Feţele luceafărului eminescian

METAMORFOZELE „LUCEAFĂRULUI” EMINESCIAN (132 de ani de la apariţia poemului în”Convorbiri Literare) „Îndată ce mă voi muta de aici- îi scria Eminescu Veronicăi la 10 aprilie 1882- îţi trimit bani de drum; pân-atunci „Legenda” la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel, şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o linişte perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu eşti regina stelelor din cerul meu şi regina gândurilor mele…” Deci Eminescu în acest an 1882 încă lucra intens la Legenda Luceafărului. Pe cerul lui de Luceafăr, Veronica era „regina stelelor, graziosa, graziosissma donna.”. Amândoi poeţii populau cerul nopţilor, el Luceafărul, ea regina stelelor.

Pe 17 aprilie 1882 îi comunica faptul că „lucrarea mea e sfârşită şi n-am decât s-o copiez…” El se mută pe Podul Mogoşoaiei cu tot calabalâcul unde „ai să-mi vii şi tu”. . Veronica cunoştea prin ce trecuseră, îşi luase adio de la mezalianţa împreună, auzise despre uneltirile lui Maiorescu, despre lăudăroşenia lui Caragiale că „ar fi avut-o şi el”, despre boala poetului care se agrava din zi în zi, despre bârfele care se înteţiseră la adresa ei. Înainte de a citi „Legenda” la Junimea este mai mult ca sigur că întâi i-a citit-o ei. Viaţa lor pusă într-o legendă! Cine citeşte scrisorile lor de dragoste are să vadă multe similitudini cu anumite aspecte din „Legendă”, ridicate la rangul de artă.

Grandoarea poemului a tulburat atât spiritele contemporanilor, cât şi pe acelea ale posterităţii. Contemporanii, mai aproape de avatarurile vieţii poetului, au năvălit asupra aspectelor biografice, explorând culise din imediata apropiere a prietenilor, amănunte cotidiene care puteau fi raportate la unele relaţii şi întâmplări din viaţa lui intimă. Posteritatea imediată a scriitorului, sedusă de vraja creaţiei, a ţesut în jurul ei legende, mitizând, deopotrivă operă şi scriitor. Au apărut şi cancanuri. Ziarul Univessul din 18 noembrie 1941, cu un nume semnat M.N. afirma că „Eminescu a scris Luceafărul într-o noapte, în tren de la Iaşi spre Bucureşti.” O aberaţie care n-are nicio legătură cu avatarurile creaţiei lui. Căci Eminesc a lucrat la poem aproape zece ani, dând peste câteva zeci de variante până a ajuns s-o definitiveze pe ultima.

Deşi îl publicase la Viena, în „Almanahul societăţii academice socialliterare „România Jună” pe 24 aprilie-6 mai 1883, Eminescu încă era nemulţumit de forma finală. La 1 august 1883 este reprodus în „Convorbiri literare” În ediţia Maiorescu din decembrie 1883, poemul apare cu unele modificări, atribuite de D. Murăraşu însuşi poetului care revăzuse întregul

material. Se cunosc patru versiuni anterioare anului 1880-1882, textul definitiv al poemului este trimis la Viena, iar în ianuarie 1883 apare şi în traducere germană, tradus de Mite Kremnitz. De ce la Viena şi nu în „Convorbiri”, s-au întrebat mulţi. După scrierea „Leceafărului,” „Multă vreme nu l-am mai văzut”ne spune Maiorescu -Luceafărul n-a apărut în „Convorbiri .S-a jenat să mi-o mai trimită mie? Căci oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele mele cuvinte, prin care încercasem să-l conving ( să renunţe la căsătorie-n.n.) Ştia c-o să le recunosc” La temelia Luceafărului stă deci marea iubire dintre poet şi Veronica Micle, pentru care Eminescu, în anul 1879, era în stare să se lase de poezie, în favoarea căsătoriei cu femeia iubită.

Ieşind dintr-o cârciumă, „într-o noapte ploioasă”, Eminescu i-a povestit lui Vlahuţă acestă întâmplare legată de Legenda Luceafărului, o dramă erotică cu veşnicul triunghi amoros.

Este mult adevăr şi în dezvăluirile lui Al. Brătescu Voineşti despre triunghiul Eminescu-Caragiale- Veronica pus la cale de Maiorescu : Hiperion _Eminescu, Demiurgul- Maiorescu, Cătălin –Caragiale şi Cătălina- Veronica Micle. Dar de aici până la adevăratele sensuri ale poemului este o cale ca de la cer la pământ. Putem spune că este în primul rând o bucată din viaţa lor sentimentală ridicată la rangul de artă. „Ceea ce e sigur pentru noi-zice Rosa Del Conte- e că Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocată de o dublă aspiraţie: a ceea ce e pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti”, Eminescu şi Veronica Micle. Şi cu o temă înălţătoare: iubirea. Călinescu merge mai departe arătând că „versurile , mai mult decât scrisorile, sunt un document preţios în cunoaşterea raporturilor ce au putut să existe între el şi Veronica.” Dacă ar fi citit ultimele scrisori din „Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit” ar fi văzut că raporturile se invesează. Scrisorile lor de dragoste se apropie de drama Luceafărului mult mai mult. „Luceafărul” are ca izvor de bază poemul original de inspiraţie folclorică , „Fata-n grădina de aur”, versificat de Eminescu după un basm din Muntenia, cules şi tipărit de călătorul german Richard Kunisch sub titlul „Das Machen im goldenen Garten” Lui Eminescu i-a plăcut soarta unei iubiri neîmplinite.

