Imposibila taină by INSEMNE CULTURALE

Valentin Irimia

IMPOSIBILA TAINĂ

ÎNSEMNE CULTURALE – 2014

Colectivul de redacție: Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corectură: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Sofia Sincă Ana Cîmpeanu Alexandru Bolache Iris Marinov Corina Militaru

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2014 http://insemneculturale.ning.com/

Valentin Irimia

IMPOSIBILA TAINĂ

Valentin Irimia

Descifrarea imposibilei taine

Incursiunea în universul poetic al lui Valentin Irimia este un demers interesant şi tulburător. Poetul se simte nefericit, sufocat de realitatea în care trăieşte, resimte fizic toate durerile acesteia şi are impresia că orice zbatere lirică nu are ecou, deoarece timpanele planetei s-au astupat cu şpan (Strigăt tocit). Eul liric este prizonier în lumea nevrotică, contorsionată de patimi, de nevoi materiale: Ne prosternăm banalelor minuni/ Pe-o falcă hamesită de capcană/ Apoi ne frângem între răi şi buni/ Şi împărțim cu zel aceeaşi rană (Restitutio). Se simte străin, ca şi cum ar rătăci prin născociri de vise nevisate/ prin anotimpuri tulburi şi uimite (Abjuraţie). În acest univers pervertit de spiritul răului, poeţii nu sunt decât nebuni fără de prihană ce ard pe eşafodul aşteptării. Dezamăgit de realitate, Valentin Irimia îşi găseşte refugiul în poezie, ca într-o oază de linişte, de recuperare a iluziilor şi parafrazând horaţianul exegi monumentum aere perenius, afirmă la rândul său: Doar versul mă mai vindecă de moarte (Elegie nedeslușită). Conştiinţă a propriei valori sau pur şi simplu intuiţia că retragerea în spaţiul liric este singura cale de scăpare dintr-o lume bolnavă, în care tot ceea ce simte un suflet sensibil pare anacronic şi inutil? Poate amândouă, fapt confirmat de poetul însuşi care afirmă: doar versul străluceşte în vârfuri de harpoane (Doar versul). Nefericit şi nemulţumit de faptul că nu îşi găseşte locul, creatorul se refugiază într-un univers propriu, fantastic, populat de heruvimi cu aripi fracturate (Strigăt tocit) în care se simte larmă de luceferi suferinzi şi în care au acces doar divinitatea şi iubita. Este o iluzionare voluntară care nu se realizează fără suferinţă: iluzia îşi rotunjeşte pârgul neostenind să-mi tatueze inima ridată (Abjuraţie). Anotimpul poetic este unul ascuns şi nevorbit, cadrul e suprarealist, cu lei de fum ce poartă slava-n labe şi alunecă în spade către mit, penumbre, grădini polare, petale de metale preţioase (Ireal). Se remarcă stări poetice distincte în raportarea faţă de realitate, în 5

Imposibila taină La Ghizunie relaţie cu care eul liric simte răceală, dezgust uneori şi chiar respingere. Iubita este muza, ea este inaccesibilă şi tocmai de aceea interesantă, dorită, cântată în versuri încărcate de un lirism pasional: Tu, oază interzisă, zeiţa mea atlantă/ Opreşte iarăşi timpul, genunchii să-ţi sărut (Piaza bună). Acesteia, din dorinţa de evadare din cotidian, poetul ar vrea să-i cumpere un alt cer (Lacrima din surâs). Încărcătura emoţională a lirismului lui Valentin Irimia este una foarte puternică, versurile sale sunt percutante, chemările adresate iubitei sunt irezistibile: îngroapă-te-n lumină! şi ne-om iubi fantastic şi fatal (Clipă furată), îţi topesc genunchii cu săruturi (Imposibila taină). Din nefericire, iubirea e doar un deziderat, un mister al sufletului său sensibil, pe care îl păstrează ca pe o comoară, căci doar ea, iubita, ia arătat că poate exista nemărginirea, dar nu are certitudinea că se va materializa vreodată pe deplin această puternică legătură spirituală pe care eul liric o simte ca fiind dincolo de timp, de reguli, de limite lumeşti: te scurgi dinspre oricând spre niciodată (Clipă furată). Ca orice dragoste tăinuită şi îndelung aşteptată, ea provoacă suferinţă, pe care o acceptă cu stoicism: m-ai frânt, şi m-ai tăcut, şi mai durut (Imposibila taină). Fidelitatea, discreţia, fineţea cu care abordează liric relaţia cu muza sa, trimit către minunata confesiune eminesciană: Iubind în taină am păstrat tăcere/ gândind că astfel o să-şi placă ţie. În viziunea lui Valentin Irimia, iubirea îşi construieşte sieşi un univers dincolo de timp şi de concretul fără conţinut, iar îndrăgostiţii se izolează în acest spaţiu al pasiunii, al comuniunii absolute, totale, eterice: Prin haos de sfârşituri şi-nceputuri/ Când pe planetă vom mai fi doar noi/ Să ne unim mirările ş-apoi/ Să ne iubim pe-o sanie de fluturi (Imposibila taină). Iubirea este, așadar, imposibila taină pe care poetul nu o mai poate ascunde. El se dăruieşte complet şi se mărturiseşte total în faţa iubitei: Te scotocesc pe mine să mă caut/ Iau infinitul şi-l împart la doi (În ochii tăi mă văd pe mine). În cele mai multe dintre poemele sale, construite în catrene atent realizate, dar cu o viziune modernistă, cu imagini vizual-dinamice, poetul îşi exprimă crezul artistic al rezistenţei prin puterea lirismului său vibrant, expresiv. Cele câteva poezii scrise în distih (Doar versul, 6

Valentin Irimia Fără astăzi, Frigul tău, Cantilenă, Imperfect) şi alte câteva realizate cu vers alb şi liber nu fac decât să completeze viziunea poetică. În universul plăsmuit de Valentin Irimia, imperfectul nu mai denumeşte o acţiune abia încheiată în lumea reală, ci doar în sufletul poetului care îşi caută împlinirea în iubire şi o găseşte doar în sufletul său stăpânit de pasiune, de dorinţă, în imaginaţia sa încărcată de tandreţe: şi ne iubeam printre luciri de spadă/ La curtea unui rege de zăpadă/ iubita mea de tine mi-e răcoare (Frigul tău). Acest volum de versuri reprezintă o confesiune, o radiografie a sufletului încărcat de pasiune şi dornic de iubire, care îşi creează cu spirit ludic şi imaginaţie un univers propice pentru construcţiile sale lirice deosebite. Poetul sancţionează banalitatea şi pervertirea din lumea adevărată, fără ură şi fără părtinire, cum ar spune latinul Tacitus, dar cu reala convingere că doar iubirea este taina pe care este imposibil să o ascunzi şi căreia, mai devreme sau mai târziu, îi cedăm cu toţii, chiar dacă orice poet se asociază fără îndoială afirmaţiei pe care autorul o face: sunt mult mai trist când sunt fericit. Prof. Ana Cîmpeanu

