Urmele clipei mele by INSEMNE CULTURALE

Vasile Ionac

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Colectivul de redacţie: Vasilisia Lazăr Ion Lazăr da Coza Sofia Sincă Maria Ileana Belean Gina Zaharia

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

Vasile Ionac

Vasile Ionac Secvenţă terestră cu toamnă

Bivolii luminii, mari şi greoi se apără de musca târziului mânuind abil cozi de cometă. salcâmul scoate de sub cearceaful spart de îngălbenire degete tăcute şi se simte parcă mai aproape de cer; dacă nu ar fi norii şi plopii, cu râu cu tot şi-ar fi luat zborul. silabe de poveşti mătură aleile cu frunze şi ţin ascunşi paşii de ecou; dacă m-aş hotărî să vin spre tine, iubito, ştiu că te-aş găsi proaspăt plecată de la toate adresele. Luna, ca orice lunatec, a găsit un coridor înspre ape pentru a avea ce-şi aminti curgerea în vremea ploilor cu picuri lungi ale toamnei. crâşma doar a întinerit! muşterii care au învăţat să rostească cuvinte fără dinţi, muşcă cu rosturi uitate din ieftinirea acră a vinului. în turla bisericii, clopote cu limbile electrificate bat orele exacte nebăgând în seamă că popii s-au integrat demult, dintotdeauna, 5

Vasile Ionac în sacadată cadenţă existenţială; umilinţa a rămas pentru ei, ce a fost: doar o poveste. coboară toamna iar întrebările tac; s-a facut mult prea târziu pentru răspunsuri. o, voi certitudini...

Urmele clipei mele

Ninsoare puţină

Dacă aș fi scrisoare înspre tine, Ţi-aş bate-n geam în fiecare seară Şi te-aş chema a draguri, domnişoară, În satul meu uitat pe sub coline. Sunt menestrelul şoaptelor puţine, Sunt cauza mereu fără de umbră, Sunt exilatul în câmpii cu tundră Şi visătorul ce-a crezut în bine. Acuma, rătăcit printre cuvinte, Îmi cânt din frunza toamnei care leagă Prezentul de-o aducere aminte; Zadarnic e să-ţi spun că îmi eşti dragă? Când mă va pierde viaţa-ntre morminte, În urmă n-am să las nicio desagă...

Vasile Ionac Adunarea la suflet

Înainte de a afla în ce culoare străluceşte Soarele, mă vor topi gheţarii tâmplelor, mă vor împărţi în subdiviziuni de gânduri silabele. înaite să știu că stelele nu stau pe fruntea cerului, mă va întrupa pământul într-o uitare şi strigătul, într-o dâră care se întinde spre taina curcubeului. amintirea ploilor este scurtă; mai evidenţi sunt paşii secetei care picoteşte subnutrind aşteptarea. îmi caut privirea în ochiul ferestrei şi ştiu că uşile închise sunt impasibile la semnele scrise pe numele meu. chiar dacă uneori am visat, chiar dacă pe ascuns mi-am dorit iar acum nu mă mai interesează, niciodată nu voi avea puterea să devin altcineva. ca o primă înţelegere, ca un sâmbure de înţelepciune, ca un ultim gest, ştiu că dintotdeauna, culoarea luminii se poartă în suflet!

Urmele clipei mele

Răspuns la o carte poştală

Primesc scrisori târzii şi nu-s din altă vreme; Te chem în gând să vii, dar şoapta mi se teme De drumuri lungi, pustii, de străluciri de steme Şi c-ai să vezi ce ştii: trăiesc ca rob la scheme. De ziua mea, poveşti, azi cine să-mi mai spună? De-aş şti pe unde eşti, ţi-aş zice: noapte bună Şi ţi-aş trimite veşti pe-o dragoste nebună, Căci simt, în mine creşti din sâmburi de furtună. Nimic nu-i de-nţeles în veacul fără veacuri; Îmi cânt tăcerea-n vers, cultiv în juru-mi fleacuri, Căci ştiu, nu-i de cules odihna fără paturi Şi nici nu-i de ales un cerc cu multe laturi. Îţi mulţumesc, să ştii, urările de bine, În fiecare zi le-ndrum şi eu spre tine!

Vasile Ionac Gri luminos

Nu vreau înţeleasă zarea vieţii mele Nici să mi se-ntâmple numai lucruri ştiute; Urlă lupu-n câine prevestind belele Când, precum un cimbru, s-ofilesc redute. Sunt mahmur de spuse, setea-mi e de vină, Pe sub talpa lumii mările se zvântă; Fur pe întuneric şi cerşesc lumină Când un vânt de seară ia pe umbră-n trântă. Aş cânta de foaia care-a fost şi verde, Aş rosti istorii de prin cărţi minţite, Dar, precum simt vremea, nimeni nu mai crede Că drumeţul paşnic poartă-n brâu cuţite. Cum arată oare-o haimana cu stare? Zilnic bea răchie şi-are de mâncare?

Urmele clipei mele

Ţara spintecată

Caut... unde-i ţara cu hârdaie pline? Cine-mi dă o viză ca să-mi fie bine? Sunt sătul de lucru, de sudoarea frunţii, Nu mai vreau piciorul dărâmat al punţii Peste care zboară cei ce umflă şpaga; Unde-i ţara-n care nu trăieşti degeaba? Vreau doar mese-ntinse şi femei isteţe Ca să-mi scoată timpul din acea tristeţe, `N care îl băgară toamna asta slută. Dar de ce spre iarnă gândul trupu-mi mută Şi-mi aprinde focul numa-n lemne ude? Nici în mine însumi şoapta-mi nu s-aude? Unde-i ţara-aceea plină de balade, Cu beţii întinse şi cu „uhăi bade”?

Vasile Ionac Urmele clipei mele

Când beau, nu-mi trebuie măsură Şi-n fond, de ce mi-ar trebui? Veninu-mi ţine de arsură, Iar toamna, de culoare gri. Femeile s-au dus cu totul În altă parte, nu ştiu cum, Dar au ales să-şi schimbe locul Lăsându-mi existenţa-n scrum. La ce folos o temelie? Statui în ger, de ce să-mi fac? În viaţa mea, precum se știe, Nu-i nimeni înger, nimeni drac... Dulceţi de prima întâlnire, Am tot gustat până mai ieri; Să cred că-i sfârc de împlinire La umbra marilor trădări? Palate n-am... poate o casă, Mi-ar trebui... s-o las în dar La cineva, dacă-i mai pasă, Că port în mine strop de har, La cineva, care se știe, Eu i-aş lăsa câte-un cuvânt Semnat de mine, Văsălie, Şi scris pe-o pagină de vânt.

Urmele clipei mele

Cântec de aşteptat târziul

Nu mai ştiu pe unde şi de unde vine Freamătul tristeţii, tren fără de şine... Nici nu vreau să aflu vremea ce mai crede Când s-apleacă-n vale frunza ce-a fost verde. Plâng a frig copacii sub satârul brumii Şi-n tăceri se sparge şoapta rugăciunii; Dac-ai şti femeie care-mi este soarta, N-ai lăsa ca vântul să-mi trântească poarta. Până când sfârşitul va dori să fie, Beau din vinul acru, beau pe datorie Şi-n plictisul nopţii tot rostesc nespuse Despre împlinirea risipirii duse... Fost-am cântăreţul fără de cântare Care-aşteaptă-n porturi să soseasc-o mare.

Vasile Ionac Opera de artă

Pentru că Dumnezeu, privind peste nesfârşire, a văzut undeva un gol, iar pentru că acel gol era vecin cu mai multe ceruri, s-a gândit să facă şi acolo un cer şi pentru ca acel cer să poată fi privit şi de aproape, a făcut pământul şi mai multe planete care să-l însoţească pentru ca planetele să poată vedea pe unde umblă, Dumnezeu a spus: „să se facă lumină!” pentru că lumina trebuia să izvorască, s-a aprins Soarele, li s-au spus planetelor că sunt un sistem, iar sistemul, ca să poată dăinui, să se mişte în jurul luminii precum gândul pe cuprinsul unei vieţi. pământul, ieşit din întuneric, a început să clipească a speranţă şi constatând că privește cerul prin ochii apelor, (pe atunci timpul nu exista), a aşteptat ca munţii să-şi usuce crestele de vânt, ca dealurile să privească de sus mările iar câmpiile, să pară nesfârșite. amintindu-şi, Dumnezeu s-a întors şi a lăsat să se nască izvoarele, să crească păduri, să înoate peştii, iar între ochii sticloşi ai fiarelor şi fuga sănătoasă a iepurelui, să existe întotdeauna un echilibru.

Urmele clipei mele neavând cu cine sta de vorbă, – se ştia şi atunci că „la început a fost cuvântul…” – Creatorul, luând drept model chipul şi asemănarea, a făcut să existe un Adam, chiar primul Adam. tot numărând florile şi tălmăcindu-şi visele, Adam şi-a dat seama că s-a îndrăgostit. fără a şti de ce şi de cine, sufletul său a început să cânte şi să-şi legene dorinţa a dor până când l-au simţit codrii care s-au umplut de freamăt Atoatevăzătorului, pentru că nu-i plăcea să-şi ştie omul trist, pe când acesta dormea în grădina cu merii înmuguriţi, a sustras o coastă din odihna lui Adam şi a zidit o operă de artă la care i-a spus Eva… pentru că era frumoasă şi în preajmă-i şerpuiau cărările a dorinţă, pe când Dumnezeu era fie într-o vacanţă pe o altă galaxie, fie privea fascinat cum se nasc noi sensuri, Eva i-a arătat lui Adam de ce trebuie să fie aleasă. fără alternativă, Adam a devenit bărbat iar Eva, mijlocul existenţei lui, adică femeie. …de atunci, Adam o tot curtează pe Eva, în vreme ce aceasta, pentru că a venit mai târziu să existe, stabilind o altă ordine a priorităţilor, caută bărbatul după chipul şi asemănarea lui Adam 15

Vasile Ionac şi neputându-se hotărî, îi tot schimbă între ei… oare ce gândeşte azi Dumnezeu când vede atâta frumuseţe, adevăr şi trădare în preajma celui care a fost Creeat după chip şi asemănare?

Urmele clipei mele

Schiţă pentru ultima filă I

Am să îţi scriu, iubito, am să îţi scriu diseară Când singură-i pădurea precum o niagară, Am să-ţi copiez din gânduri îndemnuri de scânteie, În care, pur și simplu, mi-ai fost cândva femeie. Nu mai visez cu tine, nici nu mai dorm acuma Când frunza zboară-n stoluri iubindu-se cu bruma; Ca un stegar al păcii, sunt prea domestic, doamnă, Port lacrămi în batistă şi ruginesc a toamnă. Ca un avar al vremii, nu iau, nu dau nimica – O renunţare nouă în mine biruit-a – Zidesc pieziş castele din zgură de cuvinte Şi tac cu somnu-n ele... nu-mi mai aduc aminte, De-am fost la vreo răscruce, de-am fost un cuplu care, Doar şi-a scăldat păcatul de-a exista, în mare, Sau fost-am o iluzie pe hărţi nedesenate?... E toamnă azi iubito şi vântul vremii bate.

Vasile Ionac Spaţiul vital

Unui tun, îi arăţi o direcţie şi îi dăruieşti un câmp; dezastrul este asigurat. dacă unui tanc îi alimentezi plăcerea pasului pe şenile, îi ungi turela cu zgomotul motorului, mijloceşti înțelegerea dintre mitralieră şi lansatorul de obuze, multe din decor se vor muta în timpul trecut. unui târziu, îi mai amâi plecarea până când se poate constata cu certitudine că logica nu mai are niciun rost; piatra de sub picioare nu poate fi trăinicie în absenţa sinelui ideii. unei femei care nu te iubește, îi poţi dărui toate esenţele, îi poţi dezmierda existenţa cu spuma culorilor şi-i poţi tocmi, ca lăutari, stelele; când un altul i se va lipi de retina sufletului, va înceta să te înşele luând lecţii de uitare. femeia şi armele sunt pentru expansiune şi ardere; când te apără, sunt periculoase pentru toate spaţiile, simţămintele şi timpii care le înconjoară.

Urmele clipei mele

Decor cu ploaie oarbă

Migraţiilor, voi, unde vă sunt migratorii? a rămas toamna singură să răsplătească în frunze palide statornicia surdă a ploilor unde sunt colbul trecerii şi surâsul femeilor îndrăgostite? pelerine fără pelerini, duc în cârcă cenuşiul... oare cum este să te naşti obosit asemenea acestei dimineţi? trupul meu singur nu se mai întreabă de umbră, ceasul din turnul primăriei, sparge seminţe numărân orele dintre indiferenţă şi uitare, vânzătoarele deschid nişte lacăte pentru că este o altă zi; îmi amintesc că timpul vieţii mele există strivindu-mi auzul de ţipătul vremii... ...prin gânduri, scânteieri de vis mai există, dincolo de picurii singurătăţii, ca un balsam, aşteaptă şoapta... dar cine să întrebe despre rugul unei iubiri a cărei îmbrăţişare zgribuleşte cu indiferenţă de patimi? ...oare ţările calde şi-au adunat toate clipele şi s-au dus în patria cocorilor? 19

Vasile Ionac Poveste veche

Focul numai arde, rana veşnic doare Şi îţi simţi pământul greu pe sub picioare Dacă n-ai şedere într-un gând albastru, Dacă n-ai cărare spre un zbor sihastru. Simt, în mine geme pas fără adresă Fiindcă lumea asta nu-i decât o piesă, Unde toţi blufarii stăpânesc destine, Unde azi e groapa binelui de mâine. Chiar, sunt vagabondul faptelor nebune, Îmi trăiesc povestea-n aşternuturi nude, Cu femei de-o seară, în minciuni frumoase Făr-a păzi umbra trist-a unei case. Doamne de tot felul, doamne de tot pasul, Cu o-mbrăţişare, dăruiţi Parnasul.

Urmele clipei mele

Risipirea urmei

Eu nu prea stau cu viaţa la taclale – De-aceea nu mă bag prin cele ştiute – Cred că noroiu-i sevă-n osanale Precum ruina-i scrisă pe redute. Mai port în mine un sătean cuminte Dar nu mai cred pe lume în ce zice; Atâtea veşnicii zac în morminte Şi n-au la capul lor măcar o cruce. La subsuoara stângă port bătaia Din inima ce rostul încă-şi cată; De ce în suflet ard pentru văpaia Ce nu-mi va fi sortită niciodată? Cât viaţa-n mine-şi tremură scânteia, Iubesc iubirea care e femeia!

