Tu, nevăzută... by INSEMNE CULTURALE

Ioan Grigoraş

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corector: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Copertă: Gina Zaharia

Ioan Grigoraş

Tu, nevăzută...

Ioan Grigoraş

Ruleta rusească Decorul vechi, același joc, Marionete care sar, Vreo trei tăciuni se sting în foc; Am ful de ași, dar cinci pe zar. Un glonte-nvârt în butoiaș, De tâmplă, țeava o lipesc, Îmi pare potul uriaș; O să dispar? O să trăiesc? Mereu câștig un singur pol, Când alții vin, ridică tot; Rămân în inimă c-un gol Și caut încă antidot. Decorul vechi, dar jocul nou Am să câștig ori mă retrag; Un mugur am să fiu, ecou... Lăsați-mi doar atât: să trag!

Ioan Grigoraş

Nirvana Lumini şi umbre cad spre porţi de aur, pe capitelul dogmelor sanscrite în care micul Buddha, ca un faur, dezleagă ghicitorile-mpietrite. Cu mintea lui mă poartă către Dharma, lumini zâmbesc departe de samsará, prin flori de lotus unde cântă karma stropită cu arome din matará. Eternul Buddha îmi dezleagă sutra şi urc cu gând curat către Nirvana, sunt botezat din nou în Brahmaputra către Tibet îmi caut caravana.

Tu, nevăzută...

Poem pentru fiica mea Nisipul din clepsidră, egal şi tumultuos, a luat cu el amarul, dar şi ce-a fost frumos; ieri, ştiu, eram pe piscuri, în munţi, un brad vânjos, azi, liniştit, la poale, ca un stejar sfătos; Şi, într-o clipă, totul s-a dus cum a venit, cărarea mi-e străină şi pasul poticnit; îngemănat cu locul în care-am poposit, pe-o pajişte umbroasă cu verde ponosit. Dar când credeam că timpul e nadă fără rost, ai izvodit lumina ce este şi a fost; împresuraţi de stele, cu ochi de ametist, ai dat doar înţelesuri să nu mai fiu iar trist. Cum este ghiocelul firav prin multe flori, le-ai întrecut pe toate rotind în jur culori; tu ram eşti mai departe, c-ai vrut să fii un ram în basmul din livadă, măiastră te ştiam. Acum, eşti înălţată, minunea mea dintâi, cuminte,-n umbra clipei, cu visul căpătâi; şi cum în calea-ţi lină s-aţin şi demni, şi mulţi cei tineri brazi te-mbie cântarea să le-asculţi; Tu, într-o zi, spre piscuri, urcând, ai să mă laşi prea singur sub arcade, ecou dormind sub paşi; nisipul din clepsidră va curge tumultuos, luând cu el amarul şi tot ce-a fost frumos...

Ioan Grigoraş

Manifest În secolul vitezelor nebune, noi suferim de-o boală tot mai mare, de boala celui care are pile, ori boala grea a celui care n-are. De mic, din şcoală, dacă ai o pilă, o rudă cu un post în minister, şi bani în cont de îţi provoacă silă, te urci pe scara vieţii nestingher. Chiar dacă ştii că mintea ta difuză e numai nebuloasă fără cer, eşti angajat oricând sau ai o priză pentru un post, tot de la minister. Niciunde drumul nu mai este drept, că sunt destui acei care-l curbează, un om cade-n noroi, deşi-i deştept, când altul prost uşor înaintează. Chiar dacă ştii că ai dreptate-n toate, te poate doborî un individ care se sprijină de uşi înalte, când tu te sprijini de un simplu zid. Suntem păziţi, dreptatea-i în cuvânt, în vorbe doar, păcat că nu şi-n faptă, căci cei cinstiţi prea trişti sunt pe pământ, iar în palat stau cei cu pâinea coaptă. Cei care sprijin au în orice loc vor fi iertaţi de furturi sau omor, când cei corecţi prea iute ard în foc, şi visul li-i în lanţuri, nu în zbor.

Tu, nevăzută... Sunt unii ce combină milioane, nu oameni simpli, personalităţi, când cei cinstiţi privesc spre avioane ca spre o lume de absurdităţi. Pot spune despre lume şi mai multe, nu pot uita să cred în viitor, în cei cinstiţi care vor vrea s-asculte cum ploi fecunde cad uşor, uşor. Şi trişti, nostalgici, zbuciumului fraţi, Vom trece de tăcere vinovaţi...

Ioan Grigoraş

Îl vreau din nou pe Eminescu Îl vreau din nou pe Eminescu, Pe zeul nostru din Olimp, Pe lângă plopii fără soţ, Să-l port cu mine înc-un timp. Îl vreau din nou pe Eminescu, Cu el în suflet să mă plimb, Luceferii să-i ţină calea Să-i lumineze cu-al său nimb. Îl vreau din nou pe Eminescu Şi peste noapte să mă nasc, Să fiu şi vântul, valul, versul, “Scrisoarea” lui de la Damasc. Ce sunt eu fără Eminescu? Codru bătrân şi veştejit; Pierdut-am frunza, chiar şi sensul, Iar sufletul mi-i scorojit. Mi-atât de dor de Eminescu Că-n fiecare noapte plâng, I-aud în visul meu şi mersul, Apoi în braţe vreau să-l strâng.

Tu, nevăzută...

Dor de Eminescu Pluteam uşor într-un somn fără vise când am fost trezit de nişte voci cunoscute. Am deschis larg fereastra şi-am privit spre masa tăcerii din parc. Aici, în miez de noapte, se ţinea un sfat. La masa lui Brâncuşi, Goga, Coşbuc, Bolintineanu şi alţii discutau cu regele Alecsandri. Ascultam liniştit când am înţeles că cineva lipseşte. Am ridicat dezamăgit privirea spre cer şi-am privit imensitatea spaţiului. Deodată, am zărit ceva. Nu m-am înşelat. Era el! Printre aştri, la o masă de foc, la lumina unui luceafăr, Eminescu scria versuri. Am privit apoi talazurile mării şi valurile ce se sparg cu zgomot de stânci. Pe un val stătea el. Nici acum nu m-am înşelat. Era Eminescu! Scria versuri. Eminescu nu a murit! El va trăi veşnic, iar dacă privim atenţi îl regăsim printre noi. E steaua ce luminează poeţii de la masa tăcerii; Nimeni nu-l tulbură, nici sus şi nici pe valurile mării. Lumina acestui geniu nu s-a stins, 11

Ioan Grigoraş ea ne călăuzeşte seară de seară paşii. Dacă vreţi să-l regăsiţi cu adevărat, mergeţi la marginea mării, aşteptaţi un val, ascultaţi-l! El o să vă recite versuri.

Tu, nevăzută...

Semne Ca un fuior, torcând pe-același sens, Impersonal şi abătut de vreme, În sufletul cu răcnet de condens, Îmi laşi, din când în când, câteva semne. Sub talpa ta se-ascunde un surâs Cu lacrimile dintr-o floare rară Și ochi mari care de mult n-au râs, Cântând pe struna noastră de vioară. Opac, din palma visului trecut, Un tren bătrân, ce nu mai are şine, S-a rătăcit și din amurg, acut, Privește orizonturile-andine. Pe drumul lung, spre colţul meu de vers, Îmi laşi, din când în când, puține semne; Şi-n infinitul fără univers, Tăcerile zâmbesc, acum, solemne.

Ioan Grigoraş

Săruturi Se scurg spre zări blânde amurguri şi ochii tăi îmi plâng în palme, în suflet îmi aprinzi iar ruguri, când buzele-ţi tresar şi-s calme. Cobori cu razele de lună, ca un surâs din altă lume, astrale note mai răsună, când buzele-ţi şoptesc un nume. Parfumul tău mă împresoară licori curate din izvoare spre chipul meu uşor coboară atingeri din sărut de floare. Un freamăt curge ca o şoaptă, un strugure merge spre pârgă, în buze prind o boabă coaptă, o sorb când stă plăcut să curgă. Un susur lin de-albastre ape ce-mi spală chipul printre şoapte, o linişte pierdută-n pleoape aduc sărutul tău spre noapte. Iubita mea, printre săruturi, trecutului plătim tributuri!

Tu, nevăzută...

Dansez cu muza mea Dansez cu versul meu un tainic vals, Pe puntea unui vas de croazieră; Acordul curge lin, nimic nu-i fals, Doar marea mai zâmbeşte altieră. Privesc spre orizonturi, eşti chiar tu, Iubita mea, misterioasă muză, Rătăcitoare între da şi nu, Când seara plânge pe un ţărm, confuză. Atingi catargele ca pe un vis, Tresare vântu-n urma ta, prin vele; Orchestra cântă lângă val un bis, Alăturând cvintetele de stele. Dansez cu muza mea un tainic dans, Plutind spre tropice... și mai departe; Destinul nostru curge în balans, Cu slove aurite dintr-o carte.

Ioan Grigoraş

Ploaia Din labirintul vechii mele firi, În fiecare zi mă strigă ploaia, De mă-npresoară-n valuri amintiri Când vântul trist şi rece-ntoarce foaia. În ritmul muzicii lui Aznavour, Eu îmi păzesc iubirea de eresuri; Dansez cu ea prin stropii de azur Şi mă strecor în scurte înţelesuri. De câte ori îi spun că o iubesc În mine simt cum creşte vâlvătaia; O cred şi lacrimile-i dăruiesc, De am ajuns să-mi părăsesc odaia. Aş vrea să-mi cearnă ploaia-n anotimp De nu-mi va stinge visul în răstimp.

