La Ghizunie

ÎNSEMNE CULTURALE – 2014

Colectivul de redacție: Corectură: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Copertă: Mihai Cătrună Colaboratori: Sofia Sincă Corina Militaru Grădinariu Gabriela Augusta Cristina Călin Mihaela Roxana Boboc Iris Marinov Ana Cîmpeanu

Copyright – 2014 – Ion Lazăr da Coza

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2013 http://insemneculturale.ning.com/

Ion Lazﾄビ da Coza

La Ghizunie

Ion Lazăr da Coza

La Ghizunie – paradisul de dincoace de timp

Scriitorul Ion Lazăr da Coza s-a făcut remarcat pe scena literară atât ca poet, cât și ca prozator.

A debutat cu volumul de versuri Labirintul de zăpadă, dezvăluindu-ne o poezie răscolitoare, impresionantă, o poezie în care viața înseamnă, în egală măsură, sacrificiu, luptă și agonie, dar și acceptare, speranță, zbor.

Publică apoi volumele de proză scurtă Crucea umbrelor și Apusul îngerilor, pentru care sursele de inspirație le-au constituit plaiurile vrâncene, respectiv viața țăranilor munteni, cu bune și rele.

Citind povestirile lui Ion Lazăr da Coza, nu ai cum să nu remarci curgerea naturală, fără obstacole, a firului narativ, un excelent simț al cuvântului viu, precum și o mare deschidere spre lirism. Spontaneitate, simplitate, originalitate și expresivitate sunt doar câteva dintre atributele care-i definesc opera. Întorcându-se la poezie, în volumul de față, La Ghizunie, poetul Ion Lazăr da Coza nu s-a putut despărți (ori poate că nu a dorit să se despartă) total de prozatorul Ion Lazăr da Coza, continuând să „fotografieze”, printre corzile lirei, realitatea satului vrâncean, surprinzândo, măiestrit, în ipostaze cât mai inedite și din unghiuri insolite, prelungind astfel vraja din cele două volume de povestiri. Textele, în număr de patruzeci, sunt situate la granița dintre poezie și proză și reprezintă o experiență surprinzătoare și reușită, chiar dacă poezia se distanțează considerabil de abordarea anterioară, predominant confesivă, recurgând acum la epic și descriptiv, și, uneori, la dramatic.

Poetul pare a se dispensa de orice convenție prozodică, metafora și simbolul fiind ca și absente, dar excelează prin comparații și epitete inspirate, liricul cedând cu ușurință locul narațiunii și teatralului.

5

IonLa Lazăr Ghizunie da Coza Pe măsură ce te adâncești în lectură, nu ai cum să nu observi o anumită influență soresciană, „vină” mărturisită de autor chiar din poezia-pilot a cărții, în care își recunoaște statutul de „epigon” al marelui Marin Sorescu, cel din ciclul La Lilieci: Privind spre Bulzești / Le-ntorc gându’:/ O să scriu și eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu. (Prologească). Și totuși, La Ghizunie se vrea (și chiar este) altceva. Ceea ce-i conferă particularitate, făcând diferența față de scrierile din La Lilieci, avem să aflăm tot din mărturisirile autorului: „Sorescu cultivă antiprozodia, ca stare poetică prin revers, discursul intenţionat prozaic și oralitatea țărănească… dar el a scris în altă epocă, personajele lui au trăit în altă epocă. Eu aduc în poezia mea textualismul. Specificitatea mea, îmi place să cred, constă și în acest „concubinaj” pe care-l accentuez cât pot de mult (pentru unii, exasperat de mult) dintre arhaic și contemporan, dintre arhaisme și neologisme. Asta e lumea rurală de azi! Pentru mine, țăranul nu-i o piesă din vitrina nu-știu-cărui muzeu, trăiește, evoluează, arde etape… noul copleșindu-l. Apoi Sorescu e oltean, eu sunt moldovean – regiuni și regionalisme diferite, obiceiuri și eresuri diferite, abordări diferite. Mă axez foarte mult pe etnografie…” Într-adevăr, luate separat, fiecare dintre texte poate fi văzut și ca un fragment dintr-un studiu etnografic în care apar referiri la arhitectură, port popular, ocupații, elemente de socializare și relaționare străvechi (cum ar fi claca ori șezătoarea), ca valori ale spiritualității poporului român, dar și informaţii din actualitatea imediată (discoteca, televiziunea și internetul). Astfel orice fapt de viață a devenit un spectacol, ori pur și simplu un înscris cu valoare documentară a unor întâmplări absolut autentice, poeticul fiind oarecum sacrificat în favoarea trăirii directe sau a înregistrării neutre a întâmplărilor petrecute în comunitate. Cu un ascuțit simț al observației, poetulpovestitor sancționează cu ironie, sarcasm și umor, tarele semenilor printr-un limbaj sugestiv, de multe ori inventând cuvinte sau expresii adecvate scenei descrise, psihologiei ori condiției sociale a personajelor (se aghesmuiește, handralici, gubeajă, țârcăli, hotorâsî, bizdighea, 6

La Ghizunie bejleagă, zărzări, matroașca, bârnăcreață, babâlca, suge-malț, hăitan, bahotârcă, bosoli, bondări, feis buc, masculinei, andronelul-alfa, laicuri, maglevuri, smurdul, zborși, nevedind, gugăl, tuităr, menelaul, blidărind, odgoneni, ghizdări, sărsăiește, zăgănos, țurcăli etc.), folosește, dar nu în exces, regionalisme (zobolină, coțopăni, zăticni, produșcă, zgâncă, râmaci, cabalaie, vânturușcă, șugui, perș, bosomioage, țârcăială, tetea, hoarnă, rugumuș, ghirtoc, giumeri, stuchi, ghersui ș.a.), cât despre neologisme, las plăcerea cititorului ca să le descopere singur, dar punctez aici că, adeseori și-n mod expresiv, autorul întârzie intenționat descrierea unor fapte, fiind pur și simplu atras de spectacolul verbal: însă asta mi-a intrat/ la suflet/ mai mult/ ca celelalte/ patru/ ghimpe și aloe/ nu altceva/ suspină precum Vezuviu-n asfințit colega/ (hopa/ ăsta a avut cinci nu doar trei neveste/ cum pazăleam eu/ – pazăleam vine de la puzzle –/ și devin pe dată invidios/ că persoana mea n-avuseră măcar atâtea/ femei darămite soții/ [mă laud cu contraperformanța sexuală/ ca bravul Cărtărescu poate-poate/ mă susține/ și pe mine cineva/ la Nobel/ na])/ și ochii/ i s-au umezit pe dată (Empatia).

Ion Lazăr da Coza creionează, printr-un melanj epico-liric seducător, aspecte umane din spațiul rural românesc, eroii săi, asupra cărora se apleacă cu o ironie duioasă, nefiind mai prejos de personajele din snoavele populare. Poetul-narator înveșnicește o multitudine de voci și roluri prin care se exprimă colectivitatea sătească, pornind de la actori, situații și scene de viață reale.

Credințele și datinile, relațiile familiale, munca zilnică sau sezonieră, dar și unele trimiteri spre fabulos, constituie cadrul în care se înscriu instantaneele, pentru că fiecare poem reprezintă o mică secvență din sarabanda comunității. Tipologia personajelor este de o mare diversitate: grave, dramatice, grotești și mai cu seamă comice, ele aparțin unei lumi de o neobișnuită mobilitate spirituală.

Autorul se dezbracă adeseori de frac și coboară între țăranii lui dragi, identificându-se cu ei, ba chiar fiind și protagonist în două rânduri, sub numele de Ion a’ Chetrei. În sat, toată lumea cunoaște pe toată lumea și despre aproape 7

Ion Lazăr da Coza fiecare există o istorioară prin care respectivul a rămas în memoria colectivă. Numele și poreclele acestora sunt pur și simplu savuroase, făcând, adeseori, deliciul lecturii. Exemplific doar: Nălăică Doisă, Dănvacă, Moțăilă, Odăgădău, Lalău, Malahuca, Penistița, Clepcea, Plavel și Troader, Nitoașcă, Govârjeu, Ziziric, Mafoame etc.

Prin tot ceea ce a scris, Ion Lazăr da Coza rămâne un nume însemnat în peisagistica literaturii vrâncene, cu o operă care relevă o certă valoare artistică și care, mai mult ca sigur, va trece cu brio testul Timpului.

Vasilisia LAZĂR

8

La Ghizunie

Catedrala ecoului vrăjit

Pe Ion Lazăr da Coza l-am cunoscut întâi ca prozator, prin două volume de povestiri, Crucea umbrelor și Apusul îngerilor, ca apoi să aflu că a debutat cu un volum de poezie încărcată cu sublim şi armonizată cu trăire – Labirintul de zăpadă –, întreaga sa operă fiind cuprinsă de entuziasm şi febrilitate. În cartea de față, La Ghizunie, întâlnim un alt scriitor, evident sub acelaşi nume, dar abordând o altă scriitură. Un „epigon”, cum se autodefineşte din modestie, al lui Marin Sorescu – ilustrul oltean – care îşi desfăşoară activitatea pe meleaguri vrâncene. Personal, consider că autorul nostru, dornic să aducă în acest ciclu o poezie de o manieră asemănătoare, a trecut mult dincoace graniţa epigonilor.

Socotindu-se „un ciudat al satului”, pentru că a îndrăznit să se ridice la rangul învăţătorului, a intelectualului, în general, poetul ne surprinde cu acest stil de prozo-poeme, ilustrând aspecte rurale. Chiar dacă satul se uită la el cu ochi miraţi, ignorându-i munca, el îl iubește şi îi închină adevărate ode, îi ridică monumente prin scrierile sale. Încă de la începutul volumului, cititorul se poate delecta cu creaţii ironice, degajate, înclinate spre ludic. Ce poate fi mai comic decât un bărbat „aghesmuit”, cum îl numeşte el, cu epifaniile sale. Din substrat reiese însă credinţa ţăranului simplu în Cel de Sus, cel ce-şi recunoaște păcatul şi caută mântuire în orice ipostază, dar, mai ales, în orice poziție (cu turul în vânt). Situaţia fiind între râs şi plâns, între măreţie și grotesc. În aparenţă, autorul consemnează elemente și întâmplări banale din mediul sătesc – instantaneele, în marea lor majoritate, fiind reale! – pe care la învelește într-un umor viguros, apanaj al spiritelor alese, folosind din abundenţă regionalisme din zona Vrancei, de unde îşi trage seva, inspiraţia şi rădăcinile.

9

Ion Lazăr da Coza Cum subiectele abordate sunt diferite şi poemele prozo-lirice sunt diferite ca alcătuire. Practic, fiecare scriere e un prototip. Prin temă, unele întreţin focul perpetuu al sentimentului de nedreptate socială sau divină, sădind dileme ori controverse. O durere prelungă pusă în formă umoristică, tulburător imaginativă, încât un ochi plânge şi altul râde.

Alteori sufletul autorului, transfigurat artistic, încarcă textele de sentimentalism şi nostalgie, așezându-le peste vreun erou.

Exemplificator ar fi nătângul satului, unul dintre personajele pitoreşti întâlnite des de-a lungul cărții, cu un defect delicios de vorbire.

Deţinând arta de a semăna un comic-trist asupra protagonistului, pe care îl îndrăgeşte fără tăgadă, îl ironizează cu dulce candoare, ca pe toate personajelor sale, deopotrivă. Formele variate în care sunt prinşi eroii textelor, elementele constitutive ale construcţiei indică multe trăiri: bucurie, frustrare, extaz sau agonie. Limbajul folosit – un aliaj dintre arhaisme și neologisme – onomatopeele, împreună cu alte figuri de stil lasă în urmă impresii artistice impresionante. De fapt sunt cele ce dau valoare acestor poeme.

Intriga îl duce câteodată în păcatul pantei epice pentru scurt timp, dar frapează prin mesajul purtat de dulceaţa amintirilor. În deosebi cu cele ale copilăriei şi a iernilor de altădată unde deznodământul conferă o situație mai mult decât hilară. Prin tonul ironico-afectiv, autorul îşi păstrează o autonomie estetică semnificativă față de alți scriitori.

