Tăceri interzise by INSEMNE CULTURALE

ÎNSEMNE CULTURALE – 2013

Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă Gabriela Grădinăriu Corina Militaru Augusta Cristina Călin Iris Marinov Laura Staicu Marinela Mihaela Roxana Boboc

ANA ARDELEANU

TĂCERI INTERZISE

Ana Ardeleanu

ce-i fericirea

cuvântul se face stea timpul devine prezent mărgelat oferindu-ţi avantajul îndoielii cureaua strânsă a certitudinii cedează sub impresie pentru a lăcrima doi bănuţi de argint ochii ce pândesc din tufişul inimii au misiunea de-a îndepărta situaţia tatuată cu sângele tău emoţia îşi muşcă buzele după ce a făcut lunii contur cu spini punând în pericol fruntea dimineţii nu sensul îţi va fi negat ci ieşirea din matcă revărsarea în alb plutirea pe spate sub formă de cruce în cercul esenţial care şi-a numărat adepţii şi i-a făcut să planeze deasupra timpului ai libertatea de-a sluji mai mulţi stăpâni camuflaţi în eroi de poveşti nemuritoare care îşi deschid larg braţele obsedate de bucuria primirii de întrebarea pusă pe notele sunetului vibrant ce-i fericirea

Ana Ardeleanu

forţa gândului de zi

în fiecare zi grupezi fericirile fără a-l putea determina pe cel ce a îndrăznit să nu îndrăznească şi-a doua oară dacă iluzia întrebată permite glasul care s-a făcut auzit în pustiu a învăţat din mers ceea ce drumul i-a oferit spre iluminare încadrându-se în logica de aur a tăcerii înţelepte privirea oprită pe chipul de fum pe care zilele dragi şi-au topit mângâierea răzbună paradisul pierdut bătaia din pleoape nu mai reprezintă maxima cochetărie ce ar îndemna la sentimente interzise faptele învinse nu renunţă la ochii verzi ţintiţi pe încercarea deghizată în pasăre şi nu încearcă doar pentru sine locul umbros unde Dumnezeu a îngânat primul cântec de leagăn fericind eternul cu gestul de iubire făcut

Tăceri interzise

cuvântul răbdător

am privit printre frunze de salcâm locul de cobalt al sufletelor însingurate le-am făcut cu mâna semn de apropiere iar mâna a pătruns în pieptul aerului acolo unde-i simţirea mai adâncă fântână de păstrat la rece hrana cuvântului a tot ce Dumnezeu a pus în sticluţa transparenţelor păstrătoare de efecte luminoase pe vârste unice irepetabile unde nimeni nu revendică nimic pământul răbdător mă acceptă aşa cum steaua m-a scris în scrisori simple şi m-a citit din prima bancă de unde ştirile despre viaţă ajung cel mai repede în sufletele stăpâne pe rosturi înlăuntrul cărora intri ca în propria casă aprinzi focul îţi încălzeşti sentimentele le trăieşti seninul ca pe o poveste de dragoste

Ana Ardeleanu

preţul capodoperei

dragostea adună în sân mere domneşti în definiţia ei se ascund mii de greieri punându-te în situaţia de a fi fericit fără mamă tată partener de vis doar cu tine cu imaginaţia ta infinită care îţi aduce satisfacţia la geam ca pe o vrabie ochii ascunşi după floarea de crin nu îi văd bine faţa doar bănuiesc roşul cârpit pe umerii obrajilor cineva le şterge cu mâneca lacrima prelinsă la fiecare tresărire de destin modelatorii bunelor fapte intră în apele calde spălându-se în iordanul lor pescăruşii dau sufletelor aşezate pe mal preţul capodoperei pe care numai un maestru stelar l-ar putea simţi şi accepta sub veşmântul larg al meditaţiei sale

Tăceri interzise

la fereastra cu muşcate

noaptea aceasta a scos în faţa vânătorului doi iepuri deodată amândoi cu blana neagră cum apele gândului aflate după dig ceea ce spun acum inima ta nu înţelege până când nu-i voi clătina poarta şi doi vecini unul de vinerea altul de duminica vor ieşi să vadă cu ochii lor tot ce instinctul le spune despre sacrificiul acelui roşu ce poartă în vârful sabiei scalpul înserării ochii păşesc pe iarba verde renunţând la teritoriile pietroase pline de pretenţii metafizice din care nu mai izvorăşte nimic gura abureşte perspectiva vinovat repetată la fereastra cu muşcate cine descalţă strigătul acestui poem poate muri pentru el sacrificiul e firul sunetului pe care noaptea îl scoate atunci când se aşează pe băncuţa de piatră oscilând între absolut tot şi nimic 9

