Album eminescu by Ionescu Ion

ION IONESCU -BUCOVU

ALBUM EMINESCU

2017

Eminescu și noi La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.

Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim. Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care lau cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”.

Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, nau zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 AustroUngaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și

soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească . După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar? Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale,

Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu. Ion Ionescu-Bucovu

iarnă orfică (la 166 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu)

cu mantia-albă, îmbrumată, coboară Orfeu peste plai, el este pruncul Limbii Române şi se numeşte Eminescu Mihai. e iarnă pe dealuri moldave, zăpezi mari cad în Ipoteşti, acum se naşte Emin din vise: un Făt-Frumos din poveşti. când luna în noapte-l văzu, lebăda se prefăcu-n sânge, luceafărul din ceruri căzu

plound cu păsări flaminge. la mijloc de iarnă pe aripi de vânt, trece peste munţi, dar şi peste plai, trece ca un Crai Pruncuţul Mihai. Muza Poeziei iese din mormânt, l-aude cântând pe-un petic de Rai, vrea să-l înzeiască, să-l luceferească, zidindu-l în timp într-un nou Olimp. vineri, 2 ianuarie 2015

PĂRINȚII DIN PĂRINȚI

MAMA

TATĂL

CASA PĂRINTEASCĂ

INTERIOR DIN CASA PĂRINTEASCĂ-astăzi

MORMINTELE PĂRINȚILOR

BISERICA USPENIA UNDE A FOSAT BOTEZAT EMINESCU

BISERICUȚA FAMILIEI

BISERICUȚA FAMILIEI CU CLOPOTNIȚA

FRAȚII ȘI SURORILE Imediat, la un an după căsătoria lui Gheorghieș cu Raluca, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară la Pensionul lui Ladislau Ferderber, unde lecţiile se predau în limba germană. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi carel vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.

Șerban

La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban. Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.

Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”

Nicolae

Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taică-său, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”

Iorgu

Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere. Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare de tifos. Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856. Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală. Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia. În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.

Aglaia

Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru. Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900. Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887

Henrieta

Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării,

fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.

Matei

De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete. Pe Gheorghe Eminovici l-am cunoscut personal când venea cu Augustin Z.N. Pop la Şcoala Pedagogică din Câmpulung prin 1953-54 să ne vorbească despre Eminescu şi Veronica Micle. Îşi aducea un pic cu poetul, având obrajii proeminenţi şi ochii lui. Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr. Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare. Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.

INTRAREA ÎN IPOTEȘTI DINSPRE BOTOȘANI

LACUL COPILĂRIEI DIN IPOTEȘTI

Mânăstirea AGAFTON unde au fost călugărite trei surori ale Ralucăi și două surori ale lui Eminescu

EMINESCU LA CERNĂUŢI Despre şederea lui Eminescu la Cernăuţi avem relatări de la Teodor Ştefanelli, elev, prietenul lui Eminescu, Vasile Vîrcol, Ioan Zbierea, fost professor al şcolii, Radu I. Zbierea şi alţii, relatări ce le vom folosi în expunerea noastră. După scurta copilărie petrecută la Botoşani şi Ipoteşti, Mihai Eminescu la numai 7 ani fu luat de tatăl său şi dus la Cernăuţi la şcoală. Vă puteţi închipui ce va fi fost în sufletul copilului când a aflat că trebuie să plece de acasă, despărţit de fraţi, surori, de natura atât de dragă lui, de copiii satului cu care se juca, şi mai ales de dulcea lui mamă. Căminarul Gheorghe Eminovici trebuia să opteze pentru singurul institute de la Botoşani, pensionul lui Ladislav Ferderber şi şcoala primară Greco-orientală din Cernăuţi, aşa zisul NaţionalHauptschule. Cum tatăl avea ambiţie ca fiii lui să înveţe carte , a optat pentru şcoala Greco-orientală din Cernăuţi.

. In august 1857, cerând paşaport pentru fiii săi, Eminovici trecea printre ei şi pe Mihai, "in varsta de 7 ani", "părul negru, ochii negri, nasul potrivit, faţa smolita". Gh. Eminovici avea planuri măreţe pentru copiii săi şi preţuia pe nemţi cu deosebire. De aceea si-a dat pe toţi băieţii la carte nemţească la Cernăuţi .