Modul de alcătuire al creaţiilor din acest volum, la interferenţa dintre lirism şi epic, o dă în special împletirea frazelor într-un mod degajat. Tenta evident narativă este doar în aparenţă, reprezentată şi de sublinierea dramatică a acţiunii, însă curgerea are formă lirică. Întotdeauna foarte concentrate, versurile poartă mesajul cu ușurință totuși, ele asigurând textelor autenticitate și prin slalomul seducător pe care este invitat/provocat cititorul de a-l face printre regionalisme, limbajul popular și neologisme. De asemenea se scot în evidenţă însuşiri ale caracterului ţăranului român, cum ar fi cea de „patriot” verde, vrednic de a se vinde la prima ofertă, precum şi modul legiuitorului de a rezolva pricinile.

Prin natura lui, satul întruneşte tot soiul de caractere, inedite sau obişnuite. Asta şi-a propus să scoată în evidenţă Ion Lazăr da Coza, în aceste creaţii. Locuitorii ba se căsătoresc după legi stricte, ignorând 10

La Ghizunie iubirea, ba alții, mai bine situați, au amante. Când sunt departe de umilinţa pe care o cere credinţa, eroilor li se impută habotnicia și făţărnicia. Îi „dojeneşte” cu dragoste şi înţelegere pe ţăranii inocenţi, făcând haz de necaz. Latura hâtră a minţii sale inventând diferite incidente puerile puse pe seama membrilor unei familii care se tachinează între ei.

Textele născute din realitate se întorc tot în real, urmărite pe tot parcursul de mijloacele satirice. Acolo unde este cazul, le burduşeşte cu limbaj cronicăresc, iar în alte locuri cu imagini din spațiul virtual.

Un alt aspect de reţinut îl reprezintă solemnitatea unor ritualuri sacre, dar şi respectul impus de datini, existent între soţi. Atât de frumos, atât de uman redate! Subtil descrie sensul acestora într-un mod elogiativ pentru a preamări spiritul ţăranului neîntinat, consideraţia lui față de biserică şi slujbă.

Dezvăluie în faţa noastră, în afara poveştilor, imagini, însuşiri ale nevoiaşilor, realităţi dulci-amare cu alură sofisticată, unde finalul conţine întotdeauna nelipsita pastilă de râs, pe care, adeseori, o înghițim cu greu. Se leagă de obiecte, locuri comune existente în prezent, creând intriga săteanului inteligent şi spiritual, presărată cu dragoste şi graţie, ori fenomene luate prin comparaţie între generaţii, scrise cu desăvârşită savoarea poetică. Şarm, căldură, ironie dulce, amintiri, întâmplări ale satului cu ghiduşia românului pus pe glume, chiar şi în situaţii limită… toate acestea alcătuiesc poemele epico-lirice, reușind de a ne scoate din monotonia poeziei obişnuite. Şi cum poetul se implică profund în acţiune, în conflicte, găseşte şi rezolvarea lor, tot prin situaţii ironicoumoristice. Foloseşte destul de des paranteze pentru o autocaracterizare subtilă, ceea ce reprezintă sarea şi piperul textului şi aduce cu el realitatea comică de cele mai multe ori. Strecoară umor fin şi meşteşug, realizând valoare literară netă.

El construieşte atent grafic, liric și epic textul, iar cuvintele, nu de puține ori omonime, dau savoare lecturii. La fel de bine reușește să redea obiceiuri, graiul, ori relaţia interumană din zonă. Orice întâmplare, oricât de dramatică ar fi, el ştie s-o redea cu haz, încât dramaticul se confundă cu umorul. Şi cum să nu te destinzi la asemenea final... chiar dacă în substrat stă o dramă.

11

Ion Lazăr da Coza Delectându-te cu aceste texte ale lui Ion Lazăr da Coza, simţi că vorbeşti altă limbă, că trăieşti altfel. Te vezi consăteanul său, devii prieten cu animale sale, sau admiri, uimit și fără rezerve, natura descrisă. De fapt nu sunt decât părţi veridice din viaţa satului, scrise acum pe un alt calapod decât cel de proză ori de poezie pură. Latura comică a eului îl stăpâneşte pe deplin. Un fel de Stan Păţitu, tipologia săteanului, cu defecte şi calităţi.

Mergând pe urmele lui Marin Sorescu, autorul pare a nu fi uitat de locomotiva din spate, cum zicea marele scriitor, şi a iuţit pasul, adăugând scrierilor lui un strop de modernitate și sofisticare, confirmăm noi, nu gratuite. În ultimul text aflăm că „La Ghizunie” este un loc real – nu se putea altfel –, în munţii Vrancei eterne, ce seamănă cu o catedrală arsă, care a păstrat în vizuina sa eresurile străbunilor şi influenţa magică ce a avut-o asupra lor, implicit asupra autorului. Sub tutela acestui loc fermecat şi-a plasat poetul creațiile sale pentru a le transmite posterităţii. Cu originalitatea lor, cu inocenţa ludică a personajelor cuprinse aici, dar şi cu avalanşa de regionalisme și neologisme, care dau voluptate lecturii, s-a reușit o notă personală a acestor texte. I-a ironizat, i-a certat cu tărie pe eroii scrierilor sale, dar cu siguranţă i-a și iubit în aceeaşi măsură, simțindu-se legat pe veci de ei.

Capacitate diversă de creaţie a scriitorului, plus arta sa de a potrivi cuvintele se numeşte talent.

Chiar dacă poezia lui Ion Lazăr da Coza ar fi un filigran extrafin, din cel mai nobil material, tot l-aş mângâia uşor... dar cu o imensă grijă ca să nu-i strivesc vreo literă.

Sofia SINCĂ

12

La Ghizunie

Ion Lazăr da Coza – scriitorul care poartă satul vrâncean în faguri de litere

La Ghizunie – intersecția unde Ion Lazăr da Coza face pact cu secretele satului vrâncean și cărora le promite seriozitate în taina scrisului și roluri trainice, astfel încât să poată domni cu lejeritate întreg caracterul țăranului fără de care bogăția cugetului nu ar mai fi deplină.

Autorul a cutreierat ulițele în lung și în lat și a fotografiat fiecare aspect, în detaliu. Altfel cum am mai fi putut retrăi clipele răsucite cu talent în fuiorul timpului de cei mai destoinici interpreți, pe care cititorul i-a îmbrățișat încă din primele apariții pe scena poeziei și ni i-a dăruit în cel mai curat mod?

Mai întâi poetul nostru și-a ales actorii. Aveau scenariul lor, un scenariu din care nu lipseau regionalismele, trebuia doar să fie prezenți, cu mic cu mare, în filele ce urmau a fi caligrafiate de „Ăla a’ Chetrei.”

Ogorul pe care îl vor fi arat promitea rod îmbleșugat. Hambarele erau pregătite. Fiecare eveniment trebuia să parcurgă potecile deschise de autor ca mai apoi să se așeze la locul său, în pridvorul istoriei.

Iar când Ion Lazăr da Coza a zis „O să scriu și eu La Lilieci-i mei/ Aducându-vă un omagiu” (Prologească), apoi s-a ținut de cuvânt. Și intră în scenă, pe rând Nălăică Doisă, Dănvacă, Ionel a’ lu’ Căposu’ și, mai ales, Moțăilă, personaje pe care nu ai cum să nu le îndrăgești, atâta timp cât poartă la piept emblema acelor meleaguri străjuite de munți, peste care norii nu știu decât să binecuvânteze truda celor ce înrămează un tablou pe cât de firesc pe atât de amuzant! Poetul aduce din condei umorul, știe unde să-l presare, pe acolo vor trece pelerinii spre Ghizunie, iar un suvenir atât de veritabil nu strică niciodată!

E suficient să respiri diminețile lor și te afli într-o dinastie nuanțată, fiecare situație prinde contur și te cheamă să-i fii martor, chiar și pentru Bujulică bătrânu’, la judecată. Autorul se joacă lejer cu stările tale, îți 13

Ion Lazăr da Coza stârnește compasiunea îndată după ce ai tras o porție de râs: cu rata de seară ajunse în satul/ liniștit ca un cimitir nou/ zăticninindu-se pe ultima/ treaptă a casei/ oftă către babă/ care aștepta/ în pragul bătrân/ – Degeaba ai carte, băbuță, dacă n-ai ochelari... (Judecata).

Din când în când, prozatorul Ion Lazăr da Coza trage cu ochiul. E atent să surprindă reacția cititorului când lirismul atinge cote regale: că de fapt voiam să vă mai spun ceva/ despre Cotin Guscă/ da ăla din povestirea mea Lacul Negru. (Tandrețe, of).

Cum am putea uita Crucea umbrelor și Apusul îngerilor, unde scriitorul poartă satul pe umeri și se mândrește ca nimeni altul că e vrâncean și că știe să citească în sufletele oamenilor, că știe să măsoare pământul și să-l bătătorească cu gândul cât e ziua de mare, chiar fără google earth?! Adevărat, pe un display mare, își țese imaginația, e maestru neîntrecut, pentru el salutul zorilor e plecăciunea pe care o face în fața cuvântului, totdeauna cu dăruire, la fel ca în ziua hramului, când nu știu cum de-l îmbrăca mama/ că atunci în acea zi arăta altfel/ altfel/ din timp îi pregătea colac în care înfigea/ un leuț/ și-n pragul casei/ respectoasă/ îi săruta mâna/ apoi se pupau pe gură/ era singura ocazie/ când în văzu-ne făceau asta/ și ne erau dragi. (Hramul).

Drag ne este Ion Lazăr da Coza care, astăzi, pe lângă Labirintul de zăpadă, adaugă în palmaresul său liric încă un volum prețios – un crez veritabil cu care sfințește, din plin, talentul. Succesul său e garantat!

Gina ZAHARIA

14

La Ghizunie

Prologească Se zvonise că scriu poezii. „Cine, mă’?! Ăla a’ Chetrei??...” (pe mama o chema Chetra) Ideea că cineva scrie Nu era nouă pe prundurile Astea umflate adesea de ape. În satul vecin, Profesorul I. B. – „prințul Mîșkin”, cum îi plăcea la beție oho!... să i se spună –, Care preda din an în an și la școala noastră, Scosese deja o carte de versuri în Regie proprie. Și mai erau: V. A., M. B., Gh. Z. Cărora le zâmbea lira. „Da, mă’, da’ ăia e învățători de română Pe când ăsta…”

Cu placheta mea de poeme optzeciste N-am rupt gura satului. „Poezii este Miorița, Toma Alimoș, Meșteru’ lu’ Manole, Peneș curcanu’…” ziceau ei Desfăcând pe rând Câte un deget din pumnul strâns...

Uitaseră de cele ale lui Anton Pann Cele cu care au crescut părinții Când făceau șezători pe la târle, iarna.

Acestea, vă spun că nu știți, S-au transformat în snoave locale și mulți Consăteni au devenit Cu anasâna Eroii bravului aromân, râzând 15

Ion Lazăr da Coza Unul de altul.

Poate că ăl din cheie, mai târziu, M-a pus ca să scriu povestiri Din lumea lor Scuturându-le praf de alior în ochi Și-acum, când mă văd, mă ocolesc, Iar dacă n-au cum, ridică-o mână amorțită Pân’ la coasta lipsă A semn de salut Sau se uită la mine Ca boii lu’ Gândacea (Gândacea ăsta avea doi boi mari Și dacă te-mpungeau cu albul ochilor Ți se muia soarta Ca snopu’ de cânepă ținut în baltă patru luni, Da’ nu erau răi!) Și gândesc: „Io n-am făcut nica grozav Ca s’ mă zugrăvești în poveștili tali!”

Privind spre Bulzești Le-ntorc gându’: O să scriu și eu La Lilieci-i mei Aducându-vă un omagiu.

16

La Ghizunie

Mântuitul Mă’, întâi vă spun despre Nălăică Doisă.

Da, mă’, ăla care, dacă se-aghesmuiește peste măsură, o vede pe Fecioara Maria,-n alb: „Iote-o, băăă!

Iote-o ce înaltă e!… Și ce strălucește, băăă!...”

După ce spune la toți cum și unde o vede – cam la zece-cinșpe pași mai la deal – se pune în genunchi a mătanie și-adoarme-așa cu fruntea-n țărână și cu turul pantalonilor în vânt.

Se trezește mântuit! zice el.