Ana Ardeleanu

oraşul cu tăceri interzise

azi scrie un nou certificat de naştere trece în calendar numele de cod al pescăruşului pe ţărmul unde ne-am dat întâlnire atestă o existenţă un exemplar al lui Dumnezeu pune soarele drept parafă pe metafora de contact în urechea pruncului cercel de diamant nu l-am putea sacrifica niciodată pe azi n-am putea şterge linia de prietenie parcursă ce ne-a făgăduit totul nemaipăstrând pentru sine nimic citesc poemul cu invidia celui flămând cu amorul celui ce nu a iubit niciodată nu şi-a închinat armele şi teritoriul eroului cotropitor îi simt sufletul-abur lăsat între geamuri ca între coperţile ce au ales cauza şi a luptat pentru ea cu săbii luminoase ochiul învăţat la privelişti esenţiale instituie cenzura de noapte luna plină coace toate închipuirile sporind până la crăpatul bobului misterul spectacolului în oraşul cu tăceri interzise

Tăceri interzise

universul care ai fost

din universul care ai fost a rămas un strat de humă o strofă din sentimentul abandonat ce a tulburat sânul udându-i cămaşa cu sudoarea chipului ştii cum ne vorbeşte Dumnezeu fiecăruia prin gura de aur a toamnei prin fagurii cuvintelor ce au dat o fugă până la cer şi s-au întors mai bogaţi cu o exprimare pe sufletul nostru îngenuncheată la rădăcina lui de sălcâm noi nu mai rămânem noi doar umbra prelungă retrasă în pătratul orelor de noapte cu litera de început infiltrată cum o apă vie în pereţii unui poem

Ana Ardeleanu

poetul

emoţia aceasta e semnul poetului lăsat la pagina unde zorii metaforei azurii îi spun tată celelalte neamuri sunt ca firele de nisip se întâlnesc pe trupul său se îmbată cu viaţa sa o fluieră apoi o dau la schimb de dimineţi pe sub veşmânt un clar de lume e viaţa sa o albastră spunere ce uneori răguşeşte

Tăceri interzise

obsesii

locul din care privesc este plin de obsesii roşii ca mai toate înserările lângă fântâna adâncă a ochilor deschişi al cărui susur poate fi auzit numai din interior un mic artificiu i-ar putea modifica nedorit filosofia obsedată de măiestria cuvântului ce ne lămureşte îndeajuns de bine pentru a deveni cunoscători niciun petic de senin nu rămâne fără a fi declarat destinaţie îl voi striga cu drag pe cel care-l va călca primul îi voi aminti obligaţia simţirii perfecte care nu înjumătăţeşte sentimentul doar îi furnică inima şi-i scoate din zâmbet cea mai plăcută aromă ce şi-a întors privirea de mai multe ori către sufletul său mâinile calde pipăie apoi strâng în pumn iluzia unui cal înflorit

Ana Ardeleanu

păcatul

păcătuiesc fac excces de sentimentele în crepuscul unde picătura de lumină s-a subţiat şi-a devenit fir de linişte ce coboară dealul odihnind la răscrucea de sâmbătă seara merg desculţă prin praful fin fost cândva un trup frumos şi iertător în aprinse fluierături de negaţie şi mă întreb cine-mi urmează exemplul făcând păcatului strigare cu flori de maci dispoziţia mi se schimbă după felul cum bate inima în vârful săgeţii albastre fluturii îşi găsesc în mine personajul de alianţă care scutură pomul de larvele melancoliei rămase pe crengi după ultima ploaie rămân între florile cu surâs ingenuu în suflet plătit cu păcatul uitării

Tăceri interzise

pe scaunul existenţei

mă aşez pe scaunul existenţei aflat pe primul rând a lucrurilor ce aduc onoare după ce binele a întins masa a primit musafirii a bătut cuiul de argint pentru a le agăţa hainele parfumate inima este o ascunzătoare pentru iluziile vânate toate semnele indică siguranţa anturajul format numai din îngeri puternic motivaţi de ambianţă de armonia dintre fenomene scoase de sub pleoape împăturite în mai multe nuanţe de alb pregătite să facă un tur de orizont pentru a recruta victime noi lângă focul de vise dansează ielele îmbrăcate în cămaşă înstelată priviri de jad le sfredelesc pieptul pe care se odihneşte amprenta unui chip şi sărutarea sa de crin

