Șevalet cu epilog by INSEMNE CULTURALE

Colectivul de redacție: Coordonator: Corectură: Copertă și arhivare: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Mihaela Roxana Boboc Gina Zaharia Sofia Sincă Corina Militaru Iris Marinov Ana Cîmpeanu Alexandru Bolache Mihaela Popa

Mihaela Roxana Boboc

Č&#x2DC;evalet cu epilog

Mihaela Roxana Boboc

În intimitatea poeziei de dragoste, în volumul „Șevalet cu epilog”

Poetă cu o viziune modernist-pastelizată, în poezie, lipsită de exuberanța suprarealistă a tinerilor poeți revoltați că încă nu și-au găsit o cale a lor și, în felul ei originală în spațiul buzoian, Mihaela Roxana Boboc ar merita o încadrare în rândul poeților confesivi și, totodată, o aplecare critică asupra fenomenului ce accede pe momentele de asceză, stările cu adevărat lirice ale vieții. Vorbind despre poezia autentică de dragoste, criticul Ion Roșioru spunea că Mihaela Roxana Boboc vine în poezie cu „versuri-prag cel mai adesea antologice” și că, poeta îndrăgostită „e conștientă de unicitatea destinului ei și nu exclude, prin urmare, o traiectorie pe care tragicul existențial se conturează parcă și mai singularizator”. Cu alte cuvinte, poeta Mihaela Roxana Boboc are de partea ei fericirea de a scrie. Și că, în poezie, în altfel stau lucrurile cu fericirea. Că, Fericirea (în accepțiunea noastră), ține de taină, (și) ea este un scut al fiecăruia dintre noi... cei care iubim, suferim, și avem dorința de a ne construi zilnic un templu din dragoste. Dincolo de structura scenariilor lirice foarte personale, discursul ei pozitiv și revigorant, mai mult sentimental decât ironic ori zemflemitor, ilustrează strălucit zisele biblice (referitoare la enunțul despre dragoste, al lui Pavel) ținând de ceea ce se poate numi ceremonialul ei adresativ: „Niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi”, cum spune într-un vers. Prima parte a grupajului liric, poartă un titlu semnificativ pentru rostirea unei poete adolescentine: „Dragostea”. Prinsă în triunghiul dorinței, poeta dezvoltă o redirecționare mimetică a dorințelor prin care imaginile se succed în flash-uri rapide în cadrul aceluiași poem. Dacă discursul ei poetic e mai mult sentimental decât ironic (în sens pozitiv: adică să atragă cititorul, să-l frapeze): „vezi copilul acesta/ cum merge cu sufletul în poveste/ fără teamă...” (Acolo e iubirea), cititorul va fi plăcut surprins să găsească teme de abordare modernă, un 5

Șevalet cu epilog fel de tărâmuri fabuloase ale imaginației și care nu au cum să nu te atragă hipnotic: „în rugăciunea mea/ nici corabia/ nu-și dorește alt țărm/ să naufragieze/ în tine” (Am timpul meu). Într-un astfel de „ceremonial adresativ” te poți întreba: unde sunt ruperele acelea de ritm ale versului, nu neapărat „ironice”, dar măcar să tragă cititorul de mânecă: „când vom învăța să iubim,/ tabloul ne va înrăma cuvântul/ îngenunchiat în taină” (Desculț, timpul își mărește pasul). Criticii se feresc (în genere) să mai dea verdicte de respingere la tot ceea ce se publică, azi, prin provincie, ca opoziție față de „surditatea” revistelor din marile orașe ale țării. Se acceptă și în provincie ideea libertăţii şi a diversităţii de creaţie. La Mihaela Roxana Boboc, poezia de imaginaţie cu specific în confesiune, mărturisire, exprimare de sine etc., îmi conferă această dispoziţie de confort în lectura poemelor sale. Poemele au deschidere în simbolurile „dorinței” spre lumină; predomină culoarea albului prin cuvintele folosite: zăpadă, mesteceni, lună, etc... dar, iubirea are, întotdeauna, culoarea macilor de câmp. O lume a contrastelor găsim și-n poemele cu compoziție de „tablou” (așazis) suprarealist: „pentru visul din perete/ ar fi de ajuns să găsim o scorbură/ și un moment de sinceritate” (Simți iubirea cum ticăie?”). Din acest ciclu redăm câteva „versuri-prag”, numindu-le, și noi, antologice: „urlu către lună după dragoste”; „am nevoie de timp/ să te îngrop/ între zidurile poeziei”; „și acum privirea ta/ îmi sapă nocturn vesrsurile” etc. Cu cel de al doilea ciclu intitulat „Culoare”, distingem nu doar figura poetei, neîmpăcată cu poziția catalogată de noi, de poet modernist-pastelist. Pledoaria poetei se îndreaptă spre acel „rezervor” interior, tainic, enigmatic, dar și o deschidere largă, imagistică, cu multă spațialitate a acelor poeți „care visează adesea în culori”: „dincolo de mine/ și-au strâns cocorii cuibul/ un pictor spală culorile la râu/ trece apoi mâinile prin părul meu” (Printre pălării de ghebe). Iată un ciclu „ însorit”, cu poeme și versuri prin care te izbesc „răsăritul” soarelui: „uit că nu ți-am spus/ câte răsărituri m-au găsit fără streașină/ și-ncep să te strig/ cu ecou/ ca dintr-un mormânt/ la care nimeni n-a mai pus flori” (Câte răsărituri m-au rugat fără strașină). Ciclul acesta se deschide cu poemul ce poartă titlul volumului: „Șevalet cu epilog”. Aici, accentele cad pe aceste versuri-prag, antologice: „și culorile să-și 6