Imposibila taină

Fără

Tic-tac-ul de clepsidră se-ngustează Când semeţesc într-un ego-u rotund Şi când cioplesc un idol din amiază Şi îi recit în graiuri de străfund. Îmi cresc zăpezi pe zboruri şi pe pulpe Mă vântură destinele de ieri, Între pupile mori de vânt să-mi surpe Când steaua mea miroase a tăceri. Descântece mă umplu ca pe-un fagur Învins de-un somn multiplu, circular, Cu risipire-n mlădieri de abur, Cu rar-ul ce devine şi mai rar. Pe alb de frunţi curg ape fără apă, În fiecare vis e-o profeţie Ce-n sensuri fără sens mă tot îngroapă Să nu-mi fac chip cioplit din poezie.

Valentin Irimia

Elegie antică

Zei gârbovi prin canale se strecoară, Mumii mă împresoară desfăşate, Şi fug si urc cu spatele pe-o scară Spre tâmplă ostenită de cetate. Pe zid se-ncheagă aburii de sânge, Muşc aerul şi aerul mă muşcă Gerul sărat în coaja lui se strânge Cum zebra stă-ntre dungi ca într-o cuşcă. Vestale mă-nvelesc cu somn de-amiază, Răgazul se-ntreţese cu sorocul, Uimirea ce-a rămas reinventează Focul cu jocul, jocul cu norocul. Mânii vin Babiloane să răstoarne, Risipitorii fii aduc răscoală, Atârnă-n mreje măştile de carne, Cuvintele rămân în pielea goală.

Imposibila taină

Reducere

O rece aşteptare-n carotidă Se scurge ca o lacrimă de vin, Timp e prea mult sau poate prea puţin Ca zbaterea secundei s-o dividă. Pândesc din pagini rădăcini carnale Şi-n vaierul materiei se-nfig, Cuvintele se răsucesc de frig Prin rătăcite puncte cardinale. Flămânde zări se pierd printre ovaţii, Oceane de ozon se strâng umplând Ventricule, nelocuite spaţii, Iar infinitul devenit mai blând Alunecă subtil din constelaţii Şi depărtările apun pe rând.

Valentin Irimia

Abjurație

Şi ard de-a valma ceruri de păcate, Deliruri de pupile zăbrelite, Prin născociri de vise nevisate, Prin anotimpuri tulburi şi uimite. Iluzia îşi rotunjeşte pârgul Neostenind vreodată, niciodată În zilele care încep cu-amurgul Să-mi tatueze inima ridată. Abia mai poate trupul să îngaime Redutele săpate-n malul rănii Şi patima ca un tălmaci de spaime Îşi unge neodihna cu mătănii. Când se-mplinesc barbare horoscoape Îmi înfloresc piroane-n glezna stângă, Târziul se repede să se-adape Din limfa mea ce-a amuţit nătângă.

Imposibila taină

Doar versul

Îngăduit, concretul e rumegat de vrajă La ceasul când se schimbă în iad a treia strajă. Răstoarnă filozofii ’naintele, apoi-ul Unde se luptă somnul cu pacea şi războiul. În gemete se sparge pădurea de licheni Şi se retrag aezii călări pe cai troieni. Lumina obosită se-ntoarce spre străfunduri, Se glazurează-n doliu silozuri mari de gânduri. Gladiatorii urii au lănci în loc de gene, Se-ascunde neascunsul în noduri gordiene. Întregul cu întregul e mai mărunt ca partea, Oracolul simţirii îşi prevesteşte moartea. Rămân mumificate credinţele spartane, Doar versul străluceşte în vârfuri de harpoane.

Valentin Irimia

În ochii tăi mă văd pe mine

Să mâzgălim tangouri pe zăpadă În tânguiri gângave de oboi, Copacii fără trunchi plutesc pe stradă Şi se-odihnesc pe omoplaţi la noi. Botezul stins în roua necăzută Ca un orfan ce-şi caută părinţi E-această resemnare oarbă, mută Când descâlcită uiţi să mă mai minţi. Însămânţate rugi în grai de flaut Tresaltă obeliscuri din noroi, Te scotocesc, pe mine să mă caut, Iau infinitul şi-l împart la doi. Cu lacătele spânzurând de pleoape Adulmec lacom irişii tăi caşti, Te-ndepărtez ca să te simt aproape Căci te cunosc de până să te naşti.

Imposibila taină

Ireal

E un pogrom fanatic de silabe Prin anotimp ascuns şi nevorbit, Cu lei de fum ce poartă slava-n labe Şi-alunecă-n spirală către mit. Aducerile-aminte se destramă, Cărările s-au limpezit de paşi; Înmugurind ca un surâs de mamă, Icoanele nasc îngeri pătimaşi. Şi mântuirea-i ca un zbor sub ape, Din stea în stea, apoi din val în val, Precum un vis ce tot revine-n pleoape, Precum o torţă stoarsă de real. Penumbre vii se odihnesc pe case, Grădini polare-mping peste zăplaz Petale din metale preţioase În dans de solzi ce scapără-n obraz. Sinistre epoci ţin pe piept martirii Şi pe cadrane se rotesc răscruci, La capătul de sud al nemuririi Se contrazic luceferii năuci. Iluzia în rame se răsfaţă, Oglinzi dezacordate se sfiesc Şi ca un zvon venind din altă viaţă Ne-nvăluie firescul nefiresc.

Valentin Irimia

Haotiada

Suplicii dulci, alinturi dureroase Enumeră răboj de-ntoarse zboruri, Doar şase sute și șaizeci şi şase Şi zbucium de-ngrozite adevăruri. Fug demoni graşi pe muchia răbdării Şi zilei sapă cearcăne cu dalta, Apoi dosesc neclocotirea zării Sub umbre puse una peste alta. Cu somnu-n tropăit de inchiziţii, Cu-altarul frunţii desfrunzit sub glugă Tot crezul ars de drastice solstiţii Stelare spuze îşi îndeasă-n rugă. E presimţirea proaspătă dojană Precum o veste tăvălită-n jaruri Prigoana ei ce se preface-n rană Se pierde-n infinite avataruri. Mai sunt nişte clepsidre goale-pline Ce-n pântece de cimitir îndrumă Şi plămădesc oblăduiri peline Din chiar otrava unui râs de brumă. Mari ruguri se înfoaie ca-n cimpoaie Desferecând descântece atee, Trufiile se-ntrec în vâlvătaie, În destruparea timpului-idee.