Poemul însă, cumulând multiple şi diverse izvoare rezumă două probleme fundamentale ale spiritului uman: creaţia şi iubirea, antiteza dintre etern şi trecător.

Lucefărul poate fi şi o simfonie cântată pe patru voci. Sunt convocate la un loc vocile lirice ale poetului. Prima invocaţie a lui Cătălin ( şi de ce nu şi a lui Eminescu) ne îndrumă către erotica de tinereţe, către jocurile dragostei din primele poezii, un fel de curtean naiv şi rafinat, intim şi ceremonios:

Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia Ci stai cu binişorul.

Cum vânătorul-ntinde-n crâng La păsările laţul, Când ţi-oi întinde braţul stâng Să mă cuprinzi cu braţul. Şi ochii tăi nemişcători cSub ochii mei rămâie etc.

A doua invocaţie a lui Cătălin are stilul romanţelor, ne spune Manolescu, stilul din „O rămâi” sau „Lasă-ţi lumea”, un amestec inexplicabil de patimă şi de răceală abstractă, de brutalitate virilă şi de farmec dulce: O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito să se culce Sub raza ochiului senin Şi negrăit de dulce; Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte pe veci Pe noaptea mea de patemi. Şi de deasupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci eşti iubirea mea dintâi Şi visul meu diin urmă.

Aici vorbeşte Cătălin, pajul isteţ şi şăgalnic, sau mai degrabă Hiperion însuşi când se adresează aceleeaşi Cătălină?: O, vin odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; O, vin în părul tău bălai S-anin cununi de stele…

Şi limbajul lui Hiperion, când cere Demiurgului „o oară de iubire”, în schimbul nemuririi, este acelaşi limbaj pătimaş şi solemn hieratic. Demiurgul vorbeşte şi el în stilul poeziilor gnomice şi satirice, ca al Glossei, spre exemplu: Tu vreai un om să te socoţi, Cu ei să te asemenea?

Dar piară oamenii cu toţi S-or naşte iarăşi oameni.

Ei au doar stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Şi nu cunoaştem moarte. În viziunea lui Eminescu, Demiurgul, situat în vârful arhitecturii poemului, simbolizează proiecţia filozofică a întregii fabulaţii din operă. El nu are chip, este aspaţial, iar spiritul său, ieşind în afara timpului, se află într-un vid cosmogonic, unde „ vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte” Atât de îndepărtat este de Hiperion, încât acolo unde pare că stăruie umbra demiurgică, „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemena/ Uitării celei oarbe.”

Hiperion este un răzvrătit, de două ori nefericit. Revolta lui este dublă: la început el se răzvrăteşte împotriva”greului negrei veşnicii”, dorindu-şi leliberarea, pentru ca , în final, să-şi manifeste acea revoltă glacială împotriva realităţii pământeşti în fascinaţia erosului.

Hiperion însuşi adoptă un limbaj sentenţios şi abstact în final, după ce vorbise ca un îndrăgostit romantic, ca un Cătălin. Şi Cătălina, la rândul ei, este şi frumoasă şi ispititoare, dar mai ales inocentă ca-n „Floare-albastră”: Dar dacă vreai cu crezământ Să te iubesc pe tine, Tu te coboară pe pământ Fii muritor ca mine.

Dar este şi o cochetă şi o mincinoasă Dalilă: Ea l-asculta pe copilaş Uimită şi distrată Şi ruşinos şi drăgălaş Mai nu vrea, mai se lasă.

Şi-i zice-ncet:-Încă de mic Te cunoşteam pe tine, Şi guraliv şi de nimic Te-ai potrivi cu mine.

Spun oare toate aceste voci ceva despre poet? A identifica pe poet cu Hiperion este greşit. El este şi Hiperion şi Cătălina, dar şi Cătălin în diferite ipostaze (N. Manolescu). Lucefărul, astru ce simbolizează Spiritul pur, destinat a se întrupa în geniu, va fi convins de Demiurg să rămână pe cerul etern, nu să coboare pe pământ în banalul existenţei umane. Confruntarea lui Hiperion cu Demiurgul este dramatică. El pare un fulger neîntrerupt: „El zboară gând purtat de dor,/ Pân’ piere totul-totul…// Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.”

Structura poemului în cele patru tablouri, aflate în antiteză, în care pendularea planurilor dintre terestru şi cosmic, uman- fantastic, aduce cu sine explicarea simbolurilor. În primul tablou comunicarea celor doi ( Luceafăr şi Cătălina) se face în vis, povestea lor de iubire se petrece atât pe pământ cât şi în cosmos. Astrul ceresc „răsare şi străluce”, „s-aprinde”, urmăreşte pe Cătălina cu „recile-i scântei”, se revarsă luminos, pe pământ, pe faţa şi pe ochi în somnul ei, „alunecând pe-o rază.” În tabloul al doilea cadrul este numai terestru, iar atmosfera este familiară, intimă, cu gesturi şi vorbe simple. Părăsind tonul solemn cu care se adresase Luceafărului, Cătălina, în discuţie cu Cătălin, modifică tonul dialogului: -„Da’ ce vreai mări, Cătălin?/ Ia du-t’ de-ţi vezi de treabă// Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,/ Dă-mi pace, fugi departe” Cătălin se iniţiază în tainele amorului, confirmându-şi provenienţa pământească:”Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa”. În antiteză cu Hiperion, care-i promite eternitate, “copilaşul” Cătălin, în faţa căruia apare Cătălina, care se lasă iubită, findcă se cunosc de mici: “Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine”, propunându-i să fugă în lume. În tabloul al treilea spaţiul este cosmic, călătoria interplanetară a Luceafărului, în care se se fixează descendenţa sa, replicile dintre el şi Cătălina doar se aud, atmosfera este rece, glacială, iar limbajul este sentenţios, având valori gnomice. Luceafărul se proiectează ca un uriaş ale cărui aripi creşteau în cer, străbătând ca un fulger printer luminile stelelor.

