Monografia comunei râca by Ionescu Ion

ION IONESCU-BUCOVU

MONOGRAFIA COMUNEI RÂCA

2008

Mulţumim pe acestă cale domnului Sârbu Emil pentru sponsorizarea acestei lucrări. ION IONESCU-BUCOVU

IMNUL COMUNEI R ÂCA I

În judeţul Argeş, înspre Teleorman, Lângă o pădure, vechi sit riveran E comuna RÂCA, loc mirific, sfân ţ, Hărăzit de Domnul pe acest pamânt. II Bucovu-o străbate cu mister, uşor Înspre Teleormanul ve şnic curgător. Izvoarele limpezi în pârâu s-aduna, Peste toate în codru cântece r ăsuna. III Şcoli, biserici, case, totu-i a şezat În pas cu progresul ce-a p ătruns în sat. Oamenii sunt harnici, mândri, vis ători, Liberi de când lumea, de neam iubitori. IV Vecină cu Râca-i Sili ştea -Gumesti, Moromeţi în Râca peste tot găseşti. Şi mulţi vesti ţi oameni, ieşiţi din popor, Ce-şi slăvesc Comuna, prin distins obol. V Azi, Râca-i o oaza-n "satul mondial" Cu Fii ce se-nal ţă peste tot pe val, Clădind cu-a lor truda ţării viitor, Purtându-şi străbunii in inimi, cu dor. VI. Traiască, înflorească Râca noastră dragă, Precum România, precum Ţara-ntreagă, Cu cinste şi fală să-i purt ăm drapelul În veci, pretutindeni, acesta ni-i ţelul. Scris de pr.dr.inginer Paul Sterian Prof.Dr. Ing. la Politehnica Bucure şti

LA INAUGURAREA COMUNEI RÂCA

La inaugurarea comunei Râca în anul 2002. De la dreapta spre stânga: Toma Ion, Teodorescu Ion, Nicolescu, preşedintele consiliului judeţean, Popescu Eugen, secretar de stat, Tămagă, prefectul judeţului, Barbu Mircea, primarul comunei Popeşti şi Văcăroiu, preşedintele senatului.

ÎN LOC DE PREFAŢĂ În anul 1955 când am venit ca dascăl în Râca am găsit un om care se preocupa de istoricul acestei localităţi cu o pasiune înrobitoare. Ca tânăr profesor m-a interesat şi pe mine istoricul acestor meleaguri şi am întrezărit în pasiunea acelui dascăl propria-mi pasiune. Penescu Athanasie, căci despre el e vorba, a fost un căutător de documente şi de acte, un pasionat arheolog, care atestau începuturile comunei Râca. El le-a strâns cu pasiune şi a înfiinţat un muzeu al satului care după desfiinţarea comunei şi decesul acestui dascăl, prin neglijenţa şi nepăsarea organelor locale din acel timp, a fost vandalizat şi, puţinele documente care mai rămăseseră, au fost ânsuşite de diverşi amatori de suveniruri. Acest profesor intenţiona să scrie şi o monografie a comunei, lucrare pe care a amănat-o sine die. Din păcate el s-a dus în lumea celor drepţi şi lucrarea a rămas în proiect. Am considerat ca o datorie pentru viitorul comunei să continui eu această lucrare pentru a nu se pierde în negura trecutului vechile date despre aceste meleaguri. Încă de la început m-am confruntat cu lipsa de documente istorice. Cauza este în răutatea timpurilor dar se află- vorba lui Nicolae Iorga- şi în nepăsarea oamenilor care n-au reuşit să păstreze vechile urice dăruite de domnitori pentru a-şi apăra moşia cu ele. Nu am reuşit să cercetez nici Arhivele statului în căutarea de noi documente şi mi-e teamă că din cauza vârstei înaintate nu mai am timpul s-o fac. Las loc generaţiilor viitoare să continuie aceste demersuri pentru a o îmbogăţi. Lucrarea se adresează atât localnicilor, cât şi celor interesaţi de trecutul acestor meleaguri. Pe cei care mai posedă documente şi informaţii suplimentare interesante sau observaţii critice, îi rog să mi le adreseze sau să le păstreze pentru o altă ediţie. Importanţa lucrării rezidă ân faptul că este prima tentativă a unui studiu istoric al acestei zone din câmpia Găvanu- Burdea, situată la nord de marea Câmpie a Burnasului. Dând la iveală această lucrare, pun în mâna generaţiilor viitoare un trecut îngropat în uitare, demn de cunoaştere, care va lumina prezentul, dar, mai ales, viitorul.

Râca

20 iulie 2008

MOTO: “Satul însuşi-vorbesc de satul civilizat - trebuie să-şi cunoască trecutul, să se cunoască pe sine, ca, prin conştiinţa de sine şi de destinul său, să îşi înţeleagă mai bine şi nevoile de prezent şi posibilităţile de viitor şi, în acţiunea sa de viitor şi în acţiunea sa de propie ridicare, să păşească sigur, cu încredere şi curaj, ambiţionându -se a câştiga timpul pierdut.”

ION

MIHALACHE

PUŢINĂ ISTORIE

Istoria acestei localităţi este strâns legată de istoria ţării noastre. Pe aceste meleaguri a existat o civilizaţie străveche, milenară, care atestă că încă din cele mai vechi timpuri viaţa şi-a urmat cursul ei. Prin cercetările efectuate, prin săpăturile făcute cu diferite ocazii, am constatat că atât în paleolitic, în mezolitic cât şi în neolitic au existat urme de viaţă pe aceste meleaguri. Prin săpăturile de pe dealurile din Valea Ghiincioaei cu ocazia plantării de viţă de vie din anul 1962, prin săpăturile din pădurea Bucov, în punctul Fântâna Academiei, prin arăturile adânci care s-au făcut pe vechea vatră a satului din Strâmba, în Tudoria pe loturile Gulinoaei, s-au dat la iveală unelte, ceramică, arme din silex şi os, topoare, pumnale etc. din aceste perioade de timp. Am putea să

înscriem aceste descoperiri în marele areal din Spaţiul Carpatic de care vorbeşte Marija Gimbutas în Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987, conform căruia leagănul civilizaţiei indo-europene este Spaţiul Carpatic. (Tot referitor la acest subiect vezi: Gabriel Gheorghe, Getica, tom I- 11,1992 şi Mac Kendrik, Pietrele Daciei vorbesc, 1978, p. 13.). Din epoca bronzului s-au găsit urme ale civilizaţiei în Muntenia de Vest, locuinţe, ceramică, arme de vânătoare, unelte, ex. la Dobroteşti, Teleorman, Siliştea-Gumeşti şi Popeşti. Câteva obiecte de la Popeşti se află şi la Muzeele din Piteşti şi Curtea de Argeş. Epoca fierului este ilustrată prin ceramică, arme, unelte şi podoabe. Dacii sau geţii au constituit un singur popor, ale cărui civilizaţie şi istorie politică se interferează cu acelea ale Greciei clasice şi elenistice şi, mai târziu, cu acelea ale Romei. Ei făceau parte din marea familie a tracilor, care se întindeau pe o mare parte a Europei ( de la Bug până în Slovacia şi de la Dunărea mijlocie până în Munţii Balcani. Marele istoric Herodot numeşte Câmpia Munteană „pustie ” unde geţii sau sciţii ar fi nişte „bagabonzi” și tot el arată că între Carpaţi şi Dunăre locuiesc geţii. Geto-dacii din Câmpia Munteană sunt puşi într-o nouă lumină sub Filip al II-lea şi Aleandru Macedon. Ptolemaios, regele de mai târziu al Egiptului, care a întovărăşit pe Alexandru în expediţia din anul 335 î.e.n. împotriva geţilor din Dacia ne dă ştiri pentru prima dată despre regatul geţilor din nordul Dunării. Alexandru trece Dunărea pe la Mostiştea cucerind şi prădând cetatea întărită a dacilor. Împotriva lui Alexandru se ridică o armată de 4000 de călăreţi şi mai bine de 10 mii de pedeştri. Pentru a trece Dunărea, Alexandru rechiziţionează de la localnici bărci (monoxile) făcute dintr-un singur lemn pe care localnicii le foloseau pentru pescuit. Invazia s-a făcut noaptea prin lanuri înalte de grâu pentru a nu fâ văzuţi. Pedestrimea culca recolta la pământ cu suliţele aplecate. Geţii i-au luat totuşi prin surprindere dar n-au rezistat şi şi-au luat copiii şi femeile şi s-au retras către ţinuturile pustii. Expediţia lui Zopyrion, generalul lui Alexandru, din anul 327-326 împotriva geţilor a fost un mare eşec. Dromichete, prima personalitate politică a daco-

geţilor din stânga Dunării se luptă cu Lisimah şi, în a doua expediţie, retrage armata, arde tot în calea lui, înfometând şi însetând armatele greceşti, căzând prizonieri în mâna dacilor. Dromichete îi cruţă viaţa lui Lisimah, dă o masă în cinstea lui şi-i cere cetăţile cucerite înapoi. Masa dată în cinstea grecilor este bogată în contrast cu cea a dacilor. Grecii sunt poftiţi pe aşternuturi scumpe, li se serveşte în vase de argint şi cupe de aur, ospătaţi cu cele mai alese mâncăruri, toate pradă de război. Geţi stau pe lăicere sărace, mese simple de lemn, servesc băutura în comuri de animale, puţine legume şi came. Dromochete îl întreabă pe Lisimah care masă i se pare mai bogată. Lisimah îi răspunde că a grecilor. Atunci- zice regele Dacilor- de ce aţi lăsat orânduirile şi viaţa aceasta strălucită şi regatul vostru şi ţi-ai dorit să vii la nişte oameni barbari într-o ţară friguroasă şi lipsită de bogăţii. Atunci Lisimah s-a căit mult şi le-a mulţumit. După acest timp situaţia dacilor devine şi mai crudă. Sunt atacaţi pe rând de celţi, tracii din sud, macedoneni, iliri şi apoi de romani. Ei ajung la apogeu sub Buerebista, când pentru prima dată se unesc într-un singur stat centralizat (a. 82 â.d. EL.) ca imperativ faţă de ameninţarea crescândă a expansiunii pe cale militară, a Imperiului Roman. Înaintarea Romei în Peninsula Balcanică aduce legiunile la Dunăre. Etapa decisivă a confruntării celor două popoare începe ân anul 85 â.e.n., durând aproximativ două decenii, adică până ân anul 106 e.n. Regele Decebal al DacieiI începe să hărţuiască regiunile romane de peste Dunăre, mai mult ca ripostă faţă de actele de ostilitate ale Romei, dar Traian, împăratul romanilor, hotărăşte să cucerească puternica Dacie. În urma a două războaie cu sorţi schimbători (101-102; 105-106 e.n.), Dacia este cucerită, devenind Provincie Romană cu capitala la Sarmisegetuza Ulpia Traiana. Stăpânirea romană a durat în Dacia cca 170 de ani, etapă pe care istoriografia o consideră decisivă pentru sinteza daco-romană, în cursul căreia s-a format poporul român şi sa plămădit o nouă limbă, limba română. I

Mircea Bujoreanu afirmă (Paranormal, Bucureşti, nov., 1999, nr.44) că adevăratul nume al lui Decebal era Diurpaneus, cuvântul Decebal ar desemna funcţia lui în stat, aceea de suveran.El preia informaţia din cartea inginerului hotarnic N Miulescu,, Da Ksa, God’s Country, Milano, ed. Nagard, 1975, alături de alte câteva exemple: Da Ksha- Ţara Zeului- Ţara lui Dumneieu-Dacia. Decebal- Da Ksi Dai sau Baal- Suveranul âării; Deceneu- Da Ksi Neu- ânţeleptul din Ţara Zeulu

Aproape un mileniu, daco-romanii, apoi românii, au fost confruntaţi cu popoarele migratoare II, mai ântâi popoarele germanice ( ântre anii 275-566), apoi hunii ( ântre anii 375-454), slavii( secolele VI- X), bulgarii şi ungurii (secolele X-XI), pecenegii şi cumanii, după care urmează tătarii (1241-1242), cea mai neagră dintre năvăliri. Acum se

instalează regalitatea maghiară în Transilvania şi se stabilesc satele, târgurile, oraşele şi apar primele formaţiuni statale

Popoarele germanice au rămas pe teritoriul nostru aproape trei sute de ani; de la ei ne-a rămas primul cuvânt de groază auzit de băştinaş, anume „a cutropi” De la gepizi ne-a rămas cuvântul „căpcăun“, adică mâncător de oameni în mitologia populară. Convieţuirea cu slavii a durat aproape cinci secole şi a lăsat urme adânci în viaţa noastră. Deşi asimilaţi la timpul lor în masa băştinaşilor, slavii au venit ca stăpâni peste un popor rustic, vlăguit de luptele cu romanii şi migratorii. Ei i-au deposedat pe băştinaşi de pământuri şi i-au rumânizat, pentru ei rumân însemna ţăran neliber, „calic”, sau sărac, nicidecum de origine romană. Au luat în stăpânire pământurile şi şi-au impus toponimia: Bucov, Vlaşca, Vlăsia, Craiova, Ialomiţa, Slatina etc. „Voinicul” nostru vine din războinicul lor (voina- luptă). De asemenea cuvinte ca: babă, nevastă, ibovnic le-am împrumutat tot de la ei. Şi în onomastică ne-au rămas cuvinte ca: Dan,

Vlad, Pârvu, Radu, Dobre, Dragomir, Tihomir, Vlaicu, Vladislav etc. Deşi românii erau creştini de pe vremea romanilor, creştinaţi de Apotolul Andrei, biserica făcea slujbe în slavoneşte, cuvinte ca utrenie, vecernie, maslu, a blagoslovi, vlădică, stareţ, rai, iad etc vin din limba slavă.

Din biserică limba trece în cancelaria domnească, de la juzii dacoromâni s-a trecut la cnejii şi voivozii care împărţeau dreptatea în timp de pace şi conduceau oştile în timp de război. De altfel limba slavă s-a păstrat până în secolul al II

Constantin C. Giurăscu, Dinu c. Giurăscu, Istoria Românilor , vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, capitolul Migrația Popoarelor

XVII-lea când s-a trecut la grafia latină. Avarii, după aceea slavii i-au pus pe localnici la muncă. „Semănaţi şi seceraţi, le spuneau ei, noi vă luăm numai o parte din produse!“ Băştinaşii plăteau dijmă (dare) boierilor (adică slavilor) şi făceau robotă (muncă)pentru ei. Pecenegii şi cumanii, de origine turcică, au năvălit pe meleagurile noastre cam prin secolul al Xl-lea. Ei preferau câmpiile întinse unde-şi păşteau turmele, stabilindu-se

mai mult prin Bărăgan, Buceag, Câmpia Burnasului şi Teleorman. În cei peste 300 de ani cât au staţionat pe aceste meleaguri au lăsat urme adânci ân toponimie (Peceneaga, Muntele Picinegu, Pecenişca (Caraş) Pişineaga (Haţeg) Bărăgan, Burnas, Teleorman, Caracăl, Caraiman, Cozia, Vadul Cumanului, Valea Comancii (Teleorman), Comanca (ân Argeş şi Vâlcea), Tâncăbeşti, Basarabă, OdaiaVeche, Odaia, Suhaia, Saiele, Câşlele, Segarcea, Căcănău, Caraorman, Caramaleşti (Popeşti- Argeş) sau ân antroponimie: Coman, Comănescu, Comăneşteanu, Caramanlâu etc. Cu anul 1241 a început năvălirea tătarilor, cea mai neagră dintre năvăliri. De neam mongol, buni călăreţi şi arcaşi, tătarii erau iscusiţi în războaie, folosind diferite vicleşuguri şi având conducători viteji şi cruzi. În 1421 armata lui Batu-han, trecând prin sabie ţinuturile pe care se găsesc acum Rusia, Polonia şi Germania, se îndreaptă spre Ungaria şi spre ţinuturile noastre. Trecând Ungaria prin sabie, armata faimosului Bela al IV-lea a fost nimicită la Sajo şi tătarii au înaintat pe coasta dalmată, dând foc oraşelor şi ucigând sau înrobind locuitorii. Un alt corp de armată condus de Cadan, pentru a ajunge ân Ungaria, străbătuse Transilvania de nord, ocupând pe rând principalele localităţi: Rodna, Bistriţa, Dej, Cluj, Zalău, Oradea, Baia Mare, iar o a doua armată, sub comanda lui Buri trecuse Siretul în sudul Moldovei şi răsăritul Ţării Româneşti, aflat sub stăpânire cumană, pătrunzând în Transilvania prin Pasul Bran. De menţionat faptul că istoriografia tătară (cronicile lor) nu indică prezenţa armată sau administrativă a ungurilor pe teritoriul Tansilvaniei, aşa cum susţine istoriografia maghiară actuală. Un al treilea comandant tătar, Budjek a străbătut

Muntenia şi a bătut poporul ulag. Au prădat satele din Cam Ulag, adică Valahia Neagră, cum o numiseră ei după pădurile întunecate prin care trecuseră şi apoi s-au retras cu o pradă uriaşă şi cu o sumedenie de oameni în robie, pătrunzând în Transilvania prin Valea Oltului. Năvălirea tătară a fost cea mai cumplită năvălire pe care au cunoscut-o aproape întreaga Europă. Pentru istoria noastră a avut şi o parte pozitivă: a slăbit statul ungar, oprindu-i înaintarea spre răsărit. Din ciocnirea tătarilor cu ungurii a câştigat populaţia românească, obţinând răgazul necesar pentru a întemeia micuţele lor state- Principatele. De altfel, mai târziu, în războiul purtat la Posada în 330 de Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, împotriva ungurilor, voivodul român a fost chiar ajutat de tătari, război în care ungurii au fost învinşi, iar Ţara Românească şi-a câştigat independenţa. Parte din ţinuturile noastre au rămas sub stăpânire tătară până la întemeierea Principatelor, mai mult economic, obligate a plăti dijmă din vite şi grâne, ajutându-i cu soldaţi în incursiunile lor războinice. Ei aduc în ţara noastră pe ţigani, folosindu-i ca meşteşugari în prelucrarea fierului. De la aceşti tătari provin sălaşurile de ţigani dăruite mănăstirilor de domnitorii noştri. De atunci a rămas, probabil şi satul Tătărăşti, vecin cu noi, sat format din robi tătari, cu sălaşele pe Valea Teleormanului, sat dăruit de Alexandru cel Bun mănăstirii Glavaciog, precum şi satul Palanga din comuna Popeşti. Deabia după retragerea tătarilor ân secolul al XlII-ea putem vorbi de o stabilitate relativă a localităţilor. Când ungurii vin în Transilvania ei găsesc aici ducate (voivodate) ale populaţiei băştinaşe, ca formă de organizare statală. Ţara voivodului Seneslau, în stânga Oltului, cuprindea regiunea muntosă şi şesul Munteniei vestice adică Argeşul, Muscelul, Dâmboviţa, Oltul, Teleormanul, Vlaşca şi Prahova. Diploma Ioaniţilor (1247) recunoaşte că cnezatele Litovoi şi Seneslau rămân românilor aşa cum leau ţinut ei până acum. O AŞEZARE GETO-DACICĂ ÎN COMUNA RÂCA

Bogdan Petriceico HaşdeuI având ca sursă de informare, la rândul lui, Dicţionarul Topografic al lui D. Frunzescu, pomeneşte localitatea Râca, printre cele 95 de localităţi din Muntenia, unde s-au găsit urmele unei unui „trai antic urban". Pe aceste meleaguri au existat urme ale unei existenţe umane încă din preistorie. Am amintit locul numit Odaia veche, adică vechea vatră a satului Râca din Stâmba, Dealurile Bucovului, pe Valea Ghiincioaei, şi Pădurea Academiei la Fântâna din vale unde s-au găsit topoare şi ciocane din piatră şlefuită, ceramică şi unelte din silex, vârfuri de suliţe şi săgeţi datând din neolitic, obiecte ce odinioară au fost expuse la Muzeul sătesc. Continuitatea de viaţă omenească este confirmată de urmele unei aşezări geto-dace pe loturile Gulinoaiei, în Tudoria, la cca 7 km de sat spre sud-est. Primul care a depistat-o a fost Cezar Boliac, un ândrăgostit al arheologiei, în anul 1858, adus probabil de prietenul lui, Alexandru Depărăţeanu, pe atunci subprefect de Teleorman. Loturile au apărţinut până ân 1918 moşiei Bellu din Tătărăşti, după care s-au dat ca moştenire celor care au luptat în Războiul de Independenţă. Aşa se face că au intrat în posesia unei văduve din comuna Râca ,al cărui bărbat şi-a dat sufletul în luptele de la Mărăşeşti. Aşezarea geto-dacică apare şi pe Harta cu aşezările din Dacia în vârsta a doua a fierului ( La Ten) din Getica II lui Vasile Pârvan la pagina 413 cu menţiunea Tătărăşti, de care aparţinea atunci. Deşi amintită încă de atunci, aşezarea nu a fost cercetată serios niciodată. Profesorul Penescu Athanasie prin anii 1934-35 a vrut să-l ducă pe marele istoric Nicolae Iorga care vizitase o cetate feudală din Tătărăşti, la această aşezare, dar din lipsă de timp, a amânat vizita sine die. Singurul care a strâns obiecte de pe teren şi le-a expus la Muzeul satului a fost acest om, care şi-a închinat toată viaţa istoricului satului. După el, subsemnatul, profesorul de istorie Bădescu Marin şi tehnicianul agronom Popescu Victor, am făcut câteva vizite şi am săpat superficial, dar, fără cunoştinţe de arheologie, nu ne-am putut pronunţa asupra felului aşezării. I

Bogdan petriceico Haşdeu, Istoria Critică a românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p.586; Vasile Parvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982

II 2

Cercetând mai mult material arheologic şi o serie întreagă de cărţi pe acest subiect, am ajuns la concluzia că este o aşezare dacică din secolele al-IV-lea-al III-lea î.e.n. Prin anul 2000 am făcut un articol către Magazinul Istoric referitor la această aşezare. Redactorul revistei a anunţat şi Muzeul judeţean Argeş, care în perioada 1-22 septembrie 2006 a efectuat o campanie de săpături la faţa locului sub îndrumarea domnilor Spiridon Cristocea şi Dragoş Măndescu, muzeografi care au ajuns la aceeaşi concluzie cu mine. Aşezarea este amplasată pe vârful unui deal (bot de terasă) în sudul pădurii Bucovul ( fosta pădure a Academiei), desupra Văii Bucovului, afluent pe partea dreaptă a Teleormanului, chiar pe graniţa dintre judeţele Argeş şi Teleorman. Poziţia aşezării este una dominantă, asemănătoare cu staţiunea getică de la Piscul Crăsnarilor, studiată de Vasile Pârvan în „Getica". Cetatea era aşezată în plină stepă ca mai toate aşezările geto-dacice de la câmpie şi populată de geţii din pădurea munteană a Teleormanului, lăngă drumul ce lega aşezările de la Dunăre cu cele de pe versanţii Carpatici pe larga Vale a Teleormanului. Geto-dacii aveau predilecţia de a ocupa malurile înalte ale apelor, în speţă Apa Bucovului care trece prin apropiere şi se varsă în Apa Teleormanului. Promontoriul respectiv este aşezat la 40 de m. diferenţă de nivel faţă de Lunca Bucovului. Pentru stabilirea caracterului sitului şi a încadrării sale cronologice şi culturale s-au efectuat săpături pe două secţiuni de 20 x 2m cu orientare N.V.- S.E. Adâncimea până la care s-a săpat a fost de maximum 1, 5 m. Rezultatul principal a fost descoperirea unei cetăţi de la începutul epăcii fierului (sec.IV-III âen.) atribuită geţilor, prima de acest fel descoperită până în prezent în judeţul Argeş. Cetatea a fost fortificată pe latura accesibilă dinspre vest cu un şanţ de cca. 5 m. şi adânc de 1,3 m., dublat de palisadă de trunchiuri de lemn, legate cu lut, surprinsă pe o lăţime de 2 m. şi o înălţime de 0,6 m. Zona fiind expusă lucrărilor agricole intensive an de an, a dus în timp la distrugerea unei mari părţi a sitului şi la uniformizarea terenului. Stratigrafâa este extrem de simplă şi nu ridică probleme deosebite; stratul actual vegetal, negru, cu o grosime maximă numai de 0,10-0,15 m. suprapune nemijlocit unicul nivel de locuire, reprezentat de un strat

brun- cenuşiu nu foarte consistent, cu mult pigment şi granule de chirpici arşi la roşu. Acest strat suprapune pe toată întinderea sa sterilul (humă cenuşiu-gălbuie), care începe deja dela 0,30 - 0,35 m. Cetatea bănuim că a sfârşit în urma unui mare incendiu, mărturie fiind bucăţelele de lut ars la roşu în palisadă, împrăştiate de lucrările agricole actuale pe întreaga suprafaţă a platoului. După felul cum sunt împrăştiate bănuim că incinta cetăţii a fost un patrulater cu două laturi cam de 200m, orientalte E.-V. şi cualte două laturi mai mari de cca 400 m. orientate S-N. Inventarul arheologic găsit la săpături se compune din fragmente de ceramică locală la mână şi la roată, bucăţi mari de lipitură din palisadă ce păstrează urmele parilor pe care a fost aplicată, fusoială sferică din lut, ţinte din fier, vârfuri de lance, fragmente de lamele de silex, cărămizi arse şi topoare de fier.Cetatea rămâne să fie cercetată mai serios, facându-se săpături pe toată suprafaţa pentru a se descoperi gropile menajere de provizii, complexele de locuire, eventual morminte sau vetre arseI. Şi aici ca şi la Crăsnari ne aflăm în faţa unei vechi tradiţii de a clădi ce a dăinuit până astăzi şi la ţăranii noştri care constă mai întâi în construirea unui schelet de pari, lanţi şi cu nuiele, pe care le-au procurat din pădurea din apropiere, peste care au aruncat violent pământ, un fel de argilă frământată cu paie, iar după uscare, pe diafară, l-au spoit cu lut galben. Acoperişurile au fost probabil din lemn şi paie. Casele erau foarte mici, cam 2m/2m, mai mult un fel de colibe înghesuite unele în altele, astfel că pe un spaţiu redus se poate bănui o populaţie numeroasă. Suntem în plină civilizaţie a lemnului şi a lutului. Iluminatul se făcea cu vase cu feştilă. Deocamdată toate sunt supoziţii, săpăturile superficiale care s-au făcut nu ne-au permis să stabilim locuinţele. In cioburile găsite bănuim oale, borcane, ceşti, ulcioare mari şi oale de apă, castroane, străchini, tipsii, etc. Lângă apa Bucovului există şi un buduroi din timpuri imemorabile din care probabil cărau apa, azi numit Fântâna hoţilor. Nu departe de această cetate, s-au mai descoperit de asemenea o cetate de apărareII de mare ântindere cu formă circulară, ân apropiere de Siliştea, precum şi o mare I

Comisia Română de Istorie Militară, Centrul de Studii şi Cercetări de istorie şi teorie milţitară, Istoria militară a poporului român, Bucureşti, Ed. Militară, 1984, voLI, pl7; II Idem, op. citat, p.44.

fortificaţie la OrbeascăIII, tustrele puse cam pe aceeaşi linie, ceeace ne face să credem că se formsase o salbă de cetăţi de apărare, care opunea rezistenţă intruşilor.

TELEORMANUL ŞI ARGEŞUL -vetre ale civilizaţiei din MUNTENIA-

Localitatea RÂCA se află la extremitatea de sud a judeţului Argeş şi la cea de nord a judeţului Teleorman, făcând trecerea între dealurile Costeştilor şi Câmpia GăvanuBurdea, cam la jumătatea drumului Popeşti-Căldăraru. Încă din vechime a făcut parte din judeţul Teleorman, dar din anul 1956 a trecut de administraţia judeţului Argeş. Deci istoria localităţii este mai mult legată de judeţul Teleorman, cu care are în comun o cultură şi obiceiuri ancestrale.