Imposibila taină

Izbăviri vătămate

În pântecul capcanelor de ger Distilă piramidele tenebre, Strădania mai rabdă un mister Să-nmoaie adevărurile-n febre. Revine-n irişi plânset deşucheat Şi răul se răscumpără de bine, Spăşirile ce nu s-au întâmplat Se rup între prefaceri şi destine. Printre geneze crude EA şi EL, Când se-ntreţese spusul cu nespusul, Se-ascund în paranteze de oţel Ca într-un smalţ ce le sugrumă râsul. Nedumeriri au amuţit în nări Şi taţi şi fii se-ntorc doar în icoane, Sub spaima de otravă-n călimări Se scurg lucirile de pe blazoane.

Valentin Irimia

Dimpotrivă

Paşi răstigniţi pe caldarâm de brumă, Paşi de martir, scrumiţi din doi în doi, Bând în avans din gloria postumă Îşi sfredelesc avântul spre-napoi. Simboluri se-ncruzesc pe-aceleaşi steme, Blândeţea păcii are colţi sticloşi, Tăcerile linşate de-anateme Au îngheţat în ochi de albatroşi. Din resemnate pâlpâiri de ore Culorile adverse se-mpreună Strivite-ntre Sodome şi Gomore Să proslăvească-amiezile cu lună. Prin aburi de-adevăr ce nu se spune Se furişează îngerii de urmă Când oastea minţii sieşi se opune Şi rând pe rând misterele se curmă.

Imposibila taină

Fără astăzi

Surâsu-ţi... fluturare de batistă Când nu există „astăzi”, nu există. Şi cerul ca o apă-ngândurată Curgea dinspre mereu spre niciodată. Iar noi ne roteam, ne roteam, ne roteam Până lumina se-nvârtoşa pe geam. Apoi ne-afundam în ani fără număr Cu răni de-mprumut înflorite pe umăr. Uneori te-ascundeai sub rug de poveşti Şi-un ecou te urma… unde sunt? unde eşti? Sclipeai doar în zori, în icoana din gând Cu suflet de cer şi cu trup de pământ.

Valentin Irimia

Strigăt tocit

Miracolul respiră din ce în ce mai rar, Cetatea mă priveşte cu ochii ei pătraţi Cum mă descalţ de strigăt şi-l lepăd pe cântar, În beregata morţii cu dinţii încleştaţi. Pe portativ se-nfruntă doi heruvimi obezi Cu aripi fracturate ce-atârnă-n balama, Din rana lor şi-a noastră, pudrată cu zăpezi Tot creşte şi descreşte un cer de muşama. Din dangăte cum fură îi văd pe clopotari, Timpanele planetei s-au astupat cu şpan, Secundele mărunte înghit secunde mari, Secundele mărunte mai mari decât un an. Bufonii trişti se-nchină la regii nenăscuţi, Un alt Iisus renaşte crucificat de fraţi Iar eu implor toţi sfinţii cei orbi, şi surzi, şi muţi În beregata morţii cu dinţii încleştaţi.

Imposibila taină

Frigul tău

Iubita mea de tine mi-e răcoare, Cu chipul tău mă legăn în ninsoare. Şi se-arcuiesc tenebre prin cetate Când ca un clopot sânul tău se zbate. Te-aş fi clădit din geruri şi din rugă Dar privegheam văzduhul să nu fugă. Când te-mbiam cu spaime şi cu vin Lumina tremura ca un suspin. Şi ne iubeam printre luciri de spadă La curtea unui rege de zăpadă. Tăceri ningeau în treacăt, neştiute Iar cerul se-apleca să te sărute. Cu umbra ta îmbrăţişată-n pleoape M-adăugam tristeţii îndeaproape.

Valentin Irimia

Cu alte curgeri

Privirea zilei desenează străzi, Nervuri rostogolite-n zimţii scării Şi zorii atârnând ca nişte prăzi Se scurg topiţi prin porii nepăsării. Şi-atunci, deodată toţi devin străini, Prunci nenăscuţi îşi exilează muma Şi sevele se-ntorc spre rădăcini, Prin setea lor se depravează bruma. Chiar limbile au dezertat din guri, Din alte zări, alt adevăr să sugă, Să-ngâne cu tactilele măsuri Toţi arborii îngenuncheaţi în rugă. Tenebrele se schimbă în statui Descumpănind şi lunile şi sorii, Iar vârcolaci de slove, nesătui Păşesc cu fiul omului spre glorii.

Imposibila taină

Prizonieri

Oglinzi mototolite de-ncruntări Se-ascund sub fâlfâire de tenebră Şi din străfund de stranie algebră Ni se-ntreţes belciugele în nări. Prin fraze scurmă viermii în armuri, Văzduhul latră singur, la-ntâmplare Şi-n aer de refluxuri selenare Suntem o broderie de fisuri. Ne-om dărui sentinţe uneori Cu întunericul depus pe oase Rostogolind ecouri prin ninsori. Iar pe când visu-i despicat de coase Ne zăbreleşte chipul în fiori Oglinzi mototolite şi noroase.

Valentin Irimia

Restitutio

De prin hrisoave înviau poeţi Cu visele sub coifuri de hârtie, Noi îi iubeam în gând şi eram beţi Şi îi năimeam cu noi în pribegie. De-atunci zvâcnim şi recităm cărări, Sub graba noastră zarea se-ncovoaie, Pe când dispreţul află-n neaflări Doar spaima ta că te preschimbi în ploaie. Ne prosternăm banalelor minuni Pe-o falcă hămesită de capcană Apoi ne frângem între răi şi buni Şi împărţim cu zel aceeaşi rană. Ne suntem unul fiul celuilalt Sub conştiinţa marilor risipe, Misionari pe-un astru de bazalt, Unde se-adună zeii ca să ţipe. Din măduvă de flamuri ne-mpletesc Arcuşuri-fierăstraie, lutierii, Noi le sculptăm surghiun în nefiresc, Spre graniţa flămândă a tăcerii. Răsplata cade-n noi ca un desfrâu Dar necruţaţi, între cuţit şi pâine, Stăm în neantul zilei până-n brâu Şi ieri ne pare azi, mai mult un mâine.

