Originea limbajului final ultima corectura corina

ION CÂRSTOIU

ORIGINEA LIMBAJULUI THE ORIGIN OF LANGUAGE

2

ION CÂRSTOIU

ORIGINEA LIMBAJULUI THE ORIGIN OF LANGUAGE

Editura CONTRAFORT Craiova, 2015 3

Corectura aparţine autorului. © 2015 Editura Contrafort Craiova Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului. Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia autorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

Editura CONTRAFORT, România Str. Romul, bl.T1, parter Tel/fax: 0351/401 501

ISBN 978-606-729-350-0

4

Fiicei mele Constanţa Rodica (Ada) Cârstoiu

Motto: All truth passes trough three stages.

First, it is ridiculed. Second it is violently opposed. Third, it is accepted as being self-evident.

Orice adevăr trece prin trei stadii. Mai întâi este ridiculizat, apoi este întâmpinat cu violenţă, în cele din urmă, este acceptat ca evident.

Arthur Schopenhauer

5

6

SUMAR Introducere ................................................................................ 9 1. Originea limbajului şi filosofia ........................................... 17 2. Originea limbajului şi etimologia ....................................... 21 3. Sun in world languages. Denumiri ale soarelui în limbile lumii ................................................................................... 24 4. Cuvinte ce provin de la „soare“ .......................................... 33 5. Observaţii în legătură cu numele soarelui. Confuzia cer-soare ............................................................................. 35 6. Originea limbajului „arbitrarul“ semnului lingvistic .......... 39 7. Este „apă“ cuvânt arbitrar? ................................................. 43 8. Originea limbajului. Sânge / The origin of language.

Blood .................................................................................. 45 9. Originea limbajului. Păr / The origin of language. Hair ..... 48 10. Familia semantică. Armă .................................................. 52 11. Originea limbajului. Câmpul semantic ............................. 62 12. The origin of language. Dog/ Originea limbajului.

Câine .................................................................................. 66 13. The origin of language. Horse/ Originea limbajului. Cal . 70 14. The world of etymology/ lumea etimologiei..................... 72 15. Noi descoperiri despre originea limbajului ....................... 78 16. 90% din cuvintele tuturor limbilor provin de la denumiri ale soarelui .......................................................... 82 17. Care să fi fost primul cuvânt rostit de om? ....................... 84 18. The origin of language. Apple/măr ................................... 88 19. Originea limbajului. Floare bunga bunga / the origin of language. Flower bunga bunga .......................................... 92 20. Au avut dacii sunetul â (î)? ............................................... 93 21. In memoriam acad. Al. Graur ........................................... 96 22. Etimologia cuvântului copac ............................................. 99 23. Originea numerelor 1, 2, 3 .............................................. 101 7

24. Etimologia cuvântului Crăciun ....................................... 105 25. Simboluri şi enigme creştine ........................................... 109 26. Paşte – o tâlcuire etimologică ......................................... 112 27. Despre numele Petru ....................................................... 114 28. Etimologia cuvântului decan........................................... 117 29. Etimologia cuvântului mafia ........................................... 119 30. Daco-geţii, oamenii pământului ...................................... 121 31. Roma, Latium – două etimologii .................................... 126 32. Hot dog............................................................................ 130 33. Şotron ori şodron? ........................................................... 132 34. Codru-i frate cu românul ................................................. 134 35. Despre Făgăraş şi Tâmpa ................................................ 138 36. Etimologia cuvântului porumb........................................ 140 37. The origin of language. Channel/canal ........................... 144 38. Originea limbajului. A sări / the origin of language.

To jump ............................................................................ 148 39. The origin of language. Woman. Wife: snake, viper ...... 151 Bibliografie ........................................................................... 155

8

INTRODUCERE The question of the origin of language - all discussion of which was banned by the Societe de Linguistique de Paris in 1866 - has always been one of the few linguistic problems of interest to the general public. Perhaps because of this widespread but uncritical attention, coupled with much amateurish work of no scientific value and the general reluctance of scholars to deal with such matters, the question has remained in a muddled state, its various components often not even clearly distinguished. I will explore here but a single aspect of the question, namely, whether or not all of the world's presently extant languages share a common origin. I will be seeking neither the locus of that origin nor its antiquity. The striking parallels between biology and linguistics, particularly in their evolutionary aspect, have been generally recognized since at least the midnineteenth century. In one of his few references to language, Charles Darwin pointed out in 1871 that „the formation of different languages and of distinct species, and the proofs that both have been developed through a gradual process, are curiously parallel“. Were it not for these „curious“ similarities it is doubtful that biologists and taxonomic linguists would ever conceive of a joint conference; historians and mathematicians seldom confer. Yet my focus here is on an area where the biological and linguistic perspectives appear to clash rather than to complement one another. For biologists the monogenetic origin of Homo sapiens sapiens is now generally accepted (though supporters of „Multiregional Evolution“ would dispute this point), and for them, the notion that the Indo-European peoples have no known biological relatives would be ludicrous. Yet for most linguists a common origin of all human languages is very much 9

in doubt, and the belief that Indo-European has no known linguistic relatives is not only a safe position, but practically a merit badge for sober scholarship, hi practice, if not in theory, the linguistic approach is pre-Darwinian, in the sense that dozens, or even hundreds, of linguistic taxa are treated as if they were historically independent developments. Linguists seldom go so far as to deny the possibility that all these taxa are ultimately related; what they deny is that there is any linguistic evidence for such a hypothesis. To be sure, the monogenetic origin of Homo sapiens sapiens need not necessarily entail the monogenesis of human language; the two topics are, and should be kept, distinct, and when we find correlations between biology and linguistics, we insist that these correlations be arrived at independently. Yet there is something strange about the spectacle of hundreds of supposedly unrelated language families, when the biological differences among the people who speak the tongues of the various language families are often minuscule. Surely no one imagines that each of these hundreds of language families represents an independent creation of language. But if they are not independent developments is it plausible, or even possible, that they have all been separated from each other for so long that any trace of deeper relationships has vanished? Is it not also strange that the comparative method, which was discovered in its broad outlines over two centuries ago, largely in terms of the Indo-European family, has never been able to connect that family with any other - at least to the satisfaction of the linguistic community? This mystery is compounded by the fact that Indo-European is in no sense an archaic or poorly distinguished family. I believe the general rejection of attempts to connect Indo-European with other families, encouraged in an earlier day by chauvinistic arrogance, has effectively blocked consideration of the question of monogenesis by acting as a dike against all long-range comparison. For if Indo10

European - that most studied and best understood of all families - cannot be convincingly connected with any other family, then what confidence can we have in connections proposed between even less well studied families, often with a postulated time depth many times that of Indo-European? Thus if the splendid genetic isolation of Indo-European can be maintained, the question of monogenesis is moot. Although the Paris interdiction of the study of the origin of language expressed primarily the European disenchantment with work on this topic, at a time when Europe dominated the world, culturally and otherwise, in the United States the historical linguist William Dwight Whitney (1867:383) was no less pessimistic. Despite this generally hostile intellectual climate, and the risk of provoking one's colleagues to consternation or condemnation, there have always been some scholars who rejected the Paris edict and Whitney's admonition and sought to find evidence of more comprehensive classifications of the world's languages“. (Merritt Ruhlen, The Origin of Language).

Dr Chomsky argues that the human brain comes equipped with a hard-wired universal grammar - a language instinct, in the elegant phrase of his one-time colleague Steven Pinker. This would explain why children learn to speak almost effortlessly.

The origins of language have given rise to many debates over the years. In 1866, the Linguistics Society of Paris even declared this question irresolvable and thenceforth refused to accept any more papers on the subject. Because spoken language is by definition impermanent, we have only indirect evidence of how it emerged. That is why so many different hypotheses have been offered about the origins of language, each one more imaginative and speculative than the one that preceded it. „The few names that have occurred in the foregoing discussion belong to serious scholars but the origin of language, because of the insolubility of the problem, is a 11

subject that, for centuries, has been a hunting ground of amateurs…“ (Anatoly Liberman, Word Origins, p. 226) „Some etymologists were medical doctors, which did not prevent them from advancing crazy hypotheses. One such medical man was Anton von Velics, who published in Hungarian and German. He taught that the roots huh, tuh, ruh and suh were variants of the same unit, namely huh. Martynov is funny, Velics almost unreadable, Marr is shalow, often turgid and unbearably repetitive“ (p. 229). „Marr believed that all words in human languages can be explained as a multitude of variations on the theme of four original roots, spelled out by him as rosh, sal, ber, yon. For instance, I.E.* mater „mother“ was explained as a combination of ber > bar > ba > ma and sal > sel > ser > ter… Marrian method is ridiculously ahistorical“ (G.V. Dziebel, The Genius of Kinship, 2007).

Despre originea limbajului se spune că este „the hardest problem in science“ ori că „the origins of human language will perhaps remain for ever obscure“ (History World). Şi acum câteva observaţii subiective. Unul din cei mai cunoscuţi lingviști americani este Noam Chomsky. El e adeptul teoriei discontinuităţii şi anume că limbajul are o trăsătură unică ce nu se poate compara cu nimic găsit printre fiinţele non umane şi deci trebuie să fi apărut deodată în cursul evoluţiei umane.

Savantul născut în 1928, profesor la Institutul Tehnologic din Massachusets, este autorul teoriei gramaticii generative sau universale.

Chomsky este criticat pentru că ar fi adeptul teoriei non evolutive a limbajului. Prin gramatica generativă dânsul înţelege ansamblul acelor structuri şi mecanisme biologice înnăscute caracteristice speciei homo sapiens care sunt în măsură să explice producerea acelei competenţe pe care o descriu gramaticile speciale ale diferitelor limbaje naturale.

Eu consider teoria lui Chomsky prea teoretică, nu aduce lucruri concrete şi de aceea nu e convingătoare.

12

Prof. Merritt Ruhlen, tot american, a avut bunăvoinţa sămi răspundă printr-un email scurt. Nu i-am găsit adresa de internet, am văzut o doamnă Anca R. şi m-am gândit că e româncă şi soţia domnului, „răpită“ cum au făcut romanii cu sabinele. I-am scris în engleză şi dânsa mi-a răspuns că dl.

Ruhlen vorbeşte româneşte f. bine. Am citit despre dl. Ruhlen că a făcut o parte din studii universitare la Universitatea din Bucureşti şi că şi-a luat teza de doctorat cu un subiect legat de limba română. Sunt sincer şi scriu că dintre toţi lingviştii care mai trăiesc, de el mi-a fost teamă că va descoperi originea limbajului, fiindcă a studiat şi în România. În 1976, la al II-lea Congres Internaţional de Tracologie, nişte profesori americani mi-au spus că şcoala lingvistică românească e printre cele mai bune din lume. Dl. M. Ruhlen se ocupă de clasificarea genetică a limbilor. Apreciez la dânsul mai puţin ce a publicat despre originea limbajului, ci teoria etimologiilor globale, de unde am cules unele lucruri interesante. Înţeleg că dl. Ruhlen este adeptul teoriei lui Greenberg.

Cred că mult bine a făcut lingvisticii prof. Swadesh care are liste de cuvinte în diferite limbi de pe Pământ. Fostul lingvist la Universitatea din Alaska s-a prăpădit de tânăr, dar ce a făcut e un lucru extraordinar de util pentru cercetare.

Tot cu liste de cuvinte se ocupă şi dr. Simon Greenhill din Australia (termeni din Austronezia).

După părerea mea pentru a studia şi descoperi originea limbajului, un cercetător trebuie să fi lucrat cel puţin 20 de ani în etimologie, să fi cunoscut viaţa în natură foarte bine, să se fi născut în sat, la munte şi să fi cunoscut viaţa în toate amănuntele, cu bune şi cu rele.

Nu poate descoperi originea limbajului lingvistul, arheologul, psihologul, filosoful etc. care a trăit numai la oraş, care nu-i permite omului să cugete liber, cu grija de a nu te călca vreo maşină şi, mai ales, cu gândul zilnic la zeul ban.

Vreau să amintesc aici numele etimologistului american 13

Anatoly Liberman, născut în Leningrad în 1937 şi stabilit în S.U.A. în 1975. Acum e prof. la Universitatea din Minnesota.

Cu dânsul am avut un schimb de email-uri vara aceasta (6 la număr) din care în 2-3 mi-a scris că regretă că nu ştie româneşte.

I-am sugerat nişte articole în limba română şi posibil a intuit că sunt interesante. În prima m-a întrebat cum sunt primit (acceptat) în lumea celor ce caută originea limbajului şi i-am răspuns pe scurt cu vorbele lui Schopenhauer despre adevăr, la care am adăugat „but when, after a millennium?“ ceea ce i-a plăcut şi mia scris mereu în aceeaşi zi când eu îi trimiteam un email. În România prof. Eugen Munteanu de la Universitatea din Iaşi a publicat volumul Două tratate despre originea limbajului. Dânsul aminteşte care e atmosfera în legătură cu subiectul: interzis la 1866 de Societatea de lingvistică din Paris, „o problemă inactuală“, „temă considerată neserioasă“ (p. 12).

Dumnealui a avut bunăvoinţa să-mi răspundă lapidar în martie 2015: „Succes în investigaţiile d-voastră“, respectiv a doua zi „Tema este inepuizabilă“ şi mă invita să ne întâlnim la Iaşi. În general subiectul originea limbajului nu e abordat de nimeni cunoscut în domeniu, dacă-i scrii nu-ţi răspunde, te crede nebun ori vreun rătăcit ce caută să dezlege un subiect tabu. Printre puţinii care mi-au scris au fost nespecialiști: un domn Dirk Ross din Tokio care se ocupă cu meteoriţii, dar care a făcut un imens serviciu știinţei publicând liste cu nume ale soarelui, lunii, stelelor şi într-un email, prin 2008, mi-a scris că în Japonia nimeni nu se ocupă de acest subiect, care depăşeşte posibilităţile omeneşti.

Un alt domn din Marea Britanie de mai multe ori mi-a scris, dându-mi diverse informaţii, şi ultima dată, în august 2014, mi-a răspuns: „Thank you for your email. How can you be sure about this“. Şi i-am scris, pe scurt. Numele acestui cercetător este Simon Ager şi scoate online Omniglot.

Alţi doi prof. univ. din Berlin, Ekkehard König m-a rugat să-i dau detalii despre originea limbajului, şi Michael Meier 14

Brügger care mi-a scris că e specialist în greacă şi latină şi că discuțiile asupra originii limbajului „are not in my scope“.

Un schimb de vederi am avut cu d-na conf. univ. Nina Bălan (Craiova) şi cu dl. Q. Atkinson din N. Zeelandă, care s-a scuzat că nu ştie româneşte. În 2008 prof. Mario Alinei din Italia mi-a scris: „Dear Colleague, in principle I am interested. But I am too old to read all you have written. Do you have a short summary of your theory?“ Ipoteza noastră se bazează pe teoria heliocentrică în lingvistică. O fază importantă este mersul pe două picioare (homo erectus) care a făcut ca organele omului să fie dispuse pe verticală.

Atunci probabil s-a produs şi o „reorganizare“ a creierului omenesc, ceea ce a dus la apariţia stadiului de homo logicus. Fiinţa umană fiind slabă şi plăpândă numai prin limbaj, gândire, a putut învinge animale mari şi puternice.

Omul a săpat o groapă, a acoperit-o cu frunze şi crengi şi gloata de hominizi prin strigăte a condus animalul fioros întracolo, acesta a căzut în groapă şi l-a ucis prin lovituri. Omul a devenit viclean, şiret şi a izbândit împotriva fiarelor mai puternice.

Am scris cândva că primul cuvânt a fost au! Şi am constatat că mai mulţi lingvişti au afirmat că primele vocale ar fi fost a, i, u. Înţeleg pe cei ce nu mi-au răspuns. Subiect tabu, inactual, neserios etc. Omul de ştiinţă îşi urmează cariera didactică ori în cercetare. El nu poate să piardă timpul cu asemenea temă. Poţi să munceşti o viaţă întreagă şi să fii ridiculizat. Nu toţi au tăria de a lupta cu forţele ostile. E mai uşor şi mai simplu să te ocupi de lucruri care-ţi aduc avantaje materiale imediate şi permanente. Poate că şi eu greşesc, dar măcar spun că am elaborat o teorie logică şi cât se poate de simplă. Nu mă supăr dacă cineva îmi dovedeşte că nu am dreptate. Mulţumesc fiicei mele Constanţa Rodica (Ada) 15

Cârstoiu, care mi-a dat idei foarte ingenioase. Ei îi dedic această ultimă lucrare a mea. Mii de mulțumiri doamnei Silvia Ciolac, care s-a ocupat de redactarea prezentei lucrări.

26 octombrie 2015

Prof. Ion Cârstoiu

16

1. ORIGINEA LIMBAJULUI ŞI FILOSOFIA Specialiştii afirmă că „soluţionarea problemei originii limbajului depăşeşte posibilităţile lingvistice“ şi că „rezultatele nesatisfăcătoare se datorează faptului că până acum antropologii, lingviştii, istoricii, psihologii nu şi-au conjugat cunoştinţele, metodele şi punctele de vedere“ (TLG, B., 1971, p. 298).

E cert că originea limbajului este intim legată de apariţia omului şi a societăţii omeneşti. Există două teorii cu privire la apariţia omului însuşi: mai întâi cea religioasă care afirmă că Dumnezeu l-a creat pe om din lut (pământ) şi teoria evoluţionistă după care omul s-a desprins dintr-un soi de maimuţe şi anume din ramura australopitecilor cu aproximativ 5-6.000.000 ani în urmă, strămoşul omului evoluând lent. Mai întâi faptul că s-a ridicat pe picioare a căpătat un alt orizont (homo erectus). Mersul biped a dus la transformări ale unor organe interne, dispuse acum pe verticală. Pe vremea aceea limbajul omului se rezuma la strigăte, răgete şi mârâieli legate de anumite activităţi: vânatul în comun, viaţa socială. Se crede că vorbirea articulată nu ar fi mai veche de 100.000 ani sau mai multe sute de mii de ani (Finuţa Hasan, Intr. în lingv., B, 1972, p. 29, A. Vraciu, Lingvistica generală şi comparată, B., 1980, p. 40-48).

Noi propunem o soluţie pornind de la convergenţa limbilor actuale. Se ştie că astăzi în lume sunt peste 3.000 de limbi inegal evoluate: unele idiomuri reflectă stadii foarte vechi, s-au conservat prin izolare, iar altele sunt aşa de amestecate încât cu greu poţi pătrunde în tainele lor. Ipoteza noastră se bazează pe lingvistica comparată coroborată cu mitologia generală şi în primul rând cu teoria opoziţionistă din filozofia veche chineză (Yin şi Yang) şi iraniană. E limpede că strămoşii omului s-au adăpostit în peşteri, de unde ieşind pe două picioare au ridicat capul spre CER să vadă cum e vremea.

Aceasta e ideea noastră: a relaţiei om-Cer. Omul a fost impresionat de fenomenele naturii: cerul uriaş, soare, nori, 17

fulgere, tunete, lumina zilei, întunericul nopţii. Cerul a fost primul şi singurul zeu, aşa că ideea monoteismului originar nu e o aberaţie. Să se observe că sumer an înseamnă „cer“ şi „zeu“, la fel iran. bag, samoedul num, deus roman e din familia lui *dieu „cerul senin“, cf. Diaus pitar la indieni, Jupiter, diews la baltici, Zeus. Tot din această rădăcină provine şi cuvântul care înseamnă „zi“: dies.

Din teama faţă de înfricoşătoarele fenomene naturale pe care nu le înţelegea, a luat naştere religia. Când D-zeu l-a pus la încercare pe Avraam, acesta n-a ezitat să aducă jertfă pe propriul său fiu Isaac, şi atunci îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu întrucât n-ai cruţat pe fiul tău“ (Geneza, 22,12).

Noi considerăm că este sugestivă punerea laolaltă a cuvintelor actuale sau vechi cu sensul „cer“ pe care le-am împărţit, în mod arbitrar, după o consoană de bază: CERUL G scr., iran. baga tung. buga mong. naga prehit. (i)yah lit. dang polin. rangi mong. tenger magh. ég CERUL P ciuvaş pelet

CERUL K scr. kha lat. caelengl. sky bari ki (Afr.) finic ukko iran. kam iukag. kudzu

CERUL D i.e.* dieu scr. Diaus pitar lat. Jupiter gr. Zeus balt. diews tuvină daer

CERUL B scit. abra

CERUL N ch. tian gr. uransum. An asiro-bab. Anu egipt. Nut samoed. Num irl. Nem

CERUL F thai fa etr. falado

CERUL S ebr. šamu ar. sama tc. sema ketă es scr. asman

CERUL T ciuvaş tura

Rămân neincluse: sl. nebo, germ. Himmel, fin. Jumala, ainu nisor, basc zeru, engl. heaven etc.

Deşi teoria onomatopeică şi a interjecţiilor rămâne în picioare, nu se poate şti de ce unele onomatopee şi interjecţii au rămas şi astăzi, iar altele s-au transformat în cuvinte.

Ca să glumim, vom spune că primul cuvânt scos de om a 18

fost au! din care par a proveni sum. an „cer“, iran. ag>bag, căci u>n ca în unde, ori în g ca gde „unde“ la slavi (vezi şi numeralele pentru „1“). În tot cazul cel puţin trei sunt lucrurile probabile: - că limbajul este rezultatul unei exprimări metaforice; - că el a fost codificat şi datoria noastră este să găsim codul şi să-i arătăm evoluţia semantică; - că în alcătuirea diverselor cuvinte şi a limbilor nu trebuie să ne referim la punctul de vedere al ştiinţei actuale, ci la credinţele omului primitiv, căci atunci au fost create cuvintele.

Să dăm câteva exemple.

Potrivit ştiinţei moderne omul provine dintr-un soi de maimuţă, dar toate credinţele religioase ne spun că el a fost creat de Dumnezeu din lut, suflându-i viaţă.

Este evident că lat. homo „om“ e apropiat de humus, humă pe româneşte, după cum Adam „omul“ e asemănător cu adama „pământ“. Germanicul man „om“, cu originea nesigură, (comparat cu *men „a gândi“) e iarăşi în relaţie cu finic maa „ţară, pământ“, maan fiind un adjectiv „din pământ“. Chiar chin. [jen] trebuie să-l comparăm cu gr. gen- „a crea, gen, neam“, acesta fiind clar un derivat din ge „pământ“.

Dar samoezii din nordul Siberiei cred că D-zeu a luat mai întâi nişte crengi de copaci care au devenit oasele (scheletul) pe care a lipit pământul, iar ainii din Japonia afirmă că Dumnezeul lor a luat crengi de salcie. Desigur aceste credinţe au lăsat urme, căci să observăm că „os“ şi „lemn“ se spune la fel: sl. kost', lat. costa, gr. osteon, lat. oss- corespund v. ind. kašt „lemn“, după cum termenii lat., grec fără k sunt apropiaţi de astula „lemn mic“ (aşchie). De asemenea chin. - coreeanul kel „os“ se compară cu i.e. *kel „lemn“. În evreieşte eţ e „lemn“, iar eţem are semnificaţia „os“ (cf. schelă-schelet !)

Omul în vechime a crezut că fiecare planetă reprezintă un zeu, că planetele ne influenţează viaţa (astrologia); zilele săptămânii, lunile, calendarul sunt legate de astre, horoscopul etc.

19

Până de curând oamenii au ştiut că Pământul stă pe loc şi soarele se învârteşte, se mişcă, răsare, apune şi iar răsare zilnic.

Nu trebuie să ne mirăm de faptul că atunci când oamenii au creat cuvântul „a sta“ ei s-au gândit la stea (star), în româneşte se vede acest lucru cel mai bine: o stea ~ să stea. În schimb soarele merge pe cer (arab. meši „a merge, a se plimba“ ~ ebr. šemeš „soare“) ori sare: acum e într-un loc, iar peste trei ore îl vezi în alt loc: a sărit acolo. Verbul sare seamănă cu soare, cu sura din v. indiană, mai ales cu sare „soare“ în kaipi, toaripi din Papua Noua Guinee, după cum lat. salire „a sări“ e în legătură cu sol „soare“, şi cu sal „astru diurn“ în limba garo, India. La N. Stănescu „soarele saltă din lucruri“. Soarele răsare, adică sare din nou. E posibil ca şi lat. re- care arată o acţiune repetată să provină tot din denumirea egipteană a soarelui re.

Noi formulăm ipoteza că limbajul primar e o descriere metaforică a fenomenelor şi activităţilor cosmice legate în primul rând de Cer, apoi de Pământ şi în sfârşit foarte multe, de Soare, Lună şi ceilalţi aştri.

Cuvintele cu sensul „cer“ trebuie citite pe verticală: Cerul G (iranian baga, manciurian buga, mongol naga, prehitit iyah, mongol tenger, unguresc eg etc.) În mongolă „om“ se spune er şi îl comparăm cu turcul yer „pământ“ şi tot la mongoli „om“ se zice hun, apropiat de chinezul khun „pământ“. Tot aşa nin înseamnă „om“ în somali şi japoneză poate avea legatură cu nine „pământ“ în bamana (bambara) (Mali). Invers la Ovidiu, Metamorfoze, „oasele se fac lemn“. Oamenii au căutat totdeauna să justifice cuvintele potrivit concepţiei timpului: mahomedanii cred că omul e făcut dintr-un cheag de sânge pentru a explica similitudinea dintre adama „pământ“, dam „sânge“ şi Adam „omul“.

20

2. ORIGINEA LIMBAJULUI ŞI ETIMOLOGIA De mii de ani omul şi-a pus problema originii vorbirii, care a rămas o enigmă. Platon afirma că r indică mişcarea, iar Leibnitz credea că r exprimă o mişcare violentă, iar l una blândă (se referă la gr. rhei „a curge“). Putem demonstra că Platon a avut dreptate parţial. În 2010 am publicat în colectiv Eseu despre originea limbilor în care arătam că originea limbajului e în legătură cu relaţia omului cu Cerul, Soarele şi Pământul. Am adunat câteva sute de denumiri ale soarelui şi revenind la ideea filosofului grec putem spune că denumirile soarelui cu r sunt foarte multe, mişcarea vine de la soare, el e viaţa, el pune în mişcare fiinţele şi obiectele. Astfel sur, sura, suar, svar, ravi în sanscrită, sera, sara, sare în Papua N.G., toate însemnând soare ca şi sores în nama (khoekhoe, Namibia), hvar, hor, hur la iranieni, hare, haro în Papua N.G. cu s > h, khursun, soarele scit. Tot r e în Ra, zeul soarelui la egipteni, maori, ar, arew în armeană, ear, ir în harari, Etiopia, ira, hiru în singaleză, Ceylon. Pe scurt r din soare poate fi precedat de toate consoanele: barg în lak, Daghestan, beru în dravidiană, bari în kapanahua, keri în tariano, America de Sud, kor în didinga, Sudan, kuarasy în tupinamba, Brazilia, dare, dari în Papua, garri în ngadjon, Australia, lara în ins. Aru, Indonezia, mara în abază, Caucaz, nar în mongola, pari în yupultepec, Mexic, praatit în thai, poreatsiri în machiguenga etc., terki în chukchi, Extremul Orient rus. Altele încep cu o vocală: arka în skr., aurinko în finl., akerta în yupik, Alaska, yaraay în Australia, yor în khowar, Pakistan. Şi încă vreo câteva zeci de nume ale soarelui cu r. În schimb soare cu l e mai puţin răspândit: Apolo la greci, la în hawaiană, (kala e articulat „soarele“), sol în latină, sal în garo, India, saule în lituană, solnte în rusă, hauil în celtică.

De unde vin numele de animale? Învăţaţii spun că nu ştim.

Noi am demonstrat că provin de la denumiri ale soarelui. Lat. 21

sorex se admite că e cuvânt mediteranean şi că e derivat din i.e.*suer „a produce un zgomot, a bâzâi“, ipoteză puerilă. Şoarecele e rozător, verbul a roade se vede că e în legătură cu soarele ra, la fel tc. fare, arab far, provin din iran. hvar. Pe *mus indoeuropean îl comparăm cu mash, astrul zilei în nubiană, sudul Egiptului, eventual akadianul shamash. În mod ciudat shamash acesta a putut fi decupat în sha + mash şi cu alte vocale o, u şi astfel „şoarece“ e shu în chineză, mush în irano-slavă.

Legat de gali soare în klatscanie, Alaska, e gal „soarece“ în mazanderani, Iran, la fel ut în ket, Ienisei, se compară cu Utu, soarele sumerian, pele în lit. cu Apolo, Apelo şi cu pele „lună“ în oropom, Etiopia, hiiri „soarece“ în fineză, hiri în tariano, America de Sud, jiir „şobolan“ în somali, eger în magh. pot fi în relatie cu giro, garri „soare“ în niger – congo şi Australia. Walo e şoarece în somali, Walo, zeiţa soarelui în Australia, iar adal, şoarece de câmp în arabă faţă de astrul diurn hadali în arawak, America de Sud. Şobolanul e rat în lat., germ., cu etimologia dubioasă, după noi se compară cu rato soare în are“are, Melanezia, iar provensalul garri cu garri „soare“ în ngadjon, Australia! Chiar verbul engl. gnaw „a roade“ seamănă cu Gnowee, zeiţa soarelui în Australia. Sunt multe zeci de astfel de similitudini. Şoarecele nu e insectă ce bâzâie, e rozător.

Iată etimologia lui roşu. Învăţaţii noştri îl explică prin lat. roseus ce însemna „de trandafir“. Dar cum se zice în alte limbi?

Eskimo aupaluktok „roşu“, unde tok are sensul „este“, seamănă cu Palk, zeul soarelui la coreeni, cu Apolo, Apaliunas la hititi, sl. krasn „roşu“ poate fi comparat cu scit. Khursun „soare“ cu metateză şi cu u > y dispărut, lat. rubeo „a fi roşu“ seamănă cu chaga ruwa „soare“ în Tanzania, sor în limba laki, kurda cf. sur, sura indian, sores, soarele în nama, Namibia, kapurat în oropom cf. khepra, astrul dimineţii la egipteni, kapura foc în maori etc. Şi atunci roşu pe româneşte poate fi comparat şi cu rushshu „roşu“ în akadiană, asiro-babiloniană, de unde lat. russus, roj „astru diurn“ în kurdă, roch, rosh în baluchi cu j, 22

ch>sh. Cf. kurush „ca soarele“ în persană. Rom. roşu nu provine din roseus, nici din ie *reudh ci din denumiri ale astrului zilei, el este înrudit cu vorba latină, cu rujă, rugină, rouge.

Deal se spune că e slav din delŭ „parte“. Este autohton cf. ie*dhel „a creşte“ > „a se înălţa“, dala în chineză, del, dele „înălţime“ în tunguso-manciuriană, semitic tel „deal“. Tot autohtone dacice sunt şi coasa, învârti etc. explicate curent prin slavă. Casa dedus din lat. casa, care are origine necunoscută, e cuvânt străin de la populaţii vecine rurale. Noi putem demonstra că vorba latină vine chiar din dacă în care trebuie să fi fost cuvântul iranian kat „casă“ şi învăţatul Dioscoride ne spune că blit „stir“ în greacă şi latină avea forma blis la daci, aşadar cu t>s. În dacă va fi fost kas „casă“ intrat în latină „de la neamurile vecine, rurale“ care erau dacii, latinii sosind în Pen. Italică acum 3200 ani de la Dunărea de Mijloc! Şi petra grec şi latin vine tot de la daci, nu invers.

Dar verbul „a vedea“? De la apă, căci omul se vede, se oglindeşte în apă stătătoare. Indoeuropeanul vid se apropie de ved „apă“ în mordvină, magh. lat „a vedea“ de lat, lata „ploaie, apă“ în oropom, Etiopia, sigur şi de lat „mlaştină“ în egeeană, blato „baltă“ slav etc.. Engl. see se pronunţă ca şi sea „marea, apa mării“, cu et. nec. după noi cf. su „apă“ în turcă etc., ţig. dik cf. dik „apă“ în viceyta, limba arawak (chibchan) din America Centrală şi alte zeci de exemple (v. Eseu... pp77-78).

Dar a sta şi a şedea par în relaţie cu vorba stea, căci astrul nopţii stă pe loc, pe când soarele se mişcă. În încheiere putem trage concluzia că de la soare vin lucruri bune: lumina, căldura, speranţa, salvarea, sănătatea, binele, prietenia, dar şi rele: moartea, boala, răul, duşmănia etc.

23

3. SUN IN WORLD LANGUAGES. DENUMIRI ALE SOARELUI ÎN LIMBILE LUMII AADAVAN în tamilă (dravidiană, India) cf. laotian daven AAN în yakama (native american) ACA în oropom (Kenya) ADITYA (sanscrită, India) ADLAW în ubuano (Filipine) AFTAB (pashtu, Afganistan) AHO în Florida AKERTA în yupik AKOLONG (karimojong, Uganda) ALDO în Kapampangan ALINGA (nativ australiană) ALLUNGA (în limbă australiană) ALO = ARO în limba hula (N. Guinee) şi New Celebes AMARI în melaneziană AMOSHI în baniva del Guiaina, nat. amer.

AMRA în abhază (Caucaz) ANTÜ (în mapudungun) = ANTE = ANTI = INTI ANYA în mojave (nat. amer.)

APOLO (greacă, latină) AQALAX în kathlamet (nat. amer.)

ARAW (tagalog, Filipine) AREW (armeană) ARINNA (hitită) ARKA (sanscrită) ARUNA ASIS în limba nandi (Kenya) ATAPA în pali (India) ATON (egipteană) AURINKO (finlandeză) AVI (în sanscrită; = Ravi?)

BAADA, BDA (familia je, în Brazilia) 24

BABAR (sumeriană, actualul Irak) BADI (în cashinahua, Peru) BAÑI în coto (macro-tucanoan) BANUA în pangasinan (Filipine) BAQ în avar (Daghestan, Rusia) BARG (în Caucaz. l. lak) BARI (în capanahua, shipibue şi în dravidiană) BARQ în archi (Caucaz) BEAIVI (în laponă = saami, Scandinavia) BEL = BEIL în rohingya (indo-iraniană) BERA (dravid, polineziană) BERG (în udi, Caucaz) BERU în malto (dravidiană) BHANU în sanscrită (India) BI în limba otoe (nat. amer.)

BIRI în limba kur. (dravidiană, India) BOQ în bezhita (Caucaz) CAAMU (yucuna) CADCEED (somaleză) ČI în erzya, mordvină CICI în apingi (macro-carib) COL (înseamnă şi „lună“ în achumawi (Carolina de Nord) ČUP (=CHUP) în ainu (Japonia) DA în central pomo, nat. amer.

DABAI în shoshone (S.U.A.) DAGA în circassiană (= cercheză, Caucaz) DAGHDAE în vechea irlandeză DAKA• în makah (nat. amer.)

DARE în Maipua (Papua N. Guinee) DARI în Tagota (Papua N. Guinee) DAVEN în laoţiană DEN în kiowa (central amerind.)

DIELL în albaneză *DIL (presupus în nostratică) 25

DIWÖ în talamanca (viceyta) DYLAČA în evenki (tungusă) EGUZKI (bască, Spania, Franţa) ELO în New Hebrides ES (în limba betoi, Columbia) ETSA în huambisa (nat. amer.)

EZA în khmeră GALHORA în highland chontal (nat. amer.)

GARRI în ngadjon (nordul Australiei) GBEI în ogoni (niger-congo, Nigeria) GHALI în klatskanie (northern athabasca) GHE în awe (niger-congo) GIRO în basa (= bassa, niger-congo) GIRU în gbe (niger-congo) GNOWEE (australian aborigenă) GRIAN în irlandeză GUGAN în tlingit (nat. amer.)

GŰN, GŰNEŞ în turcă GŰZIS în ojibwa HADALI în limba arawak (Haiti, Rep. Dominicană) HAE = HAI coreeană HAMA = JAMA = HA: MA în zoque de Rayon şi sierra popoluca HARE în orokolo (Papua N. Guinee) HAREI în cham (Vietnam) HARO în kerepunu (N. Guinee) HASHI în limba alabama şi chickapaw HASI în consuti şi mikasuki HAUL în welsh (celtică în Marea Britanie) HAYT în abhază (Caucaz) HERI în curripago (America de Sud) HEVEL în ciuvaşă HI în japoneză HIDOMA în nipode witoto (nat. amer.)

26

HIRU = IRA (conghaleză) HONG în dialectul thai din Yunnan HORS = HURS (în slava veche) HOTTU (kannada dravidiană, India) HU în sentani, Noua Guinee de Vest HUE în limba fon (niger-congo) HWA în taruma (Brazilia) IAHI în resigaro (nat. amer.)

ILA (limba afo, nat. amer.)

ILANGA (zulu, Africa de Sud) ILIOS (greacă) INIT în ilokano (Filipine) INTI (quechua, America de Sud) IPE (limba kuna) IRA în singhaleză (Ceylon) IRAVI (în tamil, dravidiană = RAVI în sanscrită?)

IŠ în atakapa (penutiană) IZUBA în kirundi (Ruanda, Africa) JA, JO, JU în warrau, miskito, colorado (nat. amer.)

JAMBAR în amharică (Etiopia) JANT, JANTA, NAAJ în limba wolof (Senegal, Gambia, Mauritania) JITOMA în minikawitota (nat. amer.)

JUA în swahili, Africa de Est = JUVA = GUBA (bantu, Africa) KAK în boruca (America Centrală) KAKI în andaki (Columbia) KAMAI în guarecagua KAME în mehinaku, nat. amer.

KAMI în waura, nat. amer.

KAMO în wapishana (equatorial amer.)

KAMOI în paresi KAMU în yukuna (equatorial amer.)

KAMUI în uruak, nat. amer.

27

KAŠI în guajiquero şi caliponan KASIRI în paumari KAXI în piro (nat. amer.)

KATH (etruscă, Italia) KÁWE în salinan (California) KEKI în limba pana (equatorial) KERI în tariano (America de Sud) KHAM (în ţigănească şi nagameză, India) KHORSHID (persană, Iran) KHURSUN (scitică, sarmată) KIIN în yucatec maya, Mexic KIN în chontal de Tabasco, itza-maya, chorti (nat. amer.)

KHAGA în sanscrită KOGE în susu (Guineea) KOGUA în cahuapana (nordul Perului) KOIAS în tătară (koiaš) = KOYASH KŐKI = KIKI în jebero (Peru) KOMARU în limba maori KOT în melaneziană, în mansi pe Obi (Siberia) KUARASY în tupinambá (Brazilia) KUAT în kamaiura (nordul Braziliei) KUIKAE în kapishana (Venezuela, Brazilia) KŰN în turcice = GŰN (turcă) LA (east pomo = nat. amer., în samoană, hawaiană) LACH în itelmen (Camceatka) LAK în atakapa (în Texas) LAL în l. matagalpa (Nicaragua) LAN în cacaopera (Sierra Leone) LANGA în xhosa (Africa de Sud) LARA în ins. Aru (Indonezia) LEBE (dogonă, Mali) LETSATSI în sesotho (Africa de Sud) LIBIR (în garawa, nat. austral.)

LOA în limba mota 28

MA în limba sumo (chibcha) MALH = MALX (în cecenă, Caucaz) = MALKH (vezi X3. hu pe Google) MANDU (nat. australiană) MAR, MARA (abază în Abhazia, în Caucazul de Vest) MASAONDRA (malgaşă, în Madagascar, insulă în Estul Africii) MASH în nubiană (Sudan) MASO în Espiritu Santu MATTROI în vietnameză ME în yokuts (California) MERI în tupinambá (Brazilia) MI în osage (nat. amer.)

MIIR, MIRI, MIRU, MURI (nat. australiană) MIN în kansa (nat. amer.)

MOI în lingala (bantu, Africa) MOWAN (nativ australiană) MOX (limba tadjică) MZE în georgiană = gruzină (Caucaz) NAKUSET în micmac (nat. amer.)

NANGE în limba fula (niger-congo) NAP (maghiară) NAR (mongolă) NDAMA (limba masai, Africa) NE (burmeză, în Birmania) NE' RA (kodagu, dravidiană, India) NERI în otuqui (Brazilia, Bolivia stinsă) NI (japoneză = HI; NI şi în mizo (India, tibeto-birmaneză) NINIK (limba rama, nat. amer.)

NU în limba hmong NYAMBI = NZAMBI, Angola, populaţia bacongo NYIMA (tibetană, în vestul Chinei) NYUI în akwa (niger-congo) OFTOB în tadjică 29

OLI în tamilă (dravidiană, India) OOLAH în limba chinok OP (yawelmani, nat. amer.)

OPODO în choynimni (penutiană, California) şi în yokuts ORUN în yoruba (Nigeria) OWI (guang, niger-congo) PALK, zeul soarelui în mitologia coreeană PAN în xinca, familia chibcha, Guatemala PARI (yupultepec, baure, chiquimulilla) PAY în kiowa (nat. amer.)

PEIKE (estonă) PIISIM (în naskapi, nat. amer.)

PIRANGU = PURANGU (nat. austral.)

PISHUM (montagneză, nat. amer.)

PISIM în cree POREATSIRI în ashaninka (nat. amer.) şi machiguenga (Peru) PRAATIT în thai (Tailanda) PUNGA (ayapathu şi pakanh, nat. austr.)

QAL în chemakum QOROX în somali QSI în inezeno (nat. amer.)

RA (egipteană, maori, tlingit nat. amer.)

RAA (rapanui) RAG (lezgi, aghul, Caucaz) RANA (hausa, Nigeria) RATO- în are' are (ins. Solomon, Melanezia) RAU- în sera, sisano, Papua Noua Guinee RAVI sanscrită, India RIG: în tabasaran (Caucaz) RO în curdă (şi roj, varianta lui ro) RUWA (în chagga, Tanzanica) SA (chipewyana) SAA (ahtna, nat. amer.)

30

SABA în klamath, coasta Pacificului SAK (jicaque, hokan, nat. amer.)

SAKITA (wichita, kaddo, makah, nat. amer.)

SAKU (limba kaddo) SAKURU (pawnee) SAL (limba garo, Assam, India) SAPAS = SHAPASH în feniciană, Libanul actual SARA în ngalum (Papua Noua Guinee) SARE în kaipi, toaripi (Papua Noua Guinee) SAS (wintu, nat. amer.)

SATO în limba saa (ins. Solomon, Melanezia) SELAO în dzoratai (Elveţia, Italia) SERA în siagha-yen (Papua N. Guinee) SES în baure SHAA (wailaki, kato, arikara, nat. amer.)

SHAMASH (asiro-babilon.)