Mihaela Roxana Boboc facă un cuib”; „culoarea e singurul meu adăpost”; „drumul ne duce șevaletul/ dincolo de valea aceasta”; „poeții visează adesea în culori” etc. Poemele nu au numai dorul de spațiu deschis și luminos, ci au și culoarea unor „griuri peste soare”, semn că nu totul e văzut în roz, ci simțit și în incertitudinile unei singurătăți interioare. Setea de dragoste, la Mihaela Roxana Boboc, e rostită în tablouri cât mai diverse: „vom trece prin toate anotimpurile/ și nu-ți dau timp/ să poposești între două gări” (Pe strada mea). Poemele Roxanei, declanșează dorințe posesive, dorința de a dărui excesiv ca o „Ană a culorii”. Nu durerea e cea care o zidește în poeme luminoase, ci dorința de trecere continuă către acel anotimp al iubirii: „fără tine diminețile/ se diluează sub ropotul/ ploii subțiri” (Îți aparțin ca un vis nocturn). Și aici accentele cad pe latura pastelizată a percepției lirice: „e câmpul în amurg și se întind pasteluri/ peste cerul zvântat de ploaie/ și miroase puternic a flori de câmp/ și-a acuarelă...” (Bătrânul acela avea ochii tăi). În cel de al treilea ciclu poematic, intitulat „Puls”, trecem spre acel registru poetic expresionist cu încărcătura lor onirică, în care expresivitatea lirică derivă adeseori din universul picturii în lumea imaginară a poveștilor. Refuzul de a înțelege un alt discurs poetic pleacă dintr-o iubire secretă a tragediei vieții. Cât ar mai lipsi ca un condamnat la moarte, să se topească în cuvintele ei și să se avânte într-o neliniște extatică, într-un tremur de groază crescut până la voluptate? Numai că, în poezia acestui ceremonial adresativ, nu ai cum întâlni, nici un condamnat la dragoste, nici măcar pe cel plecat spre eșafod. Totul e clădit, aici, pe speranță și visare. Versul ei pare a fi deținătorul ulimei speranțe despre ceea ce înseamnă Fericirea: „de mâine se deschide cerul/ și mama nu uită/ să-ți strecoare o nouă poveste” (Mama e un fluture colorat). Nu numai că poezia de imaginaţie a Mihaelei a devenit narativă prin fabulaţie, dar îndeplineşte un rol fundamental în etapa în care scrie. Fiindcă, în acest ultim ciclu, apar și primele irizări ale copilăriei încărcate cu anotimpul poveștilor: „golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate din buzunar./ Ești însinguratul/ care nu-mi bate la ușă/ de teama răspunsului” (Însinguratul). În sensul decisiv 7

Șevalet cu epilog pentru efectul estetic este aici modul spunerii, nu fondul ei. Dumnezeu nu are nici un interes să-i suprime tăcerea: „dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede/ doar un punct pe cer”. Ar putea fi, într-o bună zi, o elenă amazoană, vâslind cu o singură vâslă prin lume. Lângă șevaletul ei fără epilog, „răsăritul soarelui” te va găsi, cititorule, și pe tine, fără streașină. Ca și cum luna și-ar lua în brațe tabloul nocturn, fără să te mai întrebe când se vor mai zbate, în noi, iubirile adevărate, prin apel la coduri sau, altfel, prin directețea discursului ei poetic. Avem de a face cu un volum „tranzitiv” spre o nouă etapă, una care îi va genera imaginația spre fabulația și epicitatea rostirii poetice. Tudor CICU

Mihaela Roxana Boboc

Zidirea în artă, sau cum visează în culori poetul

Poezia este peste tot în jurul nostru, aşa cum în orice bloc de marmură se află o statuie, trebuie doar să o vezi, să o simţi. Mihaela Roxana Boboc are această însuşire, de a simţi, cu ochii minţii şi ai inimii, vibraţii abia perceptibile. Acest drum, al conversiei unor stări difuze în cuvinte revelatoare, marcat deseori de un acut sentiment al inefabilului, ar trebui să fie până la urmă orice carte de poezie, drum pe care autoarea şi-l asumă. Volumul Şevalet cu epilog este structurat într-un triptic DragosteCuloare-Puls, tablouri vivante ale căror culori se întrepătrund uneori, întru cunoaşterea de sine şi a lumii. Primul lucru pe care îl remarci sunt desele trimiteri la artele plastice, în special la pictură (Dor de culoare, Culoarea este singurul meu adăpost etc.). În poemul „Ană a culorii” am găsit nu numai această modalitate de a descrie plastic fina reţea a sentimentelor, dar şi credinţa că raportul dintre realitate şi artă este altul decât cel perceput la nivel senzorial, cea din urmă fiind sâmburele din care a erupt lumea: „Mă gândesc la tine ca la un tablou/ din care ies pe rând culorile/ în particule de nuanțe/ intră în sângele meu/ cu atâta moarte”; realitatea este artă deformată pe care trebuie să o readucem la starea originară prin dragoste: „N-am știut că mirosul acesta nebun/ de culori cerate/ poate încăpea într-o pagină de caiet mâzgălită de tine/ îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță/ ca pe un tester pentru lumină/ la sfârșit nu știu/ dacă tu ești parte din creație/ sau culoarea e parte din tine.” Paradoxal, de multe ori eşti singur cu dragostea ta, obiectul ei putând fi perceput în ultimă instanţă un vehicul al căutării esenţelor, pentru că fără transfigurarea prin artă el nu are consistenţă: „Nu încerc să te scot din peretele inimii/ te-am aşezat cu atâta migală/ în nopţile fără har;/ rareori,/ când am vrut să te azvârl/ poemul creştea în mine”, „golul din tine nu-l umple o himeră/ oricâte poeme ar scoate din buzunar”. Poeta vine, de asemenea, cu o interesantă presupunere, aceea că dragostea este o formă subliminală a artei: „la celălalt capăt al 9

Șevalet cu epilog lumii/se vede dorul meu/ în bucăți de vitraliu spart/ sau tu trăiești /doar în vârful pensulei/ printre picături”. Această nostalgie, acest impuls de refacere a unei armonii primordiale, stă sub semnul curgerii timpului, „iubirea noastră ticăie”. Există un timp subiectiv, dar şi unul implacabil, nepăsător, şi doar sentimentul că eşti înţeles pe deplin face eternitatea mai uşor de suportat: „minutele își poartă secundele în pântece/ sunt bolnavul fără leac/ te aștept să-mi porți gândurile pe brațe/ până când lumea va încăpea într-un bob de muștar”. Ar fi multe de spus, de analizat. Aş putea să vorbesc despre faptul că: „poezia (...) nu e în voi/ nici măcar în mine/ ea vine din dumnezeul adormit”, despre referinţele livreşti elegant inserate, despre felul sensibil confesiv în care poeta aşterne trăiri, echilibrând sentimente materne, filiale, spleenul cotidian, nevoia de dragoste, de cunoaştere, cu o vocaţie de arhitect, pictor al versurilor, cu şevaletul inimii şi penelul minţii. Este drept că, uneori, poezia Mihaelei este îmbrăcată într-o membrană edulcorantă, anti-traumă. Mi-ar fi plăcut să fie cât mai subţire şi mai transparentă pentru „mucigaiuri şi noroi”. De asemenea, ar fi fost necesară o mlădiere a ritmului liric pentru a ține conectat cititorul. Aparent, autoarea se refugiază în cuvinte. Este notabil însă, cum această implozie este controlată la nivel conceptual, filosofic, cu imaginaţie lirică, o retorică a obsesiei pentru frumos şi bine. Acolo îţi găseşti puterea pentru a renaşte, de a transcende. Pentru că, nu-i aşa, până la urmă drumul poate fi un scop în sine şi poetul are privilegiul de a-l vedea pururea în culori. Laurențiu BELIZAN