17

Ion Lazăr da Coza

Pălărie nouă Vasile, a’ lui Ghirboață, băiat sărac, dar nu atât de sărac încât să-i plece mâța, de Crăciun, de-acasă, mi s-a însurat, ca în romanele naturalist-realiste, cu o fată avută, dar cu universul limitat de parcă purta pe cap ciubăru’ lu’ moș Flei ăl vechi, duhnitor, în care duceau zobolina, oamenii, la gârlă după ce făceau rachiul.

Cum mama proștilor e mereu cu burta la gură, Ileana se îngroșa în talie văzând cu ochii (cu ce altceva ai putea să vezi?!) Întrebată răspundea roșind (pesemne că-i plăcuse): – Nu știu, lelică,-zău, când am rămas gravidă… Atunci când și-a luat, Vasilică, pălărie nouă! se grăbea să adauge.

– Și când și-a luat, Vasile, pălărie nouă?

– Atunci când am rămas gravidă. Însă de era zorită, sau dacă cea care întreba nu-i era surată, răpezea: – Nu știu eu. Vasile știe!

18

La Ghizunie

Flăcăii noștri flăcăii noștri nu mai sunt flăcăi păi mă’ când se făcea bal bal era acu’ de s-adună șase-șapte mucoși la o casă balu-i gata și dacă unu’ poa’ s-aducă două fete îi beton-frate-beton fetele pleacă după un timp stinghere că nu pot sta două cuce în cuib părăsit le ies și lor vorbe ei rămânând ca niște jugăniți într-un serai pustiu și-ncep să vorbească fumând și bând despre ceea ce nu pot face Johnel a’ lu’ Căposu’ era gazdă și trebuia să dea spumă de bărbierit fârtaților privi printre ei niciunul nu fuse la majoratul Marietei lu’ Cocostârc 19

Ion Lazăr da Coza bă am fo' la Cocostârca – zice el cu nostalgie stingându-și țigara de blacheul ciocatei din piele de crocodil (imitație!) că stătea picior peste picior – la ea recunosc a fo' lume și aici la onomastica mea dacă-mi făceam reclamă dacă spuneam cât am dat pe bere nu ne vedeam de gagici bă și cum ziceam m-am pilit un pic eheee ce zic io un pic și-am început să scot fete afară șapte bă șapte și-a opta n-a mai vrut zise el resemnat

20

La Ghizunie

Tramvaiul Mă’, da’ nici cu ăștia de la oraș nu mi-e rușine Călătoream în necazul meu într-un tramvai un grup de vreo cinci handralici tunși pe juma de cap în nări belciuge în urechi clotare și-n sprâncene scoabe de ziceai c-au lucrat la strung și le-a sărit tot șpanu’ în ochi pantaloni-n vine de se vedeau chiloții și câtă hârtie igienică folosesc unu’ avea loc pe un scaun de-o persoană și se ținea ca belferu’ ghiftuit la tribunal se urcă o fătucă… (n-o descriu că era cultă și cu minijupă) ăsta pentru a impresiona îi oferi locul ooooooo exclamară tovarășii lui privindu-l ironic în bloc semețindu-se gubeajă-al nostru zise tare de auziră tot tramvaiul – Jentâlmen, ci p…a me!?

21

Ion Lazăr da Coza

Dărnicie Era bețivă că era săracă sau viceversa nu stabilim noi aici cum nu stabilim nici dacă frunzele se-ngălbenesc la venirea toamnei ori toamna vine de dragul frunzelor galbene… dacă o alimentai cu combustibil de la nouă grade-n sus muncea cât un bărbat nefumător și nici ursu’ nu dădea peste tine că turuia ca moara lu’ Șondrea ținută-n proptele de plop acum venea de la Ion Burlică mutase în beci singură singurică trei căruțe de sfeclă furajeră în drum spre casă cumpărase două pâini da’ parcă nici rezervorul nu-i era plin ochi așa că și-l umpluse pân-ajunse-n șanț ar fi dormit acolo dacă pufoaica rămasă de la răposatu’ cu pantaloni cu tot 22

La Ghizunie n-ar fi supt ca un pampers imens toată zloata începutului de decembrie văzând-o coțopănindu-se învățătoarea-i dădu o manichiură de ajutor aducând-o pe asfalt – Uitași pâinile, tanti Marița! proțăpindu-se bine în cizmele bărbătești tot de la bărbat-su rămase privind spre orizont ridică magistral mâna și declamă mai ceva ca Maia Morgenstern – Llllasă-le la săraci!

23

Ion Lazăr da Coza

Odăgădău Moțăilă – o să mai auziți de el – era omu’ de casă a’ lu’ Dănvacă venea Ignatul porc frumos frumos porc avea Dănvacă ținut cu bostan fiert în tărâță de grâu de-acu-anu’ vezi îi ziseră ei – se duceau la oraș să se-nnoiască de sărbători – pe la unu-unu și ceva dai mâncare lui Odăgădău – ce nume doamne i-au pus ăștia porcului – chibritu’-i colo fiertura colo cată să fie caldă-călduță îi mai spuseră ei peste gard că erau vecini vechi vechi dar buni cu ochii pe secundar a stat Moțăilă toată dimineața aia mică la unu fără două minute găleata era pe plită și focu’ se-ntețea ușor ușor dar în așteptare timpul trece greu parcă iese dintr-un ceas uns cu vaselină groasă știa unde-ascund gospodarii cheia de la dormitor și nici n-a clipit bine că era-n fața televizorului 24

La Ghizunie la muzică populară frumoooase frumoooase melodii curgeau întruna of când a-nceput să cânte Mărine la nunta ta Măăărine Mărineee i s-au umezit ochii n-a fost mire că fusese orfan de război și dat de suflet lu’ Ionedelc da’-i intrase-adânc în jind cântecu’ ăsta… a urmat Fetele lu’ tata nici fete n-avea însă a udat covorul a udat covorul persan taman cum vă spun mamăăă ar mai fi stat mult și bine dacă nu l-ar fi dezmetecit din soartă o nebună cu iia împrumutată de la Arta populară care împărțea tigăi Ia tigaia na tigaia uite cum se-ntoarce foaia smuci săracu’ găleata și prin curtea geroasă către coteț lăsa vălătuci de aburi mai ceva ca o locomotivă de mocăniță năucă turnă mâncarea în teică și răsuflă ușurat își făcuse datoria Odăgădău flămândul se-nfipse în lătură ca un calic norocos măăăă’ da’ scoase din vârful plămânilor un viiț scurt răsunător 25

Ion Lazăr da Coza și-alergă cu râtul în zăpadă Moțăilă nedumerit îl răpști – Nu-ţi plațe boţan?!... Mănâncă omăt, drațe!

26

La Ghizunie

Judecata Bujulică bătrânu’ credea așa că dacă ești mai moale pui jalba scrisă de-un nepot sub ochii judecătorului că la slova ta tremurată nici nu se uită ăsta o citește și-ți dă dreptate dar judecătorul n-a primit-o îndemnându-l pe el s-o citească fără teamă fără teamă domnule dacă-i zicea taică ori moșule mocane sau boule parcă-i mai venea cumva da’ nu văd bine dom’le judeacator… i se auzi vocea ca din pădurea scorpiei pierduse procesul deși dreptate avea cu rata de seară ajunse în satul liniștit ca un cimitir nou zăticninindu-se pe ultima treaptă a casei oftă către babă care aștepta în pragul bătrân – Degeaba ai carte, băbuță, dacă n-ai ochelari...

27

Ion Lazăr da Coza

Tandrețe, of Eu nu-s din ăia care se-ntreabă la propriu și-n tot ceasu’ dar unde sunt zăpezile de odinioară nu eu îmi amintesc și-acum că-n unele ierni sania aluneca peste iarba împroșcată doar cu o brumă de omăt de se-ațineau gospodarii ca să nu le stricăm cosirea-n coastă dar și ierni cu troiene grele de nu ne puteam duce la școală sau dacă izbuteam n-ajungeau profesorii și-atunci școala toată era a noastră de-o făceam pe baba Alița să ne spurce ptiu drace ptiu că avea pe limbă un neg mare – o verucă neagră cu trei floace albe cârlionțate și când lipsea câte unu ne-ntrebam l-a-nghițit sau și l-a smuls de aceea o făceam să ne scuipe să vedem dacă-i lipsește vreunu’ îmi scuip și eu în sân că de fapt voiam să vă mai spun ceva despre Cotin Guscă da ăla din povestirea mea Lacul Negru „un om mărunţel şi aprig, şi poate nu rău din fire, 28

La Ghizunie ci mai degrabă îndărătnic” dar tandruuuu tandru cât cuprinde ceru’-nalt și pământul ăsta larg într-un an se trezește gingașul nostru gospodar cu zăpada pân’ la clanță și el a prins ierni și așa și așa nădușind sub bundă cu lopata a țârcăit pârtie spre oi spre cai la produșcă și cum hodinea în mijlocul ogrăzii nevastă-sa-și arătă capu’ mieros prin ușă – Bre, Cotine… fă olecuță de pârtie șî-n grădină (adicătelea spre latrină) ofuscat își pune ăsta mânile-n șolduri își scoate prohabu-n față și hotorăsî de-auziră și sor’-mea la a cincea casă – Daa, frumuuoaaaso!... Te-i câca și n-ai pârte!?

29

Ion Lazăr da Coza

Rude Așa-i tot românul nostru pân’ n-o face un pic de zgâncă moare moaaare de-ar tăcea spuzei măcar… „– Nu vrem, mă’, Nu vrem gaz de șist!...” dar e cel dintâi care-și cumpără o butelie c-atât îl ține pe el bizdigheaua trei zile că pe asta se și bazează canceroii care ne vând necântăriți la imperialiștii veroși – iertat fie-mi pleonasmul – trei zile stau și ăștia ca râmacii-n păpușoi și-apoi ne râd în nas hi hi gândindu-se la conturile de seu din carnea grasă dar cu care nu se pot făli – asta fiindu-le adevărata lor durere plesni-le-ar fierea-n obraz pân’ s-or spurcăci pe ei de durere că de-aici îmi amintii Petrea Șucu era în fruntea celor ce nu voiau și nu voiau pădurar străin în pădurea lor 30

La Ghizunie însă-i oferise primul odaie-n casa-mare veneticului fără chirie după trei zile ăsta ca tot sergentu’ ținea să arate încă de la-nceput cine-i jupân în codru – Stai! Cum te cheamă!?! se stropși la Sandu Mărgăuței Șucului că-l prinse în pădure cu o croşnă de crengi uscate și rășchirate ca picioarele lui bătrâne picurându-se în pantaloni (numai de amendă n-avea dor) moș Sandu Șucu își spuse numele – Ești cumva rudă cu gazda mea?!

– Îs frate cu văru’ Petrea!... se grăbi sărmanu’ să răspundă oprind chicușul.

31

Ion Lazăr da Coza

Verișoarele Om cu ceva cheag, se credea el, Moș Stan Dumitru – Ăștia îi ziceau Diunmetru, fiind scund și neastâmpărat ca un prâsnel – Era vădăoi. De când? Pustia știe!

Punea, ca ziliere, vădane, Muieri scăpătate ori fete de măritat.

Pândea, bejleaga, Un genunchi dezvelit, O țâță mai la vedere.

N-ar fi dat O vânturușcă de făină Cuiva pentru poftele lui Nici dacă-i înfundai Cu ardei iuți cabalaia…

O tocmise pentru acea zi Pe Mirica lu’ Șucu, Dar ea venise cu verișoară-sa, Mulțumite amândouă că vor avea, Câteva duminici la rând, Bani de intrat la horă.

Moșu’ era cu treabă la târlă, Ca apoi, seara, să aducă pentru focul iernii O căruță de crengi brezite din timp. În cântatul cocoșilor, înjugase vacile – boii erau prea „grei” pentru el… de la vaci mai un vițel, mai o lingură de lapte – Și plecase fără să aștepte fetele, dar Farmazoanele adăstau deja La gura uliței, luându-i bucuria Bucuria lui scrântită 32

La Ghizunie De a le muștrului lenea.

Târla-i târlă Cocoțată exact pe greabăn de drac Uitat pe coclauri, Dar vacile nu se prea opinteau Pe pripor căci, De lemn fiind și nu ghioci, Căruța, doar din cele două dricuri, era ușoară Ca un uger gol.