Imposibila taină

Nebunii inocenţi

Te-adevereşti din spasme de fantasmă, Din jocul de-a avântul şi tăgada, În ochi îţi fierb bulboane de agheasmă Dar te pluteşti, să nu trezeşti zăpada. Pe buze, coborând în rotocoale, Iluzia iluziei concrete Încremeneşte-n trupul clipei tale Şi flori, şi rugi, şi tâmple de planete. Durerea fi-va doar o desfătare Căci răsuciţi în râset de hiene Alunecăm pe rădăcini de sare Cu pintenii uimirii-nfipţi sub gene. Orbiţi de frigul plâns de-aceeaşi rană, De clapele tăcute ale scării, Vom fi nebunii fără de prihană Ce ard pe eşafodul aşteptării.

Valentin Irimia

Apnee

Din faguri de străvechi statornicii Zvâcnesc în nesfârşirile mărunte Vecia mea, vecia ta... vecii Plecate să cerşească amănunte. Ciudate nedivideri se divid, Pe orizont se cântăresc popasuri, Având curajul de a fi timid Obraz de cer se sfâşie de glasuri. Ca o predestinare de vieţaşi Se-amână necreatul cu creatul Şi prin rumori nesincere de paşi E noapte şi de-a lungul şi de-a latul. În respirări de gol ce ard în stol, Când ziua de ea însăşi se dezminte, Piraţi peste oceane de petrol, Nedesluşiţi, redevenim cuvinte.

Imposibila taină

Vară de noapte

Odată cu ardoarea se deschide Coperta verii roasă de sărut, Cu toate sevele uitate-n lut, Cu vals hohotitor de perseide. Şi când nebune nopţi se desfăşoară Printre miraje tăvălite-n drog, Curg marşuri aspre fără de zălog, Spre-o ţară cu destin de stea polară. Năluci de scrum se freacă de pupile, Scăpate dintr-o slavă de demult, Prin odisei de febră şi tumult, Călări pe mezozoice reptile. Pierdut în lăcomia de o clipă, Nesomnul lor arzând ca un fitil, Se-ndeamnă spre un cosmos mai fertil, O parte de triumf, o parte pripă.

Valentin Irimia

Piaza bună

Eşti prima-nchipuire şi ultima-ntrupare, Fierbinte dezertare din ere de poveşti, Descumpănit chiar timpul trudeşte să-nfioare Imperiul de amurguri în care te-nveleşti. Statuie fără soclu, urzire de mistere, Îngemănare crudă de miere şi venin, Îţi sorb flămând din palme nestinsă mângâiere, Ca la un fraged templu la trupul tău mă-nchin. Eşti îngerul feroce şi piaza cea mai blândă, Cu ochi robiţi de patimi, pioşi dar şi nefaşti, Când labirint de flăcări sub râsul tău m-afundă Din magica pierzare tot tu mă şi renaşti. Te răsuceşti prin simţuri dansând ca o bacantă Ca să uneşti c-o şoaptă sfârşitul de-nceput, Tu oază interzisă, zeiţa mea atlantă, Opreşte iarăşi timpul, genunchii sa-ţi sărut.

Imposibila taină

Cometa de la pagina joi

Se prefirau prin anii nedecişi, Din vagi plecări înveşmântate-n rouă, Păduri ce ne scrutau cu ochi închişi, De unde Dumnezeu se ruga nouă. În graba fără astăzi, fără ieri Şi-n veghea îmblânzitelor tenebre, Se contopeau damnaţi cu temniceri Iar ziua urca-n turnuri de vertebre. Din când în când sub cer întredeschis Serafi serbau măreaţa amăgire, Eclipsele roiau prin Paradis Şi gândul se-nspuma a izbăvire. Rămâneri... speriate c-au rămas Mocneau pe-o aşteptare neconcretă. De-atunci prin vadul spaimei de pripas În fiecare joi trece-o cometă.

Valentin Irimia

Cantilenă

Se-aprind refrene de petrol Sculptate-n iambi şi cheia sol. Iar veşti se-ntorc de nicăieri Prin verzi făgaşe de-nvieri. Şi ne-nsoţesc în plin mister Serafi cu trâmbiţe de ger. Dresând mareele de vin În gând c-un astăzi mai puţin. Cu mâinele ţâşnind din ieri, Cu iernile-ncolţind din veri. Căci ne-nfloresc zăpezi în grai De când ne tot surpăm din rai. Doar rugi ne-mbată uneori Când îndesăm în trup culori. Corai, viride, acaju Strivite între da şi nu.

Imposibila taină

Imperfect

Ca într-un adevăr cu seve rare Ne balansa aceeaşi disperare. Pe-un vălmăşag ameţitor de schele Ni se urcau mirările pe piele. Ne strecuram ciudate jurăminte Prin steaguri ciuruite de cuvinte. Şi se umflau secundele cât anii Când ne-ascundeam în crug de spovedanii. În gene îmi ţeseai ca o dojană O lume mai pierită, mai morgană. Căci sufletele noastre selenare Se prelingeau cleios pe trotuare. În panica speranţei topeam vina Iar tu te prefăceai c-asculţi lumina.

Valentin Irimia

Apter

În palme cu dogoarea primei trepte, Să nu rănească-n paşi suişul crud, El cară-n tâmple doar un vuiet ud Şi-o frondă, că se-aşteaptă să n-aştepte. Muţenia-i numeşte nenumitul, Nesomnul şi-l îmbracă în oglinzi Şi-n larmă de luceferi suferinzi Se-ndeamnă unde va sfârşi sfârşitul. Păşeşte-n mâini pe scara înnodată, Văzduh îi fierbe-n ochii nesătui Şi când din soare vrând să smulgă-o pată, Materia ce bântuie haihui Îşi răsuceşte zarea înc-odată Pe umerii chirciţi ai umbrei lui.

Imposibila taină

Tăcerea noastră

Prin adoraţii lungi ne pierdem chipul, Prin abandonuri sacre de mirări, Când în clepsidre urcă blând nisipul Ca înţelepte, fragede ninsori. Această fluturare de-nceputuri, Răpusă, ne strecoară pe sub rai, Din potoliri de arşiţe şi luturi Vorbim numai cu cerul, fără grai. Ne-ngăduie-n culoarea lui ascunsul Şi-n vremea noastră de pustiu rodit Se întretaie plânsul cu neplânsul Căci tu vei mirosi a fruct oprit. Şi vine adevărul să ne ierte, În ocrotiri drapate-n catifea Ce-n fastul lor adaugă incerte Tăcerea ta peste tăcerea mea.