Mihaela Roxana Boboc

I. DRAGOSTE

Șevalet cu epilog

Octombrie și tu

Sunt bolnavă de tine octombrie când îmi pătrunzi până la oase nopțile trăiesc o zi în trei ceasuri fără umbre auzi vuietul frunzelor cum te strâng în mine nu mai sunt eu cea care-ți respiră prin piele picură din mine un sărut foșnesc plopii – metereze între noi toamna a mai făcut un pas.

Mihaela Roxana Boboc

Acolo e iubirea

Nu mi-am luat rămas bun am modul meu de a vedea dragostea mori într-un colț din mine renaști într-un poem la întâmplare niciodată finalul nu e cel pe care-l alegi limitele sunt în afara timpului nostru pot să te iubesc azi să te port în mine precum o haină mulată pe coaste când obosesc te scot din respirațiile mele te agăț într-un tablou; iubirea nu e acel oftat după ecoul unui te iubesc atemporal iubirea nu e nici măcar o spaimă în plus pentru nopți singuratice suferim aiurea pentru un timp mort pentru o ceașcă de săruturi vezi copilul acesta cum merge cu sufletul în poveste fără teamă acolo e iubirea.

Șevalet cu epilog

Recviem…

Recviem pentru nebunul care-ți caută diminețile în suflet când nu te lecuiești de tine și defilezi cu singurătatea la braț crezând că nu e loc de o suflare în plus; între tine și Dumnezeul tău plutește o rugăciune nerostită, nu mai încapi în nicio etichetă te-am strigat în toate modurile am ajuns să vorbesc în poem de cele mai lungi absențe, mă dor (non)culorile îmi ești albul iernii în urma ta caii fug liberi copitele lor sfârtecă lutul sub care tremur am dat drumul fluturilor vezi dâra lor cum se pierde odată cu prima ninsoare.

Mihaela Roxana Boboc

Am timpul meu

Când plouă zbuciumat ca acum pășesc prin singurătate de parcă ploaia își trage seva din fiecare vers; am timpul meu când dau în clocot o lavă de lumină îmi părăsește trupul atunci te întâlnesc și candela adoarme molcom în rugăciunea mea nici corabia nu-și dorește alt țărm să naufragieze în tine.

Șevalet cu epilog

Desculț, timpul își mărește pasul

Inima, acest spațiu obscur fără linie și punct se revarsă-n călimară – pete de poem mânjesc (ne)liniștea; mereu în contratimp ne locuiește teama absurdă de a trăi un anotimp dezveliți; un dor claustrofob se lipește de cerul meu, desculț, timpul își mărește pasul ne-a mai trecut o iarnă prin oase când vom învăța să iubim, tabloul ne va înrăma cuvântul îngenunchiat în taină.

Mihaela Roxana Boboc

Simți iubirea cum ticăie?

Nu măsura timpul pentru noi în secunde anormal de secvențiale nu mai știu când am intrat în tabloul acesta sperând să descos anotimpurile de secrete ce nebuni am putut fi să ne imaginăm o clipă rătăcind în buzunarul memoriei ceasurile nu bat ora exactă pentru visul din perete ar fi de-ajuns să găsim o scorbură și un moment de sinceritate simți iubirea cum ticăie în (h)ora inimii?

Șevalet cu epilog

Să (mă) șterg din anotimp

Cine ești de-mi ascuți gândurile schițând apoi cu mine iarna s-a depus în târziul zilei gheața peste ochii noștri cum aș vrea să fiu o radieră să (mă) șterg din anotimp aș vedea întâia oară dimineața ca pe o barcă fără vâsle să plutim nesperat spre țărmul dorinței.

Mihaela Roxana Boboc

Dor de

Timpul nostru se mulează precum apa de pietre săpând albii de râu tu cunoşti alt neastâmpăr decât cel al setei te privesc cum te întorci spre rădăcini și crezi că nu înţeleg dorul tău pentru că nu mă adap din el doar îl privesc din unghiul meu – acelaşi cu care conturez obsesiv schiţele unui oraş cu străzi pictate în alb cu zeci de mâini susţinând pilonii linii rupte parcă din puntea pe care Dumnezeu a lăsat-o în treacăt odihnindu-se între două creaţii; în zidurile oraşului în cele patru puncte cardinale o altă Ana îşi îngroapă zâmbetul eu îi cunosc secretul ca un ecou spărgându-se în podul palmei şi dorul ei mă-mbracă în fiecare zi altfel acelaşi dor de...

Șevalet cu epilog

În venele mele

Cazi pe albul sânilor mei o tăcere moale ne învăluie în beznă îmi șoptești într-un târziu ceva despre iubire dorință și nevoia de lumină nu te aud lângă mine se derulează un film alb-negru mă-mbrățișezi și nevoia de tine devine nevoia de noi afară plouă sacadat un miez de toamnă crapă în palmele mele copacii îmi dăruiesc frunzele deschid ochii te trag aproape de buzele mele și trupu-ți devine o umbră în brațele nopții aproape de zori o rază de lumină îți transformă profilul în semilună săpându-și craterele în venele mele.

Mihaela Roxana Boboc

A fost o dimineață târzie

apoi o noapte între ele gândul că te iubesc m-a pălmuit fără vină nu poți iubi cu jumătate de pahar așteptând primăvara să-ți încolțească între buze sunt o păpușă cu ochi sticloși urlu către lună după dragoste și repet întruna ma-ma inutil să intri pe această ușă mi-aș apăsa sărutul să-ți simt pielea frângându-se în mine după ajutor și te doresc noaptea când îți mângâi locul pe pernă și mă rog încet să te-acoperi de zăpadă – un bulgăre imens să lovească golul din ochii mei.