Școala Primară din Cernăuți unde a învățat EMINESCU

CERNĂUȚI MITROPOLIA

ARON PUMNUL PROFESORUL DE ROMÂNĂ AL LUI EMINESCU

CASA LUI ARON PUMNUL DIN CERNĂUȚI

MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL DIN CERNĂUȚI

EMINESCU ȘI TEATRUL

IORGU CARAGIALE

VALIZA LUI EMINESCU FOLOSITĂ ȘI CA TRUSĂ DE MACHIAJ

CARAGIALE-PRIETENUL È&#x2DC;I COLEGUL LUI EMINESCU LA TIMPUL

REVISTA FAMILIA LA CARE A DEBUTAT EMINESCU CA POET

STUDENT LA VIENA

PRIMA LUI FOTOGRAFIE CA STUDENT LA VIENA

VIENA ÎN TIMPUL LUI EMINESCU

CAFENEA VIENEZĂ( Foto: TOMA DULCIU DAN)

CLĂDIREA UNIVERSITĂȚII DIN VIENA (DULCU TOMA DAN)

Pe aici era drumul lui Eminescu cÄ&#x192;tre cafeneaua Trild

UN FLORIN-

Porzellangasse 9 (Februarie 2017, Foto Dan Toma Dulciu

M. Eminescu, Dianagasse 8

Casa din Dianagasse 8, unde a locuit Eminescu, în 1872(FOTO. DAN DULCU)

O pițulă și un crăițar-monede care circulau la Viena.

Casa din Adamsgasse 5, (La etajul II a locuit Eminescu)(Foto Februarie 2017 Dan Toam Dulciu)

UN FLORIN-bancnotÄ&#x192; ce circula la VIENA

M. Eminescu, Kollergasse 3

Imobilul din strada Gärtnergasse 5, unde a locuit Eminescu în anul 1872.(Foto Dan Toma Dulciu– aprilie 2017)

Stadtpark‖ ( Parcul Orășenesc),locul unde Eminescu se plimbă împreună cu Slavici (Österreichische Nationalbibliothek)

Strada unde se adunau studenții români, în apropiere de Wollzeile și Universitatea veche (Österreichische Nationalbibliothek)

Viena- sală de bal

Clădirea unde a locuit EMINESCU prima dată la VIENA

ARTISTA BOGNAR UNA DIN MARILE ARTISTE ALE BURGTETRULUI pe care o vizita EMINESCU

SANATORUL DIN VIENA UNDE A FOST INTERNAT EMINESCU ÎN 1883

Cartea de vizită a ziaristului EMINESCU

Clădirea sanatorului Suțu unde a fost internat ultima dată în 1888

Ceasul lui EMINESCU

PRIMUL VOLUM DE POEZII L LUI EMINESCU

VERONICA MICLE-IUBITA LUI EMINESCU

MITE CREMINTZ-amică a lui EMINESCU

REGINA CARMEN SILVA

Colonelul Eminescu, nepotul de frate al lui EMINESCUcu eminescologul Augustin Z.N. Popp

Sanatorul de la Constanţa Hotel D Angliterie unde a stat EMINESCU internat la mare. În prima scrisoare a lui Eminescu (16 iunie 1882) către către Veronica Micle (în cele zece zile cât a stat la malul mării, poetul i-a trimis trei scrisori iubitei sale) este scris: “Constanta, 16 iunie 1882 Draga mea Veronică, Iartă-mă că nu ţi-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori pe săptămână, şi am venit aci, unde poşta nu pleacă în toate zilele. Am venit ieri şi am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult bine, deşi pe-aici e frig încă şi apa mării nu e destul de caldă pentru băi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sosiţi aci pentru băi şi nimeni nu se scaldă încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile şi apoi iar mă-ntorc la Bucureşti. O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară? Efectul unei nemărginiri pururea mişcate. Dar, abia de două zile aici, n-am văzut-o în toate feţele căci ea e schimbăcioasă la coloare şi în mişcări, de unde unii autori o şi compară cu femeia. Costanţa sau Chiustenge este un mic orăşel, dar îndestul de frumos. Nu are a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare eleganţă în clădirea lor, căci piatra e ieftină aci şi clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când stăpânesc românii şi există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru orânduiala şi înfrumuseţarea oraşului. O terasă pe ţărmul înalt dă o frumoasă privelişte pe toată întinderea mării şi, când luna e deasupra apei, ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteşte pe-o parte a apei. Restul rămâne în întunerec, şi noaptea marea îşi merită numele ei de neagră. Viaţa e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să ştii că venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc şi grăbesc bătăile inimei. Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linişteşte, mai ales

sufletele furtunoase. Şed într-o mansardă şi privirea mi-e deschisă din două părţi asupra mării, pe care aş vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putinţă, te sărut cu dulce, draga mea Veronică, şi rămân al tău Eminescu”