Valentin Irimia

Un fel de toamnă

Amurg de coaceri, zvâcnet monoton Pe veştejit descântec de driade, Să-alunece în sânge, fără zvon, Dor de cocori plecaţi în cruciade. A amuţit seninul ars de trac, Rememorând în asprele îndemnuri: Un sâmbure, o floare, un copac, Cu zimţi de brumă risipiţi în somnuri. Prin aer răscolind esenţe tari Cad zburători pierduţi de zburătoare, Hipnoze aburind în ochelari. Iar norii despletiţi a desfătare Merg prin eter ca nişte emisari, Sărind din Carul Mic în Carul Mare.

Imposibila taină

Nimb sonor

Chemări croite-n rugul cărnii tale Spre un liman ascuns în veşnicii, Pulsăm destinu-n inimi de cristale, O respirare morţi şi una vii. Şi ceasul care ticăie în rime, Zăgăzuind trecutul netrecut Şi noi retraşi din cosmosuri infime, Ca un răsad de literă şi lut. Cu scăpărări ce-mpodobesc nadirii Cum izbucnesc secundele din an, Ajunşi la graniţa nemărginirii Alunecăm pe clape de pian. Şi când s-o zbate ora noastră-nchisă În orizont de strigăt, nimb sonor, Din adumbrirea ta de Monalisă, Fii veghea mea şi somnul tuturor!

Valentin Irimia

Ca pe o veste bună

O sârguinţă aspră ne pătrunde, Dinspre nemângâiere spre păcat, Şi nici nu ştiu, iubito, ce-am uitat De strig doar... până când şi până unde? Sorbind mister din ridurile zilei Ţi-am fost şi ger şi jarişte ţi-am fost, Măreţ desfrâu şi sfântă zi de post, Când îţi sclipeai răsunetul pupilei. Strângeam în dinţi nemărginirii frâul, Printre comete reci cu mii de cozi, Ce măturau prihană de irozi Şi ne jucam de-a ramul şi de-a râul. Iar cerul de se-ncruntă a furtună, Vibrând rotundul zborului din noi, Printre-nţelesuri mestecate-n ploi, Primeşte-mă ca pe o veste bună.

Imposibila taină

Răsuflul rugilor

Cer din străfunduri, asuprind hotare Ascunde „nefiindul”, dureros, Lovind cu semne-n porţile de jos. Aici uitarea este neuitare. Pe malul stâng al verii stă-mbierea, Chiar unde-şi da răsfăţurile, noaptea, Dar idoli renăscuţi de ziua şaptea Se strâng în oşti şi luptă cu tăcerea. Scurtate în parabola trufiei, Trăiri de neînvinse mângâieri Cad în răsuflul rugilor de ieri, Balanţă între somn şi osul gliei. Cu răni muşcând din trup ca dintr-o pâine Îşi înveleşte slava, Savaot Şi vămi din nimbul arderii de tot Cad în răsuflul rugilor de mâine.

Valentin Irimia

Clipă furată Parcurgi un anotimp fără durată Purtând în trup amare frumuseţi Şi-n ochi cu înserări şi dimineţi Te scurgi dinspre oricând spre niciodată. Iar eu străpuns de pătimiri barbare, Muşcând din truda umerilor tăi Îţi strig şi mă acopăr de văpăi: Învaţă-mă triumf de renunţare! Confuz ca într-o comedie tristă Te tot iubesc până devii pârjol Sau până când stăpână-n propriul rol Te scazi dintr-un ceva ce nu există. Cu adevăruri înmuiate-n bezne, De când hazard ciudat ne-a tras la sorţi, Dormim pe ziduri, ne-nvelim cu porţi Şi depărtările ne-aleargă-n glezne. În raiuri de eroare şi de vină, De-am fost nefericiţii fericiţi, Aşteaptă până uiţi să mă reciţi Şi-ngroapă-te cu mine în lumină! De sub deochi de oarbă prevestire Vom zăbovi prin zodii de-mprumut, Miraţi că niciodată n-am ştiut, De ce iubirea s-a numit iubire. Plângând tăcerile ucise-n strune, Când ne-om iubi fantastic şi fatal, Vei fi mirajul ultimului bal 38

Imposibila taină Iar eu poetul verbelor nebune. Atât îţi mai rostesc preaadorato, Pe când în somnul tău alunec blând, Să te răscumpăr morţii mai curând, Dă veşniciei clipa ce-am furat-o!

Valentin Irimia

Elegie nedesluşită În apostrof de silnică povaţă Atent îmi număr rănile dintâi, Icoane pâlpâind la căpătâi Când m-am trezit cu mine faţă-n faţă. Ademenit de epoci curioase, Nedesluşind nadirul de zenit, De sub mocniri de dor neizbăvit Aud fecund cum urcă sarea-n oase. Şi-atunci zidit în hang de promoroacă, Cu saţul limpezit de întâmplări, Atât îmi e de taină, uneori Că poruncesc tăcerilor să tacă. Rodind veniri care-au uitat sa vină Când dorm acelaşi somn cu Dumnezeu, Răscruci de ger se-nnoadă-n pieptul meu, Răzoare între strigăt şi lumină. Şi ca-ntr-o desfătare prea târzie Beau dans de păsări adormite-n zbor Şi umbră beau, de fiu rătăcitor Până devin contur de elegie. Doar versul mă mai vindecă de moarte Cu hramuri aburind lecuitor, Că stă pământul pe respirul lor Zvonindu-l din departe, mai departe. Beţii de repetabile destine Mă pierd mai des, mă regăsesc mai rar Şi de pe buza marelui zadar Ca o sămânţă mă azvârl în mine. 40

Imposibila taină

Prea multe anotimpuri puţine

neîncăpător aerul îşi desăvârşeşte vremelniciile păsări desenate pe epiderma frigului vor ciuguli iarăşi din armonia sângelui meu voi trece dincolo de vămile uitării ca un suflet rătăcit de trup şi parcă sunt prea multe anotimpuri parcă prea puţine de peste oceane de nesomn culori istovite se tot rup de lumile nevăzute tăcerea răsună îmi arată nedesluşirea privită dinăuntrul silabei gând peste gând încalec copacii urcă-n oameni zidurile trec prin noi eu sunt opusul naşterii mele