Tu, nevăzută...

Fructul oprit Într-un pahar cu stele reci, În care mai plutesc spre seară Cuburi de gheață, douăzeci, Găsesc aroma ta de pară. Mai las un strop să cadă lin Pe buza fragedă, gutuie, Pe sânul drept, un opalin, Alt strop, licoare amăruie. Le-adun apoi ca într-un joc Și gust catifelata-ți piele, În piept mi se aprinde-un foc Ca într-un dans nocturn de iele. Printr-un pustiu scăldat în ger, Mă simt o flacără ce arde; Nu sunt decât un pasager, Că te iubesc doar prin mansarde. Și savurez un fruct oprit Sub candela ce desenează Iubirea noastră ca un rit, O noapte-ntreagă spre amiază.

Ioan Grigoraş

Moartea unui vis Lasă-mi la poartă un sicriu din plumb Și-o cruce, lângă tâmplă, cu Iisus, La răsărit să stea groparul grumb, Un corb să mă vegheze la apus. De la fereastra casei un cobzar Să cânte preț de-o sticlă cu rachiu Și să arunce șase pe un zar, Că iau cu mine dorul în sicriu. Când visul meu se stinge-n zori de zi, O lumânare arde pe coșciug, Decât să mai trăiesc far' a iubi, Mai bine dorm sub lama unui plug. Și dacă vrei să plângi peste mormânt, Cu roua din petale să mă speli, Spre dimineață spune-mi un descânt, Ca dincolo să nu mai fac greșeli.

Tu, nevăzută...

Poem pentru Nuţa Te văd în zare sub un palmier, Deșertul fără margini ne desparte, N-ajung la tine, nici prin curier, Cuvinte de iubire, ești departe. Am vrut să mituiesc un crupier Când te-am văzut în Vegas, prima oară, Să te câștig, să-ți iau un colier Și prin Nevada să fugim la vară. Te văd zâmbind, ești ca un giuvaer, Chiar și Florida-mi pare mai aproape, Când te privesc simt că devin prosper, Nu-mi pasă că-ntre noi curg numai ape. În zori te va răpi un templier, Veneția ne-așteaptă către seară, Vom fi noi doi, iar un gondolier Va plânge pe o strună de chitară.

Ioan Grigoraş

Spre Fort Lauderdale În vis te văd și-ți trimit mail, Te chem pe-o plajă de ocean, Am să plec spre Fort Lauderdale Te rog mai stinge-mi din alean. Pășim în doi, bem un coctail, Sorbim din asfințit spre zori Mă voi plimba-n Fort Lauderdale La brațul unei albe flori. Îți scriu un vers și-ți trimit mail, Când din Atlantic vei ieși, Pe plaja din Fort Lauderdale Sirenă ești, muză vei fi.

Tu, nevăzută...

Undeva, departe… Închid fereastra și aud un cânt, Știu că exiști pe undeva, departe; Aș vrea să-ți scriu pe-o aripă de vânt, Dar umbra nopții încă ne desparte. Nu pot să dorm, că te zăresc în vis, Plutești ușor pe-o margine de apă, Tu ești acolo, peste un abis, În inimă condeiul tău îmi sapă. Te chem, nu știu dacă mă simți acum, Pustii, potecile plâng sub ninsoare; A mai rămas în mintea mea un drum Atât de lung... Când îl străbat, mă doare! Deschid fereastra și te văd cântând, Știu că exiști pe undeva, în noapte; Mereu, pe-o filă, eu mai port în gând Poemul nostru ce l-am scris din șoapte.

Ioan Grigoraş

Către Itaca Alerg de-atâţia ani după himere Şi vreau ca să termin acum cu joaca, Sirenelor, vă rog păstraţi tăcere Că vreau să navighez către Itaca! Poseidon să sufle-n patru vânturi, Ciclopii să mă caute şi-n vise, Să mă ademenească-n mare cânturi N-am să cedez, mă simt ca şi Ulise. Pe-un ţărm m-aşteaptă veşnic Penelopa, Şi Telemah se pare că zâmbeşte, Doar Hera pare tristă, mizantropa, Sperând că versul ei mă cucereşte. Zeus îmi dăruieşte paradisuri, Elena vrea ca să revin în Troia, Poseidon mă cheamă spre abisuri, Îmi cere Penelopa să-i fac voia. Prin vis pierdut, nu mai vorbesc nici greaca Şi vreau să navighez către Itaca.

Tu, nevăzută...

Aştept un ţărm Nuţei Istrate Gangan

Aștept pe țărm să-mi dai surâsul Ce l-ai promis pescarilor din larg În nopți pustii când numai plânsul Alintă valurile ce se sparg. Pe plaja cu sirene nude Și visele se făuresc ușor, Doar pasiunile sunt crude Și începutul dintr-un tainic zbor. Nisipul astăzi nu mai arde Că văd în el și pașii tăi, desculți, Iar vântul cu surâsuri calde Te-ndeamnă simfonia să-i asculți. Aștept pe țărm să-mi dai sărutul Oceanului ce plânge cu tumult, Iar timpului plătesc tributul Că te-am visat și te doresc demult.

Ioan Grigoraş

Flori de tei Am prins din zbor parfumul tău suav Şi-am adormit cu fruntea pe condei; Cu sângele pulsând ca un zuav, Ţi-am presărat în păru-ţi flori de tei. Şi le-am sorbit apoi uşor şi grav, Pictând cu buzele să îţi robesc; Am presărat culori ca un zugrav Nevrând ca orizontul să-ţi ciobesc. În fiecare noapte fredonez Un vers, măcar, din elegia ta Şi mă trezesc din somn să creionez Privirea care mă va alinta. Şi-n orice zi, cu fruntea pe condei, Te savurez ca ceaiul fin de tei...

Tu, nevăzută...

Să te câştig

Azi rătăcesc purtat de vânt, Prin manuscrise ori prin rune, Un fir de praf dintr-un cuvânt Pe care mâine ţi-l voi spune. De ce trăiesc? Sunt doar nisip, Pe fundul unei mări haine, Sau o fantomă fără chip, În falduri albe şi străine. Provoc destinul şi nu simt Cum rimele plutesc mai bine, Plusez pe alb, însă presimt Că-i potul meu, mizând pe tine. O lume-ntreagă am să dau Pe cartea ce-o filez în mână, În cazinouri am să stau, Să te câştig, şi-o săptămână. Acum viaţa mă provoacă Şi-am să plusez tot, pe iubire, Iar miza mea nu-i doar o joacă, E înc-un pAS către-mplinire.

Ioan Grigoraş

Iubita mea Iubita mea, azi, rătăcim prin versuri Și prind o lacrimă de-a ta pe buze, Mă porți prin miile de universuri Să-mi povestești despre iubiri și muze. Îți cânt poeme ca Orfeu din liră Și sorb din palma ta slova divină, Prin orizontul verde ce respiră Din sunetul plăcut de tamburină. Iubita mea, îmi făuresc noi vise Peste perdeaua nopților trecute, Acum, când zborurile sunt permise. Azi, dorurile nu vor să asculte, Iar stelele pe cer sunt mai aprinse Și drumurile către tine scurte.

Tu, nevăzută...

Peste Atlantic Când apele Atlanticului plâng, Iar ochii tăi mai rătăcesc departe, Aș vrea să zbor spre tine, dar mă frâng Și curg doar lacrimi triste pe o carte. Adorm cu pana lângă versul tău Și hoinăresc prin vise diafane, Adun în palmă valuri - un călău E noaptea, iar secundele orfane. Privesc Atlanticul și iar suspin, Un gol plutește între noi și doare, În inimă îl simt ca pe un spin Aș vrea să-ți culc oceanul la picioare.

Ioan Grigoraş

Mi-e dor A mai căzut o aripă de nor de pe corola unui asfinţit, iar fulgerul, nostalgicul tenor, sărută vântul care s-a-nteţit. Şi plouă lung, dar plouă-atât de trist, plâng codrii seculari, ca un copil, izvoarele cu zâmbetul sufist ascund în suflet versul infantil. Doar umbra timpului argonaut pluteşte-n poala unui vânt senil, când glasul nopţii cântă precaut şi depărtarea tremură febril. Aş vrea să trec prin anotimpul fad ce spulberă atâtea clipe-n gol, în calea ta, covoarele de jad să le aştern, pe apă şi pe sol. Azi, plâng cu asfinţitul şi mi-e dor de fiecare vers cules în zori, mă uit spre cer şi caut ajutor, să mă trezesc în palma unei flori.

Tu, nevăzută...

Un singur tren Un singur tren, gara pustie, Am cumpărat bilete numai dus, Nu-s clandestin, dar nu se știe Că schimb meridianul pe alt fus. Călătorim pe-aceeași rută Cu trenul nostru, poate, renegat, Dar cucerim înc-o redută Și făurim iubirii un regat. Spre destinația din vise, Nu am bagaje și nici telefon, Întoarcerile nu-s admise, În urmă va rămâne un grifon. Un singur tren, gara pustie, Am cumpărat bilete numai dus, Lăsăm în urmă zavistie, Spre orizontul care ne-a sedus.