Vasile Ionac Septembrele meu

Născut în septembrie cum alţii-ar muri zăbovesc încă-n freamăt pe buza pădurilor. când gustul de dulce pândeşte din vii, eu parcă cerşesc, îmi e sil-a muri, mă vând pe nimica ninsorilor. în grădină se coace măr dezmierdat – naiv Luna-şi doarme mirările – mă-ntreb de ce viaţa mi-a luat când mi-a dat zarea cu cerul şi mările, de ce nu-mi ajunge cărarea din sat pe care străbunii cu lutul plecat lăsat-au prin cântece urmele. septembrie cu prune şi pere-n livezi mă duce-nspre moarte din naştere, veni-vor spre mine în cârduri zăpezi precum spre uitări, o cunoaştere, veni-vor să-mi spună: cărările verzi sunt pentru tine doar maştere! ...nu mai sunt azi visătorul chefliu şi nici nu mai spun că se poate naşte-un devreme în orice târziu; ajuns întomnatul, iată, azi scriu obosit şi-mpăcat despre moarte.

Urmele clipei mele

Dimensiunea inexistenţei

Cuvântul meu este rudă cu tăcerea, un fel de veri din cuscrii, presimt; din superstiţie doar se salută pe ascuns precum trecătorii interesaţi cu femeile uşoare. întotdeauna voi păstra pentru nespusă câteva silabe zidite de gânduri, întotdeauna voi recunoaşte cât de nemăsurată rămâne moartea în urma unui ecou. cuvântul este strigătul neliniştii din trecere şi din când în când, ca o fotografie nevăzută a sufletului, se face zbor dragostea – o mărturie al lui Dumnezeu către pământ – ajută cuvântul să cânte în orice anotimp. cuvântul este imaginea rugii din lumina stelelor, forma pe care o ia apa pe glezna unei femei îndrăgostite, alergarea din calea pustiului şi îmblânzirea cu privirea a unei furtuni. ca întotdeauna, ca niciodată, eu îmi iubesc mai mult cuvintele pe care le-aş fi putut rosti şi care, din lipsă de timp şi exces de spaţiu, nu au cum să-mi semene.

Vasile Ionac dimensiunea cuvântului este tăcerea, esenţa cuvântului, rămâne o căutare.

Urmele clipei mele

18 septembrie 2012

Se tot întoarce timpul dinspre mine – Se pierd prin spaţii păsări călătoare – Mă strigă cineva, dar nu ştiu cine De sub ţărâna vremii care doare. Mai trece-un an înspre nimicuri pure Iar eu, ca iarba, mă topesc sub brumă. Sughite astăzi cucul prin pădure Şi boemia, iată, se răzbună. Cuvintele îmi trec înspre tăcere Şi-n urmă e uitarea-nvingătoare; Dorinţa, chiar, puţine poate cere Când se conjugă petelor din Soare. Adorm visând fragmente de-ntâmplare Şi mă trezesc nimicuri pasagere; Îmbătrânesc pe ţărm fără hotare Şi mă revărs în stingeri efemere. De m-ai iubi, femeie-nşelătoare, M-aş mai renaşte să te-nscriu în semne, Ca să-nţelegi şi păsări călătoare Că freamătul pădurii nu-i în lemne... Se tot întoarce timpu-n reveria Acestei lumi cu suflete sculptate... Eu tot mai cred că dragu-i nebunia Şi c-a iubi, din când în când, se poate.

Vasile Ionac Tentaţii de haiku

Pe acoperişul lumii iarna nu vine niciodată, zăpezile sunt veşnice. * Strălucirea stelelor nu are somn, noaptea citim lumina pe gânduri. * Nevoia este o mulţumire îmbătrânită de cauze, cazna vieţuirii. * Dacă niciodată poate exista, rămânerea ne supravieţuieşte; semnul scrierii. * Păcatele au temelia vârstelor şi frumuseţea culorii parfumului, plăcerea nu se educă. * Războaiele sunt câştigate de necunoscuţi pentru preamărirea profitorilor, răsplata istoriei. * Lemnul, jarul, cenuşa se succed trepidant, furtunile sunt o ştiinţă necunoscută.

Urmele clipei mele

Ignoranţă şi toamnă

Bate vânt sălbatic, toamna e de gală: Pe sub streşini scuipă frunzele-n rafală, Pomii îşi fac baia dezbrăcaţi de umbră; Toamna se rosteşte în pornirea-i sumbră. Bine că am struguri tescuiţi în cană Şi, pe tava-ntinsă, murături, pastramă, Bine că alături, dulce ca păcatul, Stă o Evă brună ce-a uitat-o altul... Nu mai merg în crâşme precum mi-era firea – Mă îmbăt domestic şi-mi trăiesc iubirea – Nu mai vreau scandaluri şi femei stricate, O repar pe-aceasta, am s-o trec în acte... Bată toamna-n friguri, eu cultiv ideea: Singura culoare,-n viaţă, e femeia!

Vasile Ionac Urma cuvintelor

Alfabetul este mult mai imens decât cuvintele; aşa cum aripa păsării nu poate face să plutească tot aerul, gândul meu seamănă cu o pierdere a sinelui în patria fără graniţe a risipirii. sclipirea fără cauză din memoria unei lumânări, nu trezeşte noaptea din desişul pădurii şi nici nu face palid obrazul stelelor. urma lăsată pe ape de Lună nu ascunde nicio rază; ţara cuvintelor mele este dâra unui nechezat uitată într-un muzeu de diligenţe. privind chipul statuilor, cine mai aude rugămintea ciocanului, tăişul dălţii şi convingerile mereu plutitoare ale celui care a căutat memoria în stagnarea aparent veşnică a pietrei? între clipa de aproape şi clipa netrăită vălureşte, delureşte şi munteşte timpul trecut (câmpia este starea cea dinaintea naşterii unei idei). eu ştiu, mereu cele mai frumoase cuvinte le voi lăsa nerostite!

Urmele clipei mele

Schiţă pentru ultima filă II

Semnele încă nescrise mă privesc cu câte-un gând; Harta căilor înalte, cât sunt viu, m-or căuta, Voi lăsa ca amintire: am fost umbra pe pământ Care-a însoţit un suflet luminat de-o vagă stea. N-am să-ţi scriu pe cărţi poştale salutări fără mesaj, Nici înregistrări de şoapte n-am să las în patefon; Dumnezeu, dacă mă ştie, va vedea că-i las în gaj Însuşi codul meu numeric şi tăcerea-n telefon. Ţi-am promis că-ţi scriu o carte, ţi-am promis că nu-s promis Dar mă-nclină timpu’-ntruna şi-mi sunt toamnele-mprejur; Simt că-i bruma-n călimară pe măsuţa mea de scris Şi peniţa, dacă zgârie, înclina-s-ar a sperjur. Dac-am fost frumos şi tânăr? Sincer, nu-mi mai amintesc – Din povestea vieţii mele nu-i nimic de arătat – Ştiu doar c-am visat un secol că e raiul pământesc Şi că Eva înfloreşte în chemarea din bărbat. Am fost doi, rămâne-om unul pe cărări cu rătăciri Ca să înfruntăm şi toamna dar şi iarna, cât o fi; Totdeauna va rămâne în icoane din iubiri Acel „dacă” care-alungă frunza veştedă din vii. O epistolă-i pădurea şi cu mutul ei de cuc – Nu mai este foaie verde nici la Evă pe ruşini – Urmă pe pământ mi-e steaua după care-o să mă duc Spre intrarea unde-n stingeri voi fi absolvit de vini.

Vasile Ionac Definitiva toamnă

Din interes sau doar din întâmplare A dat o toamnă peste mine... poate, A fost doar nazul nopţilor în care, Un felinar ducea tot ceru-n spate?... Mi-a ruginit călcâiul fără umblet Şi din poveşti parcă lipsesc cuvinte; Descoperind ideile în suflet, Iubirea îmi devine mai cuminte... Femei frumoase, ca şi altădată, Păşesc sfios vederii ca să placă, Dar parcă-n mine a lucrat o daltă Şi fraza se rezumă doar la... „Dacă...” Nici beutura nu-mi mai este trează – E vinul acru şi trăscăul pute – Puţinul slut doar astăzi mai cutează Înspre-nclinarea fostelor redute. E un deşert de frig şi umezeală În lumea care naşte întâmplare; Oglinda, dinadins şi-n repezeală, Mi-a îmbrăcat tot creştetul în sare. Venit-a toamna cea de totdeauna Ca să-mi umbrească bucuria simplă; Aud, şi-n stele cade grabnic bruma Şi amintiri se ofilesc pe tâmplă...

Urmele clipei mele

Casa din deal

Cu-o casă numai mai departe, Şi-a luat o gazdă bunăstarea; Ea nu plăteşte dări la rate Şi nici nu-şi pune întrebarea Dacă ce face, chiar se poate Făr-a scurta la lege zarea. Nu se întrebă-această doamnă De ce e plebe-aşa săracă, De tristeţi coboară-n toamnă, De ce pescarul n-are barcă... Ea ştie-atât: să sufle-n goarnă Ca toţi nevoile să-şi tacă. Această damă îşi mai spune Pe la oglinzi, după perdele, Că-i ombilic la miez în lume Şi că-i ferită de belele Cu pudra ei de-nţelepciune Şi mersul nopţii printre stele... Un nume, sigur, doamna are, Se spune despre ea că-i curvă, Însă-i la mare căutare Şi mulţi doar în chemări o-alungă; N-o are nimeni în cătare Pentru că e de viaţă lungă. La doamna, draga şi urâta, Îi spui politică, şi-atâta!

Vasile Ionac Să nu mă-nchizi...

Să nu mă-nchizi cu uşa iubirilor păgâne Cât mai colind cărarea ce vine înspre tine; Sunt trubadurul care, uitat de vreme-n toamnă Îţi caută căldura tandreţilor, tu doamnă, Mai cheamă-mă spre tine cu şoapte nerostite, Nu mă uita în vremea de câmpuri pustiite. Cu ploaia toamnei mele am să purced spre brumă Când marea bate-n stâncă cu urlete de spumă, Am să apun cu ziua care-a trecut nescrisă Prin calendarul sacru, ca liniştea prin zisă; În ţinerea de minte tot pură vei rămâne Iar floarea amintirii îmi va vorbi de tine. Dacă mă-nchizi în jocul uitării fără vină, Presimt, sosi-va vremea când fi-vei o străină.

Urmele clipei mele

Vinovăţia unei treceri

Am fost vinovat de copilărie şi de vise, despre care am aflat mai târziu, au fost prima şi ultima mea lecţie de zbor, dar nevinovăţia, ca faptă, s-a prescris. m-am îmbolnăvit instantaneu de tinereţe şi pentru că nu erau spitale şi nu se internau cazurile banale, am risipit întreaga nepricepere a suferinţei în câteva constatări pasagere numite generic amintiri. fără timp de odihnă, fără a măsura noaptea numai cu somnul, pricepând foarte puţin din ceea ce ştiu, se spune despre mine că am întâlnit maturitatea; pentru că nu îmi plac locurile publice, într-o însingurare, am întâlnit maturitatea... (cât de la îndemâna oricui poate fi această maturitate! îmi dă impresia că trebuie să văd mai bine: de aceea, mi-am cumpărat ochelari. are o aură de stabilitate această stare, iar eu, conformându-mă, am rămas închis în grădina cu un măr. după ce toţi ceilalţi imaturi au plecat în vacanţă, mie mi s-a spus că a venit toamna şi ca veste, această maturitate îmi transmite că nu se va maturiza niciodată maturitatea, atâta vreme cât pot exista...) trecând cu aşteptarea prin existenţă, mai copilăresc pe ascuns, 33

Vasile Ionac mai sunt tânăr prin gânduri şi mă încred în obrazul singurei toamne care a început să vină.

poate, dacă nu m-aş fi născut, asemenea celor care au făcut-o deja, aş fi fost vinovat de nevină şi mi-ar fi fost mult mai uşor să recunosc această stare; nimic din ceea ce mi se întâmplă nu poate fi întâmplător!

Urmele clipei mele

Gară pasageră

Crâşmele din gară mă încap cu rândul Căci trăscău-i ieftin şi se bea cu halba; Trenul care pleacă îmi măsoară gândul, Trenul care vine îmi omoară graba. Fetele de cale cu privirea lungă Caută de lucru stării de femeie; Nu mă-ndeamnă pofta, nu am bani-n pungă Ca să-ncap la mărul care n-are cheie. Beau pe împrumuturi, beau pe datorie Vinul cel mai acru şi rachiu de silă; Nu mă-mbie lucrul pentru o simbrie Ce-mi alungă somnu-n zori de pe pupilă. Crâşmăriţa-i nouă dar cu vârsta veche, Muşterii-n grabă iau câte-o gustare Iar maneaua-mi saltă ritmuri în ureche; Pauper mi-e traiul, sunt boier ca stare. Beau în crâşma gării iar afară-i toamnă – Toarn-o ploaie lungă ca şi o spovadă – Să-mi îndrepte viaţa, caut azi o doamnă Care tot ce nu am, în destin să-mi vadă...