Șevalet cu epilog

Pâlcuri

În jur e o luntre cu o vâslă pâlcuri de stufăriș se cufundă-n noapte; tu nu știi câte ploi au trecut prin mine dincolo de tăcerea aceasta se zbate un țipar lovindu-și gândurile; nu știu cine ești dar porți cu tine chipul meu când plouă și mă rog să-adoarmă melcii să furi din mine toate ploile.

Mihaela Roxana Boboc

Figurine de ceară

Împrejur e o pâclă rece din caierul fără anotimp scoți mereu un fir de lumină și uit că plouă nopțile te las printre păpădii în nesomnul zilelor de mai te caut uneori departe de ferestre fiecare durere-și poartă umbra de-ai ști cât de mult apasă prin vene mâinile tale trasând o linie imaginară buzelor mele mai târziu – un hohot crud rupe liniștea două figurine de ceară se topesc în spatele casei.

Șevalet cu epilog

Între zidurile poeziei

Am nevoie de timp să te îngrop între zidurile poeziei să sap o albie să-ti spun că după tine simt aerul rarefiat ca atunci când urci pe munte și te doare-n coșul pieptului dar urc, înțelegi dacă mă opresc te iau cu mine până jos în valea cu păpădii să suflăm lumină peste mesteceni. să nu crezi versurilor mele te-iu-besc dimineața, ca un amnezic te caut din nou iau o piatră din zid îi dau drumul de sus apoi o urmăresc curios ca un copil aleargă departe de cuvinte, să iei cu tine mirosul teiului sălbatic în pasul poetului nu există anotimp. 24

Mihaela Roxana Boboc

Griuri

În acelaşi loc siluete prelungi acoperă gara îndesată cu griuri fără contur macii printre șine de tren îmi astâmpără dorul doar paşii tăi răsunând metalic îmi calcă pe suflet de fiecare dată altfel chircindu-mi dimineţile.

Șevalet cu epilog

Capete de drum

Suntem capete de drum dacă mă vezi mergând nu înseamnă că la asfințit voi mai păși în labirintul tău doar că între noi se-nalță un pod de corali; poate nu ți-as spune toate acestea dacă n-aș crede că într-o dimineață coralii vor intra în mare micul submarin purtat de gânduri și mâna mea pe pieptul tău dispar în valuri; e sec fără tine umblu printre copaci trosnind crengi uscate ar fi trebuit să te las să mai smulgi un colț de suflet să-l iei cu tine între filele romanului neterminat doar că am uitat gustul sărutului și-acum privirea ta îmi sapă nocturn versurile.

Mihaela Roxana Boboc

Punți

Nu e tristețe când noaptea bâjbâie și singura lumină vine din pântecele meu e acel impuls să te strâng la piept în tăcere; iubirea trece punți dincolo de voința noastră la un capăt de pod sunt ulciorul plin din care-ți astâmperi setea între două drumuri pe celălalt mal doi copii îmi răstoarnă gândurile și sforile inimii se leagănă sub scutul dimineții.

Č&#x2DC;evalet cu epilog

II. CULOARE

Mihaela Roxana Boboc

Șevalet cu epilog

Ce nebunie să speri la un timp în care bați la ușa luminii și ți se deschide în piept o fereastră, să încapă toate cele neîncepute și culorile să-și facă un cuib... de unde vii tu, inima și-a oprit bătăile și tace înger de-ai fi, tot n-ai cunoaște epilogul – doar șevaletul meu îl știe, cât l-am purtat prin mine mi-a învățat durerile ca pe o poezie mâzgălită pe spatele singurătății, se înconvoaie cu fiecare emoție până vei culege rodul din ramurile întinse trupul tău mă va preface în noapte și alungați din grădina cu roade gustul ți se va umple de mine.

Șevalet cu epilog

Câte răsărituri m-au găsit fără streașină

Poți să mă îngropi într-o îmbrățișare să nu mai știu unde încep diminețile să fie o noapte peste toate gândurile vorbește-mi despre oamenii care cresc în noi să ne chemăm cu alte nume aș putea fi o elenă trec prin lume cu o singură vâslă mă găsești atipică și mă întrebi despre șevaletul pe care-l duc cu mine de ce vâslesc cu el prin întuneric uit că nu ți-am spus câte răsărituri m-au găsit fără streașină și-ncep să te strig cu ecou ca dintr-un mormânt la care nimeni n-a mai pus flori.

Mihaela Roxana Boboc

Poet fără muză

Nu încerc să te scot din peretele inimii te-am așezat cu atâta migală în nopțile fără har; rareori, când am vrut să te azvârl poemul creștea în mine sugrumându-mi voința, să fiu poet fără muză e ca și când aș vrea să pictez un tablou în arcadele memoriei cu un singur sărut, cum s-ar vedea răsăritul fără strop de culoare în buzunar; rămâi puntea mea spre cuvântul nerostit încă.

Șevalet cu epilog

Ultimul capitol nescris

Dacă dragostea ar fi ultimul capitol nescris lasă-mă să fiu finalul nu pune virgulă după fiecare incertitudine sunt lucruri dincolo de respirația noastră de ce să ne risipim într-un singur poem fără să așteptăm amurgul să ni se așeze pe umeri așa cum mi te-am imaginat acum o mie de întrebări când coboram în taina labirintului să te pictez ceasuri întregi mai dă-mi un timp înainte să scriem epilogul.

Mihaela Roxana Boboc

Culoarea e singurul meu adăpost

Te privesc obsesiv din unghiul meu amprenta ta pe fiecare pânză de păianjen, sunt cortine pe care le-ai lăsat trase și lumini care te-au orbit, dincolo de toate o foame absurdă de dragoste, neastâmpărul privirii mele mușcând din anotimp, ești atât de femeie mi-ai spus și te-am crezut cu fiecare sărut trimis din colțul tău locuit de flori sălbatice; n-ai vrea să trăim pe vreme de furtună câte trăsnete să împărțim până să ne lecuim de singurătate, nici dorul nu ne mai ascultă în oricâte nuanțe ne-am picta rămânem mai goi decât muntele golaș unde te-ai răsucit pe călcâie... din clipa aceea culoarea e singurul meu adăpost.