SHEMESH (ebraică) SHEMS (arabă) SHI în mixe de jaltepec (Mexic) SHIVI (oluta popoluca, nat. amer.)

SHIVINI (urartică, Caucaz) SHUN (manciuriană) SIGUN în tungusă (Manciuria, nordul Chinei) SIMARI în limba chombri ŠIMŠA în syriac SIQINIQ în eschimosă (inuit) SIRI în kashmir SIUN în goldi (tunguso-manciuriană) SIWALA în dobu SNGI în limba khasi (nord-estul Indiei) SOL (latină) SOL = SOREDI (ladino) SOLNŢE (rusă) SRII (gwichin, nat. amer.)

31

SU: R în chiguito (macro-ge, Brazilia) SUA în chibcha (Columbia) SUN (engleză) SUNE în novial SUNO (în ido) SUR, SURA, SURYA, SVAR (sanscrită, India) ŠURIAŠ (cassită) SUWARA în kakabi (Papua Noua Guinee) SW:RŠ (yunkarirsch) TAABE (comanche, nat. amer.)

TAAL (tubatulabal, uto-aztecă, Mexic) TAAWA (hopi, nat. amer.)

TABA (paiute de nord, nat. amer.)

TAGA (adyghe, Caucaz) TAHA (guarijio, nordul Mexicului) TAIYANG (chineză) TAIYO (japoneză) TAV (în kurdă) TAVA (chemchueri, nat. amer.)

TAWAN în limba thai TERKI în chukchi (Chukotka, la extremitatea estică a Siberiei) THURA (burmeză, Birmania = ne) TIU = TSU în caraja (macro - ge, Brazilia) TOMA (wiyot, nordul Californiei) TOREI (axunašina) TŰLENA în taos UTIN (limba efik, Nigeria) UTU (sumeriană, Irakul actual) VARA în molima, Papua N. Guinee = VARANG VELA (dravidiană, melaneziană, polineziană) VERA (dravidiană, melaneziană, polineziană) drav. konda VIRAG în budukh VIRYG în rutul şi tsakur (Caucaz) 32

WANTA (warlpiri, nat. austral.)

WARANG în kairiru Papua N. Guinee WAS în molalla, penutiană, nat. amer.

WATU în miwok (nat. amer.)

WE (yula, tem, niger-congo) WEYU (karib, Brazilia) WHA în hupa (nat. amer.)

WI (dakota = lakota, S.U.A.) WILKA (aymară, Bolivia, Peru) = vilka WIRA (hochunk, winnebago, nat. amer.)

WIRAG (budukh, Caucaz) WIRAQ (lezghiană, Caucaz) WOESE (mandja, Africa) WOORIN (Australia) XEMX = šemš (malteză) XIXI (karib, Brazilia) XOR (sorani) XUR (osetă) YAAL (ulithian, Micronezia) YABADA (dialectul bugilai, British New Guinea) YHI (eulayhi, nat. austr.)

YINDI (nat. austr.)

YOR în l. khowar (Pakistan) YUUNDU (adnyamathanha, nat. austr.)

ZAAH (seri, limbă hocan, Mexic) ZUVA (limba shona = kishona)

4. CUVINTE CE PROVIN DE LA „SOARE“ • soare rotund: roată, mărgea, minge, bilă, bol, oală, bob, boabă, casă, bordei, cameră, vilă, sat, burg (castel), oraş, cetate, gard, centru (?) glob, za, lanţ, cătuşă, verighetă, cerc, bulgăre, bulz, jantă (la roată), sfoară, frunză, fructe (caisă, măr, tomată, cireaşă), muştar, mei, in, mazăre, boţ, cocoloş, caş, brânză, bec, 33

ban, floare, lac, marea (subst.) tobă, ureche, insulă, sfârc, genunchi, gleznă, călcâi, pul la jocul de table şi monedă, gură, beregată, a vorbi, cuvânt, pâine, mămăligă, coleaşă, găleată, jocuri: horă, sârbă, polcă, câmp (pole, feld, field), cot, carte.

• lungimea razei soarelui: păr, fir, rază, lână, şir, rând, serie, deget, dinte, glonţ, penis, acţiuni: a arunca, a azvârli, a semăna.

• arme: săgeată, pai, sabie, suliţă, sulă, cui, par, ţăruş, băţ, război, fluviu, şarpe (lungi ca o rază de soare), şopârlă, râu.

• mare, uriaş, putere, sănătos, serios ↔ comic, viaţă ↔ moarte, înţelept, liber, amar, pelin.

• culoare roşie ori galbenă, foc, roşu, flacără, sânge, rană, vin, a cânta, aur, galben.

• (temperatură): cald, fierbinte, a fierbe, vară, praf, nisip, făină, cenuşă, a sorbi, ciorbă, sobă, a usca.

• bun ↔ rău, vină, păcat.

• numerale: 3, 20, 1, singur, sărac (?), orfan (?)

• acţiuni: a mânca, a roade, dinte, animale rozătoare: şoarece, şobolan, câine, pisică, cal, lup, urs, oaie, berbec, bou, vacă, leu, veveriţă, porc, iepure, nurcă şi lucruri cu dinţi: ferăstrău, furcă, pieptene etc.

• a lovi, a izbi, a merge, picior, cracă, Crăciun, talpă, pulpă, drum, uliţă, călător, a sări, a ţopăi, hop!, purice, lăcustă, broască, a veni.

• a râde, a zâmbi, bucuros, a spera, speranţă, a salva, a ajuta, a munci, rob, slugă, sclav etc.

• a muşca, muscă, a pişca.

• soarele e sus, înalt, a creşte, bătrân ↔ nou, a comanda, a conduce, rege, împărat, moş, munte, deal, verde, iarbă, pădure, a se scula, răsări, sui, căţăra, urca, a se ridica, a se înălţa.

• soarele e frumos, curat, a spăla, săpun, a curăţa, a polei, alb, lumină, a lumina, lampă.

• rapid, iute, şopârlă (saura în gr.), a mişca.

• inimă, a iubi, a urî, moarte, mort, omorî.

34

• mulţimea razelor: mulţime, popor, pâlc, regiment, haită, grămadă, grup, roi, turmă, stol.

• soarele străin e murdar, gunoi, caca.

• fiu, copil, el (?) băiat, pui.

• a învârti, repetiţie, a ocoli, a suci (răsuci), pas.

• adevărat, credinţă.

• a învinge, stăpân.

• a vrea, a dori, hoţ.

• şi, cu, cine, lângă, soţ, prieten.

• femeie, soră, umbla, târfă.

• oară, dată, zi, lumină • surd, ochi, ou (la rotunde).

5. OBSERVAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU NUMELE SOARELUI. CONFUZIA CER-SOARE • Sa, saa, shaa în chipewiana, ahtna, wailaki, kato, arikara (toate amerindiene) pot fi prima silabă decupată din asiro. babil. Shamash, ultima parte mash „soare“ în nubiană. Cf. şi Amoshi în baniva del Guiaina (amer).

• Apolon (gr) ~ Akólon în karimojong (Uganda). Şi kala (hawaiană), kalynda (skr.), kolo „roată“ (sl.), col în achumawi.

• Alinga (austr.) ~ ilanga (zulu, Africa de Sud), langa (xhosa, Africa de Sud).

• čup (ainu, Japonia) ~ šapaš (feniciană) ~ nap (maghiară).

• daga (cercheză, Caucaz) ~ daghdae (irlandeză), daka• în makah (nat. amer.).

• garri (austr.) ~ giro (bassa, niger-congo) ~ giru în gbe (nig.-congo), grian (irlandeză), cu g = h: hare în orokolo (Papua Noua - Guinee), hor, hvar (iraniană) care pot fi şi cf. skr. sur, sura, svar cu s > h: cf. şi ghali în klatskanie (amerind.).

• hayt în Caucaz, hae coreeană, hue în fon (niger-congo), hi în japoneză.

• inti în quechua (Peru) ~ init (ilokano, Filipine), utu 35

(sumeriană) ~ kot (melaneziană, mansi pe Obi), kath în etruscă, kuat (kamaiura, Brazilia).

• kin (chontal, de Tabasco, chorti, Mexic), kin (turcice) ~ kiin, gün (turcă).

• kame, kamo, kamoi, kamui (amerind.) ~ kham în ţig., nagameză (India); cu k = t: toma în wiyot (California).

• kuarasy în tapinambá (America de Sud) ~ khursun (sciţi).

• la (samoană) east pomo, hawaiană, varianta cu l a lui ra din egipteană etc.

• lal (matagalpa, Nicaragua) < (hi) lal „lună“ (arabă)?

• lebe în dogonă, libir în garawa, nat. austral.

• mar, mara, meri < qamar „lună“ (arabă)? malh = malx în cecenă, variantă cu l?

• ne, ni (burmeză, japoneză, mizo (India) pot fi legate de nyima din tibetană.

• op în yawelmani (nat. amer.) ~ magh. [nop].

• owi în guang, niger-congo ~ avi (skr.) ~ Ravi (skr.).

• pari în yupultepec, baure (Guatemala) praatit (thai), poreatsiri ~ Apolo cu l = r şi cu por, pur, par „foc“.

• ra (egipt.) ~ sura (skr.), ro (curdă), suar (skr.), ar (armeană), rau (sera, sisano, PNG), ravi (skr.), rato (are' are din ins.

Solomon, Melanezia).

• sal (în garo, India) ~ sol (latină).

• shivi (oluta popoluca) amerind. ~ shivini în urartică (Caucaz).

• taha în guarijio (Mexic) ~ taga în adyghe (Caucaz) e varianta lui daga din cercheză (Caucaz).

• vela, vera, bel, beil din dravid., polineziană, melaneziană, ultimele două în rohingya (Burma?), celtică, beru în malto (dravid.) pot fi Apolo, Apelo cu p > b > v: la fel alo, aro (hula, N. Guinee), elo (New Hebrides) cu afereza lui a şi apoi a lui p-.

• was (molalla) nat. amer. ~ woese (mandja, Africa) ~ *moš în dacă, mash în nubiană cu m = w.

• wilu-ka (austral.) ~ wilka (aymara, Bolivia, Peru).

36

Ne putem imagina cum s-a împrăştiat populaţia planetei în mii-zeci de mii de ani. În vremuri străvechi oamenii e sigur că aveau o altă locaţie faţă de cea de azi. De ex. populaţia ngadjon din Australia era mai aproape de Europa unde sunt multe cuvinte ce se pot deriva din garri (de ex. irlandezul grian) şi de Africa unde avem giro, gira în niger-congo. Se pot trage şi multe alte concluzii din lectura adâncă a numirilor soarelui pe planeta Pământ.

CONFUZIA CER-SOARE Vă amintiţi lista cuvintelor ce înseamnă „cer“ dată de noi în Paşi în universul cunoaşterii, 29, respectiv în DECA, 87. În mintea multor oameni probabil va fi existat o sinonimie între „cerul luminos“ şi „acea parte a bolţii cereşti luminate de astrul zilei“. Iată câteva exemple: • an „cer“ în sumeriană cu aan „soare“ în yakama (nat. american); ban „cer“ în dravid. ~ bhanu „soare“ (sanscrită).

• abra ~ ber, bera, biru, beru, ultimele 4 în draviană cu sensul de „soare“.

• tien, ten „cer“ (ch., jap.) = kaan „cerul“ (itza, maya, Mexic) ~ ken, kan, kon (chimusă), gün (turcă) (t' = k' = g').

• šamu ~ šamaš în semitice • kha „cer“ (skr.) ~ kham „soare“ (ţig. şi nagameză).

• *ker „cer“ în i.e. dacică ~ keri (tariano, America de Sud), khor (iranică), khurs (slavă), khursun (scită, sarmată), kuarasy (tupinamba, Brazilia), hor, hvar (iran.), hare în orokolo (Papua N. Guinee); kira „soare“ (persană).

• sora „cer“ (jap.) ~ sur, sura, surya (toate skr.), sera, sora-, sare- (cele 3 în Papua N. Guinee, vezi lista).

• es „cer“ (ketă, Siberia) ~ es „soare“ (betoi, Columbia), cf. eza „soare“ în khmeră.

• tura „cer“ în ciuvaşă (turcică) ~ thura „soare“ (burmeză).

• pelet „cer“ (ciuvaşă) = polto (nandi, Kenya) ~ Apolo, Apelo (greaca veche); în comecrudo / l. hokan, amer. apel „cerul, deasupra“.

37

• anu „cer“ în asiro-babil = num la samo(ezi) = nem în v. irlandeză ~ egipt. Nut „zeiţa cerului“ ~ nyima „soare“ (tibetană), ne (burmeză), ni (mizoram, India).

• langit „cer“ (indonez.) ~ langa „soare“ (xhosa, Africa de Sud), pentru relaţiile dintre indonezieni, malaiezieni şi malgaşi - sudul Africii vezi Val Tebeica, Malgaşii, 28.

• i.e. *dieu „cer“ ~ daba „soare“ în amerind., dawa „lună“ (tibet), diwő „soare“ în talamanca (= bribri = viceyti, Costa Rica).

• baga „cer“ (iran.) ~ begi „soare“ în udi (Azerbaidjan), boq (bezhita, Caucaz), buq (tseziană, Caucaz).

• mara „cer, lumină“ (melaneziană) ~ mara „soare“ în abază (Abhazia, Caucaz).

• aro „cerul“ în San Cristoval = aro „soare“ în hula (N. Guinee).

• Palk, zeul soarelui la coreeni e în legătură cu Apolo şi pelet.

Am dat aceste exemple pentru a vedea difuzia cuvintelor şi evoluţia sensurilor la distanţe de mii de km, de ex. anu în actualul Irak, num în nordul Siberiei, nem în îndepărtata Irlandă, toate „cer“, respectiv aan „soare“ în yakama (nat. amer.) sau cu b-: ban ~ banu (dravid., sanscrită). Cititorul poate lărgi comparaţia.

Mai am cel puţin 1.000 de nume ale soarelui nepublicate.

Pe unele le aveam încă de acum 40 ani, pe altele le-am cules singur din diferite liste ale unor oameni pasionaţi ca şi mine de problemă. Am notat totdeauna sursa, de exemplu Dirk Ross din Tokyo etc. Cred că va trebui făcută şi altă listă în continuarea articolului Sun in world languages. Am avut noroc că nu am lucrat pe liste exhaustive deoarece nu aş fi descoperit niciodată originea limbajului. Adaug aici câteva exemple. În limba koyo, Congo, soarele se numeşte kanga şi îl compar cu tsengi în idiomul ao, Assam, cu khaga în sanscrită, tsehay în amharică, Etiopia şi în tigrinya, Eritreea, konga, „luna“ în cochimi, California, kanga „culoare“ în eskimo, sngi în khasi, India estică, thngai în khmeră.

La Apolo/Akolon (g) în karimojong, Kenia să mai cităm: akol „soare“ în dinga, Sudanul de Sud, kolo în watubela, Papua 38

N.Guinee, kala „soarele“ în hawaiana (de fapt e la, iar ka e articol ca şi în khasi sngi/kasngi, invers e în somaleză articolul ka: nin e „om“ iar omul se zice ninka,deci e ca în româneşte adăugat la sfârşit. La kon în chimu să completăm cu ekwan în nauru, Oceanul Pacific, akona în kabadi, Papua N.G. Garri dintr-o limba australiană se aseamănă cu garo în galoma, Papua.

Confuzia cer-soare. Abra e cer în scitică, iar ber, bera, beru înseamnă „soare“ în dravidiene, sudul Indiei. Variante cu l: beil în rohingya, Burma, beli în assameză, India estică, Bel, zeul soarelui la celţi etc. Cerul japonez e sora şi se compară cu sores „astrul zilei“ în nama, khoekhoe, Namibia, şi chiar cu al nostru soare. În limba ket, pe Ienisei, (nordul Siberiei), „cer“ se zice es şi poate fi la baza latinescului esse „a fi“. În aceeaşi limbă ket soarele este i, ce poate fi rădăcina lat. ire cu forma i „mergi!“ (eo, ire, ivi, itum). Şi, ciudăţenie, focus latin cu etim. nec. e în limba ket bok „foc“, în bezhită, Caucaz, boq înseamnă „luminatorul zilei“. În sfârşit, Palk, zeul soarelui la coreeni, seamănă şi cu rus. palka „batz, stick“?

Dacă în iraniana veche bag ori baga însemna „cer“, iată într-o limbă din Papua Noua Guinee, anume kamasau, soarele se numeşte bogi. Trebuie adăugat şi buga „cer“ în tungusomanciuriană.

La primul comentariu e de adăugat în legatură cu kanga, khaga, tsengi etc. şi numele soarelui în Fiji, sudul Pacificului, anume siga, cu pronunţarea singa!

6. ORIGINEA LIMBAJULUI.„ARBITRARUL“ SEMNULUI LINGVISTIC Se înţelege prin arbitrar faptul că în natura obiectului nu există elemente care să oblige la folosirea unui anumit complex sonor şi nu a altuia, astfel că fiecare limbă foloseşte alt termen pentru a exprima una şi aceeaşi idee (Al. Graur, TLG, 1971, p.190). Alţi autori vorbesc de forma întâmplătoare în diferite 39

limbi (P. Miclău). De la Saussure încoace oamenii de ştiinţă susţin arbitrarul semnului lingvistic şi se citează „casă“, „gât“, copac etc. care au forme diferite în limbile lumii. Aceasta e o axiomă falsă întrucât cuvintele nu sunt arbitrare, forma nu e întâmplătoare, ci explicabilă şi legată de ceva. Saussure şi urmaşii lui sunt victime ale Societăţii de Lingvistică din Paris, care a interzis cercetarea originii limbajului. Noi vom demonstra falsitatea arbitrarului semnului lingvistic chiar discutând situaţia cuvintelor cu sensul „casă“. Locuinţa primitivă era un adăpost de formă aproximativ rotundă cum sunt şi astăzi casele de eschimoşi, la zulusi (Africa de Sud), în toată Africa, Asia, corturile indienilor americani etc.

Rotunjimea caselor preistorice aminteşte de forma soarelui.

Noi am găsit peste 70 de cuvinte cu sensul „casă“ şi toate provin de la soare. 1) În limba adzermă din Niger hu înseamnă „casă“, exact ca soarele în sentani, din Papua Noua Guinee, în teribe din America Centrală este u „casă“ cu h dispărut. 2) Locuinţa se cheamă so în djoula (Mali), la fel ca numele soarelui în koyukon (Alaska)! Este sigur că acum câteva zeci de mii de ani strămoşii acestor populaţii locuiau împreună sau au fost în contact şi acest lucru este valabil pentru toate exemplele ce se vor da în continuare. 3) Indo-europeanul *kath „casa“ = kath „soare“ în etruscă, asemănător kot în melaneziană, kuat în camaiură (Brazilia). 4) Casa latinească, cu etimologie necunoscută, explicată de noi prin dacic *kas-, se compară cu vorba kasa „soare“ în limba koaia (vestul Braziliei). 5) Kad, locuinţa iraniană aminteşte de forma soarelui în bagirmi, anume kada „soare“ în Chad. 6) La baza ie *dom, dama în sanscrită trebuie să stea ndama, astrul zilei, în limba masai (Kenya), hidoma „soare“ la amerindieni. 7) Quechua wasi „casa“ (Peru) se compară cu was „soare“ în molalla (Oregon). 8) În zulu (Africa de Sud) casa se numeşte dlu şi o comparăm cu dlo „soare“ în teribe (America Centrală); 9) şi 10) Lu este locuinţa în limba bua din Africa şi sirenik 40

(aleutină) şi poate fi din dlu ori din eskimosul iglu, ce se compară cu gali „soare“ în klatskanie (amerindiană). 11)Faţă de garri „soare“ în ngadjon (Australia) avem gar „casă“ în harari, Etiopia, guri, goro în Somalia, ger în mongolă. 12) Varianta cu k e în ţigăneşte ker „casă“, dar care se apropie de keri, astrul zilei în tariano, America de Sud. 13) În schimb wolof (Senegal) pentru „locuinţă“ este kir şi ne gândim la vorbe iranice kir, kur, ambele „soare“. 14) şi 15) În Somalia „casă“ se mai zice sar, amintind de sare „soare“ în limbi din Papua Noua Guinee şi qala ce se compară cu kala, Kalynda soarele hawaian, respectiv indian. 16) Ma „locuinţă“ în dabu < tibetanul nyima, mai ales hama în sierra popoluca. 17) Cunoscuta izba slavă ne face să ne gândim la izuba „soare“ în limbi bantu, Africa, cu u > î, y şi apoi dispărut; vezi şi a izbi; 18) Casa baltică e nams, namas şi se compară cu numu „astrul zilei“ în chorotega (America Centrală); 19) În schimb na „casă“ în haidă (Canada) aminteşte ori de cuvintele baltice sau decupat din rana „soare“ în hausă, Nigeria; alte denumiri ale luminatorului diurn cu n sunt ne în burmeză, ni în japoneză şi mizoram, India, nu în hmong (China). 20) – 22) Chinezii zic tien „casă, palat“ exact ca şi denumirea cerului rotund si acoperitor, dar mai spun shi, numele soarelui la amerindieni (vezi lucrarea noastră Eseu despre originea limbilor, elemente de filosofie a limbajului, Craiova 2010, passim), respectiv sha.

23) Darimo „casă“ în tagota, Australia, ne arată pe viu relaţia casei cu soarele: în aceeaşi limbă dari „astru diurn“. Interdicţia Societăţii de Lingvistică din Paris (1866) de a studia originea limbajului a dus la concluzia nefericită a lui Saussure, necontrazis de nimeni cu privire la caracterul arbitrar al formei cuvintelor, acceptat ca o dogmă. 24) – 25) Finlandezii numesc locuinţa koti, cuvânt iranian din i.e. *kat; dar şi talo „casă“, cf. taal „soare“ în tubatulabal, Mexic (vezi Eseu ..., p. 29). 26) Ebraicii zic bait amintind de pay „soare“ în kiowa (America de Nord), de bi în otoe (amerindian) +t, suf. de feminin. 27) – 28) 41

Bon în bambara (Mali), seamănă cu banu „soare“ în indiană, bon „zi“ în osetină; în albaneză e bun „colibă la o stână“. 29) În egipteana modernă casă se zice pero ce aminteşte de ker pe ţigăneşte cu k/p, dar şi de pari „soare“ în yupultepec, amerindiană. 30) Arabul manzil se explică prin mandu, soarele aborigenilor din Australia. 31) Cortul e socotit cuvânt neogrecesc, după noi există o legătură cu kor „soare“ în didinga, Sudan, şi cu akerta, astrul zilei în yupik, Alaska. 32) – 33) Bordei, origine necunoscută, este explicat de noi prin comparaţie cu barg „soare“ în limba lak din Daghestan, de unde şi burg „castel“ în germanice plus suf. – ei, borgei, variantă existentă în Banat, în nordul Olteniei (confirmare telefonică academician Grigore Brâncuş, Bucureşti) apoi cu g/d s-a ajuns la bordei.

Acest tip de locuinţă avea baza rotundă şi aminteşte de forma astrului luminător. 34) – 35) Calli „casă“ în Mexic şi coliba românească se aseamănă cu kala „soarele“ hawaian. 36) În limba araucană din Chile casa se cheamă ruka şi o punem în relaţie cu arka „soare“ în sanscrită. 37) Idiomul baule din Coasta de Fildes are swa „casa“, exact acelaşi cuvânt sua „soare“ în chibcha, Columbia. 38) Daki „casă, cameră“ în hausa, Nigeria, daka „soare“ în makah, nativ americană. 39) Locuinţa ware în ijo, Nigeria, aminteşte de waran „soare“ în kairiru, Papua Noua Guinee, şi de wara „stea“ în aymara, Bolivia. 40) Lar „casa“ în galego, Spania, ne duce cu gândul la soarele lara din ins Aru, Indonezia. 41) Japonezii numesc locuinţa ie şi se crede că vine din ipe „soare“ în kuna. 42) Fare în tahitiană seamănă cu hare „astru luminător“ în Papua Noua Guinee (vezi Eseu, .. passim).

43) Casa aleutină ula e în legătură cu o variantă a lui Apolo eventual la „soare“ în hawaiana (kala conţine articolul ka, exact ca şi în somaleză, limba khasi, India etc.). 44) Ki „casă“ în uto azteca, Mexic, pare decupare din terki, soarele la chukchi, Chukotka în Extremul Orient rus. 45) Casa în kebu, vai (niger – congo) se zice ku şi se compară cu vorba kuu „luna“ în finlandeză. 46) În elema şi orokolo (P.N.G.) uvi „casa“ poate fi 42

avi sanscrit, owi „soare“ în guang (niger - congo). 47) Nyumba africană aminteşte de nyambi „soare“ în bakongo. Lista poate continua. Ceea ce nu poate înţelege omul de ştiinţă modern a văzut primitivul de acum zeci de mii de ani! Să fi fost un sfat al înţelepţilor care să le fi dat ideea? Mai poate cineva să susţină că forma cuvântului „casă“ e arbitrară, întâmplătoare? După acest model se poate demonstra caracterul motivat, nu arbitrar al multor altor vorbe şi deci trebuie abandonat principiul arbitrarului în lingvistică.

P.S. Comparaţi moto „casă“ în kiwai, Australia, cu moto „stea“ în sawu, Indonezia.

7. ESTE „APĂ“ CUVÂNT ARBITRAR? Dacă vorba «casă» considerată arbitrară, întâmplătoare în toate studiile de lingvistică e în relaţie cu soarele pornind de la forma rotundă a locuinţei, legătura apei cu soarele nu e tot atât de transparentă. Aşadar şi «apă» ar fi termen arbitrar, întâmplător. Încercăm să demonstrăm relaţia apă/soare.

Turcescul su «apa» este identic cu su, soare în kati, Afganistan, Pakistan, după cum ruwa »apa» în hausa, Nigeria, este exact cu ruwa, „soare“, în chaga, Tanzania. În kamilaroi, limbă băştinaşă din Australia, apa se numeşte gali care ne duce cu gândul la gali, soare în klatskanie, Oregon, S.U.A. Tot aşa hu înseamnă apă în abau, Papua Noua Guinee şi acelaşi hu are semnificaţia »astru diurn» în sentani, Indonezia, u »apa» în yawalpiti, limba arawakan din America de Sud. Dar oare ha, apă, în koaia, vestul Braziliei, nu este identic cu ha, soare, în v. indiană? Vari, apa, în indiana este exact vari, soare, în marubo, după cum vara în molima înseamnă „apă“ iar în molima „soare“, Oceania. Să admitem o relaţie între ap, apa, şi Apolo, unde ulu, ili au sensul „zeu, mare, măreţ“ în semitice şi turcă sau ak, „apă“, şi akol „soare“ în dinga, Sudan respectiv akolon, astru diurn, în karimojong, Kenya. Iată alte apropieri: dlo, apa, 43

în creolă haitiană, dlo, soare, în teribe, America Centrală, distanţa fiind de 300 km; nero, „apă“ în greacă asemănător mai e în dravidiene, India, se compară cu mongolul nar, soare; ur = hur în bască e identic cu hur, „soare“, în iraniana; mini, lichid de băut, în Dakota, S.U.A., seamănă cu min, soare, în kansa, S.U.A.; mai în lingala, bantu, Africa, maim în ebraică şi limbi amerindiene, moya, apa, în arabă par să provină din moi, soare, în lingala/; lat „apă, ploaie“ în oropom, Etiopia ne aminteşte de la „astru diurn“, în hawaiană; coreeanul mol poate fi comparat cu cecen malh, soare. Dar ul, apa, în ket, peninsula Taimyr, Rusia, e în legătură cu lat. Sol ori cu Apol? Nu spunem că mong. us e inversul turcului su căci poate fi fenicianul sapas > sopos > pos, cu p dispărut os >us(e lege în turcice, mongolice, celtice). Bi, apa, în nganasan, Taimyr, Rusia, este exact soarele în idiomul otoe din S.U.A., iar paru, apa, în arară, limba cariban în America de Sud seamănă cu pari, astru luminător în yupultepec, Mexic. Tot aşa rano, „apă“ în malgaşă se apropie de rana în hausa cu sensul aşteptat: «soare» ori banyu în javaneza = bhanu în skr., primul apă, celalalt soare. Completăm cu: navajo tu faţă de watu, astru diurn în miwok, amerindiene, tlingit ish, apă, <fenician shipish, tig. pai cu pay, soare, în kiowa, S.U.A. Dar oare di, „apă“, în teribe, America Centrală, nu se poate deduce din midi, soare, în hidatsa, Dakota, gantl, apa, în haida, Alaska, poate fi în relaţie cu gagan, soare, în tlingit, tot Alaska. Iată care e situaţia în huambisa, Peru: entsa, apă, iar etsa, soare. Mai ciudat e că Wasser din germană are corespondent was, soare, în molalla iar water în engleză seamană cu watu, soare, în miwok, amerindiană. Din soarele sakunu în arikara e unu, apă, în quechua? Iată situaţia în limbile indiene. Sanscrita avea ap mentionat, de asemenea roma, (ro, «soare» în curdă), uda înrudit cu voda, ved în ugrofinice, vesi, viz şi care ar proveni din i-e*ued ce se compară cu astrul badi şi cu australianul yabada. În mundă, limba din India „apa“ e dak, aşadar într-un fel s-ar părea că roman=dak. Mai 44

interesant e că şi numele vlah seamănă cu sl. vlaha, umezeală.

Skr. sara, lat. ser- par apropiate de sera, sara, soarele în Papua Noua Guinee. Legat de apă sunt ploaie, rouă. Lat. pluvia e în legătură cu apa şi Apolo; alb. shi, ploaie e identic cu shi, soare, în mixe de jaltepec, Mexic; sl. dozd, ploaie, seamănă cu numele soarelui Dazd. Engl. rain este explicat prin regna<reg, umezeală, care e imposibil să nu fie în relaţie cu lezgi, tabasaran, caucaziene, rag, rig »soare». Rouă pe româneşte se crede că vine din lat. ros, dar s e şi în slavă, indo-iraniană, greacă şi le comparăm cu ra’sa »soare» în uwa, idiom chibchan din Columbia, Venezuela. Pe româneşte roua nu poate fi explicat prin lat. ci printr-un iranian *roha cu s>h şi apoi dispărut: roa.

Cf. şi hausa ruwa ce se pronunţă ruua şi înseamnă apa. Ebr. tal, „roua“, taal, soare, în tubatulabal, Mexic. Iacutul sik, roua, pare asemănător cu eskimosul siqiniq, soare. Ceea ce nu pot vedea oamenii de ştiinţă moderni hiperspecializaţi a ştiut omul primitiv fără nici o ştiinţă de carte! Totuşi de ce apă e în legătură cu soarele? Fiindcă se adună în lacuri, bălţi, mări, de formă aproximativ rotundă? De la picăturile de ploaie? De la faptul că vine de sus din cer unde e şi soarele?

8. ORIGINEA LIMBAJULUI. SÂNGE THE ORIGIN OF LANGUAGE. BLOOD Am vorbit de lanţul semantic soare-foc- flacără, luminăroşu-sânge-rană-vin.

• Lat. sanguis are originea necunoscută. În Paşi … noi lam dedus din chin. sang „a răni“, dar acum vedem o relaţie cu sngi „soare“ în limba khasi din India. Gr. haima, de asemenea cu et. nec., se apropie după opinia noastră de kham „soare“ în indiană, ţig., nagameză, dar şi de hama „soare“ din zoque de Rayon şi sierra popoluca (ambele nat. am.) homa „roşu“ în Oklahoma „popor roşu“, hai „viaţă“ în ebraică. Lat. cruor „sânge care curge dintr-o rană“ se compară cu pers. kur = khur, 45

cu keri „soare“ (în tariano, America de Sud). După noi, blood are în spate soarele bel celtic şi beil (în rohingya, limbă indoiraniană). Iată şi alte nume ale sângelui: • nara în limba mota cf. nar „soare“ în mongolă; • daga în limba raga (New Hebrides, Oceania) cf. daga „soare“ în cercheză (Caucaz); dara „sânge“ comun oceanic, cf. dare „soare“ în maipuană (Papua Noua Guinee), respectiv dari în tagota (Papua N. Guinee); magh. vér „sânge“ (şi în alte limbi fino-ugrice) cf. vera „soare“ în polineziană, melaneziană, dravidiană; semiticul dam se compară cu masai ndama „soare“, cu hidoma „soare“ în nipode witoto (nat. amer.) şi cu da „astrul zilei“ în central pomo (nat. amer.) + m „al meu, acesta“; ţig. rat „sânge“ aminteşte de soarele egiptean ra, dar şi de rato „soare“ în limba are' are din ins. Solomon, Melanezia.

• În engleză mai e gore „sânge în special când e închegat, năclăit“ şi care ar proveni din v. engl. gor „murdărie“, după noi trebuie să ne referim şi la garri „soare“ în ngadjon (Australia), la grian „soare“ celtic, gorri „roşu“ în bască.

• Turcescul kan „sânge“ se compară cu soarele kan, kon în chimu, kün, kin, kiin în turcice, maya, primul *kan poate fi dedus din: can „a putea“ (engl.), canis „câine“, kan „vier“ (maghiară) etc. Tibetanul trak „sânge“ e în relaţie cu thura „soare“ (burmeză) şi terki „soare“ în chukchi. Chi „sânge“ (jap.) e identic cu chi „soare“ în erzya - mordvină (pe Volga), iar bascul odol se apropie de alb. diell „soare“, dar mai ales de hadali din limba arawak (Haiti) cu sensul „soare“. În ket sângele se numeşte sul, apropiat de sol „soare“, respectiv sal în garo (India). Nahuatl eztli se compară cu es „soare“ în betoi (Columbia?) Şi skr. rudhira seamănă cu ro „soare“ (curdă), ira „soare“ în singhaleză (Ceylon).

Despre irlandezul gaelic fuil „sânge“ putem spune că aminteşte de Apolo cu p>f ca şi la cuvântul „măr“ celtic, iar adyghe (Caucaz) lä „sânge“ de hawaian la „soare“ (kala e articulat soarele).

Ainianul kem se compară cu gr. haima [hema] şi deci cu soarele ind., maya amintit mai sus.

46

• „Sânge“ în coreeană e pi, după noi, cf. bi „soare“ în otoe (nat. am.); în chineză (cantoneză) huet „sânge“ cf. hue „sânge“ în niger-congo, hae coreean, Hayt „soare“, în abhază.

Nimic nu putem spune despre mong. tsus „sânge“. Poate i.e. şi turcic *kes- „a tăia“?

• Pers. khun „sânge“ cf. kun „soare“ turc.

• Nu găsim explicaţie pentru alb. giak „sânge“. Relaţia cu cheag? Ori cu *siak < sekonok = siqiniq „soare“ (eskimo).

• Caucazianul ird în limba budukh < skr. rudhira?, ira „soare“ singhalez, iar georg. siskhli „sânge“ ~ asis „soare“ în limba nandi (Kenya). Burmezul swijt pare a proveni din sl. svet „lumină“ < „soare“. În sfârşit, swahili damu e semiticul dam, iar somali dhiig, respectiv oromo dhiga amintesc de daga „soare“ în cercheză (Caucaz).

• Adăugăm „sânge“ în limba tora (ecuatorială, Brazilia) este wi, exact forma cuvântului „soare“ în dakota: wi: J.H.Greenberg - Languages in the Americas, Internet.

Adaugăm în martie 2015 alte nume ale sângelui: ha în sentani, Papua N.Guinee, faţă de ha „soare“ în v. indiană; ker în selkup (samoied) cf. keri „astrul zilei“ în tariano, America de Sud; ra în malgaşă (Madagascar) și sawu, Papua N.G., ~egipt. și maori ra „astru diurn“; kam în nganasan, Siberia, cf. kam „soare“ în indiană; nevari hi în Nepal faţă de jap. hi „luminatorul zilei“; wina în pashtu, Afganistan, ~cf. Siwini, zeiţa soarelui în Urartu (Armenia); boga în tschi (nigercongo)~bogi „astru diurn“ în kamasau, Papua N.G.; dil în navajo, Arizona, S.U.A., del în dena’ina (Alaska)~diell „soare“ în albaneză; ioru în orokolo (Papua N.G.) cf. yor „soare“ în khowar, Pakistan; la tsus în mongolă comparaţi kosei „soare“ în japoneză, kosum în amerindiană; iwi în lezgi (Caucaz) cf. iwio, soarele în mowat, Australia; bi în archi (Caucaz) ~ bi „astru diurn“ în otoe (nativ americana); iun în ciuvasa, pe Volga, faţă de siun>*hiun „soare“ în tunguso-manciuriană; rik în numfor cf. rik, riq „astrudiurn“ în tabasaran, Caucaz; ira în 47

ma’anyan ~ ira „soare“ în sinhaleză, Ceylon; pala în tokelau ~Apaliunas = Apolo, zeul soarelui. Şi încă peste o sută de nume ale sângelui. Ne oprim în special la urmatoarele: latinul sanguis cu etim. nec. dar şi senggi cu acelaşi sens în manciuriană; la turcul kan comparaţi eqwan, soarele în nauru (Oceania) şi akona «astrul zilei» în kabadi (Papua N. G.); la gr. haima cu etim. nec. adauga hai (hae) «soare» în coreeană: rus. krov’ poate fi comparat cu soarele iranian kor, cu keri «astru diurn» în tariano, America de Sud +ravi „soare“ în vechea indiană; cât despre englezul blood, explicat prin *bhlo-to, sensul probabil „to swell, gush, spurt“ (a țâșni, a izbucni) eu il compar cu Bel, zeul soarelui la celţi, beil în rohingya (NE Indiei), la dravidieni bel „zi“, dar zi = soare. Aşadar, sânge< «soare», având culoarea roşie. Omul primitiv a văzut mai bine lucrurile decât învăţaţii superspecializaţi din ultimele secole! În partea finală vă rog să observaţi că am comis multe greşeli: citiţi alte nume „si sawu, astrul zilei (repetat de multe ori), şi maori ra (Noua Zeelandă), astru diurn (repetat greşit), luminatorul zilei „zeiţa soarelui“, mongolă comparaţi „zeul soarelui şi altele. E vina mea.

9. ORIGINEA LIMBAJULUI. PĂR THE ORIGIN OF LANGUAGE. HAIR Încercările savanţilor de a explica ce şade în spatele noţiunii de păr au eşuat.

Noi plecăm de la ipoteza unui cult solar antropomorfic la geţi după examinarea unei ştampile de amforă din timpul lui Burebista, incluzând un corp uman cu capul înconjurat de raze în loc de păr! (Kernbach, DMG, 367).

Aşadar, firul de păr a fost comparat cu o rază de soare.

• dravid. sora, ebr. sear, magh. [sör], ar. šar, toate „păr“ se aseamănă cu „soare“, sur, sura etc., în limbile vechi.

• engl. hair, germ. Haar se compară cu soarele iranian 48

hor, hvar, coreean hai, abhaz Hayt „soare“; din acesta din urmă se pare că provine şi magh. haj [hoi].

• în jap. kami înseamnă „zeu“ şi „păr“ şi este similar ţig., nagamezului kham = kam „soare“ (vezi şi tabelul cu numele soarelui în limbi amerindiene). Etimologia jap. kami e necunoscută: „the true etymology of kami remains a mistery“ (internet). Aceeaşi origine o are gr. kame, lat. coma „coamă“.

Vezi şi dacic comati. Dar lat. coma „păr, coamă“ avea sensul „razele soarelui“ (Dicţ. Lat. român, s.v.).

• gr. thrikh pare apropiat de aster „astru“, mai ales de terki „soare“ în chukchi şi de thura „soare“ în burmeză, khaite seamănă cu abhaz Hayt „soare“, magh. haj, malia cu cecen malh „soare“.

• os „păr“ în mong. poate fi dedus din fenic. (sa)pas > pas > pos cu p- dispărut: os; aceeaşi origine par s-o aibă paha „păr“ în dakota (S.U.A.), pashi în choctaw (S.U.A.): am arătat în DECA cum fenicienii au putut ajunge în Lumea Nouă din insulă în insulă până pe ţărmul brazilian, cf. puh > puf în româneşte.

• wi „păr“ în cakchi, quiche, sipac, achi (America Centrală, Guatemala) e identic cu wi „soare“ în dakota (S.U.A.).

• tasmanianul kaat „păr“ ~ melanez. kot „soare“, etrusc.

Cath „idem“, kuat „soare“ în kamayura (nordul Braziliei). Aici şi haida (Canada) kats „păr“.

• ţig., v. ind. bal „păr“ se aseamănă cu numele dravidian al soarelui bel, *bal; cf. şi lat. vellus, sl. volos.

• tma „păr“ în gruzină (Caucaz) pare toma „soare“ în wiyot (nat. amer.), comparabil şi cu kami din japoneză, cf. tomoy „păr“ în wintu (California).

• lat. pilus e legat de Apolo, dar mai sigur de cor. pil „foc“ (< soare). Din pilus poate deriva rom. păr dacă nu trebuie să vedem focul coreean pur, toharic por, slav para (para focului). Cf. skr. pulah „părul de pe corp“ < Apolo, Apulu.

Adăugaţi puli „păr“ în tunica, pule în saliba. Cf. p >f flok în alb., lat., română floc cf. coreean Palk, zeul soarelui; aici şi 49

fulg. Şi cu r, paro „păr“ în otomaco, pura în waunana, poro în kandoshi, puru în yarura, ambele „păr“.

• ciuf seamănă cu soarele ainian čup cu p > f.

• plete ne vine din sl., dar are legătură cu ciuvaş pelet „cer“ şi cu Apolo (*Apelet?)

• utu ar fi „păr“ în Indo-Pacific; cf. utu „soare“ la sumerieni. (Proto-World- Language, internet), otop „păr“ la ainieni, cu -p facultativ.

• şuviţă, zeul Siva, Shivi de la amerindieni.

• ile „păr“ în bască poate fi din pilus roman. Sau focul coreean (<apolo). ></apolo). > • tc. saç „păr“ e legat de sekonok, siqiniq la eskimoşi, saku în amerind., suka „stea“ (dravid.), cf. sak „păr“ în etan (limbă chimu).

• în guamaca sa, ša „păr“ = ša „soare“în chipewyana, ša în wailak.

• cuvântul „lana“ se admite că vine din i.e. *ulana (i.e. *ulana din Apolon cu a şi p dispărute?), de unde lat., gr. lana, lanos care, credem noi, provin din hit. hulana, de unde dacic *lana, exact ca la gr. lat., în arabă lâna se numeşte soof [suf] care pare să fie fen. sap(as) cu p > f. De la ulana > blana?