Vasile Ionac Neîntâlnita regăsire

Aşteaptă-mă, aşţeaptă-mă-ntr-un loc unde toamnele se pot intersecta cu o sosire, voi veni, întâi voi face troc cu vremea care duce-n risipire, apoi, de mână vreau ca să te ţin la modul cel mai tandru şi sublim. nu mai beau, nu mai vânez himere – averea mea e-o carte într-o traistă – doar gândul nu-ncetează ca să spere că între noi nu va mai fi distanţă, că vom dormi în paturi austere şi vom mânca la mese paupere cât ne-om avea neîncăpuţi în ştanţă; iubirea nu-i mai mult ca o vacanţă în circuitul micii noastre ere de cer senin şi fără rezonanţă. iubita mea, mai scriu din când în când poştaşilor care-or sosi diseară; aş vrea să ştii ce-mi trece azi prin gând: când va-nflori un şuierat în gară, veni-voi înspre tine fremătând aşa cum am iubit întâiaşi oară, cu mângâiere-a doruri mugurind şi cu sărutul dogorind a vară. aşteaptă-mă, veni-voi negreşit – iubirea e înscrisă-n mers de astre – tărâmul meu de pământesc iubit, miroşi a cer, a trup şi-a flori albastre; îmi dai iluzia că-s nemărginit deşi în juru-mi izvorăsc dezastre. 36

Urmele clipei mele

Gazda drumului rătăcit

Nu mi-e dor de mine, risipit-am paşii Fără de cărare, fără de răscruce, Azi, că vine toamna, încotro m-oi duce Când, din colbul vârstei, mă pândesc hăitaşii? Inima îmi bate ca o toacă spartă, Pasul mi s-adună unde nu-i distanţă; Nu se vinde-n pieţe nicăieri speranţă? Eu aş cumpăra-o, să mai am pe hartă, O adres-anume, o femeie care Să m-aştepte-n noapte cu un blid de linte; I-aş promite-ndată c-am să fiu cuminte Dacă-mi taie calea înspre disperare. Tot smintindu-mi gândul pe alei pavate, Am rămas drumeţul ploilor de toamnă; N-ai mai fost iubită, cum aş face-o, doamnă De m-ai lua la tine cât furtuna bate. Ia-mă-n colţul mesei ca pe-o slugă bună, Pune-mi de mâncare, vin să curgă gârlă Ca să uit de viaţa ce-aducea a târlă Când eram argatul nopţilor sub Lună. Vindecă-mă doamnă de iubiri de-o seară Unde cu trădarea locuiam pe bune; Cheamă ospătarul ca să ne cunune Şi să-mi fii soţie pentru-ntâia oară. Nu mi-e dor de mine, dar la primăvară, Gândul de m-a bate cu înmugurire, Numai până-n toamnă aştepta-vei ştire Fiindcă frigul, bruma, mă întoarnă iară... 37

Vasile Ionac Plânset vesel

Unde-i vârsta cu beţii când plecam de-acasă Ca să caut zori de zi şi ortaci la masă? Unde-i draga mea de-atunci? Îmi credea minciuna, Mă-mbăta cu mere dulci când în ape, Luna, Descălţată de opinci, se scălda în valuri; Vreme tu, de ce mă pici înspre ţări de hamuri? Crâşmă nu era prin burg şi nici chelnăriţă Pe care să nu le-ajung, să le-ntreb de viţă; Crâşmele sunt de trai bun, doamnele-s cu stare, Trebuia să fii nebun, când îşi iese-n cale Fala nopţilor târzii, să-i dai cu piciorul, Fiindcă, vine-o altă zi, când poţi fi ulciorul Din care se bea vârtos să se uită timpul... Azi, tot mersul meu pe jos, piere-l labirintul. Astă seară, înc-un an, înc-o veşnicie, Doamne, uită-mă-ntr-un han, lângă o Mărie, Să-i culeg mere din sân şi din dulce, dragul, Că-şi promit: nu sunt păgân şi-ţi voi sluji steagul Când voi fi demult murit sub pământ cu iarbă; Astăzi merit la iubit şi vin roşu-n halbă!

Urmele clipei mele

Vânzătoarea de poprici

În vecini de-nvecinare, pe unde se vând poprici, Vinde, ca dintr-o-ntâmplare, o domnucă cu lipici, Vinde semne de-ntrebare... de răspunsuri, ce să zici? Dulcele e în chemare, n-are vreme să-i explici... Doamna e pe-alocuri brună, zice unul priceput, Care, zăpăcit de Lună, într-o sear-a încăput Într-o dragoste nebună tăinuită-n bărc, de stuf, Cu duduia, fată bună, ştiutoare la sărut. Ceai dement dacă mi-ar vinde, şi p-acel l-aş cumpăra; Trupul ei de s-ar aprinde, unde e prezenţa mea, Aş culca-o, nu prin tinde, ci pe ţol de catifea, Iar trădarea ce-o cuprinde, s-o trăim etcetera. Bruna din vecinătate cu priviri de negru-şui, Dacă mi s-ar da pe-o noapte, aş fi-n stare să mă sui Şi la Bălgrad pe cetate, la târgari ca să le spui: – Prin oraş, dar şi prin sate, damă ca domnuca nu-i!

Vasile Ionac Citeşte, citeşte...

Citeşte, citeşte şi spune păreri, sentimente şi gânduri: există şi-n moarte o lume? se scriu şi uitărilor rânduri? pe faţa de piatr-a luminii ziua se pune-n icoană, tăcerile-şi latră toţi câinii stând noaptea la stele sprijoană. pe drumul cu fapte puţine plecările vin să m-aştepte cu talpa zgâriată-n rubine; mi-e foame de dor şi mi-e sete de tine iubito, de tine, izvor de nesaţiu-ntre fete şi poate, târziul din mine. se sapă prin toamnă tranşee, se surpă prin freamăt o rază; iubito, tu eşti şi femeie, chiar de un înger veghează să nu ţii tandreţea sub cheie, s-auzi cum păcatul nechează. citeşte cât am încă slova, citeşte şi nu-mi da dreptate; sunt insul ce-şi plimbă otova şi ştie că şişul din spate e drumul spre oriîncotrova şi că o iluzie, se poate trăi, la fel ca pe-o moarte...

Urmele clipei mele

Desenul unei treceri

Fiecare mare are pe hartă un port al naufragiaţilor; drumul pe ape începe ca o hotărâre a îndoielilor și se termină uneori ca o întrebare nepusă. aproape orice cărare se rătăceşte în patria formelor de relief; pământul de sub tălpi se sălbăticeşte ori de câte ori ceaţa coboară spre lumea izvoarelor. zborul este iluzia cea mai de departe a existenţei; parcurgerea iute a timpului lasă vreme dimineţii să răsară de două ori în aceeaşi zi, dar şi asfinţitului să ne domine. orice sentiment are tinereţea lui; amintirile nu sunt decât o peşteră în care ecourile pătrund gâtuite. nu există trecere nenăscută, după cum nu există moarte nedusă la îndeplinire; eu m-am născut nu atât ca să-mi seamăn, cât să deosebesc trăirea existenţei cu apele, cu paşii, cu zborul în adeverirea simţămintelor.

Vasile Ionac vieţuirea este o posibilitate care nu merită înţeleasă.

Urmele clipei mele

Tablou cu toamnă trăită

S-a-nmuiat praful pe drum, plouă de aseară Peste zarea de umblat, peste veselie; Unde-i vara? A plecat? Când mai vine iară Să ne poarte pe cărări înspre poezie? Soarele s-ascunde-n nori ca o laşitate, Frunza-mbracă arămiu şi foşneşte-arare; Codrul i-a promis la cuc ranguri şi cetate Iar acum, îşi vinde-n vânt straiele sumare. Cerbul, îmblânzit de frig, caută-ţi menirea Unde culmile-s mai dulci, iar lângă izvoare, Iarba sevelor târzii îndulceşte firea Căci s-arată când şi când, caiere de Soare. Lupul, ca un păcătos, bagă-n iepuri spaima Iar mistreţul taciturn pofta-şi pune-n ghindă; Vrabia, pentru iernat, îşi cârpeşte haina Şi se cam grăbeşte-n zbor, uliul să n-o prindă. Colo, lângă vale-n sat, fierbe în cazane Gustul prunelor dulcii şi din mere, seva, Pe ascuns, pe după clăi, se iubesc codane Iar nevestele, în draci, caută altceva... Baba, ochi de vultur e, moşul, ca bătrânii, Trage pe ascuns un ţoi şi adoarme-n vatră; Câinii latră, apoi tac, îşi cunosc stăpânii: Umblă noaptea după drag, precum altădată...

Vasile Ionac Schiţă pentru ultima filă III

E o cupolă noaptea, mă-nchide timpu’-n ea Şi umbrele tristeţii mă bărbieresc pe gânduri, Doar liniştea stresată şi-a ceţilor perdea Mă descompun a toamnă şi-mi scriu aceste rânduri. Sub felinare zace lumina ca fior Când bate-n turnuri ora cea fără paşi pe stradă; Fără fiinţă ştiută, colindă-mă un dor Şi ca pe suveniruri, vin şoapte să mă vadă. Şi-acum simt cum speranţe se-mbarcă-n trenul mut; Ţi-aş scrie poate astăzi cu ultima cerneală Să-ţi amintesc iubito: Noi n-am trăit un rut, Noi ne-am iubit cu cerul, nu ne-a unit o fală. Când vei citi tu semnul pe care-l las nescris Va fi bătrână vremea şi clipa fără lauri; În urmă rămânea-va doar caiere de vis Şi scamele de ceaţă urcând înspre coclauri. La masa mea târzie, acum nu se mai bea, Pe-a cărţilor lumină a coborât pustia; Mi-e sete de hodină... acum, dac-aş putea, I-aş spune însăşi morţii să-şi practice hoţia. O tu, departe-mi vie, acum te-aş întreba: Dac-ai venit vreodată spre mine ca o ducă... Acum, când toamna lucră adânc în carnea mea, Şi ultima scrisoare, nu-mi pare, e caducă...

Urmele clipei mele

Rotire sub toamnă

Port în gânduri verde reavăn iar mantaua mea de toamnă, şterge-se de-a ploii faţă când a veşted timpu’-ntoarnă. mă numesc fără de nume şi e starea-o alizee; sfârc de gând mă-ntoarnă iarăşi spre culcuşul tău, femeie; de ce lumea are laturi şi-i închisă ca o nucă? iar m-azvârle dintre veacuri taina dorului de ducă... subsioara fără noimă a tăcerii sapă-n diguri; vrei să-mi fii de-o seară soaţă printre-atâţia timpi nesiguri? rugineşte apa-n gârlă şi izvorul din fântână; dacă-nţelepciunea-i hoaţă, vremea nu ne mai amână, o chemare spre atingeri plictiselii dă culoare; dacă vii să mi te-apropii, viaţa veşnic trecătoare se va popula cu îngeri; las să-şi zică-n barbă popii... prin grădini fremătătoare, sub oblăduiri de rochii, mărul are gust de floare! 45

Vasile Ionac Copacul zburător

Omul este un copac cu rădăcinile în cer care poartă pe pământ un loc al naşterii şi câteva iubiri. Omul seamănă cu el însuşi şi cu gena părinţilor şi a străbunilor care i-au netezit cunoaşterea şi l-au ajutat să ştie cum se priveşte vederea luminii harului pe care Dumnezeu o dă diferenţiat fiecăruia. Oamenii se salută cu privirea, se mângâie cu sufletul, se cunosc cu ajutorul cuvintelor şi se răstesc cu vorbele. Ascultările şi răzvrătirile omului ţin de vieţuire şi se manifestă în existenţă; nişte urme trecătoare care se mai numesc biografie, îi urmăresc trecerea. Scrierea este o zidire a cărei ferestre sunt montate de către acei care cunosc semnul; cel care scrie, indică doar intrarea şi trăieşte cu iluzia că a făurit un minim acoperiş sub ploaia uitării imediate. Omul, fiind un copac, se naşte mlădiţă, înmugureşte primăvara, se înalţă torid prin sentimente, 46

Urmele clipei mele se desfrunzeşte rodind toamna, şi, într-o vreme, iernându-se, din tumultul cel puţin, înţelege că moartea este locul pe care îl lasă urmaşilor.

Vasile Ionac Viaţa de aproape

Dacă nu ar călca o lumină înaintea paşilor mei, aş crede că nu am vedere, aş fi convins că trăiesc într-o lume în care sunetul nu are cauză. îmi bucur trezirea în fiecare dimineaţă spălându-mă pe ochi cu un gând. mă deosebesc cu moartea de statui şi cu un cântec, de ceaţă; neavând vreme să ascult toamna, îmbătrânesc clandestin certându-mă cu nevoia printre îndeletniciri. dacă m-aş fi născut pasăre, neînţelegând de ce sunt singure peşterile, aş fi crezut despre oameni că sunt laşi acoperindu-şi casele, punând în scobiturile din ziduri sticlă şi vorbindu-şi la fereală unele cuvinte. libertate dacă m-aş fi născut, aş fi simţit că, de la înmugurire până la coacerea fructului, de la rădăcină până în trunchiul fulgerat, în fiecare fapt al existenţei există constrângeri: dacă m-aş fi născut libertate, m-aş fi convins că nu exist!

Urmele clipei mele

Fereastra deschisă

Te cunosc după perdele şi pe uşa ne-ncuiată, Pe drumeagu-n rătăcire umblat fără de sandale; Chiar de ai străinul nume şi te crezi prea măritată, Am pe undeva o hartă cu plăcerea vrerii tale. Geaba ai iar rochie nouă şi mărgele cu safire, Gândul cel fără de margini zboară-şi aripile-n zare; Chiar dacă coboară toamna cu răceala ei în fire, Tu vei fi mereu fierbinte şi bobocul meu de floare. Umbra mi se-mbat’-adesea într-o cârciumă bolnavă Şi se-ncrucişează paşii pe alei desperecheate, Dar arare, când dorinţa nu-mi mai este-o acră babă, Înspre tine-mi mân venirea, ştiu că încă se mai poate… Hmm! Tu ţii cu măritişul de prinţipuri şi consemne Dar mai ştiu, un vis, iubito, înspre mine-ţi face semne!

Vasile Ionac Nu doar toamnă...

De ce îmi pare-acuma că n-am plecat nicicând Din braţele tristeţii şi calea ei de fum? Era o altă vreme ca timpul de acum, Când pe cuprinsuri, toamna, mă rătăcea trecând? De tusele bolnave eu n-am vrut să aud Şi nici de bruma, care, ardea ideea-n flori; Eram adeptul toamnei, ce trece uneori, Ca să aducă stoluri cu primăveri din sud. Iubiri de păpădie s-au risipit prin veri Iar necuprinsul zării îmi pare azi cuprins, Mi-e frig parcă-n visare, pe tâmple grav m-a nins O vreme tutelară şi-o ploaie de tăceri. Oricât mă-ndoaie vremea, un picur dintr-un pic De tinereţe nouă, spre mine mai ridic.

Urmele clipei mele

Schiţă pentru ultima filă IV

Zilnic seamănă cu mine şi risipa şi răbdarea; Lenea-mi ţine veşnic calea bănuind că-mi este bine. Punţile de peste ape seamănă cu o dorinţă; Dacă ele-ar fi fiinţă, mulţi ar vrea ca să le sape. Când iubeşti cu zorii-n poartă, nu ţii minte o minciună; Vremea poate fi nebună cât n-ai lacăte pe poartă. Matematica-i o farsă când vin anii să se ducă; Bătrânesc ca o ulucă ce-ar dori să fie arsă. Nefăcuta e regină, spune asta orice faptă; Oare cine mai aşteaptă şoapta mea de sub rugină? Nu mai scriu femeii gânduri, nu vreau să-mi aduc aminte Visele fără morminte ce ne lasă-n suflet singuri. O voi ceţuri, o voi brume, cum veniţi fără chemare; Zările mi-s tot mai rare, iar iubirea, fără nume. Sting şi ultima scânteie când la vreme-i va fi clipa; Totuşi, îmi trăiesc risipa cătând dulcele-n femeie.