Ioan Grigoraş

Îmi amintesc Pe roibul scund ce ți l-am dat cândva Te văd cum treci prin visul meu călare, Îmi amintesc, nici azi nu pot uita Când alergam în doi, pe-un țărm de mare. Cu părul fluturând sub vântul cald Și sâni rotunzi ce evadau spre soare Te legănai în lumea de smarald, Din ochii tăi curgeau două izvoare. Piciorul gol dansa ușor în șea, Prin părul tău curgea și infinitul Când îmi spuneai că vei fi doar a mea, Că n-o să ne cuprindă asfințitul. Îmi amintesc de primul nostru zbor, De valuri ce te sărutau pe gleznă, Că te-am iubit, apoi, am vrut să mor, Dar tu nu m-ai lăsat să cad în beznă. Îmi amintesc de primul tău cuvânt Și de nisipul ud pentru castele, Acum nu ești pe murg, bate un vânt, În urma lui rămâne praf de stele.

Tu, nevăzută...

O insulă pustie în Pacific Am uneori câte un vis mirific, Iubita mea, suntem două safire Pe-o insulă pustie în Pacific Şi ne hrănim cu raze de iubire. Cu noi trăiesc doar briza şi cu marea, În jur nu este niciun vas de coastă, Avem pe gene soarele şi sarea, Iar insula nu pare-atât de vastă. Suntem departe, singuri printre valuri, Nisipuri arse, de alge, ne feresc Şi ne ascund când ne iubim pe maluri. Pescăruşii albi, pe cer, se mai rotesc, Jucându-se cu spuma-n ritualuri Şi râd pe apă atunci când ne privesc.

Ioan Grigoraş

Te iubesc de mult “Iubeşte-mă acum când încă mai e vreme Iubeşte-mă acum când încă vreau iubiri.” (Nuta Istrate Gangan - Iubește-mă acum)

Eu te iubesc, dar n-am ştiut să scriu Poemele din intima secundă; Un semn am vrut să-ţi las pe-a mării undă, Albastre versuri – floare în pustiu. Eu te iubesc, deşi nu-mi eşti aici, Refrenele-s cântate-adânc în noapte, Mai caut adâncimile în şoapte, Oceanul plânge, paşii noştri-s mici. Eu te iubesc şi te-oi iubi mereu, Vom fi o punte la răscruci de ape, Înfrunt destinul și te chem aproape, Rămâi o veșnicie-n visul meu.

Tu, nevăzută...

E scris în stele E scris în stele, doar tu și eu Ne vom iubi cum astrele pe cer, În noapte, alături de Orfeu, Din dragoste vom face un reper. E scris în stele, noi doi, mereu, Vom rătăci spre țărmuri de ocean; Lăsând în urmă tot ce-a fost greu, Doar lângă tine sunt un licean. E scris în stele, ne vom iubi, Înghețe apele ce ne despart, Un soare, astăzi, dac-ar muri Vei fi a mea, cu nimeni nu te-mpart. E scris în stele, doar tu și eu Rătăcim la nesfârșit pe boltă, În palma lunii, un șemineu, Iubirea crește, iar, dezinvoltă.

Ioan Grigoraş

Poem pentru Cleopatra Pe malul Nilului, spre înserat, O plimb adeseori pe Cleopatra, Sunt clipele la care am sperat, De când eram elev prin clas-a patra. Nu am crezut că poză de album, Un vis cules demult prin manuale, Va răsări pe-al vieţii mele drum Şi va purta cu el sclipiri regale. Frumoasă e, cum spune şi Pascal, Poate -„ar fi fost alta şi faţa lumii”, De chipul ei atât de sideral N-ar fi lucit în noapte precum dumii. Aş vrea să fiu Cezar şi un cadou, Cu o regină ascunsă în covor Ori într-o lectică şi cu bandou, Să mi se facă într-o zi favor. Va zâmbi divin fiica lui Ra, O va primi cetatea ca zeiţă, Iar plebea toată o va adora, Când am să-i pun pe frunte coroniţă. Mediterana ne va plânge-n orice veac, Ne vom iubi şi-n lumea umbrelor ce tac...

Tu, nevăzută...

Rondel pentru fata din vis Eu caut fata mea din vis Prin anotimpuri efemere, Prin alte galaxii şi sfere, Prin litere de manuscris. De mic copil, eu ştiu precis Că n-o să am nicio avere; Eu caut fata mea din vis Prin anotimpuri efemere. În jurul meu flori de cais, Purtate de o adiere, Ce mă invită cu plăcere Să stau cu tine pe daís; Eu caut fata mea din vis.

Ioan Grigoraş

Mitul lui Orfeu Când am primit în dar o liră, În care Hermes a pus crezul său, Am renunțat să scriu satiră Și-am devenit un cântăreț - Orfeu. Au plâns izvoare cristaline, Pe un acord duios, cu stâncile, În jurul meu, doar crinoline Și-au reunit spre seară vocile. În pragul unei veri spumoase Am dăruit și muzelor un cânt, Dar frunze, ce păreau duioase, M-au părăsit, ușor, cu primul vânt. Pe arcă m-a îmbarcat Iason, Argonauții m-au chemat cu ei, Din liră am oferit un ton Sirenelor pierdute într-un chei. M-a fascinat Euridice, Dar Hades a răpit-o într-o zi, Mai speră lira s-o ridice De Styx n-o poate, însă, auzi. În iarna rece care vine, Pe glezna ei voi iscăli - Orfeu, Dar notele vor fi străine, Că nu mai sunt ce-am fost - un semizeu.

Tu, nevăzută...

Fără tine… “Without you I feel like an empty walnut shell floating adrift in the Atlantic Ocean...” (NIG - Without you...)

Îți simt uneori pașii cum lunecă pe ferestrele sufletului meu ca-ntr-un tablou cu abisuri albastre în care ai lăsat căluții de mare să viseze primăveri terestre. Peste tot se leagănă gustul sărat al depărtării și parfumul tău – elixirul zilelor toride și-al nopților când rătăcești prin labirinturile unei inimi însetate de prima lacrimă limpede ca un fulg de rouă. Simt uneori pașii tăi cum pictează amurgul de pe un țărm îndepărtat în timp ce eu pregătesc alt răsărit și rătăcesc alături de umbra unui vis în care am început să cred asemeni lui Columb – poate într-o zi voi redescoperi America.

Ioan Grigoraş

Inocenţă Un timp, am rătăcit pe mare, n-aveam cu mine niciun rost, eram pierdut, o închisoare părea întregul orizont, am haşurat cu pana mea solfegiile pe un val, un trist refren lâng-o meduză păreau arpegii de şcolar. Tu mi-ai zâmbit dintr-un abis cu stele reci înfipte-n coamă şi ai crezut, plutind prin vis, că eşti căluţ de mare-n goană. Dar ne-am trezit departe-i marea, pe buze avem doar gust sărat; iubirea noastră ca furtuna acum se îndepartează-n larg. Pe plaja inocenţei, alge se despletesc sub paşii mei, vin valuri ca să mă răstoarne, căluţii să-i prefacă-n zmei. Şi eu visez... m-arunc în mare să mă trezesc în zori copil, cu tâmpla plină de ninsoare şi de nisip dintr-un castel în care ai fi fost regină iar eu un paj sau poate zeu... dar n-are nimeni nicio vină că am rămas pe veci ateu. 38

Tu, nevăzută...

Să nu mă uiţi! Iubita mea, am vrut să-mi dai un semn, Că rătăcesc pe mări ce-mi sunt străine, Ajută-mă! De crezi acum că-s demn, Trimite un surâs și pentru mine. Pe alt meridian, un paladin, Plutesc la întâmplare în Atlantic, Îi cer să te găsesc lui Aladin Rămân același trubadur romantic. Pe-o lacrimă din primul univers În care-am șters de praf o amintire, Am ridicat din ochii tăi un vers, În suflet, astăzi, simt din nou zvâcnire. Pe țărmul tău, când valuri se zdrobesc, Oceanul își ascunde răsuflarea, Eu te aștept și-ți scriu că te iubesc, Să nu mă uiți! E-atât de grea uitarea.

Ioan Grigoraş

Mi-e teamă Mi-e teamă azi că vei apune La fel de iute cum ai răsărit, Că vei pleca, fără a-mi spune, Să rătăceşti prin spaţiul infinit. Mi-e teamă c-am să greșesc din nou Şi n-o să ai putere să mă ierţi, Vei fugi în zbor, ca un ecou, Uitând să mai zâmbeşti ori să mă cerţi. Mi-e teamă că nu eşti reală, Că eşti un vis din care mă trezesc Şi voi rămâne doar o pală Cu amintirile ce mă surzesc. Mi-e teamă azi că te voi pierde Şi-ai să pleci la fel ca altădată, Că doar Orfeu o să-ți dezmierde Pe-o liră, frumosul chip de fată.

Tu, nevăzută...

Povestea noastră

Trăiesc și azi povestea noastră-n doi Cu nuferi albi, pe un debarcader Și o căsuţă pentru amândoi O port în suflet ca un vistier. În zori, te plimbi, pe luciul de pe lac, Pe cer, eşarfa ce ţi-am dăruit, Însângerată ca un vis de mac, Flutură-n vânt, spre malul prăfuit. Când soarele se-ndreaptă către prânz, Scrii un poem la umbra unui tei, Tăcut, eu mângâi coama unui mânz, Alerg spre ochii tăi - două scântei. Când stelele-ţi sărută pleoapa blând, Într-un halat cu flori de câmp la piept, Te duci să dormi cu versul tău în gând, Iar eu, zâmbind, în visul meu te-aştept. Trăiesc mereu povestea noastră-n doi, Cu flori de nufăr ce plutesc prin vers, Cu focu-n şemineu, arzând sub ploi, Şi pasul tău mărunt ce cântă-n mers.