Valentin Irimia

Imposibila taină celei căreia mi-a arătat ca poate exista nemărginirea

Răsfrânta mea plăpândă irosire Ca un soroc de astru căzător, Ne-nchipuit, de dorul tău mi-e dor, În clipa fără preget, fără ştire. Prin haos de sfârşituri şi-nceputuri Te dezrobesc din somnurile reci Şi ca din taina mea să nu mai pleci Eu îţi topesc genunchii cu săruturi. Te reculeg din carambol de glasuri Să-mi fii blestem în zilele de luni, Pe sâni să odihneşti doi sori nebuni Şi să dresăm iluzii prin Parnasuri. Urcând în ale dragostei abscise Pe-un adevăr ce încă nu s-a şters, Cu preaputernicia unui vers Noi frământăm limanuri indecise. Nici nu te-ntreb, acum când zburdă mirii, De ce-n concretul fără conţinut M-ai frânt, şi m-ai tăcut, şi m-ai durut Şi mi-ai numit pedeapsa fericirii. Dar cuibăriţi în tâlcuri ca-ntr-o hrubă Când îndoiala-n sânge mi-o respiri, Din geometria rondelor iubiri Voi fi un cub iar tu vei fi o cubă. Şi-atunci în spuza verbelor fatale, Despleticit din rosturi fără rost, 42

Imposibila taină Ca un profan şi sacru adăpost Mă-adună zodiacul cărnii tale. Prin haos de sfârşituri şi-nceputuri Când pe planetă vom mai fi doar noi, Să ne unim mirările şi-apoi Să ne iubim pe-o sanie de fluturi.

Valentin Irimia

Ticsit

începe şi începe că am obosit să tot dorm donator de tristeţe eu sunt mereu celălalt ascult întunericul ăsta verde îmi privesc mâna pe dinăuntru regândită şi chiar m-am îndrăgostit de un perete al odăii când izgonite târâşuri se repetă în repausul capcanelor vremuielile căzute din cuib ucid sâmburele tainei prin apa prea joasă a cerului meu alunecă rogvaivuri desperecheate prin apa prea joasă a cerului meu ard cadenţat zăpezile închipuirii

Imposibila taină

Lacrima din surâs

îngăduie să-ţi cumpăr alt cer să-ţi cos pe el proiecţia rechemărilor mele echinocţii nedumerite se vor ciocni de dublul aşteptării noastre prefăcându-se în halouri desfăşate vino şi îmbolnăveşte fântânile de recunoştinţă vino cu toate nesfârşirile şi mai pune o silabă pe ochiul dimineţii tăcută risipire ivită ca o rană glisându-şi cazna prin labirint de ape în tâmpla ta neadormire cuib nevindecat de aprinderi câţi paşi nepăşiţi dar cât preacuvânt şi tu deloc tocmindu-mă poate lacrima din surâs păstrează dăruind-o

Valentin Irimia

Laudele aşteptării

boare nepământeană îşi pâlpâie veghea prin capitala propriilor tresăriri zăbovitoare înţelepciunea din lucruri îşi retrage născocirile ca un triumf ciudat icoane pe aripa câmpiei fântânile se mută spre amiază aerul speriat gândul sufletului ofrande nedefinitului ce alb se-ngână neuitarea în laudele aşteptării luminând a rugă crezurile demultului murmură legănat subţire vis de sfincşi murmură

Imposibila taină

Începând cu noi

revoltătoare tu păşeşti pe tălpile mele tu cea binecuvântată de erori târziul născut prea devreme se-mbată cu sângele nostru cămăşile ne ard surprinse învinuindu-ne de aprig neverosimil e-atât de dimineaţă-n chemări şi iată cum trec dansurile pădurii pe lângă ereziile noastre începând cu noi hai să numărăm îngeri de zăpadă sorbind toată nedumerirea din eclipsele prelungite peste ţărmurile crude ale iernii să ne uite clipa ascunde în bulboană de vers înfiorările noastre îmbrăţişate din lumea ta uitată salvează-mă de mine

Valentin Irimia

Zigzagul inspiraţiei

negoţ de mândrii ca o dimensiune a iluziei prăbuşită peste nemăreţia măreţiei unde se termină pravila răbdării lacrima deghizată în surâs se rătăceşte de-a-ndoaselea străbătând latul unui drum în putrefacţie se trăieşte mai real pe scenă profundul renunţării se întregeşte rotund ca un cub până când nici moartea nu mai face istorie şi iată versul se sinucide cu fiecare nesomn zigzagul inspiraţiei are fermitatea unui pianist ciung amintirile pământului altfel îşi reîncălzesc neculorile precum deosebirea dintre coincidenţă şi soartă

Imposibila taină

De tine

tu mult tumult de tine mi-e verde şi mi-e aur necontenit cuvintele tale îmi curg prin ridurile credinţei apoi adorm mumificate dincolo de subpământurile orei genele tale deşiră mângâieri în nefocul timpanelor îţi bat toate inimile copacilor de când ai aplecat tăcerile spre efemer tresărirea îşi varsă nesomnul în tropicele trupurilor noastre răsturnător hazard e doar statuia umbrei ultimului tău nume

Valentin Irimia

Amurg

întunericul evada din oase răsturna îmbrăţişarea sferică a zilei ca într-o leneşă moarte cu tot cu rădăcinile ei albastre o răsturna nerostirile ceruiau dunga subţire de mirare meteoriţi mi se ondulau în rotule şi pleoapa serii parcă muşca din graţia lucrurilor rogvaivul prădat dinastii de cremeni pe partiturile trecerii o vârstă întâmplată în altă îndurare doar târâşul nefaptelor păştea frigul din oglinzi distanţa dintre lăuntrurile mele suprapuse o păştea literă cu literă

Imposibila taină

Cu patimă de iad

la suprafaţa zilei alergai cu tăgada copilăriei pe umeri palmele tale respirau punctele cardinale ale memoriei veneai cu clopote în priviri sânii tăi spiriduşi păşeau prin maree de zăpadă iluminându-le albă plenitudine grabă versificată de amnarul obrajilor aerul lua forma îndemnurilor tale cu patimă de iad cotropitoare râsul ţi se despăturea peste răni precum o hartă a vinovăţiei

Valentin Irimia

Echilibristică pe o mână care cerşeşte

aer ostenind pe pleoape fără putinţa vrerii îmi descoperă asimetria gândurilor oasele se transformă într-o cumpănire de drumuri şi cred că iubesc trecutul acestor tălpi care plâng cu paşi mereu mereu mai întâmplate dimineţi dosite sub haina nimicului pe pârtii de sare curg visele mele înspăimântate de visele altora către duhul adevărului răsunetul cugetului înfăşurat în înălţimi mi-ajunge sângele din urmă să-mi fie înlătur să-mi onduleze mierea domoală a cuvântului care mă cuvântă navighez pe portativele răsfrângerii până devin eu însumi răsfrângere până devin secunda ce a învăţat să locuiască în răscoala sensurilor