Vasile Ionac Despărţire cu timp

Nu mă duce cu tine, ce-o să facem cu noi când toamna mă va desfrunzi de vise? cu nişte gânduri udate de ploi, n-am să-ţi fiu cu durata pe plac; mai bine, hai să ne uităm pe unde am înflorit frumuseţe înmugurită, sau mai bine, cântecul meu să ţi-l tac. tu vei rămâne mereu un început pe care îl voi aştepta afundându-mă-n toamnă; am să ascult şuieratul trenurilor a căror gări au peroanele şubrezite de lacrimi şi am să ştiu că, domnişoară sau doamnă, într-un grăunte de suflet mereu voi încolţi printre neasemuitele-ţi uitări. tu te-ncrezi în aripi, eu învăţ să mor într-o legendă veşnic neştiută; n-am să ştiu ce-i ultima redută şi nici trădarea sfântului amor. la ce m-ai lua cu tine? azi simt şi cum mă va strivi o clipă-n concasor şi mă voi rătăci pe-acelaşi drum care ne-a întâlnit pribeag şi-ntâmplător; te voi privi şi fără de privire căci ştiu, în suflet mi-ai adus iubire!

Urmele clipei mele

Coborâre spre toamnă

A apărut şi toamna la ferestre iar eu, despre toamnă, atâta ştiu: îmbracă pădurile în ruginiu şi îşi urcă nourii-nspre creste. parfum de zahăr ars şi îmbătăciune urcă dinspre vale înspre vii, copacii singuratici, pe care-i ştii, îşi descoperă creştetul a rugăciune, iar alunul, îşi pârguieşte alunele obosind să străjuiască păşunile. verdele se îmbracă în rătăcire, nimicurile sunt mult mai luate în seamă; cărările, de sub ploi nu mă mai cheamă înspre pădurea plină de uimire, că amuţind, azi cucu-şi cată casă iar mierla, după şuier e plecată. chiar fostele, prezentele iubiri acum nu-mi mai trimit pe gând misive; şoaptele par astăzi subversive cătând prin ceţuri clipe de nuntiri. vârsta mea se rotunjeşte iară precum o scorbură, cu roiuri de-mprumut; departe, ipoteticu’-nceput a fost rănit de flori şi primăvară... şi toamna poate fi un început în viaţa-n care timpul ne destramă; chiar dimineaţa-mi pare azi infamă înserându-mi brume-n azimut. 53

Vasile Ionac vindecat c-o lacrimă de vară aştept ce nu aştept, dar este bine; cu toamna şi cu doamnele vecine, cobor spre suflet, trist şi fără scară…

Urmele clipei mele

Libertatea dinspre Dumnezeu

Când Dumnezeu nu te lasă, timpul nu te ţine; este un fapt demonstrat cu vederea care nu este curbă, cu simţul, care ne poate fi împotrivă. zarea se piaptănă cu razele răsăritului, pământul se sărută cu trecerea, iubirile se ţin minte după ce lacrima plânsului lor s-a uscat, cuvintele sunt înţelepte când lasă semne pe pereţii tăcerii, parfumul şi floarea sunt stări diferite ale frumuseţii dar mai ales, viaţa trăită ar fi mult prea incoloră dacă dreptul de a visa ne-ar fi surghiunit. cât Dumnezeu, din neglijenţă, sau pentru că ziua retragerii noastre s-ar săvârşi într-o sărbătoare, când nu se lucrează la evidenţa păcatelor, cât Dumnezeu ne mai uită tereştrii pe suflet, spun, timpului îi e dată libertatea de a ne măsura umbra, mersul, vârsta dar mai ales, lungimea amintirilor.

Vasile Ionac Curtare de menestrel

Nu mai spune despre mine, nici că sunt, nici c-am plecat, Toate veștile sunt sterpe, iară drumul, prăfuit; Rătăcit de-nțelepciunea îngustimii de la sat, Iată-mă curtând snobia care ceru-a mieruit. N-am să-ți pun claxon în poartă și nici la cărări, volan, Am să vin când doarme Luna cu un nor în buciniș Și-am să-ți cânt fără tristețe: doamnă, dacă azi te am, Mâine am să-mi șterg isprava, precum hoții, pe furiș. Dacă ai feștilă-n lampă, să n-ai gaz și nici amnar, Eu sunt călătorul care, chiar sosit, este plecat; Nu am rude la externe și nici prieteni prin fanar Ca să-i dau dulceții tale, scumpe îmblăniri în dar. Sunt un pierde toamnă, doamnă și mă mut din loc în loc; Poate cineva mă crede, poate este cineva Care pune într-o clipă pe viața mea noroc Și mă culcă în iatacuri, dacă are, pe saltea. N-arunca cu vorbe-n mine, eu cuvântul ți-l șoptesc: Pune-ți la urechi țâțâne și-n răbdare, pune flori, Că mă-ndrăgostesc adesea de femeia ce-o iubesc, Dar când mă alungă-n șuturi, ochii ei îmi dau fiori. Hai, primește-mă, e toamnă, în curând vin brume noi Și se ofilește frunza care mi-a doinit curat; Vreau s-aud cum plouă rece, când un cuplu vom fi noi Bând vin roșu, ca aghiazmă, cu butoiul lângă pat.

Urmele clipei mele

Schiţă pentru ultima filă V

Nu mai pot veni spre tine, vremea nu se mai răstoarnă Iar la mine în cuvinte frigul își urmează calea, Lacrimile a pustie îmi vestesc acum că-i toamnă Și că-n depărtări sihastre, urlă a tăcere marea. Dacă ți-aș mai ști adresa, poate și acum ți-aș scrie Despre mugurul ce fost-a primăverii mele strună; Chiar de-ai dat trădării forma, mi-e prilej de bucurie, De-a păși cu o femeie pragul nopților sub Lună. Veștejit mi-e astăzi crângul, slova șoaptelor mi-e spartă De cărări spre care pasul n-a știut cum să ajungă; Dacă azi m-ai vrea la tine, nu vei mai găsi pe hartă, Decât un pustiu al zării, desenat de-o vagă dungă. Chiar dacă rostirea-nvață astăzi ultima scrisoare, Prin cenușile nearse, pururea se vor ascunde File care înc-așteaptă răzvrătiri din călimare Și măsuri din imnul vieții disipat pe strune ude. Ține minte doar uitarea! Ne-am iubit precum iubește Cerșetorul banii care, i-a visat fără să-i știe; Lutul meu, ca o nălucă, a plictis îmbătrânește Diluând într-o sincopă ce-a fost sacru-n poezie. Nu mai pot porni spre calea unde sunt stăpâni uitucii, Crâșmele au vinul acru iar hangițele,-s bătrâne; Divorțând, agoniseala au pierduto-n pripă cucii Un târziu într-o oglindă, îmi e urma ce rămâne, După ce-mi vor duce lutul în cântările de clerici Spre hodina din țărână, care e a nimănuia... Se va șterge-atunci păcatul din hrisoave de biserici; Orișice uitare-ncepe, cu un veșnic aleluia! 57

Vasile Ionac Soarta menestrelului ucis de lumină

Nu mai seamăn nici cu mine, geaba-mi spui acuma nu, Pierdui drumuri pietruite, pierdui motivări la pași, Ca să merg înspre oriunde, să mă-ndrept spre ce vrei tu, Când a toamnă se ridică norii tot mai suri și grași. N-am cămară cu bucate și nici muncă-n urma mea Sunt sărac precum mi-e cântul la fereastra unui mort Unde vrei să plec acuma? Nu zăresc pe cer o stea, Iar pe umeri, ca pe-o zestre, timpul risipit mi-l port. Poți să ai acum pretenții, eu în cântec n-am cuvânt; Ai uitat că fost-am mugur și că-n primăveri, cândva, M-ai răpit din alte brațe și la pupa mi-ai dat vânt, Ca să vin ca o nălucă, înspre caldă, umbra ta. Menestrel fără adresă, cine azi ar cumpăra? La mezat mă scoți iubito ca pe un obiect de rând; Voi pleca fără de vină, viața este altceva, Decât jurăminte spuse și trădate pe pământ. Când în os pătrunde frigul iernilor ce vor urma, Te salut fără cuvinte, fără scripcă azi îți scriu: Te iubesc cu bătrânețea ce pătrunde-n carnea mea Și cu freamătul tandreții, care încă-mi este viu.

Urmele clipei mele

Singura iubire

Doar trei femei, deși erau aceleaşi, am putut, pot și voi iubi în existența mea precară: pe trecuta, pe prezenta și pe viitoarea. seamănă între ele așa de frumos, încât nu-mi voi dori niciodată altceva. o singură femeie știu iubi, și chiar dacă deseori mă părăsește, trupul Evei, din coasta lui Adam, este fără de sfârșit și de teamă; întotdeauna va renaște mai fără de păcat precum urma unui zbor pe cer. între trecuta și prezenta iubire, timpul nu a învățat nimic; surâsul când stăruie, sufletul când îl zărește și răsăritul când se colorează, gândurile par inutile. pe viitoarea iubire o cunosc cel mai bine: ea nu m-a știut supăra, dar mă nedumirește asupra unui singur fapt: voi avea la fel de multă vreme să o aștept și să mă încânt, precum m-au lăsat să cred celelalte? pentru că nu există loc pentru semne de îndoială între două iubiri identice, eu totuși mă întreb: pentru că femeia este una singură, bărbatul are cum fi mai mulți? 59

Vasile Ionac Dezlegare de toamnă

Nu sunt cerșetor cu ora prin grădina vrerii tale; Sunt un pic al tuturora și c-o veste, pe cărare, Am lămpaș pentru vedere și privirea pe ghicite, Iar cuvântul și tăcerea mi-au fost tainic hărăzite. N-o să știu purta căpestre, chiar de cad pe sub povară, Nu te bizui pe veste, toamna nu mi-i de ocară Și nici ploaia nu mi-e lacăt pe sub streaşină străine; Vin pe drum fără de capăt, dacă voi sosi la tine... Se zvonește că prin vie strugurii încep să geamă Și sub rochia vișinie, stă la pândă o codană Și că-n crâșme, tulburelul și-a scăzut din preț simbria; După cum știu că mi-e felul, Ana, Vica sau Maria Mă așteaptă-n fapt la seară pe cearceafuri așternute Să le spun din călimară de iubiri nepricepute. Domnișoară, dragă doamnă, nu conta pe mine multul, Chiar de veștejesc a toamnă, îmi e tânăr azimutul.

Urmele clipei mele

Cerneluri de toamnă

Deoarece cernelurile nu se veștejesc iar călimara n-a auzit de îmbătrânire, cu penița sufletului îți scriu, nu cu însemnări ofilite; diminețile acelea pe care le-am fi trăit dacă ne nășteam aproape unul de altul, în sufletul meu au culoare de veșnicie. ca și cum m-aș descoase dintre semne, râvnesc cuvinte îmbrăcate în șoapte și atingeri nesărutate de brumă, pe la miez de noapte. deși nu ne știm, noi ne cunoaștem pe forma unui gând, pe bucuria de a asculta cântecul privighetorii sub cerul nopților visate; nu mai întreba: până când, iubirea e și libertate...? te încălzesc atunci când mă ard într-o speranță sau în altceva; dacă nu pot sosi din cauza toamnei, caută-mă în dragostea ta. cernelurile nu se veștejesc iar pana care scrie a întinerit cânt tu te apropii să-ți spun cât te iubesc când toamna doar a răsărit.

Vasile Ionac Toamnă rustică

Plouă neministerial pe uliți iar ploaia scrie de o trecere, urme prin praful uitat de vara de curând trecută. deasupra mersului de teniși se va înălța mersul bocancilor; toate în amintirea alunecării line printre secole a pasului de opincă. femeile, în evoluția lor firească nu-și mai spun foarte des: „tu, fleașcă” , ci, fie vară, fie răsărit de toamnă, se adresează una alteia cu: „tuu, doamnăăă...” și nu mai cred în atâta cooperare fiindcă-și cumpără la pachet de mâncare, iar laptele, nu-l mai mulg din uger de bivol, ci îl sparg din pungă, igienic și sigur. doar mama este a necaz necăjită: „nu plouă, nu plouă, ce ne facem de pită? dar de mălai? s-au uscat în grădină bostanul pe viță, zeama în prună...” mamă, nu vezi? umblăm pe șenile, ne guvernează gângavi sau fosile, ne inundă cu secetă mincinoșii iar la televizor, prezentatoarea își arată chiloții roșii... la ce să întrebăm ce-o să fie? suntem cap de locuitor pe hârtie și mai suntem, până n-om mai fi, stresul politicienilor de fiecare zi. neministerial plouă pe uliți: doamne, Țepeșe, de mai ai niște suliți, 62

Urmele clipei mele lasă ploaia să nască noroi; dacă vrei să faci ceva pentru noi, suie, ca o-ntâmplare, diseară pe deal, într-o țeapă, un cur de parlamentar!

Vasile Ionac Dans târziu

Nu-i toamnă ca oricare, iubita mea, să știi Că se-nsenină timpul în gândul cel incert Iar ca o punte, zarea, se face zori de zi Căci visul iar mă cheamă spre slove de poet. Când frunza se mai ceartă cu foșnetul ei pur Găsi-vom frumusețe în merele gutâi; E toamnă și sticlește a strugur pe contur, E un motiv de-a crede cu mine să rămâi... Când va fi noaptea lungă și ceața cu șederi, Vom povesti de toate, vom spune despre noi Lăsând ca dimineața să sufle-n lumânări; La ce-aș nota risipa cu urme pe noroi? Să vii iubito-acuma, șoptescu-ți cu tăceri: Nu-i toamnă ca oricare, nu-s drumuri înapoi!

Urmele clipei mele

Ploaia începutului de toamnă

Plouă cu flăcări pe nara de nor, plouă cu zvonuri de toamnă; de sub stele, spre izvoare cobor ritmic, precum un cântec de dor șiroaie răstind ca din goarnă ropotul neiertător ce vara-n uitări o răstoarnă. nu e nevoie în vatră de foc tânăra toamnă mă-mbie să-i cânt vârstei mele doar de noroc, să gândesc și să simt poezie, nu să mă plâng că viața-i un joc și că amurgul, când o să fie, opri-va timpul cu stavile de loc și cântecul în ciocârlie. plou-a răcoare peste iarba topită se vor trezi rădăcini hibernale se spală aleea căzută sub cale de așteptarea mereu rătăcită a pașilor dragostei tale. plouă cu noi în gânduri departe, plouă cu mine-n tăcerea ce-o port, plou-a statuie, plouă aort` , plou-a scadență de rate; când mare-o găsesc, tu vino-mi de port căci toamna, doar vine, nu bate să spargă în noi porți de cetate; toamna e și libertate.