Istoricul judeţului Teleorman este învăluit în mister. Numele lui este dat de cumani care au năvălit pe meleagurile noastre cam prin anul 1057, dar oare până la cumani cum se va fi numit? In Codex cumanus, 1301 (un fel de dicţionar cumano-latino-persan de aproape 3000 de cuvinte) constatăm că acest popor făcea parte din familia turcilor. Stăpânirea cumanilor pe aceste meleaguri durează vreo 200 de ani; până la venirea tătarilor ân anul 1241, ţara

se numea Cumania Înaintea lor să fi fost aici o curată sălbăticie dominată de o pădure imensă? E greu de crezut acest fapt din moment ce s-au găsit urme ale unui trai antic. Cumanii au numit aceste meleaguri Deli-Orman, adică „pădure, deasă, pădure nebună”, pădure ce făcea parte din faimoşii codri ai Vlăsiei,

adică ai Vlaşcăi III

ai Vlahilor, ai românilor

Unele date le-am luat de pe internet din Archaelogical Excava\ion Report, cod 18224.01

Bogdan Petriceicu Haşdeu în Originile Craiovei scrie că: „Districtul Teleorman conservă până astăzi un nume curat cuman: după fonetica turcă, ar fi Deli-Orman, adică „pădure deasă” literalmente „pădure nebună” Aşa se chiamă, între altele, o pădure din Dobrogea. După fonetica cumană, turcului „d“ iniţial îi corespunde totdeauna un „t " încât Deli-Orman trebuie să ne apară aici sub forma TeliOrman. “ Aşadar localitatea s-a numit Teleorman cu deschidera lui „i“ la „e“. Acest fapt este confirmat şi de Alexandru Xenopol în Istoria Românilor şi de toţi istoricii de până astăzi. Ca judeţ dunărean, Teleormanul a fost, atât în vechime, cât şi după aceea, o adevărată poartă pe unde s-au produs fie năvălirile barbare, fie mai târziu războaiele cu turcii sau năvălirea şi prădarea oraşelor şi satelor de către bulgari în 1912- 1913. Dunărea, hotarul de sud al judeţului, este la Turnu-Măgurele, cu mult mai îngustă şi, deci, mai uşor de traversat. Şi regiunea favoriza orice năvălire, având ca pavăză de ascunzişi „pădurile lui nebune”, astfel că năvălitorii pătrundeau mai uşor în interiorul ţării, jefuiau şi prădau, apoi se ascundeau cu prada în pădure. Însemnele Teleormanului înainte de rotunjirea I satelor din anul 1845 era o stemă cu fond albastru care purta ca insemne „trei oiţe“ dovadă că, la începuturi, oamenii acestor meleaguri au fost mai întâi păstori şi mai apoi agricultori. Judeţul este cunoscut şi de câţiva străini, printre care episcopul Paul de Alep, Macarie al Antiohiei, Petru Bogdan Bacsici, precu şi de „marele” ofiţer austriac Franz Joseph Sulţer, chemat la Bucureşti de Alexandru Vodă Ipsilanti la 1776 pentru a înfiinţa o Academie de Drept. Acest ofiţer a rămas în ţară până la moarte, scornind din răzbunare o minciună la adresa istoriei românilor II lăsând însă o frumoasă descriere voluminoasă si meritoasă a ţinuturilor româneşti. Pentru a da o idee insolită despre aceste ţinuturi, cităm un pasaj din această lucrare de memorialistică, Sulzer I

Rotunjire satelordin 1845 ca si alinierea din 1838sau darea la linie din 1864 pe timpul lui Cuza Voda reprezinta actiuni de sistematizare teritoriala, rotunjirea reprezentand impartirea satelor pe comune. II Sulzer,fiind supărat pe domnitor deorece ajunsese doar perceptor al fiilor domnştiiar eticheta Curţii nui ângaduia primirea la petreceri ,deoarece nici el, nici soţia nu aveau titluri nobiliare, a nascocit ideea că ramânii sunt venetici pe acest pamant, apărând pe aceste teritorii de la sud de Dunare, din zone neprecizate. După un secol pe la 1870, teoria este preluată de Roesler şi susţinută de cercetările maghiare şi astăzi.Deşii Sulzer susţine intr-o lucrare a lui că nu exista un singur cuvânt unguresc comun întregii limbi valahe.

fiind un bun cunoscător al Teleormanului: „Nu cunosc nicio plăcere pe care s-o pot compara cu aceea pe care o simte cineva când călătoreşte p-acilea primăvara, prin păduri şi crânguri. Printre spalierele nesfârşite de măceşi, de meri şi peri sălbatici înfloriţi, ca şi prin livezile acoperite cu mii de flori, simţi un farmec răpitor. Crini, lăcrimioare, brebenei şi mii de flori cu cele mai variate colori nu sunt pacilea câtuşi de puţin ceva nouI”. Teleormanul a făcut parte din Voivodatul lui Seneslau care se întindea de la Olt până peste regiunile prahovene. Pentru a fi mai bine administrat, voivodul l-a împărţit în judeţe conduse de un jude sau pârcălab . Judeţul se întindea de regulă pe valea unui râu şi cuprindea mai multe localităţi, luând denumirea apei respective. Aşa sa ântâmplat şi cu Teleormanul, care este mai bine cunoscut ca entitate administrativă după domnia lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Acest domnitor face prima împărţire administrativă mai serioase a Ţării Româneşti, care cu mici schimbări, durează până astăzi. În secolul al-XIV-lea denumirea judeţului apare mai des în hrisoave, cee ce probează că era înfiinţat de ceva vreme şi avea o administraţie proprie. Un act de împăcăciune dintre mai mulţi locuitori ai comunei Necşeşti, purtând data de 23 aprilie 1486, publicat ân Arhiva istorică a României ne probează că judeţul era deja bine populat, având multe sate întemeiate, între care şi satele Râca, Popeşti, Palanga, Diaconeşti, Porcăreşti, Siliştea, Miroşi, Burdea, etc. Constantin Mavrocordat, care între anii 1730 şi 1769, a domnit alternativ de 6 ori în Ţara Românească şi de 4 ori în Moldova, face o reformă administrativă, împărţind judeţul cu cele 137 de sate în 10 plăşi.II Judeţul Teleorman se întindea de la Dunăre până spre nord, la Albota, în imediata apropiere a Piteştilor, ocupând mari părţi din Câmpia Bumasului şi Găvanu-Burdea. Satul Râca făcea parte din Plasa Mijlocului de Sus, cu reşedinţa la Balăci, alături de alte 10 sate: Palanga, Strâmbeni, Miroşi, Căţeleşti, Dobroteşti, Tecuci, Balaci, Siliştea, Menşani şi Zămbreasca. In întreg judeţul erau şapte I

Franz Joseph Sulzer- Geschichte des Transalpinischen Daiciens, Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781 II

Dionisie Fotino Istoria romanilor, Viena 1818.

căpitănii( centre ale unor detaşamente militare, conduse de un căpitan, cu rol de asigurare a pazei zonei), patru din ele fiind în Plasa Mijlocului de Sus şi trei în vecinătatea noastră ( una la Balăci care era şi reşedinţa plăşii, alta la Râca şi o a treia la Ciolăneşti)” I Din cele cinci oficii de poştă din judeţ, unul se afla la Balăci şi tot aici era reşedinţa subprefectului plăşii. Menţionăm că oficiile de poştă erau aşezate la distanţe aproape egale, legate fiind cu poştalioane (un fel de căruţe speciale) trase de cai care transportau poşta sau călătorii pe drumul judeţean. Din punct de vedere militar, Teleonnanul făcea parte din Corpul II de armată a cărui reşedinţă era la Bucureşti. Regimentul 28, cu reşedinţa la Găeşti, cuprindea toate comunele din Plasa Teleormanului (denumire de la sfârşitul secolului al -XlX-lea a Plăşii Mijlocului de Sus, din care făcea parte şi Râca). Judeţul Teleorman era administrat de către un jude, apoi de către un pârcălab sau un prefect, iar în anii comunismului de un preşedinte al comitetului judeţean, regional sau sau raional. Unitatea administrativă de bază a fost comuna (în I

Iata şi celelalte Plaşi ale judeţului Teleorman de pe timpul lui Alexandru Mavrocordat: - Plasa Vedii, pe Valea raului Vedea, cu comunele: Izvorul, Vaţa-de-Sus, Vaţa- de- Jos, Baraşti, Moţoieşti, Guieşti, Buzeşti, Merleşti, Corbu, Maldăraia, Vlaici şi Coloneşti; - Plasa Cotmenii, pe valea râului Cotmeanca cu comunele : Mârghiile, Lunca Corbului, Cochineşti, Ţiţeşti, Stolnici, Căcărezeni, Iybaşeşti, Vlăşcuţa, Cârsteşti, Urluieni, Martalogi, Tomeşti, Lereni, Cioceşti, Mândra, Bârla, Tufeni, Stoborăşti şi Slobozia; - Plasa Teleormanului de Sus pe râul Teleorman cu comunele: Moşoaia, Mareşu, Cerbu, Mumuieni, Podul din Broşteni, Cerşanii-de-Sus, Cerşanii-de-Jos, Pârvu-Roşu, Broşteni, Oarzele, Bradu-de-Sus, Bradu-de- Jos, Zmeura, Albota şi Stanţiile; - Plasa Teleormanului de Mijloc tot pe râul Teleorman cu comunele: Costeşti, Stârci, Ioneşti, Vulpeşti, Comăţelul, Deagu, Ungheni, Colţu, Buzoieşti, Humele, Recea şi Şerboieni; - Plasa Mijlocului de Sus cu comunele: Râca, Palanga, Strâmbeni, Miroşi, Căţeleşti, Dobroteşti, Tecuci, Bălăci, Siliştea, Merişani şi Zâmbreasca; - Plasa Mijlocului de Jos cu comunele: Gârdeşti, Capu-Luncii,Ciolăneşti, Slăveşti, Tătărăştii- de-Jos, Tătărăştii-de-Sus şi Popeştii (din care făcea parte şi Bucovul-Adunaţi); -Plasa Târgului ( evorba de târgul de la Roşiorii-de-Vede, căruia ţăranii âi spuneau doar „Târgul”) cu comunele: Scrioaştele, Ruşii de Vede (pe atunci comună mai răsărită), Săceni, Belitori, Peretu, Pârlita, Sfinţeşti, Drăgşenei, Albeşti, Butculeşti, Mitra, Broşteanca, Plosca şi Măgureni; - Plasa Teleormanulu de Jos pe râul Teleorman cu comunele: Depăraţi, Brătăşani, Netoţii, Orbeasca-de-Sus, Orbeasca-de-Jos, Lăceni, Puţinei, Străini, Copăceanca, Neguleştii şi Speriatu; - Plasa Marginea de Jos cu comunele: Cătuneasca, Scăieşti, Petroşani, Bragadiru, Oaia-Hrisi, Smârdioasa, Brânceni, Adămeşti, Nanovu-Români, Nanovu-Sârbi, Şoimu, Beiu, Sârbii de pe moşia Mitrii, Odaia- Cernii, şi Ţigăneşti; - Plasa Marginea de Sus cu comunele: Viişoara, Ulmeni, Dracea, Secara, Voivoda, Piatra, Căcănău, Suhaia, Fântânele, Gorganu, Furculeşti, Malu-Roşu, Zimnicea (pe atunci comună), Ologi, Lisa şi Cioara. Astăzi multe din aceste localităţi au dispărut sau s-au transformat ân oraşe.

unele cazuri satul) condusă de un pârcălab primar sau preşedinte, ajutat de un consiliu comunal sau sătesc, format prin alegeri sau numiţi de stăpânire din fruntaşii satului sau ai comunei care erau mai bătrâni. Mai târziu membrii sfatului comunal s-au numit dipotaţi sau membrii ai sfatului, iar pârcălabul devine primar („primul om al satului” de obicei ales de către obşte, dar în anumite perioade de timp şi numit) sau preşedinte. În tot judeţul erau 177 de moşii; sate de moşneni nu erau decât numai în plăşile Teleormanului, Mijlocul de Sus şi a Târgului. În urma Legii rurale din 1864 fuseseră împroprietăriţi 16.504 ţărani, dar 149 dintre ei şi-au părăsit loturile primite sau au rămas fără urmaşi în mai puţin de 15 ani. Între 18781892 mai sunt âmproprietăriţi alţi 1.678 de localnici cu cca 6000 de hectare. Locuinţele, în cea mai mare parte a judeţului, erau „...bordeie în pământ, lipsite de aer şi umede; mulţi dintre locuitorii mai avuţi, cu toate ordinele date de administraţiune şi restricţiile impuse, refuză a-şi face case înalte... Numai în comunele din Plasa Teleormanului locuinţele sunt den blăni, ridicate la suprafaţa pământului... Nutrimentul, al mai tuturora, era mămăliga de porumb, peştele sărat (Peşte, peşte, mămăliga prăpădeşte!), brânza, fasolea, şi diferite legume: puţini mănâncă carne de oaie, pastramă şi azimă de grâu... Am văzut că locuitorii întrebuinţează pentru foc un fel de brichete sau torturi, formate din balega animalelor

(combustibil care se mai foloseşte şi astăzi, după aproape 150 de ani de la aceste destăinuiri) pe care o frământă bine, o amestecă cu paie sau trestie şi o taie în bucăţi, punând-o la soare ca să se usuce şi apoi o aşează ân grămezi spre a o avea iarna pentru âncălzit (•••), atât la încălzitul odăilor, cât şi la gătitul bucatelor”I În 1890 numărul şcoalelor primare din judeţ era de 139, din care 126 rurale, 9 urbane, şi 4 divizionare II. Existau de asemenea 2 gimnazii (unul la Alexandria frecventat de 51 I

Pantele Georgescu- Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric,1893, pag. 289-290; Scoala divizionară – şcoală âmparţită pe divizii, nu pe clase. O divizie numară copii de vârste diferite, dar cu acelaşi nivel de instruire; II

de elevi şi altul la Tumu-Măgurele, frecventat de 49 de elevi). Din cele 126 de şcoli rurale, două sunt de cătun, 109 inferioare (cu un învăţător), 12 superioare (cu doi învăţători) şi 3 superioare (cu trei învăţători). Locuitorii nu-şi prea trimiteau copiii la şcoală şi lipsa de localuri se simte în toate comunele. Până în anul 1883 parte din şcolile rurale erau întreţinute de stat, parte de judeţ şi vreo câteva de comune. In 1883 se reglementează ca toate şcolile să treacă asupra statului. După recensământul din 1891, erau în vârstă şcolară 21.466 copii (10. 467 fete şi 10.999 băieţi) în comunele rurale. Din aceştia numai 7353 elevi au fost înscrişi la şcoală şi au frecventat regulat abia 4246 băieţi şi 410 fete. Cifrele erau îngrijorătoare pentru un judeţ în plină dezvoltare. Starea culturală a oamenilor a lăsat foarte mult de dorit. După recensământul din 1891 erau analfabeţi 85,1% dintre bărbaţi şi 96,3 % dintre femei. Portul locuitorilor este aproape cu cel al locuitorilor de la munte, purtând iama căciuli şi vara pălării de pâslă; în partea de centru şi a nordului judeţului nu se aude decât lăutarul cu lăuta ( sau cu vioara) şi cu cobza.I Istoria judeţului Teleonnan a fost foarte frământată. Prin acest judeţ şi-au tăiat căi spre interiorul ţării atât macedonenii pe timpul dacilor, cât şi romanii care porneau din oraşul de pe malurile Dunării Tumu-Măgurele (Turris) mergând până în inima Transilvaniei, folosind aceste regiuni fie pentru aprovizionare, fie în luptele cu băştinaşii. Pe aceste meleaguri au purtat războaie sultanul Murat (1365), Mahomed (1462), Mahomed-Bei (1521), Izzet-Ahmet-Paşa (1774) şi alţii. Pe aici şi-a apărat ţara Mircea cel Bătrân (1386-1418) la Rovine „în câmpii“ (1394), la Nicopole (1396) respingând trei atacuri (în 1397, 1400 şi 1408). Vlad Ţepeş (1456-1462) opune o dârză rezistenţă turcilor, folosind copacii pădurilor drept ţepe pentru capetele duşmanului. Mihai Viteazu (1593-1601) obţine o mare victorie la Călugăreni (1595). Pe la 1387, unul din căpitanii lui Mircea cel Bătrân, Badea Constantin Bălăceanu primise în dar, pe aceste meleaguri, una dintre cele mai întinse moşii de la domnitor, ce cuprindea toată Câmpia Burzii, până pe sub dealurile Costeştilor, ca răsplată a eroismului său în luptele I

Pantele Georgescu – op. Citat pag. 285-295.

cu turcii. De fapt el întemeiază cel mai vechi sat de pe aceste meleaguri, satul Balaci. Timpurile tulburi au făcut ca domniile să se schimbe cu repeziciune.În Ţara Romanească, dupa Mircea cel Bătran in 38 de ani, s-au perindat zece domnitori de 16 ori. In secolul al-XVI-lea, în opt decenii s-au scuccedat 34 de domnii cu 23 de titulari. Boierimea se grupă după interesele proprii şi, cu ajutorul turcilor, schimbau domnitorul după bunul plac. Domniile fanariote (sec. al-XVIII-lea) au înrobit ţara şi mai mult. In acest secol domniile se schimbă de 40 de ori. Se înmulţesc dările, tributul şi abuzurile. Se remarcă totuşi doi domnitori care încearcă să reformeze legile: Constantin Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti. Primul va face prima mare reformă administrativă a ţării împărţind-o în judeţe, comune şi sate, dând legi stabile ceva mai blânde. Tendinţele expansioniste ale celor trei puteri hulpave (otoman, hamsburgic şi ţarist) se manifestă între 1711-1812 prin şase războaie pe o durată de 23 de ani, cu operaţii militare costisitoare, suportate de localnici. Pe aici au trecut şi au devastat ruşii între 1768-1812; 1828- 1829; 1853-1854. Iar din 1945 am intrat direct sub talpa lor plătindu- le 25 de ani despăgubiri de război şi secătuindu-ne economia. Acest judeţ a servit drept grânar şi bază de aprovizionare a armatei în Războiul de Independenţă (1877). Teleonnanul a fost cel mai important punct de trecere al armatelor în războaiele balcanice, pe podul de la Turnu; a suportat calvarul Războiului din 1916-1918, precum şi nemiloasa ocupaţie nemţească, când făcuseră din şcoli dormitoare şi grajduri şi devastau locuinţele oamenilor în căutare de hrană. In anul 1864, poetul Alexandru Depărăţeanu de la Depăraţi, un tânăr ieşit din proaspăta moşierime, cu studii în Franţa, este numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza subprefect de Teleorman, manifestându-şi în chip liberal ideile aduse proaspăt din capitala Franţei. El a fost ales primul deputat de către ţăranii din judeţ, cărora le lua apărarea oridecâteori intrau în conflict cu autorităţile sau cu moşierii. In anul 1923 Teleormanul avea 130 de parohii rurale şi 15 urbane, fiind împărţite în două protopopiate din 1922. Protopopiatul întâi cu reşedinţa la Turnu-Măgurele era

condus de pr. Ion Popescu- Seaca care avea în primire 66 de parohii, iar protopopiatul al doilea avea reşedinţa la Roşiori şi era condus de pr. Teodor Pereţeanu cu 64 de parohii. In încheierea capitolului despre Teleorman citez pe marele istoric Nicolae Iorga care spunea despre acest judeţI: „Pe când orice judeţ din Moldova poate prezintă un număr de acte privitoare la trecutul său, Teleormanul nare aproape nimic documentar pentru a i se cunoaşte

dezvoltarea, sat de sat şi moşie de moşie Nu e de vină numai stăpânirea turceasăpe malul Dunării, ci şi, ceva mai nou, neglijenţa românească, E posibil să nu se se găsească la particulari un mănunchi de ziare şi cărţi domneşti privitoare la această bucată largă din pământul românesc? Ne certăm destul pentru zădărnicia puterii, nu e posibilă o adunare de forţe pentru a face âmpreună, âncepând cu

studiul trecutului opera de cultură cu care am zăbovit prea mult?” Oraşele mai importante din judeţul Teleorman sunt: Turnu, Zimnicea, Roşiorii de Vede şi Alexandria. Turnu Măgurele, prima capitală a judeţului Teleorman, a luat fiinţă încă de pe timpul roanilor. Scriitorul roman Procopius în „De bello Gothico” pomeneşte de vechiul oraş Turris romanus, un fel de turn de observaţie în jurul căruia se construieşte oraşul de mai târziu, numit de turci şi Nicopolea Mică, a fost întărit cu ziduri şi şanţuri, transformându-1 în raia turcească până în 1829 când se încheie pacea de la Adrianopol. Alt oraş este şi Alexandria; întemeierea lui este legată de războiul din 1806 dintre Napoleon I şi ţarul Alexandru. Locuitorii din satele Mavrodin, nemulţumiţi de poverile Regulamentului Organic, părăsesc satul şi se hotărăsc să cumpere moşia Brezoaia cu ajutorul boierului Mihăiţă Filipescu şi o dădură în schimb Mitropoliei pentru patru moşioare (Băcăeni, Albeşti, Bucureşteanca şi Negreanca) care formau toate un trup de moşie. După ce au cumpărat-o, câţiva delegaţi au mers la Bucureşti, au angajat pe inginerul austriac Otto care le-a făcut planul oraşului şi în anul 1834 au început să I

N. Iorga – Un judeţ necunoscut, ân Almanahul judeţului Teleorman, 1923, pag. 19.

construiască aşezări. O delegaţie formată din Teodor Hagi Ion, pitar, Ion Lazăr, pitar, Dimitrie Moscu şi Hagi Stoica îl întâmpinară pe domnitorul Alexandru Ghica, cerându-i ca oraşul să fie pus sub protecţia sa şi să-i dea numele de Alexandria. (Hrisovul domnitorul Alexandru Ghica nr.5 din 4 septembrie 1840 prin care numeşte oraşul Alexandria.). Zimnicea s-a clădit pe vechea cetate romană Zeguma, oraşul s-a întemeiat la finele secolului al-XVIII-lea, ca punct de pază şi un timp a fost şi reşedinţă de judeţ. Oraşul Roşiorii de Vede este de asemenea înfiinţat prin secolul al-XVI-lea, la început ca o garnizoană a roşiorilor (militari îmbrăcaţi în roşu), adăugându-se şi numele apei care trece prin apropiere, Vedea. Deşi tradiţiile comunei Râca erau legate de judeţul Teleorman, din anul 1956 comuna este trecută de judeţul Argeş. Acest fapt ne-a adus şi beneficii deoarece judeţul Argeş era un judeţ cu multă industrie, fapt ce a făcut ca localitatea să se dezvolte mai repede. Situat la jumătatea sudică a ţării, în bazinul superior al Argeşului şi Dâmboviţei, judeţul Argeş ocupa în anul 1970 o suprafaţă de 6801 km. pătraţi, reprezentând 2,9 % din suprafaţa ţării. Teritoriul său cuprinde, într-o deplină armonie, toate formele de relief, desfăşurate succesiv, asemenea unui mare amfiteatru natural. La nord se înalţă Munţii Făgăraşului cu două culmi, una foarte înaltă unde se află cele mai semeţe vârfuri ale Carpaţilor româneşti (Moldoveanu cu 2543 m. şi Negoiul cu 2535 m.) şi alta mai puţin înaltă, cu vârfurile Păpuşa, Iezer, Ghiţu şi Frunţii cu o altitudine de cca 2000m - precum şi Munţii Piatra Craiului şi partea vestică a Munţilor Bucegi, între care se întinde zona depresionară Dâmbovicioara-Rucăr- Dragoslavele. Zona muntoasă se continuă spre sud cu subcarpaţii getici şi podişul getic - o alternanţă de dealuri înalte (muscelele), mici depresiuni şi zone de platforme. Partea sudică a judeţului este formată din câmpia înaltă a Piteştiului desfăşurată sub forma de evantai pe dreapta Argeşului şi Câmpia GăvanuBurdea, fragmentată de râurile Argeş, Dâmbovnic, Teleorman şi Cotmeana, cu lunci largi şi fertile. Clima este temperat continentală cu temperaturi care oscilează în jurul a 10 grade, mai răcoroasă în zona montană de nord unde cad şi mai multe precipitaţii şi mai călduroasă în zona de sud.

Reţeaua hidrografică este predominată de râul Argeş, străbătând judeţul de la nord la sud pe o distanţă de 125 km. în care îşi adună apele mai multe râuri: Râul Doamnei (cu afluenţii săi Argeşelul, Târgului şi Bratia), Vâlsanul, Buda, Capra, Neajlovul, Dâmbovnicul. In partea de nord a judeţului curge râul Dâmboviţa, iar în zona deluroasă Vedea, Cotmeana şi Teleormanul, iar în nord Topologul. Resursele naturale sunt multiple: zăcăminte de cărbune, ţiţei şi gaze, calcar, sare, argilă, păduri şi întinse păşuni. Teritoriul a fost locuit din preistorie, au venit apoi dacii, romanii; aici în sud trece Brazda lui Novac şi aici s-a sudat unitatea daco-romană de către Seneslau din care a ieşit poporul român. Populaţia de pe acest teritoriu a participat la îndelungatul proces de închegare a formaţiunii politice şi la formarea statului feudal- Ţara Românească, după victoria repurtată de Basarab asupra armatelor ungureşti în anul 1330. De-a lungul istoriei, Argeşul a fost martorul şi al altor evenimente itorice: lupta pentru independenţă, naţională şi socială, unde şi-au înscris numele personalităţi ca: Tudor Vladimirescu, Fraţii Goleşti, Bălcescu etc. Oraşele mai importante ale judeţului sunt: Curtea-deArgeş, prima capitală a Ţării Româneşti, Câmpulungul, a doua capitală, Piteştiul, un mare centru industrial, Costeştiul şi Topoloveni. Oraşul Piteşti, capitala judeţului, este situat în partea centrală a acestuia şi ocupă o suprafaţă de cca 40 km. pătraţi. Este un oraş vechi, primul document scris care îl menţionează este din vremea lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388.Oraşul Câmpulung este situat în nord-estul judeţului la o distanţă de 55 km de oraşul Piteşti şi ocupă o suprafaţă de 35 km. pătraţi. Este aşezat în imediata apropiere a Munţilor Făgăraş, cuprinzând zona dealurilor subcarpatice. Este cel mai vechi oraş din Ţara Rămânească, menţiune în limba latină ce se află pe o piatră din Bărăţie de la 1330. Oraşul Curtea-de-Argeş este situat în nord-vestul judeţului, în zona dealurilor subcarpatice, pe valea râului Argeş, la o distanţă de 35 km. de Piteşti. După 1369 este capitala Ţării Româneşti până la mutarea ei la Târgovişte. Oraşul Costeşti este situat în partea de sud a judeţului,

la o distanţă de 25 de km. de Piteşti şi are o suprafaţă de 91 de km. pătraţi. Este atestat din anul 1535, când Voivodul Radu Paisie legiferează existenţa mai multor moşii. Oraşul Topoloveni este situat în partea de est a judeţului la 20 km de Piteşti, este atestat din anul 1421, fiind dat ca danie lui Radu Prasnaglava, fiul lui Mirce cel Bătrân. În judeţ reţin atenţia obiective istorice ca: Mănăstirea Glavacic, ridicată în secolul al-XIV-lea, cetatea Poenari numită „Cetatea lui Vlad Ţepeş“, Biserica domnească din Curtea-de-Argeş, zidită de primii Basarabi, ruinele bisericii Sânt Nicoară, Curtea- de- Argeş datând de la sfârşitul secolului al-XII-lea, Mănăstirea Argeşului, ctitorită de de Neagoe Basarab, cea mai frumoasă mănăstire din ţară, ansamblu Bărăţia din Câmpulung, conacul Goleştilor construit ân anul 1640, Biserica domnească din Piteşti construită ân anul 1656, Mausoleul de la Mateiaş ridicat ân cinstea eroilor care au luptat ân Primul Război Mondial, 1918, Biserica rupestră de la NămăieştiI. Concluzie: Comuna Râca s-a dezvoltat la întretăierea judeţului Argeş cu judeţul Teleonnan beneficiind de oraşele mai importante din ambele judeţe. Ţăranii îşi vindeau cerealele, ducându-le cu căruţele, pe Drumul ăl Mare, care lega Răşiorii de Piteşti, la Piteşti, Curtea-de-Argeş sau Câmpulung. De asemenea cultura şi civilizaţia comunei a fost influenţată de aceste judeţe.

ÎNCEPUTURILE PRIMELOR AŞEZĂRI DIN EVUL MEDIU

Este greşită ideea unor istorici că primele aşezări omeneşti au luat fiinţă numai la munte! E adevărat că muntele era locul cel mai sigur, unde oamenii se puteau ascunde din faţa răutăţilor. Dar, după cum am văzut în unul I

Toate datele despre judeţul Argeş au fost luate din cartea “Localităţile judeţului Argeş, 1971”.

din capitolele parcurse, primele aşezările omeneşti au fost şi la câmpie. Adăpostul strămoşilor noştri în evul mediu,

în faţa migratorilor, a fost pădurea, dealul şi şesul, nu numai muntele, ne spune Constantin C. GiurăscuI. Marile râuri din vecinătatea noastră sunt Teleormanul la est, Vedea la vest, iar ceva mai departe tot la vest este Oltul. Dar între cele două mari ape se află şi Bucovul, Strâmba (sau Apa Câinelui), Plescarea, Plescăriţa, Burdea şi Cotmeana. Aşezările omeneşti le găsim întâi pe văile râurilor mari, după care şi pe râurile mai mici, unde oamenii puteau să-şi înjghebeze o gospodărie. In secolul al-XIII-lea, pentru prima dată se constată prezenţa românilor pe întreg teritoriul carpato-danubian, organizaţi în cnezate şi voivodate, cu o organizare militară şi religioasă. Tot acum se constată şi o expansiune a populaţiei spre extremităţile ţinuturilor mai îndepărtate de munte, deplasându-se spre Câmpia Română. Acum apar şi primele aşezări pe albia râurilor amintite, întâi pe Teleorman şi Vedea, apoi pe apaele Bucovului, Strâmbei, Plescarei şi Cotmenii. Mai întâi s-au aşezat satele de rumâni. Ele se risipeau şi se formau din nou, după cum erau de expuse năvălitorilor, fie pe acelaşi loc, fie pe altul, după potolirea furtunei sociale. Tăvălugul popoarelor migratoare făcea ca să se risipească toate satele şi rumânii şi toţi

ţiganii. Satele domneşti, dăruite de domnitor şi de anturajul său, după anumite bătălii celor ce se remarcau în lupte, au apărut mai târziu, când se domoleau furtunile. Sloboziile care erau sate cu ţărani liberi, foarte rare la început, erau date de Mihai Vitezu celor slobozi. Aşa avem Slobozia-Mândra, Slobozia-Trăsnitu, Slobozia-Mozăceni. Numai în Muntenia avem 36 de Slobozii, scutite de dări de Mihai Viteazu celor ce-1 ajutaseră în marile lui bătălii. Satele mănăstireşti erau dăruite anumitor mănăstiri. Trebuie să ne reamintim că atunci când face reforma agrară, domnitorul Ioan Alexandru Cuza la 1864, aproape jumătate din pământul ţării era dăruit mănăstirilor. In Muntenia erau 94 mănăstiri sau Schituri cu moşii şi sate: Schitul Aninoasa, Schitul Dideşti, Schitul Clocociov, Schitul Popeşti, Schitul Palanga, Schitul Râca, Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Văcăreşti etc. De altfel, în urma Regulamentului I

Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, Migraţia popoarelor.