Ana Ardeleanu

într-un cerc de lumină

obsesia toamnei mă îmbracă în uniforma maro a privirilor tale mă fixează în tablou în poziţia ascultătorului cu paharul de ambrozie în mână între două roze atingeri de parfum alb sau negru redate depinde de ochii şi gândurile celui ce priveşte şi îşi umple sânul cu nestematele lor obsesia toamnei înşiră pe aţa de plumb ceea ce se află în jur expertizat etichetat cu o albă crizantemă succesul imaginaţiei rupe fiecare petală cu plăcerea gestului sinucigaş întrebându-se cu intonaţie dulce-amară mă iubeşte nu mă iubeşte perla gândului va fi dăruită celui mai bun ascultător pus în slujba a două armonii ce s-au contopit într-un cerc de lumină

Tăceri interzise

şantajul interogaţiei

îţi începi interogaţia te întrebi te descoşi mânecile îţi cad apoi gulerul păsările ce umplu perna de aer a pădurii interogaţia nu scapă nici un moment fără să-şi amintească preferinţa pentru semnele de dublă intensitate făcute deasupra sufletului împodobit cu fapte ţie încă necunoscute vei accepta şantajul interogaţiei ce poartă pe aripi douăsprezece lebede vei deveni maestrul eu niciodată margareta aflată în situaţia greierului de argint ce a cântat de jale la moartea iluziei

Ana Ardeleanu

ca o frunte de prinţ muntele vâlcan

crin de frumuseţe calcarul său de grădinărit şi de frumos plivit vâltorile verdelui înspumează calcarul străluceşte în lumina focului roua nopţii udă palmele vărarilor luna ce-i priveşte le face cadou de nădejde în albul crucii de mesteacăn ce preasfinţeşte noaptea noaptea vărarilor va săvârşi jertfa varului primirea jertfei va întări zidirea * ca o frunte de prinţ muntele vâlcan peste care cerul trece diamantul unui frison un miros de vâlcea curge tovarăş de libertate cu mierlele lumina toarce imagini de singurătate lângă nucul bătrân ce a umbrit atâtea generaţii şi în piept le-a pus decoraţii de dor pulsul pământului e pulsul părinţilor plecaţi aurari căutând karatele vieţii eterne cimitirul primeşte reverenţa soarelui ce apune mugurii lunii le veghează adormirea iar cei ce îi strigă prin înnoptarea stelară strigă starea lor de veşnicie impresiile clocotesc sub pleoape într-un bun-venit 18

Tăceri interzise premiant al sufletului ce îşi reface sensul soarele face ocol de iubire murmurul răcorii se pregăteşte pentru dezlegare la faptele enumerate binele nutrit e dreapta luminii ce dezlănţuie raze în desprindere placentară cu nemăsura celui ce posedă şi dăruieşte timpul recunoştinţei cântăreşte săvârşirile într-un auriu de clipe regale

Ana Ardeleanu

prin amintiri şi slobode păcate

maestru-n încercări subtile ascuns în sine ca-ntr-o grotă purtând pe umeri o marmotă în inimi un poem de două file gândeşti că inedite hramuri cristalele privirii le invocă priveliştea-i o zgribulită rocă precum sunt caii nopţii-n ude hamuri o seară complicată cum desişul m-aşează straniu între ghimpii săi mă simt ca ploaia pe acoperişul unei adânci şerpuitoare văi prin amintiri şi slobode păcate din ce în ce regretul mi-e mai des cele-atârnând ca poamele uscate ce-au fost în vreme demne de cules

Tăceri interzise

un ţarc de patimi

de-atâtea sărutări cu cerul sunt ca un munte ostenit nicicând niciunde râsul meu de-a dreapta tresărirea pură pe cărămizi de aburi mă caţăr cât mai sus nu-i rostul meu aici desigur dar murii aspri ai escaladării mi-arată caravane ce în albastre părţi vor despărţi înfiorarea şterg fruntea cu o altă zare şi nu ştiu care-i gestul următor şi starea ce va fi s-o am lăsată mult prea slobodă-n pustie iar Dumnezeu ca o amiază în ochii mei înstrăinaţi va strânge firul vorbei şi-l va pune pe cruce iarăşi pildă de statornicie