Șevalet cu epilog

În versul meu schilodit de umbre

Aici plouă mohorât de parcă am tras griuri peste soare; desprinsă dintr-un timp anonim mă întreb dacă la celălalt capăt al lumii se vede dorul meu în bucăți de vitraliu spart sau tu trăiești doar în vârful pensulei printre picături; oricum ar fi, rămâi tributul meu într-o lume absentă în valea cu mesteceni îți voi vorbi despre poezie în versul meu alb schilodit de umbre nici ceasul lui Dali nu alunecă între noi.

Mihaela Roxana Boboc

Pe strada mea

Vino pe strada mea a plouat mărunt un ceas și-acum un joc de lumini se odihnește pe trotuarul umed vino să vezi cum îmi zvânt părul în sarea poeziei să ne sărutăm în privirea felinarelor ce mai contează o oră de dragoste în plus când pământul s-a umplut de pași o lume se ascunde între noi tiptil cerul s-a scuturat de nuanțe acorduri de fado răzbat până în crucea pieptului meu mai e drum lung să-l străbatem fără termen ia-ți paleta de culori cu tine vom trece prin toate anotimpurile și nu-ți dau timp să poposești între două gări.

Șevalet cu epilog

Poem (ne)întâmplător

Artiștii vorbesc în nuanțe; drumul ne duce șevaletul dincolo de valea aceasta pâlcuri de stejari mă odihnesc crezi că există un cer pentru azi unul pentru mâine așa cum cuvintele nu se nasc niciodată la fel cât albastru ai pus în suflet nici marea nu știe unde să-și mai ducă dorul nu-i spune nimic cuprinde-o doar ca și când n-ar mai fi un alt timp pentru dragoste.

Mihaela Roxana Boboc

Într-un sărut

Dacă aş putea să surprind într-o pictură cum trezeşti nuferii din pieptul meu când mi-ascunzi contrastele într-un sărut mai singur decât un pustnic depănându-și mătăniile; ce-aş putea să scriu încât să încapi între tăcerile mele...

Șevalet cu epilog

Acesta nu e un poem de dragoste

Ar putea fi un deja vu o cupă de toamnă în mâinile tale și frunza rătăcind pe conturul apei nedefinit să-ți spun câte ceva despre timpul strecurat în sânul meu doi ani de abateri temporare apoi întoarcerea în cuib eu nu mai cred dar azi e toamnă și toate frunzele s-au strâns ghem în inima mea vrând să sape tot mai adânc a ruginit locul în care-ți strângeam mâinile în palmele mele și respiram împreună prin culoare azi nu mai cred spun melcului strivit de sub călcâi să-și caute alt adăpost aici o să continue să plouă până ce ultima frunză se va odihni pe brațele tale.

Mihaela Roxana Boboc

Ană a culorii

Știu, e ilogic să-ți cauți sufletul între rămășițele zilei să vină noaptea și să te desfaci de coajă să sufli peste oboseală ca într-o lumânare așteptând un loc în lojă aici priveliștea urcă prin vene mai sus decât tine e doar cerul golindu-se de griji. Mă gândesc la tine ca la un tablou din care ies pe rând culorile în particule de nuanțe intră în sângele meu cu atâta moarte Simt că-n irisul tău am pus prea multă lumină și a rămas tot întunericul în mine conturându-te peste noapte și nu e nimic dincolo de această cameră unde mă zidești tot mai des ca o Ană a culorii.

Șevalet cu epilog

Să nu uiți

Întoarce-te din moarte potrivește pentru o clipă bucata aceasta de inimă coase-o de tine și mergi spre pâlcul de mesteceni așază șevaletul vezi nudul meu se întinde peste toate pânzele gol ca o carapace de melc pictează-l încet în trunchiuri de lumină să nu uiți să-mi săruți podul palmei când mă-ngropi între culori la prima ninsoare.

Mihaela Roxana Boboc

Îți aparțin ca un vis nocturn

Simte-mi tăcerea încolăcindu-se privește-mi mâinile cum alunecă și toate gândurile ca-ntr-o prăpastie mă trag spre tine îți aparțin ca un vis nocturn peste care am turnat culoare nu mă-ntreba de ce fără tine diminețile se diluează sub ropotul ploii subțiri sărută-mi ochii te transform în pasăre de noapte să-mi răpești ultima zbatere sub streașină miroase a fân cosit și pieptul tău dezgolit îmi curmă gândurile.

Șevalet cu epilog

Dor de culoare

Închid ochii departe de iarnă și spun fulgilor hoinari să plece deși mă vezi mergând pe cioburi de vitraliu mă prinzi de mână și strecori o șoaptă de-mi viscolește-n suflet atunci petale de fluturi inundă valea cu mesteceni și un dor de culoare se stinge pe buzele mele.

Mihaela Roxana Boboc

Lumina stinsă

Când e noapte ca acum și ascult Chopin cu lumina stinsă respirația copilului meu suflă peste mine viață deși e mai și toate zilele sunt ale mele doar una plouă peste mine și tresar bujorii în tabloul meu orele se destramă fiecare umbră poartă chipul tău ca un pui de câine fără tată latră în gol memoria lângă poteca cu mesteceni printre anotimpuri bate un vânt turbat tu ai plecat chiar și tu care stai lângă mine ești o tulpină firavă și nu crește din tine neastâmpăr de mai; am dus cu mine amestec de culoare nu am om să asculte tremurul ploii bătând în pereți ca o toacă surdă. 43

Șevalet cu epilog

Printre pălării de ghebe

Am obosit să scoți din mine rând pe rând toți îngerii, toate umbrele să-ți îngropi la călcâiul meu ultima fărâmă de toamnă. e atâta liniște, dincolo de mine și-au strâns cocorii cuibul, un pictor spală culorile la râu trece apoi mâinile prin părul meu. noaptea se întinde peste pieptul ud un copil a adormit la sân fără gânduri, doar tu zvâcnești în mine gustul toamnei răzbind printre pălării de ghebe...

Mihaela Roxana Boboc

Furtuna nu tace

Respir tabloul tău un cerb înfrigurat învăluit în furtună nu credeam că poţi iubi mai mult şi totuşi de fiecare dată când cerul plânge mă-ntreb câte furtuni ai pictat din ochiul ferestrei și dacă timpul ți-a prins mâinile în accente de culoare cum îi fur ultima îmbrățișare?