Vasile Ionac Şoapte de toamnă

Se spală stâncile pe ochi cu ploaia asta așteptată; toamna are rădăcini și-n cer precum izvorul, în zborul ochiului de vultur. se umezesc gândurile a gust de mere, se lichefiază nopțile a struguri; tropotul toropit al zilelor lungi și netrebuincioase, cu gustul lor sărat de mare, se retrage din ecou înspre fotografii. nici eu, strigându-mă, nu mă răstesc la toți timpii pierduți fiincă toamna, coborând, lasă depărtărilor meditațiile în care moartea ar putea să existe. plouă cu nepricepere a toamnă și a nuci, înspre galbene gutui, plouă ca și cum veșnicia s-ar crede rodul unei treceri. plouă a bătrânețe pentru rădăcina ierbii și a dimineață pentru zâmbetul copt de așteptare al unei femei care-mi șoptește că toamna îmi este aproape doar de naștere; plouă și știu, dragostea răsare într-o clipă, nu într-un anotimp. 66

Urmele clipei mele

Graţie târzie

O să mă recunoști! singură cum stai atârnând de aer, ca de toamnă, o să-mi vezi cuvintele tăcând și-o să simți cum vremea mă răstoarnă spre vechi tăceri, spre florile de mai unde credeam că timpul n-are oști. ...e un răzbel din cer până-n pământ această-mbătrânire dată cărnii; mă învelesc în cântec orb vecernii și mă doboară ore fără turn... (aș mai putea iubi fără cuvânt cu lutul meu obscur și taciturn? ) tu ești femeie doar, înc-o femeie cunoaște ce-i astral în risipire și știe când adâncul nu coboară, ci se înalță sacrul în iubire; o viață tu, pe toate ai pus cheie inventând a toamnei ofilire. o să mă recunoști, a mea rugină seamănă cu muguru-n culoare, iar bruma, când mă arde peste floare, are ochi scânteietori de rază; să nu mă crezi: azi tot ce luminează poartă-n strălucire numai vină și o speranță, care mai cutează să te mai cheme, doamnă, spre-o splendoare cu dimineți umbrite de răcoare și cu atingeri încrustate-n vină. 67

Vasile Ionac Mijire de toamnă

Fragedă, precum un cântec, Doamn,-a timpului meu rază, Vino, crezu-mi luminează Când prin cețuri, spaime spintec. Adă-ți tot ce ai cu tine, Nu lăsa-ntâmplării veste; Nu-i nevoie de poveste Când atingi trăiri divine! Hoinăreala mea pustie S-a sfârșit... Iubită doamnă, Chiar mă pregătesc de toamnă Ofilind o poezie. Patimile ce-ncercară Să mă ducă-n altă parte, Le-am trăit iubito-n rate Iar acum, le uit pe-afară... Frigul, ca o vijelie, Se strecoară-n epidermă; Vino iute, vreau de pernă Oaza ta de bucurie. Se apropie-ncet iernatul Și n-am în cămări nimica; Haide și omoară-mi frica Așternându-i vetrei patul. Doamn-a întomnării mele, Adă-te te rog întreagă Fiindcă n-am pe alta dragă 68

Urmele clipei mele Când li-i frig în cer la stele... Mai culege-mă odată; Am cărarea numai umbre, Premonițiile-mi sunt sumbre De te lași mult căutată... * Trubadur fără vioară, La ferestre-mi petrec veacul: Careva, să-mi fie leacul, Doamnă, dulce domnișoară...

Vasile Ionac Departea-mi...

Tu, departea-mi din aproape N-aduna tristeți sub pleoape, Nu striga tăcerii: vino, Nu-mi fi mașteră, străino. Două capete de cercuri Face-or sărbătoare-n miercuri, Din duminici ne luam rază Când păcatul ne veghează. Am voit cu voia-ntreagă Să fii la amurguri dragă, Să-nserez înspre-noptare La floarea fără petale, Să-nnoptez spre dimineață Unde gândul șade-n ceață; Pe la sfârcuri, pe la țâțe Mărul Evei să m-ațâțe; Șoldurile de femeie Se deschid fără de cheie, Înspre umed, dintre coapse Unde porți flăcări nearse... Nu fugi la cerc în pântec Te găsesc cu un descântec Nu zi nu, privirea-mi spune Cum te cheamă fără nume. O, aproapea dintre țărmuri, Hai, inundă-mă-n îndemnuri, Eu te-ascult, tu mă învață Cum să-ți țin conturu-n brață. 70

Urmele clipei mele

Vară târzie

Încă-ți pot cânta din frunza fagului, pentru că-i vară Și îți pot șopti-n izvoare amintiri de cuc cuminte; Am cărarea mea spre stele și iatacul fără țară Unde am putea, iubito, să trăim păcate sfinte. Nu mă lua după înscrisuri, nu încap în nicio formă Iar la vremea de spovadă am cărările sub umbră; Vino îmbrăcată-n tine, clipelor să le fii doamnă Și să-mi ștergi din amintire tot ce-a fost trăire sumbră. Vreau să-mi vii desculță-n iarbă, să-mi apropii depărtarea Cu un zâmbet, cu o șoaptă, cu ce mai găsești prin gânduri – Cu lumin’-amestecată, ne va da binețe zarea – Te doresc în clipa noastră, vreau să fim de-un mugur singuri, Să putem privi pământul când se-mpreună cu marea... Oare cum s-ar scrie-atuncea ale mele serbezi rânduri?

Vasile Ionac Schiţă pentru ultima filă VI

Se-nalță toamna-n vie, Cerneluri pier în seară; Sunt singur pe afară, Iar dorul de a scrie A lacrimă mă-mbie: Iubito, domnișoară, Eu n-am spre stele scară Să-ți vând speranțe ție... C-o ultimă scrisoare Ți-aș mai rosti cuvinte Ca să-ți aduci aminte, Când bruma va fi-n floare, Că plec înspre ninsoare, Spre unde sunt morminte, Că n-am fost un cuminte Și că arsura doare. Bătrân precum drapelul Din turnul primăriei, Lăsa-voi bucuriei Să-și mâne-n viață țelul; Chiar dac-am fost rebelul La orele chindiei, Cu drag de poala iei, M-aplec, precum oțelul Sub patima stihiei. Pe ultimele file, Iubito,-ți las o carte Și sacra libertate De-a evada din grile!

Urmele clipei mele

Existenţa cercului

Centrul cercului este fixat de mișcarea luminii între rază și diametru; rotundul, având toate privirile spre Soare, nu are la ce să-i folosească ferestrele. ca sistem planetar, Pământul este în interiorul Soarelui, vecin cu mersul cometelor; ca existență, noi respirăm datorită vederii luminii și a incantației pure din visul izvoarelor. în roca planetelor nelocuite sapă furtunile stelare cu diferența de opinie dintre a fi și existentul niciodată... pe pământ, oamenii scot din stâncă prin dăltuire simbolul unor treceri, uitând că statuile, vor fi întotdeauna indiferente la simulacrul întrupării. picturile rupestre au dăinuit mai mult de o vreme pentru că omul, emancipându-se, s-a dus să îmblânzească furtunile construind adăposturi cu umbre. cercul este senzație de nesfârșire a unei scurtimi, pereții cercului amplifică structura cuvintelor, încât avem mereu iluzia că spunem ceva, lumina cuprinde cercul în lăuntrul său în forma pe care o vede pe dinafară, 73

Vasile Ionac nașterea și moartea au pe cerc un punct comun, niciodată știut de noi, care credem că Dumnezeu a pus centrul Universului în mijlocul cercului în care ne rotim.

Urmele clipei mele

Axa luminii întâmplătoare

Întrebând despre mine timpul nesosit, am întâlnit o ciocârlie mută și un cuc plictisindu-se de nestare; așa am înțeles că geometria cântecului și-a ascuns rotundul în unghiuri ascuțite. chiar dacă prin turnuri, ceasuri așteptătoare își ruginesc veacurile într-un prezent viitor, între mine și mine mereu vor exista distanțe de cel puțin un sentiment și o cauză. culorile pe care vederea mea le întreabă, nu sunt decât stări ale luminii strecurate prin nedumerire. cuvintele, aceste zidiri ridicate în vremea în care arhitecții dormeau, mai așteaptă într-un cântec sistematizarea; între un dor nevorbit și unul trăit, o silabă se strecoară în plus. nu exista lipsa distanţelor și noi o plângem, ele, distanțele, ne arată tot ce am fi putut vedea dacă axa luminii care trece prin noi ar fi fost centrată înspre înțelegere.

Vasile Ionac Rezumare

Nu căta-n ferestre zarea cea pustie – Mai e loc de vară până-n calendare – Hai cu mine-n lumea numai poezie, Ceru-i cu ieșire spre cărări și mare. Te iubesc și-atâta, nu curta motive Să ne fie stavili și zădărnicie; Sunt atâtea fapte nedefinitive Care se curbează doar spre bucurie. Hai spre pur și simplu, nu căta la stare Viforul căinței spre ecouri plece Tu o frumusețe, eu un oarecare, N-om mai ști cum toamna, cu-al ei vaiet rece Va-mbrăca pădurea-n semne de-ntrebare; Tot ce înflorit-a, înspre ierni se trece!

Urmele clipei mele

Dans nupţial

Mai pot să știu culoarea vrerii tale Și cât de curb îți rotunjești pătratul? Mi-arăți cum se ascunde culmea-n vale Și cum uiți drumul tăbăcit de altul? Trădările-s păcatele iertate De necuprinsul clipei care plimbă, Prin trupul nostru zvon de libertate Iar voluptatea, slobodă colindă. N-am să te strig, nu-ți trebuie nici nume Cum însumi n-am nevoie de adresă; Neștiutori, în priceputa lume Ne vom scăpa principiile din lesă. La nunta noastră dorm și hoții-n târguri Iar stelele, cu peștii laolaltă; Te chem iubito-n patimă de muguri Când Luna-și culcă gândurile-n baltă. În trupul tău, desfrâul și ninsoarea Dau piramide zărilor opace; Noi știm că un senin își naște floarea Când tunetul cetății ne dă pace. Iubirea a sfințit în lume sfinții, Iubirea-nalță sufletu-n atingeri; Nu vreau să prind în ascuțimea minții Noroaiele, când se aruncă-n îngeri. Te vreau în cămășuța de culcare Într-un iatac cu draperie nouă; Azi pot să simt că nu-s un oarecare Iar ochii tăi, că-s luminați de rouă. 77

Vasile Ionac Patria Marelui Albastru

Bolnăvit de boala gândului sihastru Stau în podul tihnei pe un jilț de vise Și aștept scrisoarea Marelui Albastru Să-mi aducă vestea veștilor nescrise. Știu zidi nimicuri și purta pe frunte Vârstele durerii, tinerețea brumii; Prinți fără domnie vin să-mi întărâte Stinsa mea părere despre patria urii. Dacă vreo femeie s-ar mai naște-n lume Ca să mă iubească cu dorința pură, Aș mai strânge-n palmă sacrul ei tăciune Tăinuindu-mi veacul searbăd de arsură. Vara asta coaptă are gust de mere Și de nesfârșire în iatac la doamne; Vrei să-mi fii femeie? Inima te cere Până nu coboară clipa înspre toamne. Cărțile pe masă, ducă-și veacu-n veacuri – Mai doresc tandrețea tainei din atingeri – Vreau să ies cu fapta astăzi dintre fleacuri: Știu, femeia poartă-n trupul ei și îngeri. Haide, adă-ți pasul și pe pajiști arse – Marginea de codru este-n miez la faptă. Știu unde-ți scânteie din iubiri rămase Dragul care-n geamăt pune tot ce-așteaptă! Lasă umbra vremii să umbrească duşii, Lasă depărtarea rătăcirii pure, Astăzi vreau zăvorul pe-ndărătul uşii, 78

Urmele clipei mele Să lăsăm păcatul pur, ca să ne fure. Marele Albastru n-are clorofilă; Hai, privește zarea, vino de mă află Să-mi iubești tot visul, tânără copilă, Cu păcat de Evă și dorinți de fată.

Vasile Ionac Umbra strâmtorată

Eu port în culoare și-n nuanțe, trecut, tu zbori ca o floare prin vântul tăcut și nu știi că doare și că eu, te-aș fi vrut un pic călătoare și mai mult început. biete uitări, pe pajiștea nouă, din ziua de ieri, cu rugina ce-o plouă, mai fi-vor năieri, să ne spună că-i rouă lacrima-n veri, clipa în două...? abia-am amuțit durerându-mi doar osul; exist-un cuțit, îi simt eu mirosul, ce-n ritm amețit, mă-nvață cu rosul iubirii-n mințit, pătând sângelui, roșul... femeie de ceară, cu trup de chemare, cât codrul de-afară, e-n păsări cântare, desfă-te chitară, sunt îmbrățișare cât ceasul de seară, cât o-ntâmplare... mult mi-e departe atingerea-n care viața ne-mparte în țărm și în mare; semnul meu într-o carte, lăsa-l-oi urmare umbrei de arte, vremii-strâmtoare...

Urmele clipei mele

Drum înapoi

Tărâmul pe care ar fi trebuit să-l locuim amândoi, se întinde până la mare și niciodată, niciodată înapoi. cuvintele acelea puține pe care, se pare, ni le-am spus, au rămas, au rămas pe stamine fără, fără răspuns. noi doi, n-om cânta împreună pe aceeași planetă de stea, prea mult mă plimb cu trenul de noapte când tăcerea latră la Lună; în câte silabe, la umbră de șoapte, ți-am spus nerostit dragostea mea. te privesc cu privirea aceea prin care și aerul cheamă, să-mi devii fără teamă, în gânduri și-n vise, femeia. marea ta colindată de ploaie, pământul meu felurit, dar uscat, mai au în sinea lor nevoie ca pașii noștri să cultive umblat?

Vasile Ionac Referendumul

O Țărmure toropită de căldură și pustiită de praful verii obosite, avea nevoie de un referendum pentru a-și apropia seva importanței de sângele putințelor puține. auzind că trebuie dat jos un președinte, Interimarul s-a repatriat pensionat din orașul unde, cu ajutorul carnetului de partid, a fost capabil să dobândească cunoștințele unui șef de talie joasă. Interimarul – așa i-a spus Prostul de când i-a mirosit descălecarea – este fratele de sânge și de convingeri al Academicului, un ins care seamăna leit cu oglindirea Lunii în apa unui lac care tăinuiește cât poate bătaia peștilor „trebe dat jos porcul, escrocul, trebe ca în țara asta să domnească domnii, iar în Țărmurea, să mi se dăie mie puterea de convingere a bietului frate-miu, decedat prin moarte, azprimăvară”, spunea cuvântând Interimarul! pentru a însuma cele nouă milioane de voturi, Interimarul, ajutat de aprobarea necondiționată a celor care, asemenea lui, nu pricepeau o iotă, aduna scăderea cu împărțirea, 82

Urmele clipei mele după care înmulțea adunarea cu radicalii neefectuați pentru a nu da idei rădăcinilor pătrate, după care, mai scria câteva cifre insignifiante, care însă, aveau darul să afișeze rezultatul dorit. din portbagajul mașinii care l-a adus, răchia Interimarului a început să se evapore în răgete care dădeau jos pe te miri cine, ajungându-se până la Ceaușescu... votarea a curs lin, fără asemuire, dar nu fără seamăn în patria care, până nu demult, a fost a Academicului: s-a intrat la vot (erau vreo douăzeci de inși), după care se cinstea unui rachiu baban, se ștergea de pe buletine biluța de hârtie pentru a se putea reveni și accesa lista suplimentară... după încheierea operației, s-au trezit peregrinările prin comună; ca să nu fie recunoscuți, aici, între două voturi, își schimbau hainele între ei, astfel încât, Mulău și-a asortat la opinci haina de la costumul în care a fost mire Gavriă, Luatul... operațiunea a fost reluată până n-au mai găsit nicio ușă deschisă în patria urnelor, când, chiar nu mai știau nici în ce țară se află, de vreme ce, la împărțitul hainelor, s-a lăsat cu încăierare.