Casa Eminescu de la Văratic acum în stare de degradare

ÎNMORMÂNTAREA LUI EMINESCU

MONUMENTUL EMINESCU DIN FAȚA ATENEULUI

M uzeul M.Eminescu din IaĹ&#x;i

Cărţi poştale ilustrate cu Primăria Botoşani unde a lucrat Eminescu ca practicant în perioada 1864-1865.

Ilustrată color cu Teatrul ,,Mihai Eminescu” Botoşani, inaugurat în 1914

Ilustrate cu Calea Naţională din Botoşani, stradă unde era casa în care s-a născut Eminescu

Lacul de la Ipotești

Turnul clopotniței de la biserică

Tatăl poetului la o vârstăînaintată

Căpitanul MATEI EMINESCU, fratele poetului de la care neau rămas multe mărturii despre poet.

Bustul lui Eminescu din Viena (Foto DAN DULCU)

Inelul sigilar EMINESCU

Primul volum de poezii ale lui EMINESCU

Ceasul lui EMINESCU

Caseta de machiaj din timpul turneelor teatrale.

Bastonul lui Eminescu dăruit de Junimea la 1866

Lampa dăruită de Eminescu lui Creangă

Veronica Micle

Aici se țineau adunările Junimii la Iași în casa Pogor

În acestă revistă și-a publicat Eminescu „LUCEAFĂRUL„ prima dată

Teioul lui Eminescu din Copou

Bustul lui Eminescu din BotoČ&#x2122;ani

Biserica Uspenia unde a fost botezat Eminescu

Spitalul Sfântu Spiridon din Botoșani unde a fost internat Eminescu în mai 1887

Stadtpark‖ ( Parcul Orășenesc),locul unde Eminescu se plimbă împreună cu Slavici (Österreichische Nationalbibliothek)

Serban Eminovici, fratele poetului mort la Viena

Tavermna mohorâtă din Împărat și proletar

Piața Universității din Viena

Sigfreid sau Eminescu la Viena?

Biserica Sfânta Treime frecventată de Eminescu

Biserica SfĂ˘nta Treime din VIENA.

Artista Federica Bognar 1859

EMINESCU ȘI CARAGIALE În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială. În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național. Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu. Carageale și Eminescu s-au cunoscut în casele lui Iorgu Caragiale, unchiul dramaturgului, în București pe la 1877. Eminescu îl cheamă pe Caragiale la TIMPUL ca redactor.

ZIARUL TIMPUL din 28 iunie1883

TITU MAIORESCU

MASCA MORTUARĂ A LUI EMINESCU

MORMÂNTUL LUI EMINESCU DE LA BELU

MORMÂNTUL VERONICĂI MICLE DE LA VĂRATEC

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii

împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti. Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”

Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu sau mai păstrat. Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.

A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu) Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.

A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.

A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui

Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate. Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.

Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.

Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri. Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă. Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi. Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi. Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.

Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografie impreună. În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta” În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie.

EMINESCU LA BLAJ-MICA ROMÄ&#x201A;