Organic,când clasa intennediară era formată din fii de preoţi, multe sate se numesc „Popeşti” şi mai mulţi oameni „Popescu” sau „Popa”. În Câmpia Munteană se întâmpla ca unele sate din diferite motive să se împrăştie ca să se adune în altă parte, astfel au apărut aşa zisele „Odăi“. Când oamenii părăseau satul, rămâneau pe vechiul amplasament „odăile vechi ”, iar acolo unde era amplasate noile sate se numeau „odăile noi ”, aşa au apărut satele Odaia-Veche sau Odaia- Nouă. Mai târziu apar şi sate cu nume de meserii: Blidari, cei care făceau blide (vase), Căldăraru (cei care făceau căldări, Petru cel Tânăr, la 11 iunie 1565, îi dă logofătului Ivan proprietăţi funciare la Burdea, cel mai vechi sat atestat din comuna Căldăraru), Ciobăneşti, Ciururi, Cojocari, Cremenari, Olari, Porcăreni, Porcăreşti ( spre a se deosebi de Porcăreni), Rudari, Săpunuri, Şelari, Zlătari

etc. Tot în Evul Mediu (sec al-XIII-lea), mulţi locuitori din Transilvania, mai ales români, numiţi de localnici ungureni pentru că proveneu de la unguri , vin în Muntenia şi fondează fie sate separate (satul Ungureni), fie se lipesc de satele muntene şi se numesc PopeştiUngureni, Măneciu-Ungureni, Valea Viii - Ungureni, Râca-Ungureni, etc. Aceşti ungureni erau mai mult păstori şi veneau cu oile la păşunat pe aceste meleaguri, rămânând definitiv aici, majoritatea din cauza apăsărilor la care erau supuşi de administraţia ungurească din Transilvania. Unele sate denumesc beteşuguri fizice sau sufleteşti sau sunt botezate după unul din întemeietorii lor: Betegi, întemeiat de nişte oameni rămaşi cu beteşuguri în urma ciumei lui Caragia, Bârea, Căcănău, Chioru, Ciungu, Găujani, Găuriciu, Orbească, Purani, Raţa, Şchioapa, Strâmbeni, Surduleşti. Satul Palanga (a pălăngi-apune jos copaci) s-a format în timpul năvălirii tătare prin roire, când locuitorii se retrăgeau în pădure, iar, după trecerea primejdiei, mulţi dintre ei nu se mai întorceau (din precauţie sau îşi găseau vechile locuinţe distruse) de unde au venit la vechile vetre şi „pălăngeau“ pădurile pentru a forma o nouă vatră. În ţară găsim multe localităţi cu acest nume. Satul Siliştea ( silişe- poiană) s-a aşezat într-o poiana (Siliştile se

formau, de obicei, la marginea unei păduri, în poiene, numai în Dobrogea avem 85 de Silişti, înfiinţate astfel, nu mai vorbim de Siliştea-Gumeşti, Siliştea Mare, Siliştea Mică din Muntenia), Miroşi într-o poiană cu flori mirositoare, Izvorul, pe lângă un izvor (prin hrisovul din 11 mai 1558, Mircea Ciobanu întăreşte proprietăţile lui Stoica din Izvor), Recea, pe lângă o apă rece (la Deagurile, cel mai vechi sat din Recea, sunt proprietăţi întărite de Neagoe Basarab, la 26 nov. 1520 pârcălabului Baldovin; tot despre Deaguri se mai aminteşte un hrisov domnesc din 5 mai 1538, al lui Radu Paisie ( zis şi Petru de la Argeş) care întăreşte lui Vlaicu, mare logofăt, moşia de lângă Deagurile, aparţinătoare satelor Ungheni şi Goia ( de altfel Radu Paisie a dat în zonă, în anul 1535, mai multe moşii, ca danie, foştilor colaboratori, printre care şi marea moşie a Costeştilor). Comunele Miroşi şi Balăci sunt aşezate pe vestitele domenii ale Bălăcenilor şi Brâncovenilor. Comuna Siliştea-Gumeşti este aşezată pe moşia lui Gherasie Guma, venetic din fanar căsătorit aici; comuna Tătărăştii de Sus este aşezată pe moşia lui Costache Bellu cel ce a zidit biserica înconjurată cu ziduri groase şi cu turnuleţe în stânga şi-n drapta. Această comună o găsim şi în lista satelor din 1741 din vremea lui Constantin Mavrocordat. Toată regiunea acesta din nordul judeţului Teleorman şi sudul judeţului Argeş aparţinea lui Bălăceanu de unde şi denumirea de Balăci şi lui Anghelache Amira, ginerele lui Aga Bălăceanu, mort ân 1789 şi îngropat în biserica dintre ziduri din Tătărăştii de Sus sub o poartă de proporţii destul de mari. Acest Anghelache Amira a fost ambasador la Curtea lui Brâncoveanu din partea lui Carol al XlI-lea, regele Suediei. Moşiile din comuna Râca erau aşezate între apa Strâmbei şi apa Bucovului, fiind următoarele: -Fâşiile de moşii ale moşnenilor care se găseau între hotarul cu Siliştea şi drumul faşa bisericii; -Faşa moşiei Gănescu, între drumul din faşa bisericii

şi drumul Gănescu; -Faşa pământurilor Moşneneşti ale Răiculeştilor, Buleştilor şi Diaconeştilor care ţineau din drumul Gănescu până în drumul Diaconeştilor; -Faşa moşiei lui Chitu care ţinea din drumul

Diaconeştilor şi pană în şoseaua Popeşti-Căldăraruj,

această moşie se mai numea şi moşia Râca-Pasărea, ânchinată mănăstirii Pasărea.

Schema moşiilor din Comuna Râca executata de Gheorghe Popescu ân anul 1950

Faşele de moşii din comuna Râca CÂTEVA NOTE DESPRE COMUNA POPEŞTI

Între anii 1968 şi 2003 comuna Râca a făcut parte din comuna Popeşti ca sat, alături de Bucov şi Adunaţi. De aceea ne vom ocupa pe scurt şi de istoricul acestei comune. Pe şoseaua Piteşti-Alexandria pe valea râului Teleorman, cam la 57 km. depărtare de Piteşti, între Izvoru şi Tătărăşti, se găseşte o localitate mică, cu oameni puţini care, având privilegiul că se află pe şoseaua naţională, a devenit centru de comună numit Popeşti. Istoricul satului Popeşti este legat de un schit de călugări (din care n-au mai rămas decât nişte toponimice: La Bazavan, Boştinarii şi Caramaleştii), situat prin secolul alXIV-lea pe moşia Popeasca de la care vine şi numele satului de Popeşti. Tot aici s-au făcut săpături arheologice într-un gorgan (tumul de pământ, muşuroi) unde s-au găsit îngropate figurine antropomorfe de oameni şi femei, obiecte casnice, vârfuri de suliţe şi săgeţi şi cioburi de ceramică. Câteva figurine au fost duse şi la Muzeele din Piteşti şi din Curtea-de-Argeş. Se presupune că ar fi vorba de un mormânt al unui conducător local dintr-o epocă antică, neprecizată. În anul 1838, când s-a făcut prima aliniere a satului, comuna Popeşti se compunea din următoarele Clănţae (cătune): 1. La miază-zi clănţăul Boştinari; 2. Clănţăul Bazavaneşti; 3. La răsărit clănţăul Brieştilor; 4. Clănţăul Caramaleştilor; 5. La apus clănănţăul Pălăngenilor; 6. Clănţăul Porcărenilor( este vorba de satul Purcăreşti care acum face parte din satul Bucov). La 1883 exista în sat o biserică de lemn probabil de prin anul 1600, după care s-a construit o biserică de cărămidă care este şi monument istoric, reparată ân anii 1836,1922 şi 1970. Şcoala a luat fiinţă ân anul 1859, instalată în case particulare, cursurile fiind predate de Dumitru Ruşlete. în anul 1870 s-a construit un local de şcoală, în l927 alt local, iar din 1970 actualul local. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1141/1968, privind noua împărţire administrativă, localitatea Popeşti devine centru de comună, înglobând satele: Popeşti Adunaţi, Bucovu, Palanga, Purcăreni, Râca şi Slobozia.

Comuna Popeşti avea o întindere de 93,68 km. pătraţi şi o populaţie de 7.336 de locuitori, iar la 1 iulie 1970 avea 7381 de locuitori, din care 3511 bărbaţi si 3870 femei. La recensământul din 1966 populaţia era repartizată astfel pe localităţi: Popeşti.... 12%; Râca....23% Palanga............8%; Bucov... 10% Purcăreni... 20%; Adunaţi..7%. Slobozia....20% Fondul locativ al comunei Popeşti cuprindea 2.158 de locuinţe din care: Popeşti....247; Râca...535; Palanga... 163; Bucov... 271; Purcăreni..401; Adunaţi... 147. Slobozia... 392; Întrucât am avut relaţii şi cu celelalte sate din Popeşti, aş vrea să spun câteva cuvinte şi despre ele: Satul Slobozia-Trăznitu este aşezat pe malul stâng al râului Teleorman. Primele aşezări datează din anii 12001430 ca sat slobod cu locuitori veniţi din cealaltă Slobozie (Mozăceni), după care au venit locuitori şi din alte localităţi, muncind pe moşia boierului Bellu. Primele bordeie au fost aşezate în jurul unui copac mare şi bătrân, în urma unui trăznet copacul a fost trăznit, adăugându-se la numele de Slobozia şi Trăznitu. Satul avea o biserică de zid construită ân anul 1857, renovată ân 1926, apoi făcută din nou prin 1960, având ca preot prin 1923 pe N.Voiculescu. Şcoala este construită în anul 1900, având ca învăţător pe Marin Dăncescu. Localul primăriei s-a construit în 1933 şi a fost dărâmat în 1990. Satul Purcăreni ( Porcăreni) s-a aşezat ca sat format din porcarii moşiei, prin anul 1830 prin bunăvoinţa boierului Barbu Bellu cu locuitori aduşi din Vlaşca şi Dâmboviţa pe care-i folosea şi la muncile agricole. Satul se împărţea în două cătune: Glavaciog şi Voineşti, nume primite după comunele părăsite de cei veniţi. În anul 1930 se construieşte un local de şcoală cu două posturi de învăţători sub conducerea directorului Al. Dumitrescu. Satul Palanga a luat fiinţă de pe timpul tătarilor care în trecerea lor prin aceste părţi, prădau şi se dedau la fel de fel de nenorociri. Locuitorii câtorva case de pe Valea

Teleormanului pentru a fugi din faţa năvălitorilor s-au mutat mai la deal, au pălăngit(-tăiat copacii-) pădurea şi şi-au format noi locuinţe, de aici şi numele de Palanga. Prin secolul al XVI-lea a existat aici şi un schit de călugări ale cărui urme se mai găseau în partea de sud a satului care a dăinuit până târziu (1880) de la care au rămas toponimicele Valea Călugărilor, Fântâna Călugărulu şi Via Călugărului. Prin secolul al-XVII-lea era centru administrativ de care aparţineau satele Popeşti, Bucov, Purcăreşti şi Izvorul de Jos. Biserica din deal este foarte veche (secolul al-XVII-lea) şi e declarată monument istoric. Şcoala este de asemenea veche, facându-se în chiliile mănăstirii (bisericii), după care în 1914 s-a construit un local de şcoală care a existat până prin 1960, după care s-a construit noul local. Cel mai însemnat dascăl a fost Stancu Dalu cu soţia sa.

FORMAREA SATELOR ŞI A COMUNELOR

Înainte de a vorbi despre istoria acestei localitaţi, trebuie să vorbim în general cum s-au format satele şi comunele din Muntenia în general. Prima unitate de oameni care s-a format a fost cătunul. Pentru istoria ţării noatre, cătunul fiind cea mai veche formă de locuire pe aceste meleaguri. Originea cuvântului vine de departe de la daci, cătunul fiind un mic sat dacic. Exista un corespondent şi la albanezi, „katun”, cu acelaşi sens, ca dovadă că avem un trunchi comun getodacic. În condiţiile vieţii pastorale dacice, când întregul pământ era proprietate obştească şi când oamenii se ocupau mai mult cu păstoritul , cătunul era o aşezare mică de bordeie, care putea fi uşor părăsită, aparţinând eventual unei singure familii cu copii, nepoţi şi bunici( vezi şi capitolul „O aşezare geto- dacică din comuna Râca). În perioada năvălirilor barbare, după părăsirea Daciei de către armata romană, cătunele s-au aşezat mai mult pe văile râurilor sau la poale de pădure, ascunse de ochii barbarilor care se temeau să pătrundă în întunecimea codrilor ; fiind popoare de stepă, ele aveau oroare de munte, deal şi

pădure, de unde puteau veni marile primejdii. Pădurea, la vremuri de bejenie, era un adăpost sigur, oferea şi hrană (plante, poame, mere, pere, bureţi, ciuperci, vânat, iască pentru aprins focul) şi foc iarna, când gerul era năpraznic, lângă care se depănau poveştile, unelte de muncă (sape- m-ai adus în sapă de lemn!- adică m-ai sărăcit!, pluguri, rariţe, căruţe, furci) obiecte casnice (vedre, butoaie, butoiaşe, căni, găvane, străchini, pisăloage, râşniţe, furci de tors, şindri şiţă, cuie de lemn, scaune, mese, pătule, magazii), arme (arcuri, săgeţi, suliţe, măciuci, ciomege, praştii, opritori), obiecte de construit case (pari, nuiele, grinzi, scânduri, laţi, uluci) şi adăposturi şi păşuni pentru vite. Când hoardele tătărăşti au trecut pe Valea Teleormanului, oamenii şi-au părăsit cătunul şi s-au instalat în pădurea din apropiere, pălăngind (tăind copacii, punând-i la pământ) pădurea şi formând satul Palanga. Ei făceau poiene, adică silişti, făceau runcuri(lat. runcaredefrişare), curături (lat. curo, curare- a curăţa locurile de copaci, fie pentru izlazuri, fie pentru agricultură). De aici denumiri de sate ca: Siliştea, Poeni, Runcu, Miroşi, etc. De altfel în dreptul satului Palanga există toponimicul La Fagi care atestă că aici erau mari păduri de fag ce făceau parte din faimoşii codri ai Teleormanului (Deli-ormar-pădure deasă, pădure nebună). Pădurile erau ale nimănui, fiecare se bucura de binefacerile lor cum dorea, mai ales ca ascunzătoare în vremuri de restrişte. De aici a ieşit şi proverbul: Codru-i frate cu românul şi apelativele din poezia populară „frunză verde“ sau „foaie verde” cu care încep poeziile populare, mai ales doinele. Cătunul a fost păstrătorul civilizaţiei şi culturii noastre materiale şi spirituale, al vestitului folclor românesc, al tradiţiilor şi obiceiurilor, al mitologiei, filozofiei populare şi credinţelor noastre religioase. Chiar şi astăzi o parte a satului nostru se cheamă Cătun (Sătenii zic şi astăzi: mă duc prin Cătun!) şi multe sate din ţară poartă acest nume. În cătun şi-a aflat începutul noua noastră viaţă statală de la sfârşitul mileniului întâi al erai noastre, când obştea s-a transformat într-o uniune de obşti ( de regulă pe valea unui râu sau într-o depresiune), apoi s-a transformat într-un cnezat şi voivodat( oragizaţii statale cu denumiri slave). Un

cătun aşezat la o răspântie de drumuri s-a transformat într-un sat, târg, oraş, cetate sau capitală voivodală. Toponimia locală e plină de asemenea denumiri care fac parte din aceeaşi arie lexicală: deal, vale, pârâu, găvan, mal, piatră, măgură, groapă, răspântii, etc. Satul ( lat. fosatum) cuvânt de origine latină s-a format mai târziu, deşi denumirea dăinuia în limba localnicilor de pe timpul romanilor, unind mai multe cătune. Satul are o vatră numtită vatra satului , un trup de moşie, adică pământul rămas de la moşul sau moşii şi strămoşii lui; satul are un hotar hotărât de un voievod prin hrisov domnesc, pentru merite în lupte sau ca slujitori ai curţii domneşti. Vatra şi moşia satului formează un tot unitar. Moşia satului era organizată colectiv, atât economic cât şi juridic. Aşa se explică faptul că în apropiere de satul Bucov, se află locurile numite comune, adică „ loturile comune44 sau mai simplu „în comună, neavând nimic cu comunele, unităti administrative care s-au format mai târziu. Trupurile de moşii era despărţite prin trăsuri, formând nişte largi patrulatere (vezi moşia Râca-Pasărea de pe harta alăturată). Trăsurile moşiilor sunt foarte vechi, adică imediat după descălicări şi despărţeau hotare din păduri, din câmp, din izlaz, din apă şi din vatră. O moşie ţinea din cursul unei ape până în cursul altei ape. Pentru ca fiecare gospodar din sat să aibă parte de toate aceste zone economice ale hotarului, erau organizate sub formă de fâşii- făşi, cum se numeau popular, străbătând moşia orizontal. Aşa se face că toponimice care denumesc moşii se numes „Făşi”: Faşa Bisericii, La Făşii, Fâşiile satului. Fiecare sat avea o carte de hotărnicie, dată de domn, în care se specificau clar graniţele moşiei sau ocolul moşiei, întărită cu zapis domnesc. Ogoarele se alegeau lângă sat şi se arau cu rariţa sau cu plugul de lemn care până la venirea slavilor se numea aratrum, denumire romană. De altfel plugul de lemn a dăinuit până ân secolul al-XIX-lea. În 1897 mai existau în ţara noastră încă 98.353 pluguri de lemn. Satele s-au organizat pe cete de neamuri sau spiţe de neam, de la care a rămas cuvântul „a intra în ceată la treierat”. Cuvântul „sat” mai are şi un al doilea înţeles de adunare (sfat, sobor, obşte sau grămadă), obicei rămas din

vechime şi întărit de romani. Adunarea respectivă se întrunea în anumite zile şi hotăra toate problemele sociale legate de locuitori. Obştea satului a fost primul organ administrativ al satului care hotăra în probleme comune, judeca pricinile şi pe împricinaţi, hotăra participarea la lupte, la războaie etc. Satele s-au unit între ele formând uniunii de sate care mai târziu s-au numit comune. Comunele la rândul lor au format cnezatele şi voivodatele, apoi judeţele sau în Transilvania aşa-zisele ţări, în frunte statului se afla voivodul ( care mai târziu s-a numit domnitor, rege sau preşedinte) care cârmuia ţara cu ajutorul unui sfat domnesc( numi mai târziu divan, parlament, etc,) Sfatul domnesc era format din Marii dregători şi Micii dregători. Marii dregători erau: vornicul (judecătorul) logofătul( şeful cancelariei domneşti), vistiernicul( cel care se ocupa cu finanţele), spătarul (purtătorul spadei domneşti şi comandantul armatei), paharnicul ( cel care se ocupa de pivniţa domnească), postelnicul (cel care se ocupa de camerele de dormit ale domnitorului), comisul (care se ocupa de grajdurile domneşti), cămăraşul (se ocupa cu monetăria), şi aga (care se ocupa cu paza curţii domneşti). Micii dregători erau boierii care îl ajutaseră pe domnitor să ia domnia, participând la războaie. Voivodatul era împărţit în judeţe, conduse de un jude sau pârcălab. Unitatea de bază rămânea comuna (în unele cazuri satul) condusă de un pârcălab, ajutat de un sfat comunal sau sătesc, format din fruntaşii satelor sau din bătrânii mai înţelepţi. Mai târziu membrii sfatului s-au numit dipotaţi, iar pârcălabul devine primar („ primul om al satului”)- de obicei ales de către obşte sau numit de judeţ, sau preşeşinte. Membrii sfatului devin consilieri sau deputaţi şi hotărăsc soarta localităţii în raporturile cu judeţul sau cu dregătoria domnitorului. Mai târziu li s-au adăugat şi alte funcţii: ajutor de primar, secreta sau notar, casier sătesc (care ţinea socoteala după răboj) Pârcălăbia închiria case particulare pentru sediu, de obicei în centrul satului, sau construia asemenea sedii prin contribuţia sătenilor. După ce pârcălabul a devenit primar, instituţia s-a numit Primărie.

SATELE RÂCA ŞI BUCOV- CADRU GEOGRAFIC

Intrarea in comună dinspre Miroşi Când vorbim de Râca, includem şi satele Bucov şi

Adunaţi care fac o unitate administrativă. Satul Râca este aşezat pe paralela 45 şi pe meridianul 33 grade latitudine nordică. Se află în sudul judeţului Argeş, cam la jumătatea drumului judeţean Popeşti-Căldăraru (Miroşi), pe partea dreaptă a Pârâului Bucov, pe dealurile aceluiaşi pârâu. Relieful este alcătuit din partea nordică a câmpiei Găvanu - Burdea şi este format din dealuri şi văi înguste. La sud se mărgineşte cu comuna Siliştea-Gumeşti, din judeţul Teleorman, la nord, cu comunele Ungheni şi Izvorul de Jos, la estare ca limită râul Teleorman, satele Palanga, Popeşti, Slobozia-Trăznitu şi Tătărăştii de Sus. Iar la vest, comunele Miroşi şi Căldăraru, având ca limită linia fierată RoşioriCosteşti. Ca forme de relief predomină câmpia ( câmpia Găvanu-Burdea) şi dealurile Bucovului şi Teleormanului. În partea de est se află dealurile Teleormanului, care vin dinspre Costeşti şi se pierd dincolo de Tătărăşti, atingând în

unele locuri 200 m. înălţime; la nord, dealurile Bucovului şi Piscului; la vest- dealurile Strâmbei şi în interior dealurile Barbeşului şi Purcarului. Câmpiile mai importante sunt: Coşcovele, Izvoarele, Strâmba şi Tudoria. Dintre ape, râul cel mai apropiat de sat, cu debitul cel mai mare este Teleormanul care izvorăşte mai jos de Slătioare şi merge paralel cu drumul naţional PiteştiCosteşti-Alexandria, vărsându-se în râul Vedea. Râul Câinelui sau Strâmba, pe a cărui vale s-a aflat localitatea Râca până la 1830, se găseşte la vest de sat, pornind din Câmpia Burzii şi trecând prin comuna Siliştea-Gumeşti. Râul Bucov izvorăşte din Humele şi trece prin sat despărţind satul Bucov de Râca, vărsându-se în dreptul satului Tătărăşti în râul Teleorman. Mai menţionăm Barbeşul care pleacă din dreptul morii, care acum se află în paragină, şi se varsă în pârâul Bucov şi Purcarul care străbate Râca, despărţind-o în două: Râca -Veche şi Râca -Nouă şi se varsă tot în Bucov. Aceste ultime două pârâiaşe curg doar atunci când plouă mai mult sau când se topesc zăpezile. Văile mai importante sunt: Valea Bucovului, din care face parte şi Valea Ghiincioaei, Grădinării (La fântâna lui Cărămidă), Vâlceaua Adâncă, între Palanga şi Râca, la jumătatea drumului, Vâjietoarea, Valea Teleormanului, Valea Strâmbei şi Valea Plescări Flora si fauna comunei Flora: Vegetaţia zonei este reprezentată bogat: Pădurile au ocupat o mare zonă pe aceste meleaguri, făcând parte din marii codri ai Teleormanului. Cele mai importante păduri ale comunei au fost: pădurea Popilor,

Bobatea, Şapte-Boi, Piscului, Academiei (sau pădurea Bucovului) şi Cracului. Au mai existat păduri şi pe dealurile Strâmbei şi Plescării dar s-au defrişat. Toate aceste trupuri de păduri se legau cu faimoşii codri ai Vlăsiei şi ţineau de la Dunăre până pe sub dealurile Costeştilor. Codrii Teleormanului cuprindeau arbori variaţi: fagi, stejari ( local numiţi tufani), arţari, aluni, corni, tei, frasini, ulmi, jugaştri, salcâmi, ghiorghinari (porumbari), măceşi, cireşi sălbatici, peri sălbatici, răsuri, carpeni, sângerul,

aninul, măceşul, alunul, mărăcinişuri şi mai rari, socul şi salcia mai mult pe albia râurilor. Fagii, care altădată se întindeau peste tot, au dispărut cam de 100 de ani, rămânând doar amintirea lor în toponimicul La Fagi, o tarla de pământ între Palanga şi izvorul de Jos, care altădată aparţinuse satului Bucov. De asemenea şi ulmul e pe cale de dispariţie cam de 30-40 de ani, iar în ultimul timp au început să se usuce şi stejarii şi salcâmii. Ca plante sălbatice în zona noastră cresc: sulfina, drăgaica, aglicele, cimbrul, nalba, cucuta, sunătoarea, măselariţa, pălămida, mărăcinele, păpădia, rodul pământului, rostopasca, iarba, cicoarea, coada şoricelului, floare paştelui, laptele cucului, rodul pământului, usturoiul sălbatic (purul), măcrişul, coada cocoşului, nalba sălbatică, untişorul, ciucuraşul, bozul, costreiul, osul iepurelui, mohorul, loboda, ştirul, murul, pirul, troscotul, floarea ţigăncii, căpşunul, ciuperca, ceapa ciorii, buretele, sorbul, fusta păsăricii sau volbura, iarba mare, hreanul, scaietele, muşeţelul, talpagâştii, coada vacii, etc. Flori: micşuneaua, mărgăritarul, vioreaua, turcaletele, brebenelul, drăgaica, aglicea, garoafa, busuiocul, călţunaşul, sălcioara, stânjenelul, crinul, bujorul, macul sălbatic. Plante de apă: papura, ţipirigul, trestia, barba caprii, lumânărica, laurul, cucuta, susaiul, izmă, etc. Ca plante furajere cresc: trifoiul, lucerna, dughia, măturile, borceagul, etc. Inul, cânepa şi bumbacul care au fost cultivate cam până în 1955, au dispărut. Tutunul s-a cultivat până prin anul 1960, după care a dispărut. Cerealele cele mai importante care s-au cultivat şi se cultivă şi astăzi sunt: grâul, porumbul, ovăzul, orzul şi secara. Acum se cultivă şi rapiţa pentru a o folosi ca şi combustibil bioenergetic, înlocuind motorina şi benzina. În trecut se cultiva şi meiul pentru mămăligă, dar cu timpul a dispărut. Ca plante legumicole se cultivă mazărea, fasolea, varza, roşiile, prazul, ceapa, usturoiul, cartofii şi morcovii. Dintre pomii fructiferi menţionăm: zarzărul, prunul, nucul, mărul, părul, la care se adaugă arbustul viţa-de-vie. Fauna zonei: Ca animale domestice oamenii cresc vaci, capre, mai puţine oi, deşi în trecut ocupaţia de bază a fost oieritul, cai, măgari şi tăuraşi. În trecut oamenii creşteau şi boi pentru muncă, astăzi însă nu mai cresc aceste animale.

Dintre păsările domestice menţionăm: găina, curca, raţa, raţa leşească, bibilica şi gâscă. Dintre animalele sălbatice mai trăiesc prin pădurile nostre vulpea, iepurele, şobolanul, şoarecele, rar de tot, lupul, porcul mistreţ, castorul, veveriţa, broasca, şarpele, şopârla, guşterul, brotăcelul, vipera,( mai rar) melcul, pisica sălbatică, nevăstuica, ariciul, cârtiţa, liliacul, dihorul. Ca păsări sălbatice trăiesc coţofana, cioara, piţigoiul, cucul, pupăza, rândunica, cinteza, privighetoarea, ciocănitoarea, bufniţa, ciuhurezu, guguştiucul, porumbelul sălbatic, gaiţa, barza, pitulicea, dropia, potâmichea, turtureaua, vrabia, cârsteiul, grangurele, eretele, prigoria sau ploierul, corbul, cioaca, ciuful, piţigoiul, uliul, , iar pe lacul de la Baraj au apărut şi pescăruşi. Insecte sau alte vieţuitoare: musca, bondarul, ţânţarul, furnica, viespea, păiajenul, greierul, fluturele, albina sălbatică, gândacul de bucătărie, rădaşca, croitorul, urechelniţa, viermele negru, cărăbuşul sau găinuşa, gândacul verde, gărgăriţa de iarbă şi cea de bucate, lăcusta galbenă, coropişniţa, calul dracului, căpuşa. Mulţi locuitori au stupi de albine, producătoare de miere. Peşti: crapul, ţiparul, vârluga, caracuda, soreaţa. Clima localităţii este temperat-continentală, cu influienţe răsăritene. Iarna bat vânturi puternice din est cu viscole aduse de crivăţ, iar vara bate austrul din vest. Băltăreţul bate din sud şi este aducător de ploaie şi belşug. Iernile sunt aspre şi cu precipitaţii bogate, iar verile secetoase şi uscate. In ceea ce priveşte zăpada, grosimea stratului variază între 10 cm. şi 1, 60 m, iar la adăposturi se aşează troiene de 7-10 m, cum a fost în februarie şi martie, anul 1953. Media precipitaţiilor pe ani variază de la an la an. Iată câteva exemple: 1956-584,7 1/m pătrat, 1957- 674 1/ m pătrat, 1958- 398,5 1/ m. pătrat. Mersul anotimpurilor este foarte neregulat, primăvara ţine doar câteva săptămâni sau şi mai puţin, precedată de topirea zăpezilor şi sfârşind cu sosirea păsărilor călătoare. Atunci Bucovul se umflă şi inundă aşezările omeneşti din preajmă sau grădinile oamenilor. Toamna este cunoscută doar prin scurtarea zilelor şi prin vântul care scutură frunzele pomilor. Căldura verii continuă scăzând încet până prin octombrie, iar în noiembrie, decembrie începe iama. Vara

începe de prin luna mai, atingând în iulie temperaturile cele mai înalte. În august încep vânturile toamnei cu primii fiori ai frigului. Iama îşi atinge apogeul în ianuarie la „Bobotează”, când gerul este năpraznic şi se numeşte gerul bobotezei. Luna februarie ferecă şi desferecă, îmbinând zilele geroase cu cele dulci. Ploile cad neregulat şi cu zgârcenie. Cel mai secetos anotimp este vara şi cel mai ploios este toamna. Când iese nor mare de la Cornul Caprei, înseamnă că plouă. De la răsărit vin ploile mari, vlogul sau zăpada, dela apus vine seceta. Temperatura iarna scade până la minus 28 de grade Celsius şi chiar mai mult (cum a fost în anul 1929), iar verile se ridică până la 42-43 de grade Celsius, cum a fost în anul 2007. Media maximă este de plus 17,4 grade, iar media minimă de minus 7 grade. Presiunea atmosferică atinge anual media de 758 mm Hg coloană de mercur.