Ana Ardeleanu

fapte de onoare

gândul de învăţătură bate cu flori de tei în poartă fără ca buna gazdă să răspundă să dea semn că ar dori să lumineze casa să-şi aşeze familia la masă în cinstea celui ce face exces cu insistenţa solară nu poţi fi victima de ocazie ce exclude din calcul forma de omenie rămasă cât un bob de linte inima nu pune gaj pentru nimeni doar deretică lotul cu aromă de mentă nu trânteşte uşa dimineţii când vocile sângelui insistă să aprindă focul pe imaginea interzisă albul permanent îi asigură respiraţia curată pe fruntea cuvântului pun afişe de spectacol când soarele când luna în aşteptarea celor întârziaţi prin biblioteci acolo unde cunoaşterea este socotită cu plus astfel vei afla cât de generos e Dumnezeu cu formele perfecte însemnate pe centrul vieţii cu un copac după tulpina căruia ideea de întuneric dispare nu ne amintim cine ne-a introdus faptele de onoare sub căpăcelele minţii pentru a trăi adevărul până la capăt 22

Tăceri interzise pentru a-i cunoaşte metalul strălucitor din care vom face podoabe imposibil de hotărât cine din familia lumii le va purta

Ana Ardeleanu

mare gâde

gâde-amor retează-mi firea cu un brici printre mărgele pe-acolo unde iubirea lasă urmele-i rebele gâde-amor mă şi veghează c-un ochean de dup-un nor unde luna scânteiază şi-ţi rămân pe veci dator apoi lasă-mă-n odihnă şi curată cum un ied căci aşa găsi-va tihna sfânta-mi vrere sub un pled iar desăvârşirea-n bob da-va lâng-un înţeles trupului sărac şi rob şapte ani de vis să-i ţes mare gâde e momentul ariile să îmi cânt să îmi scriu şi testamentul dragcudrag într-un cuvânt

Tăceri interzise

sarea dragostei

iulie marca iubirii intuiţiile se înfierbântă ziua îşi coboară luntrea eul se ridică peste galbenele etaje în înserarea cu acordeon ce inima slobozeşte uşa mişcată de vânt îmi aminteşte notele unui cântec ce va face evenimentul şi-i va da sarea dragostei motivul iubirii este căutat în bărbaţii cu oftare adâncă ce au depăşit vârsta de întâlnire păstrând credincioasă beţia sinelui şi purpura însoţirii

Ana Ardeleanu

în biblioteca din cuvânt

stare cristalină îmi furi degetele şi ochiul stând piele galbenă înstelată mângâiată de fluviul cu acelaşi nume nu voi muri ci moartea îmi va da paharul cu lumină să-mi simtă oasele cerescul pur voi scrie cu tăceri destinul vândute mie de o maică în tremurată îmbrăţişare cu un lăuntric legământ în biblioteca din cuvânt

Tăceri interzise

obiectul de sacrificiu

caut răspunsul pentru cei ce m-au întrebat cum aş căuta în sfera de lumină strigătul de încolonare al cuvintelor ce sparg prin rezonanţă porţelanurile întâlnite în eter întrebarea e rostul unui suflet ce nu a trăit în zadar ci a frământat gândul i-a fost propoziţie principală mulţi ar dori să privească lumea precum maeştrii de înţelepciune lecţia de privit nu sancţionează nu acuză lucrul aşezat pe soclu înăuntrul nostru precum în geamantanul pregătit pentru a însoţi viaţa stau răspunsurile într-o fericită simetrie sentimentul privilegiat foloseşte şansa prieteniei şi iubirii pentru a găsi tabloul cu rame aurii unde gândul princiar şi-a aşezat chipul precum un zeu ce îşi adoră obiectul de sacrificiu

Ana Ardeleanu

20 iunie 2001 (ilustrare)

erau trecute umbrele cerul săpunit mirosea a cap de copil printre frunze priveai câteva oseminte pe zare gândul ca un greier ţârâia ciocul unei păsări îţi curăţa timpul de larve luai distanţă de fratele tău întru nelinişte ca pe un deal urcai clipa aburindă flacăra liniştii îţi ştergea trupul cu unduiri de sulfină vară dulce viespar de culoare ochiul ca o arhivă îţi reţine umbra