Trăgându-le de funia din coarne, Moșu’ le vorbea vacilor, Mai ceva ca popa Gâtuitul Babelor cu păr în urechi, Despre lumea asta stricată.

De atâta hurducătură, cuiul dricului Din spate, ca degetul nefârtatelui Din burta arcei lui Noe, a ieșit, Ca asta să se-nece, Și dricul a rămas de căruță taman La glezna priporului.

Fetele, Ele urcau pe cărarea alăturată drumului, Chițăiau Chițăiau de se stricau la burtă.

Simțindu-se sfidat, moșul predica și mai Dihai.

Ajuns pe ceafa dealului, Unde se făcea un șes prelung Prâsnelul nostru dori să se urce în căruță…

De parcă mâncase toată viața Numai flori de liliac, Și nu dintre cele cu trei foi, Fața-i deveni albastră.

Ridicând mâinile spre cer, 33

Ion Lazăr da Coza Privind când la joiane Când la drăgaice, Întrebă cu ochii umezi, a ciudă și-a neputință: – Dacă astea-s vaci, Doamne, Astelalte, două, ce-s?!

34

La Ghizunie

Secret militar Așa era atunci fetele nu prea șuguiau la gura uliței în poartă sau la horă cu cei care nu făceau armata nu spun că ăștia rămâneau claponi dar nu era totuna nu era totuna flăcăul cu armată era mai așezat mai cumpătat la vorbă și la port fătălăii de azi cu burta pân’ la genunchi cu pleoapele lălâi de lene ce le-au zis părinților bătrâne auzi tu cum îi zice lu’ tătâne-său bătrâne bătrâne vezi că vreau să jonglez armata parlamentaru’ mâncându-și loaza din ochi a anulat serviciul militar de tot și pentru toți… armata-l făcea mai bărbat pe oricine că-mi amintesc de Moțăilă mergea mai țanțoș cu vârful încălțărilor spre-n afară cu mița pe-o sprânceană și deșteptat taare deșteptat de-l întrebai unde-a făcut armata îți răspundea clipind fericit – Doi ani dțumati la fabrica di cărănidă.

Da’ n-am voie ță țpun că-i țecret militar.

35

Ion Lazăr da Coza

Stâlp, nu alta Clepcea!

Când te-o boteza gura lumii intri în istorie și gata e un fel de cognomologie pe dos – hai c-am zis-o – adică nu numele determină comportamentul ci comportamentul determină porecla căpătată (nu-i așa că explicația-i faină ca fainoșagu’ în pateu?) la dou’-ș-opt de ani deveneai problema de căpătâi a babelor cărunte ce-ajung mereu la biserică înainte de toacă de se-ntreabă ele șu-șu-șu șu-șu-șu pe la ulucile dinspre drum oare poate? la celelalte uluci ălea dinspre vecini dă ca sigură știrea că flăcău’ nu poate așa că mamă-sa lu’ Clepcea după lungi căutări l-a pețit popindu-l parcă într-un sat cu statut incert (și asta-i bună – asta cu statutul incert al satului) fata nu zic nu era frumoasă frumoasă dar căutată 36

La Ghizunie atât de căutată că dimineața el a vrut s-o alunge că de astea gata lărgite duzini duzini întregi găsea și-n satu’ lui ultimul cuvânt însă l-a avut mătura de grajd mânuită avan de aceeași grijulie mamă trecută prin ciur și veșcă uscată după mai multe degustări nemulțumite însurățelu’ parcă dăduse de miere-n stup nou din lemn de tisă în câşlegi în post iarna în toată primăvara dimineața și seara oriunde și oricând degusta da’ vlaga nu și-a pierdut-o nuuu la prășit și-a luat postata și dă-i dă-i și dă-i dă-i tânăra nevastă mai un hi-hi-hi mai un he-he-he cu zilierele muieri deh degeaba mi se apăsa el pe sapă că puterea exemplului nu funcționa (mai că-mi vine să spun că și asta cu puterea exemplului e bună) – Dați și din mâini nu numa’ din gură nu mai răbdă săracu’ gândindu-se la banii bănișorii lui ce-aveau să zboare din buzunar la chindie femeile aproape că-l prinseseră din urmă cât ai ofta de două ori 37

Ion Lazăr da Coza ori cât te-ai șterge de sudoare o dată – Măi Nicușor așa-l chema de fapt pe Clepcea (vedeți că și cognomologia funcționează) ajută-mă – Nu! răspunse ăsta ’nainte ca fimei-sa să-nchidă buzele dulci-acrișoare ca de măceșe – Da?... Mai pupi tu la noapte?!... o… oo… ooo… oooo… s-a-nvârtoșat omu’ nostru atins la sentimentul interesului – Pup, fa, pup! Îți arăt eu că pup!? Pup!! hotărî el și-și văzură mai departe de prășit dar lățindu-și puțin postata către nevastă-sa.

38

La Ghizunie

Privata Gujabă era singuru’ din sat care-și auzea inima bătând dormea mânca mergea inima zbââc-zbâc zbââc-zbâc zbââc-zbâc de-l speriai cădea din picioare ca turta cârcălită nene de aceea mereu ținea pe lângă el câinele să nu iasă vreun nebun din vreo tufă să-i facă bau și să-l trimită pe lumea ailaltă în seara aceea – era dulcea lui zăbavă – terminase de buchisit foaia din calendarul de perete dat de la cooperativă pachet cu garniţa de gaz și-acu’ suflase-n lampa de opt focuri grăbit sperând că-și amăgește până-n zori pârdalnicu’ de burdihan dar n-a fost chip acesta-și cerea dreptu’ și iarăși dreptu’ s-ar fi dat după un perș că slobod câinele-i era da’-i intrase privata-n sânge – era loc’șoru’ lui drag și cum urca spre fundu’ grădinii se chinuia 39

Ion Lazăr da Coza să-și amintească – citise tot în calendar – cum se chema domnitorul – sau fuseseră doi – care-a impus ori au impus latrină-n fiece gospodărie și mersul la biserică duminică de duminică să fie și preoțeala cu folos și nespurcăciuni prin toată curtea și grădina closetu’-i era din trei plase de gard și-o podină c-o bortă peste-o groapă cam plină de-acu’ mulțumit că nu făcuse calea-n gol pe vine inspira gerul nopții de sânt Andrei stroc-boc înțepându-și stăpânul cu zgarda câinele țâșni prin răsuflătoare cu blana lui rece și udă încurcându-se prin brăcinar pentru ultima oară Gujabă-și auzi inima: zbâc!

40

La Ghizunie

Adevărul năuciți de praf de fân și de zăpușeală vreo cinci șase inși zbârnâind pe coasta chelboșită clădeau așa se cheamă atunci când din mai multe căpițe faci o claie naltă și-ascuțită nu burcă neapărat cu poală ca să fugă ploaia de pe ea chiar de-ar ține prăpădu’ o lună-ncheiată două sau ani în șir numărați totuși că deh… or cum ziceam căpițele făcute din șapte opt bosomioage ori porcoaie din capu’ locului le pui pe-un târn – o creangă mare crăcoasă – când îi sorocu’ le tragi cu mâna cu boii cu caii la țarc unde clădești în draci ca să nu te prindă vreo țârcăială din senin cu fundacu’ lat asta mai ales dac-ai dormit în prooru’ lu’ sfânt Gheorghe Ionedelc om bătrân dar în putere 41

Ion Lazăr da Coza dirija lucrurile că era tetea văzând câtă bătaie cu furca dă Iftime Șucu gineri-su cailor se urcă și-aruncă jumătate de căpiță jos năzărind ușurință caii au smuls târnul furându-i picioarele lu’ Ionedelc săriți săriți săriți oameni buni săriți l-au întors pe-o parte l-au întors pe partea cealaltă doar o desagă plină cu oase și carne era Ionedelc i-ar fi pus lumânare-aprinsă-n mână dar de unde-n vârful dealului lumânare i-ar fi aprins un șomoiog de paie la căpătâi da’ și Iftime și Moțăilă au marghiolit-o după-nsurătoare cu tutunul chibrit n-au cerut de la nepot nu l-ar fi bănuit fiind prea crud că ăsta fumează pe furiș de se minuna Isarlîcul în apus hoarnă hoarnă era când și-au dat seama de grozăvie s-au pus pe bocit cu toții Moțăilă a alunecat sfârșit de durere sfântă la rădăcina unui gorun borțos și-a-nceput să-și smulgă păru’ cui ne lați tu teteee und’ te duți tu teteee und’ te duți tu teteee cui ne lați tu teteee… pendulă era nu alta 42

La Ghizunie dar și-a revenit repede căzând în cugetare profundă di ți-ț proț ță-l boțețc atâta mă’ îmi rămâne averea dțumati îmi rămâni ț numa’ cocoața mea ție câtă bătai-o mâncat di la tetea Ion… iote cum boțețc proții – țor-mea-i cu crații în mărățini proața mea-i cu crații la deal ț cu capu’ divali di i ț văd toate țele Iftini ț-dă cu furca-n cap… proți-proți frati… (nepot’-su de soră era după un dâmb fuma) dar de bocit l-a mai bocit de gura lumii la priveghi cum îl prindea în ochi pe Iftime cumnatu-său la o adică îi sărea în gât deși era un spârc de om față de ăsta și i se adresa numai cu porecla că mai sărac era ca el – Țuculee!... Țuculee!...

Tu ai țmulțu caii – tu l-ai omorât pe tetea Ionî-î-îî!... vorba asta a rămas de pomină Peste timp un hâtru îi strigă lu’ Sandu Șucu (ăștia erau neam mare) – Țucule, tu ai țmulțu caii?!

– Nu eu! Văru’ Iftime! se grăbi Sandu să restabilească adevărul.

43

Ion Lazăr da Coza

Salam de la sam sam nu unchiu’ sam ăla așteptat pa’-ș-cinci de ani de guguștiuci sam îi un acronim – sector de alimentare al muncitorilor – și găseai sam-uri în colonii muncitorești la noi erau prin munți că trebuiau împăduriți după ce interbelic au fost bărbieriți ca astăzi se poa’ spune de societățile străine sezonier lucrai la cutare sau la cutare pădurar lunea trebuia pân’ la prânz să iei un sam de alimente care te ținea o săptămână ba mai duceai și-acasă câte ceva și găseai de toate margarina era margarină din soia nu din petrol șerbetul șerbet rahatul rahat conserve chiar din mâna lui Pasteur că despre e-uri nici chimista de renume cosmic 44

La Ghizunie n-auzise pe vremea aceea ravagii făceau printre castraveciorii la oțet șoferii o minuuune pentru mahmureală mai greu era să tocmești lista cu alimente vreau aia vreau aia vreau aia nemulțumită se arătă Ioana lu’ Godână că-i șopti surată-sii Aglaia lu’ Năpârț – N-auzi, fa, nu lua brânză că-i moale și se-ntinde.

Se-ntindea și Aglaia cu gestionarul (ăsta avea pe vară două-trei ibovnice de se păruiau sărmanele prin târșari când aflau una de alta) dar ea credea că lumea nu știe cu bujori în obrăjori zărzări – Georgică! Georgică!! (nu descriu reacția poporului mai ales a șoferilor) Georgică, șterge-mă de brânză și bagă-mi salam!

45

Ion Lazăr da Coza

Telecomanda O rodea recunoștea chiar ea că atâta armonie-n casa socrilor o rodea și-i boteza în fel și chip matroașca punea mâna pe pensii și dac-aducea un pet de bere amară-n cămin sorbea și bârnăcreață (nea Ilie) dacă nu nu mai dădea el câteodată de banii ascunși prin bulendre și se-ntorcea de la pâine beat mormăind ce tineri ce respect ia și mata o bere nea Ilie pot scăpa de ei nu uitucă babâlca n-ar fi putut jura că-i lipsesc niscai bănuți la numărătoare las’ că-i bărbat și-i rupt de muncă ce dacă mai gustă și el întorcea foaia când fiu-su ținându-se de garduri se-nturna acasă ca un tizic moale și asta o rodea pe noră că fonfăita avea dublă măsură păi cum să-și ia și ea o draperie grea o 46

La Ghizunie carpetă cu Isus-cu-miel-în-brațe în casă nouă dacă suge-malț al ei bea și pe caiet dar o telecomandă ca a socrilor ce-adormeau cu muzica populară deschisă și-a cumpărat iar prin fereastra din grădină le dădea filme de ăleaaa de ăleaaa porcule porc bătrân la astea te uiți când io adorm porcule da’ nu io faaa se apăra placid nea Ilie năucit de somn și de potopul de palme ce-i plescăiau chelia disperată confiata domnului își pârî hăitanu’ la popă nea Ilie n-ai și alte păcate nu n-ai și alte păcate nea Ilie nu săracu’ uitase la mărturisit cum uităm noi ziua nevestei de-ntâmplările cu televizorul în prima duminică popa afurisi din altar telecomanda și pe nea Ilie auziră zău însurățeii și-l cinsteau să le spună cum e cu stimulentul bahotârca dormea de-acum cu bani’-n sân cu telecomanda nu c-avea radiații o speriase noră-sa.