Acum Demiurgul îi dă sentinţa definitivă, nu-l poate dezlega, “căci moarte nu se poate”. Nici Hiperion, nici Cătălina nu pot renunţa la propriul destin, neputându-se sustrage condiţiei lor.

Tabloul al patrulea evocă scena de dragoste, de fericire, a împlinirii prin iubire, dintre Cătălina şi Cătălin. Şi aici cadrul este terestru şi cosmic.

Dialogul dintre Hiperion şi Cătălina nu mai este posibil, Acum peisajul este umanizat, specific eminescian ca-n “Sara pe deal”, “Lacul” etc. Acum apare un Hiperion care-şi răsfrânge lumina peste întinderile pământului şi singurătăţii mării: “El tremură ca-n alte dăţi/ În codri şi pe dealuri/ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri.”

Poem amplu, interferând cele trei genuri literare: epic, liric şi dramatic, este o construcţie măreaţă în care se întretaie teme folclorice, filozofice, autobiografice, cultural-mitologice (din Faust, Hiperion de Holdelnin, Cain al lui Bayron, Legenda secolelor de V. Hugo, Moise de Alfred de Vigny), rămânând un document tragic, dar înălţător, de o tulburătoare semnificaţie în care geniul nu are moarte, dar nici noroc.

Aş vrea să vă spun că asupra poemei s-au aplecat destui critici care au despicat firul în patru. Dintre critici aş aminti pe Călinescu, pe Mircea Eliade, Vladimir Străinu, D. Popovici, Zoie Dumitrescu-Buşulenga, C. Noica, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Roza Del Conte, D. Caracostea, Perpessicius, Virgil Cuţitaru, Mihai Drăgan etc. Dar despre părerile lor asupra „Lucefărului” altă dată…

Ion Ionescu-Bucovu

O poezie necunoscută a lui Eminescu sau o pastişă a unui autor anonim?: Dan Toma Dulciu: Ca năluca peste apă Trece luntrea 'ncetişor, Iar î n luntre 'n fericire Se 'ntâlneşte dor cu dor.

Luna sfântă se ridică După zid de mânăstiri, Nori albaştri reflecteză Mii de mii de străluciri.

Pulbere cade din stele, Armonia a descins

Pre pământ, căci cerul pare De odată ca deschis .Si-aşa dulce suflă vântul Prin copacii de pre mal, Si-aşa dulce e viața Legănată din val î n val.

Te iubesc! murmură dânsul, Ş i-i vorbeşte î nfocat Despre dorul ce-l munceşte Ş i de-amorul său curat.

Iar copila-aşa ascultă A lui vorbe de amor, Cât nu-i poate sta 'npotrivă Şi . . . adorme . . . 'ncetişor. ” Apărută în „Amicul Familiei” în anul 1887

Lucian Boia- Mihai Eminescu, românul absolut ( Facerea şi desfacerea unui mit), Editura Umanitas, Bucureşti 2015 Istoricul Lucian Boia fascinat de miturile româneşti, vezi „Istorie şi mit în conştiinţa românească” include în marea colecţie de mituri naţionale şi mitul geniului eminescian. După cum spune şi autorul în prefaţă, această carte „…nu e o carte (decât tangenţial ) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.

Problema mitului geniului eminescian nu este nouă, ea a fost teoretizată de Mihai Zamfir în cartea „Eminescu după Eminescu” care cuprinde comunicările despre Eminescu prezentate la Colocviul de la Universitatea din Paris-Sorbona din 12-15 martie 1975.

A. Dupont, preşedintele Universităţii Sorbona, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.”

Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol. Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice. În cartea sa, istoricul Lucian Boia reia această temă şi încearcă, şi în mare parte reuşeşte, să treacă prin toate fazele mitului eminescian atât din biografia poetului, considerată ca o fază pre-mitică, până la cariera poetului şi influenţa operei sale în posteritate, adică etapa mitică şi post-mitică. Dar nu se opreşte aici, el face şi previziuni cu privire la mitul eminescian,

arătând că acest mit se „destructurează” sub ochii noştri. Carte începe cu o constatare a lui Maiorescu, care îl aşază pe poet imediat după Alecsandri, dar care e „…aşa de puţin format”. Sigur că Maiorescu i-a făcut această caracterizare după cele două poezii, primele de fapt, publicate în „Convorbiri literare”: este vorba despre „Venere şi Madonă” şi „Epigonii” Imediat după publicarea acestor poezii intră în scenă corul „detractorilor” Legându-se de stângăciile poetului, inerente oricărui început, pe care le reliefase şi Maiorescu, aceşti „detractori” apăruţi în „Revista contimporană”, e vorba de Petre Grădişteanu şi un necunoscut sub numele de Gelianu, scot în relief multiplele incorectitudini, „greşeli grosolane de gramatică, de prozodie, de logică” În anul 1870 canoanele erau sfinte, orice abatere de la regulă, era taxată ca greşeală. Eminescu însă ieşea din tipare, el gândea altfel despre poezie.