Tăceri interzise

tristeţe

nu-i loc în mine să-mi placă iubirea e veche-n alcov clipa rămâne opacă timpul se deapănă mov soarta e apa adâncă chipul se pierde în ea iar pe teribila stâncă şade învinsă o stea tristeţea rodind ca femeia patimi rostite în cânt le simt ca pe-un plâns în Iudeea prelins peste asprul cuvânt

Ana Ardeleanu

schimb de adrese

privirii îi slăbeşte lanţul ce o leagă de imaginile timpului efemer în schimb primeşte ca dar văzul gândului interior obişnuinţa rudă apropiată serveşte cu liguriţa ştire după ştire inima fiind numai ochi şi urechi pentru desluşire un cuvânt cu vârful creionului tare descrie viaţa vorba folositoare pluteşte precum un pai pe apa gândului şi încă ora de despărţire nu a venit viaţa strălucită se strigă pe sine mie nu-mi cunoaşte numele deşi i-am aşezat poza pe rever nu doreşte să facem schimb de adrese pentru a iniţia o scamatorie între degetele sufletului ce ne-ar putea aduce câştigul iertării

Tăceri interzise

amorul altei voinţe

stai presat între copertele unei zile din piele de crocodil aşteptând cu răbdare restul vieţii promis de mâine vei trece prin casa de senzaţii a altor inimi despre care nimeni nu scapă o vorbă demnă de bucuria faptului împlinit privirea aruncată seamănă la decolteu cu o floare de crin atât de albă-i părerea ce i-a însoţit strigătul şi i-a tatuat sânul apoi la închipuit mângâiat de alte cuvinte care au făcut dedicaţia i-au dat muzicantului bancnota cea mare amprentată de vis în apartamentul lui ieri voinţa cu fustă scurtă stă picior peste picior seducând ideea ce hrăneşte cu fragi amorul altei voinţe

Ana Ardeleanu

în peretele poemului alb

ceva se întâmplă în poemul alb tonul său îmi trezezeşte instinctul de noapte împungându-mi ceafa cu gestul privirii exagerate ce a acceptat sărutul dimineţii pe mâna întinsă lucrurile fenomenale ridică în jurul sufletelor rănite gard viu peste care privirile aruncate ciripesc ca nişte vrăbii trezându-i pe cei somnoroşi dintre petalele crinilor mâna catifelată îşi dă semnătura plină de raze efectul luminos ascunde sub cămaşă codul unor comori înfrânate de la pornirile ce ar putea distruge visul nu fac popas de lungă adiere între cuvinte nu rup crenguţa de liliac privirea m-ar putea surprinde şi ar putea arunca în mine un sunet de argint sub formă de potcoavă icoana îngerului mă însoţeşte printre razele de protecţie fixându-se pentru scena finală în peretele poemului alb 32

Tăceri interzise

o altă poveste

pentru cine nu ştie vara aceasta e un fluture pribeag o altă poveste îi începe lecţia de citire aşează palma peste clipa sortită să păstreze rubinul între ducerile şi întoarcerile vântului ce ne-a îmbrăcat prea subţire încât frisonul cu scoici înţeapă bula aurie mirosul se bucură de atingerea unui trup ca de porţelan clipele fierbinţi ţin lumânarea dreaptă pentru a-l recunoaşte pe cel îndrăgostit în mine în tine în celălalt în noianul de întâmplări ce au strivit castelul de nisip sub coastă amiaza cu firul catifelat măsoară într-un doi de aur singurătatea între fluture şi floare aşază conjuncţia ca pe un spic albastru în care toată marea a încăput

Ana Ardeleanu

pojarul cerului

seninul cuvântului intră în casa de vară a ploii mărunte numită pojarul cerului perechi de cuvinte încrucişează fraze sensul învolburat sparge coaja poemului şi iese la soare precum un pui de cuc sentimentele păstrează cadenţa cailor nebuni ce târăsc după ei destinul însângerat nimeni nu împrumută gena duioşiei pe care numai îngerul o are iluzia ce te-a însoţit te părăseşte în zori precum o amantă o singură sărutare îţi va trezi amintiri cea care nu a decontat încă durerea în faţa destinului