Șevalet cu epilog

Culori

N-am știut că mirosul acesta nebun de culori cerate poate încăpea într-o pagină de caiet mâzgălită de tine îți ador mâinile cu care alegi fiecare nuanță ca pe un tester pentru lumină. la sfârșit nu știu dacă tu ești parte din creație sau culoarea e parte din tine dar undeva, între ultima tușă și nodul din pieptul meu știu că te iubesc.

Mihaela Roxana Boboc

Un ceas

Vino, să poposim un ceas în miezul versului un câmp de maci își deschide nuanțele – grăbite mâini; îngenunchem alene glezna îmi dispare într-atât roșu gâzele dor nu vezi câtă lumină apare în colțul ochilor parcă am fi cules vara într-un mănunchi de rouă să nu crezi nimic poeții visează adesea în culori.

Șevalet cu epilog

Sec

O palmă de pământ scârțâie a iarnă nici frunzele răscoapte nu mai pictează în mine – carapace seacă prinsă între noduri, mâinile mele în tonuri de alb-cenușiu iubesc un cadru lunatic; e prea frig să-ți caut conturul, urlă verdele în vârf de pensulă dincolo de maluri – un smoc de iarbă pulsează în nervuri.

Mihaela Roxana Boboc

Bătrânul acela avea ochii tăi

Doar ploaia răpăie ascuns, aici e locul unde nu se întâmplă nimic – între noi e aceeași tăcere ca între doi bătrâni foșnindu-și poalele lângă gardul propriei neputințe. Când vine viața lângă tine s-o culegi de pe ciorchine, pârguite par zilele dinaintea privirii tale o să tai felia aceasta în formă de semilună și-o să-ți bandajez cu ea rănile nu contează cât durează până la asfințit doar plopii îți numără din doi în doi regretele e câmpul în amurg și se întind pasteluri peste cerul zvântat de ploaie și miroase puternic a flori de câmp și-a acuarelă... Bătrânul acela avea ochii tăi, ca și cum ai fi lipit abțibilduri pe geam sperând să oprești lumina să-și vâre razele pe sub piele oprește-ți tremurul buzelor și nu mă întreba de ce în cupa mâinii tale stângi eu văd doar primăvara.

Șevalet cu epilog

Un vârf de toamnă

Dă drumul frunzelor, toamnă străină strivești sub coate aburul brumei din lut se ridic-un cărbune schițează singur în trepte de dor; te văd ieșind din luminiș un coș de nuiele ți-atârnă de brațul stâng miros de mere domnești și nuci verzi porți pe chip nostalgic un vârf de toamnă și scrii pe pământ absent simt cum te pierd între atâtea frunze ruginii chipul ți se diluează-n lumină și e atât pustiu...

Mihaela Roxana Boboc

Noiembrie

Vreau să-ți vorbesc din rondelul toamnei să-ți strecor în sân o mână rece să-nfioare carnea să tresalte din lut azi te scot din beznă te duc pe străzile acestea înguste cu pavaj cubic și umbre trec printre noi adormindu-și copilul pe umeri e noiembrie iar pe spatele memoriei desenez trei fețe trei umbre trei lumini trei mâini obsesiv mă leagă de tine mirosul vopselelor mă gâtuie ca un nod de cravată m-aș culca la piciorul pădurii peste pleoape îmi aștern frunze ochii tăi caută un liman îți zic, nu e încă timpul rămâi cu mine acoperiți de frunze să ne îngropăm în toamnă.

Șevalet cu epilog

Poezia mea nu e în voi

Sunt anemicul care-ți sapă la rădăcină pentru o picătură de sevă aștept noaptea ca pe o salvare din mine însămi clipa când te așez pe hârtie și te scrijelesc din miezul neputinței mele câte tușe să mai trasez până să refac drumul spre casă nimic altceva nu mai contează nici teama sau dragostea singură cu tine mă inundă dorul de libertate când poți să strigi deasupra tuturor poezia mea nu e în voi nici măcar în mine ea vine din dumnezeul adormit cel care se cațără pe mâinile mele până uit lumina în tabloul unde culori se amestecă amintindu-mi de noi atunci te chem din freamătul absurd să mă scoți în cascada rugii de altădată.

Mihaela Roxana Boboc

III.PULS

Șevalet cu epilog

Aici nu locuiește nimeni

Urme de crăițe aplecate spre răsărit miros de nuci verzi aceleași ziduri neterminate rupând un colț din lume; adorm cu capul între palme îmi țin visele să nu alunece pe umeri de copil, în mine toamna se preface în stâncă curbându-și poalele într-o rugăciune plăpândă.

Mihaela Roxana Boboc

Călcâiul toamnei

Din vis în vis te ating mai rar îmi surâzi prin perdeaua de frunze drumul își pierde conturul – mâna ta nu mai schițează sub nervuri. Casa se îngroapă în călcâiul toamnei ruginite gânduri se desfac din cochilie, voi fi acolo pentru anii în care nu se vor mai scutura diminețile de povara singurătății ridicând iar ochii din umbriș voi îmbrățișa profilul alipit de tâmplele mele și voi sufla viață în a treia zi a lui brumar peste mâinile care-au uitat să moară.

Șevalet cu epilog

Vis de prunc

E ora la care copiii dorm ghemuiți în pântecele poveștilor mă întreb dacă Dumnezeu a creat lumea sprijinit pe-un vis de prunc altfel de ce-am tânji o viață după sânul mamei? copiii cresc brațele părinților devin icoane peste timp ora lor se pierde un alt răstimp își curbează respirațiile firul poveștii se rupe rămași pe pod încotro mergem...

Mihaela Roxana Boboc

Acut

Iarna toate gândurile par febrile microbul înstrăinării dansează printre fulgi pe podul către nicăieri o lume anostă locuiește în frigul neliniștii și dorul se-ascute în mine fără căpătâi rodul poveștilor de Crăciun scânteiază între roțile copilăriei sunt același om care înșira iubirea la poalele rugăciunii fără timp doar inima îmi bate invers dinspre pământ spre eter sângele îmi urcă treptele tăcut sub tălpi rădăcini se prind de dorul meu să mă-ngroape în noi.

Șevalet cu epilog

Însinguratul

Sufletul meu e un puzzle îmi spui câte piese în dezordine și niciun loc unde să-mi culc măștile nu te pot iubi până nu mă completezi pas cu pas te privesc nervos nu fac negoț cu sufletul meu câte piese rămân pe dinafară câte înăuntrul mâinilor tale și niciunde iubirea golul din tine nu-l umple o himeră oricâte poeme ar scoate din buzunar ești însinguratul care nu-mi bate la ușă de teama răspunsului.