Intrarea în comună dinspre Popeşti

Precipitaţiile atmosferice sunt cam sărace. Fiind aşezată între două văi (cea a Teleormanului şi a Strâmbei), precipitaţiile sunt duse de curenţii de aer pe aceste văi, văduvind localitatea de apă, de aceea şi solul este mai puţin darnic cu oamenii. Cu toate acestea menţionăm două

inundaţii care au afectat şi recoltele-cele din vara anului 1975 şi 1980. Au mai fost mari inundaţii şi în anii 1897,1941. „în 1877-1878 a fost o zăpadă mare, numită zăpada turcilor. Se spune că era aproape cât gardurile şi că treceau ai noştri cu prizonierii turci spre Piteşti pe „Drumul ăl Mare”, iar care turc cădea alături, se scufunda în jos şi nu mai putea ieşi, fiind şi slăbiţi de drum. Şi primăvara, erau numai oase de turci pe marginea drumului. ” (Povestită de bătrânii satului). Dăm în continuare zonele funcţionale pe sate care delimitează teritoriul administrativ şi intravilanul. Hărţile sunt făcute pe baze topografice specializate:

Harta satului Râca-Nouă

Harta satului R창ca-Veche

Harta satului Bucov

Harta satului Adunați

RÂCA ŞI BUCOV- CADRU ISTORIC

Istoricul satului Râca Pe aceste meleaguri a existat viaţă din preistorie. Bogdam Petriceicu Hasdeu, în ISTORIA POPORULUI ROMÂN pomeneşte localitatea Râca printre cele 95 de localităţi din Muntenia, unde s-au găsit urme ale „unui trai antic urban” La locul numit Odaia-Veche, pe Dealurile

Bucovului, în Tudoria şi în Pădurea Academiei la punctul numit Fântâna cantonului s-au găsit urme ale trecutului nostru milenar. La Odaia Veche şi pe Valea Ghiincioaei (Dealurile Bucovului) cu ocazia arăturilor adânci de toamnă şi a săpăturilor pentru plantarea viţei-de-vie, între anii 19621964, s-au găsit ciocane şi topoare din piatră şlefuită, ceramică, unelte din silex, precum şi vârfuri de săgeţi şi de suliţe, datând din neolitic. Continuitatea de viaţă omenească este confirmată şi de urmele unei cetăţi geto-dacice pe locul numit Tudoria, pe Loturile Gulinoaei. E greu de precizat o dată anume când s-a înfiinţat comuna noastră şi cred că nici nu există vreo mărturie în nicio arhivă. La începuturi, pe Valea Strâmbei, a fost o mână de băştinaşi care şi- au ridicat bordeiele la marginea pădurii, pe malul Strâmbei. Lângă ei s-au adăugat câteva familii de ungureni, din Transilvania, veniţi cu turmele la păscut pe aceste meleaguri. Amplasamentul iniţial al comunei era

pe Valea Strâmbei, cam la 6-7 km spre vest de actuala aşezare. Denumirea satului de Râca, după filologul Gabriel Ţepelea, ar fi fost dat de ciobanii ungureni, stabiliţi pe aceste meleaguri. Coborârea ungurenilor din Transilvania a avut mai multe cauze. Unii erau păstori şi coborau cu mioarele în fiecare toamnă până la Dunăre, rămânând printre băştinaşi, alţii - mai târziu- fugeau de serviciul militar austroungar sau de apăsarea robotei grofilor şi de obligaţia de a-i trece pe români la religia catolică. Numărul ungurenilor din Muntenia este, la un moment dat, aşa de mare încât, în anul 1813, Ion Vodă Caragea înfiinţează un comisariat al ungurenilor care se numea „isprăvnicia dă ungureniI. Ungurenii care coborau cu oile se mai numeau şi poenari (cei din părţile Sibiului), bârsari sau mocani (cei din ţara Bârsei). În anul 1418, coborârea ungurenilor este atestată şi în documente. Mihai, fiul lui Mircea, consimte ca privilegiul acordat de tatăl său ciobanilor din Cisnădie - acela de a paşte oile în regiunile muntoase ale Ţării Româneşti - să fie prelungitII. Ungurenii poenari s- au stabilit pe văile I II

C. C. Giurăscu- Istoria românilor, voi. II., Editura Academiei. Bucureşti, 1964, p.533. Hurmuzachi- Documente, vol.I. p.502;

Topologului, Argeşului, Vâlsanului, Teleormanului şi mai

la vale, pe Valea StrâmbeiI. După coborârea ungurenilor, toponimia locurilor se împarte în „pământeni" şi „ungureni": Albeşti Pământeni şi Albeşti - Ungureni; Căpăţâneni - Pământeni şi Căpăţâneni - Ungureni; Cepari - Pământeni şi Cepar -Ungureni; Oeşti - Pământeni şi Oeşti - Ungureni; Berevoieşti - Pământeni şi Berevoeşti - Ungureni, etc. Urme ale ungurenilor se mai păstrează şi în toponimice ca: Ungureni-Sat, (în comunele Băbeni, Tituleşti, Brăduţ - la Curtea-de-Argeş), Ungureanu - Valea laşului, Uliţa Ungurenilor, Râca. O serie întreagă de nume de localităţi din Muntenia amintesc de numele localităţilor din Transilvania din care proveneau ungurenii, fiind un fel de surori ale lor: Lisa, Poenari, Stâna Secelenilor, Bran (Căpăţâneni), Galeş (Băduleţ), patru toponimice Bârseşti, etc. Un termen care atestă coborârea ungurenilor din Transilvania este şi numele satului „Râca"( rămas în toponimicele Râca-Veche, Râca-Nouă, Lacul Râchii). Acest termen apare şi în regiunea Tâmavelor cu sensul de „groapă mică, făcută în pământ" cu scopul de a marca limitele unei proprietăţi. In alte regiuni, ca Poiana Sibiului, „a trage o râcă" înseamnă „ a marca, a trage o

dungă, o linie, pe pământ, cu o bucată de lemn, ascuţită", căpătând sensul de „hotar". De la sensul de „hotar", s-a ajuns ân Muntenia, la sensul încetăţenit de „ceartă, sfadă, pismă" datorită faptului că oamenii au început să se certe pe aceste „râci" (hotare), sens pe care îl înregistrează şi limba literarăII, deşi verbul corespunzător - a râcăi - îşi păstrează sensul iniţial de „a scurma pământul, a zgâria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument). Trebuie să menţionăm că mai e o localitate cu acest nume, tocmai în nordul Maramureşului, la graniţa cu Ucraina, precum şi un pârâiaş care se varsă în Ruscova, cu numele împrumutat de la această localitate. Şi localitatea Râca din Maramureş are aceeaşi origine - de la ciobanii I

Romulus Vuia- Tipuri de păstori la români, Editura Academiei, 1984, p. 167;

Institutul de Lingvistică din Bucureşti- Dicţionarul limbii române modeme, abreviat DLRM, Editura Academiei, 1958, pag. 961.

ungureni ce mergeau cu turmele şi în Nord, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, dar sensul de „ceartă” în acele locuri e necunoscut. La origine, „rika”- cu sensul de gaură, crăpătură, linie de demarcaţie, are corespondenţe într-o serie de limbi indo-eoropene cu sens apropiat, venit poate din ebraică, deşi DLRMI îl înregistrează dintr-un vechi „ruka” sau „rukati” (a râcâi). Pentru detalii mai amănunţite vezi G. Giugulea şi M. HomorodeanII. Un exerciţiu de imaginaţie ne face să presupunem că la începuturi faptele s-au petrecut astfel: Pe aceste meleaguri existau faimoasele păduri ale Teleormanului. Cuvântul teleorman, după cum am văzut e de origine cumană, un popor turcie, deli-orman însemnând „pădure deasă, pădure nebună“ La începuturi oamenii au pălăngit (au tăiat) aceste păduri seculare (vezi satul Palanga) şi au făcut poene (vezi satul Poeni) sau silişti (numai în Dobrogea sunt 85 de Silişti), iar la noi vezi satul Siliştea Gumeşti, Siliştea-Grozii, poene pe care creşteau flori mirositoare (Vezi satul Miroşi), făcându-şi bordeie şi ocupând în jurul lor câteva prăjini de pământ, pentru a înjgheba câte-o mică gospodărie. Aceste câteva prăjini de pământ erau despărţite între ele prin „râci“, un fel de şanţuri care le despărţeau prin

râcâire care mai pe urmă s-au numit hotare, răzoare despărţite prin garduri de nuiele. Din cauză că oamenii au început să se certe pe aceste hotare (râci), termenul a căpătat sensul de ceartă, pierzându-şi sensul de bază. Localitatea era aşezată la jumătatea drumului dintre Roşiorii-de- Vede care se numea „Drumul ăl Mare” şi oraşele muntene (ce făcea legătura cu oraşele Alexandria, Roşiori, Piteşti, Curtea-de-Argeş şi Câmpulung), pe marginea căruia s-au format o serie de sate cum ar fi Strâmbeni, Ungheni, Humele, etc. Dacă ar fi să-l credem pe Bogdan Petriceico Haşdeu, satul Râca s-ar fi format pe ruinele unei aşezări antice care a dispărut, lăsând doar câteva searbede urme. Primul document care vorbeşte despre aceste meleaguri este un Hrisov din anul 1525 al domnitorului Vladislav-Voievod pe care Preotul Gheorghe Şolzănescu îl prezintă ca argument, în favoarea sătenilor, inginerului I

23. Dicţionarul Limbii române moderne; G. Giugulea, M.Homorodean- Corresondances italo-roumaines, Firanze, 1961, p.71. şi următoarele.

hotamic care a hotărnicit moşia Râca-Pasărea, pentru stabilirea vechilor hotare. Existând certuri între localităţi, Preotul vine cu acest Hrisov şi-l prezintă inginerului hotarnic care trasa hotarul comunei ca argument. Hrisovul este tradus “pre limba românească” de pe hrisovul slavonesc de „Lupii Dascălu de la Şcoala

Domnească din Bucureşt. Iar unde nu nu s-a putut cunoaşte cuvintele la slavonie, fiind cuvinte şterse, am lăsat loc nescris” Semnează Lupi Dascălu Slavonescu și Pisac. Vom cita un fragment din el: „Cu mila lui Dumnezeu, Io, Vladislav-Voievod şi Domn a toată Ţara Românească, feciorul Marelui şi Prea Bunului VladislavVoievod ( să fie vorba de un urmaş al lui Vlad Ţepeş?) Dat-am Domnia mea această poruncă a Domnii mele Jupânului Vişan, Logofătul, şi Popii Drăgoi cu fraţii lui şi lui Drăgoi cu cu feciorii lui şi lui Voicu cu fraţii lui şi lui Şerban cu fraţii lui şi lui Dragomir cu fraţii lui şi lui Oancea cu feciorii lui şi lui Tudor cu feciorii lui câţi Dumnezeu le va dărui ca să le fie moşia Unghiului de la Plescăriţa până la Valea Scoruş la Barghele(..,) pentru că s- au înfrăţit si au însoţit ( loc nescris) pentru că sunt

bătrâne si drepte moşii si de baştină si cumpărate încă în zilele lui Vladislav- Voievod Tepes, stătătoare şi ohabnice lor şi feciorilor lor...( Vezi documentul întreg la finele monografiei). Pentru cunoaşterea împrejurărilor întocmirii acestui Hrisov, arătăm că Ţara Românească a avut trei domnitori cu acest nume: pe Vladislav I Vlaicu care a domnit între anii 1364-1377), pe Vladislav al-II-lea, fiul lui Dan I, care a domnit cu intermitenţă între anii 1447- 1448; 1448-1456 şi

pe Vladislav al-III-lea care a domnit între anii 1523,1524,1525 şi care se consideră feciorul marelui şi preabunului Vladislav -Voievod, deşi unii istorici îl consideră un pribeag din imperiu (probabil din imperiul turcesc). Vladislav al-III-lea vine prima dată la domnie în anul 1523, numit de sultanI pentru câteva luni şi-l detronează pe Radu de la Afumaţi, care devenise ostil turcilor. I

Comisia Româna de istorie militară, Centrul de Studii si Cercetării de istorie şi teorie militară – Istoria Militara a Istoria Poporului Român,vol. II, Editura Militară, 1986, p. 384;

Fiind certuri între cei doi, la 24 mai, anul 1524, turcii ocupă din nou ţara şi-l reinstalează iar ca domnitor pe VIadislav-Voievod, pentru ca, în septembrie 1524, Radu de la Afumaţi să se afle din nou în scaun cu ajutorul Băniei Craiovene, reinstalare importantă pentru Ţara Românească deoarece, în cursul ei, sultanul a renunţat la intenţia de a transforma ţara în paşalâc şi a acceptat să trateze cu românii „în vechile condiţii’’. Radu de la AfumaţiI a mers la Poartă în decembrie 1524-ianuarie 1525 şi a obţinut recunoaşterea ca domnitor, încheind un tratat (foedus) în care se prevedea ca sultanul să numească domn pe unul dintre românii aflaţi la dânsul , iar românii să plătească tribut tot ca mai nainte (...), iar turcii să nu mai aibă după aceea nicio putere în provincieII. Luptele pentru domnie n-au încetat, ajungânduse chiar în situaţia a două domnii concomitente în ţară, ca cea din anul 1525, an în care se găsesc documente emise atât de Radu de la Afumaţi ( pe 24 iulie şi 8 septembrie) care se afla în capitala Târgovişte, cât şi de Vladislav al -III-lea ( pe 19 aprilie, 30 mai, iulie (fără zi) şl 18 august) care se afla la Bucureşti. Deşi documentul nu pomeneşte nimic despre Râca, preotul Gheorghe Şolzănescu îl prezintă inginerului hotamic pentru a demonstra că aceste meleaguri au aparţinut comunei de la Plescăriţa până ân Valea Scoruş. Satul

era aşezat pe această moşie şi boierii despre care se face vorbire în Hrisov erau din Râca. Primul document în care apare numele satului de „Râca“ este un hrisov emis de cancelaria lui Radu Mihnea-Voievod la 14 iulie 1615 (reprodus în anexe) din care reiese că localitatea era vestită în vinărit şi aparţinea ca sat mănăstiresc, dăruit Mitropoliei de Târgovişte. La data de 10 august 1685, Mitropolia de Târgovişte scria Popii Gheorghe din Râca, ce avea în subordine un schit de călugări, să lase biserica în pace şi pe călugări să ia venitul moşiilor. Acest schit de călugări era închinat Mănăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie, fiul lui Bogoslav. În anul 1680, uncheşul Dragomir, un urmaş al celor ce primiseră o parte din moşie de la Vladislav-Voievod, I

Radu Popescu, Istoriile, pag. 40 (citat ân/14/,pag. 385); Călători straini, vol. I, p. 179 (citatân /31/pag. 384).

neavând moştenitori, face danie partea lui Mânăstirii Aninoasa. Iar în anul 1684 şi Tudor, sau Tudorache, urmează exemplul fratelui său, Dragomir, făcând danie aceleiaşi Mănăstiri Aninoasa satele Râca şi Strâmba (astăzi dispărut). Acest Tudorache fusese vel-clucer, boier care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti şi, pentru loialitatea lui, fusese blagoslovit cu cele două sate. Între anii 1685 şi 1830, moşia Râca s-a desprins de mănăstiri fiind răscumpărată deoarece la 1830 aparţinea Serdarului Tudorache Râculescu care şi el la rândul lui prevăzuse în testament să o lase ca danie Mânăstirii Pasărea după moartea lui. La 1840 hotarele moşiei erau următoarele: La răsărit moşia Izvorul a lui Tache Budişteanu şi moşila lui Aga Costache Bellu din Tătărăşti, La apus moşia Cioceşti şi Băbeni- Negoiu, moşnenească. La miazăzi se învecinează cu moşia Râculeasa a răposatului medelnicer1 Tudorache Serdarul şi cu moşia Chelească moşnenească. La miază noapte din Valea Bucovului până în Valea Burdea cu moşia Strâmbeni, moşnenească. Moşia Strâmbeni a fost a sfintei Mănăstiri Aninoasa din judeţul Muscel şi o găsim până la 1810-1830 în actele vechi sub denumirea de Strâmba, iar după 1830-1842 sub numele de Burdea-Căldăraru. Din anul 1864 s-a dat drept loturi sătenilor din cătunele Betegi şi Ciuculeşti din satul Bucov de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti. Satul Bucov (fără Purcăreşti) este aşezat pe Moşia medelnicerului Tudorache Serdarul, cel ce a dat-o prin testament la 1830 Sfintei Mănăstiri de maici Pasărea din judeţul Ilfov. De la acestă mănăstire a fost trecută în patrimoniul statului şi cumpărată de un român din Năsăud pe nume Ioan Chiţu. În anul 1894, Ioan Chiţu cumpără moşia cu actul nr. 3 din 4 martie 1885 şi îl angajază ca inginer hotamic pe inginerul cadastral Constantin Lupescu din Bucureşti, Strada 11 iunie nr.9, care întocmeşte „ Cartea de hotărnicie a moşiei numită Râca- Pasărea din Districtul şi Plasa Teleorman, pendinte de comuna Bucov-Adunaţi, proprietate a domnului Ioan Chiţu, domiciliat în Bucureşti, Strada Speranţei, nr. 28, operată de Inginer hotamic Constantin Lupescu pe baza ordonanţei de autorizaţiune a Domnului

Preşedinte al Onor Tribunalului de Teleorman sub nr.8339 din 15 aprilie 1894”, cu următorul conţinut: „În ziua de 18 august, anul 1894, susnumitul inginer hotamic citează un număr de 21 de autorităţi administrative pentru a se stabili vecinii moşiei”. Au fost citaţi: Ştefan Bellu pentru moşia Tătărăşti, Nicolae Butculescu pentru moşia Mândra, Elena Maco, născută Bălăceanu ( urmaşă a familiei lui Constantin Aga Bălăceanu) pentru moşia Miroşi: colonel Petru Maco pentru a da autorizaţie susnumitei soţii, Ioan Chitu pentru moşia ce se hotărăşte acum, obşea moştenilor Diaconeşti ce se trag din moştenii Râculeşti (Bucov-Adunaţi) pentru moşia lor Râca, obştea moştenilor din cătunul Adunaţi, comuna Strâmbeni pentru moşia lor, Adunaţi ( nn. cătunul Adunaţi este comuna Căldăraru?), obştea locuitorilor din comuna Bucov-Adunaţi pentru terenurile cu care au fost împroprietăriţi la 1864 din moşia Râca-Pasărea, obştea locuitorilor din cătunul Purcăreşti, comuna Popeşti- Palanga, împroprietăriţi pe moşia Tătărăşti a lui Ştefan Bellu, obştea locuitorilor din cătunele Betegi şi Ciucileşti, împroprietăriţi la 1864 pe moşia Burdea-Căldăraru, obştea locuitorilor cu terenuri cumpărate de stat din aceeaşi moşie, obştea locuitorilor din cătunul Căldăraru, comuna Strâmbeni, împroprietăriţi pe moşia Burdea-Căldăraru, Primarul comunei Bucov-Adunaţi ca reprezentant al obştei moştenilor Diaconeşti ce se trag din Râculeşti, primarul comunei Bucov-Adunaţi ca reprezentant legal al obştei locuitorilor împroprietăriţi la 1864 pe moşia Râca-Pasărea, proprietatea domnului Ioan Chiţu, primarul comunei Popeşti-Palanga ca reprezentant legal al obştei locuitorilor împroprietăriţi la 1864 pe moşia Tătărăşti, primarul comunei Bucov- Adunaţi reprezentant legal al obştei locuitorilor pentru Strâmbeni, reprezentant legal al obştei locuitorilor ce au terenuri cumpărate din moşia statului Burdea-Căldăraru. În ziua de 18 august, anul 1894 definită de subsemnatul prin citaţiuni şi publicată şi prin Monitorul Oficial sub nr.32 din 12 (24) mai anul 1894 pentru operaţiunea alegerii hotarelor Moşiei numită RâcaPasărea, proprietate a domnului Ioan Chiţu, fiind procedura îndeplinită şi aflându-mă în faţa locului, unde, mai întâi domnul Ioan Chiţu, proprietarul moşiei ce am hotărnicit, mia înfăţişat următoarele documente, acte şi planuri care sunt:

„Anul 1830, luna iunie..., în copie legalizată de Direcţia Arhivelor Statului în 12 august 1894 sub nr.430. (Vezi Testamentul Serdarului Teodorache Râculescu din anexele lucreării) şi iată „Foaia arătătoare de toate semnele ce sunt hotare de jur-împrejur la Moşia Râca-Pasărea a doamnei Cocoanii Anichii Râculesii din anul 1849, aprilie, 15: Numărul semnelor: 1-îi. Capul despre răsărit să hotărăşte în matca unei văi ce-i zice Bucovul; 2-lea. Am luat-o cu mergerea pe marginea despre nord spre apus pe hotarele ce sunt mijloc între moşia Aninoasa şi între moşia Râca; 3- lea. De la capul despre răsărit pe marginea susnumită este un şanţ despărţitor hotar până în dreptul satului Aninoasei şi se isprăveşte; 4-lea. Merge hotarul tot pe margine prin nişte mărăciniş şi un drum părăsit până la nişte ulmi curăţaţi şi un tufan strâmb între hotare; 5-lea Mers-am tot înainte spre apus până am dat de coasta unei văi ce i se zice Coşcovele lângă un Crânguleţ de mărăcini; 6-lea. De aici s-au făcut un hotar iar de drum, hotar despărţitor între moşia Aninoasa şi între Râca, până ce am trecut drumul Piteştilor şi acolo am găsit o moviliţă mică lângă drum, spre apus; 7-lea; Mers-am tot nainte până ce am trecut o vale ce-i zice Strâmba şi în muchia văii este o dolioară de drum vechi hotar; 8-lea. Mers-am tot înainte spre apus şi am mai trecut două vălele până o am dat în cap despre apus în Valea Plescăriţii la satul Adunaţi (Căldăraru); 9-lea. Am luat-o pe matca văii la capul ce este despărţitoare cu moşia Adunaţi şi cu Râca-Nouă (este vorba de RâcaVeche, mutată pe amplasamentul de azi) tot pe matca văii spre miazăzi şi am mers până ce am lovit cu colţ cu moşia megieşească spre nimizi la doi tufani despărţitori de hatar; 10. Am luat-o de acolo pe marginea dinspre nimiezi ce se hotărăşte cu moşia megieşească spre răsărit şi însă mimând semnele cele în jos arătate; 11. Viind pe lângă o lăscioară de mărăcini de rogoz, până ce am dat la un ulm mare în muchia Văii Strâmba, de aici am pogorât devale şi am venit prin hodaia lui Alexe ( o casă

rămasă pe vechiul amplasament al satului Râca -Veche) în vale; 12. Am luat-o pe hotar ce este însemnat până am dat într-un drumeag ce este despărţitor între moşia Cocoanei Anichii şi între moşiile megieşe şi am venit la sat despre răsărit prin nişte tufani curăţaţi ce sunt lăsaţi hotar pe marginea de la tăierea pădurii cocoanei Anichii Râculeasa ce a vândut-o dnei de au tăiat-o; 13. De acolo vine drept pe despre nimezi la biserică spre răsărit până ce dă în matca Văii Bucov, iarăş la căpătâi şi se isprăveşte. 1849, aprilie; 14. Martori semnaţi: Costache Alesu, Barbu Dragne, Stancu Marin, toţi aleşi, Alexe Vlaicu, Pârvu sin Diaconu Stancu, Popa Marin, Dragomir sin Diaconu Stancu, Diaconu Stancu, Mathei Logofăt faţa şi Marta”. După datele menţionate mai sus documentele se înmulţesc, Râca devine Căpitănie a Inaltului Scaun al Dreptaţii pe langa Domnie, un fel de centru militar al mai multor localitaţi, jucând un rol administrativ dar şi judecatoresc pe langa Vornicie. După anii 1800 – 1830 comuna Râca ce se gasea în vechea vatra din Strâmba începe sa fie părăsită de locuitori, mutându-se cam la 6 km. spre răsarit, langă satul Bucov, pe dealurile din stânga ale apei Purcarului , începând de la Drumul de Apă, formând un nou sat, numit Râca – Nouă. Deja pe la 1833 satul Râca din Strâmba ( numit acum Râca – Veche ) e ignorat de stăpânire si apare pe Harta administrativa a Ţarii Românesti din anul 1833 pe noul amplasament, având ca nucleu cătunul Moşteni, sub denumirea de Râca – Nouă. Într-un Extras de cartografie statistică făcută in anul 1810 din ordinul armatelor ruseşti de ocupatie (document păstrat la Academia Româna in manuscris cu litere chirilice) satul Râca – Nouă, cu biserica cu hramul Sf. Dumitru , avea şase preoţi si doi diaconi la o populatie de 435 de suflete, din care 250 de suflete erau bărbati si 185 de suflete erau femei , în timp ce satul Râca – Veche pe vatra din Strâmba cu biserica de lemn cu hramul Sf. Paraschiv, mai avea doar un preot si 2 diaconi la o populatie de 220 de suflete, din care 99 suflete bărbati si 121 suflete femei. După cum se vede populatia din Râca – Nouă se dublase, fată de populatia din Râca – Veche.

După mutarea tuturor locuitorilor din satul Râca – Veche în satul Râca – Noua, este rândul acestui sat nou să se numeasca Râca – Veche, deoarece, ca urmare a măririi natalitătii si venirii altor locuitori din alte localitati (Siliste, Bucov, Popești, Palanga și din Moldova ), s-a format la sud de Râca – Veche satul Râca – Nouă, denumire ce se menţine şi în prezent . Ân anul 1853 satul se afla imparţit in doua Râca – Veche din Strâmba se numea Odaia – Veche cu cca. 40-50 de fumuri şi satul Râca – Nouă, noul amplasament. Mutarea satului s-a făcut din doua motive. Primul motiv ere că pământurile erau departe de satul lor si erau jefuite de străinaşi. În al doilea rând, moşierul fanariot Gherasie Guma care avea o mare moşie ce se intindea până la hotarul comunei noi, Râca, avea nevoie de braţe de muncă şi a intervenit la stăpânire pe lângă Înaltul Scaun al Dreptăţii pentru a se face aceasta mutare . Pe Harta Statului Major Austriac din 1833 gasim satul Râca despărțit în două, Râca – Noua şi Râca Veche, harta care alaturi de Râca, gasim şi satele Bucov, Adunați și Pistolești (disparut astazi), cam în urmatoarea schemă:

+ Pistoleşti

Adunați Bucov

6 km.

Râca – Veche (vechiul amplasament)

Râca – Nouă (noul amplasament)

Între Râca – Nouă de pe noul amplasament şi Râca – Veche de pe vechiul amplasament era un drum care se lega pe lângă Faşa bisericii, numit drumul moştenesc care avea legaturi directe cu Odaia – Veche, apoi cu Moştenii, cu neamurile lor: Popii, Ungurenii, Pernii, Buleştii, Bataleştii, Franţeştii etc. În anul 1970 profesorul Penescu Athanasie cu Popescu Victor, tehnician agronom, au adus pe vechea vatra din curtea fostei biserici din Râca de la Strâmba, Crucea care a pus bazele infiinţării comunei pe care scria cu litere chirilice numele locuitorilor care au pus bazele acestui sat. Din pacate, astăzi, datorită eroziunii ploilor si vântului, toate aceste nume s-au sterş. Crucea se află în curtea Căminului Cultural Râca, legată cu fier beton de un păr bătrân, ca amintire a vechii localitaţi. Râca – Nouă de astazi s-a format prin roire în a doua jumătate a secolului al – XVIII – lea, lânga Râca – Veche pe partea dreaptă a râului Purcaru - acest sat a fost mult timp aparţinător de comuna Siliştea – Gumeşti , dar mai tot timpul a avut legaturi cu satul Râca – Veche. Din punct de vedere religios, satul a fost tot timpul in parohia Râca – Veche, oamenii aici au venit la biserica şi aici şi-au ingropat morţii, în cimitirul din spatele bisericii. Ei au muncit pe moşiile boierilor Guma şi Bellu şi tot din aceste moşii au fost âmproprietariţi la 1864, 1878, 1918 și 1946.