Tăceri interzise

plecarea

plecarea ta se întoarce cu umărul înspre mine sorbind gesturile de adio ca pe un negru ceai rămâne ca o lună nouă arcul galben al aşteptării îţi petrec umbra întoarsă pe dos guler prea uzat al nesfârşitelor frustrări simt muşcătura luminii arcadă a aşteptărilor fericite

Ana Ardeleanu

rugă

apă a argintului curgi pe deasupra păcatului plapumă înspumată facă-ţi-se voia în şarpele formei precum şi între aripile ce nod au făcut cu trecerea sublimul înplinească-ţi-se peste marginea lumii în îmbălsămare şi ardere de tot aşteptând năvodul în sunet de corn printre peştii luminii trecând cum paşii lui Petru

Tăceri interzise

albul ce alcătuieşte

am ales albul ce alcătuieşte şi rotunjeşte florile cuvintelor ca meşteşug al inocenţei şi am aşezat pe cearceaful cu margarete îngerul tulburat era taina cea mare cina tainei în grădina de sărbătoare iubirea îşi făcea bagajul de iederă aruncând peste umăr buchetul de flori printre cele lumeşti ca o mireasă trecând de lângă sulfină Dumnezeu i-a făcut fotografii cu melci i-a dat frumuseţe cu rimă versuri ca nişte şerpişori care se zvârcoleau înfometaţi în oglinda iluziei acel tot al cunoaşterii ca o săgeată de amor

Ana Ardeleanu

roua altor vremi

steaua cade din hamacul cerului vărsând ulciorul cu rouă iar chipul primeşte înfăţişarea albului dinspre ziuă mustaţa rasă a bărbatului iubit respectă gesturile de fineţe şi graţie ce cântăresc lumini şi ani de ideal rândurile poeziei de după-amiază fac din locuinţa sufletului un mic centru de comuniune respiraţia va aşeza aburul pe oglindă cu aceeaşi tăcere ce a însufleţit viaţa i-a fost parteneră de vis în floarea cu roua altor vremi

Tăceri interzise

dinamita timpului

ar fi trebuit să-ţi înveselesc gândurile să conduc caravanele printre cactuşi unde scapără minutele aprind dinamita alungând vulturii de pe cord dar m-am mulţumit cu acel senin cu multe cifre ce provoacă adierea închipuirea ce străvede şi reţine suspansul antrenând muşchiul emoţiei tot ce cântecul suspină şi lasă pe limbă ca bob de moştenire acum sunt cea chemată să dau titlu de bucurie îmbrăţişării punându-mă în împăcare de zi cu soarta pe ţărmul ce cuprinde lumina cu braţ adolescent şi împarte peste val pâinea lunii

Ana Ardeleanu

botezul mieilor

în cărţi se spune să nu calci niciodată în picioare rodul puternica senzaţie de sărbătoare paharul umplut cu vinul tainei şi sufletul în noul său veşmânt un adânc sentiment ne coordonează pasul uşor apăsarea ar strivi floarea răul ar fi mai rău decât unghia crescută în carne

Tăceri interzise

însetarea poemului

vinul stinge însetarea poemului cupele înalţă ştiutul curat ca o noapte cu nunţi misterul alcătuieşte tabloul crescându-i valoarea înţelesului dând ora exactă încrederii înveliş de cicoare ochiului la capăt de noapte aflu cadenţa ce mă amprentează şi-mi dedică muzica sa aerul vrăbiilor scaldă sămânţa dimineţii înnobilând plămânul ca parc al respiraţiei numele de pază aşterne covor roşu firii

Ana Ardeleanu

umilinţă

n-am poposit în staţia gloriei n-am înţeles morala nici promisiunile albastrului excepţionalul umilinţei era traficul ce mă înscria momentul culminant introducea prietenia dăruindu-i pacea invitaţiei umilinţa are cercul şi aripa creaţiei rana urmelor dilatate în desenul stepei e pactul cenuşii cu focul inimii ce a trăit liric apoi a vândut cumpărând totul

Tăceri interzise

apa cerului

nicio apă nu devine ascultare şi tâlc precum apa cerului pe care cheile enigmelor plutesc în numele mamelor ce au înmulţit îngerii în viitorul verb îmi vor cina în poală ducând vorba de vine în buzunarele purtătoare de rândunici orgoliul va sonda arta rostirii nu-mi va fi menire între formele relative trec prin încercările lumii fără hartă arhitectura deduce secolul şi arta măiestriei mă frâng subţire ca o ştire în sine nici prea rea dar nici bună doar o grăsime de uimire ce stă pe suprafaţa lumii şi dacă celorlalţi nu le e bine de mine nici mie nu mi-e viaţă de ei de scările lor urcătoare de mierea sângelui în seceriş