Vasile Ionac totul a decurs pașnic, sub stricta supraveghere a Mârtanului, care, deși nu a votat la multipli, a participat la operațiune cu haina lui oficială de jendariu, pe care, la numărarea voturilor, a găsit-o pe umerii lui Râgâială, proaspăt vomată. ...trecând, referendumul a lăsat un Interimar trist, dar vertical în puterea de a urî, până când, niște procurori, au venit ca să-i întrebe câte ceva despre referendum, pe Interimar și pe enoriașii lui...  cum? este posibil, într-o țară democratică, în care zâua de cincisprezece august, este soră cu ziua de Paști, cu două zile de Crăciun și trei zile de Anul Nou, să vină niște mizerabili, niște derbedei și să mă întrebe pe mine ce am făcut? de parcă mi-aș mai putea aminti ceva...

Urmele clipei mele

Albionul

În Anglia, iarba are un singur anotimp: cel verde și este întotdeauna umedă mai ales că e mărginită de două mări: una în cer, care se plouă și alta, în care dorm peștii din Anglia, Soarele se privește rar și pentru că acest ținut este populat de tradiționalisme etichetate pe secole, de castele care ar face prea multă umbră și de mulți scoțieni prin Anglia, deși nu am fost niciodată, călătoresc însoțit de copoi calmi care mă apără de vânatul domestic dinspre Anglia, știu că arcul lui Robin Hood, întins, nu seamănă deloc cu o boală de nervi, ci cu Uniunea Europeană; normanzii de pe continent nu cred că și-ar mai paște turmele în ținutul unde s-a trezit vaca nebună. în Anglia, știu că reginește câte cineva care agață panglici de hainele altcuiva căruia, din acel moment, toți îi spun ”sir” ...și mai știu despre Anglia, că nu numai din perfidie, a devenit patria în care, de sub greutatea de piatră a regilor, 85

Vasile Ionac prin crăpăturile de deasupra turnurilor crenelate, au răsărit, ca o primăvară, mugurii primei democrații nu numai vorbite!

Urmele clipei mele

Cântecul primei zăriri a toamnei

În furcă, telefonul, ca un enunț, căzu: E-un zvon de toamnă-n toate, în oase simt dureri Nu cat pe hărți lumina, nu știu pe unde tu, Dorești să-mi furi și gândul molaticei tăceri. Mă-nchide depărtarea, nu vreau să vrei să știi În care palmă jarul unui sărut m-a ars; Veni-vor peste mine și viscole pustii Și ai să vezi, iubito, nimic n-a mai rămas... Eu nu am cazemate, nu cred în turnul urii – Îmi place ascultarea, dar nu urâtul ei – Chiar dacă tace cucul, în mijlocul pădurii, Se coace măru-n fapte și dragostea-n femei; Azi nu interesează de ce vânează ulii, În gânduri port visarea, în amintire,-un tei...

Vasile Ionac Tăierea rotundă

Nu înseamnă că vântu-i rotund dacă tocește piatra asemănându-o cu începutul unui cerc, sau cu mijirea vederii în irisul unui ochi nedumerit. vântul nu înfrumuseţează, el dă forme vremurilor sale fiindcă i s-a dat dreptul la timp nemăsurat; frumosul pe care îl vedem pe obrazul stâncilor, vine din sinea noastră în trecere prin dreptul nemișcării schimbătoare. munții nu se înalță nesfârșind, ei sunt de multe ori mai înalți decât cerul văilor, dar au la fel de multă nesfârșire deasupra lor precum centrul pământului și clocotul lui o au. rotundul este poate singura iluzie adevărată pe care o simțim când ne vedem gândurile trăindu-și bucuria de a fi ale noastre! poate nici lacrima nu a fost rotundă; doar întrebat de gânduri, mineralul a trebuit să răspundă unei forme care, asemenea rostogolirii, s-a rotunjit spre liniște.

Urmele clipei mele

Fuga din statui

În albia aceasta nu mai pot să mă scald, e prea mult nisip dezorientat; într-o zi s-ar putea pietrifica iar sinele, rătăcitor ca un bard, să-nvețe ce-nseamnă departele. unde e roua dimineților scurse din pletele ploii spre liniștea ierbii? au păscut-o, cu setea lor, cerbii? au pășunat-o uitucii cu boii? de ce porți mereu întrebarea-n priviri, femeie frumoasă? de ce nu te miri că inima mea nicicând nu-i acasă? bătăile ei, eu le-aud clocotind a taine, a nuntiri și-a liniște arsă... nu că mersul greu nu ar conta, nu că iluzia de zbor înseamnă lumină, dar știu dintr-un gând fără nume: dragul că mă vei chema, de a culege și a nu uita, își are izvorul în tine!

Vasile Ionac Dimensiunea punctului

Dimensiunea mea se întinde, precum un punct, între ceea ce nu o să bănuiesc că a existat şi viitoare, neînchipuite stări ale cosmosului care vor urma acestui punct de praf din care gândesc. cuvintele, chiar atunci când sunt rugi, nu au aspect; cuvintele au forma profundului, adică al aerului respirat cândva de identităţi care au fost dăruite să fie doar benefice existenţei. Dumnezeu a lăsat lumea sfinţilor pentru a dilua zbaterea maleficului; între progres şi dăruire, există o singură asemănare: sacrificiul şi o singură deosebire: privirea spre Dumnezeu şi prin tine, nu numai prin asceză sfinţii privesc spre Dumnezeu, rugător, cei care, prin acelaşi Dumnezeu văd înaintea vremii lor şi mă dăruiesc măcar cu secundă de bucurie, înălţător; aceşti doi stâlpi sunt picioarele bolţii care nu se va închide niciodată fără de fisuri din cauză că, atât cei care invocă sfinţii, cât şi cei care exploatează progresul, nu vânează decât jilţuri în peştera puterii.

Urmele clipei mele dimensiunea mea este într-un punct: oh, ce bine! punctul, chiar când se pune sub un semn de întrebare, seamănă cel mai mult, aici, pe pământ, cu o sferă!

Vasile Ionac Suferinţa cântecului

Cât lutu-mi doare pana și hârtia Nu este gând pornit spre înstelare, Cu osia dezaxată, Carul Mare, Îmi scârțâie despotic simfonia. Doar ceața înspre brume se îndreaptă Iar toamna ca un vierme mă devoră; În gânduri plouă și e frig afară De parcă moarte-ar însemna vreo treaptă. Nu-mi pare nici viața temelie Când gustul apei mi se-ndepărtează, Iar greața de duminici îmi veghează Sub ferecarea aspră, veselia. Trăiesc precum o adiere-n flaut, Sunt pe pământ, pierdutul, dar mă caut...

Urmele clipei mele

Undă pe cărări

Ți-aș scrie dac-aș mai avea motiv – Chiar fără temelie eu ți-aș scrie – Uitarea nu-i un fapt definitiv Cât semnul lasă urmă pe hârtie. Iubito, ești de zare și de frig? Nu mai vorbi de toamna zilei mele; Am să mă-nchid ca râul cu un dig, Am să-mi ascund pădurea sub nuiele, Deși iubirea e un fapt anost O spune lumea care face-și sexul La mine-n suflet, face-și adăpost Chiar steaua noastră, când ne știe mersul. Să nu aștepți venirea mea cândva Mereu voi avea trupul de stafie Printre cuvinte, când m-oi însera, Îți voi lăsa câte-o-ntrebare, ție: Iubita și nețărmurita mea, Dac-ar fi fost, câte speram să fie, Aș fi avut în porturi marea ta Și pe cărare, trupul ce mă-mbie?

Vasile Ionac Marş de vacanţă

Nici nu știi cât de părere-mi pare că ai trecut așa, ca o nălucă, precum se scurge-n înstelare-o mare stârnind în suflet dorul cel de ducă. aș fi putut să te-ntâlnesc aievea precum o face un izvor cu râul, dar între noi, pustiu de zid e vrerea care-și croiește din prezent pustiul. nici nu mai știu prin care calendare am însemnat o trecere rapidă; în munții minții, mineral și sare vorbesc despre viață, că-i stupidă: de câte ori o dragoste apare cărările și zările fac riduri; de ce ne pune oare la-ncercare chiar Dumnezeu, când se ascunde-n diguri? scrisoarea mea devreme și târzie e un apel din zodia biruinții prin care spun chiar azi: o poezie e mult mai mult decât ne-nvață sfinții, tu să m-aștepți venind mereu spre mine, eu te aștept murind câte puțin; iubita mea de doruri și de bine, de ce noi ne iubim cu-atâta chin?

Urmele clipei mele

Zidire în trup

Dacă-ți știi pe drum plecarea, nu mai aștepta, ci vino cât pe țărmuri spală marea trupuri ca și-al tău, străino. subsiori de crengi uscate n-o să facă muguri, știi? te aștept fără cetate unde vorbele-s pustii, n-am să-ți povestesc nimica despre ce-am putut să fiu; adă-n grabă păsărica până-n gânduri mă simt viu! chiar de-ai fost a orişicărui, pură-n brațe te-oi ținea; semnul lacrimii ți-l dărui, nu monezi de tinichea! cu un sfârc, tocmește-mi gura ca să tacă mai prelung; vreau să te iubesc cu ura de-a fugi de trai, din jug, vreau albastrul din culoare și din tine, geamăt lung; știu să simt că nu mai doare sărăcia mea din burg... vino să te am femeie, de păcate să te spăl, unde-i iarba de nedeie, 95

Vasile Ionac în parfum de mușețel. adă-te spre împlinire când îi uiți pe toți acei care au gustat cu tine dulcele ce-i în femei, priponește-mă cu clipa pe tăpșanul unui gând când ți-e umedă risipa Evei, ca să pot să-ți cânt: pura mea dezvirginată de cărări care-au plecat, vino pentru-ntâiași dată să renaștem din păcat!

Urmele clipei mele

Sosirea viitoare

Am să vin diseară, am să-ți bat în poartă Ca să-ți spun: iubito, cercul nu-i o roată, Piramida nu e doar mormânt de carne, Focu-i și lumină, când a noapte arde... Voi sosi cu trenul șuierelor scurte – Dacă diligența n-o găsesc în curte – Voi veni cu zisa care-n spuse nu e Când oglinda mării Luna-n ceruri suie. Nu căta zăvoare porții ce te-nchide – Sapă spre ferestre unde sunt firide – Cheamă-mă diseară, cheamă-mă acuma, Cât încă nu-i toamnă și-i departe bruma... Vreau femeia-n trupu-ți și în suflet, vise Cât mai știu: în clipă, porțile-s deschise!

Vasile Ionac Învăţăturile poetului pentru neascultare

Poetul nu te ajută să știi, nici el nu știe, de aceea, o existență întreagă poetul întreabă pentru ca viața lui să nu se curme. poetul te poate ajuta să vezi pe cea mai obișnuită dintre obișnuințe, cu ajutorul cuvintelor și a tuturor anotimpurilor care te înconjoară; poetul nu este ochiul, este fruntea care gândește frumos despre imagine. poetul nu se bucură când transpiră dar își populează pe de-a-ntregul sufletul când plânge; poetul nu plânge cu nepăsare, plânge cu lumină și, din neglijență sau din obișnuință, privește lumea prin lentila sărată a lacrimii. poetul nu recunoaște formele, de aceea nu prea le bagă în seamă când îl strivesc. în casa poetului, dacă ar avea-o, ar aștepta întotdeauna cea mai frumoasă și cea mai iubită femeie de pe pământ. poetul nu trebuie întrebat, trebuie ascultat 98

Urmele clipei mele cu inima, cu sufletul și cu neîncredere. poetul este în toate câte puțin pentru că seamănă leit cu acele cântece care vorbesc sinelui, despre fostele, posibile iubiri. poetul nu te ajută să știi, dar din nepriceperea lui, poți înțelege!

Vasile Ionac Semne plângând

În recipiente strâmte, cernelurile mor Iar pana-nsingurată așteaptă câte-un gând; Pe unde rătăcește pierdutul meu amor? E frate cu risipa? S-a rătăcit venind? Săpând tranșee-n vise, m-adăpostesc de cer În brațele furtunii, sub poarta cu zăvor; Acum și-aici, iubito, ce-aș mai putea să-ți cer? Tu ești cu trup și suflet în veacul următor! M-alungă făptuirea, cerșirea unui timp La ora-nchisă-n turnuri, risipa-i fără preț; Voi sta în adormire cu piesele de schimb, Albastra mândră floare privită-i cu dispreț, Căci dincolo de moarte, nu este labirint, Iar lacrima, când plânge, nu-i fard pentru pereți.

100

Urmele clipei mele

Previzibilul drum

Pe unde n-am mai fost, crescut-au umbre mari, A răsărit noroi de pași pe sub alei – Trăiesc sub incidența tihnei de pândari; M-au părăsit zorit, sau pe lung, femei. Fereastra dinspre zări, cu draperii cu tot, Ascunde timpul scurs înspre alunecări; Sunt singur azi pe mări, dac-aș zări un port, Degrab-aș ancora, s-aud în cer ninsori... În patul tău acum, un altu-a adormit – Gândul nu-i visează că va veni o zi În care, din senin, s-a naște asfințit, Zarea, din albastru, se va-mbrăca în gri, Freamătul pădurii în cuc va fi zidit Sub noile trădări pe care li-i rosti.