Ioan Grigoraş

Am lăsat semn Am lăsat semn să știi că astăzi sunt al tău, că mi-am abandonat aripile cu care m-am prăbușit în noroi și-am redevenit eu... cum mă știi, gata pentr-un zbor, chiar și peste Atlantic, doar controlorul de trafic să nu mintă din nou și să-mi vândă aripi de ceară... ...sunt al tău. nu mai cobor din vise să culeg flori de pe malul râurilor cu metafore poluate de ploile pescarilor amatori. Am lăsat semn și ușa deschisă pentru tine, Titanicul așteaptă să ne-mbarcăm... ...nu-ți fie teamă, întotdeauna plutește spre eternitate și niciodată nu cade-n derizoriu...

Tu, nevăzută...

Pentru că eşti o floare Pentru că eşti o floare aş susura ca apa unui izvor pe la picioarele tale sărutându-le, dimineaţa şi seara Deoarece eşti o floare aş deveni un tânăr vânt să te-nclin, când la stânga când la dreapta, într-un joc ne-ntrerup Întrucât eşti o floare aş vrea să fiu o albină să-ţi strâng nectarul buzelor în fiecare zi Pentru că eşti cea mai frumoasă floare poate o să devin doar primăvară şi-atunci cu siguranţă vei fi, în fiecare an, a mea.

Ioan Grigoraş

Pentru că te iubesc

Pentru că te iubesc, mi-am tatuat în suflet chipul tău, amestecând cu stropi de rouă culorile din curcubeu. Pentru că te iubesc, ţi-am scris prenumele pe-o stea şi am convins-o să rămână mulţi ani lumină-n galaxia mea. Pentru că te iubesc, am aşternut în calea ta un câmp de flori şi-am devenit un trubadur ce cântă serenade în culori. Pentru că te iubesc, am cultivat la poarta ta un vers şi am rugat o rimă albă să mă anunţe dacă l-ai cules.

Tu, nevăzută...

Clepsidrele sihastre Aruncă-n iad clepsidrele sihastre, Nisipul curgă-n vânturi trecătoare, În urma lor răsară doar o floare Să-ți amintească de iubiri albastre. Să plece caravanele, când oaza Cu beduini și clipe de beție, În care tu citești o profeție, Își schimbă peste noapte ipostaza. Nici cactușii, când vor să mai înțepe Destinele ce curg fără speranță Înspre deșert sau numai către stepe, Nu cântăresc amorul în balanță. Prin minte-ți trec iar herghelii sirepe În dragoste e loc de eleganță.

Ioan Grigoraş

Mi-e dor de paşii tăi Mi-e dor de-o nebunie siderală, De-o vară lungă cu zâmbet ascuțit, Să-mi dai săruturi scurte, în rafală Și-o buză rece, ca lama de cuțit. Mi-e dor de pașii tăi plângând pe plajă, De valuri reci să muște dintr-o gleznă, Iubindu-ne trei nopți, ca într-o vrajă, S-aprindem stelele de mare-n beznă. Să te culeg, o rază dintr-un soare, Cu plete verzi și cu cercei albaștri Și să devii în palma mea ninsoare Când vom porni peste ocean, sihaștri. Vom fi, în zbor, iar păsări călătoare Gustând un strop din cerul plin de aștri.

Tu, nevăzută...

Mugur verde Un felinar mai arde astă seară La umbra plopilor cu mugur verde, Când visul cel nebun în joc se pierde Topind iubirile cu gust de ceară. Pe mal de apă, gene rimelate Și lacrimi care curg perechi pe buze, În palme port tăcerea unei bluze, Dar sunt curtat de valuri înspumate. Te sorb când păru-ți cade peste coapse Să-ți mai ascundă bustul de felină, Doi ochi privesc avizi, iar buze arse Îmi amintesc c-ai fost mereu divină. Iubito, mi s-au rupt alte sinapse Și te doresc acum ca pe-o străină.

Ioan Grigoraş

Plutind prin vise Aș vrea să dorm pe ramul unor vise Plutind o noapte cu florile de tei, În zori să te invoc, în paraclise Și mă-nchin la tine, ca la niște zei. Din asfințituri fără acoladă Ți-aș oferi oceanul meu albastru Și inima prin care o tornadă Ar vrea să evadeze dintr-un castru. În seri pustii, când marea-i captivantă, Înot cu tine, visând sub baldachin, Tu pentru mine nu ești emigrantă O mică muză, cu aer bizantin, Iar dacă-ți cânt în poala elegantă Simt în ea cum plânge Pontul Euxin.

Tu, nevăzută...

Un crin albastru Din toate clipele cu chipul tău pe aripi și visele în care te-am pictat rămân doar florile de crin albastru să știi, oriunde-am fost, nu te-am uitat. Din zborul meu spre orizont cu aștri și praful clepsidrelor prea reci culeg mereu trei flori de crin albastru ți le ofer, că nu vreau să mai pleci. Din gânduri albe Cu strop de nostalgii și versul tău, ca un balsam de seară, rămân doar florile de crin albastru le voi păstra, nu vreau să te pierd iară.

Ioan Grigoraş

Dacă vom zbura în doi… Cum treci pe strada mea cântând, Prin inimă îmi sapi un ghint Și port mereu, să știi, nu mint, O lacrimă de-a ta în gând. Spre seară, mă privești tăcut, Iar eu mă joc prin părul tău Și cred că sunt un Odiseu; Din prima clipă te-am plăcut. Mi-ai oferit în dar un vis, Era curat și n-am crezut Că-n el pe mine m-ai văzut Și zborul nostru e permis. Chiar dacă-am rătăcit un timp, Am așteptat să te-ntâlnesc, Prin rime calde să-ți vorbesc, Când pribegim către Olimp. Ne-am căutat poate prea mult Și am ratat un răsărit, Un tril ce m-a ademenit, Dar astăzi vreau să te ascult. Deschid fereastra și te simt Cum treci pe stradă surâzând, Nu vreau să te mai văd plângând, Te-am regăsit și te alint. Și dacă vom zbura în doi, Aș vrea să ne ferim de ploi.

Tu, nevăzută...

Desculţ Am desenat în palma mării flori și două amintiri cu zâmbet de copil cu plete de nisip în ochi și versuri albe scrise pe-un picior. Am inspirat parfumul tău hoinar printre meduzele de la Olimp când tu mi-ai dăruit primul sărut împachetat cu ochii tăi cuminți. Îmi amintesc de scurtul nostru drum pe căi ascunse-n asfințit și buzele de-un verde crud ce promiteau un zbor spre infinit. Azi, desenez figuri de stil pe-un val și caut umbra pașilor trecuți, în inimă iar plânge un hoinar sunt singur și mă doare că-s desculț.

Ioan Grigoraş

Un gând pentru tine În mintea mea se naște o furtună Și inima rănită plânge-n palmă, Rămâne-n urmă numai o lagună Cu visele în care apa-i calmă. Ți-aș dărui o insulă în mare Și albatroșii i-aș lăsa să plece, Din versul meu ți-aș construi altare Tu vino lângă mine, nu fi rece. Cât te iubesc nu pot să scriu în versuri, Departe ești, refluxul mă doboară, Trăim pustii prin alte universuri, Doar gânduri mii pe chipul tău coboară. În jocul vieții sunt atâtea sensuri, Dar sufletul încins spre tine zboară.

Tu, nevăzută...

Anotimp Era târziu și marea zâmbea calmă, Cu despletite valuri îngenuncheată-n vânt, La orizont un fulger ca o armă, Reaprindea lumina albastră pe pământ. Te invocam s-apari pe țărmuri albe, Desculţă ca Elena venită din Olimp, Să-ţi pun la gât, din scoici și perle, salbe, Să-mi dăruieşti iubito, măcar un anotimp. Aştept aici, nici nu ştiu din ce vară... Oceanul înserării vorbeşte despre tine. Când jocul apei glezna-ţi împresoară Sunt eu, îţi dau în taină săruturi clandestine.

Ioan Grigoraş

Niciodată… Era pustiu iar tu plângeai pe-un nor de ceață ca-ntr-un poem cu lacrimi argintii, eu m-am trezit, dar nu eram acasă și mă mințeam cuminte că revii. Am așternut un bob de rouă caldă pe amintirea ta cu puf de păpădii și am ucis o dimineață-ntreagă mințindu-mă din nou că poate-ai să revii. Am alergat pe strada fără nume la o adresă printre rapsodii unde cânta o mandolină tristă pe note false spunând c-ai să revii. Nu știu de ce mă mint în fiecare seară și plâng prin orizonturi cenușii cu pana înecată în cerneală tu niciodată n-ai să mai revii.

Tu, nevăzută...

Dor de Atlantida Mi-e tare dor de Atlantida Când umbra nopţii mă seduce, Iar soarele, cât stă-n răscruce, Ascultă din Olimp "Aida". Atlanticul furtuni produce, Sporeşte în torent obida; Mi-e tare dor de Atlantida, Când umbra nopţii mă seduce. Dar timpu-a părăsit firida, Un tânăr vânt nebun conduce Şi-un iz de ţărm pierdut aduce; Cât marea mă mai vrea, avida, Mi-e tare dor de Atlantida...