Ana Ardeleanu

precum un felinar

stau precum un felinar lângă zidul nopţii îngerii roiesc în jurul meu concretizez imaginea pe ecranul memoriei umplu cu litere de aur pagina albă acel special contemplat chipul ticsit de impresii din care una se desprinde ca o petală şi se aşează pe corpul de dincolo de oblon între sprâncene în cuta gravă creşte pomul meditaţiei din sâmbure de brad ochiul impostor mă numără de trei ori pentru a verifica taina ce răzbate prin acoerişul de stele chemarea mai mult îndepărtându-l pe cel chemat de întâlnirea elegantă cu răsplata ca de sărbătoare iubirile nu se mai disting în planul principal şi nu pot fi urmărite după parfum nu primesc jucăria drept recompensă scandalizându-l pe cel ce pierde şi el comisionul de stele în spaţiul inimii recuperat 44

Tăceri interzise

poet de-o singură risipire

alba faţă a poetului ninge mii de azururi vor asista liniştea de pe omenescul chip sunetele îşi fac drum curgând ca o răşină poet de-o singură risipire separată iscusit de argila ca mască răspunsul sinelui în versuri veni-va îndumnezeind risipirea

Ana Ardeleanu

cea sacrificată

femeia din intersecţie şade cu picioarele încrucişate cu mâinile încrucişate îmbogăţind cu lacrimi ţărâna caută o destinaţie care să-i fluture la geamul privirii un alt fel de cer cu un alt fel de îngeri livraţi la pachete de seară visul îi va fi sol de noapte musafir în picătura de rouă de unde începe eternitatea lucrurilor înmiresmate păsările îi pretind gestul răzvrătirii de sine atunci când carul Domnului trece încărcat şi nimeni nu îndrăzneşte să guste dulcele rod doar ea primeşte mărul în bună tradiţie doar ea unica în vreme gândul platonic o numeşte cea sacrificată

Tăceri interzise

alint de ninsoare

mă trezesc încarcerată de tăceri şi nu mai ştiu cum să îmi iau reperul fulgii deşi îmi cern aerul mă lasă fără respiraţie fără acordul cu mine însămi gândindu-mă asiduu la dezertare la stăruinţa anilor ce trec dimineaţa îmi aşază în cupa inimii o crenguţă de brad iar culoarea care s-a jucat cu moartea se roagă pentru lucrurile pe care viaţa mai are timp să le cuprindă să-şi scuture bocancii la uşa mea atrăgând privirile cu adânca exclamaţie degetele adună buburuze de nea pentru a le dona celor sărmani faptele urmează a fi plătite cu arginţii despovărării aerul înmiresmat duce adevărul într-o singură direcţie cea care mie nu mi-e indicată nu-mi ţine fixată atenţia astfel că nu voi putea împărţi nevoia de-a iubi cu libertatea de-a lăcrima şi nu-mi voi ispăşi vinovăţia într-un alint de ninsoare

Ana Ardeleanu

mi-ai ascultat cuvântul

mi-ai ascultat cuvântul şi a nins din cer îmbujorat de albe flori de unde mă priveau peste întins doi ochi de înger tandru-visători şi, Doamne, m-ai uitat în puful ei ca-ntr-o virgină unică splendoare într-un tablou măreţ ce Tu îl vrei împodobit cu sfintele-Ţi odoare Doamne-al ninsorilor speranţele pogoară precum un nimb pe creştetul învins să-ngenunchez smerită bunăoară pe calea dreaptă peste care-ai nins o, înger de lumină, înger sfânt cerni fulgi de veşnicie pe pământ

Tăceri interzise

cu himera

vorbeam cu himera luna ne absorbea înţelesul argintului îi luam pe palme literele rămase de la cină eram pantomima unui turn de iluzii ca într-o cafenea ne simţeam în univers ştiam precis că teama făcea echipă cu clipa noastră pierdută lâsându-ne până la capăt pe marginea ferestrei