47

Ion Lazăr da Coza

Solidaritate Ele nu auziseră de woodoo că nu erau telenovele pe vremea aceea și nici Oreste nu se născuse dar o hânaintașă dhe-a lu’ mama Homida practica astă vrăjitorie de nu mai știu când făceau muierile noastre păpuși-femei o puneau pe Homidoaia să le descânte și să le coase între picioare bărbații li se-ntorceau acasă buzați și negri de supărare că amanta n-a avut plăcere după două trei eșece deveneau iarăși boșimani de apartament și eu abia acum intru în chestiune cu adevărat ele îmbuteliau vinuri fetească albă fetească neagră plăvaie băbească șarba merlot grasă de odobești galbenă de odobeşti ottonel muscat-ottonel sauvignon cabernet-sauvignon 48

La Ghizunie pinot gris pinot noir dar… dar și din cele de pe dealurile chimiei la șapte lei cincizeci kilu’ blestemat fusese parcă directorul de bacantele lui Bacchus (puteau fi și-ale lui Dionisos nu?) că devenise antialcoolic pân-ntr-acolo că pe poartă scrise în această unitate băuturi alcoolice nu se introduc deși cu cisternele s-aducea din vii vinul de la crame și le-arăta și muncitorilor fiola din când în când ba îi controla-n bagaje ori vestiare săptămânal fa hai să-l trimitem la băi două săptămâni zise una cu păpușa gata pregătită și netămâiată că era lucru dracului dimineață din trabant cum debarcară lămâia sub salcia instituției astea-n cor că erau pe el cu pupila cât boaba de strugure: acum fa!

Homidoaica vâști un ac în șalele păpușii o jimbătură adâncă și-un rictus vertebral aproape că mi-l îngenunche pe director dar a doua zi era vesel nevoie-mare 49

Ion Lazăr da Coza secretara după ce-l întinse pe canapea îi găsise-o căpușă-n coaste De-ar fi știut îmbuteliatoarele noastre vajnice una ca asta ar fi cusut-o și pe secretară ’ntre picioare că directoru’ era-nsurat.

50

La Ghizunie

Sperietura Și codru și balta – balta nebună cu stuf cât plopul – povești cu lotri ascund cu haiduci cu proscriși depinde cum cetești hrisoavele dar mai ales ce hrisoave cetești da da iaca încă o istorie ținută în brațe de Mnemosyne coboară pe rază de lună au pe fir beteag de neuron în pana cam boantă a bietului hronicar de-a purces nesocotitul a consemna cum că o ceată de mocani sadea sfioși ca necuratu’-n clopotniță pedestrit-au la cules porumb taman în vâltoarea unei astfel de nepovestită: cazemată cazemată părea gospodăria de partid milițianul și soldatul milițianul și soldatul la tot zece pași unul de altul periind insulamareabrăilei după unu’ 51

Ion Lazăr da Coza blondul în serie criminal pe-apucate violator la global muncind pe noapte plecau pe noapte veneau la dormitor mocanii cu frica-n sân de blondu’ și orice umbră orice foșnet purta răsuflarea ăstui năpăstuit de stea nebunii ca nebunii dintr-o glugă de ciocani punându-i în cap șuba și bosolindu-l cu icneli pudrate Țâcărae sări pe Moțăilă-n glumă ista urla expresia e veche știu dar trebuie s-o folosesc urla ca dintr-un montagne-russe în cădere liberă – nu mă omărî blondulee că nu ți-am făcutu nica blondulee nu te-am pârâtu la comunițiii blondulee nu mă omărî blondulee săracu’ ar fi uitat de blondu’ dar era lăsat? ioc! și cum mergeau în alți abia mijiți zori pe mejdina dintre lanuri aliniați ca știucii după știucă luă Moțăilă un știulete mai mare de trei ori ca averea lu’ Terente 52

La Ghizunie și zvâârr… cât era mohorul de-nalt și lat nu-l nimeri ca să-l sperie pe Țâcărae ci-i trase una după gât de-și înghițise ăsta limba cu lingurița cu lingurița de la briceag i-au scos-o scăpat pe bune de data asta din mâinile lui Țâcărae scuturându-se de praf Moțăilă zise mândru: – Bataie ca bataie, da’ l-am țperiat di moarti…

53

Ion Lazăr da Coza

Hramul Ați observat nu cred să nu că hipoacuzicii – surzii bre – vorbesc tare-n casă ca-n bufet în bufet ca-n codru în codru ca-n urechea dracului și tot așa tata bisericos nu era creștineștile rostuiri le ținea dar atât mergea la biserică rar o dată-n an de sânt Ioan Botezătorul că numai bărbații și vădanele bătrâne rânduială aveau de hram nu tu muiere tânără nu tu copil înțărcat nu știu cum de-l îmbrăca mama că atunci în acea zi arăta altfel altfel din timp îi pregătea colac în care înfigea un leuț și-n pragul casei respectoasă îi săruta mâna apoi se pupau pe gură 54

La Ghizunie era singura ocazie când în văzu-ne făceau asta și ne erau dragi biserica mică lume câți mucenici în calendar afară pietrele crăpau de ger în rând cu oul de corb moleșeală-năuntru că popa era răgușit și pașnic bondărea prin altar ca un sfânt rătăcit Stan Jopârță mai că mi-l fură evlavia ori de-a-mpicioarelea somnul mi-l doborâse că de biet Surdu-Nechiurdul ca Lenin pe țărani cu nădejde se sprijinea ăsta nu era numa’ surd ci și cepeleag vorba-i răsărea șuierată și-n vânt legănată ca papura crudă în lac verde se scutură o dată-ncetișor de șapte ori se scutură și nu mai răbdă aracan de el șui în șchinaaare la mine măi Ștaaane șă te duc în ștraaană tata-ntâi la explozia de râs mi s-a-ncruntat dar când a-nceput ca un scopit țârcovnicul să cânte că nici ’mnealui bine se vede treaba nu s-a putut înfrâna a explodat ca un ou pus la copt în șperlă 55

Ion Lazăr da Coza n-a mai călcat prag miruit până hăt încoace c-au făcut biserică nouă pe-aia veche considera c-o pângărise.

56

La Ghizunie

Norocosul Se asemănau înalți și slabi scovârșe nu alta harnici și docili zgârciți nu aflau gustul vinului decât după sfânta pască unul Plavel doar o fată avea mândră-n gură Troader două tăcute așezate și-aici au fost zgârciți în târnaț la alții patru cinci plozi nărozi irozi aprozi dipozi întâlneai la ei ba și zice Troader cu nasu’-n traistă mâncând erau la cules rășină din care tămâie potropopii fac – Bă Plavele bețivi gineri avem molimă din biblie nu alta la casa omului – Hmm al ’netale (Plavel era c-un an 57

Ion Lazăr da Coza mai mic da’-i zicea nene) nu-i prea îi floare față de-al meu mormăi ăsta tot cu nasu-n traistă – tovarăși-tovarăși dar nu s-ar fi invitat unul să guste din bucatele celuilalt mirul din frunte de le luai – Troader după un mecanic Lică măritase fata mare pe ginerele mic îl aduse-n gospodăria lui ce-i cu tine-n halu’ ăsta mă’ l-a oprit în poartă de vreo patru ori pe jugănel de-atunci cel mult venea pe două nu pe nouă cărări acasă ăluilalt ginere nici autostrada nu-i ajungea și nici apa de la cloșcă de era-nsetat și când nu era uscat sărăcuțu’ – Cum mă’ Lică-al meu nu-i bețiv?!?

– Îuu… îuu… îu…

58

La Ghizunie atât putu să zică Plavel amintindu-și de Lică și deodată se văzu mai norocos.

59

Ion Lazăr da Coza

Sicriul Nitoașcă nu participa la necazul cătunului nici să-l rogi cu-njurături nici să-l bagi… în murături c-avea proaste-apucături puhoiu’ puntea de lua un deget el nu mișca puntea când le putrezea o scândură n-aducea (aproape c-am dat-o-n baladă) după un astfel de potop prin vecini într-un galop cu frică de Dumnezeu bravul nost’ – moș Govârjeu (m-am prostit zău) suflă iarăși goarna că parcă responsabil cu munca în folosul comunității era nici acolo nici dincolo ci aici la mijloc de cătun punem puntea zis și făcut închipuită și îngâmfată treabă Nitoașcă avea prin curte și privea numai printre răzlogi ca năpârca-n călduri cum se căznesc vecinii cu puntea nouă nou cârpită de fapt 60

La Ghizunie împins de sfârșitu’ lumii Govârjeu se trezi mai de-a noaptea-n cap de-și mulse capra s-o ducă la frunză o singură capră-avea neortomanul treci apa dacă poți moș Govârjeu Nitoașcă fura puntea și-o ducea în dreptul lui spurcăciunea ortoman în fapte moș Govârjeu cu cârja-n vânt și ițarii la pământ (nu m-a părăsit damblaua văd) spre Nitoașcă-apuca și aproape de-ajungea el mării se-mpiedica și cârja în cap suna la Nitoașcă-anapoda ca să nu-l târască prin tribunale (fiică-sa bruneta se ținea cu primarul dar și cu polițaiu’) moș Govârjeu îi dădu capra a doua zi iarăși se pomeni cu Nitoașcă-n ogradă nu-mi ajunge numa’ capra vreu șî lada speriat ca-n fața fantomei lu’ Dej moș Govârjeu făcu doi pași în spate să se-atingă cineva de sicriul său n-ar fi crezut nici dacă era căftănit de ’Nalta Poartă 61

Ion Lazăr da Coza oricare ar fi fost ea nici dacă ar fi auzit cucu la Bobotează mai lesne-ar fi acceptat-o pe Ana Pauker de nevastă decât așa belea mă’ mă’ nu glumi îmi iei moartea vrei să-ți ieu casa mă’ îmi iei moartea atâta-ți spun cu ochi-n lacrimi se uita după sicriu cum iese din bătătura lui sicriul putrezește moș Govârjeu trece și acum puntea cu altă capră după el.

62

La Ghizunie

Scurtmetraj la telefon încă se dădea la manivelă pe când adolescent eram și-aveam buletinul plin de coșuri se lansa o poantă-n Botoșani în juma de an ajungea-n Mehedinți apărea-n Constanța un banc un an făcea până-n Satu Mare (prin Ardeal încete-s toate) apare-acum un videoclip în feis buc – asfințit roșu ca o rănită inimă de-amor adiere cețoasă prăfoasă stârnită de-un mustang liber (musai decapotabil cu jante din aliaj proiectoare xenon oglinzi electrice…) o tipesă stingheră pe lângă un grup de masculinei trece eterată aerată eviscerată etc., etc. galeș privindu-i prin plete-n depărtare andronelul-alfa glăsuiește cu alean dramatic deprins temeinic la învățământul de la distanță și-am întrebat-o und’ te duci tu dragă 63

Ion Lazăr da Coza de vorba lui fata nu se-mpiedică dar ei se amuză – în treizeci de secunde se umple videoclipul de laicuri pe axa Lima-Tokio din australul Wellington și dinspre Ottawa laicurile vin cam într-un minut un minut și ceva (englezii se prind mai greu) pe plan local dacă ești constipat și cu hemoroizi pe sinapse nu te prinzi deloc și zici puerilități de parcă toată viața ai călărit numai albi inorogi păi a noastră era mai brează aia cu astea trei nu seamănă dar sigur îs surori la ce spital or fi lucrând că-mi vine-n gând un scurtmetraj alb-negru parțial și color când întâlneam două fete spuneam tare către prietenul meu ce frumoasă-i aia din mijloc idol mă făcea în ochii lui idol acum veneau pe aleea de castani 64

La Ghizunie o ce vremuri și ce ani (n-am putut rezista rimei și nici altă rimă n-am găsit) două nopți urâteeeee îmbrobodite cu urzici nu alta – Ce frumoasă-i aia din mijloc mi-o luă amicul înainte privirile fetelor se tamponară ca două maglevuri (trenuri cu levitație magnetică de mare viteză) după ce smurdul debarasă zona a mai urâtă se zborși înțepată – Ce mă nici cu patru nu vezi bine?! prietenul meu nevinovat purta ochelari

65

Ion Lazăr da Coza

Iluminatul public Mare lucru și cu dragii noștri consilieri locali ca deocheat primarul fără fonduri rămăsese cât ai clipi a tăiat de sus de jos a tăiat din nord a tăiat din sud tot nu-i ieșea stamba la cot dac-ar mai fi convins din opoziție trei consilieri putea lăsa comuna-n beznă și pace – Să știți că nu-i multă pricopseală multă pricopseală nu-i cu neoane-aprinse-n poarta omului începu el făcând-o pe vârtejul sec în marea înspumată mai ales anumite porți nu trebuie luminate vede vecina aude soacra vecina aude soacra vede repede află cerbul cel cu ramuri multe din Italia și vine-acasă furios de ce să vină furios acasă cerbul?