• cuvântul meşă poate fi legat de (še/meš „soare“ ebraic).

• mustaţa, sl. usî, persan mu „păr“ în relaţie cu * moš „soare“, cf. atacama musa şi cayapa musu (şi în colorado), cecenul mos „păr“.

• tc. kil „păr“ o fi sl. kolo „roată“ (< soare)?

• tc. yün „lână“ este comparabil cu siun „soare“ în tunguso-manciuriană cu s > y, fenomen cunoscut.

• cana în sp. „fir de păr alb“ e legat de numele soarelui kon, kan, kün în cimuşă, i.e., turcică, de unde canis, kon', can etc.

• rus. vors „păr, puf la stofe“ vine din v. iran. varesa, sogd. wrs „păr“ de fapt volos cu l > r (Etimologia 1970, 354), de aici şi ainu rus „blană“.

• Ch. fa „păr“ trebuie legat de „foc“ por, pur, par cu p > f; huo „păr“ < armean hur „foc“ < hor „soare“ (iranic).

50

• engl. peruke < fr. < it. perruca este cu etimologia incertă, s-a presupus legătura cu lat. pilus „păr“, dar în toate idiomurile neolatine părul este cu l ca în latină, numai în română e cu r, poate şi în vreun dialect italian de unde e it. perruca. Părul prin firele sale e în relaţie cu zeul, cu Soarele: „La mandeeni preotul nu are voie să se tundă de când este novice, pentru că tăierea părului este păcat împotriva luminii“ (C. Daniel, Scr. aram., 307), lumină este or în ebraică poate din iran. hor „soare“. La romani zeul Sol (al soarelui) era înfăţişat cu un cap înconjurat de raze (Kernbach, 551).

• …. „Agni este focul, Agni are păr“ (M. Căluşiţă-Alecu, Înţelepciunea străbună, B, 2002, p. 28) • Probabil în relaţie cu arabul šar „păr“ sunt char în aghul, chara în lak (Daghestan) cu ch ce se pronunţă č, ca în engleză. În kabardină (cercheză) č se transformă în c (= ţ) şi deci e cä [ţa], exact aşa e şi în limba bribri din Costa Rica: tsa.

Vezi şi rom. dialectul ceară „păr“!

• Iată cum este tratat engl. hair. Dedus din v. engl. haer, her, germ. haar, v. nord. har < germ. *haeran, cu originea necunoscută (Concise Oxford Dictionary of English Etymology). În schimb Online Etymology Dictionary consideră etimonul *kharran < i.e. *ker-s „a zbârli, păr (de porc), ţepi etc.“. Dar, adăugăm noi - acest ker-s nu seamănă cu scitul khursun, sl. khors „soare“? Acesta se găseşte şi în tupinamba kuarasy „soare“ (Brazilia).

• Citim pe internet: „Sun gods have long hair representing the rays of the sun“, „hair surrounding their head, representing the rays of the sun“ (Samson as myth), „the source of Samson' s strenght is his long rays like hair“, „The rays of the sun were called by the old imagists, the hair of the sungod“, „the hair was sacred to the sun-god“, „association between hair and sun rays“.

51

10. FAMILIA SEMANTICĂ. ARMĂ FAMILIA SEMANTICĂ: soare-suliţă-par-ţăruş-arac-pocasabie-săgeată-arc-armă-furcă-lovi-omori-război Am arătat în mai multe rânduri că numele armelor: suliţă, săgeată, puşcă, paiul, parul etc. provin de la soare ele având formă lungă ca şi o rază de soare, pe care astrul o trimite spre noi. Vom lua spre exemplificare suliţa. Romanii aveau cel puţin 10 denumiri: curis, cu et. nec., după noi cf. persan. kur (= khur) „soare“; acest tip fiind specific sabinilor. Se pare că legat tot de pers. kur e curia papală, adunarea, locul de întâlnire. O altă suliţă se numea pilum, ceea ce este evident Apolo, Apel -, soarele, dar mai ales cf. coreean pil „foc“ (ca şi firul de păr pilus). Veru, veruina şi verutum se compară cu vera „soare“ la polinezieni, melanezieni, dravidieni. Despre hasta se crede că e în legătură cu skr. hasta „mână“, dar noi propunem comparaţia cu v. ind. kašt „lemn“ cu š redat prin s şi k prin h ' ca în regiunea Toscana unde casa se pronunţă hasa. Lat. sparus era un alt soi de suliţă cu numele provenit din i.e. *spar ca şi engl. spear „idem“ şi se vede aici par al nostru, al dacilor, pe care-l găsim şi în parc explicat ca provenind din prelatinul * parra „prăjină“. Vom vedea relaţia imediat. Fireşte este şi acesta un reflex al focului par, por, para, pur, dar şi al soarelui pari în yupultepec, baure etc., varianta rotacizată a lui Apolo. În sfârşit, iaculum, suliţa scurtă de aruncat, e în legătură cu verbul iacio şi, în ultimă instanţă, cu saku „soare“ la amerindieni (limba kaddo) ori sak în jicaque (ambele în America). În sfârşit, şi telum era o suliţă de aruncat, lance al cărei nume se apropie de sem. tel „deal“ dar mai ales de tile „soare“ în bamana (Mali, Burkina Faso) şi chiar de ţig. tile, tilé „par, ţăruş“ (variante ale lui kiló, é).

La greci suliţa cea mai cunoscută era dory, al cărei nume a fost comparat cu alb. dorë „mână“, în realitate apropierea trebuie făcută de dari „soare“ în tagota, limbă din arhipelagul 52

Vanuatu, în Oc. Pacific prin intermediul skr. daru „suliţă“, de aici şi engl. dart şi dárda. Dar celebra suliţă macedoneană se numea sarisa ori sarissa, cu et. nec., de ex. Blumenthal o deriva din * skwrvi - în legătură cu tăiatul, alţii o deduc din zari se „trust itself in“, ori gr. sairo „a-şi arăta dinţii… ca şi câinele“, chiar alb. arrij „a ajunge, a atinge“ precedat de s' prepoziţie privativă cu sensul „nu“. În realitate numele cunoscutei suliţe de 4-7 m. se compară cu skr. saru „suliţă“ şi mai ales sari „suliţă“ în lolsiwoi din Arh. Vanuatu, comparaţi şi sare „suliţă“ în amblong cu sare „soare“ în kaipi, toaripi (Papua N. Guinee) sari „săgeată“ în ngwatua. Aici trebuie amintit şi numele avest al suliţei sura, identic cu sura „soare“ în v. indiană, cf. magh. szúr „a înţepa“ şi lat. surus „ţeapă, ţăruş“. Tot un fel de suliţă la greci e kamaki unde trebuie să vedem ind. kam „soare“ (kham în nagameză, ţig. etc.)

Se vede clar că -isa (issa) e un sufix ca şi în suliţa românească şi slavă (< sol „soare“) cf. şi skr. śula „idem“, cf. tagalog suligi şi mong. sulde „suliţă“.

Iată şi numele german al suliţei gari. El se compară cu gar, gara „băţ, prăjină“ în solonă (tunguso-manc.), cu gara „băţ, prăjină“ în konda /dravidiană, sudul Indiei, cu giri „prăjină“ în tsezi (Caucaz), gor „prăjină“ în udi (Caucaz) şi în spatele acestor cuvinte este soarele garri în ngadjon (Australia), grian la celţi. Şi în cecenă (inguşă) ga: ra, gar e o bucată de lemn despicat. Se deduce de aici că suliţa primitivă era un par cu care omul mergea la vânătoare, pe care apoi l-a ascuţit ca să lovească şi să rănească animalul. În limba ngadjon suliţa se numeşte barg, exact numele soarelui în lakă (Daghestan, Caucaz); am mai observat relaţia Australia-Caucaz la gar, gor „prăjină“ faţă de garri „soare“. Să ne mai mire că în limba hausa din Nigeria suliţa se numeşte maašii de la maš scris mash „soare“ în nubiană (la sud de Egipt) cf. şi šamaš „soare“ la asiro-babilonieni?

Japoneza are yari „suliţă“ (vezi sari, sarisa cu s>y, ca în 53

turcice). Ainienii numesc suliţa op cf. op „soare“ în yawelmani, nativ americană, limbă stinsă în sudul Californiei. Pare a fi < magh. nap cu n- dispărut.

Iată alte ciudăţenii. Germ. spiess şi ucr. spis „suliţă“ seamănă cu soarele fenician sipis = sepes = sapas, berva în umbriană explicată prin * gwern - e asemănătoare şi cu veru latin şi cu beru în malto (dravidiană), zulu klwa = iklwa (Africa de Sud) - similar bg. kolve „ţăruş, ţeapă“ (la pl.) iar umkhonto se apropie de gr. akondio (= akontio), keka, suliţa în ayapathu (Australia) aduce cu kuikae „soare“ în kapishana (Venezuela, Brazilia) cf. şi qwick „rapid“ în engleză! În schimb suliţa rusă kopio seamănă cu kap „cerul“ protohitit (eventual gr. kop „a tăia“?), iar estonul oda cu od „stea“ în mongolă, oda „lună“ în ow olkola (nativ australiană), în timp ce finl. seiväs [seives] se compară cu fenic. sepes/sebes cu b>v.

ARMĂ. Cum vor fi numit primii oameni armele: suliţa, săgeata, sabia, parul, puşca? De la numele soarelui care trimite săgeţi în toate părţile.

Sabia e în legătură cu saule cu u > b „soare“ în baltică ori cu saba „soare“ în klamath (amerind.), sword cu suor „soare“ + suf. -d, meč din rusă şi turcă cu šemeš, soarele ebraic (vezi şi emuš, sabia ainiană): turcii mai numesc sabia kiliç, comparabil cu sl. kolo „roată“ < „soare“. Lat. ensis, în schimb, pare legat de luna mensis. Cf. cor. kal „sabie“.

Suliţa are nume slav, ce e înrudit cu sol, soarele; un nume maghiar al suliţei e szúrás, apropiat de dacic sur; sarisa e o lance macedoneană lungă, de la soarele sar, care astăzi se găseşte în limba kaipi şi toaripi din Papua Noua Guinee. Şi sula se compară cu soarele sol, în lat. ar fi subula care se vede că e saule cu u > b ca în sabie, în engleză sulă se zice awl apropiat de noi de kimric haul „soarele“. Tc. mizrak „suliţă“ ~ georg. mze „soare“, iar [girit] ~ niger-congo gira „soare“.

Parul, ţăruşul au fost printre primele arme. Lat. avea surus (!) faţă de soarele sur, dar şi palus cf. Apolo, Apol- (şi în 54

engl.) ungurii au karo, acuz. karot comparabil cu soarele kart (vezi Crăciun, gr. krat- „forţă“, sem. kart „oraş“, tc. kurt „lup“ etc. cf. şi kard „sabie“).

Săgeata, pe lat. sagitta poate fi legat de *sag/ saku „soare“ în amerind., siqiniq la esk., suka „stea“ la dravidieni; engl. arrow, mai vechi earh, arwe ar fi în relaţie cu arcul, dar, după noi cu tagalog (Filipine) araw „soare“. Ungurii numesc săgeata szúrás < soarele sur, ca la daci, şi nyil pentru care vezi nyima „soare“ tibetană, ne în burmeză. Ruşii au strela cf. aster „astru, stea“ respectiv Thura „soare“ în burmeză. În schimb tc. ok „săgeată“ trebuie să provină din pok, onomatopeea poc, a pocni în ultimă instanţă din šapaš, šopoš, poš>poč>pok, aracul mic de roşii se numeşte pocă.

Pumnalul turcesc este kama, după noi, legat de kam „soare“ în ţig., nagameză, cuţitul knife prin kn se compară cu soarele kon la cimuşi.

Puşca provine din ţig. pus „pai“ < fen. šapaš „soare“ după cum paiul e paleus pe lat. ~ Apolo/Apaliu- în sl. şi magh. soloma (vezi sol „soare“ în lat.). Deci prima puşcă a fost de fapt un pai prin care suflai o săgeată otrăvită, era deci ţeava.

Azi puşca trage cu gloanţe (pe sl. pulia, se vede legătura cu Apolo). Tot aşa gun în engl. nu e cum se spune în dicţionare, ci se vede relaţia cu tc. gün „soare“. Însuşi termenul generic de armă e arma pe lat. legat de sem. rama „a străluci“ < ra „soarele“, sîlâh la turci seamănă cu sila „putere“ (sl.) < i.e. *suel „soare“, iar sl. orujie e tot în relaţie cu astrul zilei. Cf. arm. ar „soare“, anatolian arma „lună“!.

Armele sunt folosite în luptă. Se vede derivarea lui a lovi din Lebe, soarele dogon. Armele folosesc în război (bellum pe lat. cf. drav. bel „alb, a străluci“) < „soare“, war în engleză < drav. vera, wera „soare“.

Iată alte relaţii între soare şi armă: sabia la daci se numea samšilla pe care noi o comparăm cu samas „soarele“ asirobabilonian; gr. âstrape = asterope de la astra „săgeată“ şi 55

„suliţă“, skr. svaru cu acelaşi dublu înţeles (Hasdeu, SI, II, p.

20), dar marele învăţat n-a adăugat că aster este steaua, iar svar în skr. e „soarele“.

Romanii aveau pilum „suliţă grea“ (se vede asemănarea cu Apolo, dar mai ales cu pil „foc“ în coreeană: foc < soare) un alt nume al suliţei la romani era veru, iar veruina era o suliţă lungă, ambele cuvinte se aseamănă cu „soare“ în Polinezia vera (şi la dravidieni).

Despre relaţia soare-armă vezi şi Mandics György, Evoluţia şi cultura Africii vechi, B, 1983, p. 256 unde se spune că un uriaş Badukala era tare supărat pe soarele Woésé şi lansează o sută de săgeţi, dar Soarele iese din groapă sângerând cu săgeţile înfipte în corp. Razele de soare au fost comparate cu nişte săgeţi, suliţi. Şi alţi oameni s-au gândit la această similitudine. Iată pe Internet sub Google (Brigit the Goddess) scris de Milaire Wood (martie 2009): „The rays of the sun may also be described as fiery arrows“. E şi un cântec intitulat An arrow from the sun (în tagalog - Filipine araw).

Dar engl. javelin „suliţă“ vine din fr. javeline < javelot la rândul său „probabil“ din celtică cf. v. irl. gabul „furcă“, acesta în legătură cu cerul gab la prehitiţi, în ebraică „boltă“, iar rus. kopio „suliţă“ cu varianta lui gab, anume kap „cer“ (furca poate rezulta din Palk, soarele în mitologia coreeană prin rotacizare şi cu p > f ca în folk, [folko]).

Armele sunt distrugătoare ca şi razele ucigătoare ale soarelui torid în ţările tropicale şi nu numai.

Un sinonim al lui Şamaş era Nergal, la început stăpân al soarelui arzător apoi zeu al războiului care „ducea cu el arme neîndurătoare“ (C.Daniel, Civil. sumer., B, 1983, p. 164).

Explicat pe mongolă, după noi, din nar „soare“ şi gal „foc“ Nergal ar fi „foc solar“. Şi acum relaţia cu războiul. În engl. war vine din v. fr. werre „război“ la rândul lui din francic werra < germanic *werso cu sensul „a produce confuzie, perplex“ (sic!)

56

Noi, în schimb, credem că werra în germanice se compară cu vera „soare“ în dravid., polineziană, în niger-congo giro mai apropiat de fr. guerre. În germ. Wehr „apărare“. Iată şi alte similitudini: gr. polemos cu Apolo, ainian tumi cu Toma „soare“ în amerindiană, o variantă a lui kam „soare“; aici e şi gruzinul omi „război“; balt. kars e în legătură cu cerul *ker, dar şi cu soarele Khores, la irano-slavi; magh. harc se compară cu iran. hor, dar e acelaşi cu balt. kars cu k > h: sl. voina e legat de bela/vela „soare“ (dravidiană) ca şi borba „luptă“ (bela/bera) iar lat. lucta trebuie să aibă ceva comun cu luc din luks „lumina“ (soarelui), poate şi cu lak „soare“ (atakapa, Texas). Iată şi în limba bukusu (bantu, Africa) „război“ e soolo faţă de sol „soare“ în latină.

CUI. Şi cuiul e ascuţit ca o săgeată sau o rază de soare.

Lat. cuneus cf. turcic kun „soare“; fr. clou se compară cu sl. kolo „roată“; kala şi kalynda „soare“ în hawaiană, respectiv sanscrită, col „soare“ în achumawi (amerindiană).

Germ. nagel pare apropiat de mong. naga „cer“ (aici şi engl. nail), iar magh. szeg [seg] de „soarele“ *sag cum am văzut la şoarecele basc sagu, la „a zice“ germanic sagen (> say în engleză), sagitta, sag „ferăstrău“ etc. În schimb gr. karfiá „cuie“ aminteşte de soarele irano-slav khor-, khors, scitic khursun. Nimic despre sl. gvozd', ar. mismaar, tc. çivi, mîh.

FURCĂ. Şi această unealtă are câţiva dinţi.

Lat. furca este dedus de Walde din i.e. *g'hei- „a prinde, a lua“. Noi îl comparăm cu Palk, care în mitologia coreeană este zeul soarelui dintr-un idiom care transformă p în f şi cu rotacizare. Magh. villa şi sl. vily se compară cu vela „soare“ în melaneziană cu varianta vila „fulger“, wila „fulger“ în polineziană, wilu-ka „soare“ în australiană, (= wila „foc“). Şi gr. piruni pare în legătură cu focul pyr, acesta din „soare“.

Furca de tors la turci e öreke care are un p- dispărut, deci provine din *porex. Se vede legătura cu soarele Palk la coreeni, cu pari „soare“ în amerindiană, „foc“ în australiană şi iarăşi cu pur, por, para, amintitele denumiri ale focului.

57

În schimb diren, dirgen din turcă par a aminti de cerul turcic şi de daire, un fel de tobă de formă rotundă ca cerul, soarele. German. heugabel, misstgabel, gabel nu ştim cum să le explicăm. Cf. ebr. gab „bolta“ cerului? Sau cf. gbei „soare“ în ogoni (niger-congo)? Ori cu soarele guba din limbi bantu?

P.S. Despre lat. furca Anatoly Liberman scrie: „Despite its obscurity may have been native în Latin“, iar în legătură cu sl. vily, germ. gabel: „are also oppaque from an etymological point of view“ (On Spoon, Forks and Knives, Oxford etymologist), Internet.

Găsim chiar vilka, wilka „soare“ în aymara (Bolivia, Peru, Argentina, Chile), ce seamănă bine cu sl. vilka „furculiţă“! (pol. wilka?)

A LOVI. Rom. lovi provine din slavă, dar în acest idiom poate fi legat de Lebe, soare la dogoni, respectiv de Libir (vezi lista) din P.N. Guinee cu b > v.

Comparabil cu Apolo/ Apelo este lat. pello, ēre „a lovi, a izbi“ care are şi varianta cu im: impello, ēre, impuli, impulsum.

Sl. udariti, udar „lovitură“ sunt astfel în relaţie cu od, oda „lună“ în ow olkola (nat. austr.) od mongol „stea“, dawaar „stea“ în guguyimidjir (nat. austr.) mai ales cu khmer dara „stea“. Cf. dari „soare“ în tagota (Papua N. Guinee).

Latinii mai aveau fligo, -ĕre „a se lovi“, după noi, e vorba tot de Apolo/ Apelo cu p > f şi cu g din rădăcina verbului ca şi g- „eu“ (=ego) din limba oneida, statele New York, Wisconsin, Ontario, LL, 189. În limba marind din Indonezia şi Noua Guinee avem sak „a lovi“ pentru care cf. eskimo siqiniq „soare“, suka „stea“ (dravid.), saku „soare“ în kaddo, sakita „soare“ în wichita (ambele amerind.) şi chiar sak „soare“ (vezi lista). Ungurii zic rácsap, după noi cf. ainian čup „soare“, ér cf. armean ar „soare“, üt cf. sum. Utu; lovitură e szurás de la sura „soare“. Turcii zic vurmak „a lovi“, unde vur se compară cu vera pomenit s.v. sus (verus, veredus, verna, veru etc.) cf. şi vula / *vura în figiană.

58

Pentru engl. hit „a lovi“ propunem abhaz Hayt „soare“, hottu „soare“ (dravid.), hi „soare“ în japoneză.

Soarele loveşte cu săgeţile sale (razele).

Engl. smash „a lovi cu putere, a izbi“ seamănă cu šamaš (shamash) „soare“ în asiro-babiloniană (ebr. šemeš). Chiar verbul a izbi, explicat prin slavă, după noi, se compară cu izuba „soare“ în kirundi (Ruanda) cu u > y ca în tu > ty, dum > dym „fum“ etc. şi cu dispariţia lui î (â, y). De aici să vină şi izba „casă“ la ruşi? Desigur rotundă cum sunt iurtele siberiene şi casele la africani. Aici şi izbuti, izbândă, izbăvi = salva (şi acest verb e în legătură cu soarele sal în garo, nu cu sol din latină!) Izbândă înseamnă „victorie“ or soarele e neînvins (sol invictus). Izuba din kirundi se compară cu juba, guba, jua, toate „soare“ în diverse limbi bantu africane. Vedem că guba < gab „bolta cerului“ (ebr.) care e inversarea iran. bag „cer“! Nu cumva izbi, izbăvi, izbândă, izbuti ne vin din tracică, de unde le au şi slavii?

SĂGEATĂ. Soarele „trimite“ raze. Acestea au dat numele armelor. Să se observe că eng. arrow seamănă bine cu tagalog (Filipine) araw „soare“ ca şi chin. shi „săgeată“ cu shi [ši] „soare“ în mixe de jaltepec (Mexic); ainianul ay se compară cu soarele pay în kiowa (nat. amer.) cu p- (în jap. e invers ya). Săgeata se numeşte în egipt. ser, sari în bribri (nat. amer.) pentru care cf. sera „soare“ în siagha (Papua N. Guinee), sor în bulom, sure în tribi (Papua N. G.) care se aseamănă bine cu sura sanscrit, soare românesc. Vezi şi magh. szúras. Legat de aster „astru, stea“ pare sl. strela, (thura „soare“ în burmeză).Dravidianul amp „săgeată“ poate fi fenicianul šampaš cu š, respectiv aš dispărute. În spatele germ. pfeil, oland. pijl [piil], pilen din suedeză, norvegiană este Apolon.

Aici e şi fr. flèche (în germ. p > f).

Adăugăm pana „săgeată“ în tagalog ~ pan „soare“ în xinca (nat. amer.), ouray în Utah cu oorya „soare“ în asheninka (nat. amer.) Mongolul sumu (n) se compară cu samas asiro59

babilonian (astrul zilei), iar rama „săgeată“ în tetum (Timorul de Est) cu ra în egipt., maori, polineziană etc. Deci lat. sagitta se leagă de *sag „soare“ cf. saku, sakita în wichita.

Să adăugăm orokolo (Papua N. G.) harita ~ hare „soare“, rohingya sel „săgeată“; qam „săgeată“ (ket) < v. ind. kham; gr. belos „săgeată“ cf. bel, beil „soare“ în rohingya, celtic Bel, zeul soarelui.

Sabia se numeşte dhama în chakma (Bangladesh) ~ ndama (»s.» în continuare «soare»). Lat. gladius îl compar cu ghali „s.“ în klatskanie, Alaska, şi cu galo „s.» în sinaugoro (Papua N.G.), în tamil sabie se zice val iar suliţa vel cf. vela «s.» în dravidiene şi melaneziana; jap. katana şi telugu katti »sabie»~ kath, soarele etrusc; mong. s elemcf. selao »astru diurn» în dzoratai, Elvetia; kal în coreeană cf. kala, soarele în hawaiana; tc. Kilichcu hawaianul de mai sus, vezi şi kolo »luminatorul zilei» în watubela, Indonezia, kol »s.» în scitică; sabie din slava, alb., maghiară etc. seamănă cu saba, astru diurn în klamath (coasta americană a Pacificului), dar găsim sab «sabie» în Chad, vezi şi sobi »s.» în sarda; cecenul galag~lat. gladius; hoari din maori: pers. hwar »s.», hare în orokolo (Papua N.G.), somali seef cf. sepes, soarele fenician.

Vezi şi pokom »soare» în maidu, penutian, Mexic şi boq »s.» în bezhită (Caucaz) evident cu p- dispărut, fenomen arhicunoscut; tur e sageată în sissano, Papua N.G., faţă de thura, soare în burmeză. Dar cel mai bine se vede în orokolo, unde soarele e hare, iar săgeata harita. În nepaleză săgeata e ban şi o compar cu ban, cerul dravidian, India de Sud, bhanu, luminatorul zilei în sanscrită. Adăugaţi în vechea indiană khaga »soare, săgeata» Q.E.D.!

Săgeata se trage cu arcul, iar arc în latină e arcus, comparabil cu v. indian arka »soare».

Apollo era zeul soarelui, luminii, medicinii şi al mânuirii arcului. Să adăugăm, în sfârşit, rus. voina, pol. wojna, ambele «război» cu wayna »soare» în adzerma, Niger.

60

Acest articol conţine lucruri pe care eu însumi le-am încurcat. Astfel, ieri am adăugat la sabie şi săgeată, dar le-am pus unde nu trebuia. Observ repetiţii supărătoare; acest lucru se explică prin aceea că am luat din cărţile mele mai vechi pasaje fără să le mai cizelez. Un articolaş despre a muri, a omori, mort, moarte lipseşte. Verbul indo-european *mr- după mine, are legătură cu soarele mara din abaza (Abhazia, Caucaz) şi amra din abhaza. În limba fula din Senegal o wara înseamnă „el omoara“ şi vedem aici wara „stea“ în aymara (Peru, Bolivia).

Utu are sensul „mort“ în olkola, Australia faţă de sumerianul utu „soare“. La ceceni dakh „mort“ (cf. daka „soare“ în amerindiană). Săgeata se numeşte kep în meriam (nordul Australiei), se compară cu kapi „luna“ în ayapathu, tot nordul australian, kupa „luna“ în arikapu (America de Sud). Aici şi rus. kopio „suliţa“ Adăugaţi kip „luna“ în ket (Ienisei). Oropom (Etiopia) motit „săgeata“ ~moto „stea“ în sawu, Indonezia, Papua; lituanul karas „război“ cf. karasi „soare“ în murua (Indonezia) în afară de khores iranian. Cum s-au răspândit cuvintele! Etruscii aveau cath „soare“, iar catu, catha „război“.

La mongoli sabia e selem. Spre sfârşit e vorba de ban, cerul dravidian (India sudică). În sârbă război e şi rat, ce se compară şi cu rato „soare“ în limba are'are, Melanezia. În sfârşit, war englezesc aminteşte şi de wara „stea“ în aymara, Peru.

Dacă cineva se mai îndoieşte de relaţia soare-război iată într-o limbă a aborigenilor din Australia Walo e zeiţa soarelui şi războiului (goddess of war and the sun). Am mai scris că de la „soare“ vin lucruri foarte bune: lumina, căldura, viaţa, dar şi rele: moarte, război etc. În religia azteca Huitzilopochtli este o zeitate mesoamericană a războiului, soarelui şi sacrificiilor umane.

Rădăcina indo-europeana *mr „a muri“ poate fi pusă în relaţie şi cu numele soarelui muri într-o limbă a băştinaşilor australieni (Sun in world languages).

61

11. ORIGINEA LIMBAJULUI. CÂMPUL SEMANTIC soare–speranţă-salvare-ajutor-foc-prieten-lumină-caldfierbe-vin-vară / THE ORIGIN OF LANGUAGE. SEMANTIC FIELD: sun-hope-save-help-fire-friend-light-warm-boil-winesummer Să ne închipuim omul în ţinuturi glaciare ascuns într-o grotă sau un iglu ca la eschimoşi. Afară e întuneric, ger.

Moartea îl pândeşte pe om care scoate capul afară şi vede o rază de soare. Această rază de soare e o rază a speranţei.

Dacă ne amintim că în feniciană šapaš ori šepeš sau cu s în loc de š (sapas, sepes) înseamnă „soare“ putem deduce că de aici este lat. spes „speranţă“, tot de acolo sl. spasti „a salva“ (apariţia soarelui înseamnă salvarea); a se observa că lat. „salvare“ este salus faţă de sol „soare“. În mai multe limbi (iraniana, greaca, celtica s>h), de aceea speranţa la englezi este hope şi aici se cuvine să adăugăm că acest hope e ciudat de apropiat de hop „a sări“ în toate limbile europene (cf. a sări ~ soare, sura (la indieni), lat. salire „a sări“ ~ sol), remarcăm că atât în salus „salvare“, cât şi în salire „a sări“ e a, pe când soarele latin era cu o: sol. Speranţa grecilor era helpis, căci soarele era helios. Dar oare aici n-o fi engl. help „a ajuta“? Şi tot aşa putem continua cu remel „a spera“ la maghiari, -emel la tătari. La evrei speranţa e mekave ce pare iarăşi legată de cerul kav, kab la prehitiţi, care poate proveni prin inversarea lui bag, bak „cer“ la iranieni.

PRIETEN. Prin căldura şi lumina emanată, soarele e prietenul omului. Deci, „prieten“ derivă din „soare“, „foc“ uneori prin intermediul verbului a iubi: amicus din amo, iar acesta cf. v. ind. kama „iubire“ (kam „soare“); engl. friend, sl.

62

priatel' se leagă de v. ind. priya „plăcut, iubit“, acesta din por, pur, para „foc“ cf. şi soarele poreatsiri în machiguenga (America), praatit în thai.

• germ. win „prieten“ cf. wi „soare“ în dakota (lakota) şi Shiwini, zeul soarelui în vechiul Urartu (Caucaz).

• denumirea Dakota din S.U.A. înseamnă „prieteni, aliaţi“, după noi se compară cu daka „soare“ în makah (S.U.A.).

• v. ind. sakhi „prieten“ cf. saku „soare“ în l. caddo (nat. amer.), suka „stea“ în dravidiană, siqiniq „soare“ la eschimoşi.

La fel şi lat. socius „soţ, prieten, aliat“.

• camarad pare legat de kam „soare“, (ţig., nag.) ori qamar „lună“ la arabi.

• skr. mitra „prieten“ e clar iranianul Mitra soarele.

• şi jap. tomo „prieten“ se compară cu toma, astrul zilei în wiyot (nordul Californiei), ca şi indonez. teman.

• tc. arkadaş pare v. ind. arka „soare“ + suf. -daş.

• eskimo ilanaaq e în legătură cu Ilanga, soarele în zulu (Africa de Sud)?

• mong. naiz < nar „soare“?

• sl. drug se aseamănă cu daer „cerul“ (turcice), dara „stea“ (khmeră).

• magh. barát „prieten“ < beru „soare“ (dravid.) şi abra „cer“ scitic? Şi georgianul megobar „prieten“.

Nimic despre ebr. haver, ar. sadiq, finl. ystävä, cor. chingu, chin. pengyou.

Să adăugăm: în nama (khoe khoe, Namibia) sore-b „soare“: sore-b-i-s „prieten“; vietn. ban „amic“: bani „astru diurn“ în coto, macro-tucanuan, Columbia; în curdă heval: hevel „soare“ în ciuvaşă, pe Volga; hevre în curdă sorani cf. haver „prieten“ la evrei; kawa în hausă, Nigeria cf. kawe „soare“ în salinan, California; ciuvas tus faţă de tasa „astru diurn“ în pima bajo; uzbecul yar „amic“ cf. yor luminatorul diurn în khowar, Pakistan; oriya sanga „friend“: sngi „soare“ în khasi, India de NE; udmurt esh cf. guneș „astru diurn“ în turcă; 63

iacut dogor cf. daga „soare“ în Caucaz; eschimo illamar „prieten“: lmar „soare“ în pashto, Afganistan; nara într-o limbă aborigenă din Australia cf. nar „soare“ în mongolă. Sunt multe exemple pe internet dacă scrieţi soare prietenul omului. Cităm numai din Sadoveanu „lăsăm să ne pârlească soarele prieten“.

VIN. Băutura, de cele mai multe ori vin roşu, vine tot de la soare: • magh. bor ~ drav. beru „soare“, *béra, *bora ori scit. abra „cer“.

• vinum în lat. ar fi cuvânt mediteranean; după noi se compară cu Sivini, zeul ori zeiţa soarelui la urartieni (= Shiwini).

• ngr. krasi cf. irano-slav khores „soare“, deci *kras/ krat de unde Crăciun, kart „oraş“ (sem. şi abhază), kurt „lup“ tc., kart „inimă“, krat „dată, oară“ (sl.), gr. krat- „forţă“, sl. krasn „roşu“.

• arab khamr „vin“ cf. ţig., nagam. kham „soare“.

• tc. şarap poate fi legat de soare?, de a sorbi, şerbet.

• ebr. iain e în relaţie cu vin (de aceeaşi origine), în arm. ghin, georg. gvino.

• Adăugaţi: sato, vin din orez (Tailanda) cf. sato „soare“ în limba saa (ins. Solomon); sake „băutură“ (jap.): saku „soare“ în limba kaddo (nat. amer.); ţig. mol „vin“: cecen malh „soare“; skr. sura „vin“: skr. sura „soare“; pers. bada „vin“ ~ badi „soare“ în cashinahua (Peru).

Relaţia cu urartian Shiwini e de luat în calcul: „Urartienii nu cultivau grâu…, cultivau în schimb viţa de vie,… din care făceau vinuri“ (C.Daniel, Pe urmele.., p. 179).

VARA. În româneşte vara ne vine din lat. ver, vera „primăvară“. Acesta se compară cu ciuvaş veri „căldură“ cu var „a fierbe“ în sl., *uer- în i.e., toate legate de soarele dravidian şi polinezian. Bascul uda „vară“ ~ udu „soare“ în uigură (limbă turcică).

Sumer. emeş „vară“ seamănă cu ebr. šemeš cu dispariţia lui š, iar magh. nyár cu mong. nar „soare“, ngr. kalokeri „vară“ literal „vreme frumoasă“ cu kolo „roată“ (slav) < „soare“.

64

Nu găsim o explicaţie pentru ebr. kaiţ „vară“, dar „cald“ se zice ham cf. ţig. şi nagam. kham „astrul zilei“. În schimb, sl. leto pare mai curând în relaţie cu pelet, cerul ciuvaş, iar eng. summer cu arabo-turcic sama, sema „cer“.

Cf. Apelet, varianta lui Apolo.

Aici putem aminti cuvântul fierbinte: engl. hot cf. dravid. hottu, arab ramada, wela „fierbinte“ în Hawaii cf. vera/ vela „soare“ în dravid., polineziană, gr. seiriao „be hot“ e soarele cu r mai ales cf. sera- „soare“ în siagha - yen (Papua N. Guinee) şi astrul diurn siri în kashmir. Şi tc. kayna- „a fierbe“ se compară cu soarele kan, kon, kün ultimele în turcice.

Vezi şi warlpiri wanta „soare, vară“, ainu sak „vară“ ~ sak „soare“ în jicaque (nat. amer.); dagis „vară“ în prussiană ~ daga „soare“ în cercheză; aşadar vara se compară cu vara„soare“ în limba molima (Papua N. Guinee).

AMICUS. în latină e de la amo „iubesc“, dar amo e cu etim, nec. Unii l-au explicat „probabil din proto-indo-europeanul *am-a „mama, mătuşă“, „a lost nursery word of the papa -type“, iar O.Hackstein sugerează PIE*h2emh3- „seize“. Ideea noastră e să deducem lat. amo comparându-l cu v. indian kama „iubire, dorinţă“, iar acesta din indianul kam, kham în aceste limbi.

VARA. Spuneam că nu ştim să explicăm ebr. kaitz „vara“. Găsim în nostratică *kecha „căldura de vară“, protouralic *kecha „vara“, dar huastec (Mexic) kicha „soare“ mixtec (Mexic) kachi „cald“ yahgan kisi „vara“ (în sudul extrem al Americii de Sud) Detalii la Merritt Ruhlen, The Linguistic Origins of Native Americans „Internet“, p. 226. Să mai adăugăm keche pronunţat pe româneşte kece „vara“ în limba mari (cheremush). Cartea se numeşte Eseu despre originea limbilor-elemente de filosofie a limbajului. Rousseau vorbea de limbaj în legătură cu muzica şi poezia. Lucrarea are 300 pp, format mare. Mulţumesc d-lui prof. Constantin (Raul) Constantinescu pentru interes. Ce cred despre N.I.Marr? A vrut 65

să revoluţioneze lingvistica. Acum câteva săptămâni am discutat la tel. cu acad. Grigore Brancuş chiar despre cele 4 rădăcini rosh, sal, ber, yon. Ştiţi ce e interesant? Toate înseamnă „soare“ în unele limbi: rosh în baluchi, Pakistan, sal în garo, estul Indiei, beru într-o limbă dravidiană (malto?), iar yon seamănă cu vorbe tunguso-manciuriene tot cu semnificaţia „soare“. Bineînţeles, teoria lui Marr nu poate fi luată în considerare, unii îl amintesc numai ca să-şi bată joc de numele lui. Ceva adevăr e în teoria înrudirii limbilor a lui Marr. Eu am scris că primul cuvânt a fost au! Scrieţi Primul cuvânt şi puteţi citi un interviu în ziarul „Lumina“.

Văd acum în Jurnalul Naţional că scriitorul Alexandru Plăcintă a publicat un volum Soarele ne e prieten în 2009 (JN, 7 mai 2015, p. 9).

12. THE ORIGIN OF LANGUAGE. DOG/ ORIGINEA LIMBAJULUI. CÂINE Pe la sfârşitul anilor '60, în timpul uneia din vizitele făcute acasă acad. Al. Graur, a venit vorba despre originea cuvântului câine, care provine din lat. canis. Acesta, la rândul lui din i.e. *kuen/ *kuon şi mai departe nu putem şti, pe vremea aceea se discuta foarte timid de limba nostratică de la baza indo-europenei, semito-hamiticei, uralo-altaicei, dravidienei, bantu etc. din Europa, Asia, Africa.

Acest lucru l-a recunoscut şi în scris acad. Al. Graur afirmând în 1972: „(Numele comune) vechi au fost date cu o justificare, dar astăzi în general nu o mai cunoaştem. Nici măcar lingviştii nu sunt în stare să spună de ce câinelui i s-a dat în limba indo-europeană numele care a devenit în româneşte câine“ (Lingvistica pe înţelesul tuturor, B., 1972, p. 161). Dar Merritt Ruhlen din S.U.A. reconstituie etimologia globală *kuan pentru „câine“, existentă într-o limbă amerindiană. Însă e posibil că nu a existat o singură limbă primară pe întreg 66

globul pământesc. Noi am explicat termenul „câine“ plecând de la … soare! Să se observe că atât *kuen/*kuon din i.e., cât şi kuan, etimologie globală (Ruhlen) prin cele două consoane trebuie să derive din numele soarelui kin, kün, kon etc. din limbi turcice, maya (Mexic), chimu (Peru) etc. Şi tot aşa slavul pes „câine“ e în relaţie, după noi, cu soarele fenician sepes, hawaianul ilio seamănă cu ilio „soare“ grecesc, în oromo (Africa) sare „câine“ este exact sare „soare“ în kaipi, toaripi (Papua Noua Guinee, vezi Austric Influence in India), sese „câine“ în nandi se apropie de sas, astrul diurn în wintu (America de Nord), rus. suka „căţea“ se compară cu suka „stea“ în dravidiană şi cu siqiniq, soarele eschimos.

Referitor la engl. dog „the origin remains one of the great mysteries of English etymology“. Aşadar, etimologie necunoscută.

Unii l-au comparat cu mbabaram (limbă băştinaşă în Australia) dog cu acelaşi sens ca şi în engleză, dar nu toţi acceptă această comparaţie.

Nouă ni se pare asemănător dog „câine“ cu daga „soare“ în cercheză, limbă caucaziană, şi se pare că un corespondent al vorbei cercheze ar fi în lumea celtică, cu aceeaşi semnificaţie „soare“. Amănunte în articolul nostru despre „câine“. Dar încă din anii 30 ai secolului trecut un mare învăţat american Carl D. Buck, preşedinte al Linguistic Society of America, recunoştea că „in the inherited names of animals there is little to be said about their semantic nature, for in most of them, the root-connection is wholly obscure. Specifically, even a universal indo-european word like *kuon (dog) has a root connection much disputed and dubious“. De exemplu, E.P. Hamp propune o decupare din *pek'u-on „responsible for herds“ (An Investigation of the Truth: Indo-European Linguistics de Michael Meier-Brügger, Mathias Frotz). „Ceea ce nu putem să stabilim este cum câinele şi-a primit numele în pre-indo-europeană“.

Iată alte denumiri ale câinelui în diverse limbi: • scit. kuti, magh. kutya, rom. cuţu, căţea, lat. catella se 67

compară cu etr. kath „soare“ ca şi melanez. kot.

• engl. dog < v. engl. docga, un cuvânt târziu şi rar, dar „originea lui rămâne unul din cele mai mari mistere ale etimologiei engleze“ (Online Etymological Dictionary) cf. cerchez (Caucaz) daga „soare“.

• Dacii trebuie să fi numit câinele kînu (= kânu?) căci găsim un nume de plantă la Dioscoride kinuboila, iar la Apuleiu cinubula, corespunzător gr. kuon, lat. canis < i.e. * kuen, acesta asemănător cu numele soarelui la turcici kün sau la indienii din America kin „soare“. Este foarte ciudat că japonezii au inu „câine“ adică acel kinu traco-dacic cu k- eliminat. Numele dacic reprezintă planta mutătoare, împărăteasă, tidva de pământ, în germ. Hunds - kürbiss adică „al câinelui dovleac“.

• Rus. sobaka pare legat de saba „soare“ în amerindiană.

• Rus. suka „căţea“ şi suku „câine“ în wintuan şi washo pot fi în relaţie cu suka „stea“ dravidiană, siqiniq „soare“la eschimoşi, ca şi siki în roviana.

• În limba atsugewi homa înseamnă „câine“ şi se compară cu hama „soare“ în zoque de Rayon (în achumawi „câine“ e cahomaka).

• Šun în armeană, šuõ în lit., šuni în oluta popoluca, Mexic, se compară cu šun „soare“ în tunguso-manciuriană; la fel, dakota sunka ori šunka „câine“ par legate de sun în engl., respectiv de tung.-manc. de mai sus.

• în hawaiană ilio „câine“ exact ca soarele grecesc ilio.