Imposibila taină

Numele tău celei ce nu are nevoie de nume

desprins din curbura amiezii în auz creşte numele tău halucinant ca ecoul unei oglinzi rotită peste o răscruce silabele lui se răzgândesc devin culori care râd răsfoite doar de îndrăzneala zveltă a uimirii partea ce n-o mai cunoşti nici măcar tu poartă închinăciune direct pe dârele basmului pe respirările întârziate ale anotimpului desprinse din curbura amiezii înduplecări aproape tresărite îţi adaugă o altă naştere ofrandă copiată din truda primului tău botez

Valentin Irimia

Prânzul cel de taină

A FOST ODATĂ CA ÎNTOTDEAUNA versul erupea din icoane îşi încrucişa curgerile prin forfota proaspătă taina se numea foame şi asuprea durata smereniei chiar dacă apostolii nu-şi mai odihneau bărbile pe infinitul dintre aducerile aminte ospăţul lor ce aburea de dangăte în adâncul zilei creştea alt adânc unde spăşirea îşi rememora toate vârstele pândele amiezii se dezbrăcau şi ele de frig şi se adăugau unei rugăciuni în formă de rană pleoapele gurii ei pâlpâiau A FOST MEREU CA NICIODATĂ

Imposibila taină

Despre neîntoarceri colocatarei

eu te ajut să uiţi tu uiţi să mă ajuţi urcăm dimineţile schimbării dar paşii îşi opresc mereu câte ceva din noi îţi privesc timpul la fel cum mi-aş privi proprii ochi şi în tribunalul inimii zerourile ce se ciocnesc vor mărturisi despre neîntoarceri zăgăzuite în graniţele sângelui înfăşuraţi în născocirile momentului vom redeveni sâmburi dezveşnicind voluptăţile de altădată când te-mbrăcam în săruturi şi peste meleaguri arse de aşteptare un ecou obsedant îţi va readuce cadenţa silabelor aceleiaşi mirări tu nu tu numai

Valentin Irimia

Har bizar

Hipnoze scrise-n mistuiri de spuze În sângele mirării mi se-nfig Să-nvăţ să mă supun, să cad, să strig, Sub biciuirea sadicelor muze. Prin pielea mea ce nu mai ţine minte Dezgheţ pierdut coridele de sfincşi Şi pe altare de cărbuni aprinşi Pun iadul meu cel fraged şi cuminte. Căci naufragiat în amintire Pe fluvii vechi furate de la zei Prelung sfinţesc păcatul fără chei Iar când bizarul urlă să respire Doar zarea-nchisă între paşii mei Voi arde-n mirul sfinţilor atei.

Imposibila taină

Poem pentru cel mai scurt niciodată

avântul meu era ca de obicei pe celălalt mal cotrobăind anotimpul când îţi voi putea striga pe nume fiecare atingere în somnul îngăduinţei se făcea alb frica obosise iar eu îţi închinam dezvăţ după dezvăţ toate versurile ce semănau cu tine ca un musafir poftit dimineaţa se lăsa aşteptată până devenea mister şi noi încă tipăream vise încă desferecam amneziile planetei şoaptele noastre topeau îndoiala daurită plămadă pentru zilele de ieri ce vor urma puţin din puţinul izbânzii mult din multul sperării se recompuneau între convingere şi iluzie ca un mereu tot mai apropiat ce ne culegea de pe tălpi osânda căutării

Valentin Irimia

Afară era marţi

în oraşul cu tâmple de chiciură orologiile dezacordate murind de foame de-a lungul latului blocuri ca nişte lăzi de zestre în care cresc întâmplări fără sfârşit dar mai ales fără început amintiri cu gust de moarte încleştate în ziduri dimineaţa subţire ca un ţipăt de resemnare oasele ursitoarelor pârguindu-se în ferestre străzile cu nume de tăgadă brăzdate arar de culorile vitezei caldarâmuri tipărite cu frig mărşăluind pe de rost către acelaşi undeva unde se sparg ritmurile trezirii afară era un marţi pe jumătate închipuire pe jumătate nicăieri

Imposibila taină

Un pahar de nesomn

se-ncorda nevăzutul spre care curgeau venele noastre cu tot cu deşirarea de trupuri eu credeam că-mi vorbeşti despre spaime dar tu faci schimb de muţenii cu o altă realitate ce nu ne mai încape în răni ascuns sub osteneala fără titlu stă irisul tău întors spre lună tu ultima silabă vie dintr-un preafrumos blestem tu preumblare de reînceputuri suntem găzduirile pregetului cel fără văpăi avem doar mâinile pline de vină dar în ceasul de alint se face frig iar noi fugim beţi de la un ospăţ ce încă n-a început

Valentin Irimia

Jumătatea plină... e pe jumătate goală

mă numesc EU şi întotdeauna sunt mult mai fericit când sunt trist când nu mai ştiu cui aparţine trupul meu cu zborul lui cel clădit din răscruci înghesuit în această pendulă deznod al şaptelea opt respir taina lui literă cu literă până când pe pielea mea cea sinceră înfloresc răzoare de temeiuri descifrate pe mai târziu cândva iubirea mă iubea mă iubea chiar şi ura încât am uitat din care capăt al drumului ar trebui să pornesc şi am uitat prin ce coincidenţă m-am născut odată cu mine izbânda înfrângerii mi-ar fi înapoi şi mi-ar fi înainte de i-aş putea opri măcar oprirea nu mă mai las visat decât de cei nenăscuţi şi totuşi cât de greu e să reuşesc în eşec căci întotdeauna sunt mult mai trist când sunt fericit

Imposibila taină

Prelungire pentru Ela

e ziua ta forfotită în ziua mea abis al înălţimii rostuită prelungire jucându-se jucându-ne lăsându-şi redeşteptările să alunece spre izbândă dogoarea numelui tău îşi încolăceşte labirinturile pe mângâierea mea tresăritoare egal ocolului departele deşertat în aproape pe albul tău ondulează cele mai întârziate bătăi de inimă oglindă caldă oglindă rece pupila ta aromind a chemare în urma noastră zidurile îmbrăţişându-se şi tu ascunzând între sâni o duminică până îţi voi dărui un nou nicăieri ne vindem lacrimile agheasmă să ne putem iubi pe silabe proaspăt cosite

Valentin Irimia

Stăpân al majusculelor

cât avânt să-ţi iei pentru a te opri ore limpezi spală această mirare ca pe o fâlfâire ca pe un har ticluit încât chiar am uitat pe cine aştept dimineţile nu ne mai ard auzul aripa secetei regândeşte miimea de nesomn unde timpul abia se prelinge între tâmplele răsfrânte ale unei taine aproape uitate eu ca un stăpân al majusculelor te voi îndupleca să ne jucăm de-a foamea şi de-a mistuirea