Malișcă zis Geairu’ 66

La Ghizunie (de la J.R. din Dallas i se trage afemeiat om afemeiat și curvar să ne-nțelegem) înghiți ditamai gălușca (sarma de post pe la noi) făcută seacă numai din foi de podbal (Tussilago farfara) că noi nu-i zicem podbal la brusture brusturele e brusture (Lappa maior) știți da și-aprobă aproape înfocat propunerea puterii neajutorată Iar dacă-i lumină prin sat ca ziua – continuă primarul – sunt ochi care văd noaptea căruțe fără acte cu bușteni din pădure din pădure cu bușteni fără acte…

– Chiar domnilor ce ne trebuie atâta risipă mirui al doilea opozant-opozant Trășcuță Miru pentru numărul trei meșter mare-n tâmplărie SSL-ul (serviciile secrete locale) nu-i găsiseră bortă-n gard să-i bage scai în păr oricât cu lupa au căutat oricât au dat de băut la socri ăsta și pentru că a schimbat cu fața spre vest poziția cotețului 67

Ion Lazăr da Coza autorizație descântată și-ncuiată în cutia flintei lui cu două focuri avea of când rânjetul cu rugumuș sfida cu discretă adresă pe cineva din prezidiu bila nu mai picura lichid amar galben-verzui aceluia în duoden și se gândea la demisie victoria opoziției părea iminentă eminentă remanentă chiar dacă dacă dacă nu apărea omul-în-negru la urechea primarului nevedind veste bună șteampuri i se făcuseră ochii edilului pe recalcitrant privindu-l consilierul-tâmplar se știa lăcuit cu lac din acela cu teflon împotriva tuturor intemperiilor (așa spune reclama așa spun și eu) altfel s-ar fi dat și el cu puterea ticăloșită Domnilor (reluă primarul ca un linx în soare) comuna noastră a noastră comună pe care-o iubim cu toții cu toții o iubim nu-i așa prin ce-i cunoscută ea avem noi vreun poet mare (porcu’ nici el nu m-a luat în calcul dară USR-ul) nu ce-i drept un vechi cimitir tracic 68

La Ghizunie există dacă era ceva-ceva mai nou era cu totul altceva altceva cu totul era și-o rezervație naturală măricică avem și și și ce-i cu asta câți n-au așa ceva mai ales poeți însă omenește vă-ntreb vă-ntreb omenește ca pe ginerii mei ca pe frații mei sus părinți-mi sunt la Domnul că tare s-ar mândri acum acum clar s-ar mândri când vă-ntreb eu ce văd noaptea noaptea ce văd eu de mă uit la cer eei eei îmi răspunde cineva cineva îmi răspunde (aștepta privind prin sală cu infatuarea lui Il Duce ignorând cu măreție un anume colț) – La urma urmei ce bunicii noștri au avut iluminat public sări tâmplarul el un pasionat ufolog era aduseră chiar și televiziuni în sat să pândească 69

Ion Lazăr da Coza farfurii zburătoare dar de când cu iluminatul public nu mai văzuse coadă de ozeneu îi băteau neoanele-n ochi.

70

La Ghizunie

Asfalt vaca lui Stan Diunmetru bine ăștia-i ziceau și Stan Sucitu o să vedeți de ce căzuse-așa-ntr-o melancolie de parcă era îndrăgostită nu rumega nu bea privea galeșă galeșă… moș Stan al nostru n-avea bucurie știa că dacă-i de la taur lăptoasa lui – halal de-așa lăptoasă trei litri pe zi – ar fi sărit la propriu de dorul lelei pe alte patrupede mari când i-a văzut și botul zvântat cenușă am dat de dracu’-n cânepă înflorită i-a zis pe șleau nu ca-n medicina modernă că-ți spun ce ai după ce prohodul popa ți-a cântat la cap chestie de psihologie zic ei și-a turtit căciula-n fund tocită și tot o fugă pân’ la Gogoman acasă o ținuse 71

Ion Lazăr da Coza dar ia din piuă țoală uscată ar fi lăsat chiar el sânge la vacă oleacă ștrangulată cât jugulara să se facă de-un dești pac stricneaua țâșșș sângele la suta de kile o juma de litru de unde vecini în prânzul mare să-l ajute de unde stricnea că parc-ar fi costat comoara din tăul cu șerpi să facă la fierar una cu lanțul în coarne cătinel cătinel prin două sate și prin reședința comunei de-a lungu’ ajunseseră la dispensar parc-ar fi fost miri venind de la biserică așa le-a ieșit veterinarul ăla holtei (doar tehnician era dar om cu multă experiență) în cale – Moș Stane ce-are văcuța (șeptelul pe vremea aia sarcină de partid era și-acum este numa’ că-n sens invers mă-nțelegi) nedumerit și nu prea ca-n fața răscrucii rătăcită în amintiri moș Stan respectă vaca – Iote-un prost tată dacă io știam ce ai 72

La Ghizunie te-aduceam pân’ aici șoicano bondar să nu rămână agentul își chemă șefa ca o vrăbiuță fătată de-o hipopotamă din vârful scării ciripi coborând-o – Ce are văcuța moș Stane (v-am spus eu că moș Stan era cunoscut cel puțin în trei sate v-am spus da) – Alt prost tată alt prost hai acasă pe drumul de-ntoarcere prin fața primăriei vaca parcă parcă se-ntrema să i se fi tras de la asfalt nu mai călcase niciodată pe așa ceva

73

Ion Lazăr da Coza

Droserul Vorbirăm mai deunăzi de iluminatul public ba era ba nu era având stâlp cu bec în curte de pe vremea ailaltă nea Șalagău neoficial pe faza a doua racordase un neon cu întrerupător târzior în amurg îl aprindea îl stingea mai dimineața-n zori oare să-l mai aprind bă își întreba el vecinii așa de-o fală bucuros era când ăștia îl rugau umbrește și mata rarița nea Șalagău un neom i-a zis odată aprinde dracului lumânarea aia de s-a cătrănit omu’ s-a cătrănit rău de tot ce mă’ am murit ca să stau cu lumânarea la cap trei nopți trei nopți la rând n-a mai aprins neonul supărarea însă i-o aducea alt vânt des neonul se ardea mult prea des năcăjit 74

La Ghizunie mă’ ăștia mă nu știu să-nșurubeze-un bec mă’ el se ferea de curent că-altfel numa’-n parmac ar fi stat sfârși prin a-l aduce pe Ziziric meșter om de cum s-a uitat în sus a zis mare e prea mare droserul îl schimb pe două sticle de rachiu pentru cine nu știe droserul i-o bobină-ntr-o carcasă de metal ermetică de vreun kil dacă nu cumva un kil jumătate dar nu era de vină el neonul după cum desenară olandezul-turc pe ambalaj trebuia vertical nu oblic să năucească fluturii meșteriră ce meșteriră nea Șalagău ține pălăria s-arunc ăsta nu bre nu deasupra capului Ziziric chiti ce chiti și drumu’ dădu droserului ca baioneta prin friț la Mărășești străpunseră pălăria năbădăiosul și plachie îi făcură cinci șase falange de picior lu’ nea Șalagău las-o dracului bre nu-i dădură Ziziric timp lu’ Șalagău să plângă mi l-ai stricat ce naiba nu ești în stare să prinzi un droser în iesle și-n întuneric își ogoi durerea gospodarul sus 75

Ion Lazăr da Coza Ziziric se rupea-n râs de nu s-ar fi prins de abajur cădea dar taman că l-a-ndreptat cu nasu’-n jos cum arată schema seară de seară șchiopătând în bocanci cu talpă rigidă de o vară și ceva mormăind nea Șalagău aprindea soarele satului bun băiat vede meserie da’-i cam năstrușnic pe cealaltă parte Ziziric se crucea bă dacă mă punea michiduță să-i zic să țină pălăria deasupra capului?...

76

La Ghizunie

Oglinjoara încă mai credea că Boțica lui i-a făcut cu oala că de ce alta s-o fi luat de nevastă așa urâtă urâtă ca țipirigu-n ochi vă spun de n-o vedeai noapte fiind sau în beci de te aflai cu ea îi simțeai urâțenia nu altceva pe lume faptul că la-nsurătoare voise una ne-ncepută acum i se părea păpădie-n vânt și herodot pe gugăl de-ar fi fost inventat netul pe vremea aia că i se cam acrise turtă de mălură singur să mănânce și rânza-ntoarsă o-neca în țoiuri gâlgâite și-n pârleazuri sărite aici cam înțărcase bălaia că se lăuda ca prostu’ după vatră cu toate avute și neavute da’ băutură avea și scandal unde era el era de-un străin se-nscaiase acum că bietul înseta dup-o blondă aburindă putere să aibă de trecut dealu’-n sat la el măă’ tu stai să ne furi fimeili noastri mă’ lasă-mă bre să-mi tihnească berea n-a apucat săracu’ fundu’ halbei să-l vadă că tot hăituit aproape scăpătaseră colnicu’ 77

Ion Lazăr da Coza dar mândria locală cuvântul și-a spus c-o lespede cât o potcoavă de murg îi băgă nasu’-nlăntru turiței la scosul bandajelor Boțica alergă după oglinjoară – Acum să vedem cine-i mai frumos, păunașule! într-adevăr ea era mult mult mai frumoasă.

78

La Ghizunie

Curelușa calu’-i cal îi pui nu-i pui căpăstru din piele țintat cu bumbi de alamă are prestanță împodobește vaca sau boul de un taur nici nu spun cu căpăstru dacă mai are și-un canaf roșu la iarmaroc iei cu patru cinci poli mai mult părinții noștri când spun noștri mă refer la ăștia mai vechișori așa de peste cincizeci de ani da’ până-n șaptezeci pe la târle-și petreceau iernile fete băieți la unii la alții făceau șezători suna cornul cornul pe-atunci era pe post de tuităr suna cornul zic în dealul Gologeanului șezătoarea era la Rădoaie ălea gemene suna pe Chiscănelul Puturoasei la Babeica se adunau în Blidar suna la Bândăroaice stup și tot așa nebuni flăcăii își furau fetele menelaul nostru se însoțea cu Bulibel cu Bulistel sau Bulibică într-un raid prin troia vremelnic 79

Ion Lazăr da Coza fără creneluri rămasă mălaiul hrană pe două trei zile presărat prin toată odaia era ca repercusiune nimic mai mult (dar nu mereu!) oare cât de ne-einstein să fii să te-nsoțești taman cu Moțăilă să-l calci pe Suru (plecat în sat de cu seară) ăstuia nu i-au găsit mălaiul ar fi scăpat ieftin însă boii lui aveau căpestre din piele cu bumbi de-alamă (vezi versul trei) lustruiți râvnite de mulți dimineața pe la Râpa Mare se ducea și Moțăilă în sat (nuuu lui nu-i împrăștia nimeni făina) și nu știu cum se făcuse că pe cărarea îngustă de-o șchioapă nas în nas cu Suru a dat ăsta-și punea întrebarea cum să treacă unu’ pe lângă altul să n-ajungă-n vale valea adâncă zăporâtă Moțăilă avea altă grijă: – Țe te uiţi ața la mine, Țurule?