• semiticele kalb, kelev (ar., ebr.) pot fi în relaţie cu sl. kolo „roată“, respectiv col „soare“ ca şi kolii „câine“ în fiji, kala „soarele“ în Hawaii, Kalynda „soare“ în skr.

• Cel mai interesant găsim kain în limba kobon din Papua Noua Guinee.

• sese în limba nandi se poate compara cu sas „soare“ în wintu şi cu asis „soare“ în nandi.

• taga „câine“ în ayapa zoque e apropiat de tahá „soare“ în guarijio şi oarecum de dog englezesc şi australian.

68

• aso în tagalog (Filipine) pare (sa)pas cu p- eliminat.

• în oromo (Etiopia) „câine“ e sare, ce seamănă cu soare şi cu sare „soare“ în Kaipi, Toaripi, Papua N. Guinee.

• nohoi mongol pare mai apropiat de naga „cer“.

• sp. perro „câine“ rămâne cu etim. necunoscută. E ciudat de amintit dravid. beru „soare“ cu b/p şi finic koira „câine“ cf. pari „soare“ în yupultepec, baure, pur, por, para „foc“.

• fără etimologie rămâne esk. qimmig „câine“.

Adăugăm: warlpiri (Australia) maliki „câine“ cf. malkh „soare“ în cecenă; în această limbă australiană există armonie vocalică ca în turco-mongolă, finică, maghiară, de aici maliki faţă de malkh; nu „câine“ în ngabere (guaypis), limbă chibcha din Costa Rica, aminteşte de nu „soare“ în hmong, idiom în China, Vietnam, scris şi hnub, dar pronunţat cum se vede mai sus nu. Câinele se numeşte ninik în jebero (Peru) care provine, după noi, din ninik „soare“ în limba rama, Nicaragua, (astăzi la distanţă de 2.000 km). În idiomul bribri „câine“ e chichi, care este exact chichi „lună“ în limba kuna, idiom tot chibcha, ca şi bribri, dar a se vedea şi jebero kiki „soare“.

Comparaţi şi kabardinul (cerchez, Caucaz) ha „câine“ cu ha „soare“ în sanscrită cu xa „câine“ în haida (limbă indiană din Canada).

Puţinilor cititori pasionaţi de cercetări ca ale mele le recomand să procedeze în felul următor: să scrie pe Google Dog wiktionary şi să intre pe Translations şi acolo vor găsi cum se zice „câine“ în câteva zeci de limbi. Mai pot căuta pe Freelang sau şi alte site-uri. Pot scrie orice cuvânt în engleză în afară de dog. Apoi să compare cu lista denumirilor soarelui dată de mine: Sun in world languages. Succes!

Să mai adăugam: poko „câine“ în hopi (uto-azteca, Mexic)<pokom „astru diurn“ în maidu, penutiana, California; alqo „dog“ în quechua cf. Palk, zeul soarelui în mitologia coreeană cu p- dispărut; nay „câine“ în tamil, dravidiană, sudul Indiei comparaţi nai „soare“ în mansi, pe Obi şi nay „astru 69

diurn“ în limba dogonilor, Mali, Africa. La fel câinele în abază e la, exact denumirea soarelui în Hawaii (abaza e în Abhazia, Caucaz); numele aso, asu în Indonezia tasu în Coastal Kadazan şi kimaragang se explică sigur prin soarele tasa în pima bajo, nordul Mexicului, iar tosz în kashuba, Polonia vestică, se compară cu tash, soare într-un idiom vecin tot în Mexic. Din sute de alte exemple ne oprim la: tyla „dog“ în rutul, Caucaz, cf. tile, „soare“ în bambara, Mali, Africa: ur în sumeriana=uri în Tahiti, ambele „câine“ ca şi xor=hor în budukh (Caucaz) toate comparabile cu iranian xor=hor, hur.

13. THE ORIGIN OF LANGUAGE. HORSE/ ORIGINEA LIMBAJULUI. CAL De ce oamenii au numit calul horse? Nu se ştie. În vechea engleză era hors care ar proveni din protogerm. *khursa (v. norv. hross, v. fris. hors, mediu danez ors, dan. ros, v. germ. de sus hros, germ. ross) cu originea necunoscută, legat de baza i.e. * kurs „source“ a lat. currere „a alerga“ (unii autori).

Noi comparăm v. engl. hors cu hors din slavă cu semnificaţia „soare“, „soare de iarnă“, fiind identitate perfectă.

Slavul kon' „cal“ e astfel în relaţie cu soarele kon în chimu, Peru, cu tc. kün, kin în amerindiene; tc. at trebuie să provină din egipt. Aton, zeul soarelui ca şi sum. Utu, ciuvas ut „cal“.

Astfel lat. veredus „cal“ < vera „soare“ în polinez., poate de aici şi germ. Pherd. În schimb equus e dedus din i.e *equ„rapid“ / cf. esk. suka „iute, rapid“ ~ siqiniq „soare“, suka „stea“ (dravid.)etc. V.g.s. mariha se compară, după noi, cu mong. mori „cal“, engl. mare „iapă“ şi ambele cu mara „soare“ în abază din Abhazia, cu melan. mara „cer, lumină“, amari „soare“, meri „soare“ în mitologia seran şi în l. tupinamba (Brazilia). Aşadar, skr. vi „cal“ provine din skr. Ravi „soare“ (în dakota wi); magh. ló e legat de Apolo, de la „astrul zilei“ în Hawaii, Samoa, de Lebe, soarele dogonilor din Mali, căci o 70

formă a lui ló este lov. Jap. uma poate fi comparat cu soarele amerind. hama şi ţig., nagamezul kham; din jap. pare a fi ch., vietn., thai cf. ma ästrul diurn“ în limba sumu, Nicaragua, respectiv nyima, soarele tibetan ma „cal“. Ca atare shiv „cal“ în lezgi (Caucaz) = shivini, zeul soarelui în Urartu.

Deci: ar. Faras hvar, soarele iranian, hawaianul lio ~ gr. ilio „soare“; ebr. sus, sum. sisu sunt legate de sas „soare“ în wintu (California), asis „soare“ în nandi (Kenya), cf. kawe „cal“ (în tarahumara, Mexic) ~ kawe „soare“ (salinan, California). Mai comparăm: indon. kuda cu melan. kot „soare“, gr. alogo cu zulu ilanga „soare“ şi Palk din mitologia coreeană; wed „cal“ în limba moshi (more), nigero-congoleză, cu bda, baada „soare“ în fam. jê (Brazilia); coreeanul mal cu cecen malh „soare“; lat. caballus se crede că e de origine celtică, noi l-am explicat prin kamal/kamel „cămilă“ (< kam „soare“) cu ţig., nagameză (India), vezi şi lit. kumele „iapă“ şi cecen emkal „cămilă“!

Teoretic ar fi putut exista şi un *kal în traco-dacă kala „soarele“ hawaian, cf. sl. kolo „roata“ (soarelui), finl. kal „a fulgera“, v. ind. kal „a merge“, alb. kalë „cal“ etc. În final alte argumente: „Calul cu două capete reprezintă Soarele“ (Serghei V. Riabcikov, A New Key to the ProtoIndian…, internet). În V.T. IV, Regi, „Josia a dat deoparte caii pe care îi puseseră regii lui Iuda în cinstea soarelui….“ La indieni „carul solar în care călătoreşte Surya este tras de calul Etasa“ (Kernbach, 561). „Grecii şi romanii au consacrat calul în primul rând zeului Apollon, adică Soarelui, după tradiţia mai veche“ (Kernbach, 96).

Alte denumiri pentru „cal“: so în bambara, Mali, Africa, cf. so „astrul zilei“ koyukon (Alaska); în hindi şi bengali ghora „cal“ comparabil cu garri „soare“ în ngadjon, nordul Australiei; Illiric mandos (şi rom. mânz) ar fi din indo-european* mendyos, dar adăugaţi Mandu „soare“ în noongar, Australia. Într-un dicţionar românesc cal e explicat prin indoeuropean* kel „a mâna, a 71

împinge, a se misca repede“. După noi este mai simplu să-l comparăm cu numele soarelui kala. În chineză, vietnameză şi thai ma are sensul „cal“ (E scris pe rândul următor). Shivini este zeul soarelui în Urartu (vechea Armenie); după arabul faras puneţi semnul <(provine din); la * kal în traco-dacă cf. kala soarele în hawaiană; steluţa ori asteriscul indică faptul că vorba nu e atestată; Cf. se pronunţă cu accentul pe o şi înseamnă „compară“. Spre sfârşitul articolului citiţi în koyukon, Alaska; la rom. mânz e vorba de mânzul nostru (litera a doua e ca în mâine, pâine, câine). Cf. se pronunţă konfer cu accentul pe o.

14. THE WORLD OF ETYMOLOGY/ LUMEA ETIMOLOGIEI Nu există domeniu mai captivant ca cel al etimologiei, adică al studierii originii şi evoluţiei cuvintelor. Dar sunt numeroase capcane în această fascinantă lume a cunoaşterii!

Un lucru este limpede: omul când a făcut ceva a imitat natura: cu un secol în urmă el visa să zboare după ce experienţele lui Dedal eşuaseră. El a inventat un aparat căruia i-a pus numele asemănător cu al păsării avis → avion.

Când cu mii de ani înaintea noastră omul a descoperit un instrument care se învârteşte, ducând la apariţia carului de luptă şi a carului de transport, el i-a pus numele asemănător cu al astrului văzut de om zilnic şi care e rotund. I-a zis deci *reth „roată“ pe indo-europeană cf. egipt. re „soare“ + t sufix feminin (deşi mari învăţaţi ca Ernout, Meillet îl derivă altfel din nişte verbe cu sensul „a circula“). Înaintea acestor descoperiri, o adevărată revoluţie a constituit-o apariţia focului ce i-a îmbunătăţit hrana, l-a ferit de animale sălbatice, de duşmani, i-a permis să topească minereuri, făurindu-şi unelte şi arme pentru expansiune ori apărare. Focul a fost păstrat cu sfinţenie de om fiindcă înainte 72

de a şi-l produce el însuşi prin frecare, iniţial acesta a apărut din fulgere căzute pe copaci, a fost cu siguranţă un element căzut din cer. De aceea vedem în lat. ignis, sl. ogn-, v. ind. agni, balt. ugn-, ţig. iag denumirea cerului la iranieni bag, la tunguşi buga, la mongoli naga, la maghiari ég, la prehitiţi (i)yah. Să observăm că aceste substantive au elementul iniţial n ori b eliminat, având sensul „în“ şi oricât ar părea de ciudat, cuvântul latin se aseamănă cel mai mult cu cel maghiar, dar probabil vechimea lui ignis este aşa de mare, din timpurile când triburile indo-europene se învecinau cu neamurile ugrofinice. Mai adăugăm că -is e terminaţie, iar -n sufix adjectival; ca atare ignis a fost iniţial adjectiv, având sensul de „ceresc“, după cum bine scria învăţatul John Bernal. În mod surprinzător, dintre toate elementele lexicale citate singur cuvântul ţigănesc nu pare să fi fost niciodată adjectiv: el nu are -n, e simplu iag.

O tempora, o mores! O timpuri, o moravuri!

Cuvântul latinesc tempora e pluralul lui tempus „timp“, a cărui origine a rămas necunoscută. Nu se ştie aşadar de unde au latinii pe tempus. Cercetările noastre ne-au împins la a-l compara cu jap. tenki „vreme, timp“, cu acelaşi sens, dar forma fonetică ne împiedică la prima vedere. Totuşi să se observe că un k' corespunde lui p' în latină: kaina „pedeapsă“ în iranice e în lat. poena „pedeapsă“ (de unde penal). De asemenea kö, kaya, kifa, kamy, kammo „piatră“ în magh., tc, ebraică, slavă, fineză sunt corespondente ale gr., lat. petra cu acelaşi sens.

Vezi şi rom. kiatră, regional „piatră“. Apoi copil din alb. rom. are în lat. forma pupilllus. În jap. „copil“ se zice ko, iar în ainiană (limbă din Japonia) „copil“ este po şi sunt multe alte exemple de k/p. Deci ne aşteptam la un lat. *tenp, or p nu admite n în faţă, ci numai m şi de aici tempus! E probabil că acest subst. japonez a ajuns prin cultura Cucuteni şi prin etrusci, o populaţie mai veche ca latinii.

O altă coincidenţă latino-japoneză e haru din haruspices, preoţi care ghiceau destinul oamenilor după măruntaiele 73

animalelor sacrificate. Sigură e comparaţia cu jap. hara „pântece“, din harakiri „a tăia burta, pântecele“, or instituţia preoţilor ce tâlcuiau destinele oamenilor se ştie sigur că latinii o aveau de la etrusci.

Fenestra este de asemenea, un cuvânt etrusc. S-a discutat mult despre semnificaţia lui fen, însuşi marele B.P. Haşdeu a formulat o ipoteză ce n-a fost, se pare, acceptată de contemporani şi urmaşi.

Să vedem cum numesc fereastra în alte limbi. Englezii îi zic window, fiindcă în ea bate vântul wind, spaniolii îi spun ventana, evident tot de la vânt. Chiar şi la incaşi casa „nu poseda ferestre, ci nişte găuri mici,..., care serveau ca ventilatoare“ (R. Vulcănescu, Incaşii, 1970, p. 77).

E limpede că, cel puţin într-o anumită arie geografică, fereastra (lat. fenestra) e în relaţie cu vântul. Ca atare nu vom comite un sacrilegiu dacă vom compara cu un cuvânt având sensul de „vânt“. Acesta există în chineză sub forma feng, unde g nu se pronunţă, dovadă taifun, în cărţile ruseşti fîn, toate fără g final, ca de altfel şi în engl. föhn, „vânt cald“ (care a dat numele uscătorului de păr). De fapt cuvântul chinezesc se compară cu i.e. *uen-t „vânt“ cu u>v în latină şi alte limbi indo-europene, iar f în chineză, de la *an- „a sufla“ → vânt, pe care îl găsim la greci, indieni şi chiar eschimoşi anore „vânt“, de unde hanorac! Şi iarăşi să ne amintim că etruscii au similitudini cu lumea altaică, chinezească, japoneză etc.

O altă coincidenţă sino-latinească este sin „inimă“, exact la fel şi în chineză. Şi mai interesante par etimologiile următoare. Să luăm, de exemplu, adj. „lung“, pe lat. longus, -a, -um. Specialiştii în etimologie indo-europeană spun că forma cea mai veche a adj. este *(d)longhos. Uneori şi cei mai mari învăţaţi s-au încurcat în ştiinţă. Mai întâi să îndepărtăm terminaţia -os, apoi eliminăm pe h, care e aspiraţia consoanei precedente; în sfârşit d este 74

facultativ: el poate fi sau poate lipsi. Aşadar rădăcina „pură“ a adjectivului care însemna în i.e. „lung“ era chiar long. Dar ce a însemnat acest adjectiv mai înainte? Cei care s-au ocupat cu această problemă spun că adjectivul este o parte de vorbire ce arată calitatea, însuşirea unui nume. Iniţial el a fost tot un nume care avea acea însuşire prin excelenţă. Astăzi sunt idiomuri care nu cunosc adj. „negru“, dar au înlocuitori: ca pământul, corbul, cărbune, noapte, adică substantive ce au acea proprietate. Ce lucru, ce animal e lung? Evident că toată lumea se gândeşte la şarpe. Nimeni n-a văzut un şarpe verde, roşu ori de 1½ kg. Am întâlnit un şarpe de 1 m ori 2m. Să fie o „pură“ întâmplare faptul că în germană „lung“ se zice lang(e), iar „şarpe“ se pronunţă [šlange]? Dar un şarpe mai mare se pomeneşte în basmele românilor ca balaur, iar un balaur la chinezi se cheamă dragon. În limba aceasta „dragon“ se zice long! Cu pronunţarea populară lung, exact ca în română! E logic ca vorba chinezească să fie mai veche şi ea să stea la baza adj. indo-european pentru că la ei long este încă substantiv. Că e aşa pledează situaţia din japoneză: nagai „lung“ faţă de v. ind. naga „şarpe“.

Se pare că şi magh. [hosu] „lung“ trebuie pus în legătură cu ebr. nahaš „şarpe“.

Referitor la subst. dragon acesta are pe d tot din chineză di-long „dragonul pământului“ şi cu r ca în limbile indoiraniene, japoneză, vietnameză; de aceea nu putem accepta etimologia „probabil din derkomai «a vedea, a privi »“, cum citim în felurite dicţionare. A se remarca şi adj. „lung“ în indoiranice durga, darga, pe când în gr. este dolikhos, slavă dolgii.

Aceeaşi este, după noi, situaţia pronumelui „tu“.

Pronumele, se ştie, este în locul unui nume. Care i-a fost semnificaţia înainte de a deveni pronume nu se cunoaşte. În Introducere în studiul limbii şi literaturii indo-europene, Lucia Wald şi D. Sluşanschi afirmă că pronumele personal „are paradigme heteroclitice, ireductibile la corelaţii etimologice 75

limpezi“ (p. 243) şi că „el datează dintr-o epocă atât de veche, încât explicaţia morfologică şi etimologică a variaţiilor sale paradigmatice ne scapă (cei puţin deocamdată) aproape cu desăvârşire“.

Aici se cuvine să facem o scurtă digresiune. În toate vechile limbi pronumele de pers. I sg. „eu“ se compară cu denumirea cerului, care grăieşte omului prin tunet. Să ne amintim „convorbirea“ lui Yahwe cu Moise: „Eu sunt cel care sunt“. (Exodul, III, 14); „Eu, Yahwe, sunt zeul vostru...“ (Leviticul, XX, 38); „Şi i-a spus El lui Moise: Vrei să cunoşti numele meu? Eu mă numesc când Shadai, ..., când Yahwe...“ (Shema Rabah. III, 14). Iar în Isaia, XLV, 5-7 citim: „Eu sunt Domnul [Yahwe] şi nimeni altul. Eu te-am încins fără ca tu să mă cunoşti. Eu sunt Domnul, ..... Eu întocmesc lumina şi plămădesc întunericul; eu sunt cel ce urzeşte pacea şi aduce restriştea. Eu sunt Yahwe, care face acestea“. Într-adevăr, să se observe că pronumele „eu“ în arabă e ana, în ebraică ani, în magh. en, iar în tc. ben cu un b inexistent în maghiară şi toate acestea pot avea la bază numele cerului sumerian an. La fel, i.e. *ego poate deriva din numele cerului amintit: baga, buga, naga, ég în iraniană, tungusă, mongolă, maghiară. În mod ciudat, sl. ia „eu“ seamănă cu prehititul (i)yah, în faza târzie cu h ce nu se mai pronunţa. În sfârşit, jap. boku „eu“ poate fi pus în relaţie cu baga-buga, cu g>k ca în lat. boca „gură“ etc.

Dacă ne vom declara de acord că pron. pers. de pers. I „eu“ poate proveni din numele cerului, ar fi logic ca „tu“ să derive din cel al pământului. Găsim tot în mitologia chineză tu „pământul“, care-şi menţine sensul concret şi substantival şi astăzi, pe când în i.e. s-a transformat în pronume, care este sub forme apropiate cu i.e. şi în maghiară te, în semitice etc.

Iată şi etimologia lui stâng. Acesta e dedus de unii din lat. stancus „obosit“, alţii îl consideră de origine autohtonă, comparându-l cu termeni din albaneză, germană etc. Dar 76

ungurii au [bol] „stâng“ pe care noi îl punem alături de sl. bol' „boală“; turcii zic sol „stâng“, însă tot în turcă este verbul sol „a se ofili, a se vesteji“ (scris solmak). Englezii au [il] „bolnav“, care este interesant că aminteşte de un cuvânt eschimos: „Când eschimosul strigă ili-ili, aceştia cârmesc spre stânga“ (A. Lecca, Eschimoşii, B., 1966, p. 65). Oricât de ciudat ar părea noi aducem în discuţie chin. teng „a fi bolnav“ (L. Wald, Progresul în limbă, p. 90), care, precedat de s, - a putut da stâng ca în cazul turdus>sturz. Cuvântul chinez teng poate fi în relaţie cu tîngă „mâhnire adâncă, jale, amărăciune“< sl. tonga, cu a se tângui şi mai ales a tânji, „a fi bolnăvicios“.

Cunoscuta ţuică românească, cuvânt existent numai în sârbo-croată, a avut parte de mai multe discuţii etimologice.

Unii l-au dedus din sârbă, alţii l-au crezut dacic *seu, de unde şi lat. sucus. Dar cum se numeşte această băutură în alte limbi?

Sl. vodka e clar că derivă din voda „apă“, engl. wisky este abreviat din uisce bath „apa vieţii“. În franţuzeşte ţuica se cheamă eau de vie, „apa vieţii“. Făt Frumos din basmele noastre gustă din apa vie ca să capete curaj în lupta cu uriaşul balaur. Noi deducem rom. ţuică din ch. šui „apă“ + că din vodcă, wisky, singura problemă fiind transformarea lui ş în ţ, poate prin intermediul lui č ori tot aşa cum sem. šar „cap, rege, împărat“ se compară cu sl. ţar „împărat“ (deşi acesta se admite că vine din Kaisar). Cf. la maori rachiul e „apa de foc“.

Alt cuvânt latin cu originea obscură este sanguis „sânge“, ca de altfel şi gr. haima. Acesta din urmă este sigur, după noi, în legătură cu sem. hayim „viaţă“ (în Ciad e chiar hama „sânge“) căci citim în Biblie: „Numai carnea cu sângele ei, în care e viaţa, să nu mâncaţi“ (Geneză, IX, 3-4). „Sângele fiind la semiţi principiul vieţii, era sacru“ (C. Daniel, Civilizaţia asirobabiloniană, B., 1981, p. 295). După noi lat. sanguis se compară cu ch. sang „a răni“ (L. Wald, Progresul..., p. 90), căci din rană curge sânge. Să se mai observe că dacă în turcă kan înseamnă „sânge“, în lat. [kano] are sensul „eu cânt“. Tot aşa 77

comparăm lat. sanguis şi cu germ. sang „cântec, eu cânt“. Să ne amintească aceste similitudini de perioada veche din istoria omenirii când jertfele, care se lăsau cu mult sânge, erau însoţite de dansuri şi cântece rituale? În afară de cultura Cucuteni amintită în prima parte a lucrării mai adăugăm un fapt ciudat: istoricul I.I. Russu pe harta cărţii „Limba traco-dacilor“ pomenea de muntele serilor (montes Serrorum) care era Făgăraşul actual, or se cunoaşte că serii erau un popor din Asia, din părţile Chinei, căci această ţară s-a numit şi Serica, de la se „mătase“. Şi mai e o coincidenţă: grecii numeau pe sciţi Skytai iar Kitai e numele slav al Chinei. Să fi fost sciţii, la origine, înainte de a fi iranizaţi, un trib asiatic, altaic de origine chineză?

Să adăugăm la ignis „foc“ în latină şi ignna „cer“ în tamazight, berberă, Maroc. La etrusci zeul cerului era Tin, Tinia fără explicaţie etimologică, dar care se compară după mine cu chinezul tien, japonezul ten „cer“. Latinescul sanguis cu etimologia necunoscută se compară cu sngi „soare“ în limba khasi din estul Indiei, iar în tunguso-manciuriana găsim chiar senggi cu sensul de „sânge“.

15. NOI DESCOPERIRI DESPRE ORIGINEA LIMBAJULUI De curând, a văzut lumina tiparului cartea „Eseu despre originea limbilor. Elemente de filosofie a limbajului“. Autorii lucrării sunt profesorul vâlcean Ion Cârstoiu, din Bălceşti, şi fiica sa, Rodica – Constanţa. Ion Cârstoiu, lingvist şi publicist, absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, născut la 13 ianuarie 1943 în localitatea Jiblea-Veche (Călimăneşti), a fost profesor la liceul din localitatea Mozaceni, judeţul Argeş, între anii 1965 – 1969, iar în perioada 1969-2006, profesor de Limba şi literatura română la Liceul Teoretic „Petrache Poenaru“ din Bălceşti, Vâlcea. Cercetător în domeniul lingvistic, participă la 78

Congresul al II-lea de Tracologie de la Bucureşti (1976).

Debutează publicistic în 1970, în revista „Trepte“ a liceului din Bălceşti, cu lucrarea „Consideraţii etimologice asupra unor termeni din judeţul Vâlcea“. În decursul timpului, a mai publicat următoarele cărţi: „Între lingvistică şi istorie“, Bucureşti, 1975, „Teze şi ipoteze lingvistice“, Bucureşti, 1981, „Paşi în universul cunoaşterii“, Editura Sitech, Craiova, 2001 şi-n colaborare cu fiica sa, Rodica – Constanţa, „Dicţionar etimologic“, Craiova, 2004. Am avut onoarea să stau de vorbă cu dumnealui, despre cartea publicată.

- Domnule profesor, ce ne puteţi spune despre lucrarea „Eseu despre originea limbilor. Elemente de filosofie a limbajului?“ - Este un eseu despre originea limbajului, tema care a preocupat omenirea şi pe oamenii de ştiinţă din cele mai vechi timpuri. Chiar în Vechiul Testament găsim două concepţii privitoare la acest subiect; „Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul noapte, el a numit uscatul întins cer, el a numit pământul uscat pământ şi adunarea apelor a numit-o mare“ (Geneza, I, 5, 8, 10). În acelaşi capitol e scris şi „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate animalele sălbatice de pe câmp şi toate păsările cerului şi le aduse omului ca să vadă cum o să le denumească pe fiecare şi aşa cum Adam a denumit pe fiecare din sufletele vii, aşa i-a fost numele“.

- Cine a mai încercat să lămurească originea limbajului?

- Cei mai importanţi învăţaţi din toate timpurile au încercat să explice originea limbajului, dar fără rezultate. În „Tratatul de lingvistică generală“ din 1971, la pagina 298 se afirmă că „soluţionarea problemei originii limbajului depăşeşte posibilităţile lingvistice şi că „rezultatele nesatisfăcătoare se datorează faptului că până acum antropologii, lingviştii, istoricii, psihologii nu şi-au conjugat cunoştinţele, metodele şi punctele de vedere“. Greutăţile obiective pe care le întâmpină cercetătorul originii vorbirii şi imposibilitatea reconstituirii 79

limbajului primilor oameni au determinat pe unii lingvişti să afirme că pe ei nu-i interesează problema originii limbajului, că aceasta e de competenţa filosofilor. Un impact negativ l-a avut decizia Societăţii de Lingvistică din Paris, întemeiată în 1864, care în articolul 2 al statutului avea scris: „Societatea nu admite nici o comunicare despre originea limbajului“. Această interdicţie a avut o influenţă nefastă asupra cercetării lingvistice în general. Încercări de a lamuri subiectul găsim numai în lumea anglosaxona (Greenberg, M. Ruhlen), dar ideea nu e agreată de lingviştii tradiţionalişti.

- Care este opinia dumneavoastră despre limbajul omenesc?

- Limbajul omenesc e o descriere metaforică a relaţiei omului cu Cerul, Pământul şi Soarele. În 2001, am pus alături câteva zeci de cuvinte cu semnificaţia „cer“ şi am dedus de aici: eu, „zi“, „zeu“, „1“, „mare“, „a acoperi“, copac, piele, obiecte de îmbrăcăminte etc. Putem trage concluzia că de la cer provin cam 7% din cuvintele fundamentale în toate limbile, de la pământ în jur de 3% (tu, doi, a da, contra, întunecat etc.), iar 90 % sunt derivate de la soare. La paginile 23 – 30 e un mic capitol intitulat: Denumiri ale soarelui în limbile lumii în care prezentăm în ordine alfabetică cum se zice soare în câteva sute de limbi. Aşa cum este cunoscut, soarele luminează, dă viaţă, ajută la creşterea fiinţelor şi plantelor. În acelaşi timp, astrul diurn ne luminează şi mintea. Cuvintele reflectă concepţia omului primitiv indiferent ce credem despre el: că e creat de Dumnezeu sau e rezultatul evoluţiei dintr-un soi de maimuţă.

Chiar cuvântul „om“ se explică prin legătura cu pământul, aşa cum e scris şi în cărţile sfinte (exemple la pagina 18). Numărul minim de cuvinte ce derivă de la „soare“ este dat la paginile 3334, unde am prezentat câmpuri semantice, de exemplu: „soare, roşu, sânge, rană, vin“ etc. ori „soare, a merge, picior, drum“.

- Ce ne puteţi spune despre originea numelor animalelor?

- Nu se ştie nimic ori aproape nimic despre originea numelor animalelor. Pe la sfârşitul anilor '60, în timpul unei 80

discuţii acasă la academicianul Al. Graur a venit vorba despre originea cuvântului câine care provine din latinescul canis, acesta din indoeuropeanul kuon, dar mai departe nu se ştie.

Acest lucru l-a recunoscut şi în scris academicianul Al. Graur, dar şi alţi mari învăţaţi americani, de exemplu Carl D.Buck, care a fost preşedinte al Linguistical Society of America în anii '30 ai secolului trecut. Un american care vorbeşte perfect româna este domnul Merritt Ruhlen care reconstituie etimologia globală a cuvântului kuan, ce ar fi însemnat „câine“, dar nu spune că acesta e în legătură cu soarele kun, kin, în limbile turce şi amerindiene. În carte prezentăm etimologiile cuvintelor: cal, câine, lup, urs, oaie, berbec, şoarece, şobolan, pisică, lup, veveriţă etc. şi toate au legătură cu soarele. Relaţia e că aceste animale au dinţi cu care rod, dar şi soarele are... dinţi. Chiar cuvântul cu sensul „dinte“ vine de la soare. Adevărul a fost sculptat în piatră, dar nu a fost descifrat de cine trebuia. În Peru e un templu – sanctuar la Tiahuanaco ce înfăţişează pe Viracocha, zeu solar „ca om în picioare, cu faţa înconjurată de raze solare, fiecare rază terminându-se cu un cap de animal“ (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989, pagina 122).

Soarele ne luminează colţurile obscure ale limbii, de exemplu latinescul focus e cu etimologie necunoscută, după noi se compară cu boq „soare“ în bezhita (Caucaz), autumnus „toamna“ de asemenea, l-am comparat cu slavonul temn „întunecat“ la care adăugăm tuman „ceaţă“ şi versurile lui Topârceanu; „si-a venit aşa deodată / toamna cea întunecată“.

- Ce cuprinde ultimul capitol?

- Capitolul VII Et in Arcadia ego!, se referă la epistole pe care le-am primit de la academicieni şi profesori universitari.

- Ce-i doriţi tinerei generaţii?

- Să înveţe, să muncească, să citească foarte mult şi să petreacă în baruri şi discoteci cât mai puţin.

- Vă mulţumesc.

Profesor Livia Popescu 81

16. 90% DIN CUVINTELE TUTUROR LIMBILOR PROVIN DE LA DENUMIRI ALE SOARELUI Domnule profesor Ion Cârstoiu, la ce carte lucraţi acum?

- De câţiva ani strâng material pentru o nouă ediţie a Eseului despre originea limbilor, apărut în 2010 la Craiova. - Vă menţineţi opinia că 90 % din cuvintele tuturor limbilor provin de la denumiri ale soarelui? - Cu siguranţă aşa este, mai mult, pot demonstra că aproape 94 % din vocabular e în relaţie cu astrul diurn, aproximativ 5 % cu Cerul, iar restul de 1 % cu Pământul. - Unde a apărut limbajul omenesc? - Aşa cum susţin unii lingvişti, arheologi, istorici omul a apărut în Africa, de unde s-a răspândit şi pe celelalte continente. Pot face şi o scurtă demonstraţie. În Africa de Sud, în idiomul zulu soarele se numeşte langa. Ştim că de la „soare“ provin numele de animale de ex. în chineză lang „lup“, de „ureche“ langa în ayapathu (Australia), „surd“ se zice long la chinezi şi acelaşi cuvânt înseamnă şi „dragon“, în sherpa, Nepal, lang „bou“. Pe de altă parte langa sud-african trebuie să stea la baza skr. langa „aproape“ cu care se compară, după noi, rom. lângă, explicat în mod eronat prin diverse forme la adj. longus, a, um, ce poate fi în relaţie cu chin. long, dragonul fiind un fel de balaur, şarpe care se caracterizează chiar prin lungime. Tot legat de langa e lang „flacără“ în maghiară şi langa „gard“ în bască. La ceceni şi suedezi langa are semnificaţia „a arunca“: soarele aruncă razele ca pe nişte arme ucigătoare. Într-o limbă africană langa înseamnă „a fura“, în alta, swahili „târfă“, ce se compară cu astrul diurn care umblă pe cer ca şi o femeie de moravuri uşoare. Dar oare langa „sare“ în Australia are legătură cu langa „soare“ în zulu? Desigur, comparaţi şi vorba sal „sare“ în latină identică cu sal „astrul zilei“ în limba garo din India de Est şi nu cu sol „soare“ latinesc. Aşadar reflexe ale sud-africanului langa întâlnim pe aproape toate continentele. - Cum s-au răspândit cuvintele la aşa mare distanţă? - La început a fost haosul şi tot 82

de o mişcare dezordonată putem vorbi la începuturile umanităţii. Oamenii erau alungaţi de cutremure, schimbări climatice, de alte neamuri mai războinice. Ceea ce vedem noi astăzi e rezultatul situaţiei când lucrurile s-au sedimentat ca în geologie. Iată de ex. care e situaţia pluralului. Nimeni nu l-a pus în relaţie cu mulţimea razelor soarelui. De ex., lat. i e terminaţie pentru plural masculin pueri „copii“ ce se aproprie de i „soare“ în ket, nordul Siberiei, jap. hi „idem“. Desinenţa ae la feminin silvae seamănă cu hae „soare“ coreean, iar a la neutru, verba, pare a fi legată de v. ind. ha „soare“, peste tot cu h dispărut. În unele limbi ca basca, maghiara desinenţa de plural e k despre care nimeni nu ştie de unde provine. Noi o deducem din numele soarelui la turcici kun, kin şi amerindieni, kor „soare“ în didinga, Sudan, kala, astrul diurn hawaian, khepra la egipteni. Limba quechua din Peru ne deconspiră secretul: wasi – kuna „case“ faţa de wasi „casă“. Pluralul în s latin de unde în limbile neoromanice, engleză se compară cu denumiri ale astrului diurn cu s la început: sol în latină, sal în garo, India, sera, sara, sare în Papua Noua Guinee, suar, sur, sura în v. indiană etc. Tot aşa pl. turcesc în lar poate fi legat de lara „soare“ în ins. Aru, Indonezia. Chiar şi pluralul ebraic im (seraphim, heruvim) e soarele în osage din America de Nord mi, căci evreii scriu şi citesc de la dreapta la stânga. În limba nepali din nordul Indiei pluralul se formează prin adăugarea lui haru, care poate fi hare, haro în limbi din Papua Noua Guinee (orokolo, kerepunu). Chiar şi pronumele „noi“ e în legătură cu soarele. - În ultima carte aţi scris că numele unor animale provin de la soare. - Trebuie să adaug şi alte etimologii de ex. a lui „peşte“: kala, kal, ka, hal în fino-ugrice se compară cu kala „soarele“ în Hawaii, dag ebraic are a face cu daga „astru diurn“ în cercheză, pol, pola în ciuvaşă cu Apolo, min în tamil, sudul Indiei, cf. min „soare“ în kansa, S.U.A.; masho în limbi indiene poate fi apropiat de mash „soare“ în nubiană, ryba slav de ruwa „soare“ în chaga, Tanzania, nima în bribri, America Centrală, 83

de nyima „soare“ tibetan, balîk, palîk în turcice de Palk, zeul soarelui la coreeni, hae în araona, Bolivia, de hae, astru în coreeană, kinu în angor faţă de kin în turcice, amerindiene, saengseon în coreeană, sngi „soare“ în khasi, India. - Aşadar ie * pisk „peşte“ e în relaţie cu fenicianul sepes, sipis „soare“ + suf. dim. k, deci era peştele cel mic faţă de balenă, peşte uriaş, umflat, în gândirea omului primitiv. Interviu realizat de profesor Livia Popescu, Liceul Tehnologic Bălceşti, Vâlcea.

17. CARE SĂ FI FOST PRIMUL CUVÂNT ROSTIT DE OM? Problema originii vorbirii i-a preocupat pe învăţaţi din cele mai vechi timpuri. Astăzi, în lume se vorbesc în jur de 6.000 de limbi şi dialecte, care constituie încă material de studiu pentru specialişti.

Profesorul Ion Cârstoiu din Bălceşti, judeţul Vâlcea, şi-a dedicat întreaga viaţă studiului originii limbilor şi a ajuns la concluzia că omul primordial a fost profund religios, limbajul lui reflectând în primul rând relaţia cu Dumnezeu, iar cuvintele fundamentale folosite în toate limbile lumii provin din elementele creaţiei: Soare, Cer şi Pământ.

Volumul „Eseu despre originea limbilor. Elemente de filozofie a limbajului“, semnat de profesorul vâlcean Ion Cârstoiu şi de fiica sa Rodica-Constanţa, ne întoarce în timp până în acel început în care „a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ şi „pe om după chipul Său“.

Lingvistul Ion Cârstoiu, pe cât de tenace, pe atât de discret, a „scormonit“ o viaţă în vastul şantier al cuvintelor lumii, încercând să lămurească originile limbajului, cu toate greutăţile obiective şi limitele pe care le întâmpină cercetătorul domeniului.

L-am căutat pe profesorul Cârstoiu, am discutat cu domnia sa, descoperind cu bucurie cum un om care, operând în 84

profesia sa cu mijloacele ştiinţelor riguroase, mărturiseşte astăzi cu convingere că, după ce a studiat şi Biblia, dimensiunea sacră a fiinţei umane se relevă din ce în ce mai clar şi prin limbajul lui, care reflectă „relaţia cu forţele naturii înconjurătoare şi în primul rând cu Dumnezeu-Cerul“.

Vorbele primordiale, în cifrele unui studiu „După disputa dintre lingvişti şi filozofi, referitoare la problema originii limbajului, şi mai ales după impactul negativ al deciziei Societăţii de Lingvistică din Paris, întemeiată în 1864, care în articolul 2 al statutului său avea scris „Societatea nu admite nici o comunicare despre originea limbajului“, cercetarea lingvistică, lămurirea problemei originii limbajului au avut de suferit. Eu m-am ocupat toată viaţa de etimologia cuvintelor, pe marginea cărora am publicat câteva cărţi şi studii. Nimănui, şi nici mie până la un moment dat, nu i-a trecut prin cap ideea foarte simplă a legăturii cuvintelor cu Cerul, Pământul şi Soarele. Am făcut liste cu termenii referitori la aceste elemente ale creaţiei şi am constatat următoarele: aproximativ 90% din vorbele primordiale, în toate limbile, sunt derivate de la Soare, probabil pentru că el ne luminează şi mintea, 7% de la Cer şi 3% de la Pământ“, spune profesorul.

Conform cercetărilor domniei sale, cuvinte precum „zi“, „zeu“, „1“, „mare“, „a acoperi“, „copac“, „piele“ etc. ar proveni de la cuvântul „cer“, iar „tu“, „a da“, „contra“, „întunecat“ „2“ etc., de la „pământ“. Chiar cuvântul „om“ ar proveni tot de la cuvântul „pământ“. „Am adunat câteva sute de cuvinte care înseamnă „soare“, şi mai avem încă vreo 600, cel puţin, care provin de la acest cuvânt“, spune domnul Cârstoiu. Printre acestea, „roată“, „sfoară“, „roşu, flacără“, „împărat“, „curat“ etc. Numai pentru denumiri ale soarelui, cei doi cercetători, tată şi fiică, au studiat numele lui în peste 230 de limbi şi dialecte vorbite pe tot globul pământesc, dar „cei mai importanţi termeni provin de la Cer-Dumnezeu-Tatăl“.

85

O opinie despre primul cuvânt rostit de Adam Fascinat de această lume a cuvintelor, în care interlocutorul meu, astăzi pensionar, te poate întoarce în timp până la clipele de început ale lumii şi ale limbajului uman, lam întrebat care ar fi fost primul cuvânt pe care l-ar fi rostit Adam. Citisem cu ceva timp în urmă că dr. Bart de Boer, un expert în evoluţia vorbirii de la Institutul de Ştiinţe Fonetice din Amsterdam, credea că primele cuvinte ale omului ar fi putut fi „duh“ şi „buh“. Apoi, potrivit midrash-ului (mod de prezentare a poveştilor biblice), primele cuvinte rostite de Adam ar fi fost „Adonay este Împărat în veci de veci“. Mai citisem într-un studiu al lui Marius-Radu Clim că Dante credea că primul cuvânt emis de Adam a fost „El“, adică numele lui Dumnezeu, rostit ca un „sunet de bucurie“. În secolul al XVIII-lea, filozoful italian Giambattista Vico susţinea că primul cuvânt rostit de om ar fi fost o onomatopee şi că el ar fi semnificat simbolul divin al lui Jupiter, pentru ca mult mai târziu Otto Jespersen, profesor la Universitatea din Copenhaga, să susţină că mai întâi omul a cântat şi după aceea a început să vorbească. „Primele cuvinte au fost exclamaţii şi au rămas şi astăzi sub forma onomatopeelor şi interjecţiilor. Am scris cândva în „Universul Cunoaşterii“ că primul cuvânt rostit de om a fost probabil „au!“. Şi am descoperit recent că şi alţi autori s-au gândit la acelaşi lucru. Căpătând poziţia bipedă, omul a fost impresionat de Cer, cu lumina sa, cu tunete, fulgere etc. Mai trebuie adăugat şi faptul că unii dintre cei mai mari lingvişti au demonstrat că prima, cea mai veche, vocală a fost „a“, urmată de „u“ în diftong. Şi astfel am scris că din „au!“ a rezultat cuvântul, cu sensul de „cer“. Acest „au!“ a însemnat, probabil, adoraţie, uimire, mulţumire, durere, surprindere, cunoaştere, frică, teamă sau toate la un loc“, spune domnul Ion Cârstoiu.

86

Căutat de academicieni, profesori şi specialişti Discretul profesor de limba română din Bălceşti a trăit şi a muncit toată viaţa la ţară. „Nu am regretat niciodată situaţia aceasta, cu toate neajunsurile ei“, mi-a mărturisit domnia sa.

Prin anii '60-'70 ai „mileniului trecut“, cum ar spune un prieten, Ion Cârstoiu a fost rugat de mari profesori precum Cicerone Poghirc, Mircea Seche să-şi dea doctoratul cu dânşii, dar a refuzat politicos.

De-a lungul timpului a cunoscut mari oameni de ştiinţă din ţară şi din străinătate (acad. Alexandru Graur, acad.