Capitolul al doilea are ca titlu un vers din Eminescu: „Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Acum mitul Eminescu îşi lărgeşte aria.

Poezia ultimilor ani, limpede şi armonioasă, scuturată de „surplusul” obscurităţilor din prima fază, inteliogibilitatea ei şi muzicalitatea au fost factori decisivi pentru consolidarea unei noi etape mitice. Poemul „Luceafărul” sau poezia „La steaua” ne stau mărturie. De asemenea poeziile din „epoca veroniană” se deschide către un public larg, un fel de romanţă eminesciană, cum o numeşte Iulian Costache care prinde la public. „Negocierea gradului maxim de accesibilitate: romanţa eminesciană.”

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul –vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Dacia- apoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită cu Veronica Micle.

Nebunia lui Eminescu a alimentat cronica senzaţională a vremii, apoi apariţia primului său volum de versuri. Caragiale zicea, neînţelegând poezia lui, că „ dacă Eminescu n-ar fi murit nebun, ar fi rămas obscur” Acum apare şi Macedonski cu epigrama lui cu care îşi semnează condamnarea la moartea literară, impactul epigramei a fost atât de puternic încât nici astăzi, după atâta timp, nu este iertat.

Maiorescu publică, după moartea poetului, studiul „Eminescu şi poeziile lui”, o mare contribuţie care este receptată de publicul larg.

Eminescu începe să fie acceptat de toată lumea. Apoi Gherea, sub titlul „Eminescu” în „Contemporanul” îşi arogă un Eminescu al proletariatului prin cuvântul proletarului din „Împărat şi proletar” şi „Viaţa”. „Mare poetzice el, imens poet, dar, din păcate pesimist…” S-a răspândit vestea unui trai rău, sărăcia la el „ a fost o nenorocită realitate,” zice Caragiale. Acum Eminescu trece în faţa lui Alecsandri, punându-l în umbră pe poetul care fusese adulat în epocă. În capitolul al treilea „Admiratori, critici, contestatari” autorul arată că după moartea lui Eminescu se consolidează mitul geniului, trecându-se la faza post mitică. Acum se înmulţesc ediţiile: ediţia Maiorescu, în 1883, multiplicată ani la rând, apoi ediţia Morţun, ediţiile Xenopol, ediţiile din „Biblioteca pentru toţi” Apar monografii consacrate poetului de către Nicolae Petraşcu ( Mihai Eminescu-Studiu Critic.). Mihai Eminescu pătrunde în manualele şcolare de gimnaziu şi liceu, i se comentează poeziile, elogiindu-le ritmul, rima, simplitatea, Eminescu e prezent şi în şcolile din Transilvania, având „ o mulţime neobişnuită de cititori” apare „Curentul Eminescu” al lui Vlahuţă, văzănd în imintatorii poetului o poză melancălică şi pesimistă în care se complac. Se tipăresc scrierile în proză. Se ridică noi critici precum Xenopol, Iorga, Aron Densusianu, Alexandru Grama, canonicul de la Blaj care îl condamnă pe Eminescu pentru faptul că strică tineretul cu versurile lui. Erotismul lui Eminescu este „vulgar”, „carnal şi sălbatic”, „trivial şi obscen”, el vede în Eminescu un imitator din literatura germană, cu greşeli de limbă şi cu o versificaţie defectuoasă . Pentru România e un mare pericol acest Eminescu,zice el. Un Anghel Demetrescu îl acceptă „pe jumătate”, dar îl critică sever, fără noimă. Călinescu chiar îl face cretin pe acest Demetrescu.

Odată cu depunerea manuscriselor poetului la Academia Română de Maiorescu, mitologia poetului ia amploare. În capitolul „Un nou Eminescu” profesorul Boia arată că Iorga este primul care descopere un nou poet, un Eminescu diferit…opus primului Eminescu”. Prima constatare: o enormă discrepanţă între opera publicată şi cea din manuscrise. Acum apar operele lui mitologice din istoria noastră naţională, Horea, Avram Iancu, Andrei Mureşeanu, Dacia, Ardealul etc, acum iese la iveală românismul, patriotismul şi naţionalismul lui . Apar „Scrierile politice şi literare” făcând mare vâlvă printre literaţi şi politicieni.

Eminescu devine susţinătorul „Semănătorismului” care a ocupat timp de un deceniu o bună parte din scena literară şi culturală. Dar acum Eminescu este confiscat de extremişti. Aurel C. Popovici este sedus de „reacţionarismul” poetului, vede în el un profet, un deschizător de drumuri în „politologie”.

Acum se descoperă un Eminescu antisemit cu o mare ură faţă de evrei şi de

„greci”. Dar el n-a avut antipatie faţă de evrei, pe bază de rasă, el a văzut în ei o pătură superpusă care trăieşte din snaga ţăranului. Atât evreii cât şi grecii trăiau pe spinarea omului care munceşte fizic, ocupându-se cu comerţul sau cu alte meserii nelucrative. A. C. Cuza se consideră un discipol al poetului în materie de antisemitism. Tot el scoate „Operele complete” ale poetului. Dar G.Ibrăileanu nu era de acord cu toate poeziile postume.

Dragomirescu scria că „Eminescu este cu adevărat numai în poezia lui, şi anume în poezia lirică.” În cartea „Postumele lui Eminescu” ajunge la concluzia că nu toate postumele sunt publicabile. Acum liberalii şi democraţii, adepţi ai progresului fac o mare disociere între Eminescu marele poet şi Eminescu –gazetarul reacţionar.