Istoricul satului Bucov Deşi de origine slava – “ buc “- inseamna “ fag “ şi “ ov “ înseamnă “ de “ – “ de fag “ , termenul se referă mai mult la padurea din preajma satului , decât la localitate . Nu posedăm documente care să ateste acest nume de Bucov din vechime . Adevărat este că , pe aceste meleaguri , au fost cândva intinse păduri de fag . Una din tarlalele cele mai fertile , care au aparţinut acestui sat, luată de la boieroaica

Câmpineanca şi dată sătenilor care s-au remarcat în Primul Razboi Mondial s-a numit “La Fagi “. Bătranii au lăsat prin tradiţie, generaţiilor viitoare ştirea că aici erau nişte fagi seculari, rămaşi din faimoasele păduri ale Teleormanului, păduri care cu timpul, s-au uscat sub influenţa condiţiilor naturale sau au fost tăiate pentru crearea de terenuri agricole. Cu această denumire de bucov, slavii au botezat mai întâi pădurea, apoi râul care trecea prin pădure şi prin apropierea satului, după care satul insuşi şi-a luat denumire de la râu. Primul document care atestă formarea nucleului acestui sat datează din anul 1830 si este Testamentul Serdarului Teodorache Râculescu (vezi anexele) legalizat de Arhivele Statului la 12 august 1894 sub nr. 430, serdar care lăsa moşia pe care se afla satul Adunaţi (componentă premergatoare a satului Bucov), ca danie, mai întâi, soţiei sale, Anica şi apoi, neavând urmaşi, după moartea nevestei, Mânastirii de maici Pasărea din judeţul Ilfov . SerdarulI Teodorache Râculescu a mai avut un frate , venit ca diacon in sat, numit Stancu. Stancu Diaconu a avut cinci Copii: pe Pană, Pârvu, Dragomir, Gherghina şi Ioana. Cu toţii au format cătunul Diaconeştilor în jurul bisericii din deal, sat întins cam de la podul de peste Bucov până la ieşirea din sat spre Miroşi. Până la 1600 nu există nici un document care să ateste existenţa acestui sat. Primele date sigure ne sunt furnizate de prin anul 1750, numele de Bucov apărând în 1853 pe Harta Statului Major Austriac, editată de Papazoglu şi alţii. La 1862 satul Bucov era format din următoarele cătune: -Cătunul Diaconeşti (Dicaneşti); -Cătunul Betegi (Adunaţi); -Cătunul Pistoleşti; -Cătunul Ciuculeşti; -Cătunul Răiculeşti; -Cătunul Porcăreşti (Purcăreşti); -Cătunul Băjeneşti. Cătunul Diaconeşti este primul sat care s-a format (s-a mai numit şi Tunari?!), un fel de vatră a satului Bucov, pe moşia străbună Diaconeasa, moşie ce se întindea din apa Plescării până la apa Bucovului, iar spre miazănoapte se I

Serdar-iniţial, dedemna un dregător domnesc cu atribuţii militare , comandant de călărime, ulterior denumind un boier de reng mijlociu.

mărginea cu moşia Mănăstirii Aninoasa. Numele îi vine de la Stan Diaconu (un rang bisericesc) care s-a mutat cu familia din Shitul din Strâmba, pe dealul din apropierea Bucovului. Stan Diaconu a avut cinci copii şi nenumăraţi nepoţi şi strănepoţi care şi-au durat case pe aceste meleaguri şi cărora lumea le-a zis Diaconeşti. Aici exista deja o biserică de lemn şi din scândură, ridicată pe moşia lor, la care a slujit Stan Diaconu, după care a venit să slujească Popa Pistol, despre care vom vorbi la satul Pistoleşti. La început satul a avut doar câteva fumuri (20-30 de case). Din neamul Diaconeştilor au mai rămas până astăzi

Stănileştii( de la Stan), Peneştii (dela Pană sin Stan Diaconu), Pârvuleştii (de la Pârvu sin Stan Duiaconu ), Dragomireştii (de la Dragomir sin Stancu Diaconu), Franţeştii (Franţescu sin popa Stancu) Trăileştii, Băngoi, Ţăpoi etc. Cătunul Betegi (Adunaţi), este o aşezare care a fost compusă la începuturi cam din 6-7 fumuri (familii), amplasată prin luminişurile pădurii şi Văii Bucov, la nord de comună. Cuvântul „betegi” înseamnă „(oamnei) cu beteşuguri”. Trebuie să reamintim că între anii 1784 şi l831 au fost vreo 14 epidemii de ciumă şi holeră, care au decimat populaţia. Aşa se face că un sat din apropiere numit Pistoleşti, - sat blestemat de Dumnezeu - „s-a risipit”, majoritatea locuitorilor murind de ciumă (vestita ciumă a lui Caragea-Vodă), iar cei ce mai rămăseseră, betegiţi, şi-au abandonat bordeiele şi s-au mutat pe dealul din apropiere, formând localitatea Betegi. Satul s-a mai numit si Adunaţi pentru că, cu

timpul a roit prin străinaşii venţi din Râca, Căldăraru, Strâmbeni şi Izvoru de Jos. Satul s-a aşezat pe moşia Strâmba, moşie care, în anul 1684, este dată cu Hrisov domnesc de către Şerban Cantacuzino, înainte cu patru ani de a muri, lui biv-velclucerI Tudoran care la rândul lui se călugărise şi dăduse moşia ca danie Sfintei Mănăstiri Aninoasa . În anul 1840 hotarele moşiei erau următoarele: - la răsărit - moşia Izvorul a lui Tache Budişteanu şi a lui aga Costache Bellu din Tătărăşti; - la apus - moşiile moşneneşti Cioceşti şi BăbeniI

Biv-vel-clucer- boier ânsărcinat cu aprovizionarea curţii turceşti

Negoiu; - la miazăzi - moşia Râculescu a răposatului medelnicerI Tudorache Serdarul şi moşia moşnenească Chelească; - la miază noapte - Valea Bucovului până în Valea Burzii şi moşia moşnenească Strâmbeni. Cătunul Pistoleşti era aşezat pe apa Bucovului, lângă pădurea Piscului. El purta numele întemeietorului său, Popa Pistol, un preot furat de săteni din satul Izvoru pentru a-1 aduce să slujească la biserica din Bucov. Preotul făcuse parte din oastea lui Tudor Vladimirescu şi după terminarea răzmeliţei se popise pentru a i se pierde urma la o mănăstire. După înfrângerea răscoalei, se ştie că toţi adepţii lui Tudor au fost urmăriţi de turci şi pedepsiţi cu temniţa. Acest sat a fost bântuit de o ciumă groaznică care a făcut ca majoritatea locuitorilor să-şi găsească moartea în gropile de var. Cei care au mai rămas şi-au părăsit bordeiele şi s-au mutat mai sus pe costişa din apropiere, formând satul Betegi. Urmele bordeielor au dăinuit până prin 1950, prin resturi de cărămizi, vetre, gropi, cioburi de vase, etc. Popa Pistol după trecerea prigonirii turcilor,rămăsese cu un pistol pe care-1 purta la chimir, pentru a se răzbuna pe cetele de turci care încă mai dădeau iama călări prin gospodăriile oamenilor.Şi astfel a luat numele armei, de Popa Pistol. Cătunul Ciuculeşti era aşezat la capătul dinspre sud al moşiei Mănăstirii Aninoasa, pe apa Strâmbei, numindu-se Strămba?? Din această localitate locuitorii, foarte puţini care mai rămăseseră, în frunte cu un localnic fruntaş, numit Ciucă, s-au mutat pe aceeaşi moşie la estul ei, lângă Diaconeşti. De altfel şi moşia unde era aşezat se numea Strâmba, primită ca loturi la reforma agrară din 1864, a lui Alexandru Ioan Cuza. Moşia era comună cu a satului Betegi, ale cărei limite-hotar le-am arătat la satul Betegi. In partea estică a satului a mai existat un cătun de câteva case numit Cheluşeii ( probabil de la căluşari?!), care cu timpul, pierzându-li-se neamul, a dispărut. Cătunul Răiculeşti aşezat între moară şi dispensarul comunal, îşi are obârşia în comunele Icoana şi Băliganu pe Olt, sat ai cărui locuitori, plecaţi cu oile spre răsărit să-şi găsească loc bun de păşunat, au fost surprinşi de legile ţării dintre anii 1700-1750 şi s-au statornicit pe aceste meleaguri. I

Medelnicer – boier de rangul al doilea, care punea masa şi servea bucatele domnitorului

Altă variantă ar fi că şi ei fuseseră prigoniţi de turci, ascunzându-se prin pănduri, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, şi-şi găsiseră loc pe aici unde primejdia era mai mică. Partea Răiculeştilor dinspre miază-noapte sunt descendenţi din două neamuri: Nedeie- Neamu, boier, şi popa Preda. Răiculeştii au fost împroprietăriţi pe moşiile Mănăstirii Aninoasa şi a lui Aga Costache Bellu în anii 1864, 1878, 1894, 1921, 1945 şi 1990, după revoluţia din decembrie 1989. Mai există şi astăzi urmaşi ai Răiculeştilor, fie la capul dinspre moară, familia lui Raicu Florin, sau de lângă dispensar, Raicu Marin, după care s-au răspândit şi în satul Moşteni, din Râca, cum ar fi familia lui Raicu Gheorghe. Cătunul Porcăreşti (Purcăreşti), îşi trage originea din porcarii care păzeau cirezile de porci ale boierului şi se bucură de o vechime apreciabilă, de pe la anul 1500 I. El se află ânşiruit pe şoseaua judeţeană Popeşti-Căldăraru, cam la jumătatea distanţei dintre ele şi nu trebuie confundat cu satul Purcăreni, din comuna Popeşti, aşezat pe partea stângă a Teleormanului pe la 1830, pe moşia lui Ştefan Bellu, format din porcarii veniţi din Glavaciog şi Voineşti. La 1848 îl găsim în administrarea comunei Popeşti împreună cu satele Palanga şi Izvoru de Jos, numit clănţăul (cătunul) Porcăreni, având 10-15 fumuri. Înainte de 1864, cele câteva gospodării din Purcăreşti erau aşezate pe dealurile şi vaile din apropiere, locuitori lui fiind clăcaşi pe moşia lui Ştefan Bellu din Tătărăştii de Sus. La 1864 satul facea parte tot din comuna Popeşti – Palanga şi avea 56 de familii de clăcaşi, dintre care 6 familii fruntaşe care au fost împroprietărite cu cate 11 pogoane fiecare, 44 de familii mijlocaşe, împroprietărite cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini iar 6 pălmaşi cu câte 498 de stânjeni pătraţi. La I

B.P. Haşdeu, ân “Originea agriculturii la ramâni”arată că, în Muntenia, porcăritul sau”zeciuiala la porci ”era pe locul al doilea după oierit, adică ”zeciuiala la oi ”ceea ce demonstrează că se creşteau cirezi mari de porci,atât de către ţărani, de boieri, dar şi de mânăstiri,cirezi ce erau date în grija porcarilor. Între creşterea oilor şi a porcilor , oamenii preferau să crească porci deorece turcii, care erau de religie musulmana, nu mâncau carne de porc, ci doar carne de oaie sau de cornute. După porcărit pe locul al treilea era albinăritul, ”zeciuiala la miere de albine”şi în al patrulea rând, căblăritul (căbală-găleată), adică zeciuiala la cereale, ceea ce ne arată că agricultura se face pe terenuri micişi nu era dezvoltată. În sfârşit, pe locul al cincilea era vinăritul, adică ”zeciuiala de vin”. În secolul al XVIIlea, se schimbă ordinea, porcăritul şi oieritul trec pe locul al patrulea, iar căblăritul (agricultura) pe lucul al doilea pentru a ajunge pe locul ântâi, începând din secolul al XVIII-lea.Asadar ân secolele al XIV- lea si al XV-lea apar multe sate de porcăreni, precum şi în comuna noastră Poprcăreşti(Purcăreşti),şi în comuna Popeşti, Purcăreni(Porcăreni).

fiecare li s-a dat loc de casă şi de gradină, iar satul a fost dat la linieI. Toate gospodăriile fiind mutate pe o parte şi pe de alta a şoselei trasată atunci. În 1864 mai erau 4 urmaşi de porcari, întemeietori ai satului: Trâncă Purcaru, Stan Purcaru, Ştefan Purcaru şi Nedelea Purcaru. Cartea de Hotărnicie a terenurilor delimitate la 1864 locuitorilor din comuna Bucov- Adunaţi, jud. Teleorman în moşia Tătăraşti de Sus a defunctului Ştefan Belu, lucrare efectuată de Constantin P. Comănescu, inginer hotarnic din Piteşti, conform autorizaţiei Trib. Teleorman, nr. 5403 din 20 mai 1911, trasează hotarele satului, dupa ce cheamă toţi vecinii cu actele pe care le au, ca martori. Vecinii sunt: 1.d-na Irina Câmpineanu (născută Irina Ştefan Bellu; 2. D-l Ministru al Cultelor , Administraţia Casei Bisericii din Bucureşti, pentru locul Bisericii Bucov-Adunaţi dat la 1864 în moşia Burdea-Căldăraru); 3. Moştenitorii C. Mihai zis Mihăieşti din comuna Bucov-Adunaţi, jud. Teleorman; 4. Moştenitorii R. Raicu din comuna BucovAdunaţi; Moştenitorii Stancu Neamu din comuna BucovAdunaţi ; 6. Moştenitorii Deaconeşti din comuna BucovAdunaţi; 7. Delimitaţii din 1864 în moşia Pasărea domiciliaţi în comuna Bucov-Adunaţi; 8. Delimitaţii din 1864 în moşia Burdea-Căldăraru, domiciliati în comuna Bucov-Adunaţi; 9. Dobre P. Rădulescu, domiciliat în comuna Râca, Judeţul Teleorman; 10. Moştenitorii defunctului Barbu Gănescu la d-l Gh. Vămășescu din Comuna Râca, județul Teleorman; 12. Delimitații din 1864 în moșia Tătărăștii de sus din cătunul Palanga, Comuna Palanga – Popești, județul Teleorma; 13. Mihalache Stancu Popescu din comuna Tecuci – Calinderu, județul Teleorman; 14 Delimitații din 1864 în moșia Tătărăștii de Sus, domiciliați în cătunul Porcărăști din comuna Bucov-Adunați. În satul Purcărăști, la 1864 s-au împroprietărit 6 locuitori fruntași cu câte 11 pogoane și 66 de prăjini și 6 locuitori pălmași cu câte 4 pogoane şi 15 prăjini. S-au dat 56 de locuri de casă şi un total de 458 de pogoane şi două prăjini şi jumătate „Locuitorii din cătunul Purcăreşti care fac hotărnicia actuală se învecinează cu proprietatea I

Drea la linie- acţiune de sistematizare teritorială corelată cu împroprietărirea ţăranilor promovata de domnitorul A.I. Cuza l a1864. Odata cu împroprietărirea s-au trasat şi soselele, cărora lumea le-a zis „linii” (şi astazi sătenii mai zic: Mă duc pe linie)

Tătărăşti a doamnei Câmpineanu pe latura despre miază noapte şi pe latura despre miază zi a terenurilor de hrană ale locuitorilor. Noi (Citat din Cartea de hotărnicie) am început lucrarea despre vecinătatea de miazănoapte, începând din măgura din malul drept al apei Bucovul, măgură însemnată pe planul ridicat de noi cu nr. 1, din această măgură hotarul urmând pe posesiunea actuală merge în direcţia spre est şi la depărtare de 146, 50m am găsit altă măgură mare făcută lângă colţul şoselei Bucov-AdunaţiPopeşti-Palanga. De aici hotarul urmând aceeaşi direcţiune merge pe zona de miază zi a zisei şosele, iar la depărtare de 1417 metri ajunge în măgura din colţul delimitării locuitorilor din Palanga, pe planul nostru notat cu nr. 2, măgură mare veche lângă colţ de trei hotare: între delimitarea locuitorilor Purcăreşti, delimitarea locuitorilor Palanga şi proprietatea Tătărăşti a D-nei Câmpineanu. De aici hotarul delimitaţilor Purcăreşti cu Tătărăştii d-nei Câmpineanu sare în colţul de miază zi dintre delimitaţii Palanga cu delimitaţii Purcăreşti şi cu d-na Câmpineanu, pe planul nostru însemnat cu nr.6. De aici hotarul luând direcţia spre vest merge pe marginea drumului dintre delimitaţi şi proprietate pe o distanţă de 323 metri până într-o măguriţă mică aflată în colţ peste drum, de aici hotarul se îndreaptă spre nord, urmând pe drumul despărţitor până în colţ , pe o distanţă de 399 metri şi 50 cm. iar de aici hotarul ia direcţia vest şi la depărtare de 1390 metri şi 50 c.m. ajunge în măgura mare din colţ dintre drumuri de unde urmând aceeaşi direcţie la depărtare de 123 metri şi 50 cm. ajunge în măguriţa făcută de noi acum în malul stâng al gârlei Bucov pe plan nr. 9. (În această parcelă s-a găsit lipsă 34 pogoane „cutropite“ de arendaşii d-nei Proprietărese.)

În legătură cu vecinătatea locului bisericii din Bucov, de faţă cu epitropii bisericii, Gheorghe Nicolau şi Gheorghe Ionescu, primul învăţător şi al doilea comeciant, s-a trasat următorul hotar: „începând din măgura mare din malul stâng al gârlei Bucov,, însemnată pe plan cu nr. 1, măgură colţ de trei hotare: între delimitaţii Porcăreşti, între d-na Irina Câmpineanu şi între terenul bisericii BucovAdunaţi, dat în moşia Burdea-Căldăraru; am determinat cu zişii epitropi hotarul pe scursura gârlei Burdea până în punctul însemnat pe plan cu nr. 10 unde am făcut o măguriţă, colţ de trei hotare, între delimitaţii Porcăreşti, între locul

bisericii Bucov- Adunaţi şi între delimitaţii din BurdeaCăldăraru”.

În legătură cu vecinătatea moşiei Burdea -Căldăraru, „am pornit din punctul însemnat pe plan cu nr.10, colţ de trei vecinătăţi: între delimitaţii cătunului Porcăreşti, delimitaţii din Burdea-Căldăraru şi terenul bisericii din Bucov-Adunaţi dat în moşia Căldăraru şi am mers pe scursura văii Bucov aşa după cum s-a stăpânit totdeauna până în punctul însemnat pe plan cu nr.11, unde am făcut o măguriţă, punct care este colţ de trei hotare: între delimitaţii cătunului Porcăreşti, între delimitaţii din BurdeaCăldăraru şi între delimitaţii din moşia Râca - Pasărea, mergând pe scursura veche şi actuală a văii Bucovu pe unde a fost de la delimitare până astăzi aşa cum se stăpâneşte şi astăzi, şi pe unde se va păstra hotarul şi în viitor.

Pentru vecinătatea delimitării locuitorilor cătunului Porcăreşti cu delimitarea din 1864 a locuitorilor împroprietăriţi în moşia Statului Pasărea , astăzi, moşia Pasărea fiind proprietate a d-lui Kiţu (...). începând lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr. 11 colţ de trei hotare: ântre delimitaţii cătunului Porcăreşti, între delimitaţii din moşia Pasărea şi între delimitaţii din BurdeaCăldăraru şi am mers pe scursura văii Bucovul până în punctul însemnat cu nr.12, în piatra de lângă pod, colţ de trei hotare: între delimitaţii cătunului Porcăreşti, între delimitaţii din moşia Pasărea şi între proprietatea moştenitorilor Diaconeşti. (...) Vecinătatea cu Diaconeştii începe de la piatra de hotar de lângă pod pe plan nr. 12, merge pe scursura văii Bucovul până în vecinătatea cu Stancu-Neamu pe plan cu nr. 13 unde se întrerupe, iar după Stancu - Neamu începe vecinătatea cu moştenitorii Diaconeşti pe plan nr.14, urmând scursura văii Bucovul iar până la Neamu pe plan nr. 15, (...) Vecinătatea cu Stancu-Neamu: Am mers pe scursura văii Bucovul până la punctul însemnat cu nr, 14, punct comun între locuitorii delimitaţi în cătunul Porcăreşti, moştenitori Diaconeşti şi moştenitor Stancu-Neamu, de unde moştenitorii cu Stancu Neamu se întrerupe, prin vecinătatea cu moştenitorii Deaconeşti până în punctul însemnat pe planul nostru cu nr. 15, punct comun între delimitaţii cătunului Porcăreşti, moştenitorii Diaconeşti şi moştenitorii

Stancu Neamu; de aici din nr.15 vecinătatea între locuitorii delimitaţi în cătunul Porcăreşti cu moştenitorii Stancu Neamu se urmează tot pe scursura văii Bucovul până în punctul însemnat pe plan cu nr. 16, punct comun la trei vecinătăţi: locuitorii Porcăreşti, moştenitorii Stancu Neamu şi Răiculeştii, pe unde se va păstra şi în viitor tot pe scursura văii Bucovul”. Pentru vecinătate cu Răiculeştii „începând lucrarea din punctul cu nr.16, punct comun cu trei vecinătăţi (...), hotarul merge pe scursura veche a văii Bucovului până în punctul pe plan nr.17, hotar comun între delimitaţii cătunului Porcăreşti, între moştenitorii Răiculeşti şi între moştenitorii C. Mihaiu, zişi Mihăileşti. De notat că actualmente hotarul este schimbat prin mutarea scursurii actuale a văii Bucovului din punctele a la b, încălcând de la locuitorii cătunului Porcăreşti porţiunea cuprinsă între vechea scursură a aceleieaşi văi, porţiune în suprafaţă de 0 ha şi 1460 m. (0 pog., 07 prăjini) şi care actualmente se stăpâneşte de moştenitorii Răiculeşti, suprafaţă care urmează a se revendica de locuitorii cătunului Porcăreşti pe calea justiţiei. Pe acest teren a fost după delimitare pe o scursură veche a văii Bucov o moară făcăleaţă, care s-a stăpânit de locuitorii cătunului Porcăreşti până la 1890 , când, venind apele mari şi a înecat-o, potmolind moara şi iazul si a mutat cursul văii Bucovul pe scursura lui actuală . “Pentru vecinătatea cu Mihăileştii „... începând cu lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr. 17, punct hotar comun cu trei vecinătăţi (...), urmând cu hotarul pe scursura văii Bucovul până în punctul nr. 18, punct de hotar comun între trei proprietăţi: între locuitorii Porcăreşti, între moştenitorii Mihăileşti şi între moştenitorii Barbu Gănescu. Pe toată această lungime, hotarul s-a urmat în trecut pe scursura văii Bucovul, menţinându-se şi pe viitor tot pe scursura acelei văi”

Pentru vecinătatea cu moştenitorii Barbu Gănescu „( ...) începând cu lucrarea din punctul însemnat pe plan cu nr. 18, punct de hotar comun între trei proprietăţi (...), iar de aici hotarul urmează pe vechea şi actuala scursură a văii Bucovul până în punctul însemnat pe plan cu nr. 19, punct de hotar comun între trei proprietăţi: între proprietatea locuitorilor Porcăreşti, între proprietatea moştenitorilor lui Barbu Gănescu şi între proprietatea d-lui Mihalache Stancu

Popescu, menţinându-se şi de noi pentru viitor tot scursura văii Bucov“ ( n.n. pentru punctul 20 lipseşte foaia din Cartea de hotărnicie). „începând din punctul 20, punct situat lângă partea din vale a podului şi care este puct de hotar comun cu trei proprietăţi între locuitorii Porcăreşti, între d-1 Mihalache Stancu Popescu şi între d-1 Dobre P. Rădulescu, de aici hotarul urmează pe scursura actuală a văii Bucovului până în punctul însemnat pe plan cu nr. 21, punct hotar comun cu trei proprietăţi(...).

În legătură cu vecinătatea cu moşnenii din Râca „... începând cu lucrarea din punctul însemnat la nr.21, punct de hotar comun cu trei proprietăţi: între locuitorii din cătunul Purcăreşti, între Dobre P. Rădulescu şi între moşnenii din Râca; de aici hotarul urmând pe vechea şi actuala scursură a văii Bucovului până în punctul însemnat pe plan la nr.9, punct de hotar comun la trei proprietăţii: între proprietatea dnei Irina Câmpineanu, între moştenii din Râca şi între locuitorii cătunului Porcăreşti. In trecut pe toată acestă lungime hotarul s-a urmat pe vechea şi actuala scursură a văii Bucovul (...). În legătură cu vecinătatea locuitorilor din comuna Popeşti-Palanga „... începând lucrarea din movila mare de lângă şoseaua Bucov-Adunaţi-Popeşti-Palanga, movolă însemnată pe planul nostru cu ne. 3 , movilă semnde hotar între trei proprietăţi: între proprietatea Tătărăşti a d-nei Irina Câmpineanu, între proprietatea delimitaţilor din cătunul Porcăreşti şi între delimitaţii din Palanga. Ambele aceste delimitări făcute în moşia Tătărăşti a defunctului Ştefan Bellu, astăzi proprietate a d-nei Irina Câmpineanu. Din această movilă mergând în linie dreaptă prin movila însemnată pe plan cu nr. 4, de aici tot pe aceeaşi linie dreaptă trece prin movila însemnată pe plan cu nr. 5, şi de aici tot pe aceeaşi linie dreaptă trece prin movila însemnată pe plan cu nr. 6. Toate aceste patru movili mari (3, 4, 5, 6,) sunt movili vechi făcute cu ocazia ieşirii din diviziune dintre d-na Irina Câmpineanu şi fratele domniei sale D-1 Bellu.“ (Am ţinut să dau citirie hotarelor care delimitează satul Purcăreşti din Cartea de hotărnicie pentru a vedea şi moşiile din jurul satului din acel timp.)

LOCALITATEA RÂCA ÎN CONFRUNTARE CU ISTORIA

După retragerea tătarilor, apele migratorilor s-au mai liniştit, dând răgaz oamenilor să-şi înjghebeze satele. În ianuarie 1595 ostile române, conduse de fraţii Buzeşti, bat hoardele tătărăşti la Putineiu, Ştefaneşti şi Şerpăreşti, lupte la care au luat parte şi plescărenii din satele aşezate pe valea Plescării în frunte cu căpitanul Ciupagea, care a înfiinţat satul Ciupagu de la Humele, retrăgându -se apoi cu cetaşii săi pe Valea Burzii, pe dreapta râului Teleorman, rădicând o biserică. Dar nu a trecut mult şi o nouă ameninţare venea peste ţara noastră : este vorba despre turci. Turcii au ţinut sub stăpânire circa 500 de ani Ţările Româneşti. În incursiunile lor prădau satele, confâscau vitele, luau cerealele. Satele erau nevoite să se apere cu cete de ţărani, ajutaţi de arnăuţi . Satele din localitatea noastră au amintiri tragice despre acele timpuri, care se oglindesc în toponimia locală, în poveşti şi istorioare.

Satul Purcăreşti se închide cu gard de nuiele împotriva jivinelor, dar şi a tâlharilor de turci care-i atacau pe localnici în cete, călări, luându-le avutul. La vest de sat era o poartă mare, numită Poarta Gârii (astăzi rămas ca toponimic), care stătea închisă şi era păzită de Gârea, un locuitor de la marginea satului, care, atunci când se apropia primejdia, trebuia să dea cu cornul pentru a înştiinţa întregul sat. În satul Râca, avem multe toponimice care ne vorbesc despre acele vremuri: Fântâna Turcului, Dealul Turcului, La

turci, dar şi antroponimice : Sandu Paşii, Beiu, Turcu etc. Un eveniment important, de la începutul secolului al XlX-lea din Ţara Românească, l-a constituit zavera de la 182L condusă de Domnul Tudor. Evenimentele de atunci au zguduit puternic şi satele noastre. Aflate nu departe de zonele unde au avut loc acţiunile pandurilor, satele au fost scotocite de turci pentru a-i descoperi pe pandurii sau pe eteriştii care, după nimicirea lor la Drăgăşani, se răspândiseră ca potâmichile prin satele şi pădurile din apropiere. Unul din panduri fusese şi Popa Pistol Marin care, la început, se ascunsese într-o chilie de călugări, apoi se retrăsese în satul Izvorul. De aici îl tocmesc ca popă locuitorii din Bucov unde întemeiază ulterior satul Pistoleşti. Pistolul ce-i mai rămăsese din zaveră şi cu care-i fugărea pe turci în fruntea cetelor de ţărani, s-a transformat în nume: Popa Pistol. El a povestit multe despre moartea tragică a lui Tudor, despre soarta unor panduri pe care-i măcelăriseră turcii în pădurile Drăgăşanilor. După înfrângerea ultimei rezistenţe a pandurilor, pe Olt, vara, se începe o aprigă vânătoare a lor, a familiilor şi rudelor apropiate, de către armatele turceşti. Mulţi dintre panduri fug cu familiile lor peste Olt şi trec în Vlaşca, Teleorman, Argeş unde se aşează fie prin păduri - ca în pădurea Strâmba - fie pe noi vetre de sat : Olteni, Stroieşti. Ei se stabileau iniţial la poalele pădurilor, cu oi, cu vite, cu căruţe, feriţi de lume şi gata oricând să ia drumul codrului, după care, după ce trecea primejdia, ieşeau în poiene şi îşi întemeiau sate. Stăpânirea îi statornicea acolo unde-i găsea recensământul, aşa cum i-a statornicit pe Răiculeşti, ciobani de dincolo de Olt, veniţi prin părţile noastre după păşuni cum declaraseră ei, mincinos. Revoluţia de la 1848 a avut răsunet şi pe meleagurile noastre. Aşa-zisa „intelectualitate” formată mai ales din preoţi, la care se adăugau şi oamenii stăpânirii locale pârcălabii (primarii), postelnicii, mazilii - era la curent cu ce fac „bonjuriştii” şi ce vor ei, dar mare parte din ea era refractară la acţiunile acestora şi privea cu bucurie înfrângerea revoluţiei. Drumul lui Nicolae Bălcescu în geamia turcească spre exilul lui din Italia era povestit de un apropiat funcţionar al vămilor de la Calafat, care asistase la trecerea geamiei prin port spre Constanţa.

Sătenii din localitatea noastră au privit cu o mare bucurie actul istoric al Unirii Principatelor de la 24 Ianuarie 1859. Reformele cu caracter democratic, înfăptuite în timpul domniei lui Cuza, reforme ce au contribuit la progresul general economic, social, politic şi cultural al ţării, au fost susţinute cu entuziasm de ţăranii din Râca. Ei au participat cu tot sufletul în 1864 la consultarea voinţei poporului de către Cuza şi s-au pronunţat cu hotărâre pentru ratificarea celor două legi fundamentale : legea electorală şi, mai ales, legea agrară, care a fost primită cu nespusă bucurie de locuitorii satelor noastre, majoritatea clăcaşi pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti, care acum deveneau proprietari de pământ. Acum se „dau la linie“ satele Purcăreşti, Băjeneşti, Râca şi Adunaţi, se formează noi drumuri, mai apropiate de nevoile ţăranilor, se dau locuri de casă şi de grădinărit . Domnitorul Alexandru Ioan Cuza era foarte popular în rândul sătenilor : Domnu’ Cuzescu - cum îi ziceau ei - ne-a făcut oameni, el ne-a scos din bordeie şi ne-a dat satele la linie, el ne-a dat pământ şi ne-a scos din sărăcie .