Constantin Giurăscu, acad. Vladimir Georgiev, prof. K. Vlahov, acad. Emil Condurachi, prof. Ariton Vraciu, prof. Sir Bernand Crossland, dr. Peter van Soesbergen din Olanda ş.a.) cu care a purtat o intensă corespondenţă, de unii fiind chiar rugat să colaboreze sau să scrie lucrări împreună. Drumurile i s-au intersectat şi cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Adrian Păunescu, şi chiar cu conducătorii statului comunist. Dar a rămas „înfipt“ în ţărâna satului. Astăzi, măcinat de suferinţe trupeşti, profesorul Ion Cârstoiu mai are o mare dorinţă: să o aducă acasă pe fiica sa Rodica şi pe nepoţelele Giulia și Diana, purtate de valurile vieţii pe alt continent, şi să-şi „salveze munţii de însemnări“. Căci de plecare în altă parte nu poate fi vorba. „Mie îmi place în România, fiindcă aici toţi oamenii vorbesc româneşte!“, îmi spune domnul profesor. (Cuvintele nu-mi aparțin, ci nepoțelei Giulia, rostite pe aeroport). Închei gândindu-mă cu bucurie, uimire, durere, recunoştinţă, adoraţie sau frică la acel posibil „au!“ rostit de Adam din care, până la urmă, fiecare dintre noi, mărturisim şi astăzi, cu cuvintele limbilor noastre, marele adevăr. Cel al creaţiei Celui care „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“, cum credea şi ne mărturisea şi nouă Sfântul Ioan Evanghelistul.

(Dumitru Manolache în ziarul Lumina, 14-03-2012).

87

18. THE ORIGIN OF LANGUAGE. APPLE/MĂR Fructul acesta e în relaţie cu …. Soarele după forma aproximativ rotundă a mărului şi, în plus, după culoarea roşie ori galbenă. Cel mai bine se observă acest lucru în limbile germanice, de ex. în engleză apple ce se explică prin v. engl. *ap(a)laz < i.e. *ab(el) însă „relaţia exactă şi sensul originar al acestora este incert“. După noi cf. soarele Apolo. În norv. eple, apel, epal (indoneziană, melaneziană; să fie neologisme?), dar şi în sami (laponă) eappel, ebel. În slavă şi baltică întâlnim variante cu b: iablóko rusesc, iar în celtice cu f ori v: welsh afal şi în cornică. Irlandezul ull se explică prin dispariţia lui p iniţial, fenomen arhicunoscut. În limbile turcice şi mongole găsim: alma, ulma, alim, olma şi se crede că reprezintă skr. alma „acru“; în erzya şi livoniană umar. Latina şi greaca aveau mal- respectiv mel- ce par apropiate de numele astrului diurn cecen şi anume malh, rom. măr este explicat prin rotacizarea lui l. Dar în abază (Abhazia), fostă republică în Georgia, întâlnim soarele mara, exact ca varianta română populară pentru un măr şi anume o mară. De fapt mara din abază e la o distanţă de 200 km faţă de cecenul malh „soare“.

Adăugăm coreeanul sagwa „măr“ = sagar în bască şi ambele cf. *sag „soare“ (vezi lista).

Japonezul ringo seamănă cu australianul alinga „soare“ cu l > r fiindcă jap. nu are l, cf. şi rag „soare“ în Caucaz.

Tofaa din swahili, tapuah ebraic, tufah (malaieză) se apropie de tobă şi de soarele tabá (paiute de nord), aftab în afgană, oftob în tadjică.

La fel seb şi sib din persană, pehlevi, punjabi se compară cu fenic. sebes, sibis „soare“ cu finalul eliminat. În schimb ints în dargwa, ech (tzakur), ich (lezghină, avară), toate în Caucaz, par să provină din soarele ebraic šemeš cu eliminarea părţii de început.

Dravidianul telugu cunoaşte mărul sub forma sima care poate fi cerul arab sema ori începutul ebr. šemeš, eliminat de caucazieni.

88

Relaţia soare/măr pare şi în cazul ţig. phabai ce seamănă cu Phoebus din mitologia greacă, iar sli în tibetană se compară cu sol, soarele latin, ori cu sal, soarele din garo, Assam (India).

Neexplicate deocamdată par chin. pingguo, pandhi în burmeză, vashli în georgiană, tao în vietnameză.

Legate tot de Apolo sunt şi apu în samoană, apala în hawaiană.

După alte dicţionare numele mărului ar deriva din germ. *apulaz iar acesta din i.e. *haebl (cum e în slave, baltice, celtice).

Mărul a jucat un rol important în mitologie şi în lingvistică.

Fructul cunoaşterii a fost un măr: Adam a fost ispitit să guste din acest fruct şi, după ce a mâncat din fructul interzis a văzut că este… gol. Războiul troian a fost declanşat tot de un măr al discordiei. Vom vedea că aceasta e o exprimare eufemistică, nu e vorba de măr, ci de altceva. Fructul cunoaşterii ne aminteşte de faptul că la semiţi cunoaşterea e în legătură cu actul sexual.

Să ne mire că în limba rumanyo da înseamnă „penis“ faţă de da „soare“ în kashaya (nat. amer.) şi în limba pomo de pe coasta de SV a S.U.A.? Rus. hui seamănă cu hue „soare“ în limba fon (niger-congo), cu hae „soare“ coreean şi cu Hayt „soare“ în abhază (Caucaz).

Fasz, pe care ungurii nu ştiu să-l explice, poate fi fenic. sapas cu sá- decupat şi cu pronunţia aspirată phas, exact ca şi gr. fos „lumină“ ce provine, după noi, tot din sapas.

Penisul la români aminteşte tot de zeul Apolo, iar în hawaiană e ule cu p dispărut ca în limbile turco-mongole, celtice, egipteană etc. De fapt, magh. fasz se compară cu v.g.s. fazel şi provine din i.e. *pes < fenician sepes „soare“. De aceea discuţiile despre un *peusn- „penis“ sunt de tot râsul.

Ne mai miră că v. ind. linga poate veni din alinga „soare“ la australieni? Sau că wanta înseamnă „soare“ în warlpiri (Australia) şi „penis“ în meriam (limbă vecină, tot în Australia)? Ori că georg. kle seamănă cu kala „soare“ 89

(hawaiană), cu Kalynda zeul soarelui la indieni, ori cu kol „roată“ la slavi, col „soare“ la amerindieni? De fapt georg. kle se observă foarte uşor că e asemănător cu termenul românesc transformând p→k Apolo = Akolon în karimojong, Uganda.

Acelaşi kl < pl şi în Oklahoma „popor“ roşu. Ţig. kar pare comparabil cu „piatră“ kar în armeană, ca şi itza (maya, Mexic) tun „piatră“, ton „penis“, cf. keri „soare“ (amerind.), khur, kur, kir „soare“ în persană; vezi şi zeul solar aztec Tonatiutl. Similitudine între lak „penis“ în austric şi lak „soare“ în atakapa (Texas).

Am citit pe internet explicaţii ale cuvântului hui (khuy) în ruseşte: prin i.e. *ksu „ace de pin“, prin mong. hui „teacă“, prin lat. huic „pentru asta“, ucr. khovati „a ascunde“, scrise de oameni de ştiinţă care au dat în mintea copiilor.

Tot în rusă mai e kher [her] care nu are etimologie şi pe care noi îl comparăm cu denumirea prăjinii, parului > suliţei şi care provin, în ultimă instanţă, din soarele garri în ngadjon (Australia) din care germanicul gar, ger, „suliţă“ cu varianta *ker, *her. Vezi şi Paul Bălă, Oct. Cheţan, Mitul creştin, B, 1972, p. 36. Comparaţi mong. ger „casă“ cu ţig. ker „idem“. În legătură cu soarele lara din ins. Aru (Maluka-Indonezia) sunt vorbele laura (assameză), laora (bengal.), laaro (nepaleză).

Laoţianul hum se compară cu hama „soare“ în zoque de Rayon şi sierra popoluca (şi cu kham „soare“ în indiană).

Dravidianul tamil poolu seamănă cu Apolo (ca în româneşte, hawaiană) ca şi apala „măr“ (hawaiană / = apel în indoneziană), eple în norvegiană, apple în engleză. Iar slovenul kurac „penis“ se compară cu pers. kur „soare“ ca şi suliţa romană curis (de la sabini). În sfârşit, semiticul abel „sexual organ“ e apropiat de reconstituitul i.e. pentru „măr“ *abel, acelaşi cu Apolo având pe b=p.

Aşadar, când, numele organului sexual a devenit ruşinos (păcatul originar!) el a fost înlocuit cu „măr“ care suna la fel printr-o exprimare eufemistică şi metaforică.

90

De adăugat belu, bilu, „penis“ în tsezi, inkhokvari (Caucaz) cf. bel „soare“ în dravid., celtice, în lezgi *p:-l:- (~Apolo).

Mai găsesc o greşeală: Iabloko rusesc e cu accentul pe prima silabă. Împart vina cu doamna secretară care mi-a cules textul manuscris când am publicat Eseul.... Nu am văzut-o la ultima corectură.

Am stat mult până m-am hotărât să public acest articol.

De fapt el a apărut în Eseu despre originea limbilor, Craiova, 2010, pp 61 s.u. În fond, eu fac etimologie. Ştiţi cine m-a determinat să dau în revistă materialul? Ieri am avut o discuţie telefonică cu acad. Grigore Brâncuş, am discutat despre toate inclusiv despre ...măr. I-am spus în linii mari despre ce e vorba şi despre mărul discordiei. Dânsul vorbea bineînţeles fără perdea şi mi-a zis: „publică-l, domnule!“ A fost ca întotdeauna o discuţie amicală şi domnul academician a recunoscut că se simte mult mai bine după ce stă de vorba cu mine. Şi în legătură cu mărul discordiei, ştiţi cum se numeşte în engleză?

Bone of contention, or bone e ...os!

Fiindcă e vorba de fructul cunoaşterii am vrut să aflu cum se zice fruct în alte limbi şi am găsit în limba tupinamba, Brazilia, „fruct“ este iba ce seamănă cu substantivul leb „inimă“ în vechea ebraică, azi lev, dar, mai ales, cu ib „inimă“ în egipteană, şi să mai observaţi că în limbile slave verbul iba(care nu se găseşte în dicţionare) înseamnă tocmai ce am spus despre cunoaştere la semiţi (evrei, arabi, asiro-babilonieni etc.), adică „a comite un act sexual“. Şi în aceeaşi limbă tupinamba „bone“ adică osul este kanga şi acest kanga ne duce iar la soarele kanga din idiomul koyo, Congo! Şi alt comentariu. În Filipine e un arbore numit ştiinţific Averrhoa bilimbi care face fructe sub forma unui cucumber (englezii aşa îi spun cucumber tree). Ştiţi că acest copac se numeşte iba? Scrieţi pe Google, nu trebuie să mă credeţi pe mine. Mică e gradina ta, Doamne!

91

19. ORIGINEA LIMBAJULUI. FLOARE BUNGA BUNGA / THE ORIGIN OF LANGUAGE. FLOWER BUNGA BUNGA FLOARE. Şi cuvântul acesta se pare că vine de la „soare“.

Magh. virag este exact ca şi wirag virag „soare“ în limba budukh (Daghestan, Azerbaidjan), iar i.e. *bhel-, bhlo „floare“ pare comparabil cu bel, beil „soare“ în rohingya şi în celtice.

Aici e şi lat. bellus „frumos“. Cf. şi Apolo cu p > b.

Ebr. prah „floare“ se compară cu thai prahtit „soare“, cu pari „soare“ în yupultepec şi baure (lbă arawak), *par „soare“ din proto- yuman (hakan) şi cu focul pur, por, para în gr., cor., slavă, arabul zahra poate fi legat de zaah „soare“ (lba seri), ucr. zori „stea“, iar tc. çiçek de kika „cer“ în chibcha, de kiki = köki „soare“ în jebero (Peru) şi mai ales de chichi „lună“ în limba kuna cf. chichi „astru diurn” în txicao, Brazilia.

Gr. luludi „floare“ cf. lol „floare“ în itza şi ţig. lulugi se apropie de ţig. lolo „roşu“, de arab. hilal „lună“ şi lal „soare“ în matagalpa (Nicaragua). Nimic despre gr. anthos „floare“.

Totusi antu, ante, anti „soare“ în mapuche, Peru. În schimb slavul ţvet „floare“ şi tebe „lună“ în boruca (America Centrală) par a avea ceva în comun, iar chin. hua „floare“ (şi swahili ua), după noi, cf. huo „foc“ ← hur în armeană < hor „soare“ (iran.). În sfârşit jap. hana poate fi derivat din kan, kon „soare“ în chimu (America de Sud). În jap. saku „a înflori“ se compară cu saku „soare“ în limba caddo.

Iată şi alte denumiri ale „florii“: ruva în limba shonă, Zimbabwe, cf. ruva „soare“ în chagă, Tanzania; mala „floare“ în sinhaleză, Ceylon, faţă de malh „astrul diurn“ cecenă; românescul floare e derivat din latinescul flos, la genitiv floris; legat de flos este germ. blossom. Mai apropiate de Apolo, zeul soarelui, sunt: phul în asameză şi bengali, pul în garo, India, phula în nepali, pull în baluchi, Pakistan „floarea“ se numea pulla în vechea indiană, pu în tamil, (dravidiană, India). Cel 92

mai mult seamănă cu lat. flos ful în rohingya, nord-estul Indiei prin consoana f.

O altă grupare o reprezintă numele florii gal în limba iraniană laki, gul în kazahă şi pashto, Afganistan, gol în persană, gele în lituaniană, toate comparabile cu gal „foc“ în mongolă, ghali „soare“ în klatskanie, Alaska. Să adăugăm tom „floare“ în ainu, Japonia~toma „astrul zilei“ în wiyot, California. Şi vorba mendok „floare“ în limba sherpă, Nepal, aminteşte de soarele mandu la aborigenii australieni. În sfârşit în idiomul kuwi, sudul Indiei, floarea e punga, care în limba ayapathu, Australia, înseamnă „soare“. Cu p=b găsim bunga „floare“ în indoneziană şi malay. În mod ciudat bunga bunga „is a phrase of uncertain meaning that dates from 1910, and a name for an area of Australia dating from 1852. By 2010 the phrase has gained popularity in Italian and international press to refer to former Italian P.M. Silvio Berlusconi's sex parties“ (Internet). De ce florile sunt legate de „soare“, după culoarea roşie, galbenă, după forma relativ rotundă ca şi a astrului diurn, pentru frumuseţea lor?

Aşadar fetele de la petrecerile lui Berlusconi erau metaforic „flori“?!

20. AU AVUT DACII SUNETUL Â (Î)? Întrebarea de mai sus e legitimă. Vor fi avut dacii sunetul â = î precum slavii ori turcii? Încercăm să dovedim acest lucru prin câteva etimologii. Verbul a râde este explicat prin lat. ridere, iar acesta din i.e. *urid „a se ruşina“ cf. skr. vrid „a se ruşina“. Dar de la acest sens şi până la „a râde“ e cale lungă!

Mai curând noi apropiem rom. râd de numele soarelui ra la egipteni, maori (care poate fi legat şi de skr. sura „soare“).

Comparaţi: ha! ha! ha! cu ha „soare“ (în v. indiană); hi! hi! hi!, râsul sfielnic, cu hi, astrul zilei la japonezi; sl. smešn „de râs“, smeius „eu râd“ ~ ebr. šemeš „soare“; comic poate fi legat de 93

kome „sat“, la rândul lui în relaţie cu kam „soare“ la ţigani şi nagamezi; engl. laugh ~ celtic Lugh, zeul soarelui; tc. gül- cu ghali „soare“ în klatskanie; aici e şi gr. gel- „a râde“, de asemenea kul în ciuvaşă. În limba ketă (pe Ienisei) „a râde“ se zice dagh şi se compară cu daga „soare“ în cercheză (Caucaz), respectiv cu kabardin dagha „soare“. Se observă apropierea dagha ~ Lugh cu d - l ce se mai întâlneşte în dacrima - lacrima; dakota = lakota; ad în latină = al „la“ în semitică etc.

La fel: siru „a râde“ în fanti, Ghana, prin sr se apropie iarăşi de soare, sura, seir (greacă), ca şi sirikka în tamilă, cf. kashmir siri „soare“; finl. naura seamănă cu mong. nar „soare“; georg. cin cu kin „astrul zilei“ la turcici şi amerindieni (vezi lista); gesh în alb. şi gosli în somaleză cu kashi „soare“ în amerind.; kata în maori - kot „soare“ în melaneziană, în idiomul manşilor pe Obi, kuat în camaiura, Brazilia etc., jap. warau cu araw „soare“ în tagalog şi cu alau din millcayac (amerind.); faroez flenna ~ Apolon/Apellon; danez grine „a râde“ ~ grian „soare“ în celtice.

Cât priveşte engl. laugh acesta vine din v. engl. hlehhan, cf. germ. láchen, probabil imitativ (sic!), iar după alt dicţionar din germanic *xlaxjanan < i.e. *klak, cf. welsh cloch „clopot“, lat. glociare „to cluck, a cloncăni“; etimologie neinspirată.

Am văzut că a râde e în legătură cu soarele. Exemple din literatură: Râde soarele-n fereşti! „Spre soare râd!“ (L. Blaga Lumina raiului) „Ieşi copile cu părul bălan şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea!“ (I. Creangă, Amintiri ... ).

Concluzia noastră e că râd vine de la ra „soare“ ca şi sl. rad „bucuros“, lat. rad-, rod- „a roade“ şi că la daci suna chiar râd, cuvânt ce a fost preluat de latini ridere, fiindcă ei nu puteau pronunţa â=î, pe care le redau prin i cum fac astăzi cei ce nu au această vocală (englezii, francezii) care zic Gromiko, bistro în loc de Gromyko, bystro. Aceeaşi origine o are sl. rydati „a plânge în hohote“. Deci â este etimologic în râd!?

94

Situaţia lui râu e asemănătoare cu a lui râde. Curent, se explică prin lat. rivus „idem“, aşadar se crede că scrierea actuală râu are pe â neetimologic. Şi râu provine de la „soare“ fiind apă curgătoare mare. Astfel, wi „râu“ în sentani (Papua) se compară cu dakota wi „soare“, ch. he cu cor. hae, jap. hi, ambele „soare“, magh. ár, drav. aru, ëru cu armean ar „soare“ (azi arew), lat. fluvius, germ. Fluss cu Apolo (aici şi magh. folyó „râu“, folyik „a curge“, ca şi rus. plavno „curgător“).

Finl. joki, mari johe, sami johka, est. jögi par legate de soarele jahi din resigaro (nat. amer.), după cum arabul nahar se compară cu soarele nar la mongoli, ca şi în irl. rian „râu“ cu grian „soare“ ori mong. murön ~ mara „soare“ în abază (Abhazia, Caucaz). Tot aşa oromo haroo (somali haro) ~ hare „soare“ în Papua N. Guinee (vezi lista), s.v. orokolo, vietn. sông „râu“ şi indon. sungai cf. sngi „soare“ în khasi, manc. bira ~ beru într-o limbă din India, kur „râu“ în budukh (Caucaz) cf. khur „soare“ în iraniene = kur = kira în persană, de aici şi verbul curg. La samoezi situaţia e următoarea: în enets daha „râu“ cf. daga „soare“ cerchez (Caucaz), nganasan bikažää „râu“ seamănă cu Bicaz al nostru, Ozana lui Creangă cea frumos curgătoare se aseamănă cu tătarul özen „râu“. Japonezii numesc râul kawa comparabil, după noi, cu kawle „soare“ în bamana (Mali) şi mai ales cu kawe „astrul zilei“ în salinan, California. Burmezul lan „râu“ e cf. lan „soare“ în amerindiană (vezi lista). În mordvină, limbă uralo-finică de pe Volga „râu“ se zice jov, juv, dar şi rav. Acesta din urmă sigur se compară cu skr. ravi „soare“ şi cu rau „soare“ în sissano, limbă din Papua Noua Guinee. Să observăm că rom. nou se explică prin lat. novus, la fel bou prin lat. bovis. În realitate atât nou cât şi bou provin din i.e. dacică din *neuos, respectiv *guou.

Aşadar limba sissano acum multe mii de ani era mai aproape de India şi Europa, căci putem presupune protodacic *rau „râu“ corespunzător mordvinului rav cu acelaşi sens, cf. skr. Ravi „soare“, latina având v ca şi indienii şi slavii (novus, sl.

95

nov, ind. nava, etc). Găsim pe internet un tracic, eventual etrusc rau „râu“ ceea ce ar corespunde cu predacic *rau, cu a trecut la â: râu, exact forma cea mai veche românească. Acest râu a putut intra în latină sub forma riu + terminaţia -us, cum am scris la râde. Desigur deducţia e teoretică, dar nu imposibilă practic. Şi verbul a curge vine tot de la „soare“: i.e. *(s)reu - cf. skr. sar, sari în aore, mafea, sara în woravin, etc. Germ. fliessen ca şi Fluse sunt de la Apolo, ca şi chin. liu sau lou pe care dacă le citim cu r ar fi *riu, *rou! Adăugăm skr. rayah „râu“, apoi vechiul nume al Volgăi Ra, rus. rov „canal adânc“ (evident cu apă).

Vezi şi rom. strânge (< i.e. dacic *streng-) de unde şi lat. stringere şi strunga de la stâna păstorească „loc strâmt, trecătoare îngustă“. Caută pe Freelang Dictionary. Şi petra şi casa am demonstrat că sunt cuvinte dacice intrate în latină (primul şi în greacă).

Cum putem interpreta însemnările lui Petru Maior de acum 200 ani care scria: „ ... ne-am deprins a zice că limba rumânească e fiică limbei latineşti, ... . totuşi de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mamă limbei ceii lătineşti?“ (P.Maior, Scrieri, I, 1976, 311). Cf. kogi „râu“ în hausa (Nigeria) cu khaga în skr. = koge în susu (Guineea) = kogua în cahuapana (nordul Perului); în skr., susu şi cahuapana „soare“!

Adăugaţi şi rom. sângur: lat. singul- comparabile cu sngi „soare“ în khasi (India). Cf. şi scânteie, în (ân) ~ sum. an „cer, cavitate“, în cor. „în, înăuntru“.

21. IN MEMORIAM ACAD. AL. GRAUR Acad. Al. Graur s-a născut în 1900 pe 9 iulie şi a trecut în eternitate exact 88 ani mai târziu, pe 9 iulie 1988. De prof. Al. Graur am auzit încă din perioada liceului. Nu mi-a fost profesor, totuşi în anul I de facultate ne-a vorbit despre idealismul în lingvistică. Ideea era că aceştia spuneau: închid ochii, obiectul nu mai există; deschid ochii, apare. Atunci a dat 96

mâna cu câţiva dintre audienţi printre care şi cu mine. L-am întâlnit apoi în Piaţa Palatului, era iarnă căci avea un palton gros. Şi apoi am discutat cu dânsul de zeci de ori. Când ajungeam în Bucureşti îi telefonam şi fixam întâlnirea la Editura Academiei, acasă pe bd. Ana Ipatescu, la Academie, la Institutul de Lingvistică. Am învăţat multe de la dumnealui. Nu mi-a spus niciodată că e ocupat, bolnav, să vin altădată. De ce nu m-a refuzat măcar o dată? Probabil că a văzut că eram pasionat de probleme de lingvistică. Cred că a fost cel mai mare învăţat român în domeniu. Vorbea cumpătat, nu făcea caz de erudiţie, spunea că omul deştept nu trebuie să sperie lumea cu ştiinţa sa, admitea că mai poate fi şi un alt punct de vedere, nu era exclusivist. Îmi amintesc la o sesiune de comunicări, prin 1980 un conf. univ. din Baia Mare a venit cu altă etimologie pentru sunt diferită de cea susţinută de acad. Al. Graur, dar savantul a ascultat şi nu a comentat. În pauză l-am întrebat de ce nu a ripostat şi mi-a răspuns: - Tov. Cârstoiu, trebuie să mă mai documentez, poate are omul dreptate! Din zecile de întâlniri cu acad. Al. Graur mă voi opri doar la câteva.

Pe 20 august 1968 sosesc la Bucureşti de la Mozaceni deal, unde eram profesor la liceul din localitate şi stabilim să ne vedem la Editura Academiei a doua zi.. Seara mănânc la restaurantul Gării de Nord cu doi domni care s-au recomandat ca redactori la emisiunea în limba maghiară a TVR şi care au spus ca în noaptea aceea se vor petrece lucruri ce vor impresiona lumea întreagă. A doua zi dimineaţă, m-am prezentat la editură.

Acad. Al. Graur era într-un costum elegant alb-gălbui de in şi avea un aparat mic de radio la care asculta ştiri din timp în timp. Noi discutam despre etimologie! La un moment dat primeşte un telefon şi tov. academician îmi spune: Trăim vremuri grele! Şi se scuză că trebuie să plece la Academie să dea un comunicat despre poziţia instituţiei în legătură cu invazia trupelor străine în Cehoslovacia, rămânând să ne vedem în ziua următoare. Altădată, acasă pe Ipătescu. Eu 97

obişnuiam să merg mult pe jos pentru a vedea oraşul şi obosit mă odihneam la o grădină de vară din Piaţa Romană. Când ajung acasă mă întâmpină şi mă invită să iau loc pe fotoliu şi când mă aşez arcurile au cedat până la duşumea. Discutam despre fondul comun indo-european şi i-am spus că vorbele ce sunt reconstituite în acest fond comun trebuie să le fi avut şi dacii, idee neacceptată, dar spre surprinderea mea acad. Al. Graur mi-a spus că e logică. Eu susţineam că tu, frate, a da, a sta, a învârti, vânt sunt vorbe dacice. Îmi amintesc că mi-a povestit cum a trebuit să conducă la aeroport un academician chinez, era vânt puternic şi nu putea decola avionul, chinezul zicând pe limba lui taifân cu sensul mare vânt, exact cum spunem noi fân «iarbă uscată». Am scris în mai multe cărţi că vânt trebuie să fi fost la daci cf. i-e *uent »vânt», dar adăugăm acum hititul huwant, toharic A want, wuntu in pakanh (Australia), toate »vânt». De fapt chinezii îl scriu feng înţeles de alţii fără g final: taifun în germană, fohn în engleza, dar fân în cărţile ruseşti. Acad. Gr. Brancuş îmi sugerează telefonic (martie 2014) că vânt poate fi onomatopeic. Prin anii '70 discutam despre originea limbajului şi îi spuneam acad. Al. Graur teoria mea revoluţionară despre relaţia omului cu Cerul, Pământul, Soarele. Pe vremea aceea se considera că nu se poate şti ce a stat la originea limbajului. Lumea trăia încă sub influenţa nefastă a Societăţii de Lingvistica din Paris care a interzis studierea acestei probleme. Acad. Al. Graur, deşi educat în acel spirit, era deschis la orice propunere. M-am uitat cu atenţie în ochii dumnealui, n-am văzut neîncredere, dispreţ, din contră. Vorbeam convingător şi asta mi-a dat curaj. La una din ultimele întâlniri, poate prin 1985, venisem la perfecţionare şi am stabilit să ne vedem a doua zi. Am telefonat şi mi-a răspuns un glas de fetiţă - să fi avut 8, 9 anişori - spunând că bunicul e la o mare aniversare a PCR, la stadion. (Am aflat după revoluţie că fiica domnului Dumitru Graur a avut un grav accident de maşină). Eu aveam o geantă plină cu cărţi 98

cumpărate, plus brânză de burduf şi mă plimbam prin faţa casei. Un miliţian m-a rugat să merg mai departe, pe bulevard urma să treacă N. Ceauşescu şi geanta mea... Aşa am făcut, dar după un timp opreşte un taxi, acad. Graur intră în curte şi eu către miliţian: - Ce mi-ai făcut domnule, tov. acad. a intrat în casă! I-am dat telefon şi m-a rugat să-l scuz, după ce se spală puţin ne vom vedea peste 20 minute. Şi iar m-am aşezat pe fotoliu ducându-mă până aproape de duşumea. Am discutat deale noastre, despre sponsorizările din ţările capitaliste pentru lucrări de interes naţional, despre casa în care locuia. Eu am lăudat-o că e elegantă dar dânsul: Nu e meritul meu, ci al lui Valentin Lipatti, am cumpărat-o de la el. Îi spusesem că mi-am construit şi eu casă, urarea dumnealui Casa de piatră! Nu prea am înţeles-o, ştiam că piatra ţine răcoare dar aşa e expresia consacrată pentru «casa rezistentă». Şi eu vrând să-i demonstrez ceva, am arătat din mâini şi, fiind răcit, am rămas cu stânga spânzurată. A trebuit să apuc cu mâna dreapta să trag în jos de stânga pentru a veni la normal. Eu am început să râd, am spus ca sunt răcit şi l-am văzut pentru prima oara pe acad. Al. Graur râzând! A fost un mare OM, un OM bun şi primitor. Abia acum 4-5 ani doamna prof. Lucia Wald mi-a spus telefonic că acad.

Al. Graur s-a născut şi a murit în aceeaşi zi: 9 iulie. Deşi nu mia fost profesor la facultate mi-a fost cel mai bun îndrumător în viaţă şi cercetare.

22. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI COPAC Toate dicţionarele consultate compară rom. copac cu alb. kopaç, lăsând să se înţeleagă că este un împrumut de la skipetari (albanez) sau, mai curând, că este moştenit din substrat.

Dar în albaneză kopaç înseamnă „ciot, buturugă, buştean, trunchi de arbore“. Cei ce-l consideră autohton se referă la rădăcina i.e. *kep - „cioplesc pietre, tai“, cf. gr. kopto „sap, tai“, v.sl. skopiţi „a tăia în bucăţi“, lit. kapoti, let. kapat „a toca, a tăia 99

mărunt“ etc. (istoria cuvântului la I.I. Russu, ER, p. 294). Dar derivarea din verbul cu sensul „a tăia“ este îndoielnică (TILR, II).

Să presupunem că privim un arbore singur în mijlocul unui câmp. Este evident că este un copac. Dacă îi tăiem toate crengile lăsând numai firul pomului acesta nu mai e copac, ci un stâlp, un trunchi. Aşadar copacul e copac, nu pentru că se sapă ori se taie, ci pentru că are crengi ce formează un acoperiş, o protecţie împotriva ploii, soarelui etc. Ca atare din dicţionarul indo-european de rădăcini trebuie să alegem i.e. *kep/kop „a acoperi, a înveli“ cf. lat. coperio „acopăr“, tc. kapa „a acoperi“, de unde capac. Rădăcina i.e. *kep/kop se compară cu numele cerului prehitit kap (de unde şi tc. amintit), dar şi cu învelişul corpului omenesc piele, care într-o limbă africană este ke-pi, iar la ainieni pielea se numeşte kap! Şi alte denumiri de arbori sunt în legătură cu „a acoperi“, „piele“,„coajă“,„cer“. De exemplu gr. drys şi sl. derevo provin, după noi, din cerul daer ori der < (ten)der < (ten)ger, de unde pielea la tc. derî, la gr. derma, germ. Leder.

Denumirea bradului, a molidului este bor pe care noi îl comparăm cu scitul abra „cer“, magh. bör „piele“. Chiar numele i.e. al pielii e *pel -dedus de noi din ciuvaş pelet „cer“ (Sevortian, Etim. slovar', passim), de aici denumirea plutei. La aromâni copaciu are sensul de „stejar“, cuvânt pe care noi îl deducem din i.e. *steg „a acoperi, a proteja“, cf. scr. stagh „a acoperi“, ţig. staghi „căciulă“, ce se compară şi cu iukaghir kudzu „cer“.

Să mai adăugăm sem. tinna „smochin“ pe care noi îl punem alături de cerul chinez tien, jap. ten şi, cum t'=k', şi cu engl. sky „cer“, skin „piele“, kina „coajă“ în amerindiană.

Este limpede că engl. tree „copac“ seamănă cu ciuvaş tura „cer“ fiind o paralelă a subst. cu d: *der, daer, din limbile turcice. În acelaşi timp nu putem să nu observăm că jap. ki „copac“ ne trimite cu gândul la sumer. ki „pământ“ ori, mai sigur, la ki din limba bari, unde are sensul „cer“ (în Ciad). La 100

fel sl. donb „stejar“ e apropiat de cerul mongolic deng(er) cu finalul nepronunţat. Ca atare, copacul se numeşte aşa fiindcă acoperă, nu pentru că se taie ori se sapă şi în româneşte este termen autohton.

Adăugaţi şi magh. fa „copac”, cf. fa „cer” în limba thai (Tailanda) precum şi ţig. arukh „copac“ comparat cu semiticul aramaic arukh „acoperit“ (de la care provin cuvinte ca ruho „haina“, englezul roof „acoperis“).

Skipetarii sunt albanezi. O etimologie tot din fondul autohton o dă prof. Grigore Brancus în VALR (Vocabularul autohton al limbii române). În legatură cu ultima frază fac următoarele corectări: termenul ţigănesc pentru „copac“ e rukh, nu arukh cum am dictat din neatenţie, arukh e în aramaică, limbă înrudită cu ebraica, araba, asiro-babiloniana şi înseamnă „acoperit“, se vede limpede şi românescul rufă, ce acoperă corpul omenesc. Vezi copacul african singur în ţinuturi aride cu crengile întinse ce oferă protecţie animalelor. În sfârşit mai adaug faptul ca prehititul (în Turcia de azi) kap „cer“ poate fi inversarea iranianului bag, tot „cer“ care în ebraică e gab şi înseamnă „bolta(cerească)“ cu g>k şi b>k.

La comentariul anterior abia acum am observat greşeala din final: b>p în loc de b>k, ambele fenomene lingvistice fiind cunoscute.

23. ORIGINEA NUMERELOR 1, 2, 3 Se cunosc relativ puţine lucruri despre provenienţa numerelor mici. Este ştiut că ele „au fost cuvinte cu sens concret care, ulterior, prin abstractizarea sensului şi schimbarea funcţiei, au devenit numerale. sensul lor originar nu poate fi reconstituit, deoarece funcţionau ca numerale cu mult înaintea diversificării limbii-bază“ (L. Wald, Progresul în limbă, B., 1969, p. 130). Iar acad. Al. Graur, Puţină aritmetică, B., 1971, p. 14 scrie: „Cum sau creat primele cuvinte care denumesc numeralele? nu ştim. În 101

limbile indo-europene numeralele provin dintr-o epocă prea depărtată de noi pentru ca studiile comparative să ne poată aduce lămuriri asupra originii numerelor mici“.

După părerea noastră pe omul primitiv, ieşit din peşteră, l-a impresionat cel mai mult Cerul. De acolo vin lumina, căldura, ploaia, arşiţa, fulgerul, tunetul şi alte fenomene cereşti.

Omul, fiind neputincios faţă de imensitatea cerului, nu întâmplător a considerat cerul unicul zeu primordial în mai toate limbile cunoscute pe globul pământesc.

Numărul „unu“ este chiar al dumnezeirii şi pentru că Cerul e unic noi credem că „1“ înseamnă chiar „cer“. În indoeuropeană „1“ se zicea în mai multe feluri: - *oino, de unde lat. unus, gr. oinos, germ. eins etc. pare în legătură cu cerul sumerian an; - *oiko, de unde sanscr. eka, pers. yek, ţig. ek, după noi e în relaţie cu cerul vechi indian kha, lat. caelum; - o altă denumire a lui „1“ este i.e. *sem. Iarăşi remarcăm similitudini cu tc. sema, arab. sama, ebr. šamu etc. (mai ales cu primul) toate cu sensul „cer“; - cât priveşte pe i.e. *sems, aici ne gândim că trebuie să-l comparăm cu numele soarelui şamaş, samas, şams, şemeş, la sumerieni şi semiţi.

- în sfârşit, tot în i.e. „1“ se mai zicea *sen (din care provine gr. hen la neutru), ceea ce poate fi apropiat de numele lunii la sumerieni sin sau al soarelui la germanici sun.

Că lucrurile ar putea sta astfel vorbeşte şi situaţia din alte familii de limbi: - magh. egy „1“ ~ magh. ég „cer“.

- tot aşa turcescul bir conţine aceleaşi consoane ca şi cerul scitic abra din care probabil derivă, cf. biri „soare” în dravidiene (India). După cum cafrul (din Africa de Sud, Mozambic) numa e imposibil să nu ne ducă cu gândul la num „cer“ samoed (în nordul Siberiei).

Mai ciudate sunt denumirile numeralului „1“ în ainiană shine (limbă în Japonia) pentru care cf. engl. shine „a străluci“ 102

(cerul strălucitor?), în semitică uahăd „1“ pare a se compara cu iranicul baga „cer“ cu u=b şi h<="" div=""> Şi mai interesant este numeralul „1“ din limba sesake (idiom melanesian din Oceanul Pacific) unde e sikai, aproape ca şi pronunţia engl. sky [skai]. În relaţie cu numeralul „1“ este cuvântul „singur“: solus, -a, -um în latină, pe care noi îl comparăm cu lat. sol, -is „soare“, acest astru fiind şi el unic în Univers, pe când gr. monos este sigur în legătură cu astrul nopţii, luna: mona la germanici, men la gr., mensis la romani. Aici trebuie să amintim şi adjectivul românesc stingher „izolat, răzleţ, singur“ dedus de L. Şăineanu din stingheri < stăngâni < slavă, dar lăsat cu et. nec. în DLRM, DEX, MDE, V. Breban etc. Poate fi cerul turcic tengher, precedat de s, cf. şi engl. lone, lonely, alone „singur, stingher“ ~ luna.

Sunt şi numerale mai greu de explicat.

- sl. edin e legat de magh. egy < ég sau de chin. tien, ambele „cer“?

- armeanul mi, în schimb, se apropie de un nume al soarelui (moş, mus, Mitra), căci ştim că de aici vine şi alb. mi „şoarece“, ca şi etruscul mi „eu“, ebr. mi „cine“. În concluzie, în cele mai multe limbi numeralul „1“ provine din numele cerului. În favoarea acestei idei pledează şi faptul că protosumerienii indicau cifra „unu“ printr-o elipsă, adică forma aproximativ rotundă a cerului (C. Daniel, Civil. asiro-bab., pag, 321). Ceva asemănător cu această ipoteză, dar numai în legătură cu soarele, luna la Florica T. Câmpan, Povestea numerelor, B., 1965, p.14, lucrare consultată după elaborarea articolului nostru.

Numeralul „doi“ are oficial aceeaşi origine necunoscută. În opinia noastră s-a pornit de la teoria opoziţiei cer - pământ ca în mitologia chineză şi iranică. Astfel, i.e. *dui, *di trebuie legate de numele chinezesc al pământului di, la greci de, do, la albanezi dhe, dacic da, ebr. adama, etc. În amintita limbă 103

sesake dua „doi“. Chinezii zic la „2“ er, denumire pe care o comparăm cu tc. yer, aramaic erh, germ. erde, engl. earth, arab. ard. Finic kit, tc. iki sunt, după noi, provenite din sumer. ki „pământ“ (alte explicaţii inacceptabile la Sevortian, „Etimologiceskii slovar' tűrkskih iazîkov“, M., p. 337-399).

Denumirea semită a lui „2“ e tn, ceea ce ne face să ne gândim la tina din sl. şi thai, ambele „pământ“. Ainianul tu(p) (cu p facultativ) trebuie să fie chin. tu, cu sensul aşteptat „pământ“, o variantă a lui di şi ti.

Dacă „1“ şi „2“ înseamnă în general „cer“ - „pământ“ ce să fie „3“? Benveniste îl explica prin radicalul ter/tr, „depăşire“ a seriei de 1-2 către pluralitate. Acad. Alexandru Graur scrie: „Ideea că lat. tres ar veni de la trans „peste“ adică nu merită nici o atenţie“. Şi actualul numeral „3“ a avut un sens concret. De exemplu chin. san este identic cu engl. [san] „soare“, ori asemănător cu luna sumeriană sin ori „fiu“ sun. (Cerul = tatăl. Pământul = mama, Soarele = fiu), cf. frizianul san „astru diurn” (Olanda).

Magh. harom „3“ credem că e iran. hor, har, hvar „soare“ + -m „acesta, al meu, de care vorbesc“. Dar i.e. *treies se compară cu semitic terah „luna“, cu zeiţa japoneză a soarelui Amaterasu, cu zeul soarelui Mitra, cu berberul itri „stea“, v. ind. tara = star (i.e. *aster „stea“). Deci „trei“ a însemnat, la origine, „soare, lună ori stea, astru“! Aşadar semit. tlt „3“ se compară cu latinescul stella, arm. astl, tl + -t sufix de feminin.

Nu credem că mai e de mirare să presupunem că ainianul re(p) se apropie de egipt. re „soare“. Comparaţi indoeuropeanul *treies cu burmezul thura „soare” (Birmania).

Mai complicată ni s-a părut provenienţa tc. űç „3“ (pentru care vezi Sevortian, op. cit. p. 642 cu alte ipoteze) care poate fi decupat din v. pers. rauča „lumină“, skr. raoča, cu lat. lux, lucis, sl. luč, rom. a luci, tot în legătură cu strălucirea soarelui (uča).

104

24. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI CRĂCIUN În decembrie 2011 am publicat un articol despre originea termenului Crăciun. Aminteam principalele ipoteze formulate şi anume: derivarea din calatio „convocarea poporului“ (Papahagi, V. Pârvan, S. Puşcariu); creatio „creare“ propusă de Aron şi Ovid Densuşianu, dezvoltată acad. Al. Rosetti şi Al. Graur; etimonul crastinum al marelui B.P. Haşdeu, Christi Jejunium etc. Au mai fost aduse în discuţie sl. korociun ce desemna solstiţiul de iarnă şi se referea la perioada 12 nov. – 24 dec. şi un alt cuvânt slav kraciati, „a păşi“.

Autohtoniştii au propus origine dacică prin comparaţie cu alb. kerciu „lemn, ciot, buturugă“. Astăzi este acceptată ca fiind cea mai plauzibilă ipoteză ce pleacă de la creatio, însă respinsă chiar de oamenii bisericii pentru motive teologice. În 2001 am adus în discuţie termenul scit khursun „soare“ reluată în lucrările următoare şi în articolul din 2011. Nu am scris niciodată că vorba dacică ar fi din limba sciţilor ci numai făceam comparaţie.

