retras în apartamentul lor, aşteptând să fie sunaţi de Silvan Ionaşcu după ce va fi prezentat desenele celor din echipa sa. Telefonul a sunat pe la ora 9.30, după încheierea şedinţei de lucru cu inginerii de pe şantier. "Colegii mei au fost încântaţi de desenele tale, aşa cum mă şi aşteptam. Te rog să vii în sala de lucru." - Succes! - i-a urat Ella şi l-a sărutat. Gilbert a mers în sala de lucru şi s-a comportat dezinvolt, fără emoţii. Arhitecţii încă discutau despre desenele lui. - Am trimis desenele să fie văzute de finanţatori. Dacă vor fi aprobate, va trebui să faci proiectul şi să asişti la lucrările de execuţie. Sper că, în câteva zile, 88

Cosmin Preda va veni verdictul. - i-a zis Silvan Ionaşcu. - Timpul trece altfel dacă lucrez. După mine, aş începe chiar azi să fac proiectul, indiferent care va fi verdictul. - Nu-i rău. Ai acest calculator la dispoziţie, şi imprimanta. Astfel Gilbert şi-a început munca pentru care se pregătise timp de patru ani, în facultate. Timpul trecea mai greu pentru Ella. Şi-l petrecea citind şi vizionând diverse emisiuni tv. Aprobarea finanţatorilor a venit abia în dimineaţa zilei de vineri, când proiectul lui Gilbert era într-o fază avansată de lucru. În dupăamiaza aceleiaşi zile, către seară, liniştea s-a instalat din nou în oraşul montan. Gilbert a început să discute cu Ella despre posibilitatea de a rămine în oraş un timp, conform propunerii lui Silvan Ionaşcu. - Sinceră să fiu, eu nu-mi găsesc rostul aici. Dar nici nu vreau să te împiedic să-ţi duci lucrul până la capăt. Poate că voi pleca, rămânând ca tu să vii acasă în week-end. - Într-adevăr, mi-aş dori să văd pus în lucru proiectul meu. După ritmul în care se lucrează aici, cred că în trei luni ar fi gata. Mai trebuie să aştept ridicarea clădirii centrale... Să-ţi mai spun ceva: sunt extrem de tentat să testez rezistenţa materialului de construcţie. Am văzut că există un laborator de testări într-una din halele dintre castele. Mâine, aş vrea să mă ocup cu asta. - Crezi ca n-a fost testat îndeajuns de cei care l-au inventat? - Mă interesează să ştiu cum rezistă la vibraţii de diferite frecvenţe, care ar putea să apară în timpul cutremurelor de pământ. În turnuri pot apărea astfel de vibraţii si se pot amplifica. Ar fi trebuit, cred eu, gândit un sistem care să le amortizeze, dar n-am vazut aşa ceva la nici unul dintre castele. O să discut mâine cu domnul Silvan... - Bine. Cum ştii tu. Eu abia aştept să-l mai vizităm odată pe părintele Panfilie. Câtă linişte şi pace e acolo la el!... De acolo aş putea pleca acasă daca mă conduci până la haltă. - Bine, vom vedea cum facem. *** În laboratorul de testări, Gilbert a supus vibraţiilor mecanice o placă din materialul special, folosit la construcţiile oraşului. Laboratorul dispunea de un aparat care genera vibraţii de diverse frecvenţe şi amplitudini în materialul testat. Lucrul acesta i-a luat câteva ore, dar el a găsit răbdarea omului responsabil, mai 89

Evadări din cotidian ales că proiectul lui prevedea construirea unor turnuri cu ascensoare, mai înalte decât castelele. La ultimul etaj al turnurilor, era staţia pentru gondole. Materialul rezista foarte bine şi Gilbert era mulţumit. A avut ideea să îmbine două plăci, în felul în care erau imbinate elementele prefabricate, şi a repetat testele. Surpriza lui a fost să constate că, într-un anumit domeniu de frecvenţe, apar defazaje mari între vibraţile celor două plăci, că nu există sincronizare. Mărind amplitudinea, a privit uluit cum apar mii de fisuri în plăci... La o amplitudine şi mai mare, materialul s-a transformat în scrum... - Aoleeeeeuuuu! - a exclamat cu glas tare. L-a sunat repede pe Silvan Ionaşcu. - Ce faci, toreadorule, încă te lupti cu materialul? - i-a zis acesta, bine dispus. - Veniţi repede! Nu e bine deloc! Gilbert a îmbinat alte plăci şi a reglat aparatul pentru frecvenţa şi amplitudinea la care materialul a cedat. A repetat testul sub privirile şefului. Acesta a rămas înmărmurit... - Crezi că pot să apară în mod natural astfel de vibraţii? - În timpul cutremurelor mai lungi, da. Plăcile nu vibrează în fază şi se produc şocuri mecanice la îmbinări. O mică fisură dacă apare, aceasta se propagă în tot materialul. Silvan Ionaşcu era extrem de surprins şi îngrijorat. S-a aşezat tăcut pe un scaun. - Vezi vreo soluţie de remediere? - a întrebat după mai multe clipe de tăcere. - Injectarea unui material elastic la îmbinări. Dar trebuie discutat cu inginerii. Cei care au inventat materialul, lucrează pe şantier? - O, nu! După informaţiile mele, nu mai sunt în ţară. După alte clipe de tăcere, Silvan Ionaşcu a conchis: - În şedinta de luni, vom discuta ce se poate face. Vom face şedinţa chiar aici! Au ieşit din laborator şi mergeau tăcuţi pe alee. La un moment dat, şeful şantierului s-a oprit, cutremurat de un gând... - Îţi mai aminteşti cuvintele părintelui Panfilie? Gilbert a înţeles imediat despre ce este vorba şi a spus cu surprindere: - Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc... *** 90