Semibordei

Ţărani la odihnă cu nevasta torcând

În timpul Războiului de Independenţă (1877), locuitorii din satele noastre au strâns hrană (animale, cereale, păsări şi brânză) şi îmbrăcăminte (flanele, obiele de aba, ciorapi de lână şi căciuli) pentru a le duce pe front. Pentru a le transporta, s-au rechiziţionat care cu boi şi cai, ce au trecut Dunărea pe la Calafat şi s-au dus direct pe poziţii, în Bulgaria, împărţindu-li-se soldaţilor cele strânse. La lupte au participat şi mulţi săteni (fără să fie o evidenţă a lor) care s-au remarcat în lupte. Regimentele 1, 4, 10 şi 15 Dorobanţi (infanterie), precum şi 2, 8 şi 9 Călăraşi (cavalerie), din care făceau parte şi ostaşi de-ai noştri, au fost evidenţiate prin Ordinul de zi din 10 noiembrie 1877 al colonelului George Slătineanu, pentru eroismul lor în cucerirea Rahovei. Despre Răscoala din 1907 avem multe mărturii scrise de la învăţătorul Tache Dumitrescu. El ne povesteşte că, în satul Râca, nu s-a aprins flacăra răscoalei, dar au fost oameni care au participat la răscoală în satele alăturate, SilişteaGumeşti şi Tătărăşti, unde au dat foc magaziilor şi conacelor boierului grec Guma şi Bellu. Alţi săteni din satul Purcăreşti, în frunte cu Radu Banii, au participat la răscoală în satul Tătărăşti, dând foc conacului lui Ştefan Bellu. Acest lucru se

explică prin faptul că noi nu am avut,în acel timp, un moşier în sat. Câţiva oameni, plecaţi de la cârciumă, seara, mai mult beţi, auzind ce s-a întâmplat în Siliştea-Gumeşti, au fost să prade pe negustorul Mărchidan, dar, când a ieşit pe prispă şi a tras cu un pistol, toţi s-au răspândit ca potârnichile povesteşte Tache Dumitrescu într-un raport către Eforia Şcoalelor. El le comunică că a luat şi măsuri să nu se mai dea băutură pe la cârciumi şi să nu se mai ia sătenii după orice muscă care bâzâie pentru a-i întărâta. Primul Război Mondial (1916 - 1918) a însemnat şi pentru locuitorii din Râca alt prilej de privaţiuni. În noaptea de 14 spre 15 august 1916, când armata română a început ofensiva, din localitatea noastră se găseau mobilizaţi circa 120 de soldaţi care au plecat, la sunetul goarnelor şi al bătăilor clopotelor, la arme, lăsându-şi acasă neveste, copii, fraţi, surori şi părinţi ân lacrimi. Aproape un sfert din cei plecaţi au căzut pe câmpurile de luptă de la Dragoslavele, Mateiaş sau în tranşeele din Moldova. Mulţi au fost luaţi prizonieri şi duşi în lagărele din Austria sau Germania, iar un număr destul de mare dintre cei ce-au avut norocul să se întoarcă acasă, au venit bolnavi, răniţi şi şi-au dat şi ei sfârşitul în câţiva ani. Ţăranul Ion Tănase (1892-1943), la numai 24 ani, a fost luat prizonier de nemţi la Mateiaş, de pe Măgura Mateiaşului, a fost dus mai mult pe jos până în Bavaria şi închis într- un lagăr de prizonieri de mai multe naţionalităţi. Aici erau puşi să mănânce ciorbă de „ ham -ham“, adică de câine (după declaraţia lui verbală). Lăsase acasă trei copii - o fată şi doi băieţi - în grija bunicilor, căci soţia era decedată. A scăpat cu fuga şi s- a rătăcit, venind acasă după patru ani, în l919, contactând,între timp, şi o boală de plămâni (oftică), care i-a fost fatală, decedând la numa 59 de ani.

În timpul ocupaţiei nemţeşti, armatele au fost cartiruite în localul şcolii din Râca, proaspăt construit; caii au fost adăpostiţi într-o sală de clasă şi soldaţii în alta. Atunci a fost distrusă şi cea mai mare parte a arhivei şcolii, care se afla în nişte dulapuri. Ofiţerii fuseseră cartiruiţi pe la casele mai înstărite. Ziua, soldaţii germani umblau după hrană şi îmbrăcăminte prin sat. Tudor Dobre (Duran, pe poreclă) povestea urmaşilor cum au venit soldaţii nemţi la el, ziua ân amiaza mare, şi i-au răsturnat ştiubeiele cu albine şi i-au luat toţi fagurii şi-au plecat cu ei. In altă zi, au găsit o nepoată de numai doi ani, dormind, şi i-au tras pătura de sub ea, i-au luat cojocul cu care era învelită şi au plecat cu ele, lăsând copilul plângând, speriat. Renumită a rămas o femeie, pe nume Fulga, pentru comportările ei urâte, o colaboraţionistă care stătea mai mult cu nemţii şi-i îndruma pe unde să dea iama. Ea le învăţase şi limba şi devenise „tălmaci", un fel de traducătoare, în raporturile lor cu autorităţile locale şi cu sătenii. După rechiziţiile masive, care s-au făcut de armata română pentru a juta frontul, nemţii aproape că au sărăcit satul, luând de la săteni tot ce găseau : animale (porci, vaci, oi, capre), păsări (găini şi raţe), fân, cereale pentru cai, îmbrăcăminte (piei de miel şi de oaie, flanele), pături, brânză, fasole, ceapă şi usturoi. După retragerea nemţilor, satul - ca, de altfel, întreaga ţară - a rămas pustiit şi bântuit de boli, iar oamenii sărăciţi şi înfometaţi. Mulţi săteni şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă precum Barbu Dumitru, Nicu Trăncan, Purcaru Ion, Arvat Dobre etc., în urmă rămânând

femei îndurerate şi copii, pe drumuri. Iată o întâmplare cu un erou din Râca în anul 1919, când încă se mai lupta pentru ultima brazdă de pământ în Transilvania: « Era în anul 1919 când încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial. Ostașii români patrulau pe graniță, urmărind ultimele cuiburi de rezistență ale maghiarilor, care încă mai stăteau pitite prin coclauri. Era o zi de primăvară cu soare. Cântau păsările și peste tot izbucnise viața cu puterea ei magică. Intelectualii satului Cherechiu, bucuroși că în curând vor scăpa de administrația maghiară, plecaseră de dimineață la Pâncota să întâmpine armata română care se apropia cu pași repezi spre eliberarea ultimei brazde de pământ românesc. La întâlnirea cu armata română, sătenii din Cherechiu s-au îmbrățișat cu ostașii români, le-au adus flori și i-a încurajat, dăruindu-le cadouri de tot felul. După scurte cuvântări de mulțumire de o parte și de alta, ca să fie în siguranță, comandantul unității militare din Pâncota a hotărât ca în drumul lor spre casă, acest grup de intelectuali să fie însoțit de o patrulă militară în fruntea căreia se afla caporalul Alexe N. Ion, Nelu, cum îi spuneau camarazii. Pentru a-i păzi mai bine de furia soldaților maghiari, care stăteau ascunși prin văi cu coclauri neumblate, patrula românească i-a încadrat pe săteni, de o parte și alta a drumului, cu caporalul Alexe N. Ion în frunte grupului. Au mers pe drumul de țară cu ochii ațintiți în toate părțile pentru a se feri de furia soldaților maghiari care erau isterizați, văzând că pierd terenul metru cu metru. Deodată din senin urmează un cuib de mitralieră dintr-o parte a drumului de pe o costișă și toți oamenii se culcă la pământ. Soldații români ripostează cu armele lor, alungându-i pe dușmani. Când se ridică ca să plece mai departe, Caporalul Alexe N. Ion nu se mai scoală, un glonț îi atinsese inima și sângele proaspăt se strecura prin veston, șuiruindu-i pe piept. Un învățător caută să-i dea primul ajutor, dar în zadar, inima lui stătuse. Pentru a-l identifica i-au căutat matricola legată de gât pe care scria

numele lui și numărul unității. I-au găsit în buzunarul vestonului două scrisori de acasă de la mama lui și o fotografie cu chipul unei fete. Era logodnica lui cu care trebuia să se căsătorească imediat ce se termina războiul. Cine era Alexe N. Ion ? Alexe N. Ion era fiul lui Nicolae și al Mariei din comuna Bucov-Adunați, acum comuna Râca, județul Argeș. Alexe N. Ion făcea parte din Regimentul 2 Vânători, compania a cincea, contingentul 1916. Oamenii i-au făcut mantaua targă și l-au transportat în sat, depunându-l la biserică. L-au înmormântat cu onoruri, iau făcut cele lumești și l-au îngropat în curtea bisericii din sat. În anul 1926, locuitorii din comuna Cherechiu l-au onorat cu un monument funerar și ca semn al recunoștinței lor și i-ai dat numele comunei CAPORAL ALEXA. Caporal Alexa face parte din județul Arad și acum ține de Sântana. S-a numit Cherechiu. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1334, sub numele de Kerek si era proprietatea familiei Salanki. In perioada anilor 1335 si 1426, satul aparea cu adaosul "Erdos" (păduros), fapt care sugereaza, pe de o parte existenta localitatii in contextul pădurilor, iar pe de alta parte influenta numelui celor doua familii de proprietari ai satului de la inceputul sec. al XVI-lea. In decursul timpului satul s-a mai numit Kereckton, apoi in 1418 Kereki, in 1422 - Symonkereky, in 1485 - Kerek, in 1561 Egybaras Kerek, in 1919 - Cherechiu, pentru ca noua denumire de Caporal Alexa sa o primească în 1926. La 20 aprilie 1969, la 50 de ani de la moartea sa, sătenii din Caporal Alexa i-au făcut un parastas de pomenire la biserica parohială de către preotul Iosif Stoica, încunoștiințând și Parohia ortodoxă din Adunați, comuna Râca cu adresa nr. 43/27 aprilie 1969.

Comuna Râca tocmai se desființase și nimeni nu a mai răspuns acestei adrese care a rămas ca o mărturie vie a faptului că, deși uitați, eroii nu mor niciodată »

Eroi din Primul Război Mondial

Al doilea Război Mondial (1939 - 1945), ne-a implicat şi pe noi la 22 iunie 1941 prin ordinul Mareşalului Ion Antonescu (Fraţi români, vă ordon treceţi Prutul zdrobiţi duşmanul din răsărit ...) ordin care era aşteptat de întreaga ţară, după ultimatumul brutal al ruşilor pentru cedarea Basarabiei în 1940. Talpa ţării - ţăranii - prin mobilizarea generală, au plecat la gară, la tren, în bătaia clopotelor, cu tăgârţa la spinare, lăsând iar neveste, copii, părinţi, fraţi şi surori în lacrimi, la chemarea mareşalului, pentru întregirea ţării, însufleţiţi de un patriotism fără seamăn. Şi copiii cântau pe melodia rapsodiei lui George Enescu: Şapte mere-ntr-o basma / Şi-am plecat la Moscova. Din localitate au fost mobilizaţi peste 200 de ostaşi. Dintre aceştia, peste 50 nu s-au mai întors niciodată acasă pentru a se întâlni cu cei dragi. A fost pusă pe spinarea celor rămaşi o fiscalitate excesivă, un număr destul de mare de rechiziţii, sărăcindu-i şi dezamăgindu-i. Femeile cu bătrânii şi cu copiii, rămaşi fără sprijin, s-au chinuit să strângă recoltele din toamna anului 1941 şi să semene grâul în

primăvara anului 1942. Tristeţea a cuprins întregul sat când au început să vină primele ordine de pe front, destul de tragice. Aproape în fiecare zi câte-o familie intra în doliu, primind vestea fiului sau a soţului mort ori dispărut pe front. Se făceau înmormântări cu sicrie goale şi se blestema ziua când s-a declanşat acest măcel. Mai mare a fost dezamăgirea oamenilor când au început să apară primii răniţi sau primii martori ai bătăliilor de la Cotul Donului, de la Stalingrad sau de pe malul Mării de Azov, în Peninsula Crimeea. Au început să circule poveşti incredibile, cu morţi aruncaţi în gropi comune, sfârtecaţi de faimoasele catiuşe sau cu prizonieri care nu mănâncă decât boabe de porumb. Cetăţeanul Stancu Andreescu a avut doi fii plecaţi la război, pe Andreescu Gheorghe şi Andreescu Ioniţă ; după aproape un an, a primit ştirea că unul (Gheorghe Andreescu) a murit la Cotul Donului şi celălalt a fost dat dispărut. A fost o jale cumplită, tot satul a plâns soarta acestei familii. Şi asemenea cazuri erau aproape zilnic. La Odesa, s-au remarcat în lupte Marin Pârvulescu, Voicu Băjan, Antonescu Ion, Anghel Voicu, Raicu Sandu, Burcea Zamfir, Stoian Florea, Dumitrescu Florea, Drăghici Ilie şi alţii care au fost felicitaţi personal de Mareşalul Ion Antonescu şi au fost decoraţi cu medalia „Bărbăţie şi Credintă” cu spade, clasa a IlI-a. Majoritatea făcuseră parte din Regimentul 2 Vânători Gardă „Regina Elisabeta” şi luptaseră cu eroism. Locotenentul Sterian Enache, învăţătorul satului Bucov, fusese rănit în încleştarea de la Stalingrad şi a stat şase luni, zbătându-se între viaţă şi moarte, în spital la Odesa, apoi la Arad. Pentru faptele-i de luptă a fost decorat cu „Bărbăţie şi Credinţă” cu spade, clasa I şi cu Crucea „Serviciu credincios”. Alţi ostaşi s-au retras în faţa inamicului şi au plecat pe jos acasă tocmai din stepele ruseşti, trecând prin întâmplări incredibile, fiind la un pas de moarte: Ionescu Păun, Gheorghe Firică, Ion Pârvulescu şi Stan Ion. După retragere, s-a început ofensiva spre Vest, la 23 august 1944, de data aceasta împotriva nemţilor. Ostaşi din sat s-au remarcat în luptele

pentru eliberarea teritoriului din vestul ţării din mâna hortiştilor: Ilie Gheorghe, locotenent, Voicu Anghel Gâscanu, Marica Ion, Barac Dumitru, Antonescu Ion, Dumitrescu Florea, Drăghici Ilie etc. soldat care a luptat în al Doilea război Mondial

Soldaţi români în retragere într-un colhoz din Transnistria printre care şi Păun T. Ionescu, tatăl subsemnatului, şi Pârvulescu Ion, din Betegi. În 1941, avioane americane, care veneau din Grecia pentru a bombarda Bucureştii şi Valea Prahovei, aveau calea spre Bucureşti pe deasupra satului nostru şi adesea băgau spaimă şi în cei rămaşi acasă, încă mai sunt vii amintirile despre bomba căzută în marginea Betegilor, avionul căzut la Pisicaru, butoaiele golite de combustibil, pe care le aruncau piloţii, sau beteala argintie după care fugeau copiii. Apoi veştile care veneau de la Bucureşti (unde se duseseră mulţi ţărani şi-şi căutaseră serviciu la I.T.B., în poliţie sau jandarmerie etc.) erau incredibile: case dărâmate, linii de tramvai înfăşurate, oameni morţi, răniţi, printre care şi din Râca (Ion Ciobănoaica zis Bulea - rănit) Totul se încheie - parcă simbolic - cu seceta din 1946, poate cea mai cruntă secetă din ultima sută de ani, care a

adus satele din Râca în pragul disperării. Revoluţia din 22 decembrie 1989 a fost receptată diferit de locuitorii satelor noastre. Cert este că ţăranii se săturaseră să mai muncească pe zile - muncă la cooperativa agricolă de producţie (C.A.P.) şi ei au fost primii care s-au bucurat de aceste evenimente. În ziua de 22 decembrie, mai mulţi cetăţeni au mers la centrul de comună, au dat jos vechea stăpânire (pe primar, pe viceprimar şi pe secretarul cu propaganda) şi au instalat un primar provizoriu, care era şi preşedintele Frontului Salvării Naţionale locale. Fostul primar, Olaru Ion, a fost bruscat, înjurat şi batjocorit de oameni şi a scăpat cu fuga. De asemenea, vicepreşedintele, care, cu o zi înainte, colectase porcii din sat, a fost ameninţat şi chiar, bătut de oamenii din Palanga şi Râca. Atenţia oamenilor s-a îndreptat apoi către C.A.P.: s-au împărţit animalele (caii, vacile, viţeii şi oile) şi ulterior pământurile, conform registrelor agricole din 1961.Destui funcţionari, comunişti, unii ingineri agronomi şi chiar unii ţărani nu au privit cu ochi buni cele petrecute, făcând o propagandă ostilă revoluţiei. Unii regretă şi după atâţea ani vechiul regim care le crease o viaţă mai călduţă. Cert este, însă, că legislaţia nu înţelege ţărănimea, democraţia încă nu a pătruns la sate, partidele politice sunt slab reprezentate, oamenii nu au intuiţie politică şi privesc cu nostalgie tot spre vechii slujbaşi comunişti. Revoluţia din 1989 a făcut şi trei victime din satul nostru: Ionescu Petre rănit la radiodifuziunea română, Bărbulescu Marius, soldat, mort în încleştările de la Timişoara din noaptea de 16-17 decembrie 1989 şi Stoian Victor, soldat, mort la Braşov ân ziua de 22 decembrie 1989.

Soldatul Stoian Victor decedat ân revoluţia din decembrie 1989 Stoian Marin, Revoluţia din 1989

decedat

în

LOCALITATEA RÂCA ÎN ANII COMUNISMULUI 1945 -1989

După terminarea războiului, satul intră într-o perioadă de prefaceri, din care va ieşi târziu, cu amputări resimţite multă vreme de acum înainte. Mai întâi, războiul a luat de la vetrele lor aproape toţi bărbaţii apţi de luptă şi i-a mobilizat pe front. Circa jumătate din ei şi- au dat sfârşitul în stepa rusească sau pentru eliberarea ţării de nemţi - în Transilvania - dar şi în luptele din Ungaria, Cehoslovacia şi Germania. Din cealaltă jumătate unii au fost închişi în lagăre de prizonieri în Rusia sau au venit acasă cu mari traume care au lăsat urme adânci în sufetele lor şi ale familiilor lor. Cele două divizii înfiinţate pe teritoriul URSS, din prizonieri voluntari români, pentru a lupta alături de armata sovietică împotriva hitlerismului, au căpătat influenţe sovietice. Dacă până atunci, bolşevismul era privit ca o plagă a omenirii, după război, prin ideologia leninist-stalinistă, pătrund ideile egalitariste, colectivismul, lupta împotriva proprietăţii private, a moşierilor şi capitaliştilor şi chiar a ţăranilor mijlocaşi şi înstăriţi (aşa-zişii „chiaburi”). Oameni săraci, de la marginea societăţii, fără cultură, beţivi, încep să pună mâna, aproape cu forţa, pe primărie, dând la o parte pe primarul ales, şi pe alte centre de putere (jandarmeria etc.), favorizaţi fiind de prezenţa trupelor sovietice. Astfel de oameni apar în prim plan şi în localitatea noastră, ca : Barbu Ion (Ion al Oaţii), Ceauşu Carol (Carol al Dii), Sandu Petre (Sandu lui Petre), Ionică al Neacşii, Riţa lui Ghiţă a lui Nae, Stroe Milică (Milică a lui Costea), Rizea lui Chiran, Stancu Juncu, Giurcă, Bădoi, Voicu Ţurchii,

Chiţă Marin şi alţii care încep să pună în aplicare politica Partidului Comunist Român. Foametea din 1946 accentuează sărăcirea oamenilor şi starea de tensiune creşte. În 23 martie 1945, Petru Groza, instaurat cu forţa, la 6 martie 1945, legiferează reforma agrară, care are în vedere pe ţăranii săraci şi pe cei care au luptat împotriva hitlerismului, neglijând total pe cei care au luptat pentru reântregirea ţării în Răsărit. La 19 nov. 1946 au loc alegerile parlamentare, care au fost o farsă grosolană, învăţătorul Sterian Enache, preşedintele secţiei de votare, a povestit că, în acea noapte, după terminarea votării, a primit ordin „de sus” ca să ardă voturile exprimate în favoarea partidelor istorice, care depăşeau 70 %, şi să le înlocuiască cu ale F.D.P. (Frontul Democrat Popular).Din satul nostru, apare ca deputat ân Adunarea Naţională numitul Stroe Milică, care, abia putea să-şi facă semnătura, fără studii, care dictează în sat ca un satrap. După abdicarea regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, ţăranii rămân descumpăniţi, arătându-şi regretul pentru pierderea regalităţii. La 11 iunie 1948, Marea

Adunare Naţională votează legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale , miniere, bancare, de asigurări şi de transport, prin care se confâscau la noi în sat morile lui Giongărău şi Nae Moraru, batoze, vapoare, tractoare, autobuze etc. La 3 august 1948, se votează legea ânvăţământului, prin care se desfiinţează o serie de şcoli săteşti de 7 clase (rămânând doar cu 4 clase), şcoli orăşeneşti, licee, şcoli profesionale, şcoli de meserii şi de ucenici. La 3 - 5 martie 1949, se ţine Plenara C.C. al P. C.R. privind transformarea socialistă a agriculturii, după ce, cu o zi ânainte, se făcuse exproprierea moşierilor cărora le rămăseseră 50 ha după reforma din 1945 începe presiunea asupra ţăranilor, de a se uni în diferite forme de cooperativizare a agriculturii. In anul 1954 apare prima întovărăşire la noi - „Flacăra Roşie” în Betegi - iar, în 1956, iau fiinţă întovărăşirile „Secera şi ciocanul” în satul Bucov, cu formarea primei tarlale colective în punctul Fagi şi „Drumul lui Lenin” în satul Râca. Între timp, se instituie regimul de cote obligatorii pentru toţi ţăranii, cote ce au sărăcit întregul sat. Se dădeau

aşa-zisele „obligaţii” de predare a cotelor obligatorii, prin care ţăranilor li se impunea să dea aproape întreaga producţie statului : grâu, porumb, orz, ovăz, lapte, carne, unt, lână etc., produse care nu se plăteau sau se plăteau simbolic. Se numiseră colectori în fiecare sat, care umblau din casă în casă şi controlau magaziile sau pătulele ţăranilor, luau totul în căruţe şi, cu delegat special, le trimiteau la baza de recepţie. Astfel de colectori au fost Pâncu Ion şi Giurcă Ion care nu iertau pe nimeni, făceau apel la miliţie să-i ajute şi chiar aveau puterea de a trimit ţărani în judecată pentru nepredarea la timp a cotelor sau pentru sustragerea şi pitirea cerealelor. La arii, se scriau lozinci mari ca aceasta : Ţărani, predarea

cotelor este o datorie patriotică a fiecăruia dintre noi ! Ţăranii duceau tot grâul la baza de recepţie Miroşi şi ei veneau acasă, plângând, cu pleava, paiele şi furca pe umăr. Pâinea devenise un aliment rar, precum cozonacul. După colectori treceau perceptorii - Bădoi Ion şi Zugravu Petre sau Sârbu Vasile - care cereau ţăranilor impozitul pe pământ şi, atunci când nu aveau banii, le puneau în căruţe şi le sechestrau maşinile de cusut, macatele, ţoalele şi chiar casele, aşa cum s-a întâmplat cu casa locuitorului Dănălache Răţoi, care a fost demolată şi mutată la şcoală, ca magazie de lemne. Mulţi ţărani, fruntaşi ai satului, fuseseră arestaţi sub diferite motive, fie că erau chiaburi şi „uneltiseră împotriva statului”, fie că făcuseră parte din partidele istorice sau fuseseră legionari, ori nu-şi predaseră obligaţiile către stat. Cetăţeanul poreclit „Zuvelcă” a făcut şapte ani de puşcărie sau canal, fără să fie vinovat cu ceva, ci doar pentru faptul că s-a găsit pe listele legionarilor, potrivindu-i-se numele cu al altui cetățean. Învățătorii Petre Sterie și Stere Ioana sunt scoşi din învăţământ pentru faptul că făcuseră parte din Partidul Naţional Ţărănesc. Tot în acea perioadă, s-a pornit o prigoană mare împotriva chiaburilor - Dinu, Budiman, Babică, Sandu Paşii, Zuvelcă, Ghiţă Băngoi, un om de o rară înţelepciune, care a trăit până la vârsta de 96 de ani, Mihalache, Stancu Andreescu etc. - fiind mereu obiectul unor confiscări de averi, de cazane de ţuică, batoze, trioare, vânturători, ţuică, vin etc. La unii dintre ei, comuniştii descindeau în miez de noapte, îi percheziţionau, îşi băteau joc de neveste sau de fiicele lor şi le luau din casă, sub

diferite motive, averea lor de o viaţă. Cam prin anul 1958, se intensifică munca de colectivizare forţată a satului. Se formau comisii din funcţionari ai Sfatului Popular, miliţie, activişti de partid, securişti, cadre didactice, membri de partid, care mergeau din casă ân casă cu „munca de lămurire” ca să facă cereri să se înscrie „de bună voie” în G.A.C. (Gospodăria Agricolă Colectivă). Drama despărţirii ţăranului de pământ a fost tragică. Prin bătăi, şantaj, ameninţări, promisiuni, reuşeau să smulgă cererile din mâinile ţăranilor cu propria lor semnătură, recunoscând că „s-au înscris de bună voie”. Ţărani săraci, beţivi, fără dragoste de muncă, s-au înscris printer primii şi au format Gospodăria Agricolă Colectivă “Drumul lui Lenin”. În anul 1961, toamna, s-a pornit o campanie furibundă pentru încheierea colectivizării agriculturii. Comisiile umblau zi şi noapte prin sat şi, încet-încet, au strâns, forţând pe ţărani să se înscrie în G.A.C., toate cererile. In toamna acestui an, ţăranii din tot raionul s-au răsculat pentru a-şi retrage cererile. La Mozăceni (Argeş), au ars clădirile G.A.C., au răsturnat maşinile activiştilor raionali, au pus pe fugă pe slujitorii Sfatului Popular, au tăiat pe secretarul de partid raional. A intervenit armata şi a potolit furia ţăranilor. Sub influenţa evenimentelor, şi ţăranii din Râca s-au strâns în faţa Sfatului Popular şi au cerut restituirea cererilor şi desfiinţarea G.A.C.-ului. Trăncan Alexandru, pe atunci secretarul Sfatului Popular, a încercat să le explice ţăranilor că fac un act necugetat, retrăgându-şi cererile. Un om din Betegi, poreclit „Cică al Băcanului“, a strigat tare, agitând oamenii, că el îşi vrea cererea înapoi. Furia oamenilor a crescut la culme, câteva pietre au zburat pe lângă capul secretarului şi au spart geamurile clădirii Sfatului Popular. Văzând lumea întărâtată, s-a hotărât să se dea cererile înapoi. Bucuria oamenilor a fost fără margini; unii oameni, de bucurie, au mototolit cererile şi leau înghiţit. Totul a fost pentru puţin timp, căci, folosind aceleaşi metode şi mobilizând forţe ale miliţiei şi armatei, în câteva luni - până în primăvară - toată localitatea a fost trecută la G.A.C. Li s-au luat oamenilor boii, căruţele, plugurile, grăpile, rariţele, trioarele etc. şi au fost duse la sediul G.A.C., facându-le mormane de fiare vechi. Caii au

fost împuşcaţi şi trimişi la abatoare, căruţele arse sau aruncate morman de fiare pe câmp. Aşa s-a „încheiat colectivizarea”, drama despărţirii ţăranului de pământ şi de uneltele lui de muncă, rămânând proletar. Au fost şi victime, dintre care una celebră : după ce a făcut cererea şi i s-au luat boii din curte, un ţăran bătrân, Raicu, poreclit „Ion al Moşului”, s-a înecat în fântâna din vale de la Răţoi, punându- şi capăt zilelor şi suferinţelor. După încheierea cooperativizării, suprafaţa totală a teritoriului localităţii Râca este de 4814,11 ha, din care proprietate obştească a C.A.P. (Cooperativa Agricolă Colectivă) 3126,91 ha şi loturi date în folosinţă personală 353,75 ha. După organizarea teritoriului în 1970, modul de utilizare a teritoriului în folosinţă obştească era cel din tabelul de mai jos. Nr. 1

Tip suprafețe (în 1970) Arabil din care irigat

2 3 4 5 6 7 8

Vii Livezi Total agricol Neproductiv din care tufăriș Drumuri de exploatare Construcții Lacuri și bălți Diguri Total neproductiv TOTAL proprietate G.A.C.

Total Folosință obșteneasc (ha) Extravilan Intravil 3023,52 2.994,65 28, 126,27 126,27 54,13 54,13 17,10 17,10 3094,75 3.065,88 28, 2,77 2,77 1,70 1,70 13,20 13,20 4,58 3,30 1, 23,45 23,45 0,26 0,26 44,26 42,98 1, 3139,01 3.108,86 30,

Prin procesul-verbal din 5 septembrie 1970, între conducerile CAP-urilor Căldăraru şi Râca, s-a comasat lacul de acumulare de pe teritoriul CAP Căldăraru pe teritoriul CAP Râca, schimbând hotarul vestic dincolo de lacul de acumulare Strâmba în schimbul unei suprafeţe de pomi cedată CAP-ului Căldăraru. De asemenea, prin procesul-verbal din 8 august 1970, conducerile CAP-urilor Siliştea şi Râca au hotărât comasarea pădurii Dia (trei trupuri)- proprietate a CAP Siliştea, în suprafaţă de 46 ha - la CAP Râca, fiind aşezată în mijlocul

tarlalei acesteia, cedându-se în schimb un teren de aceeaşi suprafaţă. În 1970, existau 4 grajduri de vaci cu câte 100 de capete, 3 grajduri cu animale de muncă, 3 garaje şi remize, 1 pătul, 1 atelier gospodăresc, 1 atelier anexe, 2 bazine borhot şi 2 silozuri pentru nutreţ. Ulterior, s-au mai construit 3 grajduri moderne, noul sediu al CAP, 1 obor de oi, s-a introdus curentul electric (în 1973) şi s-a băgat apă curentă; s-a asfaltat incinta CAP şi s-au cimentat şanţurile cu dale. Organizarea CAP era pe ferme: 1 fermă zootehnică cu bovine, care ajunsese la cca. 2.000 de capete, 1 fermă zootehnică de porcine la îngrăşat, 1 fermă horticolă, pomicolă şi viticolă şi 4 ferme de câmp, toate încadrate cu ingineri şi brigadieri. Ca preşedinte al CAP-ului a fost numit Barbu Ion care a stat o perioadă lungă de timp (1959 - 1975) şi inginer-şef Ionescu Mişu, decedat la vârsta de cca. 45 de ani. Au mai fost preşedinţi, pentru scurt timp, Băjan Voicu, Popescu Victor, Cristea Eftimie, Vlad Ion, iar ingineri şefi Cristea Eflimie, Teodorescu Ion, Benţea Toma, Benţea Stela. Dăm mai jos un tabel cu forţa de muncă a CAPului:

Apți de muncă (*)

Nr. cooperatori Total Apți de Bătrâni Care Adulți membrii muncă (**) lucrează inapți de familie (*) permanent Total 3390 1456 575 350 124 din care bărbați 1715 605 345 300 55 (*) Bărbaţi în vârstă de 16 - 64 ani; femei în vârstă de 16 - 59 ani. (**) Bărbaţi peste 65 ani; femei peste 60 ani.