Sciţii vorbeau un idiom iranic. Rude ale lui khursun sunt: pers. khor, khur, khores, sl. hor toate cu semnificaţia astru diurn. Un element ajutător în explicarea rom. Crăciun este pluralul crăci al lui cracă fără a ne referi în mod special la crăcile de vâsc. În concepţia oamenilor de acum mii de ani soarele murea în jur de 21 – 22 decembrie şi trebuia ca oamenii să facă focuri cu crăci pentru a-l ajuta să renască. Şi în ziua de azi oamenii din satele româneşti respectă obiceiul rostogolirii pe dealuri a unor roţi de foc, pregătirea colacilor ce amintesc de forma rotundă a astrului zilei, de asemenea arderea buturugii. În tradiţia creştină Crăciunul desemnează naşterea Mântuitorului Iisus la 25 decembrie. Însă istoricii religiilor arată că mai multe divinităţi dinainte de Hristos s-au născut la acea dată: Mithra, zeul persan al soarelui, Horus la egipteni, Dionisos la greci, Tamuz, Osiris etc. Romanii aveau şi ei Sol invictus, soarele nebiruit. Toţi aveau ziua de naştere 25 105

decembrie. De altfel se ştie că naşterea lui Iisus nu s-a sărbătorit în primele secole ci abia în veacul al IV-lea şi nu la data amintită, ci în ianuarie. La perşi, siriaci, egipteni „credincioşii se retrăgeau în sanctuare secrete, de unde ieşeau la miezul nopţii strigând din toate puterile Fecioara a născut!

Lumina creşte!“ şi asta se întâmpla pe 25 decembrie. Tradiţia aceasta era aşa de răspândită la păgâni încât biserica a fost nevoită să respecte aceste obiceiuri prin încreştinarea lor.

Astfel J. G. Frazer vorbeşte despre sărbătoarea noastră de Crăciun ca fiind împrumutată direct de la rivala ei păgână.

Crăciun era sărbătoarea naşterii soarelui la daci. În afară de comparaţia cu scitic khursun şi crăci mai adăugăm gr. kratos „forţă, putere“ cu derivatul pankration „atotputernic“ care iarăşi trebuie să se derive dintr-un nume de soare cum ar fi actualul Akerta în limba yupik din Ciukotka şi Alaska (Extremul Orient rus, respectiv S.U.A.), strămoşii populaţiei yupik şi ai indo-europenilor trăind împreună ori în contact acum multe mii de ani. Termenul grecesc e derivat din i-e * kret, de unde şi skr. kratu, putere, avest xratu, v. engl. hard etc.

Aşadar putem presupune un i.-e. *kret/krat cu sensul soare de unde kartos, kretos în dialectele greceşti ionic, respectiv eolic.

Aminteam mai sus de pankration, atotputernic care a dat numele unei lupte foarte dure, intrat şi la romani pancratium.

Din acest pankration s-a putut decupa kration care seamănă destul de bine cu rom. crăciun ştiut fiind că ciu în româneşte provine din tiu, tio: fecior < fetiolus,tăciune <="" div="">.

Pentru numele soarelui krat la proto-daci în afară de gr. kratos „putere, forţă“ (care vine de la soare) adăugăm: sl. krat „oară, dată“, kart „oraş“ la semiţi, kurt „lup“ în turcă, kart „bătrân“ tot în turcă, kurt „surd“ în letonă etc. Toate aceste cuvinte oară, oraş, lup, bătrân, surd provin de la diferite denumiri ale astrului zilei (surd seamănă cu sur „soare“ în v. ind., „bătrân“ la Goga şi alţi poeţi: la noi bătrânul soare).

Comparaţi şi chukchi, tot în Ciukotka, terki „soare“ inversat 106

iese ikret ce seamănă cu Akerta amintit tot acolo în yupik, şi cele discutate la explicaţia gr. kratos. Ca atare rom. crăciun se încadrează în următoarele coordonate: scitic iranian khursungr. kration, crăci, cerc, „rotund“. Facem precizarea că ungurii au vorba karácsony de la români, pe care o explică ori prin rom. crăciun ori prin sl. korociun.

Dar cum se numeşte sărbătoarea naşterii Domnului în alte limbi? Englezii îi zic Christmas ori Yule, aceasta din urmă cu etim. nec., Grimm se gândea la hjul (discul solar), alţii la jehwla, incert. Noi propunem comparaţia cu jale, soare în nganasan, (Pen. Taimyr, Rusia) ce ar explica şi engl. Yule şi scand. jol, jul, joulu la finezi. Dacă vorba Crăciun e în relaţie cu cracă, crăci care ard, aici se compară cu jel’ „brad“ în rusă, ucr. jel, jal „brad“. Cf. şi yukaghir jelože „soare“. Bradul de Crăciun! Şi cuvântul german pentru brad e Tanne şi îl compar cu Tane, zeul soarelui în Polinezia. Să adăugăm Soci oraşul Olimpiadei, ce înseamnă brad în georgiană cf. sak „soare“ în jicaque, Honduras.

Francezii numesc Crăciunul Noel, care ar veni din nael iar acesta din natalis, „naştere“ cu t dispărut, dar în vital se conservă, deci alta trebuie să fie explicaţia. Corespondentul vegetativ al lui cracă, brad e aici nai, nae „ramură, cracă“ în sardă plus el, suf. dim. > nael. Soarele potrivit fonetic e ori nai dintr-o limbă din Asia ori naaj din idiomul wolof, Senegal cu semnificaţia astru diurn. Să se observe că soarele e diminutiv în fr. soleil, rusă solnţe, la fel şi în noel, nael. Cel mai mult deconspiră secretul etimologic limbile malay şi indoneziană. Aici Crăciun e Hari Natal, unde natal înseamnă naştere dar hari ce semnificaţie are?

Mata Hari în indon. e soarele, ca şi hare în orokolo, Papua Noua Guinee, dar hari înseamnă în skr. „de culoarea soarelui“, sens 5 „soare“. În neneba, limbă papuaşă, hari are sensul „soare“. Ca atare Hari Natal înseamnă naşterea soarelui. Bulgarii numesc Crăciunul koleda <="" div=""> În Italia sărbătoarea naşterii Domnului se numeşte natale adică naşterea. Unii spun că se cheamă şi ceppo, dar acesta e 107

un cadru de lemn de forma unei piramide ori a unui brad, după mine aminteşte de cep şi de ainianul chup „soare“. Germanii numesc Crăciunul Weihnachten, adică nopţi sfinte, dar sfânt e soarele şi Wei e soare în limba macushi din Brazilia. La fel cehul Vanoce ar fi din germană dar wa înseamnă astrul zilei în agni, limbă niger-congo. Ruşii au Rojdestvo „naştere“, Naşterea Domnului dar a naşte e roj- iar acelaşi cuvânt înseamnă soare în kurdă. Verbul a naşte e în legătură cu astrul diurn. Cf. i-e *gnasko, de unde gr. genesis se compară cu soarele actual turcesc guneş, szul la unguri cu sol latin, tc. dogmak cu daga, soare în cercheză. Lat. nasco a pierdut pe g iniţial. Să se observe că termenul cracă fundamental în Crăciun e în legătură cu soarele, cercul, roata, cârci, cârcel, disc cum am arătat. Cracă, băţ, ramură, creangă, buştean, ard, ele sunt în relaţie cu soarele fiindcă cresc şi pentru că sunt rotunde în circumferinţă, orice cracă, buştean retezat are cercuri concentrice după care se numără anii. În toate limbile cuvintele pentru cracă, ramură derivă de la „soare“. Căutaţi pe Google branch, Wiktionary la traduceri. Iată numai câteva exemple: surcea, surcel cf. sur „soare“ (surus „par, ţaruş“), pola „ramură“ în galiciană cf. Apolo, sanga în tagalog: sngi „soare“ în khasi, India; gally în ungureşte cf. ghali soare în klatskanie, Oregon; sal în monguoră: „sal“ soare în gari, India; dal în turcă şi indiană faţă de hadali soare în arawak, America de Sud; branca latină de unde branch înseamnă labă, în romăneşte brâncă „mână“ are etim. nec., după mine e comparabilă cu maced. granka cu g/b ca în gau/bou în indiană, dacă, greacă, latină, gren e în limbi scandinave cf. grian „soare“ în celtice. Şi aşa exemple cu zecile. Să mai amintim numai rus. palka „băţ“ pe care îl comparăm cu Palk, zeul soarelui în mitologia coreeană.

Chiar numele lui Hristos însemna unsul, traducere a lui Mashiah, unsul lui Yahu, de unde Mesia, pe greceşte kriein „a unge“ e în relaţie cu pers. khor, kor „soare“, în lat. ungere trebuie să fie legat de Punga, soare în limba ayapathu a băştinaşilor din 108

Australia, în sl. mazati se compară cu mze „soare“ georgian. Dar oare de ce Moş Crăciun e îmbrăcat în roşu? Pentru că acest adj. în rusă krasn provine din scitic khursun „soare“ cum am arătat în Originea limbajului şi etimologia?

Aşadar Crăciun e sărbătoarea naşterii soarelui la daci şi alte popoare peste care s-a suprapus sărbătoarea naşterii Domnului, soarele dreptăţii. Că e aşa iată ultimele argumente. N. Iorga în traducerea în franceză a Ist. Românilor scrie despre Crăciun că e un zeu bătrân. Sf. Ciprian cartaginezul sec. III spunea că ziua în care soarele s-a născut... Hristos şi el se naşte. În 596 papa Grigore cel Mare cerea respectarea tradiţiilor popoarelor şi de a găsi cele mai bune părţi din ritualurile specifice ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a naşterii Domnului. Acest papă nu nega că trebuie cinstit zeul Soare ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos. (Sermo, XXII).

25. SIMBOLURI ŞI ENIGME CREŞTINE Este îndeobşte cunoscut faptul că simbolul cel mai răspândit al creştinismului este crucea. O legendă medievală ne relatează că înaintea bătăliei de la Pons Milvius (anul 312) împăratul Constantin cel Mare a zărit pe cer o cruce luminoasă cu inscripţia In hoc signo vinces „prin acest semn vei învinge“, a pus-o pe steagul său de luptă, a biruit şi, drept mulţumire, creştinismul a căpătat statut de religie egală cu celelalte culte din Imperiul roman. Crucea a fost întrebuinţată ca simbol religios în China, India, Egipt, Africa, Australia şi pe continentul american (amănunte la V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, B., 1989, p. 123). Lucrurile fiind simple, nu vom insista. În schimb se ştie că în primele timpuri creştinismul, înaintea utilizării crucii, a avut alte simboluri: peşte, miel, etc. De ce primii creştini şi-au ales ca semn distinctiv peştele? Iată o întrebare la care oamenii bisericii şi învăţaţii de două milenii încoace au încercat să răspundă. S-au 109

propus multe soluţii, din care trei sunt mai cunoscute şi originale: 1) Cea mai celebră este ipoteza potrivit căreia acest simbol este legat de numele grecesc al peştelui ikhthys, ale cărui litere reprezentau iniţialele cuvintelor frazei liturgice Iesous Khristos Theou Yios Sotir adică „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul“. S-au găsit numeroase pietre având desenat un peşte, ceea ce însemna: „Aici a murit un creştin“, fiind vorba de „un cifru al unei societăţi secrete a cărui deconspirare putea duce la consecinţele pe care le ştim“ (Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Rm. Vâlcea, 1990, p. 13).

Ipoteza Ikhthys este semnalată în dicţionare străine tip Larousse, Hachette. Unii cercetători au remarcat că topica în presupusul Ikhthys nu este cea mai obişnuită pentru limba greacă. 2) În jurul anului 200 Tertulian formulează ideea că imaginea peştelui trebuie interpretată în legătură cu ritualul creştin al botezului în apă. 3) După o altă opinie, punctul vernal a intrat în zodia Peştilor (cca. 100 p Ch.). În ciuda acestor încercări de explicare, originea simbolului peşte constituie până azi o enigmă, ceea ce ne-a îndemnat să căutăm o tâlcuire prin fenomenul amfibologiei intenţionale des întâlnit în legătură cu istoria scrierii. Se ştie că primele semne grafice au fost imagini descriptive. De exemplu, se desena un om: cap, trunchi, mâini, picioare şi se citea pe chinezeşte [jen] „om“ (astăzi s-a simplificat, rămânând numai cele două picioare). O casă poate fi înfăţişată astfel, un munte, luna, soarele, un pom, de asemenea. Dar cuvintele abstracte cum să fie redate grafic? La populaţiile orientale silabele acestora erau „scrise“ prin omofone concrete. În Mesopotamia semnul mu „nume“ reda şi orice silabă care suna tot mu. Egiptenii desenau o sapă = mr, dar şi verbul mr cu sensul de „a iubi“. Cum să scrie sumerienii noţiunea „viaţă“care pe limba lor era ti? Simplu, printr-o săgeată, căci „săgeată“ şi „viaţă“ erau omofone: ti. Cu semnul care era o ţeapă se reprezenta cuvântul sn „ţeapă, harpon“, dar şi „frate“ sn, greu de imaginat grafic la vechii egipteni. Ca să 110

înţelegem mai bine fenomenul să presupunem că am vrea să „desenăm“ substantivul actual românesc calcar prin figura unui cal+car, deci ceva ca în genul rebusului. Şi atunci ce ascunde imaginea peştelui? Mai întâi ne-am gândit la secretul primilor creştini, ştiind că acest animal acvatic se caracterizează chiar prin tăcere (tăcut ca un peşte). Dar nu de aici trebuie pornit, ci de altundeva. Se ştie că numele întemeietorului noii religii, creştinismul, este Isus (Ioşua), cunoscut cu supranumele Hristos, ceea ce este traducerea ebraicului Maşiah „unsul lui Dumnezeu“, adică „Mântuitor“, preluat de greci şi romani şi ajuns până la noi sub forma Mesia, fără h. Aşadar Maşiah, cu h care nu se pronunţă, este termenul adevărat ebraic şi aramaic, iar Kristos e redarea în elenă, latineşte Christus. După părerea noastră, desenând un peşte, creştinii îşi declarau în mod secret apartenenţa la credinţa lui Isus Hristos = Maşia(h) = Mesia. O lumină ne-o aruncă vorba iranică masyah „peşte“, ce se pronunţă aproximativ ca maşiah „unsul lui Dumnezeu, Mesia, Mântuitor“. Pentru creştini peştele masya însemna şi se confunda cu ebraicul maşia(h), cu s = ş ca şi la rebus, sub imaginea inocentului peşte (cf. şi sansc. matsia şi chiar într-o limbă indoeuropeană de la noi maşo „peşte“) fiind ascunsă aderenţa la noul cult al lui Maşia(h). Multe elemente ale creştinismului sunt datorate religiilor orientale, în primul rând iranice: magii erau preoţi ai lui Zoroastru, deci din Persia (Iran), Mesia (Hristos) este numit „lumina luminii“ ca şi Mithra, zeul iranian al Soarelui.

Chiar ziua naşterii lui Isus coincide cu ziua naşterii aceluiaşi Mithra. Mai trebuie amintită influenţa iraniană în ceea ce priveşte angeologia (învăţăturile despre îngeri) şi chiar „mântuitor“, preluată de evrei, vine tot de la iranieni. Şi Saoshyant, mântuitorul prevestit de Avesta, urma să se nască din fecioară ca şi, mai târziu, Isus Hristos. Ideea peşte = Mesia = Christos a putut fi acceptată şi pentru că unii ucenici ai lui Isus au fost pescari, plus parabola săturării unei mulţimi cu doar câţiva peşti. Un alt simbol al creştinismului primitiv a fost mielul: Isus e adesea numit mielul 111

lui Dumnezeu. Aici s-ar putea vedea o confuzie a latinescului agnus „miel“, cu sanscr. agni „foc“ dar, mai curând tot o suprapunere a lui Maşia(h) „Mântuitor“ cu un alt cuvânt tot vechi iranian anume maişa „oaie, berbec“, având aceleaşi consoane ca şi Mesia (la semiţi numai consoanele se scriu, fără h, care nu se citea). Ca o ciudăţenie pentru limba română semnalăm că miel e derivat din latinescul agnellus, dar se apropie (întâmplător?) de vorbe din dialecte iranice, unde maişa a dat mel „oaie“ (Osnovî iranskogo iazîkoznania, pp 116, 121). În încheiere o întrebare: Simbolul „peşte“ a dispărut în favoarea semnului crucii. Să aibă legătură cu scrierea hieroglifică chineză, unde peştele, numit iüi e desenat chiar ca un peşte stând în coadă, care prin simplificare, s-a confundat cu o cruce, aripile mari fiind ca şi braţul orizontal al acesteia? Aceasta este desigur o simplă sugestie cu privire la „topirea“ şi dispariţia subită a simbolului „peşte“ în favoarea crucii creştine atotbiruitoare.

26. PAŞTE – O TÂLCUIRE ETIMOLOGICĂ Cea mai mare sărbătoare creştină - Paşte sau Paşti - provine din iudaism. Pentru evrei Pesah este sărbătoarea memorială a eliberării lor din robia egipteană. În Vechiul Testament se indică „aşezarea Paştilor“ (Exodul, 12) prin sacrificarea unui miel fără cusur, de parte bărbătească, în ziua a 14-a din luna întâi. Cu sângele animalului evreii erau îndemnaţi să ungă stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor. Se mai arată că mielul să fie consumat fript la foc şi mâncat în întregime: „dacă va rămâne ceva din el, pe a doua zi dimineaţa să-l ardeţi în foc“. De asemenea, timp de şapte zile adepţii mozaismului erau obligaţi să mănânce azimi, aluatul fiind interzis în această perioadă.

Cea mai larg răspândită ipoteză apropie numele sărbătorii Pesah de verbul pasah „a trece peste, a sălta, a şchiopăta“.

Este ciudat că grecii şi romanii au preluat Paştele sub forma Pascha, Paska, pascha cu semnificaţia nouă, creştină, care 112

desemnează învierea Mântuitorului, ce pare mai asemănătoare cu varianta aramaică Pasha cu a.

Nu este sigură apropierea de verbul care înseamnă „a trece, a sălta“, deşi e acceptată de majoritatea cercetătorilor. Din punct de vedere etimologic este mult mai plauzibilă ipoteza care vede în acest străvechi obicei de primăvară o sărbătoare păstorească de sacrificare a primelor roade ale turmelor. Argumentele de natură lingvistică sunt următoarele: În Evanghelia lui Matei, Iisus este întrebat: „Unde vrei să-ţi pregătim să mănânci Paştele?“ - deci animalul sacrificat. În ultimă instanţă, după părerea noastră, la origine Paşte înseamnă chiar „miel“. În Exodul, 12; 6 se spune: „şi toată adunarea lui Israel să-l junghie seara“, iar mai departe stă scris: „Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre şi junghiaţi Paştele“ (12; 21). Este limpede că Paşte = miel. Dar în ce limbă aceste cuvinte sunt asemănătoare? Ne gândim la termenul indo-european *peku - „oaie“, în latină pecus, un derivat al acestuia dând păcurar, „păstor, cioban“ în Ardeal, în iraniană pasu „oaie“, acesta fiind cel mai apropiat cuvânt în discuţie.

Dar oare h ori k din Pesah, Pasha, Paska trebuie privit ca un sufix diminutival: oaie mică, miel? Necunoscând exact situaţia din limbile semitice şi iranice comparaţia cu fenomene lingvistice din limba română, limba slavă nu e concludentă, dar nu e nici exclusă. La noi, sătuc e un sat mai mic, la fel năsuc, pătuc, tătic, moşic, botic, lăptic etc. La fel la ruşi: gorodok „orăşel“ faţă de gorod, borodka „bărbiţă“ faţă de „boroda“. Poate şi la evrei şi iranieni a fost ceva asemănător.

Ciudăţenia cea mai mare este că romanii au numit Paştele şi pascua prin contaminare cu pascua „păşuni“, situaţie care se menţine şi azi în română: mielul (oaia) paşte ~ Paşte (sărbătoare) şi la plural mieii (oile) pasc ~ în latină pascha, pascua, pastor (gr.

Pascha, Paska). În concluzie, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii simbolizând învierea lui Iisus Hristos a fost, la origine, un obicei de sacrificare a mielului.

113

Cine vrea să afle cum se zice „Paşte“ în diferite limbi poate scrie Easter, Wiktionary. Paştele anglo-saxon Easter e în relaţie cu Eastre, numele unei zeiţe sărbătorite la echinocţiul vernal, ruşii spun voskresenie „înviere“, ungurii zic husvet unde hus înseamnă „carne“ deci „liber la consumul cărnii“, iar cea mai mare minoritate din România numeşte Paştele patradi, care nu se găseşte în alte idiomuri indiene, dar se apropie de patră „frunze“, aşadar la dânşii Paştele e sărbătoarea învierii naturii când pomii înfrunzesc. Să mai adăugăm faţă de avest (iranic) pasu „oaie“ pasuka „animal domestic“ ce seamănă cu amharic (etiopian) Fasika „paşte“ şi chiar cu japonezul Seidai – Pasuha „Paşte“.

P.S. Pasuka în avesta insemna şi animal de sacrificiu.

Despre diminutive în k a se vedea Diminutive, Wikipedia. În kurdă ik, în armeană ik, ak, uk, în greacă aki, în lituaniană, finice, engleză etc. Amintim că teritoriul statului israelian de azi a făcut parte din Imperiul Persan 200 ani (532 – 332 î.H.)

27. DESPRE NUMELE PETRU Printre cei 12 ucenici ai lui Iisus s-a numărat Simon, cunoscut mai ales cu numele nou Petru, care a propovăduit noua credinţă în Antiohia, Corint, Galatea, Asia Mică, fiind martirizat la Roma în anul 64, sub împăratul Nero. Biserica catolică îl consideră primul episcop şi papă, bazându-se şi pe numele lui: „(Catolicii), fără măsură, înalţă pe sfântul Petru şi prea cu asupră măresc puterea lui şi osebirea de ceilalţi apostoli... ca să aibă de unde trage cu viclenie înălţarea, vâlfa şi monarhia papii cea de linişte şi de dragoste stricătoare (P. Maior, Scrieri, I, B., 1976, p. 4). Numele adevărat al apostolului Petru era Simon. Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei, afirmă: „Iisus nu-l lasă să se mai cheme Simon“ (apud P. Maior, op. cit., p. 6). De ce? Credem că numele Simon i-a părut Mântuitorului un nomen odiosum, deoarece îi amintea de cuvinte cu sens profund negativ ca: fenician Eşmun „zeu 114

păgân al vindecării şi războiului“, gruzin eşmani „demon, drac“, asiatic şaman „vrăjitor, preot păgân al spiritelor rele“. Dar de ce i-a pus numele Petru? P. Maior recunoaşte că nu ştie de ce Hristos i-a schimbat numele: „nici sfinţia sa (Dumnezeu) nu ne-a descoperit pentru ce lui Petru i-au mutat numele“, adăugând că „voieşte să arate că Petru de aici înainte va să fie ucenic lui“.

Alţi autori insistă asupra ideii că Simon se deosebea de ceilalţi ucenici prin pasiunea pentru elocvenţă şi acţiune, dar şi printr-o fire instabilă: porecla Kêfa (= Petros) fiind interpretată ca aluzie la lupta lăuntrică, de exemplu, în cazul celor trei lepădări de Iisus. Dar ce spune Biblia? În Evanghelia lui Ioan 1,42 e scris: „Şi l-a dus la Iisus. Iisus l-a privit şi i-a zis: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa»“. Atât. În schimb, Matei, 16, 1818 zice: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona,... Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea“. Facem precizarea că noul nume Kifa (Kêfa) în aramaică şi ebraică înseamnă „piatră“, ceea ce tradus în greceşte e redat prin Petros, iar în latină Petrus. Aşadar noul nume al lui Simon nu înseamnă altceva decât „piatră“. Logic supranumele acesta nu se potriveşte cu firea instabilă şi lupta lăuntrică concretizată în cele trei lepădări. Ne-am fi aşteptat la tăria în credinţă (tare ca piatra). În definitiv numele nu are legătură cu ce va face persoana respectivă peste mai mulţi ani. Dar Kifa (= Petrus) este un supranume, deci un fel de pseudonim, care e mai motivat decât numele, să zicem, de botez. Noi credem că Iisus s-a hotărât să-i schimbe numele de Simon, părut odios, din cu totul alte motive.

La popoarele semitice din antichitate numai consoanele contau. În Simon consoanele S, M, N, erau aceleaşi cu S, M, N din Eşmun, eşmani, şaman amintite. Dar în ce limbă aceste sunete însemnau „piatră“? Numai în vechea indiană ASMAN avea sensul de „cer, piatră“, când cerul era văzut ca o „boltă de piatră“ (Gh. Muşu, Din lumea tracilor, B., 1981, p. 14). Aşadar Iisus i-a schimbat numele lui Simon în „piatră“ (Kifa) pentru că doar în sanscrită consoanele s, m, n au sensul acesta, fără 115

rezonanţă negativă. Este foarte răspândit în scrierile sfinte fenomenul amfibologiei intenţionale legat de limbajul secret al creştinilor. Lui Natanail Iisus i-a spus: „Înainte de a te chema Filip, FIIND TU SUB SMOCHIN, te-am văzut“. Ioan, care scrie aceste cuvinte, a arătat foarte clar că Mântuitorul a ştiut să se facă înţeles în cuvinte acoperite, deoarece, în siro-aramaică „smochin“ e tina, iar în aramaică thina însemna „zel, emulaţie pentru Dumnezeu“; În altă parte „luptător împotriva romanilor, zelot“ e thanono în siro-aramaică, destul de apropiat de tina „smochin“. Aşadar când i se spune lui Natanail că a fost văzut sub smochin trebuie să înţelegem „la o adunare tainică a zeloţilor“. O altă amfibologie intenţională se referă la emre'h de 'loho „Mielul lui Dumnezeu“ prin confuzia dintre imera „cuvânt“ şi immera „miel“ în siro-aramaică. Iată o altă paronomasie: „Ce-aţi venit să vedeţi în pustie? Au trestie bătută de vânt?“ Trestie e „qanio“ în aramaică şi acelaşi qanio însemna „zelos“, adică membru al sectei iudaice a zeloţilor ce luptau cu arma în mână împotriva stăpânirii romane. Aceste jocuri de cuvinte aveau ca scop să indice „într-un fel voalat şi enigmatic sectele iudaice, ale căror nume nu trebuiau pronunţate şi scrise, folosind un limbaj cifrat“ (C. Daniel, Scripta aramaică, p. 57). Într-un mod similar a procedat şi Iisus schimbând numele fiilor lui Zevedei în „fiii tunetului“ şi pe cel al lui Simon în Kifa (= Petros = Petrus) adică „piatră“. De altfel în mai multe limbi cer=piatră, ca şi asman în sanscrită: -engl. heaven „cer“~ aram. 'even „piatră“; asiro-babil. anu faţă de egipteanul „piatră“; iranic minu „cer“ şi „piatră“, breton men „piatră“; scit. abra „cer“, ţig. bar „piatră“; arab. sama „cer“ ~ ainian suma „piatră“; v. ind. kha „cer“ ~ kamy, kammo, kö, kar, kifa, kaya, toate „piatră, stâncă“ în sl., finl., magh., arm., ebr., turcă; chin. tien „cer“ ~ germ.

Stein „piatră“; proto-hittit kap „cer“ ~ dialecte iranice kup „piatră“, acesta fiind cel mai apropiat de kifa cu u > i şi p > f, ca ebr. pe „gură“, arab. fam „gură“. Oare gr. lithos „piatră“ (etim. necunoscută) e legat de ciuvaş pelet „cer“? Dar a cunoscut Iisus 116

sanscrita? Ce a făcut mântuitorul de la 12 ani până la 30? A fost la mănăstirile din Qumran, cum susţin unii cercetători? În acele lăcaşuri sfinte Iisus a căpătat cunoştinţe temeinice şi trainice de limbi ca sanscrita, iranica, familiarizându-se şi cu tainele religiilor orientale din India şi Iranul vechi? „Se spune chiar că Iisus ar fi trăit o vreme în India“ (Marius Radu, Adevăratul chip al lui Iisus este în noi, în „Formula As“ din 27 apr. 1998, p. 11). Aşa s-ar explica faptul că religia creştină se apropie de budism, de brahmanism şi de hinduism prin misiunea mântuirii şi credinţa în trinitate (Kernbach, DMG, p.

120). Se pare că textul lui Ioan este autentic şi că adăugarea din Evanghelia lui Matei „şi pe această piatră îmi voi zidi Biserica mea“, pe care se bazează catolicismul pentru a-şi justifica pretenţia de întâietate asupra ortodoxiei, este mai târzie, poate şi ca rezultat al unei activităţi de falsificare prin crearea unui „lobby“ intelectual speculat cu abilitate în secolele următoare de adepţii mondialişti ai catolicismului. Pe englezeşte Petru se zice Peter. Dar ca verb peter înseamnă „a seca“ (despre un râu) cu etimologie necunoscută. Propunem să ne gândim la faptul că prin evaporarea apei se văd pietrele: apa trece, pietrele rămân şi astfel ne întoarcem la sensul etimologic al lui Petru „piatra“. Şi mai ciudat peter are sensul „penis“ în argoul englez, explicat cu probabilitate prin prezenţa silabei pe în peter şi penis. Să nu aibă legătură cu armeamul kar „piatra“ şi ţig. kar „penis“?

28. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI DECAN Neologismul decan are mai multe sensuri: 1. membru al corpului profesoral universitar însărcinat cu conducerea unei facultăţi; 2. persoană aleasă dintre avocaţi, care conduce baroul avocaţilor; 3. persoana cea mai în vârstă sau cu vechimea cea mai mare în anumite corpuri constituite; 4. conducător al unui colegiu de preoţi, al unei instituţii religioase sau al unui local de cult.

Acest cuvânt provine din lat. decanus, cf. germ. (DLRM, 117

MDE, DEX). Astăzi este unanim acceptată ideea că lat. decanus (şi gr. dekan) sunt în legătură cu numeralul decem, gr. deka „zece“. Astfel Sorin Stati în Cuvinte româneşti, B., 1964, p.152, afirmă că decanul, era iniţial „şeful unui grup de zece, apoi nume dat unor demnitari civili, militari şi religioşi: în sensurile actuale orice legătură cu ideea de «zece» este absentă“. Relaţia cu numeralul „zece“ este amintită de NDE „canonic având cel puţin zece călugări în ordinele sale“, precum şi de acad. Al. Graur, Puţină aritmetică, p. 129: „conducătorul a zece oameni, apoi conducător de facultate, de colegiu, etc.“ Aceeaşi explicaţie şi în lucrările erudiţilor A. Dauzat, A. Ernout, A. Meillet, Reformatski, Vasmer etc.

Deşi această părere este aşadar acceptată pe toate meridianele se pare că avem de-a face cu o etimologie populară, originea adevărată fiind alta. Nouă ni se pare cu mult mai plauzibilă comparaţia lat. decanus (şi gr. dekan) cu ugaritic (Siria) dkn (vocalele nu se scriau) având sensul „bătrân“, corespunzător ebr. şi fenician zakan, zekun cu acelaşi sens, fiind ştiut că unui z din ebraică îi corespunde d în ugaritică, ca şi în arabă (vezi C. Daniel, Civilizaţia feniciană, B, 1977, p.

155 cf. şi Touzard, Gramatica limbii ebraice, passim).

Aşadar noi susţinem că sensul etimologic al lui decan este „bătrân“ şi de aici conducător al unei mănăstiri, facultăţi etc. La toate popoarele vechi era un sfat al bătrânilor, atenienii aveau gerontocraţia, spartanii gerusia, romanii senatus (de la senex „bătrân“). La spartani, de exemplu, gerusia era alcătuită din 30 membri: în afara celor doi regi intrau 28 bătrâni aleşi pe viaţă; în timp de pace cei doi regi erau obligaţi în toate treburile statului să ceară consimţământul sfatului bătrânilor. Această instituţie a existat şi la sumerieni. Este normal ca destinele popoarelor să fie încredinţate unor oameni cu experienţă, înţelepţi, bătrâni. Iată alte argumente: 1. În greacă arkhaios „vechi, bătrân“ cf. arheologie, arhivă, pare la baza lui arkhein „a comanda“ (monarh, anarhie).

118

2. Şeic în arabă înseamnă „bătrân“, dar acelaşi cuvânt are şi semnificaţia „conducător al unui trib“.

3. Vătaf, în ultimă instanţă, poate fi legat de lat. vetus „vechi, bătrân“.

4. Oricât ar părea de ciudat germ. führ- „a conduce“ (de unde führer „conducător“) se compară cu ţig. phur- „bătrân“ (cf. neopersan pir fiindcă se ştie că p ori ph indo-european e redat în germanice prin f: pater ~ father, pur „foc“~ germ.

Feuer, engl. fire; per ~ for.

5. Argumentul cel mai convingător ni-l oferă chiar limba română. Noi avem cuvintele staroste „conducătorul unei corporaţii“ şi stareţ „conducătorul unei mănăstiri“, ambele de origine slavă, care provin cu siguranţă din adj. star- „bătrân“.

Ideea noastră este aşadar că sensul primordial al lui decan este „bătrân“ şi de aici derivatul „conducător“. Numai în latină şi greacă oamenii (şi toţi specialiştii!) au crezut că decan provine din decem, deka „zece“, fiind o mostră de falsă etimologie. Stareţul şi starostele nostru demonstrează că ideea legării de „10“ e greşită, ele fiind în mod clar provenite din star- „bătrân“, care e departe de „10“ *desent în slava veche!

Eu de fapt mă ocup de originea lat. decanus. Am uitat să amintesc comparaţia cu Deceneu al dacilor. Ugaritica era un idiom fenician. Marele B.P.Haşdeu scria că fenicienii au ajuns în Carpaţi acum aproape 3.000 ani. Ugarit era în punctul cel mai apropiat de insula Cipru.

29. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI MAFIA Etimologia cuvântului mafia Ne referim la numele cunoscutei organizaţii secrete siciliene, răspândite mai ales în Italia şi S.U.A. Acest cuvânt italian are origine obscură (NDE) sau necunoscută (Le Petit Robert, 1, Paris, 1991, p. 1127). Sunt zeci de propuneri etimologice: din arabul maha „pestera“, mahias „distrugator, obraznic“, mahfil adunare, intalnire“; din 119

siciliana mafiusu „arogant, curajos“, mafia „saracie“, mafio „pitic, ţărănoi, hoţ“, ma fia „fiica mea“ (în dialect sicilian vechi). Este cunoscut faptul că anul de naştere al acesteia este 1282, când populaţia din Palermo, cu ocazia vecerniilor, a masacrat soldaţii francezi în serviciul lui Carol I de Anjou, rege al Siciliei. Atunci ţăranii creară o armată clandestină care ar fi fost desemnată sub sigla MAFIA, de la ţipătul lor de război: „Morte alla Francia, Italia anela“ adică „Moarte Franţei, ţipă Italia“. Acesta este un punct de vedere, susţinut de multă lume, dar care nu este acceptat de lingvişti. Pentru aflarea originii numelui să mai adăugăm faptul că Mafia a luptat contra tiraniei şi pentru respectarea tradiţiilor locale, însă după obţinerea independenţei Italiei, ea s-a întors contra administraţiei şi a alunecat spre banditism, apărând pe feudalii şi burghezii bogaţi. Pentru a încerca lămurirea problemei trebuie să ne referim la istoria Siciliei. Ea a fost colonizată de greci încă din secolul al VIII-lea î.e.n. Sudul Italiei, secole de-a rândul, a fost numit Magna Grecia şi chiar astăzi, după aproape 3.000 ani, persistă insule lingvistice greceşti în jurul oraşului Bova, care în sec. al XVI-lea numărau 25 de sate. Propunem deci să plecăm de la cuvântul grecesc makhé „luptă“, care a ajuns să fie pronunţat mahia (tauromahia „lupta taurilor). După revolta antifranceză puterea o ia Petru III de Aragon, aşadar Mafia a luat naştere în anul în care insula italiană a căzut sub jugul spaniol, ce a durat până la 1860, aproape 600 ani! În timpul multisecularei dominaţii spaniole, sicilienii (ce simţeau italieneşte!) au remarcat că sunetul f italian corespunde lui h spaniol: sp. horma: it. forma; hilo: it. filo; harina: farina; humo: fumo; huso: fuso; horca: forca etc. Cuvântul grecesc mahia, străin pentru majoritatea sicilienilor a fost luat drept spaniol, pe care sicilienii l-au transformat în mafia, deci ca o reacţie antispaniolă. Este normal ca armata creată în 1282 să fie legată de sensul de „luptă“ al lui mahia. De altfel chemarea comandantului în armată este „Pentru luptă!“ şi „La luptă!“ 120

30. DACO-GEŢII, OAMENII PĂMÂNTULUI Este firească dorinţa oricărui om de a şti faptele părinţilor şi a fiecărui popor de a-şi cunoaşte şi cinsti strămoşii. Cei mai vechi locuitori, atestaţi documentar, pe teritoriul patriei noastre sunt cunoscuţi sub numele de daci sau geţi. Prima denumire se află mai ales în izvoarele romane, iar cea de geţi în cele greceşti.

Care este semnificaţia originară a acestor etnonime?

Problema a captivat atenţia multor lingvişti, istorici, arheologi, fără a putea spune că s-a ajuns la un consens. Un istoric al ei se găseşte în monografiile semnate de H. Daicoviciu şi recent în excelenta Spiritualitatea geto-dacilor a învăţatului clujean Ion Horaţiu Crişan, apărută în 1986. Printre ipotezele formulate până acum se numără şi cea care ne aparţine, anume că dac însemna „muntean, locuitor de la munte“, în opoziţie cu get „locuitor de la câmpie“ (Între lingvistică şi istorie, B., 1975).

Părerea noastră a fost menţionată de universitarii ieşeni A. Vraciu în „Cronica“ (5-09-1975) şi Limba daco-geţilor, Timişoara, 1980, p. 45 şi 162-164 şi Ion Popescu-Sireteanu, în „Cronica“, nr. 29 din 18.VII.1980; de asemenea în amintita carte a dr. I.H. Crişan, precum şi în multe scrisori primite de la istorici (prof. Radu Vulpe, Dinu C. Giurescu etc.). Încă B.P. Haşdeu spusese că „dacii au fost poporul cel mai muntean“ (Studii istorice, B., 1973, p. 54), iar N. Iorga scria că „dacii poartă în izvoarele romane şi numele de lungă durată şi, de la un timp, şi de mare faimă, de oameni ai muntelui“ (Studii istorice, I, B., 1971, p. 64). Cu prea multă uşurinţă s-a trecut şi peste afirmaţia lui N. Densuşianu că în vechime dacii mai erau numiţi Dai sau Davi (Strabo, Plaut Terenţiu, Horaţiu) şi erau consideraţi ca un popor de munteni: astfel că Davi nu însemna altceva decât „munteni“. (Dacia preistorică, passim).

Suntem în măsură să venim cu câteva precizări. Astfel, în 121

domeniul indo-european întâlnim cuvântul sanscrit da „munte“ (Emile Burnouf, Dictionnaire classique sanscrit-français, Paris, 1866, p. 308), iar corespondentul vedic dhasas (idem, p. 345) pare a fi în legătură şi cu ngr. dasos „pădure“. Dacii au fost oameni viguroşi ca muntele, harnici şi viteji. Poate că hititul dassu „puternic“ pledează în acest sens (Anale de istorie, nr. 1.

1979, p. 125) şi la fel sanscr. dax „a fi puternic“ (E. Burnouf, op. cit., p. 308, 779) ori lat. audax, audacis „îndrăzneţ, curajos“. Pe de altă parte, întâlnim într-o limbă caucaziană adj. ghet „puternic“ (vezi A.I. Mongait, Arheologia în URSS, B., 1961, p. 238). De altfel, multe alte popoare indo-europene şi neindo-europene şi-au ales ori li s-a dat calificativul „puternici“: trausii, apuli, nervii (I.I.Russu, Limba tracodacilor, B., 1967, p.83). Chiar şi numele turcilor ar veni, după unii autori, dintr-un cuvânt cu sensul „tare, puternic“. Relaţia cu vechiul popor al hitiţilor, despre care se ştie că au avut temeinice legături cu Peninsula Balcanică, nu trebuie considerată o ficţiune căci „se prea poate ca Podişul Anatolian cu munţii şi pădurile sale, să le fi amintit (hitiţilor - I.C.) de probabila lor patrie de odinioară - spaţiul carpato-dunărean, cetatea Transilvaniei, mai cu seamă că între numele lor, het şi get s-a putut face o apropiere etnonimică incontestabilă“ (C. Daniel, I. Acsan, Tăbliţele de argilă, B., 1981, p. 219).

De la semnificaţia „puternic“ s-a putut logic ajunge la „conducător“. Este limpede că vorba slavă corespunzătoare armeanului get „râu“ este voda „apă“ şi nu e greu de observat că sl. voda are aceeaşi rădăcină ca şi verbul vodit „a duce, a conduce“ (vezi şi rom. Vodă „titlu pe care şi-l adăugau domnii ţărilor româneşti; domnitor; principe; rege“), iar dac este asemănător cu verbul latinesc ce a dat (eu) duc, conduc şi dux, ducis din care a rezultat duce în italiană. N-ar fi exclus ca egipt. hati „prinţ, principe“ (C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, B., 1976, p. 74, 123) să amintească de numele poporului get şi de het, la fel cum în greaca veche getikos are semnificaţia „care 122

conduce, conducător“ (Kynigetikos „care conduce câinii“, MDE, 218 ne face să ne gândim la celebra lucrare a lui Alex.

Odobescu).

Aşadar noi insistăm asupra etimologiilor: dac „muntean“ şi get „câmpinean, râurean, locuitor de la şes“ fiind denumiri diferite pentru acelaşi popor, vorbind o singură limbă, cum au afirmat contemporanii lor greci ori romani. Aceasta a fost situaţia la un moment dat în perioada istorică, anume atunci când faptele strămoşilor noştri au fost consemnate de istorici şi geografi străini. La origine însă, dac şi get pot să fi avut acelaşi înţeles: oamenii pământului în sensul de „stăpânii pământului pe care îl locuiesc“. Ne-a condus la această concluzie comparaţia cuvintelor care înseamnă „pământ“ şi „munte“. De exemplu, latinii spuneau tellus „pământ“ faţă de semitul tell „deal“ (deci o formă mai înaltă a pământului) şi tot „pământ“ se zice în sanscr. tala, celtic talam, ainian toy, magh. talai. Pe de altă parte se poate observa că sanscritului da „munte“ îi corespunde varianta dacică da „pământ“, după unii nume preelenic al Pământului (Ch. Ionescu, MEO, p. 114), hitit dakam (A. Vraciu, în AUI, 1970, p. 20), iliric dam, ebr. adam, poate şi engl. dam „baraj de pământ“ şi chiar chinezescul di, toate au sensul „pământ“.