Ioan Grigoraş

Visul unei nopţi de vară M-am săturat de toate şi de tot, Sunt un străin în propria mea viaţă. Mă tot gândesc că aş pleca înot Spre continentu-acela cu verdeaţă. Şi te-aş lua, iubita mea, cu mine, Ţi-aş scrie tandru poezii pe sâni. Sub raza lunii aurii şi pline, N-ar recunoaşte nimeni doi nebuni. Doi rătăciţi fugind pe Atlantida! Tu - o regină, eu - un păcătos. Vom ridica în taină piramida Iubirii ce-i acum cu vârfu-n jos. Şi cum spuneam, îmi vine dor de ducă, Scriu poezii pe pietre şi le-arunc; Oceanul, ca un monstru, le mănâncă Şi-mi poartă visu-adânc, tot mai adânc.

Tu, nevăzută...

Recurs pentru iubire Nu mi-am dorit să-mi fii numai un dans, Niciun refren din hitul favorit; N-am vrut cu steaua ta să-mi fii avans Pe drumul de alţi sori bătătorit. Acuză-mă de orice răsărit, De ploaia care-n ochii tăi s-a strâns. Sunt vinovat, eram îndrăgostit... Eu ţi-am întins o mâna, tu ai plâns... Dar poate nu am fost cum ai fi vrut Şi uneori te-am judecat greşit. Credeam că-s nor pe cerul tău durut De păsări şi de fluturi copleşit... Îngenunchez la zeii altei lumi Pentru păcat. Cer judecata lor. De-s vinovat, în hrană pentru şoimi Să mă preschimbe când o fi să mor... .......................................................... Căci fără tine mi-e stingher cuvântul, Cum candela uitată-n mănăstire Ce tremură atunci când bate vântul... O zeilor, voi îmi cunoaşteţi gândul. La voi fac azi recurs pentru iubire!

Ioan Grigoraş

Pentru un vis În clipele târzii, de când te-aştept, Iubito, scriu o ultimă scrisoare, Apoi adorm cu poza ta la piept Semnată cu o lacrimă şi-o floare. Te caut de un secol şi un sfert Prin drama ce statornic e jucată; Mereu se vrea un epilog incert Şi o cuprindere alambicată. Astral şi trist mă-nvălui în destine Şi dorm la nesfârşit pe-un val pierdut Cu noaptea absolută peste mine. Mă încălzeşte-acelaşi vis ştiut Sădit îndată ce mi-a fost mai bine Şi-l cresc, de-atunci, de când ne-am cunoscut.

Tu, nevăzută...

Nu împărţi În zori de zi, îmi spui ceva, Îmi lași imagini dintr-un vers, Un zbor înalt pe undeva; Sunt un ceasornic ce n-a mers. Un răsărit se-anunță iar Pe marginea unui amurg Când iarna mi te-aduce-n dar, Cum te-am visat, pe calul murg. În zori de zi, găsesc un tril Și pana ta pe portativ; Eu rătăcesc de prin april, Am fost doar scamă pe un tiv. Am tot sperat să te găsesc, Să fiu cu tine-n zbor mereu Când îți compun că te iubesc Nu împărți, nu-mpart nici eu. Vreau să rămâi Pasăre Spin Pentru un zbor ca un destin…

Ioan Grigoraş

Uneori… Uneori îmi aștern gândurile pe glezna ta crinul meu albastru să crească din ele poeme înflorite de lacrimile noastre lasă-mă să-ţi culeg iubirea din palmă să-mi răcoresc tâmplele.

Uneori vreau să mă alinți cu versul tău floare a destinului dă-mi să gust fiecare strop verde suntem fire de nisip la jumătatea drumului pe același balansoar - clepsidră rătăcim într-un colț de buzunar tăcerile...

Tu, nevăzută...

Azi m-am jucat Azi, te-ai jucat cu dorul meu Pe marginea unui apus, Unde vibram, în zbor - un zmeu Ce nu demult a fost răpus. În brațe porți primul sărut, O lacrimă de ghiocel Din ochi de gheață apărut, O şoaptă prinsă-ntrun cercel. Pe cer, se scaldă, iar, un vis Din trilul unei păsări spin, Ce se ridică-n paradis Să construiască un destin. Azi, m-am jucat cu dorul tău Și-mi amintesc de primul zbor, Când am căzut de sus în hău, Atunci, zburam ca un cocor. De vrei să mă ridici spre cer, Nu mă lăsa să fiu stingher!

Ioan Grigoraş

Descântă-mi, iubito! Din lacrima verde mi-ajunge un ciob S-agăţ răsăritul şi-un alt început, În faţa iubirii sunt ultimul rob Cu versul din pană abia conceput. Refugiul tristeţii e-n mine ascuns, Sub roua privirii stau fulgii de crin, Mi-e iarnă în suflet, de iarnă-s pătruns Şi oricare vis mi se pare un chin. Descântă-mi, iubito, mai fă-mă să dorm, Sălbatic mă-nchide în ochiul tău drept, Căci moartă-i doar marea, iubirea-i pe țărm, Iar valul din tine îmi joacă în piept.

Tu, nevăzută...

Soseşte un tren Vreau doar un strop din lacrima ta când sorb răsăritul din palmă de cer, cadă pe frunte fluturi de nea te chem azi, iubito, sosește un tren. Caut petala și fulgii de crin, sărut pașii tăi în noapte și plâng, doare tristeţea și umbra din ea vino, iubito, compune-mi descânt. Mă pierd printre rune, citesc pe nisip, podoabe lagune în ochiul tău drept, departe e marea, iubirea-i pe țărm, dar valul din tine îmi joacă în piept. Vreau doar albastru și-un zbor mai înalt, spune-mi că ești, îți voi spune că sunt, în urmă rămână tăcerea în gaj te-aștept azi, iubito, sosește un tren.

Ioan Grigoraş

Păstrează-mi iubirea Pășesc pe nisip și mă doare tristețea, Se nasc orizonturi ascunse în drame, Te duci iar departe și-ți plâng frumusețea, În mine e noapte, plutesc anagrame. Mă strigă uitarea și lacrima-i rece, Te caut în vise, pe margini de apă Plutește tăcerea și vrea să înece Pianul ce cântă pe-o singură clapă. Pășesc pe nisip și sărut umbra morții, Un strop de poveste, pictez pe o carte, Rămâne la tine cu lacătul porții, Păstrează-mi iubirea, că nu se împarte.

Tu, nevăzută...

O lume ca un albatros ucis O lume ca un albatros ucis Pe valuri de furtună într-un port, Te-nalți spre cer, dar zborul nu-i permis, Îți cresc în palmă flori, timpul e mort. Un cântec fără ramuri de cuvânt Plutește către țărmul abisal, La pupă îl sărută trist un vânt, La provă nu există amiral. O seară cu sclipiri de felinar În dansul nostalgiilor târzii, Dar albatrosul meu este hoinar, Iar tu pierdută printre fantezii. Un petec de lumină, ca un foc, Măsoară clipele care-au rămas Ascunse lângă fruntea unui joc Când mi-ai promis că facem primul pas. O lume ca un albatros ucis De flăcări în infernul dintre nori, Un suflet care plânge-ntr-un abis Povestea mea, pe care o ignori.

Ioan Grigoraş

Frumoasă eşti… Frumoasă ești când cerul te sărută Și plâng în părul tău trei albatroși cuminți; Aș vrea să trec de-o ultimă redută, Să stau în poala ta, iar tu să mă alinți. Frumoasă ești când briza te adoarme Și ochii-ți rătăcesc prin visul meu nebun; Aș vrea un timp să renunțăm la arme Să-ți mângâi glezna stângă și să te îmbun. Frumoasă ești când te găsesc în palmă Și buzele-ți șoptesc doar vorbe cu-nțeles; Aș vrea să te ascund sub verde talmă, Să fii un vis, iar eu cel care te-a cules.

Tu, nevăzută...

Plâng Plâng câteodată ca şi sălciile copilăriei cu frunzele până pe luciul apei unde dorm fluturii păcăliţi de imaginea lor curgătoare. Ştiu că lacrimile mele te vor săruta pe picioare ca-n prima seară când ţi-ai apropiat talpa de tâmpla mea şi-am descifrat harta destinului. Nu te-am crezut atunci, poate de-aceea plâng, poate c-am ucis marea şi-au naufragiat corăbiile pe care le-am lansat cu pupa în vânt.

Ioan Grigoraş

Mă simt ca un Faust Din candela speranţei, stinsă, printre sonete fără niciun rost, de amăgiri mereu surprinsă, azi viaţa mea este un joc anost. Mă simt ca Faust, singur în decor, plutind prin amintiri, ca un vâslaş, cu visele spre mâine mă strecor – să evadez din haina de ocnaş. Mefisto, unde eşti când te invoc şi vreau să dau pentru iubire tot?! Ofer prezentul trist şi echivoc, îţi dau şi sufletul ca antidot! Sunt condamnat la soare fără cer şi la prezent, fără un viitor, sunt al iubirii veşnic prizonier, printr-un amurg târziu, rătăcitor. La fel ca Faust, singur în decor, vreau pe Mefisto! Astăzi îl invoc! Înalţ din nou o rugă spre alcor destinul am să-l chem! Şi îl provoc!

Tu, nevăzută...