Matei Eminescu, ultimul frate al poetului cu tatÄ&#x192;l lui

MIHAI EMINESCU VĂZUT DE CONTEMPORANI Încerc să evoc chipul lui Eminescu așa cum se desprinde el din amintirile apropiaților, ale prietenilor și cunoștințelor, ale celor care iau stat în preajmă în timpul vieții. Imaginea lui se înlănțuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbate de-a lungul vieții, de la gimnaziul din Cernăuți până în ultimul an al vieții. Pe unde a trecut, Eminescu a cunoscut oameni, a fost văzut și urmărit de ochii atâtor contemporani, care i-au reținut fizionomia, amănuntul vestimentar, un zâmbet, o schimă de durere sau o umbră de melancolie, o vorbă sau un gest. Nu toate au fost transmise posterității, numărul mărturiilor pierdute sau nerostite, căzute în anonimat, poate întregeau puținul ce ne-a rămas. Începând cu chipul „zeului tânăr”, au stăruit în conștiința contemporanilor tulburați de drama omului și urmăriți de frumusețea operei, o adevărată avalanșă de informații, unele adevărate, altele trucate, referitoare la portretul lui Eminescu. Așa se face că la 10 ani de la moartea poetului, în „Floare albastră” și în „Familia” se lansa apelul: „Scrieți amintiri și dați-ne icoana completă și adevărată a lui Eminescu”. Cât de adevărate mai puteau să fie amintirile contemporanilor după 10 ani, Dumnezeu mai știe! Chiar și Iacob Negruzzi, în „Amintirile de la Junimea” avea să menționeze că poetul fusese cunoscut „imperfect” de contemporani, că ei și-l „reînfățișau” mai târziu din „amintiri răzlețe”. Publicitatea în jurul biografiei eminesciene, cursa unor mărturii retușate, căderea în anecdotic a unor prieteni, care-i răstălmăceau spusa la un pahar, toate au făcut să stârnească proteste vehemente. C. Mille, îngrijorat de alterarea portretului eminescian, prin scăderea la nivelul unei psihologii inferioare și maladive, spunea: „ Despre poet nu aflăm mare lucru nou și interesant. O mulțime de amintiri fără rost, redarea poetului de către o ființă cu totul inferioară, preocupată mai mult de dânsa și de soarta ei, decât acea a fratelui său ( aluzia era la Henrieta n.n.), o colecție întreagă de intrigi, de mahalagisme și de lucruri mici, care nu pot adăuga nicio iotă la viața nenorocitului poet”. A existat tendința de a reface portretul poetului și din scrierile autobiografice. Trăsăturile lui Toma Nor, ale Sărmanului Dionis sau ale călugărului Ieronim i se atribuiau în întregime lui Eminescu. Dar nu trebuie să înlăturăm intenția poetului de a se „descrie” pe el,

cunoscându-se cel mai bine: „Înfundat după o perdea grea de mătase verde și uitându-se pe fereastră în noaptea clară, ședea un tânăr cam de 18 ani. El își rezemase bărbia plină de cot și se uita, neparticipând de fel la petrecere… Fruntea lui naltă, albă, foarte netedă și rotundă se pierdea sub părul lung, moale și negru strălucit, care era îmflat în vițe naturale mari, care înmulțeai strălucirea părului. Fața lui era vânătă de albă și fiindcă răsese fulgii de barbă neagră, ce începuse a umple părțile în jurul urechii, el părea pudrat cu brumă de pe struguri, nasul era corct și plin, parcă tăiat în marmură, ochii mari sub niște sprâncene arcate cu măestrie erau întunecoși, dar de o culoare indescriptibilă. Păreau negri, dar, privind bine sub lungile lor gene, ai fi găsit că sunt de un albastru întunecos, demonic, asemenea unui smarand topit noaptea. (…) Expresia feței era tristădar nu dureroasă.” Majoritatea celor care l-au văzut la vârsta adolescenței, ca hoinar sau la Cernăuți, la Blaji, la Sibiu sau la Viena, îi atribuie lui acest portret. Între 1900 și 1914 au fost date publicității numeroase evocări ale șederii lui Eminescu la Blaj și în alte locuri din Transilvania, dartorită foștilor colegi de atunci, un Petrea-Poenaru, M.Strajanu, Grigire Dragoș, Ștefan Cacoveanu, Ioan Orga, Petre Uilăcan, Ilie Dăianu, N. Densușianu etc. Copilandrul , deși „ slăbuț îmbrăcat”, purtând roc negru și căciulă de oaie în prag de vară, păru tuturor „frumos, cu o privire inteligentă”, cu „ochi negri, păr mare, retezat, ce trăgea în negru, voce groasă, bărbătească”, „fața brunetă” și „surâzătoare”, „ochi negri scânteietori”, „copil chipeș”, „ cu ochi frumoși și deștepți”- ceea ce corespundea cu portretul schițat de fostul său dascăl Ion Zbierea, care-l descria lui Maiorescu drept un băiat „blând”, „spirit deștept și inimă ușor impresionabilă”, repede sedus de falsele străluciri ale teatrului ambulant cu care colindase țara. E foarte adevărat că umblând pe drumuri cu teatrul, îmbrăcămintea și încălțămintea se deterioraseră. Dar mai târziu, unii dintre ei scriindu-și amintirile, vedeau în neglijența lui semnele depresiunii ( ceea ce era prematur). Tinerii școlari blăjeni erau mirați de cunoștințele băiatului cu școlaritatea neîncheiată, „ de gândeai că vrea să înghită toată știința din lume”. Prin trecerea lui Eminescu pe la Sibiu avem mărturii de la N Densusianu, evocându-l „cu fața negricioasă, cu ochii mari deschiși, cu un zâmbet pe buze”, dar îmbrăcat„într-un costum cu totul singular”. „ O spun, nu în dezordinea acestui om, ci pentru