Tot aşa germ. Erde „pământ“ corespunde lat. arduum „munte“. A se compara şi sl. zemel „pământ“ cu semitic jebel „munte“.

Etnonimul dak a putut rezulta din vorba autohtonă da „pământ“ + suf. k (de acest sufix vorbeşte şi I.I. Russu, Limba traco-dacilor, p. 100) cu sensul „oamenii pământului“ şi aceasta era denumirea originară a strămoşilor noştri, deoarece Dio Cassius, care scrie greceşte, afirmă: „Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept“ (I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, p. 39). Este cunoscut faptul că unele popoare 123

poartă mai multe nume: germanii sunt numiţi nemţi de slavi şi români, tedesco de italieni, german de englezi, allemand de francezi iar ei înşişi îşi zic Deutsch; la fel maghiarii mai sunt numiţi unguri. Strămoşii băştinaşi care au populat teritoriul patriei în vechime se chemau daci. Probabil că grecii i-au numit pe aceştia get fiindcă ei au analizat clar pe dac în dialectul lor doric (da „pământ“) şi au „tradus“ numele în dialectul atic al Capitalei ge „pământ“ (ebraic ge „grădină“), la care au adăugat suf. t, un sufix de plural întâlnit şi în iraniană, latină (cf. rom. făget, arboret), în unele idiomuri finice sau semito-hamitice. Nu ajută propriu-zis explicării noastre etimologice dar adăugăm pentru comparaţie cu gr. ge numele egiptean geb (keb), iar la sumerieni ki. Nu-i exclus ca dac să fi însemnat la origine om al pământului, pământean sau simplu „om“ deoarece se observă că în ebraică Adam înseamnă şi „pământ roşu, lut“ şi „om“ (Al. Graur, Nime de persoane, B., 1965, p. 28). Lat. homo „om“ a fost pus în relaţie cu humus „pământ, humă“.„Lat. homo e derivat din tulpina *ghem, în avestă zem „pământ“, gr. hamai, lat. humus, omul este fiinţă pământeană spre deosebire de zeii cereşti“ (Th. Simenschy, Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indo-europene, p. 275). Numele mai multor popoare din vechime şi de azi nu înseamnă altceva decât „oameni“.

De altfel în numeroase limbi omul e numit „cel născut din pământ“. În Atharva-Veda a indienilor se spune: „Tu care eşti pământ, te pun în pământ“, iar chinezii la aceleaşi ceremonii funebre rosteau: „Carnea şi oasele să se întoarcă din nou în pământ“. Rugăciunea înmormântării glăsuieşte: „Din pământ eşti, în pământ te vei întoarce“. (vezi cu detalii P. Băla, O. Cheţan, Mitul creştin, p. 34).

Existenţa în greacă a lui ge „pământ“ = de „idem“ ne duce cu gândul la fenomenul existent în mai multe familii de limbi inclusiv în idiomul Ardealului nostru, unde bade se pronunţă baghe, şi trebuie semnalat că în greacă au existat şi 124

variantele ga, respectiv da (la dorieni cu acelaşi sens: „pământ“). Să ne mai mirăm că tribul grecesc al dorienilor ar fi coborât din nord, unii spunând că de la Dunăre?

Se mai ştie că românii în evul mediu au fost numiţi de străini valahi, vlahi. La originea acestei denumiri se află numele unui trib celt Volcae amintit încă de Caesar. Termenul e trecut la germani care au numit aşa pe celţii romanizaţi, apoi poparele romanice (Walh). De la germani cuvântul a trecut la slavi sub forme specifice: vlah la slavii apuseni şi sudici, voloh la ruşi, wloch la polonezi, fiind preluat şi de bizantini. Interesant, în limba veche indiană subst. valahaka are sensul „munte“ (E. Burnouf, p. 569). Şi aici găsim seria munte: forţă, putere anume rom. vlagă care în limbile slave, de unde se spune că provine, înseamnă numai „umiditate, umezeală“, ceea ce este rezultatul efortului depus (rus., bulg, vlaga, ceh. vlhko „umezeală“).

Comparaţi şi lat. potere „a putea“, rom. eu pot cu sl. pot „sudoare, transpiraţie“, adică ceea ce rezultă în urma muncii depuse de un om puternic (cu vlagă). Pentru corespondenţa munte: forţă, putere a se compara şi ebraic rum „înălţime, ridicătură“ cu gr. romê „forţă“ (Enciclopedia civilizaţiei române, Bucureşti, 1982, p. 682).

Concluzia noastră este că, la origine, dac însemna „oamenii pământului“ (get fiind probabil o dublură sinonimică de origine elenă) apoi când dacii au fost numiţi locuitorii care au preferat muntele şi probabil creşterea animalelor, geţii au desemnat pe locuitorii de la câmpie, harnici cultivatori ai ogoarelor. De la această ocupaţie s-a ajuns în chip firesc la „puternicii“, apoi „conducătorii“, aceste ultime calificative vorbind de la sine despre tăria, vigoarea, hărnicia, curajul şi spiritul de organizare al strămoşilor noştri autohtoni: daco-geţii.

125

31. ROMA, LATIUM – DOUĂ ETIMOLOGII Provenienţa toponimului Roma nu este pe deplin elucidată. Iată ce scrie Ch. Ionescu, MEO, 247: „În ceea ce priveşte originea şi semnificaţia toponimului Roma, lucrurile sunt foarte complicate, discuţiile sunt vechi şi continuă şi astăzi, iar ipotezele numeroase. Se conturează două direcţii: prima consideră numele de origine italică (deci indoeuropeană), a doua de origine etruscă. Din prima grupă se remarcă încercările de a explica Roma prin numele vechi al Tibrului, Rumon, sau printr-un termen topografic cu referire la una din cele şapte coline tradiţionale pe care este aşezat oraşul, Palatinul; cealaltă ipoteză porneşte de la cele două vârfuri ale Palatinului şi de la cuvântul ruma „mamelă“, cu care sunt asemuite. În ceea ce priveşte originea etruscă, care întruneşte acordul multor specialişti, se propune legătura cu numele gentilic etrusc Ruma (de la acesta ar putea proveni şi Romulus)“. Învăţatul italian C. Tagliavini arată că numele de Roma nu poate fi derivat din cel de Romulus, cum voia o veche tradiţie: opinia cea mai verosimilă este că Roma... derivă dintrun nume de gintă etrusc (cf. Rumon, numele antic al Tibrului, după Servius; Originile limbilor neolatine, B., 1974, p. 67); Enciclopedia civilizaţiei romane, B., 1982, p. 679 arată că, potrivit tradiţiei, Roma se consideră de origine etruscă, dar la p.

682 numele oraşului a fost derivat de la cuvântul romê „forţă“, traducere în greacă a numelui Valentia, pe care l-ar fi avut Roma la venirea lui Evandros.

Se ştie că Roma a fost întemeiată în 753 î.e.n. de către fraţii Romulus şi Remus. Ea mai este numită „oraşul celor şapte coline“ pentru că este situată pe înălţimile numite: Campidoglio, Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino şi Celio.

Credem că Roma a însemnat la început „colină, înălţime, ridicătură“ şi provine din substratul mediteranean, despre care s126

a propus că ar reprezenta urme ale unei limbi vorbite în bazinul mediteranean înaintea aşezării populaţiilor indo-europene din epoca istorică. Originea acestei limbi (dacă e indo-europeană sau nu sau dacă avem de a face cu mai multe idiomuri dintre care unele indo-europene) şi modalităţile împrumuturilor lexicale sunt greu de precizat. Se acceptă trei posibilităţi: 1. Contactul cu o limbă mediteraneană într-o epocă precedând stabilirea latinilor (sau strămoşilor acestora) în Italia.

2. Contactul cu limba sau limbile autohtone din Italia.

3. Preluarea unor termeni dintr-o limbă din bazinul mediteranean, după stabilirea latinilor în Latium prin intermediul etruscilor sau cartaginezilor. Limbile mediteraneene sunt foarte vag cunoscute cu excepţia limbii greceşti şi a unor limbi semitice (TILR, I, 1965, p. 38).

După părerea noastră comparaţia cu ebraicul rum „înălţime, ridicătură“ este elocventă: „Aici s-a descoperit ceramica din secolul II e.n. Pe un vas întâlnim de două ori scris cu cerneală neagră cuvântul rwm, ceea ce poate însemna fie „Roma“, fie „înălţime, ridicătură“ (Amusin, Manuscrisele de la Marea Moartă, B., 1961, p. 59). Într-adevăr, dacă privim harta Italiei, Roma este un oraş al celor şapte coline având în jur, pe toată lungimea Tibrului un teren plat, şes. Cuvântul semitic este foarte răspândit şi în nume ca: Ahiram „fratele meu e înălţat“, Abram „tatăl este măreţ“ (ab. „tată“ + ram „măreţ, înălţat“ de la verbul ramu „a fi înălţat, a fi măreţ“). Mai credem că legat de Abram este lat. ramus „ramură, creangă, pom“ (care creşte şi se înalţă), cuvânt pan-romanic moştenit de noi: ram. În Exerciţii de limbă ebraică, B., 1927, p. 86 de I. Popescu Mălăieşti găsim rum „a se ridica“. În felul acesta se explică şi ruma „mamelă“ din limbile italice nespecificate, căci apropiat de forma mamelei este mamelon „o ridicătură de teren, o înălţime“. În continuare ne ocupăm de cuvinte înrudite cu cel în discuţie şi anume: egeo-cretanul harmo „înălţime“, herma, „piscul, stânca în picioare“ (P. Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, B., 127

1977, p. 93-195). Numele zeului grec Hermes este pus în legătură cu erma „piatră falică“ (Kernbah, Dicţionar de mitologie generală, B., 1983, p. 264) sau herma „grămadă de pietre“ (Bonnard, Civilizaţia greacă, I, p. 158). În fond este vorba de un cuvânt preelenic iar despre egeo-cretani un învăţat ca Cyrus Gordon spunea că ar fi semiţi vorbind o limbă semită foarte apropiată de cea din Ugarit (C. Daniel, Gândirea feniciană, p. 81). Alţii au asemuit limba egeo-cretană cu hitita.

S-ar putea să aibă dreptate şi dânşii deoarece în hitită este foarte frecvent h- la începutul cuvintelor ce încep cu vocală. Aşadar harmo, herma, Hermes citite fără h ar fi apropiate de ram, rom, rum din limbile semitice cu metateză. Dar s-ar putea ca egeocretanul herma să fie înrudit cu armeanul kar „piatră“. Mergând mai spre răsărit întâlnim or „înălţime, a se ridica“ în limbile turcice (Sevortian, Dicţionar etim., p. 542) or se ştie că în aceste idiomuri -m este desinenţa care înseamnă „al meu, acesta“ şi prin armonie vocalică orom ar însemna „înălţimea mea, înălţimea, ridicătura aceasta“. Din mai vechiul turcic or (ur) „deal, munte“ cei mai mulţi specialişti deduc turcescul orman „pădure“. Întâlnim chiar în îndepărtata Coree cuvintele orom, oram „munte, înălţime“ (Sevortian, p. 473).

Amintim aici şi v. gr. oros „munte“. Concluzia noastră este că termenul pentru „înălţime, ridicătură“ este în primul rând turcic-semitic şi dacă s-a aflat în limbi italice el are origine aşazis mediteraneană. De fapt, consoana r se află şi în i.e. *eredh „a se ridica“ (cf. lat. arduum „munte“ > rom. Ardeal), de asemenea şi numele muntelui: gora la slavi, giri la indieni, gairi la iranieni, kara la finici. Dar toate aceste legături trebuie să fie atât de vechi încât ele ating problema limbii nostratice, care stă la baza limbilor europene, semitice, uralo-altaice, dravidiene, etc. cercetată, printre alţii de N.V. Illici Svityč (URSS) şi B. Čop (Iugoslavia). Pentru explicaţia toponimului Roma este suficient să comparăm cu termenii semitici semnalaţi. În favoarea acestei tâlcuiri vine şi etimologia numelui regiunii Latium. Acesta a fost 128

considerat ca derivând dintr-un *stlă-t-iom din baza stela (cf. latus „lat“ şi latus „parte“ şi deci ar putea însemna „regiune netedă“ în opoziţie cu muntoasa Sabină) (Tagliavini, op. cit., p.

66). Dar, adaugă Tagliavini, numele nu este probabil indoeuropean dat fiind că şi în etruscă rădăcina lat este foarte răspândită. Noi comparăm denumirea Latium cu egeo-cretanul lat „mlaştină“, toponim al cărui radical este răspândit în tot bazinul septentrional al Mediteranei (Faure, Viaţa...., citată, p.

145). Că este şes nu e îndoială, dar probabil că acum aproape 3.000 de ani trebuie să fi fost o luncă inundabilă, deci mlăştinoasă, iar Roma ar fi înălţimea, ridicătura, colina, pe care oamenii şi-au construit locuinţe de teama inundaţiilor. Este cunoscut că Tibrul se revărsa formând bălţi din care pricină nu se putea ajunge până la albia fluviului, de aceea Romulus şi Remus au fost lăsaţi la marginea mlaştinii într-o albie. (Titus Livius, Ab Urbe Condita, p. 11). Tot Titus Livius ne spune că pe locul actualului For roman era lacul lui Curtius, numit aşa deoarece calul acestui personaj istoric şi-a salvat stăpânul căzut în mlaştină. (p. 27). Tot de o mlaştină e vorba şi la moartea întemeietorului legendar al oraşului Roma: „Într-o zi, pe când îşi inspecta armata într-un câmp pe lângă mlaştina Caprei, a izbucnit deodată o furtună însoţită de vuiete şi tunete puternice, în timpul căreia regele a fost învăluit de un nor atât de des, încât a dispărut din ochii mulţimii. De atunci Romulus n-a mai fost văzut pe pământ“. (Titus Livius, op. cit., p. 31). Ne întrebăm dacă acel preelenic lat „mlaştină“ nu are ceva comun şi cu preromanicul în Dacia şi împrejurimi balta „baltă“, eventual cu strămoşul sl. blato „idem“ sau latinul blatea „noroi“ (TILR, II, p.

328), Balaton, lac în Panonia. Legătura numelui topic Latium cu egeo-cretanul lat se confirmă şi prin aceea că Eneas a trecut cu troienii săi şi prin Creta (Enciclopedia civilizaţiei romane, p. 27).

Sunt numeroase comparaţiile ce se pot face cu limbile semitice (încă nesemnalate): sp. vega, port. veiga „câmpie“ v. campidanez bega „câmpie roditoare“, puse în legătură cu 129

substratul preroman cf. basc i-bai „fluviu“ (Tagliavini, op. cit., p.

109) ar trebui legat de semiticul beka „câmpie“ (Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, p. 93), deci e vorba de substratul mediteranean, în cazul de faţă semitic. La fel lat. decanus poate fi legat împreună cu gr. dekan nu de numeralul decem, deka „10“, ci de ugaritic dkn „bătrân“, corespunzător ebraicului zakan „bătrân“. Lat. cornu, germ. horn, gr. keras-atos, sl. rog., v. ind. cringa „corn de animal“ au legătură cu semitic keren „corn“. C. Tagliavini are dreptate când afirmă: „Numele însuşi de Roma, cu toate că cercetările etimologice moderne nu au dus la rezultate concordante şi indiscutabile, nu numai că nu este latin, dat nu este probabil nici indo-european“.

32. HOT DOG Multă lume a auzit de hot dog: e o chiflă (pâiniţă) tăiată în două, având un crenvurşt sau cârnat cald la mijloc. Acest produs gastronomic ne vine din America, unde înseamnă „câine fierbinte“ şi această semnificaţie o găsim în toate lucrările lexicografice consultate.

Dar e oare vorba de câine? Au împrumutat americanii hot-dog-ul de la chinezi, vietnamezi? Căci ei consumă carnea acestui animal. Nici vorbă, „câine cald“ (hot dog) e o mâncare specific americană. Şi dicţionarele etimologice franţuzeşti vorbesc de hot dog ca fiind chien chaud. Legătura cu câinele nu se datorează oare unei confuzii? O posibilă explicaţie ar fi următoarea. Se cunoaşte că în S.U.A. trăiesc mulţi evrei, care astăzi influenţează puternic finanţele şi politica internaţională.

Unii au venit în ţara tuturor oportunităţilor săraci dar, prin muncă şi economie, au ajuns la o poziţie socială înaltă. E posibil ca soţia unui asemenea evreu sărac de pe malul vreunei ape să fi avut ideea de a-i pune bărbatului un peşte prăjit între două felii de pâine pentru ca acesta să-1 mănânce în pauza de masă şi astfel să economisească preţul unei mese la cea mai 130

apropiată cantină-restaurant, căci costul unei mâncări preparate acasă e incomparabil mai mic decât la un local.

Pe evreieşte „peşte“ se zice dag şi acest cuvânt credem noi că este de fapt în hot dog, îmbinare care în engleza din S.U.A. se pronunţă [hat dag] cu o>a ca şi în: John. a lot, God, hot, job, body, Bob, care se aud: [Gian, ă lat, Gad, hat, giab, badi, Bab] spre deosebire de pronunţia britanică cu o. Aşadar, e posibil ca în hot dog [hat dag] să avem de-a face nu cu [dag] = „câine“, ci cu [dag] = „peşte“ în ebraică şi deci nu mâncăm câinele cald, ci peştele prăjit, ceea ce e cu mult mai logic.

Dar îmbinarea hot dog, ce este scrisă şi hot-dog, mai are tot în engleza americană semnificaţia „salutare“, deci, „Salut! Bună!“ Ce are aici a face câinele fierbinte? Când ainii, vechii locuitori ai Japoniei, se întâlnesc, îşi adresează salutul „Popke na okayan!“ adică „Să-ţi fie cald!“, căci strămoşii lor au locuit într-un ţinut geros. Noi spunem „Bună ziua!“, o urare de a avea o zi bună, frumoasă. De aceea suntem de părere că interjecţia [hat dag] poate să conţină substantivul dag „zi“ în olandeză, suedeză etc. Or se ştie că oraşul New York de azi a fost întemeiat de olandezi în 1626, că se numea New Amsterdam, capitala coloniei Noua Olandă până în 1664, când englezii l-au cucerit şi i-au schimbat numele în New York.

Adăugăm că în olandeză dag este corespondentul engl. day şi germ. Tag = zi, în prima limbă Dag! însemnând „Bună“, adică „Bună ziua! Salut!“.

Iată o altă ipoteză. Se ştie ca în mai multe limbi cuvântul care înseamnă „şoarece“ are şi sensul „muşchi“: în greacă mus, „şoarece“ şi „muşchi“, latină musculus „şoarece mic“ şi „muşchi“, în germană Maus, rusă mysh „şoarece“, myshca „muşchi“, vechiul englez mus „şoarece şi muşchi“, arabul adal „şoarece de câmp“ şi „muşchi“. Dar în tagalog (Filipine) daga înseamnă „şoarece“ cu a, şi putem reconstitui *dag „muşchi“ şi chiar *dag „cârnat făcut din muşchi (carne)“.

131

33. ŞOTRON ORI ŞODRON? Şotronul este, precum se ştie, un joc de copii în care aceştia lovesc cu piciorul o pietricică, făcând-o să treacă printr-o serie de pătrate desenate pe pământ. Forma de bază a cuvântului este şotron, cum indică majoritatea dicţionarelor (DLRM, DEX, Ana Canarache, V. Breban, MDLR - 1974, V. Breban, DLRC - 1980, G. Sandu, Dicţionarul enigmistului, B., 1983, p. 207, DLR şi autori mai vechi ca L. Şăineanu). Multă lume pronunţă însă şodron şi aceasta pare să-şi găsească explicaţia în presupusa lui origine franţuzească, anume din chaudron, care înseamnă, „căldare“, idee acceptată şi de Resmeriţă, I.A. Candrea etc. Ca variantă o înregistrează DLRM, DEX, iar alţi autori o recomandă numai pe aceasta din urmă (DLRLC, vol. IV, B., 1957, Al. Graur, Dicţionar al greşelilor de limbă, B., 1982, DOOM, 1982; amănunte şi regulile jocului în Amintirile istoricului C.C. Giurescu, B., 1976, p. 34. După ştiinţa noastră singur A. Scriban a văzut inconsistenţa explicaţiei de mai sus, ceea ce l- a determinat să compare şi cu magh. sodrony „sârmă“, apropiere fortuită.

Totuşi în cele mai bune dicţionare franţuzeşti numele jocului şotron este marelle şi ar proveni dintr-un radical preroman marr „piatră“, (NDE, 445), iar fr. chaudron este clar în relaţie cu cald, mai precis provine din latinescul caldaria. Nici forma, nici semnificaţia substantivului şotron nu pledează în favoarea originii franceze: nimeni n-a explicat apariţia lui „t“ şi apoi sensul este destul de îndepărtat. Este greu de înţeles care ar putea fi relaţia dintre o căldare şi jocul numit şotron. Mai curând credem că ideea de bază o reprezintă nu pietricica (de căldare nici vorbă!), ci pătratele în care sar copiii şi atunci ne-am putea referi, în ultimă instanţă, la numele sanscrit al şahului ceaturanga, compus din catur „patru“ şi anga „element“. Se ştie că acest joc a apărut în vechea Indie din nevoia strategilor militari de exersare teoretică a tacticilor războiului. Se utiliza o tabla de şah sau o masă decorată cu căsuţe desenate cu materii preţioase, sau pur şi simplu se juca 132

pe pământ (Jeanine Auboyer, Viaţa cotidiana în India antică, Bucureşti, 1976, p. 274-275). Această ultimă afirmaţie face şi mai vizibilă legătura jocului de şah cu şotronul nostru care a înlocuit zarurile cu pietricelele aruncate în pătrate (vezi şi Tiberiu Caileanu, Mic dicţionar al sporturilor, Bucureşti, 1984, p. 313). Totuşi legătura dintre v. ind. ceaturanga şi rom. şotron nu este directă. Este cunoscut că în mediopersană sahul »jocul în pătrăţele» se cheamă catrang, intrat din sanscrita (Osnovy iranskogo iazykoznania, Moskva, 1970, p. 42), din persana l-au preluat arabii sub forma satrang (Al. Graur, DCC, Bucureşti, 1978, p. 131, C. Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977, p. 251-252) şi a ajuns la turci şatrang, de unde a fost împrumutat de români. Şăineanu, DLRM, DEX amintesc românescul învechit şatrang „şah“ < turcă şi locuţiunea adjectivală în şatrange „în carouri, cadrilat“. Astăzi turcii denumesc sportul minţii, al celor 64 pătrăţele, satranç cu s.

Foarte interesantă este informaţia culeasă din D. Udrescu, Glosar regional Argeş, Bucureşti, 1968, p. 254 care înregistrează românescul şatrang „şir de flori în pătrăţele“, varianta şatran din zona fostului raion Curtea de Argeş fiind şi mai utilă pentru înţelegerea modului cum a dispărut consoana g (cf. şi bitan = bitang, I. Iordan, Dicţionar, p. 64). De aceea noi nu excludem posibilitatea comparării românescului şotron cu şatran „carou, pătrăţică“ < şatran < tc. < arab < pers. < sancr. caturanga, de unde s-ar deduce că forma etimologică este şotron, nu şodron. Cum s-a ajuns de la şatran la şotron? 1) Ne putem gândi la influenţa românescului şotorong „ciotorong, picior rupt, ciont“ (D. Udrescu, op. cit., p. 44, 258) cu pierderea lui g, amintită mai sus. Să fie aceasta o aluzie la săritura într-un picior executată de jucători în pătrăţelele desenate pe pământ? 2) Pentru metamorfoza şatran şotron sub influenţa lui şotorong va fi contribuit, în mintea unor vorbitori, fiind deci o mostră de etimologie populară, şi apropierea de substantivul tron, scaunul pe care stă regele, învingătorul în jocul ce-i poartă numele (şah „rege“). 3) S-ar putea invoca şi încercarea de evitare a legăturii fonetice a lui şatran cu şatra nomazilor prin a > 133

ă > o, favorizată pentru primul a de lipsa accentului. Desigur, nu avem pretenţia de a fi epuizat toate posibilităţile de explicare etimologică a cuvântului şotron dar, dacă lucrurile stau aproximativ cum au fost prezentate, rezultă că forma etimologică este şotron si că şodron este o variantă bazată pe explicaţia originii cuvântului prin francezul chaudron „căldare“, idee inacceptabilă, după părerea noastră. Acad. Al.Graur mi-a spus ca e de acord cu ipoteza mea în una din ultimele discuţii acasă la dânsul şi crede că o vor accepta şi alţi specialişti: »Tov. Cârstoiu, nimeni nu e deţinătorul adevărului absolut, se întâmplă să mai greşesc şi eu». Despre șotron a scris şi prof. univ. Rodica Zafiu în România Liberă (2011). Însă eu am publicat acest articol în 1998 în România de azi, Drăgăşani, în Dicţionar etimologic (2004) şi în Eseu despre originea limbilor (2010) ultimele două lucrări le-am trimis şi Institutului de Lingvistică din Bucureşti.

34. CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL Poate că nu e cuvânt mai des folosit în poezia populară românească decât codru, aşa de iubit şi cântat de marele poet naţional Mihai Eminescu: „Ce te legeni codrule Fără ploaie, fără vânt, ...................................

Codrule, codruţule Ce mai faci drăguţule?“ Iată câteva titluri ale unor poezii eminesciene: Codrule, Măria-ta, Povestea codrului, Freamăt de codru, La mijloc de codru, Peste codri stă cetatea. Codrii imenşi i-au servit românului de adăpost în vremea năvălirilor şi, când bejenia se prelungea, românii defrişau terenuri pentru locuinţe şi semănat.

Lemnul de construcţie şi foc era la tot pasul în codrii care înconjurau satele din vechime.

Originea acestei vorbe este o dovadă a continuităţii 134

multimilenare şi statorniciei neamului nostru. Mai întâi trebuie să amintim că acest termen are înţelesul de „pădure mare“ (la care ne-am referit mai sus), dar şi „bucată de mămăligă, de pâine“. Se acceptă astăzi ca pe o axiomă ideea că la baza codrului românesc stă latinescul quadrum care însemna „pătrat“. Acel quadrum s-ar fi transformat în quodrum şi apoi codrum cu evoluţia semantică de la „bucată pătrată“ spre „bucată în general“, cu specializări: „de pâine“, „de mămăligă“, „de pământ“, „de pădure“, „pădure“, „munte păduros“. Cuvântul există la albanezi sub forma kodrë (kodër) şi înseamnă „munte, deal, colină“, sens care ne întâmpină încă la bănăţeni şi în Crişana. Deşi majoritatea cercetătorilor români şi străini susţin originea codrului în felul explicat mai sus, n-au lipsit păreri care puneau acest substantiv pe seama fondului prelatin autohton (Haşdeu, Philippide, Pascu, Gh. Ivănescu, A. Vraciu, Miklosich, Barić, Reichenkron). De exemplu, Haşdeu îl explica prin sanscritul ka + dru „ce arbore“, adică „ce mulţime de copaci!“ În favoarea vechimii multimilenare a vorbei în discuţie pledează şi comparaţia nesemnalată până acum cu sanscritul kudhra „munte“, întocmai ca în albaneză, Banat, Crişana. (E. Burnouf, Dictionnaire classique sanscrit-français, Paris, 1866, p. 170). Credem că aceasta este o dovadă a vechimii şi continuităţii graiului străbun daco-get până în idiomul românesc de astăzi. În limba strămoşilor băştinaşi, cuvântul trebuie să fi sunat [kudra] şi să fi însemnat „munte“.

Găsim întemeiată şi ipoteza lui Gh. Muşu, Din mitologia tracilor, p. 83, care deduce rom. codru „pădure“ din i.e. *kadh „acoperământ, înveliş“. Evoluţia de la „munte“ la „pădure“ este firească şi e întâlnită şi în alte familii de limbi.

Ar fi posibil ca iniţial să fi existat două cuvinte cu sensuri diferite şi din limbi deosebite: un autohton dacic *kudra „munte“, „pădure“, comparabil cu sanscr. kudhra, alb. kodrë, peste care s-a suprapus urmaşul etimonului latinesc codrum, quodrum, quadrum, „pătrat“, din simbioza cărora a rezultat 135

cuvântul de azi cu forma unică, dar cu înţelesuri deosebite.

Originea prepoziţiei lângă constituie iarăşi un temei al continuităţii. Explicată prin toate formele adj. longus-a, -um, mai ales longo, longum ad, ad longo care nu însemnau decât „lung, -ă“, pe când vorba lângă pare a fi alt cuvânt de provenienţă autohtonă cf. sanscr. langa „apropiere, alăturare“ (Burnouf, op. cit., p. 519), care nu putea da altceva în româneşte decât lângă. Ceva ase¬mănător ne mai întâmpină în letonă lidzas „apropiat“, lituan lyg „asemănător“, singalez linga (A. Riza în „Transilvania“, nr. 182). Nu poate fi acceptată referirea la „valoarea de însoţire a unei limite de la care s-ar fi ajuns la valoarea de situare în apropierea limitei“ chiar şi numai pentru motivul că, din orice formă a adj. longus, a, um am porni, rezultatul este adjectivul românesc lung.

Verbul a merge este explicat prin latinescul mergere care însemna „a se scufunda“, după ce s-a abandonat ideea originii din meo şi pergo. Se admite aşadar o evoluţie semantică de la „a se scufunda“ la „a merge, a se deplasa“. Învăţaţii s-au gândit că doar de pe culmile munţilor plecarea unui om se aseamănă cu scufundarea sa în văi. Şi albanezii au verbul mergoni „a se depărta“, explicat de lingvişti tot prin latinescul mergere. În lucrarea Alte etimologii româneşti, acad. Al. Graur atrage atenţia asupra asemănării românescului a merge şi a franţuzescului marcher, acesta din urmă explicat în diverse moduri printr-un etimon germanic. Domnia sa reconstituie un latin *mergo, comparabil cu sanscritul marga „drum, cale“ cu o întrebuinţare mai ales în graiurile rustice şi păstrat în ariile laterale ale latinei. S-a sugerat şi influenţa unui termen paronim din substrat apropiat de albanezul mergoni (I. Fischer, în TILR, II, 1969, p. 158). Este probabil ca în graiul daco-geţilor să fi existat un verb asemănător cu cel românesc de azi cf. sanscr. margayami care avea chiar sensul „a merge“, înrudit desigur cu marga „drum, cale“, rădăcina mrg (vezi Burnouf, op. cit., p.

504, 769). Poate aşa se explică şi pronunţia ardelenească: 136

„Pe dealul Feleacului Mărg carele Iancului“ ori varianta să margă întâlnită la cronicarii moldoveni. Ca şi de alte dăţi, sensul moşteneşte semnificaţia băştinaşă, iar forma reflectă, de cele mai multe ori, pe cea a cuvântului latinesc dacă în cazul lui a merge s-a produs o interferenţă a unui cuvânt dacic cu unul latinesc.

Margayami... langa... kudra. Ce mult se aseamănă cu: merge... lângă... codru!

S-a spus pe bună dreptate că, printre cuvintele româneşti cu etimologia necunoscută, unele trebuie să fie strămoşeşti, autohtone.

Exagerările, absolutizările, în sensul negării elementului prelatin din Dacia ori a reducerii nejustificate a importanţei factorului romanic sunt neştiinţifice şi deci inadmisibile.

Se ştie că verbul românesc a ţipa are două sensuri: „a striga“ (cu etimologia necunoscută), dar comparabil cu termeni baltici şi „a arunca“ (tot cu etimologia necunoscută), care ne întâmpină numai în Ardeal, leagănul poporului dac. În zadar încercăm să găsim vreo similitudine în limbi din Europa: o întâlnim numai în sanscrită unde ţip însemna „a arunca, a azvârli“, aceasta fiind o dovadă în plus a conservării peste milenii a acestui cuvânt autohton chiar în inima statului vechi dacic. În seria paralelelor cu sanscrita se înscrie şi adj. şi adverbul iute, explicat curent prin sl. liut „crud, groaznic, cumplit“. Dar în româneşte iute înseamnă, în primul rând, „rapid“, sens pe care îl are numai sanscr. jutas „repede“. Ca atare trebuie să admitem ideea că cel puţin această semnificaţie a putut exista în idiomul daco-get, de unde a fost moştenită în limba poporului românesc de azi.

137

35. DESPRE FĂGĂRAŞ ŞI TÂMPA FĂGĂRAŞ. E vorba de numele topic (oronim). Acad. I. Iordan, DNFR, 1983, p. 195 îl socoteşte de origine maghiară şi anume din Fogaras. Există chiar o „explicaţie“ după care Făgăraş ar fi din magh. fa garas adică „monedă de lemn“: când s-a construit cetatea, muncitorii ar fi fost plătiţi cu bani de lemn. Acad. Graur, Nume de locuri, B., 1972, p. 22 respinge ipoteza arătând că împrumutul este din română în maghiară fără a spune de unde vine în limba noastră. După părerea noastră Făgăraş vorbeşte de relaţiile cu vechile popoare turcice: pecenegii, uzii, cumanii etc. de la care avem ape în -ui: Vaslui, Covurlui, Desnăţui, Vedea etc. Astfel în ciuvaşă (limbă turcă bulgară) găsim văgăr „bou, taur“, corespunzător lui fuguor din mongură (lbă mongolă, Sevortian, p. 523) ce conţin consoanele f, g, r (în aceeaşi ordine ca şi în Făgăraş), la care se adaugă suf.

-aş. Să fie oare o pură întâmplare că acelaşi suf. îl avem şi în tăuraş? Adăugăm aici că termenul maghiar corespunzător este ökör „bou“ fără f de la începutul cuvântului. Şi alte topice sunt legate de nume de animale: Ceylon de la „leu“, Camerun de la „rac“, Galapagos „broaşte ţestoase“, Paraguay ~ „papagal“, Yukatan „ţara yukului (cerb)“. (Al. Graur, Nume de locuri, p.

32-33). A se compara şi legenda întemeierii Moldovei când vânătorii au alergat după un bour, ungurii după o căprioară etc.

Dacă cineva ar ţine morţiş să găsească explicaţia prin maghiară s-ar putea gândi la bogár „gândac“, „rădaşcă“ e sorvos bogár adică „gândac - cerb“ (cu coarne), iar în tc. „taur“ e boğa (=magh. bika). Dar e b- faţă de f din rom. şi mongură.

TÂMPA. În apropierea oraşului Braşov este dealul Tâmpa, despre al cărui nume S. Puşcariu, LR, 167 afirmase că ar putea fi - cum a arătat N. Drăganu - autohton. Dar în volumul Dacoromania, B., 1983, p. 107 se face următoarea remarcă în legătură cu articolul lui N. Drăganu, Din vechea noastră toponimie, I, p. 109-146: „Tâmpa“ < preroman *timpa.

138

Se fac referiri la albaneză şi la unele dialecte italice, fără a se exclude şi legătura cu gr. tempe, tempea. Între originea latină şi tracică, autorul pledează pentru prima“. Şi noi bănuim că toponimul Tâmpa ar putea fi anteroman dacic, însă ne sprijinim pe comparaţia cu skr. tampa „vacă“ (inf. E. Burnouf, p. 286): de la varianta tamba „vacă“ poate fi denumirea oraşului rusesc Tambov, la jumătatea distanţei dintre Moscova şi Volgograd. Mai este un oraş în Florida – S.U.A. - cu denumirea Tampa, ceea ce ar fi identic cu Tâmpa noastră. Tot în acea zonă întâlnim oraşul mexican Tampico.

Este ciudat de semnalat că în spaniola din Rio de la Plata tambo înseamnă „fermă producătoare de lapte“ faţă de skr. tamba „vacă“!

O legătură secundară poate fi şi cu tâmp „tâmpit“ pentru care se face referire la sl. tonp „idem“ şi la magh. tompa, dar care derivă în mod logic din tampa „vacă“, acest animal fiind cunoscut pentru tâmpenia sa.

Aşa vedeam lucrurile cu ani în urma. Acum căutând pe Internet găsesc şi alte apropieri etimologice. S-a propus o variantă neatestată fogor a maghiarului fogoly „potarniche“ însemnând deci „locul cu multe potârnichi“, apoi o explicaţie prin pecenega din fagar su adică „apa frasinului“. Şi marele Nicolae Iorga se gândea la etimologia lui Făgăraş pornind de la fag>fagar>fagaras. Remarcăm că ultimele două se referă la vegetaţie iar cea cu potârnichile - puţin probabilă - la faună ca şi a mea. Într-o atestare din 1222 se aminteşte de Terra Blacorum „Ţara românilor“ unde sunt pomeniţi pecenegii şi cumanii în Ţara Făgăraşului. Cetatea a fost construită în 1310.

Să fie o întâmplare ca atât Făgăraş cât şi Tâmpa pot fi legate de nume de animale?

139

36. ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI PORUMB Planta cerealieră porumb, se ştie, nu este originară din Europa, ea fiind adusă de navigatori din America. Cultura porumbului a început pe continentul nostru în secolul al XVI-lea, dar în ţara noastră potrivit letopiseţelor, porumbul s-a introdus în timpul lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Moldova pe vremea lui C. Duca - Vodă (1693-1695), iar în Transilvania mai devreme, în timpul lui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648). În Ţara Românească susţin unii specialişti, această cultură a început prin 1643 sub domnia lui Matei Basarab (Magazin istoric, 6, 1981, p.

47). După Jovius şi Leunclavius în Moldova s-a produs o mare cantitate de porumb în jurul anului 1550 (Magazin, 6, 1968, p. 87).

Băştinaşii din Antile şi America Centrală numeau planta mais şi această denumire a fost preluată de spanioli mais, de la care a trecut la francezi şi germani mais, la englezi maize. Dar în mai multe limbi porumbul e numit „grâu turcesc“: fr. blé de Turquie, it. granturco, germ. turkischier Weiz, magh. torokbuza (alături de kukorica, tengery), fiind adus de turci, dar e interesant că turcii înşişi numesc planta misir adică „din Egipt“. Nici una din aceste denumiri nu se găseşte în limba română unde porumbul se mai cheamă mălai în Ţara Românească, cucuruz în Ardeal, păpuşoi în Moldova.

De ce românii i-au zis porumb? Iată o întrebare la care specialiştii au răspuns în mai multe feluri. Lingviştii au făcut apel la compararea culorii roşiatice a mătăsii ca şi a păsării porumb, astăzi porumbel. (Lazăr Şăineanu) dar, se ştie, adj. porumb se referă la culoarea cenuşie-albăstruie (MDE). „Când a fost introdusă la noi planta Zea mays a fost numită porumb printr-o figură de stil pentru că ştiuletele seamănă cu pasărea care poartă acest nume. Pentru eliminarea ononimiei, pasărea „a fost numită cu diminutivul porumbel, astfel că astăzi raportul dintre cele două cuvinte nu mai e simţit“ (Al. Graur, Tratat de lingvistică generală, Bucureşti, 1971, p. 194). Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi 140

de istorici: „Numirea vine din asemănarea fructului cu pasărea numită porumb“ (C.C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977, p. 126). Last but not least, prof. Gr. Brâncuş în „Cutezătorii“, nr. 19, 1989, V, 11, p.7 afirmă: „Astfel porumb provine de la numele porumbelului, nume moştenit din latineşte: palumbus, care înseamnă porumbel sălbatic. Probabil că, în imaginaţie populară asemănarea cu porumbelul a pornit de la forma şi culoarea ştiuletelui de porumb, dacă nu chiar de la aspectul plantei înseşi, abia răsărite“.

Există, după opinia noastră, încă o posibilă explicare a derivării numelui gramineei porumb din al păsării porumb (care) în limba literară se cheamă porumbel. După câte ştim, latinii numeau pasărea de care vorbim palumbus, cuvânt moştenit în română porumb, ulterior diminutivat, în spaniolă palomo „porumbel bărbătuş“ şi paloma „porumbiţa“, dar tot pe latineşte i se spunea columbus şi columba, moştenite în limbi neolatine occidentale: it. colombo şi colomba, fr. colombe (cf. şi neologismul columbofil „crescător de porumbei“) precum şi numele maghiar al păsării galamb (golomb) şi slav golonb.

Aşadar palumbus era sinonim cu columbus. Din egalitatea columbus = palumbus = porumb notată a = b = c rezultă că şi a = c, deci columbus = porumb şi că it. colombo = rom. porumb (pasărea), deci şi numele propriu Colombo, al descoperitorului Americii = rom. porumbel. Legătura numelui plantei porumb cu pasărea porumb este reală dar nu în relaţie cu forma sau culoarea ştiuletelui ori a plantei abia răsărite, ci pentru simplul motiv că numele descoperitorului Americii Cristofor Columb înseamnă „porumbel“. Felix Aderca, autorul romanului Amiralul Oceanului Cristofor Columb, B., 1963, p. 141 pune în gura unui personaj feminin cuvintele: „- Cum spui că te cheamă? - Cristofor Columb.

- Colon... Colon repetă ea în castiliană gânditoare. Asta înseamnă porumbel, nu? Porumbelul care a zburat din arca lui Noe şi s-a înapoiat cu ramura de măslin de departe ........“ Deci Zea mays este cereală adusă de Columb sau din 141

teritoriile descoperite de dânsul. Este cunoscut că celebrul genovez a întreprins patru călătorii spre Vest cu scopul de a aduce aur şi mirodenii din India, de aceea el i-a numit pe băştinaşii întâlniţi indieni. „Abia după ce Cristofor Columb a povestit ce a văzut prin locurile pe unde a umblat, europenii au aflat, miraţi, că există şi o altă lume, Lumea Nouă, plină de minunăţii între care şi ... porumbul. Peste tot pe unde a pus piciorul Columb şi cei ce i-au urmat, porumbul era la el acasă“. (A. Băltăreţu, Aventura stropilor de soare, B., 1988, p. 72). Se pare că la băştinaşi mais însemna viaţă, dovadă de importanţa plantei pentru acei locuitori. De altfel boabele de porumb aduse în Europa au fost cultivate mai întâi în grădini de zarzavat, deci experimental, primele descrieri făcute de botanişti datând din 1536, 1542. Apoi această cereală s-a răspândit aşa de mult încât a devenit hrana celor nevoiaşi, care prin randamentul sporit faţă de mei sau grâu a scăpat lumea de foamete.