Cosmin Preda A doua zi, dimineaţă, îmbarcaţi în acelaşi vehicul, Silvan Ionaşcu şi cei doi tineri au plecat spre aşezământul părintelui Panfilie. Plecarea era deconectantă pentru toţi trei; abia aşteptau să guste iar din pacea acelui loc şi să fie mângâiaţi de cuvintele frumoase şi pline de har ale călugărului. Când au parcurs cam trei sferturi din distanţă, vehiculul a început să se clatine ciudat, şi nu era din pricina drumului ori a modului în care era condus. Sivan Ionaşcu l-a oprit şi au simţit cum muntele se scutură cu violenţă, cu un huruit mare venind de peste tot, legănând haotic brazii pădurii. - Avem cutremur! - a exclamat şeful şantierului. S-au chircit toţi la pământ, nu se mai putea sta în picioare. Când părea că se domoleşte, a urmat o scuturătură şi mai violentă. Muntele trepida ameninţător şi părea că nu se mai opreşte. Când, în sfârşit, s-a potolit, cei trei s-au ridicat având un aer de nedumerire şi blazare, au urcat în maşină fără să schimbe vreun cuvânt şi, în vreo zece minute, au ajuns lângă aşezământul părintelui. În timp ce coborau scările de piatră din dreapta chiliei, au văzut că părintele era în faţa casei şi spre el venea un urs mare, mormăind foarte agitat. Când a ajuns în faţa părintelui, ursul s-a ridicat şi şi-a pus labele din faţă pe umerii lui, mormăind la fel de agitat, privind în sus şi mişcându-şi repede capul dintr-o parte în alta... Cei trei au încremenit pe scări. Gilbert a avut prezenţa de spirit să scoată camera şi să fimeze scena. Părintele mângâia ursul pe gât cu mâna dreaptă şi-i vorbea cu blândeţe... - Măi Martine, Dumnezeu a scuturat muntele şi tu te-ai speriat şi-ai ieşit din bârlogul tău... Nu-i nimic, măi, dacă am scăpat amândoi, înseamnă că El a avut grijă de noi! Ursul s-a potolit şi s-a culcat blând la picioarele călugărului. Părintele s-a plecat şi încă îl mângâia şi-i vorbea... - Or să vină la mine nişte oameni care nu te cunosc şi se tem de tine. Dute la zmeurişul tău şi să-i mai laşi şi lui tata, că mâine vin să culeg. Hai, du-te, Martine! Ursul s-a ridicat încet şi a luat-o agale către pădure. Părintele s-a întors şi i-a întâmpinat cu bucurie pe musafiri. - Bine aţi venit! Domnul să vă binecuvânteze! Mă bucur că aţi ajuns cu bine la mine. - Sărut mâna, părinte! - Acolo, pe vârf, cum or fi stând lucrurile? - a întrebat părintele şi cei trei au tresărit. - Nu ştim. - a răspuns Silvan Ionaşcu. Dar sun acum, să aflu. 91

Evadări din cotidian Şi a sunat pe cel care era şeful pazei. A aflat că oamenii sunt teferi, că, atunci când muntele a început să se mişte, au ieşit toți şi s-au adunat în locul mai ferit, unde aterizează elicopterul. Centralele eoliene au rezistat, la fel şi casa de apă. Dar castelele, clădirea centrală şi zidul împrejmuitor s-au prefăcut în scrum! - Parcă a fost un blestem! - a spus şeful gardienilor. - Aşteptaţi-mă! Încercaţi să salvaţi vehiculele, poate a mai rămas vreunul întreg. Apoi s-a întors către ceilalţi şi a spus: - S-a terminat! Oamenii au scăpat toţi, fără să fie vreunul accidentat. Dar construcţiile s-au prefăcut în scrum! S-a aşternut o tăcere grea. - Noi vom pleca, nu mai avem de ce urca. - a rupt Gilbert tăcerea. - Eu trebuie să urc, să văd ce se va întâmpla cu ceea ce rămâne acolo. Cineva l-a sunat pe Silvan Ionaşcu şi i-a dat vestea că finanţatorii oraşului au fost arestaţi. În ziua aceea, Gilbert şi Ella şi-au luat rămas bun de la părintele Panfilie şi au făcut cale întoarsă, pe jos, până la haltă, unde au luat trenul spre casă. Silvan Ionaşcu a urcat pe munte. Mai erau trei vehicule în stare de funcţionare şi au adus pe oameni până la aşezământul părintelui. De acolo, au plecat pe jos către haltă. Aceasta este povestea unui oraş care a murit înainte de a se naşte...

„Pe Scena vieţii se petrec tot felul de fenomene ciudate. Unele te marchează puternic, fiind parcă anume rânduite să se petreacă de către o Inteligenţă care nu dezvăluie oamenilor planul ei de lucru. Se petrec în momentele în care este necesar ca oamenii să fie influenţaţi într-un anumit fel, într-o anumită direcţie. Atunci, tiparele gândirii şi ale comportamentului sunt puternic zdruncinate pentru a face loc schimbării. Nu poate să spună cineva că rămâi la fel după ce ai ţinut în palmă un porumbel de lumină, care se bucura că este iubit şi care s-a dezintegrat în lumina după-amiezii!”