cunoașterea crudei sorți, că în adevăratul înțeles al cuvântului curgeau trențele de pe el. Abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă, în toate ărțile zdrențuită la mâneci până la coate și cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus și zdențuiți din jos. Era întradevăr dureroasă înfățișarea externă a acestul tânăr, și atunci am zis în mine: cumplită mizerie a trebuit să sufere omul acesta în viața lui, încă atât de fragetă.” Densusianu îl îmbracă și îl trimite la Rășinari la Popa Bratu, bunicul lui Goga, care îl ajută să treacă munții în Muntenia. E un mister de cum a ajuns poetul la Giurgiu, găsit de Pascaly, după mărturia lui Caragiale, „într-un hotel din Giurgiu pe acel băiatcare slujea în curte și la grajd- culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan-biblioteca băiatului- plină cu cărți nemțești.” Curios să cunoască pe „tânărul aventurier”, Caragiale îl descrie astfel: „Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată în niște plete mari, negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari- la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o vrche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. „Mă recomand, Mihai Eminescu!” Așa l-am cunoscut eu.” Amândoi au depănat toată noaptea filozofie, și-au împărtășit cunoștințele literare, Eminescu i-a citit din poeziile lui, spunând că e îndrăgostit de o artistă. O a doua etapă a vieții lui este etapa vieneză. Știm cum a ajuns poetul aici adus de părinți la insistențele lui Maiorescu pentrua urma o facultate. La Viena cel mai mult ar trebui să o ascultăm pe Veronica Micle, dar cum femeia era măritată, nu a vorbit prea mult de relațiile ei cu poetul, despre aventurile lor în orașul lui Strauss și nici despre personalitatea poetului. Ne-ar fi plăcut să-l descrie pe îndrăgostit, cum arăta el în cele mai frumoase clipe ale vieții, ce preocupări avea etc. Cele mai multe însemnări le avem de la colegi și de la Slavici. Ion Slavici l-a remarcat la cursurile lui Lorenz Stein și ale lui Ihering„un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persan”: un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu un lung „clăbăț” bănățenesc peste pletele negre, cu ochii mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze…”. Amândoi apoi s-au cunoscut și au avut o prietenie îndelungată, ajutându-l pe Slavici să se despartă de șirieneasca lui și să-și urmeze limba literară.

Tot acum Iacob Negruzzi, venit să-l cunoască pe autorul „Epigonilor”, la Viena, după publicarea primelor poezii în „Convorbiri…” -1870- ni-l prezintă pe poet în decorul unei cafenele vieneze, unde „ vede intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru lung, ce i se cobora până aproape la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase.” În aceste amintiri cam romanțate, el îl recunoaște pe Mihai Eminescu. Mai târziu, când Eminescu a fost invitat la „Junimea”, Negruzii notează că „își declama poeziile cu acea cadență plângătoare care făcea farmecul lecturei sale.” Secondându-l pe Maiorescu, Iacob Negruzzi, îi făcea lui Eminescu un portret calp: „ O împreunare de așa mare talent și de atâta modestie este ceva extraordinar. Lipsit cu totul de ambiții, el nu avea nicio aspirație pentru îmbunătățirea situației sale sociale sau chiar materiale, ba nici măcar dorința naturală și legitimă a autorilor ca srierile să le trăiască după moarte și meritele să le fie apreciate și recunoscute de generațiile viitoare nu răsărea niciodată în sufletul său candid.” Replica i-o dădea Caragiale :…sărăcia lui n-a fost o legendă; a fost o nenorocită realitate și ea îl afecta foarte.” Gheorghe Panu, evocând lecturile poetului la „Junimea” ieșeană remarcă de asemenea că : „Eminescu punea acea melancolie adâncă în glas, care ridica valoarea- chiar mediocră- a lucrărei pe care o cetea”. răsărea niciodată în sufletul său candid.” Maiorescu, pentru a justifica detașarea și dezinteresul poetului pentru propria operă zice: „El citea poeziile ca și când ar fi fost a altuia, fără vreo ambiție personală… Parcă ar fi fost o lucrare străină de el, niciodată nu s-ar fi gândit măcar s-o publice. Publicarea îi era indiferentă. Se mulțumea cu emoțiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nicio satisfacție de amor propriu, el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăși poezia se manifesta, așa că ar fi primit cu aceeași mulțumire să se fi manifestat prin altul”. A treia etapă, etapa de la „Timpul” a fost trăită sub apăsarea grijilor materiale și a epuizării fizice, acum chipul poetului se umbrește treptat. Prins între viața de boem a capitalei și de ziarist, Eminescu este văzut diferit de politicienii timpului. Trecând zilnic pe la Cameră și Senat, el culegea din discursurile lor alambicate miezul articolelor pe care le publica în ziar. Acum își face și mulți dușmani și