Cu capitolul al cincelea încep „Fanteziile şi plăsmuirile” cu care profesorul Boia îşi construieşte un alt capitol. Acum Eminescu începe să fie al tuturor. Unii îl denigrează, alţii îl ridică în slăvi. „Luceafărul” devine un câmp de bătaie. Un oarecare Ordeanu artă că Luceafărul e România.

Cătălina e poporul român. Iar Cătălin, alţii, străinii, care seduc România.

Octav Minar aduce noutăţi despre viaţa poetului şi viaţa Veronicăi Micle amplificând mitul poetului. Dar colportează şi „scrisori”plăsmuite de el în numele poetului. El e primul care a descris cu lux de amănunte dragostea dntre Eminescu şi Veronica Micle, reabilitând-o în faţa denigratorilor.

Capitolul al şaselea începe cu „Tentative biografice şi controverse ideologice” despre poet. Profesorul Boia enumeră biografiile scrise despre poet în această perioadă. Două cărţi apar mai importante: „Mihail Eminescu.Viaţa şi opera sa.” de Nicolae Zaharia şi „Mihai Eminescu” de Gala Galacton. A.C. Cuza, vajnicul naţionalist, scoate şi el o lucrare masivă cu titlul „Mihai Eminescu, ca reprezentant al romantismului” împărţită în două volume: „Teoria romantismului” şi „Viaţa şi opera lui Eminescu.” În acestă carte autorul amestecă de toate, se răfuieşte cu evreii, îl rupe pe poet de Junimea, văzând în el un romantic naţionalist. Urmează apoi Lovinescu cu „Istoria civilizaţiei române moderne” „ Pe cât talentul lui poetic, zice Lovinescu, a lărgit orizonturile creaţiunii artistice, pe atât concepţiile lui sociologice, înguste şi fanatice s-au încercat, inutil, să stăvilească mersul revoluţionar al civilizaţiei române”.

Capitolul al şaptelea „Deceniul Eminescu” ţine aproape până în 1944, dar şi după, fiind un salt, considerabil, în mitologia eminesciană. Acum Eminescu intră în absolut ca spirit românesc de totdeauna. Acum naţionalismul este în floare, prin mişcarea legionară. O serie întreagă de ideologi radicali ca Alexandru-Vaida Voievod, A. C. Cuza, Octavian Goga la început, Nichifor Crainic se lipesc de ideologia lui şi o sanctifică. România Mare n-a diminuat tensiunea naţionalismului, dinpotrivă a sporit-o. Acum se

face apel la daci şi la romani ( apar Dacia preistoriă, Getica, Blaga cu Zalmoxe etc.) Acerst tip de naţionalism îşi află figura simbolică în Mihai Eminescu. Punctul culminant a fost când legionarii îl pune pe Eminescxu lângă Corneliu Zelea Codreanu, făcându-l profet şi martir. În timp circula triada Horea- Eminescu- Căpitanul sau Zamolxe- Ştefan cel MareEminescu-Căpitanul. Mircea Eliade de la Lisabona vorbea într-o revistă despre un Eminescu pur românesc: „Eminescu poetul rasei române”.

Eminescu devine la Manoilescu şi economist, Petre Ţuţea îl numeşta : „românul absolut”, „Luceafărul” lui Eminescu este pus lângă „Mioriţa” şi „Meşterul Manole” ca simboluri eterne ale poporului român. În sfârşit apare „Deceniul Călinescu” (al optulea capitol) cu a lui „Viaţa lui Eminescu”.Noi intelectuali din generaţia tânără se apeacă mai mult asupra operei eminesciene, precum Şerban Cioculescu, Vladimir Streinul, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, Octav Şuluţiu. Acum apare „eminescologia” cu eminescologi de tot felul.

Eminescu se studiază în universităţi, se formează o catedră „Eminescu”, opera lui e analizată în detaliu.”Viţa lui Eminescu” este prima operă majoră necontestată, realizată excepţional. Deşi i se pot imputa multe, rămâne până astăzi ca biografia neîntrecută a poetului. Poetul apare ca personaj literar în „Mite şi „Bălăuca” de Lovinescu sau în „Romanul lui Eminescu” de Cezar Petrescu. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” de Călinescu, Eminescu apare ca „poet naţional”.

Cu capitolul nouă, intrăm în Comunismul antinaţional de la „Doina” la „Împărat şi proletar”.După 1945 e greu să mai găseşti o carte de poezii de Eminescu. Pentru un timp a intat într-un con de umbră. Acum se rescrie o istorie a literaturii române avându-i în frunte pe Alexandru Sahia, Dumitru Teodor Neculuţă, pe A. Toma. Dispar Octavian Goga, Rebreanu, Blaga, Arghezi. Poezia „Doina” este interzisă, faimosul Vitner dă tonul noilor interpretări proletcultiste în literatură. De-abia în 1948 poetul revine în atenţia autorităţilor, dându-i-se titlul post-mortem de membru al Academiei Române. În 1950 se sărbătoresc 100 de ani de la naşterea poetului, apar volume de poezii prefaţate de A. Toma sau M. Beniuc. Poetul este sărbătorit de muncitori cu Gheorghe Gheorghiu- Dej în frunte şi cu principalii lideri ai partidului. Dan Deşliu îi ridică osanale poetului în poezia „Sfărâmat-am orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, I.Vitner cuântează, legând soarta fericită a artiştilor de azi de soarta crudă lui Eminescu. Este sărbătorit şi la Ateneu unde participă Petru Groza, Ana Pauker, Chişinevschi, unde Sadoveanu ţine un discurs „banal, ca întotdeauna” În exil anticomuniştii îl sărbătoreau şi ei, justificându-şi rezistenţa faţă de regim, în numele spiritului naţional românesc, în 1948 Eliade în Franţa pune bazele Asociaţiei culturale Mihai