Mihaela Roxana Boboc

Răzleţ

Nici nu ştii cum au trecut anotimpurile răzleţ, abia ducându-şi vetrele prin foişorul cu vreme undeva în mine e o moară ce sapă adânc tu umpli mereu hotarul sub care cruci se-ntorc în pământ doar un mic respiro cât să adulmec mirosul ploii răpăind pe streaşină.

Șevalet cu epilog

Caiet decupat

Îmi spuneai că lumea aceasta trece printr-un singur inel ascultă muzica unei alte inimi cum străpunge în sunet de adagio toate durerile; simte fiorul care-mi pătrunde nocturn filele unui caiet decupat – e zvâcnetul regăsirii acum se odihnește plăpând în căușul timpului peste care doar un cuib de atingeri tresare dă-i iubirii poarta prin care lumea se vede doar un punct pe cer să ne fim distanțe perechi între ochiuri de poezie.

Mihaela Roxana Boboc

Niciun minut nu e al tău…

Niciun minut nu e al tău după zorii dimineţii cerul se deschide ca o urmă de regret tu iei cu tine valul acesta de pânză pe care şi-au scrijelit toţi neputinţa şi grijile îl duci pe malul mării croind catarge corăbiilor la vânt bun le dai drumul pe apă departe de lume rămâi apoi pe punte din nou copilă plescăind apa cu călcâiul apusul te găsește în brațele poeziei și picuri balsam din sticla nopții celor care cred.

Șevalet cu epilog

În odaia de ceară

Ocol de lumină într-un cântec îngânat pe înserat în umbra mestecenilor o ultimă boltă sângerează întunericul se lasă monoton în odaia de ceară același tu stai de veghe privești o rază cum se zbate între două maluri tremurând în ochiuri de apă absentă luna desface nervul din coajă atârnă pe ramul dezgolit un colț de credință de când ai plecat orele se împart în ani și minutele își poartă secundele în pântece sunt bolnavul fără leac te aștept să-mi porți gândurile pe brațe până când lumea va încăpea într-un bob de muștar.

Mihaela Roxana Boboc

Prea mult alb

A nins peste creste între atâta alb urma pasului tău desenează în glod un strop de viață; pe înserat mâini mă înconjoară asimetric cu obrazul lipit de grumaz fiul meu doarme cu-o bucată din mine sub gene.

Șevalet cu epilog

Ora aceasta

Ora aceasta se zbate la capătul zilei nu mă întreba de ce aleg norii să se înghesuie în mănunchiul de raze ca și când după umbră n-ar urma nimic. pete albastre se aruncă dincolo de dealul îngenunchiat ar fi fost de ajuns să mă chemi mai departe de conturul violet răsărind din pâlcul de papură firav se-anunță ceasul lovindu-și tăcerile departe.

Mihaela Roxana Boboc

Vara lui 2007 tatălui meu Veneam din delegaţie Severinul devenise loc de campanie; mi-ai părut mai deşirat umbra-ţi prelungă urca a fost prima oară când te-am văzut plângând pe patul de spital rezemându-ţi coatele printre noduri ai întins o schiţă cu haina ce-ţi păstra forma atârnând de unicul cuier din salon o uşă deschisă şi-un culoar la fel de lung ca patimile tale geometria n-a dat greş vreodată la tine chiar când oasele ţi se chirceau sub propria greutate îţi simţeam sufletul evadând din salonul strâmt aleile largi mulându-se pe coastele tale mirosul frunzelor strânse ghem sub mâna ta şi stropul de credinţă picurând din colţul ochilor au fost de ajuns să-mi mute crestele departe şi încă rătăcesc la graniţa dintre viaţă şi moarte nimic nu pare la fel.

Șevalet cu epilog

Un alt Mai

Oscilând printre stropii deşi un alt Mai îşi şterge conturul un câmp de linişte se ascunde în părul meu de-mi scutur umerii goi aici nimic nu pătrunde pe lac, nuferi leneşi şi-ascund tulpinile şi cerul se aprinde-n mrejele serii aproape e gândul, lipăind pe-o frunză la marginea zilei pluteşte un dor de lumină – scâncind din codrul altui anotimp un copil cu gropiţe mă trage de mână râzând, lipseşte o bucată din cer pete albastre ţi s-au prins de genunchi, copile deşi n-ai să crezi că pământul se leagănă sub mâinile tale învârtind a mia oară roata sub un curcubeu văratic.

Mihaela Roxana Boboc

Vedere din turn

E un octombrie fără nori așa cum n-am mai văzut la tine plouă înspicat și picături se preling pe ferestre părul tău zvântat îmi pătrunde în nări până la refuz mă strâng în pumni să nu alunec; aici pe străduțele luminate toate drumurile duc spre o cruce întinsă pe un turn cu ceas clopotul bate sistematic la fiecare oră nu știu dacă anunță ceva dincolo de acest drum turnulețe se pitesc unele după altele casele se agață de malul apei ca și oamenii strângându-se mai tare pe bicicletele lor; de câte ori privesc pe pod în jos un înger îmi tulbură apa și îmi sari în brațe așa cum te știu dintotdeauna pregătit să dai piept cu universul; e ora 25 ora la care nu se mai întâmplă nimic ceasul din turn a rămas suspendat între memorii un flash de lumină cârpit din frânghii de dor scoate din mine culorile rând pe rând.

Șevalet cu epilog

Mama e un fluture colorat

Ia-mă în brațe și rămâi așa, cu gropița prinsă-n părul meu să nu mai sângereze cerul în apă să rămână toți melcii în casele lor și frunzele să se întoarcă pe crengi să se prefacă în verde valea aceasta arămie; nu spune nimănui că mama merge pe-un drum fără umbră rămâi așa ascuns la pieptul meu să-mi fii masca de oxigen cu care adorm noaptea ultimul gând – mama e într-un glob de sticlă claustrofob uneori ies din el să te privesc cum îmi amesteci numele printre povești alteori te sărut pe frunte ascult cum respiri prin sângele meu cu atâta dor de viață; mama vine odată cu moșul mama e darul meu de Crăciun – fragmente de timp se împletesc în părul meu mi-e sete de copilărie – mama n-a plecat niciodată de lângă mine și n-a trăit nicio zi care să fie doar a ei; 68

Mihaela Roxana Boboc acum sunt melcul fără casă simt fiecare răsărit pe pieptul dezgolit, cândva vei spune mama e un fluture colorat – poartă mereu în spate o dâră de culoare. Prinde-ți pe umăr, copile, toamna aceasta ca pe o pecete de mâine se deschide cerul și mama nu uită să-ți strecoare o nouă poveste.