Imposibila taină

Tatăl rănitelor

povestea nu mergea mai departe de nedumerire rănile se aliniau pe un câmp pe care l-a părăsit orizontul prin mine treceau galopuri întortocheate ţineam în braţe cutremurate candori pasiune şi compasiune pleoape trântite cadenţat peste diagonalele plânsului orbit de strigătele dese ale unor morgane amăgite lăsam cuvintele lor să facă umbră celui mai înăuntru înăuntru al meu Dumnezeul nu le murise încă ofranda sângelui îmi conjuga definitivului vindecarea din ceea ce nu este

Valentin Irimia

Dimineţile nu ne mai ajung

Ană zidită în subsuorile toamnei iubirea ta mai există dar tu nu ca o fantomă aburul surâsului tău se predă împărăţiilor moi ale tainei de pe vremea când tu inventai ploaia urcăm la lună pe ridurile unui strigăt comun apoi aşteptăm să vină zările în vizită dimineţile nu ne mai ajung privirea mea îţi intră direct sub piele şi nu mai ştiu ce-ai putut inversa de mi-au rămas îmbrăţişările lipite de trup noapte din lumina mea senin din întunericul tău îţi mai aud doar setea pe care se odihnesc erezii triumfale şi pe care gerul îşi dansează dogoarea iar când aşteptarea n-o să mai încapă de atâta iad cu spăşiri ademenindu-te o să te rog să-mi faci loc la tine pe cruce

Imposibila taină

Rimele de vară

jumătate din mine stă ascunsă în cealaltă jumătate de când palma mea a orbit stau de vorbă pe rând cu fiecare deget cu fiecare amintire a lor descusută din luturi rimele de vară s-au oprit într-o luciditate fatală mă opresc şi eu să-mi botez întrupările din ce scriu mai mult coala se albeşte mai mult scările ce urcă pe mine se mumifică odată cu patima mea strig nădăjduirea dar îmi răspund marginile ei îmi port cu fală glonţul căinţei în inimă recompun odiseea în care doar eu şi Dumnezeu vom supravieţui

Valentin Irimia

Cu inerţia propriilor pânde

există asemenea dimineţi în care e mai uşor să fii rană graniţă risipită gând bătrân într-un cer bătrân mai mult decât prisosul zilei zadarul rămâne fără margini ispăşeşte dogoarea nedefinirilor noastre suntem găzduiri ale simţurilor în dezceţoşarea lor ne lăsăm îmblânzită tihna până când prigoana aşteptării ni se pare anormal de normală şi-atunci ne vom ciocni pe rând cu inerţia propriilor pânde anotimpul din care am fost izgoniţi ne va înapoia doar foamea ispitirilor sale

Imposibila taină

Din prea multă ardoare

şi lutul se îngraşă cu nedestăinuirile noastre epitete apun între pârguri refluxurile cărnii ni se amestecă în sângerările trecerii înfăşuraţi în ecoul secundei ce ne-a unit ardorile peste muriri şi temeiuri străbatem unda unei jertfite izbânzi restul e dans de răstimpuri hai să uităm împreună ocolul unui degeaba prea lung să nu ne mai vindecăm de depărtare de ziua surâsului tău să emigrăm în porecle de astre

Valentin Irimia

Apusurile opusurile

această dimineaţă îşi are apusurile ei lovind cu aburii sângelui în hazardul nimicului seamănă din ce în ce mai mult cu fericirea de a fi pierdut totul numind un astâmpăr ciudat adevăratele ei vârste picotesc pe blazoane de chiciură desprinderea de sinele blazării se confundă cu propria desăvârşire silabele de la temelia răbdării rădăcini înnodate-n mister îndemnuri secate ce abia îşi mai amintesc mersul de duminică scăldată-n tresăriri nimbată cu cearcăne această dimineaţă

Imposibila taină

Presimţiri

în apostrof de văpăi visând până la epuizare căutarea îşi scufunda răsunetul în miezurile verii poate e un vers născut în păcat popasul acesta învolburat de păreri fior dureros pentru mai devreme din sărutul cu metaforele ispitei val năvală se deschideau oglinzile dimineţii curcubeu năpustit înaintea ploilor balansa presimţiri de noi tâlcuri şesurile îşi roteau eternitatea printre morgane desfeciorate de gemetele tainei şi mirarea verdelui călător murea atât de frumos atât de frumos

Valentin Irimia

Umbre

deasupra zilei zăgazuri de umbre ne rechemau în istovuri din somnul nostru târziul curgea pe fereastră arpegii mocnite îmbrăţişau nepăsarea zvâcneau mlădiere şi şovăială în acelaşi descântec de înţelepciunea tăcerii ne mai despărţea doar o învolburare de versuri dar ţie începuse să-ţi fie teamă de nişte culori necunoscute voiai să ne întoarcem la o nuntă de sfincşi însă arterele ni se întreţeseau în năvoade pâcloase fără înţeles umpleai umbra mea cu nişte resturi de lumi numele ne părăsise pe amândoi şi acum se zbăteau întemniţate într-un strigăt de pasăre încet încet încet luna ne clădea în beţia uitării

Imposibila taină

Viitor amintire

dimineaţa văpaie se descompune într-o ceaţă de sunete descrescătoare în noi ca o poartă ce trece printr-o altă poartă ne închinăm la o icoană ce n-a fost pictată încă din când în când ne lăsăm culeşi de vremelniciile înţelegerii apoi le culegem noi pe ele nu mai e timp de ispăşiri nebuni de liberi vom scruta mileniile de sârguri nemaipoposind nici măcar la miazănoaptea întâmplării acolo unde începe nicăieriul în urmă oglinzi împuşcate de foamea pupilelor noastre se vor retrage în cimitirul oglinzilor viitorul e deja amintire

Rimele de vară jumătate din mine stă ascunsă în cealaltă jumătate de când palma mea a orbit stau de vorbă pe rând cu fiecare deget cu fiecare amintire a lor descusută din luturi rimele de vară s-au oprit într-o luciditate fatală mă opresc şi eu să-mi botez întrupările din ce scriu mai mult coala se albeşte mai mult scările ce urcă pe mine se mumifică odată cu patima mea strig nădăjduirea dar îmi răspund marginile ei îmi port cu fală glonţul căinţei în inimă recompun odiseea în care doar eu şi Dumnezeu vom supravieţui Valentin Irimia