Eminescu, se editează revista „Luceafărul”, la Frankfurt se pun bazele Bibliotecii române unde se editează poeziile lui Eminescu. Eliade îl elogiază pe poet spunând:”Petrolul şi aurul nostru pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea(…) Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu…” Carol al doilea în exil la Lisabona oranizează şi el cu „duduia” sărbîtorirea lui Eminescu. Legionarul Papanace publică la Roma o conferinţă sub titlul „Eminescu, un mare precursor al legionarismului” În ţară Eminescu este trunchiat şi cenzurat, de asemenea şi critica literară care nu convenea partidului.

După comunismul internaţionalist urmează „Comunismul naţionalist” al lui Ceauşescu cu care profesorul Boia îşi începe al zecelea capitol. Acum interpretările eminesciene intră într-o nouă fază. Reeditările eminesciene sunt nenumărate, dar trunchiate, se publică criticii interbelici precum Ibrăileanu, Lovinescu, Caracostea, G.Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu etc. Eminescu este elogiat. Nimeni nu mai e ca Eminescu iar Eminescu suntem noi. „Şi pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus-Eminescu.”-zice Marin Sorescu.

Noi critici literari precum Negoiţescu, Noica, Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, George Munteanu, augustin Z.N.Popp, D. Vatamaniuc, Perpessicius îşi aduc noi contribuţii la opera eminesciană. Apariţia Ediţiei complete a operelor lui Eminescu întregeşte mitul Eminescu. „După comunism- zice profesorul Boia în capitolul al unsprezeceleaEminescu se află între apoteoză şi respingere. Odată cu ieşirea din comunism Eminescu este întors pe toate feţele. Se desfac frâiele din imperativele ideologice. Susţinătorii lui Eminescu merg cu argumentaţiile „spre infinit” Petre Ţuţea îl defineşte ca „sumă lirică de voivozi” ridicândula rangul de „român absolut”, basarabeni îl iau ca steag alături de Ştefan cel Mare ca întregitor al românilor şi ca profet „Eminescu să ne judece”-zice Grigore Vieru, sociologul Ilie Bădescu îi consacră un volum de sociologie, reactualizând gândirea lui socio-politică.

După anii 90 mitul Eminescian se rupe. În 1998 se declanşază marea ofensivă anti-Eminescu. „Dilema” din 27 februarie 1998 anunţă un Eminescu deasupra imaginii bancnotei de 1000 de lei. Iniţiativa a fost a lui Cezar Paul-Bădescu care are şi un argument: „Când, în timpul liceului, mam dus pentru prima oară acasă la o profesoară de română(…) doamna mi-a spus, în cadrul intim al sufrageriei, taina întregii literaturi, aşa cum meşterul îi împărtăşeşte ucenicului preferat secretele meseriei. „Să ţii minte asta cât vei trăi(…) Eminescu e deasupra tuturor, e indiscutabil şi absolut, apoi vin, la egalitate, pe primul loc alfa şi cei trei mari beta” Cum eu am rămas

nedumerit-zice Cezar-Paul- ea mi-a explicat termenii ecuaţiei-adică Arghezi, Blaga, Barbu şi Bacovia”. „Poezia lui Eminescu nu mă încântă-zice el- de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolarăera, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” Textele adunate în „Dilema” exprimă opinii diverse, relativizându-l pe poet, toate afectând mitul Eminescu. „Nu am nicio afinitate-spune unul dintre cei mai vehemenţi „contestatari”- Îi pot recunoaşte meritul de a fi fost un mai mult decât onorabil poet de secol XIX, născut în mod nenorocos într-o perioadă când limba română literară nu se aşezase, silit să-şi irosească talentul şi energia în găsirea rosturilor unei limbi rebele şi (…) cam primitive.”

Leonida Lari îi numeşte pe aceştia „drept nulităţi şi trădători”. Nicolae Manolescu în „Eminescu pro şi contra” arată că şcoala şi idolatria din regimul comunist „au făcut din Eminescu un mit intangibil” aşezându-l mai presus de critică. „E cazul- zice el- să vedem dacă mai e citit, şi dacă nu mai e, din ce motive.” Un răspuns îl dă Marius Chivu.El spune „…elevii fug când aud de Eminescu”, „este nu ignorat, ci urât de elevi” Timpurie s-au schimbat. Altădată adolescenţii erau fanii liricii eminesciene. Acum tocmai aceasa li se pare desuetă şi siropoasă. Dan Alexe îl aşază pe Eminescu întrun grup de „bieţi versificatori romantici”, „personaje jalnice”, „de ne citit”.

De ce un acest dispreţ? Se caută cauzele. Ion Stanomir îi defineşte „reacţionarismul”, raportat la soarta ţărănimii. Ruxandra Cesereanu scoate în evidenţă „agresivitatea” articolelor politice. Problema se complică, sar entuziaştii şi apărătorii poetului. Între cei doi critici avizaţi ai timpului Manolescu şi Eugen Simion se produce o fractură în interpretările eminesciene. Conservatorul Eugen Simion îi acordă mai şanse poetului, publicându-i în facsimil toate manuiscrisele, Manolescu pledează pentru „despărţirea” de Eminescu, în sensul unei abordări critice şi selective.