101

Vasile Ionac Dictatura

O dictatură, când nu este impusă dinafara perimetrului ei, se instaurează singură dacă are la dispoziție o fărâmă de timp modul de preparare al unei dictaturi, seamănă cu o rețetă în care oul, descompus în maioneză, uită ce culoare i-a avut coaja în preambulul dictaturii, se ia un Hitler, i se atașeză câteva idei prin care, și cei care spărgeau oglinzile când își vedeau moaca în ele, se cred frumoși, după care se așteaptă ca o mulțime de persoane să fie azvârlită de ecou în apropierea individului apoi se face selecția: gândirea celor inteligenți este folosită lămurindu-i din capul locului pe aceștia că ei nu au nevoie de funcție ca să însemne ceva. cei proști sunt mânați sub diferite componente pentru a vedea prin ce spărtură s-ar putea croi calea unui drum; toți care clachează, se trec la rubrica „pierderi colaterale”. obedienților, 102

Urmele clipei mele li se dau îndeletniciri; se înființează atâtea elemente în caietul de sarcini, încât niciun individ cu o asemenea înzestrare, să nu rămână schelălăind alături de schemă. ...apoi, din tineri anoști și nu numai, sub comanda unor servi veritabili, se formează o armată, care armată, la rândul ei, se împarte în două: una cu internul, cealaltă, cu lămurirea externului. abia după ce aceste subpuncte au fost îndeplinite, se poate trece la construirea unui palat, la construirea altor palate, după care urmează, fără șovăire, raționalizarea consumului pentru cei, care după ce muncesc, au și pretenții... pentru instaurarea unei dictaturi impuse, operațiunea este mult mai simplă: se ia un Stalin și se trece granița! dacă dictaturile se pot instaura și democratic, pentru demontarea lor, niciodată nu ajunge numai un singur foc de armă...

103

Vasile Ionac Zbor sentimental

Plecările pot fi plănuite, sosirile pot fi gândite. numai dezrădăcinările nu se pot număra fiindcă nicio cifră de pe lume nu poate contabiliza dezmembrarea în zădărnicii a unui simțământ. noi, despărțindu-ne, am împărți într-o infinitate de părți nimicul, iar în urmă, regretul, nici măcar cu unghia unui ecou nu ar zgâria liniștea care apasă, dacă ne-am despărți, aș deveni o locuință uitată pe o planetă unde nu există viață, unde solul se plictisește udat doar de explozii solare, iar izvoarele fie nu cunosc apa, fie nu există. din decență, să nu mă săruți niciodată a despărțire, dar sărută-mă de câte ori vrei tu, pentru fiecare clipă în care simți că ți-s drag!

104

Urmele clipei mele

Promisiunea ruptă

Poate că mi-ai fost promisă dac-am învățat s-aștept Unde-s ușile-ncuiate și-n fereastră e perdea, Poate drumul rătăcit-am tot privind în față drept Când, prin felurite clipe, primăvara lumina. N-am să-ți scriu pe foi de umbre, nici pitace nu-ți citesc Despre viața-n sărăcie ce m-apasă pe cuvânt; Pe pământ, lângă altare, șade neamul boieresc Nu intruși, ce-asemeni mie, cată fluierului vânt. Ești femeie cu ședere, sunt bărbatul trecător Care vede și nu spune drumurile cui le dai; Dacă tot mi-ai fost promisă, sufletul așteptător Știe rupe și căpestre, nu crede în iad și rai Când atingerea-i izvorul neasemuit de dor, Iar pădurile, sub frunze, ascund lemnele de nai.

105

Vasile Ionac Repere deschise

Între idee, ca sine, și materializarea ei, există păduri de copaci singuri, drumuri care se ramifică și nu mai ajung nicăieri, dar și acea zare mijită de sub capacul nemărginit al cerului pentru bărbatul din sine, femeia este izvor, dragoste, revărsare care arar își amintește de țărmuri, într-un cuvânt, apropiere... dansul în doi începe din adâncul privirii și nu se sfârșește nici măcar în forma lascivă desenată de atingere în căușul palmei; (ca mame, femeile sunt altcineva: mamele altor nașteri au sacralitatea lor, mama nașterii mele, este singurul Dumnezeu trăitor pe pământ care îmi cunoaște identitatea) gândirea, când nu este ucisă de necesitate, îmi lasă zarea deschisă în fața pașilor pe care i-aș fi putut face, dacă timpul prezent ar fi fost diferit. gândire este și apropierea cu o lumină a tuturor destinațiilor unde, mai binele binelui poate domicilia între pasiune și ocupație, 106

Urmele clipei mele este odihna; de la porțile somnului până la trăirea visului, există frumuseți de cântec, nuanțe de culoare, punți de cer... într-un cuvânt, lumea artelor, care fac pământul și traiul său mai suportabil cu cel puțin o dimineață.

107

Vasile Ionac Licărire

Visul meu, iubito, încă nu se leagă, Desfrunziri albastre stau de căpătâie Zâmbetelor scurte, zarea mi-i beteagă Iar în talpă, drumul, îmi înfige cuie. Nu te strig pe nume, nu-ndrăznesc să caut Prin adrese, geamul luminat de Lună; Prin pădure, vântul, află lemn de flaut Ca să-ți spună ție: dragă, noapte bună. Caut pe meninge, gândurile-s arse, Caut Carul Mare, oiștea-i e frântă; Unde-ți e adresa? Din atâtea case, Știu că la ferestra-ți, licărirea cântă. Dacă-n întristare plouă-a rugăciune, Hai, alungă-mi norii, cheamă-mă la tine!

108

Urmele clipei mele

Asemănarea lăuntrică

Poate semeni cu un umblet; încă nu am văzut cum sunt urmele pașilor făcuți pe cer de zborul aripilor de îngeri, dar sigur, trecerea ta poate semăna cu aerul umplut de sacra fâlfâire chiar podul palmei mele luminează câtă vreme păstrează în el forma atingerii tale noi nu suntem făcuți să ne rătăcim unul de altul, noi doar nu o să ne întâlnim, iar dacă o vom face, va fi așa de târziu, încât însăși șoaptele vor lăcrima cu toate speranțele pentru că te văd atât de frumoasă, în lumina ochilor mei, curățenia tinde spre sfințenie, dorința, înspre atingere, iar faptele, îndrăznesc să se nască... aș vrea să semeni atât de mult cu dragostea noastră, încât, din neglijență, cu minunăție, să fii chiar ea!

109

Vasile Ionac Penumbra speranţei

Dac-ar fi să te mai caut, Doamnă scumpă, draga mea, Aș pleca-n păduri de flaut, Freamătul l-aș întreba Dacă te cunoaște bine; Eu de-un veac mă tot căznesc, Ca s-ajungă pân` la tine Lutul meu cel pământesc. Drumuri n-am, precum se știe, Păsurile nu le fac, Zborul e de colivie, Cântecele, mi le tac. Umbra umbelor tristeții Poftele mi-anină-n cui, Gândurile tinereții Au trecut, nu le mai spui, Cine ar mai vrea să știe Cât de larg-a putut fi, Setea mea de poezie, Foamea sacră de-a iubi? Cât e cucul împăratul Codrilor, hai, spune drept: După ce termini cu altul, Vii spre mine? Să te-aștept?

110

Urmele clipei mele

Raza puiului de stea

Erau cândva și nopți zglobii când îmbrăcam târziu-n faptă; scriam pe stele poezii cu literă din vis furată și te-așteptam ca să îmi vii, să nu cunoaștem de copii acest vremelnic niciodată. băteam în tastaturi cu sârg, simțeam cum urci în lobu-mi stâng năvalnic, precum vin cu tropot acele lacrimi ce nu plâng și au în bucurie slobod. și-acum te mai aștept arar; îmi urcă toamna-n calendar, se coace strugurul pe viță, pălește albu-n romaniță iar pe cărări, sunt singuri pașii iar cucii-și simt în glas hăitașii... pe timp nu pot a-l înturna, tu, fostă, încă draga mea, nu te pot da la nepăsare; a nopții noastre pui de stea ce s-a plimbat în Carul Mare, pe când, în juru-ne, dormea a lumii crudă întristare iar răutatea, nu era, mai strălucește-n amintire a mângâiere și-a nuntire.

111

Vasile Ionac Drumul patimii

Atât cât inima te vrea, O, dulce, dezmierdata mea, De pământesc nu mă-ntreba Și nici ce vreau făr-a putea. Mă cheamă vara pe hotar; Hai, vino ca să-ți dau în dar, Nu file șterse-n calendar, Ci, de la cuc, eternu-i har, De-a crede-n freamăt și în zbor Cât e seninul călător; De-ai ști câți stau în casa lor Ca fulgerele într-un nor… Dintr-un puțin ce-i pământesc, Iubita mea, mă logodesc, Cu visul de azur ceresc Și clipa-n care te iubesc. Să nu spui niciodată nu, Să nu întrebi pe unde fu Trecutul meu, care acu, Întreabă-ntruna, de ești tu, Cea așteptat-atâta timp Sub felinare ce se sting, Sub bătrâneți care se ning, Sub veghi, atunci când mă colind. Vremea vine și mă-ncleie; Hmm, eternul din femeie, Capăt veșnic de curmeie, 112

Urmele clipei mele Leagă-mi zarea de-o alee. Nu mai știu ce pot a face, Somnul mi-e hotar de ace, Geamurile, doar opace Iar cuvântul, numai tace...

113

Vasile Ionac Culoare şoptită

Pașii mei prin colțul vieții trec adesea fără umbră, Chiar de noaptea e adâncă, gândurile mi se plimbă Dinspre doamna cu pretenții, înspre fata doritoare; De chemarea e toridă, la femeie floarea-nfloare! Soțul e croit să plece precum vântul spre coline Doamnă dragă, stinge lampa, vin cu stelele spre tine Domnișoară, câmpu-i slobod, hai să căutăm izvorul Unde, din sărutul tainic, rădăcină-nalță-și norul... La ce-aș semăna credința, că bărbatul, la femeie Ține-i broasca încuiată și că singur-a lui cheie, Poate să deschidă-n noapte umedul cel cu splendoare? Poți să știi ce drumuri umblă o răscruce de picioare? Soțu-i egoismul sacru, el vrea una, și nu știe Că degeaba face garduri înspre-a tainei bucurie!

114

Urmele clipei mele

Exerciţiu de cunoaştere

Dacă pământul ar fi un copac, mările ar pluti iar noi am face dragoste în hamacuri croite din cer dacă pământul ar fi un copac i-am vedea rădăcinile de hidrocarburi mustind de sonde și i-am înțelege pe vulcanii care n-au somn toți oamenii întâmplători am fi niște cuci dacă această planetă s-ar copăci; iarba ne-ar crește printre gânduri, cărările ne-ar fremăta iar câmpurile de cimitire s-ar întinde vertical, ca o dovadă că moartea este făcută doar pentru lut pentru că pământul nu este un copac, trebuie să iubim pădurile, să ne îmbrăcăm în zbor de cuc taina, dar mai ales să știm că după ce răsar izvoarele, la capătul scurgerii lucii ale râurilor și fluviilor, de acolo de unde întâlnim un țărm, începe o mare... marea care se învecinează cu tot cerul oglindindu-i stelele și Luna și adăpându-i răcoros și mineral Soarele, în vreme ce își tace nunta peștilor... 115

Vasile Ionac Pătratul rotund

Un cerc înscris într-un pătrat este un pătrat cu inima rotundă sau, asemenea multor sentimente, un rotund colțuros. cercul și pătratul nu sunt rude de sânge, se pot căsători fericiţi sau despărți fără prejudecăți; doar semidreapta și punctul se tot întâlnesc doar la plecare. neidentificate rămân formele de relief și intensitatea luminoasă a privirii; privit îndrăgostit de o femeie îmi simt zările țărmurite de cer și pământul desprimăvărându-se. hai să uităm de noi într-o iubire acum când iarna a învățat să ne ningă alb cu liniște de cântec! nu trebuie tăiate colțurile pătratului ca să trăim rotund povestea noastră la adăpostul cuvintelor șoptite și nici șlefuit cercul dinspre nesfârșirea singurei lui laturi înspre colțul pătratelor de ocazie. hai să fim noi așa cum numai cărțile spun că ar fi existat iubiri.

116

Urmele clipei mele

Pianul cu fluturi

Dacă îmi arăți cum se îndrăgostesc femeile, am să-ți cânt la pianul cu fluturi despre primăverile mele netrăite, despre toamna mea nechemată, despre răsăriturile lungi de vară și despre înserările care trebuiau să mă găsească pe drumuri în urcare. la puține cuvinte am învățat conținutul, la și mai puține le-am bănuit esențele; acuma vreau să știu cum luminează sărutul, nemărginirea și speranțele cu tine pe aceeași parte de umbră arată-mi cum îmbrățișează femeile când eu sunt siluit de așteptare, de vorbele trecute prin tăcere și de secul din mare vreau să simt cum sosesc femeile îndrăgostite la adresa mea nezidită din livada cu mere, recompune păcatul cu mine, fii cinstită și minte-mă în tăcere. tu ești întâmplarea aceea așteptată care întotdeauna sosește târziu, vino, îmbracă-te în neprihănire de fată și învață-mă să-ți fiu.

117

Vasile Ionac Imposibila renunţare

Ca-ntotdeauna, viața, pe ocolite-și duce Desaga fără fapte, a faptelor măsură; Cât stai în codrii falnici, în glasul tău, măi cuce, Nu-mi pasă de opreliști și nici de cei ce-njură. Ca tine,-n stele-o casă și-n suflet o adresă Le port fără simbrie. Mi-e dragă coana cucă Ce-și joacă rolul falnic în nesfârșita piesă, În care, la-ngrădire, lipsește o ulucă. Din gând nu iau măsură, din cuget nu fac lege Și nici nu storc cuvinte ca să mă spăl de vină; Chiar dacă lumea-ntreagă nu vrea a înțelege Că focul meu de taină e însuși o lumină, Pe urmele trăiri-i, tot ce puteți culege, Sunt nopțile în care femeia mi-e vecină.

118

Urmele clipei mele

Zidire inversă

Ca o cugetare, azi întreb târziul: Unde-i vremea ducii? Când adoarme teama? Jos, în fundul mării, Luna-și spală rana Căilor deșarte, desfăcându-și brâul. Stelele colindă vremurile stinse – Ursa-și cată-n codrii meșterii de roate – Până spre Lactee, ca s-ajungă, poate Și să-ntrebe dorul despre patrii ninse. Aș căta iatacul cel de dulcinee, Aș zidi nisipuri, aș croi furtuna, Unde e iubirea, cea de totdeauna, Ca să-i simt vârtejul când îmi ești femeie? Anotimpul, stresul, nu sunt cap de scuză, Vino pe lumină, pură și confuză!