este luat în colimatorul serviciilor secrete austroungare care-l pun sub observație și caută să-l neutralizeze. Celebra „Mai potoliți-l pe Eminescu !”- este fatală. Apare un bărbat viguros, de o frumusețe clasică cu privirea incandescentă și zâmbetul „mobil, diversificându-se în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindind oarecum mimica gândirii”- așa îl vede N. Pătrașcu într-o seară de toamnă a anului 1881 în josul Teatrului Național. Vlahuță tot acum îl vede într-un tramvai „un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii (…) El ține în brațe un ghiozdan ros pe la margini: degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” „Mâncam adesea la același birt, povestește Vlahuță, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de-a doua zi. El era pe-atunci redactor la ziarul „Timpul”. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c-un teanc mare de foi scrise, intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai seara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea el aminte că e trudit și n-a mâncat nimic în ziua aceea.” Poetul dorea să aibă câteva zile de odihnă. „De ce nu te duci?” ”Dar unde să mă duc? Cu cine să mă duc? Pe cine să las în locul meu?” ”Asta era pe la sfârșitul lui mai, povestește Vlahuță. După o săptămână gazetele anunțau că Eminescu a înnebunit”. În anii de la „Timpul” portretul se adâncește. Caragiale ne spune: „Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist: comunicativ și ursuz: blând și aspru: mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit totdeauna de toate: aici de o abstinență de pustnic, aic apoi lacom de plăcerile vieții: fugind de oameni și căutându-i: nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecărtură”- fericită pentru artist, nenorocită pentru om.” Vlahuță: „…Îl văd înaintea mea viind zgribulit, cu gulerul ridicat, cu pălăria pleoștită trasă pe ochi, cu mâinile la piept, vârâte în mânecile unui paltonaș cam subțirel. Venea repegiar, în fuga măruntă și săltăreață a picioarelor înghețate, căci era numai în ghete și era zăpadă și viscol mare…”

A patra etapă, boala și anii de agonie, a fost de un tragism inimaginabil. Unii prieteni l-au părăsit, alții s-au înghesuit să intre în viața lui cu bocancii. În anul 1884, la Iași, îl vizitează Vlahuță și N. Petrașcu. Poetul le pare ca un Icar prăbușit din înălțimi. „…l-am găsit într-o cameră din fundul curții unui hotel. Am ridicat cele trei trepte ale scării deasupra unui podișor și văzând perdelele lăsate, am privit prin o mică deschizătură dintre ele. Eminescu dormea pe o canapea îngustă de mușama neagră, cu bustul gol. Era cald. Bustul alb și frumos, cu umerii largi, cu mușchii bine dezvoltați, părea al unui atlet.” Urmează apoi o secvență dostoievskiană: „…I-am propus o plimbare la Copou cu trăsura, pe care el o primi surâzând. Îl puserăm între noi, într-o trăsurică lipovenească cu un cal și ridicarăm drumul printre casele boierești, cu curți mari spre Copou. Pe drum, Eminescu vorbi puțin dând numai câte un răspuns scurt și cumunte, având aerul că se gândește la ce-l întrebam și mai mult surâdea.” Curând Eminescu nu mai e de recunoscut, fiind parcă vorba de un alt om. S-a degradat fizic și moral încât părea din altă lume. „Trecea pe stradele Iașului un om greoi, gros, cu mustățile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mișcări, care-și smulgea firele de păr de pe față.(…) Mulți se țineau de pe dânsul- Doamne iartă-i!- distrându-se.” Ultimele imagini eminesciene, transmise de memorialistica literară, sunt zguduitoare: „Cea de pe urmă dată când l-am văzut pe Eminescu, ne spune Iacob Negruzzi, a fost la Teatrul Național. (…) Cât era de schimbat Ce deosebire între data întâi, când cu 19 ani în urmă îl recunoscusem din instinct într-o mulțime de tineri, și acum când puhav la față, încovoiat și cu ochii rătăciți era aproape de sfârșitul său.” De altfel într-o fotografie în grup cu mai mulți artiști, Eminescu are înfățișarea descrică de Negruzzi. Apatic, slăbit, cu mustața pleoștită, stă lângă Veronica în spatele grupului cu privirea pierdită pe apa Dâmboviței. Nu mai insistăm cu alte relatări despre acești ani pentru că am încărca expunerea cu aceleași păreri. Acum e perioada de trecere a lui Eminescu de la OM la GENIU. De acum începe mitul eminescian care a operat o alchimie profundă, transformând figura poetului, a gazetarului, în geniul de mai târziu, singurul geniu tutelar al românilor. Acum începe epoca Eminescu după Eminescu, punând sub auspiciile lui toată poezia de după el, de la simboliști la moderniști și post moderniști.