Nevinovat Să m-aştepţi, iubito, când se lasă seara, Voi veni spre tine ca un vânt tomnatic, Obosit de munţii care umplu zarea, Florilor din tine să le fiu ostatic. Albul pielii tale, cu mişcări feline, Să se-ntindă leneş peste aşternuturi, Voi avea eu grijă, curbele-ţi ondine Să le-acopăr, tandru, numai cu săruturi. Am să-ţi muşc genunchiul, sânul cel obraznic Îl voi face-n palmă să se cuminţească; Celuilalt, iubito, jur să-i fiu duhovnic Şi-am să-l rog, în şoaptă, să se spovedească. Vom vorbi în braille cum ne place nouă, N-au decât să zboare spre înalt cocorii, Să dea marea-n clocot, iarba să dea-n rouă... De nisip să-şi umple gura trecătorii.

Ioan Grigoraş

Doar eu îţi ştiu canonul Iubita mea, bat iernile la uşă, Deasupra croncănesc a geruri, ciori, Oraşul parcă doarme în cenuşă Şi soarele de zile-ntregi, în nori. Eu sunt acasă, am făcut cafeaua, Tu vino cu tristeţile sub fard, Voi şti doar eu şi poate... canapeaua Câte-s ascunse-n tine, câte ard... Parfumul tău va-ncercui culoarea Însingurării mele cu nectar; Va sta aprinsă numai lumânarea Privind cubul de gheaţă din pahar. Şi te-oi iubi încetul cu încetul, Te voi privi, frumoasă, de-ai să pleci Să-ţi ispăşeşti canonul, lângă altul Cu trupul gol şi degetele-ţi reci. Sufletu-ţi cald îl voi păstra la mine, Din mine ia ce vrei, nu te sfii; Iubita mea vin iernile haine Cafeaua-i gata, eu aştept să vii!

Tu, nevăzută...

Nu ştiu ce eşti, de unde-ai apărut Tu nu vorbeşti când sufletul îţi plânge Închis în tine, răscolind dureri; Prezenţa lui o exilezi în sânge Şi-apoi cu gândul viu, conjugi tăceri. Poeme trag în porturi fără dane, M-aplec în mine şi încep să scriu; Prin mintea mea aleargă amazoane Iubirile pierdute timpuriu. Că ești aici sau că vei fi departe Voi fi întotdeauna umbra ta, Un adăpost de orice nedreptate... Ești înger? Muză? Cred că n-ar conta.

Ioan Grigoraş

Melancolie A bătut cineva la mine în poartă. Prea târziu ca să pot deschide, prea devreme ca să fiu acasă, dar am deschis o uşă ferecată, să privesc încă o dată cum umbra celei care m-a ucis de mai multe ori, cu altă armă de fiecare dată, îmi cere surâsul înapoi, cel pe care l-a pierdut când era fată, de o mie de ori. Poţi să baţi mereu la mine în poartă. Chiar dacă stau la masă, nu sunt eu, e umbra celui pe care l-ai mai ucis, o dată, şi-ncă o dată, aproape mereu, de câte ori ţi-a împrumutat câte-o părticică din suflet să te încălzească. De mâine am să plec. Nici măcar n-am să mai pun zăvorul la poartă, o iau cu mine şi-am s-o las descuiată să poată trece vântul prin ea, să bată, de fiecare dată, doar şi vântul te mângâie la fel ca o fată.

Tu, nevăzută...

Într-o gară Am spart în minte prima nucă Și lăcrima spre ziuă ploaia Când trenul tău era pe ducă; Sub farul vechi cânta văpaia. În gara cu peronul verde, Cu lilieci bătuți de soartă, Priveam iubirea cum se pierde, Marcam tăcerea ta pe hartă. Am spart în minte prima vază Și florile s-au dus pe apă, A mai rămas un gând de pază, O lacrimă visând sub pleoapă. Eram noi doi și-o noapte surdă, Pe un peron, cu trei bilete, Doar ploaia mai cădea absurdă În praful de cabriolete.

Ioan Grigoraş

Cenuşăreasa Cândva, când rătăceam printre poveşti, Mă atrăgea, din vis, Cenuşăreasa, Păşeam prin lumile nepământeşti, Gândindu-mă că ea va fi aleasa. Trecut-a timp, poveştile s-au dus, Şi azi, când lumea e aşa cum este, Să mă retrag în mine mi-am propus, Dorind să evadez dintr-o poveste. Dar şi destinul parcă este-un joc, Te cumpără doar pentru-a fi vândut, Revii în forţă, cu mai mult noroc, Şi-ncepi să regăseşti tot ce-ai pierdut. Aşa te-am cunoscut, la balul meu, Unde te-am remarcat în fapt de seară, Zâmbeai uşor, timidă-ntr-un antreu, Păşind ca-n vis, pe strune de vioară. Ai curs apoi şi cu orchestra-n vals, Un câmp de flori se revărsa din tine, Pluteai printre acorduri - eram fals; Ce greu, în lojă, mă puteam abţine! Se duse vraja, parcă n-ar fi fost, În miez de noapte-n ochi purtai scântei, Dar ai fugit când totu-avea un rost, Uitând pantoful printre flori de tei. Sunt fascinat de micul tău picior, Nu te-am găsit, dar încă te mai caut; Pantoful îl păstrez ca pe-un odor Şi glasul tău ca sunetul de flaut.

Tu, nevăzută...

Dimineţile unui romantic Când cerul scutură năframa Frecându-şi ochii, adormit Şi lasă liber panorama De care şi-a reamintit, Privesc prin aburii cafelei Surâsul blând din ceaşca mea Şi sorb tăcut gura acelei Pe care-o gust de când dormea. Sunt clipele de după vis Uitate-n pat cu perna ta, Pe un acord încă permis Ce inima îl fredona. La fel e-n orice dimineaţă, Eu mă trezesc, iar chipul tău Mai încălzeşte şi dezgheaţă O umbră rece dintr-un hău. Când soarele îşi culcă raza, Timid, peste privirea ta, Ştiu - o să vină şi amiaza; Noi încă ne vom alinta.

Ioan Grigoraş

Nu ştiu… Era târziu și alergam pe plajă, doi rătăciți pe un atol pustiu, aveam pe buze stropi dintr-o speranță – eu te iubeam, dar tu spuneai: nu știu... Eram copii, cu mintea prinsă-n palmă, castele construiam, nisipul argintiu, într-o lagună cu surâs albastru – eu te doream, dar tu spuneai: nu știu... Eram acolo, dar mă vedeai departe, umbra dintr-un amurg în pardesiu și mă trezeam în miez de noapte să gust din buza ta când îmi spunea: nu știu... Acum citești în urma mea pe stâncă și-n vântul care mușcă vers de râu, o altă mână mă ridică vrei să rămân, dar astăzi spun: nu știu...

Tu, nevăzută...

Zeiţă egipteană Ce vrajă mi-ai făcut și ce fiertură Mi-ai dat să beau, frumoasa mea codană? Că n-am în gând decât a ta făptură Și chipul tău, zeiță egipteană. Castana pielii tale aburite, Parșivă îmi cutremură simțirea, M-aprinde-n grabă și apoi, fierbinte, Mi-arată ce înseamnă înrobirea. Ce-nseamnă lanțul, dacă-mi pierd cărarea, Și spinii, când zâmbesc privind spre roze... Mă crezi sau nu, doar Sfântă Născătoarea S-ar îndura, de-o rog, să mă salveze... Și te visez ca pe o fiară blândă, Prin mâna mea frecându-și galeș blana ... Oftez adânc și luna tremurândă, Ghicindu-mi gândul, își clipește geana.

Ioan Grigoraş

Gustul tău Din trupul tău aș bea un strop Să simt aromele de fragă, N-am să opresc la primul stop – Te savurez muză pribeagă. La sân dacă mă strângi ușor Și nopțile vor fi mai calde, Înger timid sau drăcușor Pe buze voi avea smaralde. Ne vom iubi ca doi hoinari Ce plâng secundele pierdute, O noapte-ntreagă marinari Sorbind plăcerile-absolute. Am să îmbrac în zori de zi Petala ta dulce-amară, Vei fi a mea cât voi trăi Nu mușc din tine doar o seară.

Tu, nevăzută...

În palmă… În palma ta nisipul arde iar, Eu am pe tălpi refluxul și mă doare, Pe buze-ți curg cristalele de sare Ce-ascund surâsul tău nobiliar. În pasul meu ca o fantomă gri Se nasc sau mor cuvinte și simboluri, În suflet mi-ai lăsat atâtea goluri Amprentele nu se vor înnegri. În palma mea nisipul curge trist Și valuri plâng pe glezna ta subțire, Piciorul tău desculț, o amintire – Prin dragoste-am trecut ca un turist.

Ioan Grigoraş

Ce lene, iubito, ce lene… Abia aştept, micuţa mea felină; O mie de săruturi mi-ai promis. Mi-e noaptea lungă, poza ta m-alină Şi mersul tău neauzit prin vis. Iubirea noastră este scrisă-n stele, Destinul a făcut să ne-ntâlnim, Să joace-n jurul nostru mii de iele, Iar noi, cu-atât mai mult, să ne iubim. Ţi-aş săruta în fiecare clipă Alb, sânul drept şi carnea coapsei stângi... Închide ochii să auzi cum ţipă nebune doruri leneșe, nătângi... .................................................... Şi-mi clocoteşte sângele în vene De dragul tău, se zbat în mine fluturi Când mă întind, iubita mea, a lene, Visând la cele-o mie de săruturi...

Tu, nevăzută...