14-15 ani

Sub 14 ani

160 86

725 324

Amplasarea Gospodăriei Agricole Colective de la vestul Comunei

Cooperativa Agricolă Colectivă (C.A.P.) - cum se numea în ultimul timp, a fost desfiinţată imediat după Revoluţia din decembrie 1989; animalele au fost împărţite, pământul înapoiat posesorilor (conform registrelor agricole din anul 1961), iar grajdurile şi sediile au fost împărţite asociaţiilor care s-au înfiinţat după 1989: asociaţia Betegi (condusă de BenţeaToma), asociaţia Purcăreşti (condusă de Benţea Stela), asociaţia Râca-Veche (condusă de Teodorescu

Ion), asociaţia Râca-Nouă (condusă de Cristea Eftimie) şi asociaţia Moşteni (condusă de Vlad Ion). Aceste asociaţii sau constituit prin libera aderare a ţăranilor cu o parte din pământul ce-1 posedă flecare şi au în schemă un preşedinte, un inginer, un contabil şi un magazioner. Aceste asociaţii nau mers cum trebuie din lipsă de fonduri şi s-au desfiinţat după câţiva ani. În prezent s-au format câteva ferme cu pământul în arendă. Cea mai mare fermă o deţine Barbu Ilie, apoi Antonescu Constanţa, şi alţii. Aşa s-a încheiat unul din cele mai tragice evenimente ale satului de după al Doilea Război Mondial. Urmare a tragediei rurale, de desproprietărire, satele s-au depopulate tineretul plecând după locuri de muncă la oraşe. În decurs de 45 de ani (1945 - 1989), mai mult de jumătate din populaţia localităţii a emigrat către oraş. Prima emigrare a avut loc imediat după război, în special spre Bucureşti unde oamenii au fost încadraţi la APA CA, la ITB, în poliţie, sau la CFR. Al doilea val de emigrare s-a consumat între 19651970, după încheierea cooperativizării forţate a agriculturii, când oamenii, lipsiţi de pământ, au plecat masiv spre oraşe (la Bucureşti şi Piteşti) în căutare de lucru, mai ales că se încheiase faimoasa industrializare a ţării. Al treilea val, cuprinzând mai ales populaţia tânără, a emigrat între 1970 - 1989, în special spre oraşul Piteşti - spre platfonna chimică, Combinatul de cauciuc, „Argeşeana” şi Uzinele „Dacia”. Anul 1989 găseşte populaţia din Râca îmbătrânită şi satele depopulate. La trei case locuite sunt două părăsite iarăşi populat. În prezent, în localitate sunt cca. 30 de tractoare în proprietate particulară, circa 200 de cai şi căruţe, 10 combine de treierat şi fiecare familie are în medie câte 3 ha de pământ arabil. Electrificarea satului s-a încheiat în anul 1974 şi a fost cea mai mare realizare a regimului comunist. Ca urmare, oamenii şi-au cumpărat aparate de radio, televizoare, maşini de spălat, pompe de apă, fierăstraie electrice etc., care le-a uşurat munca şi au contribuit la ridicarea standardului de viaţă - materială, spirituală şi culturală - a tuturor sătenilor. După anul 1989, deşi s-a restituit pământ ţăranilor, au

lipsit maşinile şi uneltele agricole pentru a fi muncit. De asemenea, preţurile la arături s-au mărit atât de mult, încât multe ogoare au rămas nemuncite. Dragostea de pământ, de odinioară, a ţăranului s-a transformat în indiferenţă. Tineretul nu este atras de viaţa la ţară şi se apucă greu de muncă. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, sperăm ca lucrurile să se schimbe în bine. Fondurile europene din agricultură vor contribui la o mai bună folosire a pământului prin cumpărarea de tractoare şi unelete agricole.

INFRASTRUCTURA COMUNEI

Drumurile din comună le vom împărţi în şosele judeţene, şosele comunale şi uliţe. Comuna Râca în vechea vatră era tăiată de câteva uliţe care ieşeau în Drumul ăl Mare -Roşiorii-de-Vede- Piteşti. După mutarea comunei acest drum a fost abandonat, trensformându- se într-un plan pe care circulă căruţele sau tractoarele la arat şi semănat. În noua vatră drumul cel mai important, adică şoseaua judeţeană, pleacă din drumul naţional PiteştiAlexandria, din dreptul Primăriei satului Popeşti, urcă spre satul Palanga, îl traversează, trece pe lângă pădurea Bobatea şi traversează satul Bucov, numai prin cătunele Purcăreşti şi Diaconeşti şi merge către comuna Căldăraru. Şoseaua s-a tăiat în 1864 de către AL. Ioan Cuza când s-a dat satul la linie, mult timp sătenii zicându-i Linie. Podul de veste Bucov s-a construit prin anul 1984, pe timpul când primar al comunei Popeşti era Popescu Victor. Până în anul 2007 şoseaua judeţeană era întreţinută prost de către comună, pietruită cu material din Teleorman. În anul 2008, luna aprilie a fost asfaltată până în satul Râca, la ieşirea spre Silişte, rămânând ca lucrarea să fie terminată în acest an până la Căldăraru. Din marginea satului Purcăreşti merge un drum de ţară pe marginea dinspre răsărit a satului până la izlazul de lângă pădurea Bucov, iar din dreptul lui Ioviţă (la Duran) merge alt drum prin cătunul Băjeneşti până la marginea izlazului de lângă pădurea Bucov.

Drumul Bucov-Adunati plecă din dreptul Troiţei construită de Adrian Stoica, de mai sus de biserică, traversează cătunul Ciuculeşti şi merge până în satul Adunaţi. Deşi a fost pietruit decurând, drumul este deteriorat şi necesită îngrijiri. În anul 2006 s-a făcut şi podul de la barajul de la Ciuculeşti, pod ce fusese luat de ape şi rupt. În satul Adunaţi drumul merge până în Valea Bucovului, după care se bifurcă în două uliţe, una merge către islazul comunal şi alta urcă către satul Strâmbeni. In cătunul Ciuculeşti mai există o uliţă numită uliţa Andreeştilor care altă dată ducea la grădinile de lână sat, adică în fostul sat Pistoleşti, după care mergea pe lângă pădurea Bobatea la Izvorul de Jos, sat cu care aveam multiple legături. Drumul Râca-Silistea, altădată şosea comunală care lega Râca-Veche de de Siliştea, acum a rămas doar un drumeag, neîngrijit. Acum merge până în izlazul comunal din Râca, după care se continuă pe un plan până în satul Silişte. În anul 2007 s-a construit şi podul care traversează pârâul Purcaru de către judeţ. De la podul de pe Purcaru merge un alt drum spre şcoala Râca-nouă, după care o ia la stânga până aproape de pădurea Bucov. Din acest drum, un altul coteşte din coastă la drepta pe lângă gospădăriile Pătraşcu, Stănilă, Tiţă şi merge până spre grădinăriile de odinioară. Iar de la acelaşi pod merge o uliţă spre dreapta, numită Uliţa Ungurenilor. Din centrul satului Râca-Veche pleacă prin Moşteni un drum care merge pe vale pe la Pemiu şi urcă în deal , mergând altădată în vechiul sat Râca, numit Odaia -Veche. Pe marginea islazului de la Râca o altă uliţă merge pe marginea satului, din ea pornind alte două în sat . O uliţă care se numeşte Drumul de Apă uneşte drumul Râca-Căldăraru din dreptul morii lui Giongărău, pe marginea satului Râca-Veche cu drumul moştenilor la Perniu, unde este şi o fântână cu cumpănă. In Râca-Veche mai există o ulicioară spre biserică, după care o ia la dreapta, numită uliţa Popilor. În anul 1974 comuna Râca a beneficiat de introducerea curentului electric, prin linia de înaltă tensiune adusă de la Popeşti, linie aprobată de preşedintele consiliului judeţean şi secretar de partid , Năstase Florea. Odată cu introducerea curentului electric, viaţa oamenilor s-a schimbat în bine. Şi-au cumpărat televizoare, frigidere, aparate de radio, pompe sumersibile pentru scos apa din

fântâni, fierăstraie electrice etc., care le-a uşurat munca şi au contribuit la ridicarea standardului de viaţă, materială, spirituală şi culturală a tuturor sătenilor. Prima linie telefonică instalată la noi în sat s-a făcut ân anul 1908 (vezi procesul-verbal din 25 februarie 1908, înregistrat la Primăria Bucov-Adunaţi la nr. 199 din 1908 de către N. V. Marinescu, constructor telefonic, M. M. Perşu, primar, şi Ioan Andreescu, notar.) Aceasta ca o necesitate de a ţine o legătură mai strâlnsă cu judeţul şi centru. Să nu uităm că cu un an înaite avuseseră loc răscoalele din 1907 care se soldaseră cu mari pierderi de vieţi omeneşti şi materiale. Stăpânirea, pentru a ţine situaţia sub control a dat ordin să se înfiinţeze posturi telefonice în fiecare comună. După anul 1964 linia telefonică s-a dublat, un post mergând la Sfatul Popular şi altul la Gospodăria Agricolă Colectivă. În anul 2002 s-a introdus telefonia în toată

comuna cu o centrală digitală la Căminul Cultural, cu 230 de posturi telefonice. Tot în acest an s-a introdus televiziunea prin cablu, cu 240 de abonamente. De acum s-a introdus şi televiziunea digitală cu antene parabolice, cu cca. 35 de abonaţi. începând din anul 2004 mulţi oameni şi-au cumpărat calculatoare şi beneficiază de internet.

ECONOMIA LOCALITĂŢII

Satul nu-şi justifică existenţa dacă nu este legat de o activitate economică, suficient de intensă, pentru a asigura supravieţuirea populaţiei sale (hrană şi îmbrăcăminte în special); membrii satului, familiile trebuie să aibă o ocupaţie

- agricultură, creşterea animalelor, prelucrarea lemnului, albinărit etc. - din ale cărei roade să se hrănească şi să le mai şi rămână pentru schimb sau vânzare în scopul asigurării celorlalte nevoi de viaţă. Un sat înstărit depinde, în primul rând, de hărnicia oamenilor şi abia apoi de calitatea solului, a pădurilor, a apelor etc. 1 . Gospodăria ţărănească. Gospodăria ţărănească a evoluat şi ea de la simplul bordei la curtea ţărănească, cu casă, pătul, fânar, magazie, coteţe de porci şi de păsări, grajd de vite (aşezat, de obicei, sub fânar). Locuinţa de bază a românilor a fost bordeiul, moştenit de la daci şi, apoi, de la dacoromâni. Bordeiul este locuinţa cu o singură încăpere de circa 3,50 x 3 m, de obicei de formă patrulateră, săpat la o adâncime de circa 2 m. Pereţii erau căptuşiţi cu împletitură de nuiele între pari de lemn şi făţuiţi cu o lipitură de lut. Se zice - ne povesteşte istoricul antic Strabon despre daci - că unii dintrănşii

trăiesc troglodiceşte în gaure săpate în pământ. Un călător francez, Ubicini, trecând prin aceste locuri la 1842, povesteşte despre bordeie : „Până acum câţiva ani, ţâranii( ... ) nu aveau drept locuinţă decât bordeie întunecate şi pline de fum, scobite în pământ la o adâncime de doi metri şi având suprafaţă de doi până la trei metri şi doi sau trei metri lărgime. Odată groapa făcută pe mărimea potrivită, se băteau la capetele ei doi stâlpi, legaţi între ei cu un par mai puternic. De o parte şi de alta a acestor pari, se aşeza, în chip de acoperiş, o împletitură de nuiele, începând cam de la un pas depărtare de deschizătură. Acest acoperiş, cât se poate de primitiv, era acoperit cu pământ sau cu lut, lăsându-se doar o crăpătură pe unde să iasă fumul. Pământul acesta se acoperea de ândată cu iarbă, astfel âncât cătunele ... păreau a fi un câmp acoperit cu muşuroaiele unor cârtiţe uriaşe.” Adevărul nu era chiar acesta. Bordeiele erau bine organizate. Planul bordeiului era următorul: Era o intrare în pantă, numită gârlici, care scobora până la nivelul încăperii. Gârliciul dădea într-o odaie unde se găsea vatra sub un coş larg ce ducea fumul peste acoperiş. Pe vatră se găsea ţestul (capac de acoperit pâinea, mălaiul etc. puse le copt). Din încăperea cu vatră, se deschideau lateral cămara

şi odaia de locuit, care era încălzită cu o sobă oarbă; paturile stăteau pe lângă perete, de-a lungul a două sau trei laturi ale încăperii. Unele bordeie erau adevărate locuinţe subpământene, având până la patru - cinci camere. Semibordeiul o locuinţă ceva mai evoluată, avea pereţii ridicaţi pe pari de la pământ în sus, cu acoperiş din paie, făţuit cu lut galben şi ridicat la jumătate pe stâlpii din mijlocul locuinţei. Semibordeiul era adâncit în pământ la circa 40-80 cm, având pardoseala făcută din lut galben, bine bătut şi pomestit. Uşa şi ferestrele foarte mici erau aşezate pe una din laturile neexpuse la vânturi sau viscole; ca geamuri, foloseau băşica de porc şi, mai târziu, îl spoiau cu lapte. Ca obiecte de iluminat, foloseau opaiţul - o feştilă de aba pusă în seu topit de oaie - apoi lampa cu petrol. Mai târziu, când satele s-au mai statornicit, au început să se construiască locuinţe de suprafaţă. Cele mai multe se făceau din nuiele împletite, pomestite cu lut şi acoperite cu paie sau cu şiţă şi şindrilă. Casele aveau o intrare - tinda - unde se ţinea vadra cu apă, se făcea mâncare şi focul în sobă printr-o gură oarbă practicată în peretele despărţitor. După astfel de case, s-a trecut la construcţia de case cu două încăperi şi o tindă. Ele erau făcute din stâlpi de salcâm, cu laţi bătuţi pe ambele părţi, spaţiile dintre ei fiind umpluţi cu şomoioage de pământ amestecat cu pleavă. Pereţii erau făţuiţi şi-n interior şi-n exterior cu lut galben şi spoit cu lapte sau, mai târziu, cu var.

O locuință țărănească din secolul al XVII-lea.

După 1700, apare şi prispa, sau pridvorul, în faţa casei, făcută din scânduri şi stâlpi de salcâm, ciopliţi frumos, cu diferite motive populare (stâlpul din care s-a inspirat Brâncuşi în Coloana infinită). Pe prispă, ca elemente de decor, se puneau glastre cu flori şi, în zile de sărbători, se expuneau în faţa casei plocaturile (poclade), macatele şi păturile. Una din camere se numea odaie, fiind destinată doar oaspeţilor. Acolo se ţineau lada de zestre, macatele, păturile, hainele de sărbătoare şi altele. Cele mai multe case erau construite din laţi cu pământ frământat şi ostreţe (bârne), învelite cu şiţă şi, mai nou tablă galvanizată sau ţiglă. Majoritatea caselor sunt aşezate cu faţa spre sud, în faţa soarelui. Văruitul caselor se făcea de obicei înaintea sărbătorilor de Paşte şi spre toamnă, înaite de intrarea ân iarnă.

Casă țărănească tipică regiunii noastre sec. al-19-lea şi al 20-lea

Pentru odihnă, ţăranii foloseau patul, un fel de pod de scânduri, adesea susţinute de nişte pari, bătuţi în pământ. Patul era aşezat între peretele dinspre nord, prelungindu-se până lângă sobă. Familia se îngrămădea în pat, învelindu-se cu o cergă. Aşternutul consta dintr-o pătură, mai rar, două, puse peste scândurile patului. Pernele erau lungi şi se numeau căpătâie, erau, de obicei, ţesute din lână şi umplute cu paie sau foi de porumb. Încălzitul camerei se facea cu o sobă oarbă cu paie de grâu, de obicei rămase de la vite, cu coceni de porumb şi mai rar, cu lemne. În gura sobei era vatra joasă, căptuşită cu cărămidă, unde gătea gospodina mâncarea, stând aplecată sau pe un scaun mărunt. Deasupra vetrei se deschidea coşul casei, sprijinit pe corlăţi, unde femeia ţinea facăleţul, chibriturile, sarea sau lumânările. Iluminatul se facea cu lămpi sau gazorniţe, alimentate cu petrol, căruia lumea îi zicea gaz. De opaiţe numai bătrânii mai vorbesc, dar n-au mai existat de prin 1870. Latrinele sunt aşezate în grădină şi erau construite din materiale uşoare: beţe de floarea soarelui, coceni, nuiele, mai rar din scânduri. Grajdul - al doilea element al gospodăriei ţărăneşti era, la început, făcut din nuiele şi faţuit cu pământ. În el se ţineau animalele mari : vacile, boii, caii şi măgarii. Bălegarul de la animale era aruncat în grădină printr-o ferestruică şi depozitat ân grămezi de unde, primăvara sau toamna era

transportat pe loturi. Lângă grajd, era oborul oilor, o închisoare tip stână, din pari şi laţi, unde stăteau închise, pe timp de iarnă, caprele şi oile. Construcţia magaziei de cereale a trecut prin mai multe faze. A fost o perioadă de timp când satul strângea tot avutul la un loc, în pâtulele comunale. La 1864, la „alinierea” satelor, se prevedeau şi locuri pentru pătule de rezervă, alături de şosele, şcoli, vetrele fântânilor etc. Mai întâi, cerealele s-au păstrat în gropi, apoi în pivniţe de sol şi, mai târziu, în pătulele de diverse dimensiuni, confecționate din pari împletiți cu nuiele și acoperite cu paie. Când apare scândura în cantităţi industriale, magaziile se fac din scândură lată. Aici se păstra grâul, meiul, boabele de fasole si de porumb etc. Magazia era pusă pe tălpici - nişte buşteni mari, care o depărtau de suprafaţa pământului, pentru a o feri de rozătoare. Deasupra magaziei, se construia pătulul din nuiele şi învelit cu şiţă, destinat păstrării ştiuleţilor de porumb. Pe lângă unele gospodării, mai erau pivniţe, coteţe, polăţi etc. Fântânile sunt un semn al civilizaţiei, dar şi al nivelului tehnic şi, ca şi locuinţa, un semn al continuităţii pe aceste meleaguri. La început, ele s-au săpat pe văile râurilor, apoi şi pe dealuri, la cca. 20 - 30 de metri adâncime. Ele se săpau cu cazmaua şi târnăcopul de aşa-zişii fântânari sau puţari. Pe văile râurilor, unde apa se găsea aproape de suprafaţă (la 4 - 5 m), se făceau gâldaie pentru udarea grădinilor de zarzavat, dar şi de aprovizionare cu apă în gospodărie. Primele fântâni au fost fântânile cu cumpănă, cu vizduri din codri de piatră sau îngrădite cu nuiele. Aşa au fost ele făcute pe Valea Strâmbei, în vechea vatră a Râcăi, din care patru s-au păstrat mult timp şi după dispariţia satului vechi, una aflându-se pe drumul Râca - Căldăraru. însă cele mai vechi fântâni au fost cele de la Cotoi (în vale) - acum astupate - la Ciuculeşti (între dealurile dinspre Pisc), la Răţoi (în vale; în ea s-a înecat, în 1961, Lisandru Moşului cu ocazia colectivizării agriculturii, motiv pentru care a fost astupată), la Ion Stan Stănică (în vale), lângă Şcoala Purcăreşti (făcută la 1864, imediat ce s-a „aliniat 44 satul), la Cărămidă la grădini (singura care se mai menţine şi azi în

starea în care a fost), la Văcării (pe islaz), la Gheanca, la Troiţă, în valea Purcarului (Râca-Nouă). O veche fântână a fost şi la Moşteni, în vale, pe pământul moşnenesc (aşa zisa Faşă a bisericii), alta în Râca-Veche, în centrul satului, alta în Betegi, în vale; la Purcăreşti în cot s-a făcut o fântână cu roată, după ce s-a astupat fântâna de la Cotoi; o altă fântână era la Dinu, tot cu roată, la Moară, făcută de proprietarul morii, Giongărău; alta, tot cu roată, la Ghiţă al lui Căciulă. Fântânile purtau, în general, pe ele şi inscripţii cu ctitorii, fântânarii şi anul dării în folosinţă. Lângă fântână, se ciopleau jgheaburi din lemn pentru adăpatul animalelor, precum şi cruci. În general, la facerea unei fântâni participa întregul sat şi, după ce era gata, se sfinţea şi se îngrădea cu gard de uluci sau nuiele. După 1945, cei înstăriţi îşi făceau fântâni în curte, iar, mai târziu, cam după 1960, aproape fiecare gospodărie şi-a făcut aşa-numite puţuri americane. Au existat şi aşa-zisele buduroaie, fântâni cu apa la suprafaţă, care izvorau şi curgeau la suprafaţă, cum au fost în Valea Ghiincioaiei, sub dealurile Bucovului, lângă bordeiul lui Ghiţă Băngoi, altul sub dealurile de la Izvoru, pe drumul vechi Ciuculeşti - Izvoru de jos, altul sub dealurile din Tudoria, numit „Fântâna hoţilor”. Se foloseau în gospodărie unelte ca ; putineiul, teascul de struguri, ştiubeie pentru albine, bota, vadra, baniţa, merticul sau dublul, maiul,

ciocanul, războiul de ţesut, grebla, furca, daracul, meliţa, piua cu ciocănele, căruța, etc... 2. Agricultura. Ca îndeletnicire străveche, agricultura are o terminologie latină: câmp (< campus), ţarină (< terra), agri- (< agru), arătură (<ăratura), jugăr (<jugum), falce (<falx), (<fiunis), pas (<passus), a

măsura (<mensura), curătură (<colatura). De la slavi avem : ogor, brazdă, răzor, pogon, felină, pârloagă, stânjen, prăjină, plug. La început, sătenii au muncit pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti, apoi, după reformele agrare succesive, şi-au lucrat propriul pământ, după care, în 1962, trecând la colectiv (cooperativele agricole de producţie, C.A.P.) şi luându-li-se uneltele (plugul, căruţa, boii, caii, grapele etc.), ei au rămas adevăraţi „pălmaşi 14, lucrând pe nimica toată, la „zile-muncă“... Ogoarele erau pe lângă sat şi se cultivau cu culturi alternante de la un an la altul sau erau lăsate de islazuri, după care intrau iarăşi în circuitul agricol. Cerealele cele mai cunoscute au fost: grâul (de primăvară şi de toamnă), meiul, orzul, ovăzul, secara, sorgul. Pe la 1656, s-a introdus cultura porumbului şi în satele noastre, înlocuind cultura meiului. Mămăliga din porumb era mai bună şi mai hrănitoare ca cea tradiţională din mei. Uneltele obişnuite pentru lucratul ogoarelor au fost: săpăliga, sapa, hârleţul, grebla, la care se adaugă vechiul plug roman de lemn aratrul - înlocuit, după venirea slavilor, cu plugul (cu şi fără talpă, sau cu cormană) - rariţa (un fel de plug cu două tăişuri, cu care se prăşa porumbul) cu cormană de lemn şi, mai târziu, de fier, şi grapa de lemn şi de fier. Pe lângă ogoare, fiecare familie mai avea o porţiune mică de pământ pentru grădinărit, de obicei repartizată pe văile râurilor, unde se plantau legume. Problema apei pentru agricultură s-a pus dintotdeauna, mai întâi pentru grădinărit. Se făcea irigarea grădinilor cu un sistem de fântâni, numite gâldaieI, din care apa era trimisă pe nişte duluri de pământ până la plante. La Grădinării, pe valea Bucovului, se uda cu roata şi cu măgarii, catârii sau caii, roată cu cupe ce scotea apa din găldău; asemenea roată avea Brăican, el având grădină de zarzavat pe valea Islazului .În anii 1965 - 1970, s-a lucrat cu lipoveni aduşi din Delta Dunării la două baraje: barajul de la Crapu şi barajul de la Ciuculeşti. Barajul de la Crapu, pe apa Câinelui (Strâmba), realizând un lac de acumulare cu o suprafaţă de 10 ha pe un teren al comunei Căldăraru, a fost I

Gâldău=groapă săpată la 5-5 m, din care iese apa – Din gâl (interjecție, cuvânt care imită sunetul apei) (d) + ău , conf. DRLM, pag. 338.

dat - prin schimb de terenuri - C.A.P.- ului Râca, pentru a se iriga suprafaţa de la est de baraj, de circa 150 ha. Barajul a fost de un real folos; atunci când s-a folosit la irigat, s-au obţinut recolte foarte bogate. De asemenea, oglinda apei era o mică sursă de peşte şi de agrement. Din păcate, după desfiinţarea CAP-ului (după 1989), barajul nu s-a mai folosit şi a fost lăsat în părăsire. Barajul de la Ciuculeşti, făcut la insistenţele inginerului agronom Mihai Ionescu, pe atunci inginer-şef al CAP- ului, a fost mai puţin folositor, cu timpul degradându-se. Treieratul se efectua la început manual, cu mai multe rânduri de animale care „băteau” (călcau) spicele cu picioarele în jurul unui făţar, după care se separau paiele şi pleava de grâul ce se dădea, mai întâi, prin dârmon (un fel de ciurel cu găurile mai mari, prin care treceau numai boabele de grâu), apoi „se dădea la vânt”, adică se vântura. După apariţia „vaporului” cu abur şi a batozei de treierat, oamenii se strângeau în cete, fie pe sate, fie pe rudenii, duceau grâul (cu căruţe amenajate special, având pătule şi ţăruşi legaţi cu funia) la arie - de obicei, pe islazul satului - contractau vaporul şi batoza cu proprietarii acestora şi le aduceau pe aria de treierat cu 10 - 20 perechi de boi, pentru treierat.

La arie, trierând grâul cu batoza

Râşniţa de măcinat a existat mult timp (până prin 1940), după care i-a luat locul moara de apă; în Bucov a existat şi o moară făcăleaţă care, la 1890, a fost luată de apă; o altă moară - a lui Nae Morarul - a funcţionat în punctul Podul Bucovului până prin 1945.

Râşniţă de măcinat

După aceasta, Giongărău construieşte în nordul satului Răiculeşti, o moară modernă, cu valţuri, adusă din Germania, moară care, cu mici transformări, afuncţionat cam până în 1989, după care a rămas în paragină.

Moara lui Giongărău în paragină

Oamenii se mai ocupau şi cu creşterea vitelor,

albinărit, vânatul tăierea lemnelor, comerţul meşteşugurile (existau ateliere manufacturiere particulare ca fierării, cojocării, croitorii, ţesătorii, tâmplării...). Câteva poverni (instalaţie de fabricat spirt, rachiu) şi cazane de ţuică aveau Budiman, Babică, Ionică al lui Niţu, în Betegi la Stancu şi, mai târziu, ân Râca-Nouă, al CAP-ului şi ân Ciuculeşti, la Ghiţă Băngoi. Bostinăritul sau albinăritul era preocuparea multor oameni în trecut. Astfel, Tudor Dobre Duran din Purcăreşti povesteşte că albinele îşi făceau roiuri şi prin scorburi, aşa de multe erau, şi fiecare om avea câte 34 uleie. Intre cele două războaie mondiale, erau mulţi crescători de albine, punându-se bazele stupăritului modem, precum: Stancu lui Marinache (Purcăreşti), învăţătorii Alexandru Ionescu din Ciuculeşti, Tache Dumitrescu din Râca-Veche, Stere Petre din Răiculeşti, preotul Ion Mocanu din Râca-Veche, apoi, după 1950, amintim pe gestionarul Dumitrescu Petre, Tudorică al lui Căciulă şi Marin Ciungu, toţi din Râca-Veche, precum şi alţii. Obiceiul s-a păstrat până în prezent, când mai există âncă 1 0 - 1 5 crescători de albine.

100

Vedere din Râca-centru. În depărtare școala veche

3. Meşteşugurile. Meşteşugurile sunt şi ele prezente în viaţa şi structura satului Râca. Satul a avut făurării (fierării) pentru potcovit caii, pentru legat căruţele şi pus şine la roţi, pentru confecţionat unelte agricole sau pentru ascuţit fiare de plug. Cele mai importante fierării au fost la Jianu şi Jică Ţiganu în Purcăreşti, la Dobrică Ţiganu în Râca-Veche, la Luca Ţiganu în Râca-Nouă, iar, în ultimii ani, la un urmaş al lui Jică Ţiganu, numit Sandu lui Jică, singurul care a mai practicat

101

această meserie până decurând, când a murit şi el. Cojocării au avut neamurile Brotacilor, care faceau căciuli, cojoace, pieptare, găitane şi altele. De fapt, mulţi urmaşi ai acestor neamuri s-au şi numit „Cojocaru“ (Mitică Cojocaru, Radu lui Niţu). Un bun cojocar era şi Ghiţă al lui Căciulă din satul Bucov, care a lucrat până la o vârstă destul de ânaintată. Croitorii, deşi foarte mulţi în trecut, s-au rărit, rămânând numai trei în tot satul, dintre care mai căutat este Alexandru Antonescu pentru priceperea de a confecţiona haine moderne.Tâmplari şi dulgheri au fost Costea (Purcăreşti), Anghel Gâscanu, Tudor Gâscanu, Manole Arvat şi Voicu Gâscanu. În ceea ce priveşte comerţul, cele mai importante târguri erau la Glavaciog, Roşiorii de Vede, iar, pentru cereale, la Piteşti; mai rar ajungeau cu căruţele la Curtea-deArgeş sau la Câmpulung. Drumul cel mai frecventat era „Drumul ăl Mare” Roşiori - Piteşti şi, mai puţin, Alexandria - Piteşti, pe Valea Teleormanului. Se vindeau porumb, grâu şi animale (oi, capre, bovine), se cumpărau ţesături (postavuri şi pânzeturi), şepci, călţuni, săpun, argintărie, sare, mobilă, săbii, scuturi (în special pentru oaste), pluguri, unelte pentru agricultură. Comerţul se facea fie prin schimburi la troc, fie pe bani - aspri de argint, hani, creiţari, ducaţi, florini, galbeni, taleri, lescăi, ortul, paraua turcească, pitacul, şalăii, zloţii - toţi sub denumirea de „gologani”. Hanuri, cârciumi, prăvălii, baruri, cooperative În lipsa documentelor, e foarte greu să mai reconstitui atmosfera hanurilor de acum o sută, două, de ani. Din ce-şi mai amintesc bătrânii, a existat un mare han în vechea vatră a satului, la Strâmba - la Drumul ăl Mare - deschis, în special, negustorilor ce băteau drumul Roşiorilor şi invers, pentru a duce cereale la târgurile din Piteşti, Curtea de Argeş sau Câmpulung. La parter se afla localul hanului, unde se bea şi se mânca bine, şi sus erau camerele de dormit pentru călătorii care poposeau peste noapte. La han, cânta şi un faimos taraf de lăutari, adus de hangiu din târgul Roşiorilor. Hanul de la Drumul ăl Mare (din Strâmba) a fost

102

mult timp şi „cap de poştă”, loc unde se schimbau caii poştali care veneau de la Balăci. După modernizarea noii şosele care trece pe la Chitu şi prin Căldăraru, pe lângă linia ferată, vechiul han şi-a pierdut din importanţă şi, după mutarea vetrei satului Râca pe noul amplasament, el a devenit nerentabil şi a fost părăsit.