119

Vasile Ionac Taine (Pe drumul altuia)

Cartea mea de poze, unde-i căpătâiul vremii ce se duce, clipei ce nu vine? dacă-ți sunt trecutul, cine e întâiul ce-a săpat iubirea în femei ca tine? nu-ți mai simt albastru, nu mi-ai dat culoarea simțului ce poate a șopti ce știe, azi, cu harul zilei, doar îți știu splendoarea fără de-nălțare, fără poezie între două țărmuri, nu-i virginitate, între două laturi, unghi cu vântul nu-i; din târziuri tandre, nu-mi zidesc cetate, nu caut pe hartă țara nimănui. sfinții pot să-și pună chipul pe icoană, popii pot să ierte tot ce-i de iertat; la urechea surdă, muzica-i afonă și-mi arată mărul numai cu păcat mare e grădina, cine-a sărit gardul a luat dulceața primelor atingeri; eu mă scald în multul ce s-adună-n vadul unde-i ea, femeia, ce-a fugit de îngeri osul meu și lutul simte-n tine Eva ce-a-nghițit un șarpe, poate-o șerpărie... caut ca năucul, în scursoare seva, care-n visuri pure, mi-a fost temelie mi-ai adus zidirea ce-a gemut în luturi, am gustat livada merelor de-o seară. ești doar o femeie, care-n așternuturi știe ce e pofta fără de cămară azi, îmi port târziul, primăvara-n toamne e trăirea lină, moartea-i asumată; nu mi-ai fost și mugur, ca la alte doamne, ți-e departe taina cea nevinovată. 120

Urmele clipei mele

Taine (Visul)

Se spune, ca să poți visa, nu este nevoie de întuneric și nici de somn nu e trebuință visul este parte din noi; pătrunde în toate organele și se înalță prin suflet pentru a putea fi, câte puțin, în preajma gustului fericirii visul face parte din arcuirea senină a cerului, din iluminarea stelelor, din gânditoarea reflexie a Lunii în poala apelor, din dimineața Soarelui când descrețește frunte culmilor visezi atunci când stai de vorbă cu Dumnezeu fără să știi, când prin mulțimea păcatelor săvârșite, trece iertarea, când adevărul poate fi rostit în întregime, când, de peste cuvinte, s-a îndepărtat rugina ca să poți visa, nu trebuie să treci printr-un anumit anotimp, este suficient să poți simți cât de aproape e Dumnezeu.

121

Vasile Ionac Rădăcină de cer

La fel cum în piatră e sufletul stâncii, în pantoful de gală este mersul opincii, în fum piere focul, în noapte, scânteia, în vrajă, de-i clipă, s-ascunde femeia o tu înserare, o tu dimineață, lăsați-mi lumină, lăsați-mi și ceață, s-adulmec parfumul trecutelor uliți, când toată-ntâmplarea o poartă în suliți uitarea cea bună, uitarea cea vie; nu știu, din trecutu-mi, ce-aș vrea să se știe?... dinspre ochiul ce vede, privirea îmi zboară spre zâmbetu-ți candid, aș vrea, domnișoară, să uiți pentr-o clipă că trupul mi-e lut, să pui ignoranță în timpu-ți trecut, să simți că pământul e parte din cer și că, veșnicia-i un cald efemer tot mai departe de vorbe-mi rostesc taina acestui prezent omenesc; furtuni nesosite parcă mă cer speranțelor care, cheamă și pier... simt rădăcina, deși nu-s copac, simt zumzetul ierbii, în cântec mă tac, uimit de uimirea ’nălţată-n albastru – vacarmul mi-e sufletu-acesta sihastru – apun câte-un pic, răsar câte-un gând, simt timpul prezent: sunt cer pe pământ!

122

Urmele clipei mele

Asemănarea deosebirii

Semănăm atât de mult unul cu altul, noi oamenii, încât am început să deosebim trădările unora, de credințele altora știința și inteligența sunt alte forme care trasează distanțe; cum poți aștepta lângă un gard peste care lupii, după ce flămânzesc, învață să zboare? dragostea nu ne deosebește: ne amestecă în malaxorul timpului astfel încât, atunci când este târziu, să putem recupera, amintindu-ne, doar câteva clipe poarta este construită nu pentru a separa venirea de plecare, poarta este instituția care, spre deosebire de politică, nu lasă să intre pe oricine ferestrele sunt calea înspre gândire; privind prin ele, cerul este mai la vedere și inima mai aproape de suflet ne asemănăm atât de mult, noi oamenii, încât, de multe ori, când se ivește câte o cotitură, 123

Vasile Ionac printre vorbe, uităm că există Cuvântul!

124

Urmele clipei mele

Schiţă pentru ultima filă VII

Atâtea iubiri m-au vândut Pe vorbe și șoapte de-ocară; Acum stau cu noaptea pe-afară, Am suflet prin lacrămi cernut. Zidit-am furtuni pe cuvânt, Castele de ceaț-au fost pașii, Când, stând la ospețe cu lașii, Uitat-am că-s ierni pe pământ. Sunt viscole-n care-am crezut, Sunt patimi mai nalte ca cerul; Ce trist pare însuși hangerul Când spintecă os nedurut. Femeie-a cuvântului trist Să-mi uiți și menirea și locul, Să-ți cauți în pulberi norocul Căci, poate, eu nici nu exist. Scrisoarea aceasta de vânt Nu ține de rugă-n blesteme; Sunt dusul și n-ai a te teme De mine, plecatul din sunt. Iubirea-i părerea de rău A vremii, când naște torente; Trăirile mele prezente S-or stinge, ca strigătu-n hău. Să fie chiar ultima filă A drumului meu spre niciunde? Nu știu, dar prin gânduri pătrunde Târziu, frumoasă copilă... 125

Vasile Ionac Eternul simplu

Nu păzesc incendii, nu rănesc atingeri – Tot ce mi se-ntâmplă-i uzul de cărare – Mă-nrobește lutul, mă-nfioară stingeri, Dar mă ține-n gânduri semnul de-ntrebare. Nici nu știu ce țară îmi stârnește visul – Viața însăși pare doar o colivie – Mă doboară frigul, mă ascunde ninsul, Fapta se rezumă la ce-am vrut să fie. Plânsul nu mă cheamă, lasă-l să se-nece, Zarea-i coji de nucă cu rostirea ternă – Vine ca un viscol înserarea rece – Veghea-mi stă acuma la-mpliniri sub pernă, Timpul, ca o vreme, spre târziuri trece; Numai despărțirea pare-mi că-i eternă.

126

Urmele clipei mele

Zvon despre mine

Dacă seamăn cu mine mai mult de un ceas, clipă a mea pe pământ, nu-mi spune cât timp mi-a rămas, găsește-mă cine mai sunt fabrici de vise produc detergenți – se pietrifică praful pe uliți – prin sinele greu trec strigoii latenți purtându-și doar spaima în suliți se urcă cu drumul până în munți, se coboară cu ceru-n prăpastii, rugina pune stagnarea pe frunți îmbolnăvindu-i de nervi pe sihaștrii pasărea are cărarea-n văzduh și foamea aici în țărână; oare ce gândește-a fântânilor duh când cumpăna zace-ntr-o rână? la izvoare, suflete, spre izvoare mereu poartă-ți setea răpită de cântec, cândva, undeva, ne va-ntâlni Dumnezeu... sau poate e-n noi, un descântec?... seamăn cu mine, încă sunt poate, sau sunt un amestec cu zvonul? ...ce bine că încă, chiar de e noapte, mă-ntreabă de sunt, telefonul...

127

Vasile Ionac Schiţă pentru ultima filă VIII

Nu mă mai știi, demult pierdut Îmi caut spre pieire rostul; Am tot iubit, n-am știut ce-i postul Și nici că vremea m-a durut. Îți las tăcerile de-o zi Și drumul nesfârșit de-o noapte; O să-mi citești nescrisa carte Când viața mea nu va mai fi? Ca o-ntâmplare de-ntâmplat, Ne-am știut de-a rostul pentr-o seară; Rămâi în urmă-mi, domnișoară, Că poate mie, nu mi-e dat, Să fiu în gânduri mai bătrân – O deznădejde nu mi-e țară – Un nai, un flaut, o vioară, Vor dovedi că mai rămân În patria timpului tău scurs... Pe-acest pământ stropit de lacrimi, Vândut am fost de dor și patimi, Iar azi, nu fac niciun recurs. Rămân așa cum ți-am mai spus: O dâră-n urma trebuinții; Să nu mă-nscrii-n dosar cu sfinții Și-al tău voi fi, chiar de sunt dus.

128

Urmele clipei mele

Adevărul tăcerilor

Mai bine să lăsăm cuvinte nespuse în tăceri înfloritoare; când adevărul este bolnav de nepricepere, lasă-l să se stingă în neajutorarea lui nu, nu, minciuna nu este regină! doar are tron în țara liniștii; pacea ei știe să doarmă în mulțumirea că unele dintre faptele celor pe care îi iubim nu au existat ca să nu mint, am să-ți fac din semnul întrebării o certitudine, un început al cărui sfârșire să n-o vedem niciodată vom rămâne două puncte mișcate de gânduri, două primăveri rămase fără muguri, iar când ne va fi iarnă, ne-om aminti, încălzindu-ne, de tăcerile care nu ne-au spus niciodată cât de mult ar fi trebuit să ne mințim.

129

Vasile Ionac Gust de ecou

Îmbătrânesc copacii, pădurile mă dor Când seceta-nflorește pe lamă de cuțit; În fiece secundă, o șoaptă de amor Se duce-nspre uitare, se stinge negreșit. În pieptu-mi port rugina căderilor pustii Și port în gânduri ploaia trecutelor poteci; Pe unde-s oare astăzi iubirile de-o zi? Tu vârst-a tinereții, mi-ai spus cândva că pleci? Sub iarbă sunt morminte, iar pe pământ, nădejdi; Tu suflete, păgâne, de ce m-ai tot trădat? O să te fac vreodată să pari că înțelegi C-avem o cale scurtă aicea de umblat? Nescrise de cuvinte rămân acele legi În care o iubire se-nalță în păcat.

130

Urmele clipei mele

Pura puritate

Mă izbesc de pietre și privesc spre Lună – Mersul liniștirii nu e-n dor de ducă – Vin spre tine-ntruna, draga mea duducă, Ca să-ți spun că-n suflet, dragostea-i nebună. Ochii mari ai zării își deschid seninul Înspre drumul care, șerpuind se-ntoarnă; Când vei fi femeie, te vei face doamnă Și-i uita de mine, răul și păgânul... Totuși, cred în clipă, dulce Dulcinee, Nu lăsa să curgă fără-mbrățișare Clipa asta pură, care-n ceruri are, Mușcături de șarpe, patimi fără cheie. Lasă-mi în dorință gustul tău de fată; Seamănă cu raiul, doar întâiași dată.

131

Vasile Ionac Cultivarea uitării

Mă spăl pe dinți cu foame, mă spăl pe ochi cu drum – Așa e la tristețe, așa e când nu ești – E vremea mult trecută prin clipa de acum Ca să se poată naște nespusele povești. Port zgură pe timpane, aud cum plouă-n cer Cu steaua care-odată în mine-a răsărit; În inimă, când bate, se naște un hanger Și toamna, ca o brumă, un frig a-nmugurit. Mă doare depărtarea, aproapele mi-e ham Și nu mai știu nici unde, nici când o să mai fiu Sositul ce cunoaște că mărul dintr-un ram, E bun ca mângâierea, că nu-i deloc târziu, Să mă mai doar-odată al Evelor balsam Și să cultiv uitarea în tot ce încă știu.

132

Urmele clipei mele

Fotografie de lut

Dinspre noi, înspre lăuntrul nostru se abat tristețile până-n cuvinte punând sarea unor mări neștiute în gustul lacrămii punțile care ne tot caută prin gânduri nu sunt decât neputința de a înțelege că aici, pe pământ, totul trebuie să aibă un sfârșit cunoșterea nu este biciul care mână cirezile de fapte spre timpul prezent, cunoașterea este acea așteptare care vrea să înțeleagă, când, de ce și mai ales, cât știe omul despre propria existență țărâna de sub picioare și lutul din noi mereu vor fi nerăbdătoare cu sufletul, în care iubirea are ca unitate de măsură, puterea de a ierta și nesfârșirea lui Dumnezeu.

133

Vasile Ionac Imaginea ştearsă

Întâmplarea-i drumul căii noastre strâmte – Port în gânduri viscol, duc zăpezi pe tâmple – Nu-nteţesc ocara vremurilor scurse, Nici nu-mi dau povara nopților, la Urse. Voi rămâne-n mersul clipelor fugare, Vocea care pune semnul la-ntrebare; Nu te chem iubito unde visu-mi știe, Că mai spune șoapta dalba-i poezie. Eu mă duc spre liniști, tu înspre culoare – Apropierea-i seacă, depărtarea, doare – Vor veni gonacii vremilor cu brumă Când, chiar și cuvântul, n-o să vrea să spună... Suntem două țărmuri la secata mare, Tu, o frumusețe, eu, un oarecare.

134

Urmele clipei mele

Drumul frânt

Aproape c-am uitat din care țară Îmi scrii tăcut pe foamea din dezastre; Demult sunt stinse candelele noastre, Demult lumina a plecat de-afară. Aud c-ai fi un fel de-mpărăteasă – Toți scribii-n grabă îți citează mersul – Eu am rămas un punct, ca universul Uitatei tale rochii de mătasă... O lege strâmbă, pare, azi îmi scrie: – Sosește moartea-n visurile pure, Doar șoaptei tu mai lasă-i ca să-ți fure Câte-un suspin crezut de poezie. Oricine-ai fi, din moartea mea de-o clipă, Nu-ți mai trimit bătaia de aripă!

135

Vasile Ionac Ecou de aprinderi

În fiecare zi mi-e dor de tine – O ştii, o simţi, deşi n-am spus vreodată Că am la suflet vrerea încuiată, Eu te aştept cu Luna pe coline. Iubirea nu-i decât un ou de curcă Lăsat de treceri în umblatul lumii; Chemarea ei, o spun chiar şi nebunii, Nu e mai mult de-un dor etern de ducă. Când vii spre mine, nu-ncălţa şosete, Te vreau în descălţare, poate-o noapte, Închiriem la geamăt nişte şoapte Şi-apoi...te-ntorci, tot Evă, între fete. Suntem chibritul marilor aprinderi, Iară păcatul nostru-i cor de îngeri!

136

Urmele clipei mele

Umbra luminii tale

Încerc să fiu când lumea mi se stinge, Încerc să fac când toate-s nefăcute; Ce-ar fi iubito, dac-am lua din vrute, O veste despre iarna ce mă ninge? În trupul tău de Evă chemătoare Ai strâns parfumul drumurilor mele; Priveşte-mi cerul, nu urca pe schele Şi nu mai fi de-atâtea temătoare... Chiar de-am iubit pe zâmbetul de-o seară, Eu veşniciei i-am gustat nectarul; Tu ştii că Ursa Mică este Carul Ce te aduce-n gându-mi, domnişoară? Oricât mi-ar fi viaţa de bătrână, Întinereşte, de-i întinzi o mână!

137