Dorinţă Când stau şi-ascult o muzică astrală, Plutind cuminte-n umbra unui vis, Te simt o criză existenţială De care sunt prea repede cuprins. Spre Freud aleargă fantezia nudă, Ea însoţeşte gândul abstinent, În mintea mea eşti fragedă şi crudă, Zeiţă ce zâmbeşte indecent. Nu vreau tratate de psihanaliză, Să-mi sape cineva-n inconştient, Să mă eticheteze ca pe-o criză, Să mă declare veşnic pacient. Ascultă-mă, durerea senzorială Născută-i din dorinţă, nu din vis, Nu sunt o criză existenţială, Ego-ul meu se vrea în paradis. Plutind cuminte-n umbra unui vis, Mă simt de ea prea repede cuprins...

Ioan Grigoraş

Eşti sufletul pereche… Tu vii ca o maree - tăcută şi bizară Cu alge destrămate haotic pe nisipuri, Să-mi lecuieşti durerea cu sarea ta amară. Eşti sufletul pereche ascuns în alte chipuri! Te-am căutat în pietre, în puncte cardinale, În raiuri neumblate de şarpele trădării; Am înghiţit cu sila otrava lipsei tale Şi beat de neputinţă m-am dat, pe-un vis, uitării. Am ars precum chibritul şi m-am jucat cu umbre; Le-am posedat! Nevrotic, ţipătul lor a ploaie Şi astăzi mai stârneşte contracţii, gânduri sumbre, Săracilor cu duhul ce după vânt se-ndoaie. Tu vii ca o maree, mă înveleşti cu tine... ................................................................... Sărutul meu fierbinte nu va cunoaşte lege; Cu crini acoperindu-ţi poemul gleznei fine, Doar calul meu, sălbatic, prin sânge-o să-ţi alerge...

Tu, nevăzută...

Ea Priviți-mă, sunt doar un pumn de oase; O mână de nisip sub mări de zgură; C-abia așteaptă iarba să-mi descoase Mâna de trup și vorbele din gură. Și-am să mă rog de anotimpuri blânde Să mă răsară-n flori peste câmpie; Cu brațe parfumate să pot prinde Glezna prințesei mele de hârtie. Sub talpa-i fină să-mi așez sărutul, Să-i spăl cu rouă toată nălucirea Vișina gurii, sânii, dedesubtul... Să-mi amintesc din nou ce e iubirea. Și cât din mine arde pe vecie, Cât dor se risipește viu prin iarbă Să caute prințesa de hârtie Care, de mine, florile întreabă.

Ioan Grigoraş

Ascuns în alb Mă voi ascunde-n alb să nu mă vezi. Te voi lăsa să-mi fii tot mai străină, Să nu mai poți, iubito, să visezi Că fără tine sunt ca o ruină. Voi fi tăcerea ultimei chemări, Scânteia care-așteaptă în cenușă Să-ți termini jocul și din depărtări Să îmi apari, zâmbindu-mi iar, la ușă. Dar nici în gând n-ai să mai poți striga, Nici să m-alungi, nici să m-aduci aproape, Ce pierzi acum nu vei mai câștiga, Dar roagă-te la alb să mă dezgroape.

Tu, nevăzută...

Elena din Troia Mă simt adeseori ca şi Paris, Îndrăgostit de-o fată legendară, De care Afrodita mi-ar fi scris C-am s-o găsesc pe-un ţărm, în prag de seară. Nu-mi pasă nici de regele din Sparta, Nici dacă mama ei ar fi Nemesis, Îmi place să mă joc uşor cu soarta, Şi să trăiesc frumos, la fel ca Isis. Cu mine, pe un vas va fi Ulise, Cu el, Homer, plutind în zbor spre Sparta, Vom naviga spre vise nepermise, Jucându-ne cu versul şi cu arta. Mă simt adeseori ca şi Paris Prea fascinat de apriga Elena, Hai, vino, sub semnul lui Osiris, Că-n Odiseea se va scrie scena!

Ioan Grigoraş

Nu ştiu de ce Nu ştiu de ce - atunci când vreau să zbor, Îmi frânge cineva câte-o aripă, De mă înalţ spre cer; în fapt cobor Şi mă strivesc de sol, în mare pripă. Nu ştiu de ce - dacă ating un vis, M-atrage cineva printre coşmaruri Şi mor încet, de visul meu ucis, Sperând doar să revin în avataruri. Nu ştiu de ce - dacă iubesc o stea, Tot universul este împotrivă; O nebuloasă vine pestea ea Iubirea mea ajunge adoptivă. Nu ştiu de ce ajung, ca un pribeag, Să gust doar din iubirile străine, Să rătăcesc meleag după meleag, Spre golfuri care pot să mă aline. Nu ştiu de ce - atunci când vreau să zbor, În visele telurice cobor.

Tu, nevăzută...

Eu nu privesc în urmă, niciodată… Mă lasă toamnei, frunzelor răzlețe, Ciulinilor pribegi de pe câmpie... Așa cum sunt, nu pot decât noblețe Să-ți dărui, când îți scriu o poezie. De-i neagră marea nu pot s-o fac verde Orice cuvânt îmi sună ca metalul Iar dacă te visez nu ai ce pierde; Prin mine, nu prin tine, trece valul. Și dacă-n vis eu mi te culc pe umăr, Dacă-ți adulmec în neștire sânul, Dacă-n săruturi degetele-ți număr... Al meu și nu al tău, să fie chinul. Să cadă stele! Să danseze goală Noaptea-n perdeaua albă fluturândă, Că nu mai știu dacă ce simt e boală Sau e iubirea alergând flămândă.

Ioan Grigoraş

Mi-ai interzis să te iubesc… Am rătăcit atâta timp prin ploi Și mi-au bătut în ușă valuri crude, Am vrut un curcubeu, dar prin noroi, Am plâns, tăcut, în nopți pustii și ude. Tu ai venit pe aripi de amurg Purtând în suflet doar lumină pură, Ai luminat tăcerile din burg Nu ai în inimă cuvântul „ură”. Când ți-am compus pe cerul fără nori, Nu m-ai lăsat să cânt despre iubire, Să sorb o lacrimă de-a ta în zori, Să-ți las în suflet numai o privire. De ce îmi interzici să te iubesc? Eu stau, târziu, în noapte, lângă tine, Ascult un tril ce astăzi îl doresc, Gândindu-mă la clipa care vine. De ce nu vrei ca să zburăm în doi, Când cerul fără nori parcă ne cheamă? O lume vom găsi doar pentru noi Acolo e iubirea fără vamă.

Tu, nevăzută...

Mimează pentru mine fericirea… Spune-mi iubito, simți cum trece vara? Tăcerea ta mai poate să audă Armura care-mbracă frunza udă Când rece, peste lume, vine seara? Tot prefăcându-te că-ți este bine, Îmi spui că lumea-ți șade la picioare, Dar dintre toți doar eu știu că te doare Când vrei să dormi și somnul nu mai vine. Și bâlciul ăsta ieftin ne condamnă Să aurim cu vise colivia Și să păstrăm din toate poezia Iubirii, când în jur miroase-a toamnă... A depărtare, foc și frunze moarte... A trup căprui împodobindu-mi patul; A tine învățându-mă păcatul; Și-a mine închizându-te-ntr-o carte!

Ioan Grigoraş

Exerciţiu Misterul clipei împresoară Tăcerea ce-o așterni pe buze, Când numai fumul de țigară Îți dă aroma unei frunze. Rămâne-n urma ta pantoful, Îți cade rochia în falduri, Tresare într-o undă golful Și sorb din ochi scântei de jaduri. Ai gust de Bleu Chanel pe coapsă, De Landy Excelence pe gleznă, Eu mă-mbăt sorbind din ansă Și amândoi cădem în beznă. Misterul clipei fascinează, Când sânii tăi zâmbesc în palmă, Pe șold o buză trepidează, Tu te predai încet și calmă. Și rătăcind printre plăceri divine, Mă-mbată fiecare strop din tine.

Tu, nevăzută...

Scriu caligrafic şi atent… la punct Hai să te-nvăț, iubito, alfabetul Cu-n fir de iarbă de la gât în jos, Voi caligrafia încet secretul Ascuns atent sub trupu-ți mătăsos. În paranteza palmei voi culege Obrazul rece-al florilor de mac, Sub bluza ta pitite, se-nțelege, Că pentru ele numai eu am leac. O să-ți miroase păru-a iarbă crudă, A munte și-a câmpie la un loc, Iar eu, îngenuncheat de pielea nudă, Voi pune virgulă, cât să mă joc, Cât să-ți întreb cu-n fir de iarbă pieptul Și să-mi răspunzi așa cum știi doar tu; De-ai înțeles cum e cu alfabetul, Zâmbind, cu „da” pe buze, să-mi spui „nu”.

Ioan Grigoraş

Către tărâmul lui Apollo în memoria poetei Elena Munteanu (INGADA)

Către tărâmul lui Apollo S-a ridicat pe cer încă o stea, În paradis, numai acolo, Pentru eternitate va cânta. A fost lângă poeți, Mecena, Prin lira lor se strecura din mers, Tărâmul poeziei, scena, Iar monologul său era în vers. Din pana ei curgea nectarul Poemelor zâmbind sub răsărit Și împărțea în noapte harul Celor care aveau un licărit. Către tărâmul lui Apollo Se-nalţă parcă-n lira lui Orfeu, Se-aude sus un cântec – solo, Va fi etern, acelaşi corifeu.

Tu, nevăzută...