Capitolul despre Eminescu din Istoria lui Literară este destul de sever.

Pentru cei mai mulţi Eminescu rămâne cel mai mare poet şi publicist, atingând toate domeniile imaginabile, văzându-l specialist în fizică, medicină, sociologie…

Ziua de 15 ianuarie a devenit prin lege Ziua culturii române, unde se spun cuvântări fără acoperire.. În capitolul „Complotul” profesorul Lucian Boia combate ultima teorie a complotului urzit de spionajul austro-ungar asupra poetului. În nici un caz Eminescu nu a fost omorât de aşa zişii spioni, ci a murit de o boală care bântuia în acele timpuri. Diagnosticul lui nu a fost sifilisul ci o prăbuşire psihică de tip maniaco-depresiv, tratat prost cu mercur şi cu alte metode empirice.

Importantă a fost şi „ O componentă mitologică a amintirilor” care au făcut ca viaţa şi personalitatea poetului să fie scoasă la iveală de prieteni sau de istoricii literari, exagerându-i anumite laturi. În capitolul „Cum nu este cunoscut Eminescu în lume”,profesorul Boia combate aşa zisa universalitate a creaţiei eminesciene. Eminescu nu poate fi tradus în alte limbi. El este Eminescu numai în limba română. De geaba a fost tradus şi răstradus, rezultatul a fost nul. Eminescu nu a fost receptat cum trebuie de străini. Într-un Dicţionar de autori de Laffont şi Bompiani, Eminescu are numai 62 de rânduri, faţă de Preseren cu 72 de rânduri sau Petofi cu 126 de rânduri. În concluzie ne spune istoricul Boia, mitul Eminescu începe a se disloca. Doar viitorul va hotărî soarta lui.

Mi-am permis să fac şi un rezumat al cărţii pentru ca cititorul care nu are acces la carte să treacă prin toate aspectele mitului eminescian şi să disece cu mintea lui ce a însemnat eminescu pentru cultura noastră. Şi acum câteva păreri despre carte. Profesorul Boia este istoric, el nu sa aventurat în hăţişul criticii literare despre poet. A făcut doar un inventar al creşterii şi descreşterii mitului geniului Eminescu-. Dar a relativizat şi unele concepte despre poet, care fuseseră prinse în cuie de critică. Mari opere de critică literară care se fixaseră ca eterne despre poet, se zdruncină şi sunt puse în discuţie. Este foarte adevărat că nu toţi cititorii vor fi de părerea lui, mitul Eminescu va mai dura mult. Dilematicii care l-au supus unor critici cam anoste sunt puţini şi lipsiţi de consistenţă. Marea masă a cititorilor îl adulează şi-l respectă ca pe un maea poet şi un Zeu al românităţii.

Ion Ionescu-Bucovu Locul unde a început sfârşitul lui Eminescu: spitalul din Botoşani în care poetul a început să fie otrăvit cu mercur de medici şi de propria soră Citeste mai mult: adev.ro/nebr9p Portretul cel mai mediatizat al poetului Mihai Eminescu Studiile unui neuropatolog bucureştean asupra cauzelor morţii lui Eminescu scot la iveală o ipoteză şocantă: poetul ar fi fost otrăvit cu mercur de medicii care îl tratau de siflis. Calvarul poetului a început la Botoşani unde i-a fost administrat prima dată acest tratament. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ VIDEO Primul film documentar despre Mihai Eminescu datează din 1914. C... Lacul lui Eminescu de la Ipoteşti, un fals comunist construit acum 25 ... Pe data de 15

iunie 1889, în sanatorul doctorului Şuţu de la Bucureşti, poetul genial Mihai Eminescu se stingea din viaţă, după o lungă suferinţă. Cauzele morţii nu au fost elucidate nici până astăzi, fiind bănuite implicaţii politice, otrăviri şi de ce nu fatalitatea reprezentată de piatra aruncată în capul poetului de un nebun în curtea sanatorului. După aproape 108 ani de la moartea poetului, mai precis în 1997, apare un studiu medical, precis şi bine documentat privind moartea şi afecţiunile poetului. Rezultatele sunt uluitoare şi dezvăluirile cutremurătoare. Medicul care l-a întocmit, este doctorul docent neuropatolog Ovidiu Vuia, iar lucrarea sa se intitulează „Despre boala şi moartea lui Eminescu”. Lucrarea se bazează pe fişe medicale, rapoarte medicale şi constatări ale medicilor care l-au trata şi consultat pe Eminescu, atât la Viena, Bucureşti, Iaşi sau Botoşani. Sindrom maniaco-depresiv nu sifilis În primul rând după o întreagă mitologie în literatura şi mass-media românească privind sifilisul de care suferea Mihai Eminescu, se vădeşte astăzi că diagnosticul a fost pus în mod superficial şi cel mai probabil eronat.

Poetul era măcinat în realitate de un sidrom maniaco-depresiv. Asta o spune şi medicul psihiatru botoşănean, cu o vastă experienţă şi dedicat studiului bolii lui Eminescu. Ad Options ”Eminescu se pare din simptomele prezentate de contemporanii lui suferea de sindrom maniaco-depresiv.