. PREZENTAREA COMPLEXULUI MEMORIAL M. EMINESCU de la IPOTEŞTI Ana Florescu – muzeograf , Memorialul Ipotesti Complexul este format din următoarele componente: A. -

Casa memoriala a familiei Eminovici Biserica familiei- cumparata de mama lui Mihai Eminescu. In cimitirul bisericii sunt mormintele a patru din membri familiei. Biserica noua- cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, construita in perioada interbelica la initiativa lui Nicolae Iorga si Cezar Petrescu. Muzeul Mihai Eminescu (Casa Papadopol) In curte, un salcam urias ne aminteste ca suntem intr-un loc deosebit! Aici se organizeaza periodic tabere de creatie, simpozioane, cursuri de vara. Lacul lui Eminescu, lacul cu nuferi, se afla in padurea Baisa la patru kilometri de Ipotesti. Este deschis vizitarii si are o cararuie de acces amenajata cu dale de piatra. Memorialul Mihai Eminescu poate fi vizitat zilnic intre orele 9-17.

B. Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu”

1. 2. 3. 4.

Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu” este o institutie de cultura înfiintata prin hotarare guvernamentala în anul 1992. Activitatea institutiei se desfasoara pe mai multe planuri: cercetare a operei eminesciene si a poeziei românesti si critica literara fondul de carte si fondul documentar al Bibliotecii Nationale de Poezie ,,Mihai Eminescu”; muzeografie vizitarea obiectivelor muzeale: Casa memoriala ,,Mihai Eminescu”, Bisericuta familiei Eminovici, Biserica satului Ipotesti – construita în memoria poetului Mihai Eminescu, Casa taraneasca de epoca (Casa Papadopol), Muzeul tematic ,,Mihai

Eminescu”; valorificarea patrimoniului prin expozitii temporare si permanente; 5. cercetare muzeografica. 6. turism cultural – pensiunea ,,Floarea albastra”, de 2 stele, cu 4 de locuri de cazare la etajul Muzeului si 56 de locuri în cele 7 case de vacanta amplasate în livada. 

Biblioteca Nationala de Poezie ,,Mihai Eminescu” a fost inaugurata în anul 2000, anul Mihai Eminescu. Are peste 25.000 de volume – poezie româneasca si straina si manuscrisele eminesciene în xero-copii si foto-copii. Originalele sunt la Bucuresti, la Biblioteca Academiei Române.



În interiorul Bibliotecii se afla sala de lectura ,,Constantin Noica” si amfiteatrul ,,Laurentiu Ulici”, cu 160 de locuri si cu echipament tehnic modern, pentru organizarea diverselor manifestari culturale.



Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” este refacuta de 2 ori, în 1934 -1936 si apoi în 1976-1979. A doua reconstructie s-a facut pe fundatia casei vechi, a copilariei poetului, casa ce s-a prabusit , fiind foarte degradata, în 1924. Actuala casa este întocmai cum era cea a copilariei: la fel de mare, în acelasi stil de constructie si cu aceleasi camere: salon, camera parintilor – amenajata acum drept birou de lucru si camera fetelor. Se mai pastreaza din obiectele de la familie si caseta de machiaj a poetului, din vremea când facea turnee prin tara cu trupele de teatru. Casa originala era prevazuta cu o anexa, situata pe zona actualului amfiteatru, constructie în care se aflau înca trei camere: camera baietilor, bucataria, biroul tatalui. Curtea casei era pâna dincolo de actualul amfiteatru si includea bisericuta catunului Ipotesti si acareturile necesare oricarei gospodarii de la tara: grajduri, cotete, hambare. Atunci erau în Ipotesti 18 – 20 de case, iar tatal cumparase aici, în



1847, o mosie de 420 de hectare, care tinea din Dealul Crucii pâna la Manastirea Agafton - pe drumul catre Suceava, incluzând padurea si lacul descrise de Eminescu în poeziile sale. Casa si mosia au fost vândute chiar de catre tatal poetului, în 1878, din cauza datoriilor. Tatal ramâne la Ipotesti, pâna la moarte, ca arendas pe fosta-i mosie. În lateralele casei sunt doi salcâmi din vremea copilariei poetului, iar în stânga casei se afla un monument din bronz, inspirat din poemul ,,Luceafarul”.

Bisericuta familiei Eminovici – dateaza de dinainte de 1800 si a fost cumparata de mama poetului în 1847,,cu 250 de galbeni’’ . Se pastreaza vechile icoane, cristelnita în care a fost botezat Eminescu - adusa din Botosani de la biserica Uspenia – locul botezului si vesmintele preotului ce l-a botezat. Se mai tin aici slujbe de 4 ori pe an: la 15 ianuarie, 15 iunie, Înaltarea Domnului si la hram, pe 8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil. Biserica satului Ipotesti – a fost construita în memoria poetului Mihai Eminescu, ianugurata în anul 1939 – la 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, fiind singura biserica din lume construita cu bani publici în memoria unui poet. Cei care au avut initiativa strângerii acestor fonduri au fost istoricul Nicolae Iorga si scriitorul Cezar Petrescu. Pictura interioara, realizata de Petru Remus Troteanu, absolvent al Academiei de Bele-Arte din Bucuresti si Paris, este unica în lume. Sfintii au capetele înconjurate de aure neagre, în semn de doliu pentru moartea prematura a marelui poet. Pe peretele dintre pronaos si naos sunt pictati simbolic, 2 regi – unul vremelnic, domn al tarii la acea vreme – regele Carol al II-lea si unul etern în constiinta iubitorilor de cultura: Mihai Eminescu,,rege al poeziei”, în marime naturala, avea aproximativ 1,70 m. Biserica este în stil moldovenesc, fiind înconjurata la exterior, sub streasina, de o friza în care se repeta trei însemne heraldice – stema judetului Botosani – coasa (importanta judetului ca zona cerealiera), stema Moldovei – capul de bour si stema regatului.Friza a fost



acoperita în perioada comunista cu ipsos rosu – pentru ca deranja prezenta stemei regatului, si mai târziu curatata. În fata bisericii se afla un brad argintiu, plantat în 15 iunie 1939 de Nicolae Iorga. În biserica se fac toate slujbele, alta biserica nu exista acum în sat.

4. Mormintele familiei se afla în spatele celor doua biserici: fratii poetului Nicolae – avocat, mort la 42 de ani, de tuberculoza si Iorgu – ofiter, rapus de acceasi boala, la 29 de ani. Se odihnesc aici si mama poetului, Raluca, moarta în 15 august 1876 - în dreptul mormântului ei se afla teiul plantat atunci de Eminescu si Gheorghe Eminovici – tatal poetului, mort în 8 ianuarie 1884. Din 1939 s-a mutat aici si cimitirul satului. 

Casa parineasca de epoca (Casa Papadopol) este casa donata de Maria Papadopol, ultima proprietara a mosiei Ipotesti, statului român, împreuna cu aproape 3 hectare de pamânt. Dateaza de la aproximativ 1900. Acum este muzeu etnografic.



Muzeul ,,Mihai Eminescu”, este amenajat într-o constructie din anul 1989 si a fost inaugurat în 15 iunie 2000, prezentând simbolic momentele importante din viata si opera lui Mihai Eminescu.



La etaj se afla locuri de cazare, iar la demisol: sala de expozitii ,,Horia Bernea” si sala de mese – pentru 80 de persoane.

Final