Noapte de iubire Când seara plânge pe năframă şi umbra nopţii se strecoară-n vis, aprind o lumânare-n palmă şi vreau să gust un strop de paradis. Păşind către odaia caldă presar încet licori de trandafir pe patul nostru şi în cadă, unde aştepţi cuminte un zefir. În cercuri, flacăra difuză se joacă-n ochii tăi ca două mări, iar buza, dulce şi confuză, pluteşte senzuală pe sub nări. Ridici privirea către stele, eu te cuprind în braţe de mijloc, mă farmecă miros de piele, tresar uşor, apoi simt că iau foc. Când las iubirea să te scalde, cu ochii-nchişi şi buzele spre nori îmi sorbi aroma care arde, apoi deschizi petala unei flori. Suntem un tot, ca o ninsoare şi pieptul tău îmi freamătă în mâini, mă-nlănţuiesc două picioare, iar nişte lacrimi curg încet pe sâni. Urechea ta îmi plânge-n buze, pe gât îmi lunecă un cald sărut, piciorul mic îşi cere scuze şi tremură plăpând ca un recrut.

Ioan Grigoraş Spre zori păşim fără sfială, înlănţuţi din palma unei seri, trăind o clipă ancestrală în lumea asta plină de-austeri.

Tu, nevăzută...

“Piesă neterminată pentru pianina mecanică” Când scutur clapele de la pian, Cu mâna dreaptă caut si bemol, Stânga - piciorul tău venusian Să-l mângâie, plutind în sus, domol. Solfegii curg și râd în sol major, Când tu exulți sălbatecă felină, Obrajii calzi, aprinşi ca un bujor, Revarsă picuri de adrenalină. Ridici încet micuţul tău picior Și-apeși o tastă pe claviatură, În suflet îmi trezești iar un fior Săruturi mii peste o partitură. Prin corzile ascunse în pian Am rătăcit, de la pantof, un toc Și fredonând un vals danubian Pe gleznă-ţi las sărutul meu de foc. Apoi, prin puful moale din covor, Ne pierdem fanteziile aprinse, Sorbind din buze dulcele izvor Plăcere printre şoaptele încinse. În noapte, pe sub fumul de ţigară Cântăm la un pian dezacordat Și voi compune o istorioară Cu mâna pe un sân nedezmierdat.

Ioan Grigoraş

Iubirile se duc şi vin În locu-n care ne-am iubit, Găsesc doar paşii tăi, şi-s mulţi, Pe tine nu te-am regăsit, Nici versul meu nu-l mai asculţi. Terasa noastră plânge-n vânt Şi ospătarul s-a schimbat, Cel nou nu ştie un cuvânt, La uşă amintiri mai bat. De ce-am lăsat să curgă ieri Solfegii care astăzi dor? Unde-i plăcerea unei seri Printre acorduri de amor? La uşă amintiri mai bat, N-am cheile, mi le-ai cerut, Privesc pe cer, dar este mat Din ziua-n care-ai dispărut. Pe urma paşilor pierduţi, Iubirile se duc şi vin Tu ai plecat demult şi uiţi Că îmi doresc un cer senin.

Tu, nevăzută...

Tu, nevăzută… Și iar mă-ntorc la tine poezie Iubita mea, tu, care știi s-asculți Cum sufletu-mi se face herghelie, Cu mii de cai înaripați, oculți, Ce înconjoară zi de zi pământul Gonind spre rai prin iadul înflorit Când sunt cu tine n-am decât cuvântul Și doar prin el aș vrea să fiu iubit. Nu-mi spuneți că visez precum nebunul Care trăiește-nchis în lumea lui; Înclin să cred că ăsta mi-e destinul: Să mă asemăn florii-soarelui Mereu după iubire cu privirea M-aștept, iubind, să mișc din locuri munți; Să curgă și spre mine fericirea, Iar de mă-nsel, tu ai să știi s-asculți...

Ioan Grigoraş

Condamnat Nu ştiu prin câte vieţi am rătăcit, De câte ori mă nasc spre a muri, Că-n fiecare zi am sărăcit, De când te caut să te pot iubi. Am fost, mai sunt şi astăzi condamnat Să te doresc, să nu te pot găsi, Şi karma cred că m-a abandonat, Fortuna pare a mă părăsi. Te caut zi de zi, veac după veac, În toate vieţile prin care-am fost Merlin nu mi-a găsit nici el un leac, Iar timpul fără tine este-anost. Am fost, mai sunt şi astăzi condamnat Să te doresc, să nu te pot găsi Şi rătăcesc prin vers ca un damnat, Dar ştiu că într-o zi mă vei iubi.

Tu, nevăzută...

Când treci uşor Când treci uşor prin zaţul de cafea, Jucându-te cu ochii prin nisip, Eu plâng pe mâna ta de catifea, Simţindu-mă rănit ca Oedip. Cu gura ta adorm şi mă ridic, Te venerez din luntrea unui vis În plasa căruia uşor abdic Şi rătăcesc prin el ca un proscris. De câte ori te chem şi te aştept Pe-o dună de nisip în plin deşert Aridul timp face un joc inept. Chiar dacă visul meu este incert, Adorm cu el din nou şi-l stâng la piept; În somn te savurez ca pe-un concert.

Ioan Grigoraş

Când plec Eu plec plângând cu asfinţitu-n palmă, Un fluture mai zboară peste lampă, Fac cruce iar şi mormăi o sudalmă Secundelor cu mersul lent de vampă. Azi, trenul meu coboară către mare, Un melc parcă pluteşte peste şine, Traversele zâmbesc absent, în zare, Nici nu mai ştiu ce pleacă şi ce vine. Se rătăcesc cuvintele prin staţii, Când doarme impiegatul de mişcare, Iubirea o-mpărţim în scurte raţii Şi bem un strop în halte, fiecare. Când plec în urma mea aud o şoaptă, Revin şi urc din nou, treaptă cu treaptă.

100

Tu, nevăzută...

Contratimp Un pas în față, altul înapoi, Te caut, dar suntem în contratimp, Ne alintăm spre seară și, apoi, În zori de zi ne pierdem prin alt timp. Un pas spre mâine pentru amândoi Și cerul ne sărută frunțile, Dar din trecut apar îngerii goi Și ne dărâmă toate punțile. Un pas către lumină, numai noi Putem sorbi eternitatea azi, Când praful din trecut se spală-n ploi, Uităm să profităm de stropii calzi. Un singur pas, dacă l-am face pur Și n-am mai fi mereu în contratimp, Am ocoli un orizont obscur Iubind același, tânăr, anotimp.

101

Ioan Grigoraş

Pasul Fortunei In noaptea clinchetului de pahar, cu briză de iubire şi jackpot, arunc un şase pe un singur zar şi strig către Fortuna că nu pot. Nisipul din clepsidră a tăcut, când pasul tău a râs pe orizont, în poala nopţii triste eşti un scut pe care zorii lasă un afront. Culoarea vinului stă în zadar pe buza unui colţ de răsărit, eu n-am noroc, degeaba scuip pe zar şi fredonez în gând un magic rit. Te cred zeiță, nu un crupier, plusez pe roşu, vreau să fii a mea, iubita unui aventurier în ochii tăi văd strălucind o stea. In noaptea clinchetului de pahar, pasul Fortunei intră iar în joc, mizez pentru iubire pe un zar, ridic tot potul, astăzi am noroc.

102

Tu, nevăzută...

Îmi pun pălăria pe cap Viața nu-i un joc de cărți, Lolita. Zarul nu se-aruncă la-ntâmplare. Pretinzând că vrei să fii iubita Unui ins cu drag de lupanare, Care îți oferă un martini Cât să fii regina lui o seară; Să-ți dezbrace mâna lui bikinii Și apoi să-i faci un dans la...bară. Crezi c-ai să te simți atunci iubită? În zerouri?...ești fără noroc, Mâine înc-un zar, altă Lolită... Poți să mă acuzi că sunt baroc?

103

Ioan Grigoraş

Cazinou La cazinou se-aprind lumini Și jocu-i gata să înceapă, În colțul tău, doar ochi străini Se scaldă-ntr-un pahar cu apă. Plusez pe doi de roșu azi, Un crupier aruncă bila, Tu lași țigara când te arzi, Dar îmi transformi în scrum idila. Ruleta se-nvârtește-ncet, Să am noroc, totuși, mai sper, De pierd, din nou, mă fac ascet, Nu pot trăi fără reper. Un crupier, două culori, Dar bila nu lovește roșul, Eu te privesc, tu mă implori Jetoane n-am, mi-e gol și coșul. E trei de negru, ce să fac? Aș vrea să fim doar noi, o dată, Am un motiv, știi că te plac, Aruncă bila, fac o plată. Un cazinou, un joc în trei, O miză mare, nu-s jetoane, Plusez pe tine, dacă vrei, Ai grijă să nu-mi crească coarne. Viața-i un joc de cazinou, Azi pierzi, mâine câștigi din nou...

104

Și iar mă-ntorc la tine poezie Iubita mea, tu, care știi s-asculți Cum sufletu-mi se face herghelie, Cu mii de cai înaripați, oculți, Ce înconjoară zi de zi pământul Gonind spre rai prin iadul înflorit Când sunt cu tine n-am decât cuvântul Și doar prin el aș vrea să fiu iubit. Nu-mi spuneți că visez precum nebunul Care trăiește-nchis în lumea lui; Înclin să cred că ăsta mi-e destinul: Să mă asemăn florii-soarelui Mereu după iubire cu privirea M-aștept, iubind, să mișc din locuri munți; Să curgă și spre mine fericirea, Iar de mă-nsel, tu ai să știi s-asculți... (Tu, nevăzută…)