Ana Ardeleanu

biblioteca timpului

cuvintele din biblioteca trecutului cer favoare viitorului moştenitorul biletului de amor al comorilor schimbându-i precum primăverii culoarea de randez-vous întâmplarea aduce oaspeţi de seamă în cuibul cu nesăţioase îmbrăţişări îngerul de pază închide fermoarul inimii faptul devine imposibil de văzut din locul albastru al depărtărilor clipele aprind lumânările şi adună neamurile la masa de sărbătoare pe patul de lemn stau simbolurile ca nişte săbii instigând iubirile la duel sentimental întinsele aripi îşi odihesc zborul camera miroase a petale de trandafiri tot parfumul încape în pielea azurie a unei clipe celeste dimineaţa voioaselor intenţii încercuieşte cu roşu acel gol fost cândva plinul anilor ce au sedus

Tăceri interzise

cenuşa speranţei

rămânem datori vremii şi îngerilor nenăscuţi continuăm ceea ce ne doare acel ceva dobândit cu sudoare între noi şi Dumnezeul nostru în amintirea paharelor ce ne-au cinstit ale mâinilor ce flori ne-au dăruit ale mamelor ce din viaţa lor viaţă ne-au dat a curcubeului din care ne-am făcut rochiţele când ne-am măritat căutăm în întuneric cenuşa speranţei pentru cinstire în casa de lemn şi nu ştim ce semn o indică pe ce pantă cu ce câştig cine-i va scoate prantezele din coastă care va fi preţul pus la bucurie nu ştim cât albastru va pierde privirea neveghind-o ce puţin folos va avea inima netăinuindu-i cicoarea

Ana Ardeleanu

casa cu fantome

prezentul e casa cu fantome gloanţele ploii îi ating pereţii smalţul diavolului sare departe şi nu ştim pe cine am mâniat mai întâi pe Dumnezeu sau pe diavol într-un ocean de iluzii ţinându-ne picioarele vai nouă ce n-am ştiut şi nu vom şti neputinţa ne va însingura numele şi adresa micile întoarceri spre existenţă nu vor afla prea multe despre cei veniţi să cunoască iar cei ce văd îşi acoperă văzul orbiţi de lumină

Tăceri interzise

una mă apără

dintre atâtea păsări una mi-alungă somnul cea cu penele unse cu mir dintre atâtea toamne una urcă pe corabia cu mirodenii ducându-mi portretul pe umeri printre umbrele femeilor-soare dintre atâtea legi una mă apără ca o fiică de trufia timpului suferinţa cugetării va limpezi apele ce oglindesc chipul eretic

Ana Ardeleanu

coletul cu îngeri

întoarcerea spre ultimul sărut nu-i darul care să răsfeţe să ne înveţe cineva cum să ne însoţim cu propria spaimă cine ştie precis cum e să te întorci pe pământ cu gustul cerului în gură

Tăceri interzise

mierea cuvintelor

îmi sunt dragi cuvintele scrise urmele lor lăsate dimineaţa pe rouă sub formă de cercuri trandafirii cuvintele soldatului sunt întotdeauna la post privindu-ţi chipul drept printre liniile desenate de hazard care nu cedează la spălarea cu zăpadă pe faţă guvernul cuvintelor e unul de-al nostru de care ţara poemului are nevoie cum de grădinile edenului cuvintele fac umbrare de cântec solfegiind amiezile aşezându-le poza cu pădurile în jos iar mie îmi place acest arlechin al sincerităţii

Ana Ardeleanu

floarea de biruinţă

valiza fericirii este pregătită pentru călătoria tâlcului printre semenii orbi destinaţia e necunoscutul acel puseu albastru al orizontului dincolo de care ninge sau plouă ori îşi săpuneşte îngerul faţa cu flori de măr raza din cerul cel mare al inimii e scara pe care urc oprind la ultimul etaj al seninului ce-şi face antrenamentul de împăcare cu soarta simt în mine acele anotimpuri care au săpat în marmora iernii declaraţia de dragoste a degetelor trecute cu tandreţe prin părul negru lumea visului aşteaptă un gest moral în care frunzele teilor nu se vor mai usca iar trandafirul va rămâne floarea de biruinţă a dragostei

poet de-o singură risipire alba faţă a poetului ninge mii de azururi vor asista liniştea de pe omenescul chip sunetele îşi fac drum curgând ca o răşină poet de-o singură risipire separată iscusit de argila ca mască răspunsul sinelui în versuri veni-va îndumnezeind risipirea