Jules Verne ne relatează referindu-se la a doua călătorie (25.IX.1493 - 12.VI.1494) că „după ce răsculaţii indigeni nimiciră lanurile de porumb şi toate celelalte culturi ... spaniolii se văzură ameninţaţi de chinurile unei foame totale şi porniră la represalii cumplite contra băştinaşilor“. Porumbul a fost adus pe vechiul continent de însuşi Columb: „Este puţin probabil ca porumbul să fi ajuns în Europa înaintea călătoriei lui Columb, care însă de la prima sa întoarcere în 1493 aduce cu sine şi câteva boabe“.

(Fernand Breudel, Drumul porumbului, MI, nr. 5, 1981, p. 58). Şi alte fitonime poartă nume de persoană. Tutunul adus tot din America, a căpătat denumirea ştiinţifică (herba) nicotiana, de la numele ambasadorului francez la Lisabona, dalia este nume creat în onoarea botanistului suedez Dahl, iar narcisa ne aminteşte de un personaj mitologic.

Trebuie adăugat faptul că cel care a zis prima dată plantei porumb trebuia să ştie că în italiană colombo are sensul „pasărea porumbel“. Acesta a putut fi stolnicul şi învăţatul Constantin Cantacuzino, frate al domnitorului Şerban Cantacuzino, (în timpul 142

căruia s-a introdus cultura plantei), care îşi făcuse studiile la Padova şi tot acolo, publică mai târziu, în 1700, prima hartă a Ţării Româneşti, un fel de reclamă pentru oamenii politici şi negustorii străini, care făceau astfel cunoştinţă cu locurile şi bogăţiile ei. Să recunoaştem că lui Columb i s-a făcut o mare nedreptate: continentul descoperit a primit numele America după prenumele navigatorului florentin Amerigo Vespucci şi abia o ţară din America de Sud se numeşte Columbia.

Iată că tocmai latinitatea răsăriteană, limba română, repară în parte injustiţia faţă de latinul occidental descoperitor al Lumii Noi, prin asocierea numelui său cu denumirea plantei ce a revoluţionat alimentaţia oamenilor din Europa.

Această etimologie am facut-o în anii '80, adusă la zi prin 1990 şi, adăugându-i câteva fraze la început şi sfârşit, am trimis-o în 1992 la un concurs în Bucureşti (se împlineau 500 ani de la descoperirea lui Columb); nu am primit raspuns. În 2009 am dat-o la tipar şi a ieşit Eseu despre originea limbilor, elemente de filosofie a limbajului. Acum cu ajutorul unui prieten am publicato în Confluenţe literare schimbând două litere. Am observat încă o greşeală pe care nu am văzut-o azi dimineaţă şi anume în rândul 5 iar în loc de iae în Transilvania.

Acum mi-am amintit că am publicat-o şi în lucrarea colectivă Dicţionar etimologic în 2004, pp 209-213. Ultimele mele lucrări fiind în tiraj minuscul nu au ajuns la mulţi oameni.

Mulţumesc domnului Octavian Lupu, directorul acestei reviste că îmi dă ocazia să public articole greu de citit şi de înţeles. Unele interesează lumea ştiinţifică de peste Ocean şi de aceea am tradus unele titluri şi în engleză. Îmi scrie un renumit prof. univ. din S.U.A. că regretă că nu poate înţelege bine româna dar că e foarte interesat de cercetarile mele. Aceleaşi mulţumiri domnului Roca din Australia.

143

37. THE ORIGIN OF LANGUAGE. CHANNEL/CANAL Aşa cum se cunoaşte, rom. canal <fr. canal<lat. canalis.

Acesta ar proveni din lat. canna „trestie, stuf“, ceea ce l-a determinat pe acad. Al. Graur să presupună un cannalis. Şi englezii împrumutând din franceză cuvântul au creat channel.

Ideea acad. Al. Graur ar fi logică dacă într-adevăr lat. canalis ar deriva din canna (DCC, p. 36). După opinia noastră însă, aceasta e o mostră de etimologie populară internaţională; în realitate avem a face cu un derivat latinesc de la verbul iranian kana „a săpa“ (în v. ind. cu aspiraţie khana, Osnovî, p. 260), din care provin probabil: rom. cană, bg., magh. kana, germ.

Kanne „cană“, engl. can „cutie“, fr. canette „oală de pământ“, toate având o scobitură ca să ţină un lichid. Tot de aceeaşi origine iraniană este, după noi, magh. kanál „lingură“, scobită în lemn şi poate că şi engl. spoon prin sp ar putea aminti de verbul a săpa. Aici mai trebuie amintite: pers. khan „mină“, rom. hindechi „şanţ“< tc. hendek „groapă, şanţ“ < pers. händäk „groapă“, ţig. haning „fântână, puţ“, magh. hant „mormânt“ ~ „groapă“, lat. fontana (cu h = f, ung. mai au kut „fântână“). În fr. mai e caniveau „rigolă, mic canal colector“ de or. obscură (NDE), or. nec. după Le Petit Robert: „pierre creusée en rigole pour faire écouler l'eau“, fără etim. şi în Petit Larousse „canal d'evacuation des eaux“ ca şi în Le Dictionnaire de notre temps.

Cuvântul indo-iranian a trecut şi la arabi: insula Creta a purtat timp de peste o mie de ani, în era creştină, numele capitalei ei, Kandia - derivat dintr-un substantiv comun arab care înseamnă „şanţ“ (P. Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, B., 1977, p. 61). Dar chiar cuvântul şanţ poate aves legătură cu canal: în fr. canalis a dat chenel, chenal, cheneau, chenau (vezi NDE) şi acesta din urmă pron. šeno poate să fi fost împrumutat de germ. dând Schanze cu adăugarea unui z = ţ, ca şi în Holz „lemn“ şi posibil prin mijlocire polonă să fi ajuns la noi.

144

Şanţul, ca şi canalul, este „săpătură lungă şi îngustă.... pentru scurgerea apei; (în trecut) fortificaţie în formă de canal“ (DLRM). Şi alte cuvinte care înseamnă „şanţ, groapă“ provin, cum e şi logic, de la verbul „a săpa“: lat. fossa de la verbul fodere „a săpa“, în rusă „mină, ocnă“ e kop' de la verbul kopati „a săpa“, în altă limbă slavă şanţul se numeşte prikop, de la acelaşi verb.

Foarte interesant e cuvântul rigolă „canal mic, şanţ mic“, în explicarea căruia nimeni nu s-a gândit să-l compare cu „trestia, stuful“. Cuvântul fr. rigole este explicat prin medioolandezul regel, iar acesta din lat. regula „linie dreaptă“.

După noi în rigolă putem vedea şi cuvinte turcice - şi nu numai - de exemplu arîk, arîg, arig, care înseamnă „canal“ şi care sunt derivate din verbul „a săpa“ (vezi Sevortian, op. cit., p. 189, comparate cu dravidiana foarte multe detalii şi chiar cu „a ara“. Şi mai interesantă este existenţa unui lat. class. arrugium „galerie de mină“, cuvânt de origine iberică care a dat sp. arroyo, arrugie, atestat în 1729 cu sensul „canal de scurgere în mine (NDE, 48). Arrug seamănă bine cu arîg din turcice mai ales cu mong. arug- pentru a nu le considera înrudite. Este probabil vorba de neamuri finice ori turanice care s-au amestecat cu celţii sau care au cutreierat tot nordul şi vestul Europei în preistorie. Şi au lăsat urme.

Să fie oare o întâmplare că gr. kanon „regulă“ are acelaşi etimon kan- „a săpa“ din iraniană? E probabil ca regula latină să fie şi ea în relaţie cu brazda la arat sau cu repetarea de multe ori până rămâne o dâră adâncă, un „şanţ“. De la arâg, arig, arrug - la rigola nu e departe: o simplă afereză cf. araki-raki „rachiu“. Tot în legătură cu „a săpa, a scobi“ şi deci cu canalul era văzută fata la iranieni kanya sau femeia: kona la suedezi, coană al nostru, kuna „femeie“ în tupi guarani (America de Sud), kin în armeană, în udmurtă ken „noră“ etc., femeia fiind văzută ca o brazdă (loc arat) în toate vechile mitologii.

Ar fi multe de scris despre magh. arok - se vede legătura 145

cu arik, arâk, arig -, cu sl. rov „şanţ adânc, groapă“, poate şi cu lat. rivus, rus. reka etc.

Dacă cineva se mai îndoieşte de relaţia lui canalis cu „a săpa, a scobi“ iată o frumoasă explicaţie dată în NDE, Paris, 1913, p. 158: canal, „râu săpat de om: rivière creusée par l'homme“.

Atunci de unde confuzia cu „trestia, stuful“? În scitică kana înseamnă „cânepă“, la greci şi romani canna „trestie şi stuf“. Această plantă în acadiană se chema qanu, la evrei qaneh, de unde numele ei a ajuns la arabi qandi (vezi numele zahărului din această trestie).

Sistemul de canalizare începe la sumerieni: „În Sumer se sapă canale“, apoi a trecut la iranici: „sistemul de irigare al pământului agricol practicat în Iranul antic prin canale subterane numite qanat care aduceau apa din munţi, din izvoare şi din râuri până la ogoare, este în mod evident preluat de la sumerieni“ (C. Daniel, Civil. sumer., p. 252). Şi acum relaţia canal - trestie: „Regii sumerieni... au plantat trestia de-a lungul canalelor“ (C. Daniel, op. cit., p. 134 şi din acelaşi autor Civil. asiro-bab., p. 202: „Trestia era atât de utilă încât uneori se planta de-a lungul canalelor“).

Trestia se ştie este o plantă iubitoare de apă. De aici confuzia între numele ei şi canalul prin care curge apă (în filosofia chineză kan „apă“ fiind una din cele 8 trigrame).

Chiar la începutul articolului lipseşte o pagină întreagă. O voi scrie aici, la comentarii. Aşa cum se cunoaşte, rom. canal<fr. canal, lat. canalis. Acesta ar proveni din lat. canna „trestie, stuf“, ceea ce l-a determinat pe acad. Al. Graur să presupună un cannalis. Şi englezii împrumutând din franceză cuvântul au creat channel. Ideea acad. Al. Graur ar fi logică dacă într-adevăr lat. canalis ar deriva din canna. (DCC, p. 36).

După opinia noastră însă, aceasta e o mostra de etimologie populară internaţională; în realitate avem a face cu un derivat latinesc de la verbul iranian kana „a săpa“ (în v. indiana cu aspiraţie khana, Osnovy, p. 260), din care provin probabil: rom.

146

cana, bg., magh. kana, germ. Kanne „cana“, engl. can „cutie“, fr. canette „oala de pământ“, toate având o scobitură ca să ţină un lichid. Tot de aceeaşi origine vechi iraniana este, după noi magh. kanal „lingura“ scobită în lemn şi poate ca şi engl. spoon prin sp ar putea aminti de verbul a săpa.

Aici ami trebuie amintite: pers. khan „mina“, rom. hindechi „santz“<tc. hendek „groapa, şantz“ <pers. handak „groapa“, tig. Haning „fântâna, putz“, lat. fontana. În fr. mai e caniveau „rigolă, mic canal colector“ de origine obscură (NDE), or. nec. după Le Petit Robert: „pierre creusee en rigole pour faire ecouler l'eau“, fără etimologie şi în Petit Larousse canal d'evacuation des eaux ca şi în Le Dictionnaire de notre temps. Cuvântul indo-iranian a trecut şi la arabi: insula Creta a purtat timp de peste o mie de ani, în era creştină, numele capitalei ei Kandia derivat dintr-un substantiv comun arab care înseamnă „shantz“ (P.Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, Bucureşti, 1977, p. 61).

Dar chiar cuvântul santz poate avea legătură cu canal: în fr. canalis a dat chenel, chenal, cheneau, chenau (vezi NDE) şi acesta din urma pronunţat sheno poate să fi fost împrumutat de germ. dând Schanze cu adăugarea unui z=tz, ca şi în Holz „lemn“ şi posibil prin mijlocire polonă să fi ajuns la noi.

Shantzul ca şi canalul este „săpătură lungă şi îngustă.... pentru scurgerea apei; (în trecut) fortificaţie în formă de canal“ (DLRM). În anii 70-80 am discutat cu acad. Al. Graur această etimologie şi dumnealui s-a declarat de acord cu punctul meu de vedere deşi scrisese că latinescul canalis provine de la canna „trestie, stuf“. Comentariul acad. Graur a fost cam aşa: Orice om greşeşte, inclusiv eu. Important e să nu persistăm în greşeală.

Fiindcă i-am pus titlul The Origin of Language.

Channel/Canal mă gândesc să compar verbul vechi iranian kana „a săpa“ cu vorba konol „cerul“ într-o limbă a 147

aborigenilor din Australia. Or cerul e concav, o scobitură. De curiozitate căutaţi pe Google a săpa, Wiktionary să vedeţi cum acest verb e în relaţie cu cerul.

Verbul kana „a săpa, a scobi“ în vechea iraniană trebuie să fie legat de konol „cerul“ în aboriginal (Australia) şi de kaan tot „cerul“ în itza maya, Mexic, cerul fiind văzut ca rotund, concav, scobit.

38. ORIGINEA LIMBAJULUI. A SĂRI / THE ORIGIN OF LANGUAGE. TO JUMP Şi acest verb e în legătură cu soarele, acum îl vezi într-un loc pe cer, iar peste câteva ore el este în altă parte: a sărit dintrun loc în altul.

Astfel, engl. jump „probabil imitativ de la sunetul săriturii (!)“, onomatopeic după alţii, poate fi comparat cu fenic. šampaš „soare“ cu finalul dispărut şi cu š > ž (= j); de la sapas (tot fenician) e saf „a sări“ în cuşitică şi hop! în foarte multe limbi (a se vedea şi hope, speranţă, ca şi lat. spes); tot aici e hüpe în finice şi poate şi engl. up „sus“. În relaţie cu ainianul čup „soare“ pot fi: ţop, ţup, ung. csopong „a sări“.

Rom. a sări este explicat prin lat. salire, iar acesta din i.e. *sel- „a sări“, după noi acesta din urmă e în relaţie cu i.e. *swel- „soare“. Găsim numele soarelui cu l în Papua Noua Guinee: sual- în Papua, sial în sete, siwala în dobu, dar mai multe cu r: sare- în kaipi, toaripi, sara- în ngalum, sera - în siagha. La fel întâlnim soarele cu r în v. indiană sur, surya, sura, svar şi poate în dacică, egeeană, pregreacă etc.

De fapt, lat. salire nu e în legătură cu astrul zilei latinesc sol, ci cu sal „soare“ în limba garo din estul Indiei. Se pare că şi în sanscrită era sri, sarati cu sensul de „a sări“. Iată şi situaţia din alte limbi: jap. tobu „a sări“ seamănă cu taba „soare“ la amerindieni şi cu afganul af-tab „soare“, oftob „soare“ în tadjică. În wolof tob „a sări“ (Senegal, Gambia). Turc. atla- se 148

compară, după noi, cu taal „soare“ în tubatulabal (uto-aztecă, Mexic), iar sîçra- cu esk. siqiniq „soare“, suka „stea“ în dravidiene. Cf. ciuvaş sik- „a sări“.

Tot aşa rus. pryg- e în legătură cu focul por, pur, para ori cu soarele par, pari din yupultepec, baure (limbi arawak) + g„eu“ cum e în oneida (America de Nord) = ego.

Magh. ugrik, ugrál se aseamănă cu grian, soarele celtic, garri în ngadjon (Australia), giro „soare“ în bassa (nigercongo); csopong amintit cu čup „soare“ în ainiană (Japonia), iar szökik e ca şi turcul sîçra-, ciuvaş sik „a sări“. În relaţie cu Apolo sunt portughezul pula- „a sări“, faldo în rohingya (Burma).

Ruşii mai spun skakati „a sări“ (< boruka kak „soare“?)

Iată şi alte comparaţii: somali bood „a sări“ se apropie de baada, bda „soare“ în limbile jê din Brazilia şi badi în cashinahua; kuthi = kut-i „a sări“ în tamil < kot „soare“ în melaneziană, în manty pe Obi, kath „soare“ în etruscă, kuat în kamaiura (nordul Braziliei); mong. degüli, dülle „a sări“ par asemănătoare cu cerchezul daga „soare“ (Caucaz), respectiv cu albanezul diell,; tot în mongolă mai e üsür „leap“ (< sur „soare“?)

Eskimo nangivok „el sare“ se compară cu nange „soare“ în limba fula (Senegambia, Guineea, Camerun, Sudan).

Dere „a sări“ în hausa e apropiat de turcic daer „cer“, daire „tobă“ (rotundă), giro „soare“ în bassa (niger-congo) cu g = d. Legat de verbul a sări sunt: purice, lăcustă etc.

Pe latineşte puricele era pulex, se vede relaţia cu „a sări“ în portugheză, cu Apolo şi cu Palk, zeul soarelui în mitologia coreeană. De fapt, engl. flea „purice“ este explicat „insectă sugătoare de sânge, care sare“. Cf. chinezul tiào „a sări“ ~ tiàozao „purice“.

Etimologiştii explică lat. pulex prin i.e. *pusl „purice“ cf. gr. psula, v. engl. fleah fără să amintească de soarele Apolo.

Adăugaţi ket pe Ienisei unde puricele e ql 'n ce se compară cu Akolong „soare“ în karimojong, kala, kolo, Kalynda.

149

Cf. ţig. piśom, pisom „purice“ ~ piišim „soare“ în naskapi (nat. amer.) pišum în montagneză, pisim în limba cree (în ambele „soare“, nat. amer.), Aşadar, cuvântul ţigănesc seamănă cu denumiri ale soarelui la indienii din America. După noi aceste nume ale soarelui la amerindieni se explică prin fenicianul šipiš „soare“ cu prima silabă decupată.

Puricele cu r ca în româneşte îl au turcii: pire, evreii parosh, coreenii piorek (pjorek) maorii puruhi, dar mai aproape de Apolo sunt: fale în cuşitică, pelia în qwara, pillo în omotică, pilla în cuşitica de est. În turcice p > b: bürče, mong. bürge „purice“.

Numele lăcustei e legat tot de a sări: rus. sarančá, bg. skakaleţ (cf. rus. skak- „a sări“), fr. sauterelle, grasshopper etc.

Magh. sáska „lăcustă“ pare legat de sas „soare“ în wintu (nat. amer.) asis „soare“ în nandi (Kenya), de şoşoi „iepure“ în ţig. (cf. şi alte denumiri indiene). Chiar numele lăcustei era locusta = lacusta în latină şi poate fi în relaţie cu lak „soare“ în atakapa (sudul Texasului) şi cu verbul laeken „a sări“ în germanice (Francis Edward Jackson Valpy, An etymological dictionary of the Latin language, p. 549, Internet). Cf. skr. khaga „soare“ şi „lăcustă“! Sumer. bir „lăcustă“ ~ biru „soare“ în dravid.

Cine mai sare? - Broasca. În latină se numeşte rana, dar în hausa rana înseamnă „soare“. La vechii indieni broasca se numea manduka, comparabil cu Mandu, soarele într-o limbă aboriginală din Australia + sufixul ka. În curdă broască se zice beq, boq cf. boq, baq „astru diurn“ în Caucaz (limbile avar, bezhita). Aici e şi numele unguresc al broaştei beka. Slavul zhaba aminteşte de juva „soare“ în bantu, Africa. Cât îl priveşte pe liagushka, tot „broasca“ în slave liag- se apropie de numele astrului zilei în zulu şi xhosa, anume langa. (Africa de Sud), compară piat’ „cinci“ cu pent- în greacă, panch în vechea indiană. Liag din liagushka seamănă şi cu verbul germanic amintit laeken „a sări“.

Hausa e o limba importantă din Nigeria, Africa. Adăugaţi la juva „soare“ şi juwa în comore şi swahili, de asemenea în 150

luganda-bantu soarele e njuba (cu sufixul n-) iar în proto-bantu e chiar juba! În limba ket din nordul Siberiei „a sări“ se zice do: gh cf. dagh „astru diurn“ în cercheză, Caucaz. Numele puricelui în tunguso-manciuriană e sura în orok, sora în nanai şi solon ce se compară cu soarele vechi indian sura şi cu sore- „soare“ în khoekhoe, Namibia. Şi tot în legătură cu săritura e numele animalului australian cangur, în englezeşte kangaroo, explicat superficial în dicţionare în relaţie cu „nu înţeleg“ dar el se apropie de soarele african kanga din limba koyo, Congo.

39. THE ORIGIN OF LANGUAGE. WOMAN. WIFE: SNAKE, VIPER To Prof. Anatoly Liberman În Dicţionar Etimologic, 2004 am scris că wife ar proveni din lat. vipera cu p>f, fenomen cunoscut, şi cu finalul era eliminat prin confuzie cu lat. erat „era“ ori cu ebr. ra „rău, rea“.

Găseam şi argumentul v. ind. naga „şarpe“ (în limbile indiene moderne nag) faţă de somali nag „femeia“. Iată alte exemple: La naga, nag: nag „femeie“ adăugăm noga „şarpe“ în tswana (Botsuana), nyoka în swahili, pe coasta estică a Africii, care are pe k ca în engleză faţă de g, ngu „şarpe“ în lao şi thai, long „dragon“ în chineză. Tot aici ebr. nahash cu g > h.

3) În relaţie cu nahash ebraic poate fi nash „femeia“ în aramaică cu h intervocalic dispărut (limba semitică care, se pare, era idiomul matern al lui Iisus).

4) mar „şarpe“ în persană, pashto (Afganistan), curdă, dar mara „femeie“ în malteză, araba libaneză şi egipteană. Cf. mara „şarpe“ în limba araki din Rep. Vanuatu, la 1750 km NE de Australia.

5) Germ. Gattin „soţie“, et. nec., se compară cu slavonul gad „viperă“ (şi în toate limbile slave) pronunţat gat, dovadă rom. zgâtie „şarpe mic“, o zgâtie de fată. Găsim chiar gata 151

„şarpe“ în fijiană, în Sudul Oceanului Pacific, ghati tot „şarpe“ în kamasau (Papua Noua Guinee). Cu g/k: katin „femeie“ în kazakh, kyrgyz, bashkir.

6) Eva, numele femeii lui Adam, pe ebraică era Hawa, dar nu se scriau vocalele, grecii şi latinii l-au preluat Eva, deci era e. Noi îl comparăm cu aramaic hewya „şarpe“. Iată ce citim în romanul The Seven Perfumes of Sacrifice, de Amy Logan: - Didn't you say Hawwa?

- No, hewya. Serpent. How funny. They sound the same, the first woman and the first snake. Cf. Yewa „şarpe cu clopoţei, rattlesnake“ în lengua, macro panoan, Paraguay şi Ywwa, zeiţa virgină, „mama noastră, Iyawo“ „soţie“ în yoruba, Nigeria.

7. Sentani dami „şarpe“ şi dama „femeia“ care ar fi din domina (rom. doamnă). Să fi avut o contribuţie şi lat. dama „căprioară, cerb“, domo „femeie“ în mapudungun, America de Sud? 8. Slovenul kacha înseamnă „şarpe“ dar şi „an offensive name for a stupid woman“, „perfidious woman“.

9. În poloneză kobieta „femeie“ are originea incertă, explicat prin kob „coteţ pentru porci“ sau prin koba „iapă“. Noi propunem comparaţia cu vorba cobra, unde ra ar fi „rău, rea“ pe evreieşte, iar lui kob i s-a adăugat ieta (vezi gazeta, moneta etc.).

10. În limbile slave şarpele e zmiia, dar „femeie“ e mia în lao, în hidatsa, North Dakota, imi „femeie, soţie“ în khanty pe Obi şi mi „femeie“ în sumeriană.

11, 12. În mitologia greacă Echidna era jumătate femeie şi jumătate şarpe. La fel şi la chinezi zeiţa Nü Wa. 13. Oks „femeie“ în oodham (Mexic) pare a avea ceva comun cu gr. ophis „şarpe“ > *okis > oks cu p/k.

14. Amharic (Etiopia) syet „femeie“ poate fi comparabil cu magh. kigyo „şarpe“ cu înlăturarea lui ki „cine“ şi gyo > syo + t (suf. de feminin) cu g > k > s; o > e.

152

15. Comparaţi zt „femeie“ cu dt „cobra“ în egipteana veche.

16. La fel sny'ak „femeie“ în maricopa, Arizona, cu snake englez „şarpe“, nyoka în swahili.

17. Adăugaţi mongol mogoi „şarpe“ cu mogo-ni „femeie“ în North Paiute (America de Nord).

18. Aurat „femeie“ în hindi, urdu, punjabi pare a proveni din gr. saura „guşter, lézard“ cu s > h dispărut + t, sufix de feminin.

19. În aymara (Peru) palla e „femeie“. Să nu fie nici o legătură cu bollë „şarpe“ în albaneză, cu balaurul românesc?

20. Cuvântul nehuat „soţie“ în khanty, pe Obi, se deduce din ebraic nahash „şarpe“ cu dispariţia lui ash + sufixul t?

21. Babă e „femeie bătrână“ în română dar „femeie“ (depreciativ) în rusă. Se crede că e inversul lui baba „tată“, aba în alte limbi. Dar în amharic (Etiopia) ibab „şarpe“.

22. Nevastă „soţie“ în română e de origine slavă nevesta dar acesta poate fi comparat cu nahash „şarpe“ evreiesc, cu h > v + ta suf. de feminin şi cu naga „şarpe“ indian cu g > v (cёrnogo pronunţat cërnovo). Nevăstuica e un animal carnivor cu corpul lung, subţire.

23. Warna „şarpe“ în warlpiri, Australia: arna, arnaq „femeia“ în eskimo.

24. Lat. uxor „soţie“ et. nec., pare apropiat de gr. ophis „şarpe“ cu p > k, ca şi oodham oks „femeie“ (S.U.A., Mexic).

25. Aramaic hewya „şarpe“ ~ wya „femeie“ în dakotă (S.U.A.).

26. Sloven vrag „diavol, drac“: gottoch. vraga „femeie“ (dialect germanic din Slovenia). Şi germ. Frau?

27. Pira „femeie“ în l. araki (Vannatu, Oc. Pacific) ~ fira „cobră“ în swahili (Kenia, Uganda).

28. Lat. vipera: waipe „femeie“ în shoshone (America de Nord).

29. Nia „şarpe“ în l. roma (Austronesia) = nia în limba 153

elat, hotu: ma „femeie“ în timucua (arauakan, Florida, Giorgia). Cf nia „rău, evil“ în l. kuna, (Panama, Columbia).

30. Ni „şarpe“ în selaru, Indonezia: ni „femeie“ în ţig., ind., iran., magh., nü în chineză.

31. Naibe „şarpe“ în kuna (Panama): naivou „soţie“ în araki (Vanuatu). Cf. naiba „diavol“.

32. Mat înseamnă „şarpe“ în l. apinaye (ge), Brazilia şi tot mat are sensul „femeie, soţie“ în l. ainu (Japonia), mata „femeie“ în pomo (Vestul S.U.A.).

Notă: Pentru „şarpe“ căutaţi Snake în Austronesian de S. Greenhill (Australia) iar pentru „femeie“ scrieţi pe Google Woman Wiktionary şi daţi pe Translations. Admit că din cele 32 exemple 10-12 pot fi forţate, dar ce facem cu cele 20 de similitudini femeie-şarpe? Ne putem gândi la reminiscenţe biblice sau, mai plauzibil, la concepţii religioase cu mult mai vechi decât creştinismul.

154

BIBLIOGRAFIE Amusin I.D., Manuscrisele de la Marea Moartă, Bucureşti, 1965.

Andronescu S., Cadmos-scurtă istorie a scrierii, Bucureşti, 1966.

Bandi Hans Georg, Originea eschimoşilor, Bucureşti, 1969.

Bărbulescu, Marin-Dacu, Originea traco-dacă a limbii române, I, 1938.

Berciu Dumitru, Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.

Bezviconi Gheorghe, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, 1961.

Bleahu M., Bogdan N., Epuran Gh., Himalaya, Bucureşti, 1966.

Bledy Géza, Influenţa limbii române asupra limbii maghiare – teză de doctorat – Sibiu, 1942.

Bloch R, Etruscii, Bucureşti, 1966.

Bolocan Gh., Dicţionar bulgar-romăn, Bucureşti, 1972.

Bolocan Gh., Voronţova T., Dicţionar frazeologic rus-român, Bucureşti, 1968.

Bonnard A., Civilizaţia greacă, Bucureşti, vol. I, II, 1967, şi vol. III. 1969.

Boureanu E., De la Thule la Taprobana, Bucureşti, 1967.

Braşoveanu L., Grigorescu N., Turcia, Bucureşti, 1966.

Budagov R.A., Introducere în ştiinţa limbii, Bucureşti, 1961.

Bulgaria-ghid turistic-Craiova, 1967 (traducere din bulgară).

Bulgăr Gheorghe, Studii de stilistică şi limbă literară, Bucureşti, 1971.

Bălgarski etimologhičen rečnik, Sofia, 1963.

Candrea Ion, Elementele de origine dubioasă sau necunoscută din limba română, partea I, curs litografiat, Bucureşti, 1926/1927.

Cazacu Boris, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966.

Cehoslovacia – ghid turistic – Bucureşti, 1967.

Ceram C.W., Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968. ,,Cercetări de lingvistică“, revistă, Cluj.

Childe V. Gordon, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 1966.

Childe V. Gordon, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967.

Chiţulescu G., Chiţuleseu T., Şapte minuni celebre ale arhitecturii antice, Bucureşti, 1965.

Cihac A., Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Frankfurt / Main, I, 1870, vol. II, 1879.

Ciorănescu A., Diccionario etimologico rumeno, La Laguna, 1958-1966.

Colin Vladimir, Povestea scrisului, Bucureşti, 1966.

Constantinescu M., Daicoviciu C., Paşcu Şt., Istoria României, ed. Acad.

R.S.R., Bucureşti, 1969.

Coteanu Ion, Elemente de lingvistică structurată, Bucureşti, 1967.

Kratkaia vsemirnaia istoria, kniga I, sub red. Prof. A.Z. Manfred, Moscova, 1966.

155

Cucu V., Iancu Dorin, Laponii, Bucureşti, 1968. „Daco-romania“ buletinul Muzeului limbii române, Cluj, 1921-1948.

Daicoviciu Hadrian, Dacii, ed. I, 1968, ed. 1972.

Dal Vladimir, Tolkovîi slovar’ jivogo velikorusskogo jazika, M., 1955.

Densusianu Ovid, Viaţa păstorească în poezia noastră populară, Bucureşti, 1966 (ed. Îngrijită de Marin Bucur).

Densusianu Ovid, Opere, I, Lingvistica, Bucureşti, 1968.

Dictionaire etymologique de la langue latine, de E. Ernout şi A. Meillet, Paris, 1960.

Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească“ Partea I. Dicţionarul limbii române din trecut şi de azi, de I. Candrea.

Dicţionarul limbii române, editat de Acad. Română, Bucureşti, 1913-1949.

Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, 1958.

Dicţionarul limbii române literare contemporane, în 4 volume, Bucureşti, 1955-1956.

Dimitrescu Fl., Tetraevangheliarul lui Coresi, Bucureşti, 1963.

Dimitrescu Florica, Introducere în fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1907.

Dîmboiu Aurel, De la piatră la hârtie, Bucureşti, 1964.

Doru Gheorghe, Maorii, Bucureşti 1966.

Drăganu Nicolae, Românii în veacurile IX—XII pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1953.

Etimologia 1970, sub redacţia O.N. Trubaciov, Moscova, 1972.

Gheţie Ion, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, Buc., 1960.

Giurescu C.C, Giurescu C.Dinu, Istoria românilor, Buc., 1971.

Graur Al., Etimologii româneşti, Bucureşti, 1963.

Graur Al., Evoluţia limbii române – privire sintetică, Bucureşti, 1964.

Graur Al., Fondul principal al limbii române, Bucureşti, 1957.

Graur Al., Nume de persoane, Bucureşti, 1965.

Graur Al., Puţină aritmetică, Bucureşti, 1971.

Graur Al., Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti, 1970.

Graur Al., Studii de lingvistică generală, Bucureşti, 1960.

Graur Al., Nume de locuri, Bucureşti, 1972.

Graur Al., Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968.

Graur Al., Lingvistica pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1972.

Graur Al., şi colectiv, Introducere în lingvistică, Bucureşti, 1965.

Graur Al., şi Wald L., Scurtă istorie a lingvisticii, Bucureşti, 1965.

Hasdeu B.P., Etimologicum magnum Romaniae, Buc., vol. I şi II, 1970.

Hasdeu B.P., Scrieri istorice, I şi II, Bucureşti, 1973.

Hering Elisabeta, Povestea scrisului, Bucureşti, 1960.

Homer, Iliada, traducere de G. Murnu, Bucureşti, 1964.

156

Homer, Odiseea, vol. I şi II, traducere de E. Lovinescu, Bucureşti, 1966.

Hristea Th., Probleme de etimologie, Bucureşti, 1968.

Iaroslavski Em.,Biblia pentru credincioşi şi necredincioşi, Buc., 1963.

Introducere în filologia română, orientări în tehnica cercetării ştiinţifice, de E. Barborică, L. Onu, M. Teodorescu, Bucureşti, 1972.

Iordan Iorgu, Nume de locuri româneşti din R.P.R., Bucureşti, 1952.

Iordan Iorgu, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.

Iordan Iorgu, Scrieri alese, Bucureşti, 1968.

Iordan Iorgu, Manoliu Maria, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, 1965.

Iorga N., Materiale pentru o istoriologie umană, Bucureşti, 1968.

Iorga N., Scrieri istorice, Bucureşti, 1971.

Istoria limbii române, tratat, Bucureşti, I, 1965, II, 1969.

Kluge Fr., Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, Berlin, 1963.

Lips Julius, Obârşia lucrurilor-o istorie a culturii omenirii, Bucureşti, 1960.

Lecca Aurel, Eschimoşii, Bucureşti, 1966. „Limba română“, revistă, Bucureşti. ,,Limbă şi literatură“, revista Societăţii de ştiinţe filologice din R.S.R. Macrea Dimitrie, Studii de lingvistică română, Bucureşti, 1970. „Magazin istoric“, revistă, Bucureşti.

Maior Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Bucureşti, 19701971.

Maliţa Tatiana, Puncte de reper în însuşirea limbilor străine, Bucureşti, 1969.

Mangul N., Vascenco V., Oiţă I., Limba rusă literară contemporană, Bucureşti, 1963.

Mongait A.G., Arheologia în U.R.S.S., Bucureşti, 1961.

Mihailă Gh., Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Buc., 1960.

Mihailă Gh., Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1973.

Myrdal Jan, La răspântia civilizaţiilor, Bucureşti, 1967.

Negrescu I.D., Limba slavă veche, Bucureşti, 1961.

Niculescu Al., Individualitatea limbii române între limbile romanice, Bucureşti, 1965.

Nouveau dictionnaire etymologique, de A. Dauzat, Jean Dubois şi Henri Mitterand, Ed. Larousse, Paris, 1968.

Oertwig S., Călătorie prin oraşe dispărute, Bucureşti, 1966.

Oţetea Andrei, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970.

157

Panaitescu P.P., Documentele Ţării Româneşti, I, 1369-1490, Bucureşti, 1938.

Papahagi Tache, Dicţionarul dialectului aromân general şi etimologic, Bucureşti, 1963.

Pârvan Vasile, Dacia, ed. IV-a traducere de Radu Vulpe, Buc., 1967.

Petrina L., Ainii – aborigenii Japoniei, Bucureşti, 1970.

Philippidie A., Originea românilor, I-II, Iaşi, 1923-1928.

Philologica II, sub red. Gh. Ivănescu, Bucureşti, 1972.

Poghirc Cicerone, B.P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Bucureşti, 1968.

Popescu Gheorghe, Iran, Bucureşti, 1964.

Preobrajenski A.G., Etimologiceskii slovar’ russkogo iazîka, Moscova, 1958.

Probleme de lingvistică generală, red. Resp. Al. Graur şi I. Coteanu, Bucureşti, 1959-1967.

Reformatski A.A., Vvedenie v iazîkoznanie, Moscova, 1955.

Reichenkron Günter, Das Dakische (reconstruirt aus den Rumäni-schen), Heidelberg, 1966.

Resmeriţă Al., Dicţionar etimologico-semantic al limbii române, Craiova, 1924. ,,Revista de etnografie şi folclor“, Bucureşti. „Revue Roumaine de linguistique“, Bucureşti.

Riemschneider M., Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967. ,,Romanoslavica“, revistă, Bucureşti.

Rosetti Al., Introducere în fonetică, Bucureşti, 1967.

Rosetti Al., Istoria limbii române, în 6 vol.: I, II, III (1964), IV-V-VI, 1966.

Russko-tureţkii slovar’, de E.M. Mustafiev şi V.G. Scerbinin, Moscova, 1972.

Russu I.I., Limba traco-dacilor, ed. II, Bucureşti, 1967.

Russu I.I., Ilirii, Bucureşti, 1969.

Russu I.I., Elementele autohtone în limba română, Bucureşti, 1970.

Sala Marius, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, 1970.

Scriban August, Dicţionarul Academiei, recensiune, Bucureşti, 1937 Scriban August, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, 1939.

Scurtu Vasile, Termeni de înrudire în limba română, Bucureşti, 1966.

Seche Mircea, Schiţă de istorie a lexicografiei române, vol. I, 1966, vol. II, 1969.

Sichrowski Harry, India îşi şterge lacrimile, Bucureşti, 1962.

Stati Sorin, Cuvinte româneşti – o poveste a vorbelor, Bucureşti, 1964.

Stati Sorin, Călătorie lingvistică în ţara muzelor, Bucureşti, 1967. „Studii clasice“, revistă, Bucureşti.

158

„Studii de gramatică“, Bucureşti, 1956-1961.

Studii şi materiale de onomastică, sub red. Acad, E. Petrovici, Bucureşti, 1969. „Studii şi cercetări lingvistice“, Bucureşti, 1950. Şahmatov A.A., Istoriceskaia morfologia russkogo iazîka, Moscova, 1957. Şăineanu Lazăr, Dicţionar universal al limbii române, Craiova, 1896. Şăineanu Lazăr, Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române, vol. I şi II, Bucureşti, 1960. Şincai Gheorghe, Hronicul românilor, Bucureşti, 1968.

Tamas Lajos, Etymologisch – historisches Wörterhuch der Ungarischen Elemente in Rumänischen, Budapesta, 1966.

Tebeica Val, Malgaşii, Bucureşti, 1970.

Tiktin H., Rumänisch-deutsches Worterbuch, Bukarest, 1905-1926.

Tolstov şi colectiv, Etnografia continentelor, vol. I şi II, Bucureşti, 1961.

Tratat de lingvistică generală, sub red. Acad. Al. Graur, Sorin Stati, Lucia Wald, Bucureşti, 1971. „Trepte“ revistă cultural ştiinţifică a liceului Bălceşti-Olteţu, jud. Vâlcea, au apărut 6 numere începând cu anul 1969.

Ureche Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1967.

Vascenco Victor, Elementele slave răsăritene în limba română, în SCL 3, 1959.

Vasmer Max, Russisches etymologisches Vorterbuch, Heidelberg, 1955 şi în traducere rusă Moscova, 1971.

Vraciu Ariton, Studii de lingvistică generală, ed. Junimea, 1972.

Vulcănescu Romulus, Incaşii, Bucureşti, 1970.

Wald Lucia, Progresul în limbă, Bucureşti, 1969.

Wald Lucia şi Slave Elena, Ce limbi se vorbesc pe glob? Bucureşti, 1958.

La bibliografia primei cărţi (Între lingvistică şi istorie, B., 1975) adăugăm următoarele: Burnouf, Emile, Dictionnaire classquie sanscrit français, Paris, 1866 Brâncuş Gr.,Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, 1983.

Cartier Dicţionar Enciclopedic, Chişinău, 2001.

Căluşiţă-Alecu Mioara,Limba românilor, Bucureşti, 1994.

Cârstoiu Ion,Între lingvistică şi istorie, Bucureşti, 1975.

Cârstoiu Ion,Teze şi ipoteze lingvistice, Bucureşti, 1981.

Cârstoiu Ion,Paşi în universul cunoaşterii, Craiova, 2001.

Cârstoiu Ion, Anghelescu Rodica Constanța,Dicționar etimologic, Craiova, 2004.

159

Cârstoiu Ion, Cârstoiu Rodica Constanța,Eseu despre originea limbilor, Craiova, 2010.

Crişan I.H.,Spiritualitatea daco-geţilor, Bucureşti, 1986.

Daniel C.,Scripta aramaica, Bucureşti, 1980.

Daniel C.,Civilizaţia asiro-babiloniană, Bucureşti, 1981.

Daniel C.,Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983.

Daniel C.,Gândirea hitită, Bucureşti, 1986.

Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982.

Hasdeu B.P.,Cuvinte din bătrâni, I, II, III, Bucureşti, 1983.

Hasdeu B.P.,Studii de lingvistică şi filologie, I, II, Bucureşti, 1988.

Iorga Nicolae,Istoria românilor, I1, I2, Bucureşti, 1988.

Ivănescu Gh.,Istoria limbii române, Iaşi, 1980.

Kernbach V.,Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989.

Lupeanu Mira,Paşi în lucrarea chineză, Bucureşti, 1975.

Lupeanu Mira şi Const., Cartea schimbărilor, Buc., 1987.

Mommsen Theodor,Istoria romană, Bucureşti, 1987.

Muşu Gh.,Lumini din depărtări, Bucureşti, 1981.

Muşu Gh.,Din mitologia tracilor, Bucureşti, 1981.

Osnovy iranskogo iazykoznania, Moskva, 1979.

Pârvan Vasile, Getica, B., 1982.

Petria Petre,Oameni de ştiinţă, cultură şi artă, Râm. Vâlcea, 1997.

Philippide Al.,Originea românilor, II, Iaşi, 1928.

Puşcariu S.,Limba română, Bucureşti, 1976.

Sevortian E.V.,Etimologiceskii slovar' türkskih iazykov, Moskva, 1974.

Simensky Th.,Ivănescu Gh.,Gramatica comparată a limbilor indoeuropene, Bucureşti, 1981.

Tagliavini Carlo,Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977.

Tonciulescu P.L.,Delcea E.,Secretele Terrei, Craiova, 2000.

Tonciulescu P.L.,România. Paradisul regăsit, Craiova, 2001 Touzard J.,Grammaire hébraïque, Paris, 1932.

Vornicescu N.,Aethicus Histricus, Craiova, 1986.

Vraciu A.,Limba daco-geţilor, Timişoara, 1980.

Wald Lucia, Sluşanschi D., Introducere în studiul limbii şi culturii indoeuropene, Bucureşti, 1987.

160