Experimenta episoade de acest gen. Este o tulburare răvăşitoare, mai ales în condiţiile în care nu erau tratamente eficace şi precise în aceea perioadă şi nici literatură de specialitate atât de bine pusă la punct ca astăzi. De altfel eu nu cred în diagnosticul de sifilis. Nu prea avea bază pentru un asemenea diagnostic”, spune medicul psihiatru Nicolae Vlad. Acelaşi diagnostic este scos la iveală şi de lucrarea medicului Ovidiu Vuia. ”Pe la sfârşitul lui iunie 1883 îi apar tulburările psihice, astfel că e internat în Sanatoriul doctorului Şuţu unde i se pune diagnosticul de manie acută, cum reiese dintr-un buletin medical semnat de respectivul doctor. De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”, susţine în lucrarea sa Ovidiu Vuia. Doborât de muncă şi extenuat sentimental Ad Options Boala (manie acută) este confirmată şi de medicii din Viena unde este dus de la Bucureşti la sfârşitul lunii octombrie al anului 1883. Aici este consultat şi tratat de medicul Obsteiner, o somitate în domeniu. Specialistul vienez era de părere că suprasolicitare intelectuală şi emoţională a poetului au condus către această afecţiune. ”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la «Timpul». Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice. Chinuit de urmările unor puternice conflicte

sufleteşti şi incordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, se arată în lucrarea neuropatologului. În perioada marcată de boală, poetul se dovedeşte extrem de prolific. După sosirea din Viena scrie poezia ”La Steaua” şi, Veronicăi Micle, poemul ”De ce nu-mi vii”, în timpul şederii sale la Mănăstirea Neamţului. Începutul sfârşitului: otrăvirea cu mercur Ad Options În 1887, conştient de suferinţa sa, poetul nu se mai întoarce la Iaşi, unde locuia. Se refugiază la Botoşani la sora sa Harieta Eminovici. Aici va începe sfârşitul marelui poet. Diagnosticat de medicii ieşeni, dar şi de un medic evreu din Botoşani, cunoscut drept doctorul Iszak, cu sifilis, începe tratamentul specific acestei boli în aceea perioadă. Mai precis, este vorba de frecţii cu mercur. Spitalul de Pediatrie Botoşani, locul unde a început tratamentul poetul FOTO romaniamama.ro Ad Options Tratamentul l-a început la Spitalul din Botoşani, astăzi Spitalul de Pediatrie din localitate. Doctorul Izsak şi sora sa Harieta, o mare admiratoare a medicului, îi fac personal aceste frecţii. Mercurul din punctul de vedere al neuropatologului a fost un tratament eronat ca şi diagnosticul de gome sifilitice pe creier pus de medicul botoşănean şi de cei ieşeni. Iar tratamentul cu mercur i-a înrăutăţit situaţia. ”Dr. Iszak ne asigură că doctorii vienezi sunt în eroare când vorbesc la poet de boală a minţii şi nu de un sifilis, curele lui de mercur o să-l vindece pe bolnav. Desigur, credinţa dr. Iszak era greşită.

Putem, de-acum, accepta cu certitudine că medicii vienezi considerau că Eminescu nu avea paralizie generală, nici o altă formă de sifilis cerebral, ci o psihoză maniaco-depresivă. În orice caz, tratamentul cu mercur trebuia evitat”, adaugă în scrierile sale, Ovidiu Vuia. De altfel, eritemele alergice apărute pe picioarele poetului, erau pentru medicii vienezi clar semnele intoxicaţiei cu mercur. Deşi nu dă dreptate medicilor vienezi, medicul evreu cedează totuşi şi întrerupe tratamentul cu mercur. Moartea poetului După încă doi ani de chinuri şi un diagnostic greşit, sifilis, poetul ajunge în 1889 din nou la sanatoriul doctorului Şuţu de la Bucureşti. Aici avea să îşi găsească sfârşitul, continuând în mod eronat tratamentele cu mercur. I-a fost pus un nou diagnostic, de demenţă, adică o acutizare a maniei, care totuşi nu are nicio legătură cu sifilisul.

Cu toate acestea tratamentul cu mercur continuă. Tratament care din punct de vedere al medicului neuropatolog i-a fost de fapt fatal poetului. ” În cursul celei de a doua internări în 1889 la 23 Martie, dr. Şuţu şi dr. Petrescu întocmesc un raport medico-legal din care reiese clar că marele nostru poet nu prezenta decât simptome maniacale cu predominanţă. Au pus diagnosticul de demenţă înţelegându-se prin ea ceea ce numim noi astăzi cronicizarea maniei. Astfel, eroarea doctorului Şuţu e

dublă: el punând diagnosticul de demenţă la Eminescu, a confundat-o cu una paralitică de unde tratamentul fatal cu mercur, administrat pentru o boală care nici nu era de natură sifilitică, cum era socotită de medicii din Iaşi şi dr.

Iszak”, conchide doctorul Ovidiu Vuia. Sanatoriul doctorului Şuţu, locul unde a murit Eminescu FOTO ziarulring.ro Ad Options De altfel pe 15 iunie 1889, Eminescu moare din cauza unei endocardite, consecinţă a intoxicaţiei cu mercur. De altfel autopsia, nesemnată, realizată pe 16 iunie 1889, scoate în evidenţă o ateromatoză incipientă, rinichi albi şi modificări la ficat specifice intoxicaţiei severe cu mercur. Cu toate acestea medicul Ovidiu Vuia sau medicul Nicolae Vlad nu cred într-o teorie a conspiraţiei. Ei susţin , doar un caz de malpraxis, început printr-o diagnosticare şi tratament greşite de la Botoşani şi continuate la Bucureşti.

Citeste mai mult: adev.ro/nebr9p