Șevalet cu epilog

Nicio veste

Se sparg norii pe țigla casei – bătrânul s-a așezat cuminte pe prispă, pe o mână de dovleci tomnatici stropi ușori; un păianjen se leagănă în colț nicio veste. În candelă focu-i stingher o icoană palidă își sterge ceara de mâneca lui dreaptă. În fața casei nucul bătrân îmbrățișează aievea doi copii răcorindu-le diminețile. Îi schițez pe chip fărâme de timp – la gura sobei copiii înghesuiți unul într-altul. În toamnă pășesc cu sufletul bătrânul mă cheamă să-i umplu tăcerea.

Mihaela Roxana Boboc

Nu știi câte berze și-au luat zborul

O sete rupe podul pe care calc alunec înapoi spre mâinile mamei ochii tăi peste mine ca o umbră mă trag din carusel și toate rănile se închid ești iar un embrion în pântecele meu nu știi câte berze și-au luat zborul legănându-și aripile către alte vetre acum crești din mine altoi de lumină spre ziuă mă lipesc de tine ca o scoică de nisip un scâncet îmi sapă în suflet hrănindu-mi diminețile.

Șevalet cu epilog

2 aprilie

Nimic nu pare să înflorească; tacit mă iei de mână departe de azi... mâine trec prin alt răsărit cu flori de corcoduş – o primăvară cât un colț de pâine și ochii tăi fără urmă de iarnă mă cuprind nostalgic. între memoriile mele un bob de tămâie arde mocnit.

Mihaela Roxana Boboc

Umbra

Păstrez zi de zi o umbră cu mine o închid peste noapte dincolo de valea aceasta un cer de vrăbii mai poartă muguri de salcie dimineața zăresc un cuib nou în lumina lui april și cerul tău mă odihnește încă...

Șevalet cu epilog

E-mail către Dumnezeu

Nu ştiu să vorbesc cu Tine pot doar să tastez până mă dor buricele degetelor despre lumea asta strâmtă; mi-e dor de tatăl meu calcă prin lanurile Tale şi vorbeşte prin culoare îl cunoşti, când a plecat cancerul muşcase din el şi ultima fibră îşi plimbă oasele şi apasă pe suflet cu vergi de memorie; ieri am dat petrecere pentru fiul meu 4 ani de schimbări – are chipul meu şi un colţ din tata în fiecare seară îi cresc aripi mă întreabă despre sfinţi şi bube, dacă Te doare coroana pe frunte şi rana din piept îi zic că da, apoi vine la Tine te pupă şi zice că trece îl cred – are un sărut cald rupe din mine poem după poem; Ţi-l las pe tata să ai grijă să nu-i fie rece în nopţile cu regrete să-i spui că îl întorc aici în fiecare vers 74

Mihaela Roxana Boboc la cina cu noi – i-am păstrat o felie de tort de la Emi a suflat lumină peste toate durerile.

Șevalet cu epilog

Poem pentru mai târziu

Într-o zi o să-ți vină să iei lumea ca un preș în picioare să te ștergi de tot năduful vei spune pentru câte nopți mi-ajunge sărutul tău, îți vei zădărnici orele căutând un dram de adevăr dar nici adevărul, nici dreptatea nu încap într-un gram de iubire; vei mâzgăli poeme cum că dragostea e un butoi dogit cu parfum de femeie nu te încrede în orele cuminți caută un strop de nebunie și mergi în desișul gândurilor ca într-o aventură din care ieși cu brațul plin de cunoaștere nu privi înapoi clipa ți se înfășoară leneș pe glezna durerii pipăie-o să-i simți traheea pulsând în mâinile tale atunci vei ști cum arată dimineața din capătul sforii cu care am legat cuvântul de culoare.

Mihaela Roxana Boboc

Când mi-e teamă să scriu

Citește în ochii mei cum trec anotimpurile și cuvintele se îngroapă-n iarnă chiar dacă-mi spui că poeții sunt profeți și purtăm cu noi vina de a ne fi născut departe de maluri trăiesc în sâmburele de credință și nu e vers să nu-mi aplece fruntea; când mi-e teamă să scriu, din altar țâșnește iubirea și merg cu Tine dincolo de Iordan.

Șevalet cu epilog

O altă măsură

Marea-și face cuib în palmele mele tu râzi, Ema și plescăi apa fără griji îți strig să mă aduni din cioburi de scoică când obosești să mă așezi dincolo de stabilopozi te privesc cum așezi timpul – înainte și după, niciodată între, ca și când n-ai ști o altă măsură pentru viață steaguri de lumină se revarsă-n mare în timp ce eu asemeni pescărușilor flămânzi am învățat să iubesc.

Mihaela Roxana Boboc

Mama

Despre omul din tine mamă cel care ţine grija strâns pe umeri, scriu. Dacă aş inversa ordinea lucrurilor tu tot ai pune înainte de tine o virgulă în care să încapă tot; nu te cunosc decât în mişcare ceasornic fără trac doar seara îngenunchind fără timp o rugă leagănă pendula către sfinţi.

Șevalet cu epilog

Doar o lespede

E un alb halucinant cât privești hornuri acoperite copaci fără contur nimic nu suflă peste buzele mele împrejur doar bătăile pruncului se aud sporadic dinlăuntrul meu ca singura punte între vis și viață; e târziu și corpul meu – doar o lespede sub care viața mocnește privesc dincolo de abdomenul meu curbat copila mea se învelește în iarnă un bulgăre de culoare izbește în pântecul meu să scuture valea aceasta.

Mihaela Roxana Boboc

Clipa

În tăcerea de chihlimbar doar pașii tăi ridică malurile spre cer. E al patrulea an și nimeni nu ridică paharul gol în popasul dintre ani – minutul rămas de strajă mă scoate din beznă, aproape văd pastelurile tale rupând o pată din lumină și preț de-o clipă sunt copilul care nu cunoaște moartea.