N-am furat eu căpețtrele!

Albu țî cu Niculai.

Nie numa’ o cureluță ni-a dat.

Iote-o!

80

La Ghizunie

Manciparea a’ lu’ Ghiștină începuse în Brașov școala profesională din scrisorile din urmă tac-so-și dădu seama că băietul i se schimbase mult mult de tot în loc de dragi părinți cu Salutare stimați înaintași începea „epistolia” și-o-ncheia cu Servus nu știa cine-i Servus ăsta și-o fi tocmit al nume se-negura el blidărind ori pe-afară necăjind întruna de ce-i fusese frică n-a scăpat Ghiștină din țarcu’ oilor l-a zărit venind înzăpezit în vacanță pe fiu-su cu păcat recunoștea că s-a bucurat de vreme rea că ce-ar fi spus la călcătura-i de mireasă vecinii da’-i ieși în cale nu tu sărut mâna să se aplece s-o sărute vorbă-n ciorbă bun-gasit papa ortodox fiind Ghiștină și prin zonă ioc picior de catolic de papă nu prea auzise și nici franceză nu știa batăr bine că recunoaște că io îi dau mâncare-și zise înghițind în doze mici aer scăpărat de ger bă în scurt timp se speriase omu’ – 81

Ion Lazăr da Coza nu am pef sa ma deplasez cu tene la Stana Vepe la depozitul de fanel să vă tălmăcesc până nu uit nu am chef să vin cu matale la Stâna Veche după fân pentru împuțitele astea de oi (traducere aproximativă desigur) și câte altele și câte altele cineva plecat în lume chiar devenea fiu al satului îmbrățișat de toți cum e la Brașov mă Gheorghiță întreba cu tandrețe vreun bătrân Joorj mi zice iar la Breajo este bine ancotro damelor întreba el nazalizând în silabe de-ntâlnea colege de generală s-a lăsat vă spun de rușine Ghiștină și-i povesti pilda aia cu afurisita de greblă vai papa angroazeatoar ma pleacteasesc snoavelele tale tzaranejti (vorbea și fără diacritice după cum v-ați dat seama) zău s-a-nseninat Ghiștină când l-a dus grăbit la autobuz acum stătea iar în țarcul oilor din prund în lopată sprijinindu-se că lățise pârtia berbecul cine știe ce i s-o fi năzărit se opri din mâncat și-și privi întrebător pe sub coarnele strașnice ca de muflon 82

La Ghizunie stăpânul acesta cercetând umbrit de gene peste garduri (atât îi trebuia lui Ghiștină să audă vecinii că și el s-a mancipat) mi-l întrebă într-un rânjet larg ce este mai oiule nu place fanelul nepăsător de felul său berbecul era însă așa un afront de la Ghiștină-papa n-a suportat de trei ori s-a rotit ca o galaxie în loc și a colapsat pe-o parte cu sânge-n nas nu a prins cuțit

83

Ion Lazăr da Coza

Indignatul eu v-am tot vorbit de Moțăilă dar de fapt erau doi doi veri frumoși însă ca niște monozigoți semănau lumea la deal ei odgoneni la vale lumea prin zăvoi ei zoriți pe grohotiș dar și când aveau ambiție aveau la o placă de vinil se mai adunau în nopți de iarnă lungi fete băieți însurăței moșnegei căuta și Dunitrașcu să șuguiască (era cam ghirtoc săracuțu’ la minte) cu Mirica Șucului fată parșivă parcă avea același pol așa mi-l respingea asta eu nu i-aș da interveni soața lui Moțăilă cu picioru’ lu’ Dunitrașcu pe-al meu în doi trei ani l-am dat pi brazdî bă frate 84

La Ghizunie soro străine prietene și voi critici literari scântei scoteau măselele lui Moțăilă tu eți dițteaptă fa cî eți de-a lu’ Poamăcrudă lață-lață lață-lață adțundțem noi acață… cu toate că l-au rugau nepoții de-o iertare a doua zi indignatul răspundea în locul soției că de ce poartă ea lăsat adânc pe ochi tulpanul – E dițteaptă că-i de-a lu’ Poamăcrudă Țî nu vrea acu’ iarna ț-o coacă țoarili …Țoarili mamii ei!

85

Ion Lazăr da Coza

Empatia se cheamă că dacă te las pe umăr să-mi plângi sunt empatic nu cunoștea acest termen amicul meu pădurarul (nu Mafoame ălaltu’ Lalău ăla de la Podu’ Cimitirului din satul vecin) dar mereu mereu avea câte-o catastrofă a sinelui la purtător acum îl părăsise ce-a de-a treia nevastă (credeam io că-i a treia) ca să-l încurajez dară după ce rămânem singuri (mama ne-aduse telemea nouă tăvălită-n smântână grasă și mămăligă) zic – Femeile-s ca ciorile zboară din par în par durule (nu știu dac-am folosit cuvântul par și nici durule 86

La Ghizunie în contextul respectiv dar să nu divagăm) – Da mă’ colega mă’ însă asta mi-a intrat la suflet mai mult ca celelalte patru ghimpe și aloe nu altceva suspină precum Vezuviu-n asfințit colega (hopa ăsta a avut cinci nu doar trei neveste cum pazăleam eu – pazăleam vine de la puzzle – și devin pe dată invidios că persoana mea n-avuseră măcar atâtea femei darămite soții [mă laud cu contraperformanța sexuală ca bravul Cărtărescu poate mă susține și pe mine cineva la Nobel na]) și ochii i s-au umezit pe dată – Ți-a dat vântul pălăria jos o ridici ce naiba durule te-nvăț eu hai noroc durule (de unde-o fi ticul ăsta verbal nu știu) ciocnim încă un rachiu ’nainte de masă grăbindu-l spre bucate poate poate va uita fierea din pelin și să ai poftă-i mai zic pe bune 87

Ion Lazăr da Coza că nu-s ranchiunos de felul meu (sau dacă sunt nu mă ține mult durilor) eu știam că dacă mănânci ți se opresc lacrimile amicului nu după ce-și lungi gâtul ca o curcă flămândă ce dumică un știulete-ntreg din ăla de flori șiroaie șiroaie i se-mpleteau ondulându-se în barbă stânjenit căutam o-mbărbătare cât de cât dacă-mi furai butelcuța din beci tot nu găseam ceva de doamne-ajută părea că și el să-și înghită lacrimile făcea eforturi – Poate se-ntoarce a doua continua să curgă empatia din mine ca lava din Etna în zilele sale mai slăbuțe totuși gesticulând (i se citea amar durere-n priviri) mă opri că eram pe-o cale greșită – Nu măăă’ cancer (uuu cum cancer mi s-au umezit și mie ochii) cancer fac pe gâlci dacă mă mai opăresc o dată cu mămăliguță așa de fierbinte!... Și-apoi să mai fii empatic.

88

La Ghizunie

Pomana baba Șuca Mărgăuța nu Malahuca (doar după mamă surori deci avea dreptate asta din urmă să nu se creadă Șucă da’ gura noastră-i slobodă) și-a crescut numai cu poala catrinței copiii ori cu buzunarul sumanului ca al popii de larg nu-și pierduse nici încoace obiceiul socotea-n adâncul firii că îi e satul dator peste tot moșise descântase de-un deochi de-un vărsat de vânt de-o mușcătură de șarpe trase o vână sucită pețise înapoi aduse dobitoacelor mana și câte nu făcea cositor nu nu știa să toarne primită-n case cu drag era și nu era că ducea vorbe de vâsc și hamei de colo-colo dar ce nevastă nu poftea despre surată vecină străină să afle gunoiul unde-și ascund să pară ele mai curate aruncă-mi o zoaie de lapte Anicușă Porfiră Mădgălină 89

Ion Lazăr da Coza (sau care mai erau) în spurcata asta de ulcea da’ ce bre ț-ăi fi luat vreo năpastă de purcel zicea câte una supărată că doar laptele ei nu era zoaie de dat la porci Gherghelușo dă-mi niște mucegai de făină că nu mă dusă dracu la moară-n arini că io numa’ de-acolo mănânc măcinată două-trei murători putrede să-mi dai că le fac prăjâte c-un pumn de giumeri jignite Mărgelușă-fată-hăi boii-ți trag mă’ Nedeli (pe ăsta l-a dezlegat de neputirință) un putregai șî la mini-n poartă să lepezi că nu m-o încălzî socu’ tău da’-ncaltea fum să scotă nor-mea să vadă că n-am ghizdărit Mărgăuța cerea în așa fel încât să nu-ți ajungă sub pomul de grijanie pomana ci tot tu s-o cari de-aici acolo pe un răboj încrustată că așa credeau ai noștri numai ce dai și ce-i primit cu bucurie ajunge-naintea ta în rai.

90

La Ghizunie

Picapul om de zăpadă stuchit de căldură și praf erai dacă ofițerul de serviciu la-mpărțitul corespondenței o dată pe săptămână măcar nu-ți striga numele cercănat de vreo Mărie/Mymy sau de-o Florică/Fyfy ori de-o Maricică/ Cycă n-avea plicuri roz-bombon parfumate Petrana/Petrya lu’ Tetica da’-i răspundea lui Silică a’ lu’ Popricu în ălea de-un leu douăzeci de ceva timp nu prea entuziasmată că parcă nu mai făcea de nasul ei acum că avea cu banii luați de pe un tăuraș tainat picap erau la modă nu-ți urla difuzorul în fereastră nu existai (Tetica s-a văietat în glumă bă mi-am băgat buhaiu’ cu coarnele-n priză de mă surzăște nu alta flăcăii râdeau de fetele lui prin sat șase la număr nu toate scoase la horă de nu mai puteau) Silică nu știa tărășenia și busola părea să i se fi înțepenit cu azimutu’ înspre Petrana ba începuse chiar să creadă tot ce-i dicta ba un camarad ba 91

Ion Lazăr da Coza altul la-ntocmirea scrisorilor de-amor și-acum aștepta cu înmiit nesaț liberarea ce veni ca o naștere spontană cu-o zi și-o noapte și șaptesprezece minute mai devreme fudul purta valiza ca pe-un cozonac dospit cu ochii pe drum năzărind-o pe-a sa Petrana în orice umbră da’-i fu calea de Iorguța lu’ Calup tăiată aracan de-alde Tetica a fost a doua vorbă a fetei le-a intrat cu coarnele-n priză buhaiul maare neauzită maaare neinspirat și-n ceas falnic tocmit de ursită pe la Petrana a trecut vânjosul veteran să se intereseze de chestiune să-ți sară șase destoinice surori în cap nu-i de colo și nici măcar nu înțelegea cu ce-a greșit – urla picapul vedeți dumneavoastră Silică dacă s-ar fi priceput o adiere la electricitate ar fi știut că cheratina nu conduce curent oricum la părinți Iorguța lu’ Calup era singurică (nu intră în abac ăi doi frați mai mici!) și avea și-un vițeluș la îngrășat 92

La Ghizunie

Șoarecele să fii prea habotnic e ca și cu excesul de modestie – sărsăiește Sarsailă de(spre) tine tot Sarsailă cred unii (nu darwiniștii) pe șoarece l-ar fi îndemnat din anaforă să se-nfrupte de-a ajuns săracu’ liliac de noapte ca ghimpele în palma săracului se băga-n strană Pavâl de se credea țârcovnic mai țârcovnic decât țârcovnicul îngăduit de popor iar crucile pe care le închipuiau pe umerii concavi el și Penistița (nevastă de-a doua c-a fost vădan trei ani) când se rugau mai mari păreau decât cea de pe clopotniță ecou de monedă calpă credința lor – dacă le poposea în poartă un sinistrat pentru o țoală rărită-n coate pentru un blid de fasole îl luau ca pe-un lotru cu hăitași flămânzi (de mult nu le mai priveau sătenii ferestrele nepoții nici atât) ferestre și casa parohială avea dar îmbelşugat oblonite de popă erau mai ales 93

Ion Lazăr da Coza la camera unde moși babe surde fecioare se spovedeau la fiecare asfințit de post și prin peretele căreia preoteasa mușina rătăcirile satului și de-aici fir de pir toți copileau cărările neaghesmuite ale celorlalți dar să-ți coconești tu mirean odaie-altar parcă prea consfințești bucurie de spart chimval nu s-ar fi aflat de acea încăpere dacă Penistița de parcă-i ardea pe tulpan acoperișul n-ar fi ieșit pe mal la bărbat-su strigând (ara peste gârlă pedepsitul): – Văleeeeu, Pavili-Paviliii!...

Un drac de șoricel A intrat în camera de rugăciuni!

De atunci Toți sătenii se lăudau Că au și ei cameră de închinat Șoareci aveau de mult.

94

La Ghizunie

Bocet La noi se bocea și încă se bocește în versuri Măi Costică, măi Costiiică De moarte nu ți-o fo’ friiică De m-ai lăsat singuriiică Șî nu mai poci măi Costicăă… ă… ă… ă… (puteți să mai adăugați un ă doi după gustul fiecăruia) și nu-s primul care observă că văduva se jeluiește pe sine nu pe ăla țapănu’ de pe laviță – Neterminate!

Ne lași neterminate-ți zâc!

– Ho, că n-am murit, fa! ieși Dumitru trântind ușa zdrang după el dându-i femeii dreptate în sinea lui era nătânguț dar judeca simplu și corect (corect hmm mai vedem noi…) pusese de mult gând rău părului avea păr crescut în costișă aproape-n hat cu Jâgăraie 95

Ion Lazăr da Coza și toate perele curgeau la ăsta ăsta om rău urmărind să-l sece de cosire că și așa era umbră stearpă jurase vorbă cruntă că-l cotonogește de-l prinde pe bucata lui sterp Dumitru nu era dar nu era sângele său întors din prizonierat se află văduv și-aduse la el în bătătură o rătăcită bălăioară c-o fătucă-n poală fătuca-i de măritat de-amu or nu le terminase vezi bine nu le trecuse-n acte asta-i ceruse Mafrana și ceva zestre pentru fată-i mai ceruse de plecă și-n astă dimineață la treabă apăsat și fără tutun în chimirul slinos ca-n filmele americane urca o cracă spunea o replică urca o cracă spunea o replică las’ fa muiere vorbea singur gâfâind te duc la primărie te trec la mine și pe fată o termin 96

La Ghizunie c-am vorbit cu Nicu Pălă lău de două cergi vărgate zestre nu șagă și uite-așa ajunse-n vârful părului unde-nnodă funia din păr de capră sură la coborât nu mai glăsui ceva că-l tăia subțire vântul lui Ignat celălalt capăt și-l legă de mână strâns când răpus de toporul lui bătrânul păr o s-o ia la vale el o să-l tragă la deal să n-aibă infamă ceartă cu megieșul socoti știți cum aruncă pescarul nada nadă a fost și Dumitru preț de două trei secunde prin aer și-ntreg păru’ ajunse-năuntru-n grădină la Jâgăraie iar el hăăăt dincolo taman în cosirea lui Nifrică până-n crucea nopții deja se răcise pe năsălie Mafrana cu toporul și funia-n mâini martori tăcuți ai dramei 97

Ion Lazăr da Coza dar și arme împotriva zăgănosului de cumnat începu a ghersui arsă de durere s-o vadă tot satul acolo adunat Măi Dumitru, măi Dumiiitru mi-ai băgat tot păru’-n’uuuntru’ m-ai lăsat neterminaaată șî pi mini șî pi faaată la căpătâi să nu-mi bociți că cine știe ce v-o ieși pe gură de emoție

98

La Ghizunie

Caloian Nu-i drept dar așa e treburile muierii în gospodărie nu se văd obosită când moțocul și-l pune pe-un colț de pernă nici măcar ea nu-i mulțumită de câte peste zi a făcut darmite vreo sipică de soț bate ăsta o scândură-n gard nouă zece ani e acolo până putrezește pune un pom și nepoții mezdresc din roade face-o fântână veșnicie scrie pe ghizd aduce-o căruță de lemne o lună iese pe cabalaie fum că după lemne era dus și Bofică a lu’ Mârțog dar proastă proastă zi și-a ales că-i fusese drumul tot o fleşcăială amorțită de ger iar buzatu’ cu obraji de gheață de când s-a răsturnat a doua oară căruța de-a descărcat-o și-a-ncărat-o iar săracu’ numa’-n șale l-a pupat pân’ a ajuns pe-nserat în ogradă în casă nevastă-sa zolea într-un feredeu niscai rufe – Bre, Bofică… Și așa ești ud…

Adu, ’netale, două cofe cu apă…

Hât!... Bât!... Dât!... își strivi ăsta de cerul gurii 99

Ion Lazăr da Coza pandaliile cu limba dar se-arătă drăgăstos ca vântul de primăvară și apă-aduse din gârla bragă păstrându-și zâmbetul o făcu pe caloianul – fleoșc pleoșc – Acu’ ești și mătăluță udă…

Așa că te poți duce după apă. Și s-a dus.

Cu moțocu’ leoarcă.

100

La Ghizunie

Cărăușie știu dar prea m-aș întinde la vorbă de unde Moțăilă făcut-a rost (voia să se ajungă faraonul!) de căruță cu boi boi bourei în coadă codălbei în frunte țintăței mânați măi de prăvălitoare nevoi îl lua lumea la câte-o chirie însă așa mai în dunga frunzei că șubrezel îi era faetonul și de-ar fi avut Ra un astfel de atelaj o ducea tot din eclipsă în eclipsă nici boii nu erau ca-n Plugușor și știa asta că-i zise lui Gașpir a’ lu’ Momârță gata când văzuse tronul căruței cu păpușoi pe jumătate plin păi bine mă’ ne plimbăm în gol cu șaptezeci de lei cursa? o țută di lei drumu’ ne-am ’țăleț fie și optzeci da’ trebuie să mai pun ce dracu puni-puni ajunse tronul la trei sferturi mai pun puni-puni razant se făcu tronul mai pun puni-puni 101

Ion Lazăr da Coza cu vârf se făcu tronul… la primul hop ca o mumie egipteană (că tot vorbirăm despre zeul Ra) căruța se dezmembră în cele patru puncte cardinale inocent Moțăilă ridică din umeri: – Io am țpuț puni-puni da’ tu di țe-a’ puț?

102

La Ghizunie

Bilanț sunt vlăstare seci pădurețe altoite pe-un portaltoi de viţă ce sug în iască sevă ’nalt roditoare vlăstare ce-au fost crescute parcă numai din furat și-nșelăciuni ce aduc doar amărăciune și grea-ndestulare într-o viață parcă de pripas trei ani de război și patru de siberie făcuse dar ca acum în brumarul vieții nu le duse dorul fata de-ar fi la noapte vreunul dintre ei ochii să-nchidă n-ar ști de un’ s-o adune lacrimă să scape în proaspătă țărână ăl mare al treilea rând de copii la una din Groapa cu Soare creștea ăl mic lăsase cămin mândru și-ntre două surori nevăzătoare se lăfăia fălindu-se-n amănunte 103

Ion Lazăr da Coza pe târnațul îngust lângă băbuță stând umbră-n umbră moș Magâlă recapitula a câta oară: – Una-n lumea mare unu-n Groapa lu’ Soare altu’-ntre chioare…

Ce-am crescut noi, babă? molfăind nemulțumită baba Tărtănița răspundea întocmai – Draci, uncheș!... Draci.

104

La Ghizunie

Lămurire lasă tot omul plugu’-n șopron și treburile-n prepeleac și de 9 Mai o ia ni-ha ni-ha când pe-un hat când pe-un răzor spre iarmaroc nu știu cum inima-i înclină că sărbătoare creștin-ortodoxă nu-i iar de cele trei laice Proclamarea Independenței Victoria Coaliției și Ziua Europei nu cred să știe cineva ceva și totuși din neguri necuprinse în hrisoave curățel îmbrăcați dintr-o duzină de sate împrăștiate peste coclauri pe care nici google earth nu le-ar cuprinde pe un display mare curg mocani spre toloaca bârseștilor vedeți punctul ăla mic și alte trei mai mari după el e moș Stan Sucitu își duce de frânghii vacile supărat la vânzare că la mers nu prea are spor n-are cin’ să i le mâne de la spate mizantrop ar dori singur să fie pe cale da’-l depășesc toți 105

Ion Lazăr da Coza dându-i binețe de primește bună dimineața mustăcește pentru om trândav îi dimineață acu’ la prânzu’ mare ziua bună de primește da mă’ că io oi fi dormit pân-acu’ – Bre, moș Stane, îi aruncă în fugă un vecin, duci toate vacile la iarmaroc?!

– Nu, tată! Numa’ pe-ale mele…

Ho, boaitelor, ho! Nu mă luați în coarne!...

Aveți tot timpul să vă vadă lumea.

106

La Ghizunie

La Ghizuină ca să fii căprar căprar-căprar nu din ăla de armată cu floare de bostan pe umeri trebuie să ai câteva capre și să știi două comenzi scurte schea și țâî-gî-țî cu accentul pe-ntâiul â (am eu ce am cu accentul) când strigi schea și ridici bățu’ cu mâna dreaptă musai capra o ia la stânga și invers dacă ai un buzunar de grăunțe sau le-apleci o creangă fragedă cu frunze multe le chemi țâî-gî-țî țâî-gî-țî și ele bulucesc peste tine ca țărcile pe-un cuib cu pui golași dar niciodată niciodată să nu dai aste porunci laolaltă – le-ncurci mințile luându-se cu joaca mai o borjă mai o fasole cu aranjatelea ori nu bortasăpată măiuncheșlamere moara sau război Ion a’ Chetrei de caprele sale Drela Nela și Coca mai era și Nița uitase total 107

Ion Lazăr da Coza hăt hăăt până spre-nserat când trebuia să le ducă-n ogradă la muls ca un lup cu durda-n coaste a luat-o ușor ușor după ele prin Donosoaia le chema cu busuioc pe buze: țâî-gî-țî prin Cheatra lui Dănai: țâî-gî-țî a urcat în Podeac: țâî-gî-țî s-a dus pe Muchie: țâî-gî-țî pe la Ghizunie… hopaaa locu’ ăsta avea un fior a’ lui era ca răsuflarea unui mort pe năsălie peretele de stâncă neagră drept ca o catedrală arsă răsărit în coasta unui deal din bolovani seci și ici colo tufe de mesteceni sfrijiți îți trimetea înapoi orice vorbă mai răstită cu voie sau nu în pas domol sau grăbit de erai din baza lui chiar din mijloc părea că cineva furase o piatră și nimeni nu se-ncumetase a cerceta de parcă ar fi fost o ghilotină vizunia astfel formată prin fața ei cărări de capre de oi de nălucile nopții treceau 108

La Ghizunie omul nu dumnealui avea calea pe dincoace de balta cu șerpi și broaște verzi aflată ceva mai jos pe-un omoplat scrântit micul căprar își făcea curaj mult curaj – era întâiași dată când țurcălea pe-acolo-șa de unul singur: țâî-gî-țî se-ncumetă el schea! oprindu-se cu ceara-n pași îndrăzni să gândească-n șoaptă dezvinovățindu-se: dar eu am chemat caprele nu le-am apărat și din nou cu nodu’-n gât: țâî-gî-țî schea! îi răspunse ecoul zbârlindu-și mustața-n joacă alb alb de teamă că-i va fi jurată bănuiala schimbă comanda: schea țâî-gî-țî! îi răspunse ecoul și mai clar și mai ferm în spuma apusului nu spun că nu știu cum a ajuns Pe Lac sărăcuțu’ și-ar mai fi fugit ca un pui de iepure de nu l-ar fi oprit moș Pricochie 109

Ion Lazăr da Coza ho mă’ nepoate hoo am aținut io caprele că s-ar fi dus în Grochițe în cosârea oamenilor iote-le colo mai lipi moșul o vorbă din calapăr în timpanele ce stăteau să explodeze eu… eu… la… la Ghizunie mi-am auzit altfel vorba… zău bre încă adăugă trăgându-și sufletul suflețelul ăla de om văzându-se privit subțire printre gene colilii de vraci bătrân: apăi cu moșu’ se spune că ăluia căruia ghizunia nu-i întoarce vorba așa cum a grăit-o îi om însemnat zise moș Pricochie lăcrimând în zare mângâind creștetu’ lu’ Ion a’ Chetrei.

110