Cam aşa arăta hanul de la Drumul ăl Mare

Un alt han vechi a fost şi hanul din Bucov din capul Diaconeştilor, de la biserică mai jos, în locul râpei pietroase de sub pârâul Bucov. Aici se opreau, la un „pahar de vorbă”, negustorii ce băteau târgurile locale, de la Popeşti spre Râca şi Căldăraru şi invers, mai ales grădinarii de pe valea Teleormanului, ce-şi duceau marfa în târgul de la Miroşi. Hanul a dăinuit până în preajma Primului război mondial, după care a fost părăsit şi, pe ruinele lui, a fost construită o cârciumă care a avut şi ea o viaţă scurtă, durând până după 1940, rămânând din ea nişte ruine. În perioada interbelică, mărindu-se numărul locuitorilor, s-au înmulţit şi cârciumile. În Râca, erau cârciumi la Mocănescu, la Mihăilescu, la Dumitrache al Ciocii, la Ghică al Popii, la Ştefănescu, la Ilie Cârciumaru. În Bucov erau cârciumi la Neagu, în capul satului, la Stancu lui Marinache; în Purcăreşti, la Şoarice, în vârful coastei ce coboară spre podul Bucovului şi la Făgădău; în Ciuculeşti, la Marinache al lui Stănilă, în capătul celălalt al Diaconeştilor şi la Arghir Bogatu; în Betegi la Toncescu şi la Pârvuleşti. Vinul cârciumarilor - fie că era din producţie proprie, fie că provenea de pe Vlaşca sau de la Drăgăşani, unde se cultivau podgorii masive - era adus cu căruţele, în butoaie şi

103

depozitat în pivniţe. Ţuica se procura de la munte, direct de la poveme, fiind adusă tot cu căruţele şi vândută angro la cârciumari. După 1989 s-au deschis baruri la Duran, la Viţi, la Marinuş, etc, unele din ele având o viaţă scurtă. Prăvăliile s-au înmulţit, de asemenea, şi ele. Primii străini care au venit şi şi-au construit prăvălii au fost Zaharia şi Bragagiu. Zaharia era grec şi a venit la noi înainte de 1860, căci reforma lui Cuza îl găseşte stabilit în sat şi-i rezervă şi lui pământ. Urmaşii lui s- au specializat în vopsele şi, în perioada interbelică (dar şi după ea, până prin 1950), au vândut numai vopsele. Clădirea prăvăliei lui Zaharia este, poate, cea mai veche din sat şi, a fost închiriată, adăpostind un birt, „Bibi“, după care a rămas în paragină. Bragagiu era un turc din Dobrogea, care, la început, venea cu bragă pe Vlaşca. S-a căsătorit în Râca şi şi-a deschis o prăvălie în Răiculeşti, unde se întâlnesc satele Râca şi Bucov, la care vindea şi bragă, o băutură foarte căutată la timpul ei. Prăvălia lui Bragagiu a dăinuit până prin 1955 - 1960, în ultimul timp reprofâlându-se pe îngheţată şi turtă dulce, după care şi-a închis porţile. Prăvălii avuseseră şi Ilie al Voicului, Ghică Popescu, Ştefănescu, Mocănescu, Dumitrache al Ciocii etc. Inmulţindu-se foarte mult, prăvăliile, din lipsă de clienţi, au început să dea faliment foarte repede, ca de altfel şi cârciumile. Imediat după ce comerţul a fost naţionalizat ân 1948, a rămas în fiecare sat (Râca, Bucov, Adunaţi) câte o cooperativă de consum şi câte un mat. După 1960, comerţul cooperatist a luat amploare şi au fost construite clădiri noi pentru cooperativele din Râca şi din Adunaţi, care adăposteau şi câte un bufet. Un rol deosebit au jucat preşedinţii de cooperative, Pârvu Ungureanu şi Sârbu Nae, şi în ultimul timp Uţă Alexandru, care au construit noul local din Râca şi l-au aprovizionat corespunzător cu marfa. La ele au vândut Petrică al Badii, Pâncu Ion, Uţă Alexandru, Colica, Gigea Pârvulescu, etc. După 1989, aceste cooperative au decăzut şi au apărut magazine şi cârciumi particulare: „La Duran” în Purcăreşti, în localul fostei primării din Bucov, o perioadă la Căminul Cultural din Râca, transformând căminul în cârciumă, la

104

fosta cooperativă, la Stoican, în Moşteni la Georgică, în Betegi la Pârvulescu etc. 5. Banca populară.

Necesitatea înfiinţării băncilor populare pentru acordarea de împrumuturi ţăranilor reiese dintr-un raport publicat în 1901. Subliniind situaţia grea în care se găseau ţăranii în acele timpuri, raportul consemna: „O foarte mare parte din săteni sunt victimele cămătarilor care constituie un pericol permanent pentru ţărănimea noastră.Aceştia profită de nevoile sătenilor, fie de o moarte în familie, fie de pierderea unei vite ....fie că voiesc a-şi cumpăra unelte agricole şi n-au ce amaneta la credit, deşi sunt oameni muncitori şi perfect de cinstiţi, sunt nevoiţi să împrumute bani cu procente fabuloase: 1 şi 2 lei pe lună de napoleoni, ceea ce vine 60 şi 120 % pe an. Nu sunt rare cazurile la astfel de datornici când ei n-ajung să plătească fie în muncă, fie în bani, datoria, ci o trec asupra urmaşilor care rămân veşnic datori, mai ales când familia este numeroasă şi are puţine mijloace de trai.” În cursul anului 1903, având experienţa altor bănci înfiinţate, ţăranii din Râca, având ân fruntea lor pe învăţătorul Tache Dumitrescu şi pe preotul din sat, pun în discuţie înfiinţarea unei bănci populare pentru ajutorarea sătenilor. După multe amânări, adunarea generală ajunge, în sfârşit, să voteze statutul băncii şi alege consiliul de conducere. Pe data de 4 iunie 1904, Banca populară ia fiinţă oficial, cu 26 de membri, având ca preşedinte al băncii pe învăţătorul Tache Dumitrescu. Acest lucru se face după aproape 6 luni de tergiversări din partea unor cămătari ai satului, care îşi vedeau periclitate poziţiile lor. Situaţia băncii după doi ani era următoarea: Anul

Membrii fondatori

1904 1905

26 -

Membrii la finele anului 39 51

Capital subscris

Capital vărast

3800 4531

2145 4384,20

Numar de Cap âmprumuturi âmpru

Banca a devenit un real sprijin pentru ţărani. Ei au început să-şi cumpere vite de muncă, unelte agricole, vaci,

60 60

401 463

105

capre, oi. Împrumutau, de asemenea, bani pentru a-şi rezolva anumite probleme familiale (înmormântări, nunţi, copii întreţinuţi la şcoli). Deci nivelul de trai începe să se schimbe spre bine. Banca populară durează până ân anul 1947, când este desfiinţată. După acest an se înfiinţează o cooperativă de credit care dădea ţăranilor împrumut până la o anumită sumă. Această cooperativă era condusă de preotul Gogu, casier Goran Ion, apoi de preotul Luţă de la Popeşti. Târgurile,bâlciurile sau târgurile săptămânale Se pierd în negura timpurilor. Ele au luat fiinţă din necesitatea sătenilor de a face schimb de marfa şi de produse agricole sau de altă natură, înainte de apariţia banului. Cele mai apropiate târguri sau bâlciuri de satul nostru au fost: - lunea - la Miroşi (acum se ţine dumnica); marţea - la Tătărăştii de Sus; - miercurea - la Slăveşti;- joia - la Balăci şi Glavaciog; - vinerea - la Roşiorii de Vede; sâmbăta - la Piteşti. Bâlciurile sezoniere, legate de anumite sărbători, sunt: - La 6 august, la Siliştea-Gumeşti, de Probojanie („schimbarea la faţău); este menţionat şi în Dicţionarul ... Pantelui Georgescu: „La 6 august, se face bâlciu care ţine o săptămână ...” - De Duminica Mare şi Cârstov - la Ciolăneştii din Deal: - De Sfântul Ilie - la Tătărăştii de sus - De Vinerea Mare - la Miroşi - De Sfânta Maria - la Recea. La aceste târguri se vând şi se cumpără: cereale, animale (boi, viţei, vaci, oi, porci, capre), zarzavaturi, încălţăminte, îmbrăcăminte, vase de uz casnic, fierărie, piei de oaie, laţi, ulucă, căpriori, butoaie, putini, alte obiecte de uz casnic şi atâtea altele. Un farmec aparte au comediile, circul, fotografii, scamatorii şi chiar gură-cască ... Oamenii beau bere şi mănâncă mici, se distrează, vorbesc vrute şi nevrute, iar copiii stau pe lângă comedii şi se zbengui esc. Tinerii au un bun prilej de a se ântâlni şi de a lega prietenii ântre băieţi şi fete.

106

Târg ţărănesc de altădată

Bâlci cu comedii

107

108

Cartea de hotărnicie a terenurilor din Bucov, satul Purcărești

VIAŢA SPIRITUALA A SATULUI BISERICA, ŞCOALA ŞI CĂMINUL CULTURAL

Viaţa spirituală a satului s-a desfăşurat din cele mai vechi timpuri, mai întâi în familie, apoi în instituţiile organizate de stat. Biserica a fost primul element al culturii, iar primii oameni mai învăţaţi au fost preoţii şi dascălii de biserică. Atunci când oamenii aveau un necaz şi trebuia să afle ceva, alergau la popă sau la dascăl să le ceară un sfat. Cei mai înstăriţi îşi procurau şi cărţi în limba slavonă, fie cu conţinut religios, fie cu conţinut laic. (ex. Lixăndria, unde se povestea viaţa lui Alexandru Macedon sau molitvenice, Vechiul şi Noul testament, etc.) Asemena cărţi s-au găsit în podurile caselor la Andreescu Ion, fost notar, pe la bătrânul Marin Andrei, la Sandu Paşii, bătrânul învăţătorului Penescu Athanasie, la popa Mocanu Ion, la învăţătorul Tache Dumitrescu etc. Şcoala a fost al doilea element cultural, căci ea se referă nu numai la elevi, ci şi la adulţi, în sensul că învăţătorii, pe lângă misiunea lor didactică, aveau obligaţia să coboare în popor ( aşa zisul Poporanism, şi mai târziu Semănătorismul) şi să-l culturalizeze, învăţătorii ţineau şezători duminicale cu copiii, prezentau diferite conferinţe despre creşterea animalelor şi a păsărilor, despre diferite culturi, boli, etc. Un astfel de învăţător a fost Tache Dumitrescu care a introdus altoiul în sat, stupăritul modem, războiul de ţesut, cultura ştiinţifică a plantelor cerealiere şi

109

primele elemente ale moralei: urmările beţiei, cum trebuie să ne comportăm în lume, a cultivat eroismul ostaşilor români etc. Căminul cultural a intervenit mai târziu în viaţa satului din iniţiativa lui Spiru Haret, un mare om de cultură, care, atunci când a devenit ministrul instmcţiunii publice, a înfiinţat cămine culturale în fiecare comună. BISERICA Pe aceste meleaguri, a existat o viaţă religioasă intensă din cele mai vechi timpuri. După retragerea armatelor romane (271 e.n.), dacii aproape că uitaseră cultul lui Zalmoxis (Zamolxis, Zamolxe) şi se închinau, după modelul roman, mai multor zei. Numai orăşenii îmbrăţişaseră noua credinţă, pe ascuns, adică creştinismul Cuvântul păgân (< lat. paganus) însemna „locuitor al satelor”, căci sătenii erau aceia care păstrau tradiţia şi refuzau noua religie. Învăţătura lui Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia şi, mai ales, în teritoriile dintre Dunăre şi Mare, în vechea Schythia Minor, unde “Sfântul Andrei a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor” (cf. Sf Ipolit). Această învăţătură a pătruns mai întâi în marile oraşe prin colonişti, prin ostaşii armatei romane, prin negustori şi prin captivii aduşi de goţi. Creştinarea satelor s-a făcut mai târziu, cu misionari veniţi din dreapta Dunării, unde, după edictul din Milan (313), fiinţau episcopate la Tomis, Durostorum, Oescus, Ratiaria etc. In secolele al IV-lea - al Vl-lea, în teritoriile nord-dunărene creştinismul era deja religia de bază. Aşa se face că Patriarhia de Constantinopol, în secolul al XlV-lea, împărţea în două Mitropolia ţării, motivând acest fapt prin înmulţirea populaţiei creştine. Sfântul Apostol Andrei a lăsat în urma lui preoţi şi diaconi, chiar şi episcopi, ce i-au unnat credinţa şi au răspândit-o. Recunoaşterea oficială a ierarhiei bisericeşti muntene a avut loc sub voivodul Nicolae Alexandru (1352 1364), când Mitropolittul de Argeş primeşte acordul Patriarhiei din Constantinopol. Sub Vlaicu-Vodă (1364 1377) se mai înfiinţează o episcopie la Severin, iar Radu cel Frumos (1495-1508) mai înfâinţeazâ două mitropolii la Râmnic şi Buzău. Patriarhul Nifon reorganizează biserica şi

110

o pune pe baze noi. Urme paleocreştine nu s-au găsit în localitatea Râca, dar, aproape de noi, la Dulceanca Teleorman şi OlteniTeleorman s-au descoperit tipare pentru cruciuliţe, presupunând o producţie de serie şi, deci, o intensă viaţă creştină. In arealul arheologic din comuna noastră s-au descoperit cruci de lemn, cu care se aplica o pecete în formă de cruce pe colacii de la pomeni, obicei păstrat până astăzi. Termenul biserică (beserică, bisearică, băsearecă) derivă din latinescul basilica, format la rândul său din grecescul bazileus ( împărat, rege) şi oixia care însemna casă, casa regelui. Romanii înţelegeau prin basilică un edificiu în care se facea judecata şi se împărţea dreptatea în numele împăratului. Constantin cel Mare prin edictul din 313, cedează creştinilor, pentru săvârşirea cultului, toate edificiile vechilor judecătorii, numite bazilice. La început, primii creştini săvârşeau rugăciunea şi frângerea pâinii ( pâinea era considerată de oameni drept un dar ceresc dat de Dumnezeu) într-o încăpere amenajată în case particulare. Cuvântul biserică a pătruns în Dacia în secolul al-IV-lea, din Provinciile Romane de la sud de Dunăre, fiind folosit numai ân cadrul romanităţii orientale: în

romanitatea occidentală se folosea sinonimul eclesia. Cuvântul Dumnezeu provine din latinescul Domine Deus, Domne Deu (în latina populară), românescul Dumnezeu, prin forma Domne dzeu. Cuvântul Paşti, de origine ebraică, derivă din latinescul pascharum ; creştin provine din latinescul christianus care, mai târziu, în slavă, a luat sensul de „ţăran” ; însuşi cuvântul sărbătoare derivă din latinescul dies servatoria (servo, servare = a păzi, a ţine), ziua închinată zeilor care apărau trupeşte şi sufleteşte pe om ; a boteza vine de la latinescul baptisto, -are (preluat la rândul lui din greceşte) şi însemna „ a cufunda în apă” ; cuvântul câşlegi - intervalul dintre posturi - provine din latină, caseum ligare (= postul brânzei) ; de aici s-a format pe teren românesc carne legi - postul de carne. Şi am putea merge cu exemplele şi mai departe. Multe din credinţele poporului, formate din obiceiuri şi datini locale, în legătură cu calendarul agricol şi păstoresc, s-au suprapus peste credinţa lui Iisus Hristos şi s-au contopit: Floriile (< Fluri) este sărbătoarea păgână a zeiţei Flora, o sărbătoare a primăverii: Rusaliile este sărbătoarea păgână a

111

zeiţei locale Rozalia, zi de pomenire a morţilor, când ânfloresc trandafirii (rasa = trandafir). Popoarele migratoare au tulburat profund religia creştină timp de secole. În acest răstimp, oamenii aveau biserica în suflet sau în căruţă, purtând-o prin locurile pe unde-şi găseau adăposturi, departe de răutăţi. În timp de linişte, ieşeau Prin ăl aluniş, Prin ăl cărpiniş, Lungiş, Curmeziş şi construiau din bârne bisericuţa lor dragă, punându-i pe acoperiş, în vârf, o cruce, semnul creştinătăţii. Aşezarea slavilor pe teritoriul patriei noastre, activitatea fraţilor Chirii şi Metodiu şi a ucenicilor lor, precum şi încreştinarea forţată a bulgarilor, au avut urmări însemnate asupra vieţii bisericeşti a strămoşilor noştri. Slavii s-au aşezat pe teritoriul nostru, în colonii săteşti, printre autohtoni (sec. VI-VIII). Conducătorilor lor, care erau şi conducătorii rumânilor, nu le convenea o latină stricată în biserică, ei voiau o limbă vie, înţeleasă de ei, şi, astfel, au introdus în biserică, în ritualul religios, limba slavă veche, cam din secolul al X-lea, întărită şi de întemeierea statului româno-bulgar al Asăneştilor (1185 - 1186). Astfel, ritualul bizantino-slav a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei în lupta dintre Roma şi Bizanţ. De aici, şi elemente slave în lexicul bisericesc: duhul sfânt (< v. sl. duh sviatâi); Maica Precista (< big. maica + v. sl. precista); mucenic (< mucenicu) ; moaşte (< moşti) ; stareţ (< staretâ) ; vlădică (< vlădică = stăpân) ; cădelniţă (< kadilnita); strană (< strana); troiţă (< troica); prohod (< prohodu); pomană (< pomenu); post (< postu); sfeştanie (< ovistenie); utrenie (< utrenia, de la utro = dimineaţă,) ; vecernie (< vecernia, de la vecer = seară) etc. Conducătorii cnezatelor aveau pe lângă ei şi o organizare bisericească, cu pseudoepiscopi. Seneslau, la Argeş, avea şi un arhiepiscop în preajma sa. Când Basarab I a rămas singurul domnitor, ierarhul de la Curtea sa a devenit mitropolit. Primul mitropolit al Ungrovlahiei a fost Ioachint, cu reşedinţa fie la Argeş, fie la Câmpulung. La 1372, se precizează că mitropolitul Ungrovlahiei are dreptul să aşeze părinţi duhovniceşti şi

112

egumeni la cinstitele lăcaşuri de acolo. În secolul al XlV-lea şi următoarele, domnitorii fac Cărţi domneşti, dăruind, fie slujitorilor lor, fie mănăstirilor, moşii întinse, cu sate cu tot. Preoţii plăteau dări episcopului sau mitropolitului şi erau îndatoraţi la mari plocoane. Mănăstirile, de asemenea, erau obligate la dări substanţiale către domnie, fie în bani, fie în produse agricole, vegetale şi animale. De aceea, domnitorii au avut tot interesul ca moşii cu sate întregi să fie închinate mănăstirilor. Monahismul îşi are originile tot în secolele al IV-lea - al Vl-lea, când, în Dobrogea, erau „călugări sciţi”. În sprijinul vieţii monahale pe aceste meleaguri vine întâi toponimia : Valea Călugărului (Palanga), moşia Popeasca (Popeşti), Fântâna Călugărilor, Via Călugărilor, moşia Călugăreasca, Pădurea Popilor, satul Călugăreasca (Mozăceni), apoi antroponimicul Popescu foarte des întâlnit şi, nu în ultimul rând, chiliile călugărilor din Popeşti, Palanga, Râca, Bucov, aşezate fiecare cam pe o moşie. La 1615, localitatea Râca aparţinea Mitropoliei din Târgovişte şi era vestită în vinărit. La 1680, uncheşul Dragomir face danie o parte din moşia Râca mănăstirei Aninoasa din Muscel. Tudor vel clucer continuă gestul uncheşului Dragomir şi, la 1684, face danie mănăstirii Aninoasa toată moşia. În anul 1685 apare numele primului preot care slujeşte la biserica din Râca şi care are şi un schit de călugări, închinat mănăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie, fiul lui Bogoslav. Preotul se numea Popa Gheorghe. El intră în conflict cu Mitropolia din Târgovişte pentru faptul că nu-i lăsa pe călugări să ia venitul moşiilor şi să-l verse Mitropoliei. Printr-o adresă a Mitropoliei de Târgovişte, din data de 10 august 1685, către Popa Gheorghe, i se atrăgea atenţia, somându-1 ca stăpânirea să lase biserica în pace şi pe călugări să ia venitul moşiilor. În Extrasul din statistica făcută la 1810I aflăm că, în localitatea Râca, erau două biserici cu „veşmintele şi cărţile depline” : una în satul Râca-Nouă (pe actualul amplasament), cu hramul „Sf. Dumitru”, alta ân satul RâcaVeche (sau Odaia-Veche, pe vechiul amplasament de la I

Op. cit. (vezi Anexa)

113

apa Strâmbei), biserică de lemn, cu hramul „Sf. Paraschiv”. Pentru fiecare biserică se enumeră numele preoţilor şi diaconilor în funcţie, pentru fiecare în parte menţionându-se vârsta, data şi preotul care l-a hirotonisit, precum şi componenţa familiei cu nume, vârste si studii. Biserica cu hramul „Sf. Dumitru din Râca-Nouă“ arată aceeaşi statistică - avea 6 preoţi şi 2 diaconi. Ex.: Preot Coman sin Sandu, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Iliopolis chir Serafim, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma la leat 1783, iunie, 5. Soţia Gherghina de 46 de ani, fiu Pătraşcu de 16 ani, învaţă psaltirea, Constandin de 10 ani, Radu de 8 ani şi fată - Despa, de 6 ani; Oprea sin Dumitru de 60 ani ...Preot Marin sin Gheorghe de 30 de ani ...Preot Radu sin Oprea de 25 ani ...Preot Vlad sin Popa Dumitru, de 50 de ani ... Preot Pătraşcu sin Ion de 40 de ani, la cetire de mijloc ...Diacon Pârvu sin Stoica de 36 de ani ...Diacon Marin sin Leahu de 30 de ani ...Din ruinele acestei

biserici de lemn, ridicată pe la 1700, pe ruinele unei bisericuţe de nuiele, a fost salvată o cruce de piatră, adusă la 1969, prin grija învăţătorului Athanasie Penescu, în curtea Căminului cultural, pe care cruce sau mai putut descifra în slavoneşte numele fruntaşilor satului şi data strămutării satului pe noul amplasament, în prezent ştearsă. Biserica cu hramul „Sf. Paraschiv” din satul Râca-Veche mai rămăsese doar cu 1 preot şi 2 diaconi : Preot Marin Proistos sin Ion, de 45 de ani ...Diacon Ene sin Ion, de 35 de ani ... Diacon Ion sin Constandin, de 30 de ani ... - Gheorghe,citeţ sin Popa Tudor de 18 ani, holtei. În afară de numele preotului şi ale celor doi diaconi, avem date foarte puţine despre această biserică. În tinda ei se învăţa carte, cum reiese din acest document, precum fiul diaconului Ion sin Constandin, Năstase, de 12 ani, care învăţa bucoavnă şi fiul diaconului Ene sin Ion, Badea de 12 ani, care ânvaţă ceaslov. Pe la 1800, slujea la biserică Popa Stancu şi fiul său, preot Franţescu sin Popa Stancu, preoţit în Bucureşti la 26 martie 1844; acesta din urmă a fost ultimul preot care a slujit la biserică, după care a fost părăsită şi satul strămutat. Biserica din satul Râca, aşezată la est de sat, în capul drumului din centrul satului, este construită în anul 1868. În

114

pisanie (înscriere votivă de fundare a unei biserici) se spune : În numele Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi al Sfântului Duh, ridicatu-sa Sfânta Biserică din nou cu hramul „Sfinţilor Voivozi Mihail şi Gavriv1 şi a Sfântului Nicolae la 1868 în zilele domnitorului nostru, Prinţul Carol I şi ale Preasfinţitului Mitropolit Nifon cu îndemnul şi cheltuiala dumnealor Arghir Dobrescu şi Pârvu Rădulescu şi Dumitrache Râculescu Zugravul şi Popa Stoica Dincă şi Popa Tănase şi logofătul Mareş, Constantin Bold şi Constantin Vlad (urmează apoi un text care nu s-a putut descifra, ân chirilică, aproape şters). Când s-a făcut noua pictură, pe peretele de apus, deasupra uşii sunt pictaţi cei doi voivozi, unul din ei având o foaie pe care este scris: Cine va intra ân această biserică necurat, de această sabie va fi tăiat. Biserica a fost construită lângă ruinele bisericii vechi, unde se află Prestolul, acoperit cu tablă, construit tot din cărămidă (în cimitirul alăturat). Primii preoţi care au păstorit la vechea biserică au fost: Coman sin Sandu, Oprea sin Dumitru, Marin sin Gheorghe, Radu sin Oprea, Vlad sin Dumitru, Pătraşcu sin Ion, Stan sin Popa Marin preoţit în Bucureşti la 26 mai 1844 şi Ion sin Diaconu Albu preoţit în Bucureşti la 13 ianuarie 1846I. Au urmat apoi preotul Cristache Popescu, popa Stoica Dincă, pus şi în pisania noii biserici (cam pe la 1850) şi popa Tănase Popescu (1860), preoţi ce-au continuat să slujească şi în noul lăcaş.

Biserica din satul Râca S-au remarcat, de asemenea, preoţi ca Ion Mocanii, I

Revista general bisericească, nr. 11-12 / 1971 și nr. 1-2/1972

115

care a păstorit după 1900 până la pensie (1940), Cristea Gheorghe (1940 - 1975), Depărâţeanu Vasile (sept. 1945 mai 1993) şi actualul preot Dogioiu Ion (din oct. 1994) care a renovat biserica ân exterior, stropind-o cu mozaic, şi a ânnoit pictura interioară, cu ajutorul sătenilor. Cimitirul bisericii din satul Râca se află imediat ân spatele bisericii şi, cu 15 ani ân urmă, a fost mărit cu o suprafaţă de cca. 2.500 m2, bine gospodărit şi ânchis cu gard de uluci. Ân curtea bisericii s-a construit primul cavou, al preotului Depărâţeanu Vasile, ân faţa bisericii, ân dreapta.

Troiţa din satul Râca

Istoria bisericii din Bucov este de dată mai recentă. La 1741, satul Bucov nu se găsea pe lista satelor, întocmită de Constantin Mavrocordat. Era începutul cătunului Diaconeştilor, proveniţi probabil din vechii călugări de la schit. Satul Bucov se găseşte pe harta Statului major austriac la 1853. Stan Diaconu este printre primii preoţi din sat care au slujit la o bisericuţă de lemn, cam între 1750 - 1780; el este şi întemeietorul cătunului Diaconeşti, nucleul satului Bucov. Diaconeştii sunt locuitori coborâtori din vechii boiernaşi ce-au primit ca danie, cu uric, moşia lor după

116

desfiinţarea schitului de călugări (Menţiunea este făcută la 11 ianuarie 1954 de Popescu Gheorghe, la vârsta de 63 de ani, pe marginea unei file monografice).Biserica se afla la capătul de la răsărit al moşiei şi era făcută din bârne de lemn şi cărămidă, pe urmele vechii biserici de lemn, cam unde se află lăcaşul actual. Cam pe la 1822 - 1823, satul, nemaiavând popă, fură un preot care se aciuase pe la Izvoru, numit Popa Pistol Marin, poreclit şi popa din bunget sau popa Bunget, pentru că sătenii îl aduseseră în sat şi-l ajutaseră să-şi înjghebeze gospodărie la Coşerii, la poalele Pădurii Piscului, în nişte lăstăriş (bunget)I. Se numea Popa Pistol pentru că purta la brâu un pistol ce funcţiona cu praf de pucioasă, ce-i rămăsese din oastea lui Tudor Vladimirescu, pe care o însoţise la 1821, ca ostaş, la Bucureşti. După reprimarea revoltei, când Tudor este prins şi omorât, oastea se răspândeşte şi soldatul îmbracă haina monahală la vreun schit de călugări, pentru a i se pierde urma. Între timp, învăţase cântările bisericeşti şi se hirotonisise popă. Pistolul ce-i făcuse faima şi-i era nelipsit îl ajuta să înfrunte cetele de turci care dădeau iama prin sat. In fruntea sătenilor, Popa Pistol, călare sau pe jos, trăgea focuri după cetele de turci.

Biserica din satul Bucov

Conform DLRM: bunget, bunget = pădure deasă şi întunecoasă : desiş - comp. alb. bunk

117

El s-a însurat şi şi-a durat gospodărie puternică, având şi copii, întemeind satul Pistoleşti, sub dealurile Bucovului, lângă Ciuculeşti. La 1859, încă mai boteza copii în biserică, aşa cum reiese din actul de botez, de pe 19 iunie 1859, al lui Gheorghe, care era chiar nepotul lui. Din neamul lui a cincea generaţie sunt fraţii Popescu Victor, fost tehnician agronom, acum decedat, şi Popescu Ilie, învăţător. Biserica lui Popa Pistol a stat în ruine până în anul 1929, când a fost dărâmată şi, pe locul ei, s-a construit un mic Prestol ce dăinuie şi astăzi, la răsărit de biserica actuală. Materialele rămase de la dărâmarea ruinelor, au fost date satului Betegi pentru a construi o şcoală, dar care n-a fost făcută niciodată. Între anii 1868 şi 1880, a păstorit la biserică Pană Duhovnicu despre care se ştiu puţine lucruri. I se spunea Duhovnicu pentru că la el mergea tot satul să se spovedească de relele făcute sau pentru a cere sfaturi. Pană Duhovnicu zideşte biserica în 1868, din lemn şi cărămidă, pe ruinele unei biserici din nuiele şi chirpici. După decesul lui Pană Duhovnicu în 1880, vine să slujească la biserică un urmaş al lui Popa Pistol, numit Ion Marin Pistol zis - şi el - din Bungent, care a trăit până în anul 1912. În anul 1907, februarie, 16, acesta apare pe lista electorală ca delegat - alături de alţi doi consăteni (Gheorghe Ionescu, agricultor, şi George Nicolau, învăţător) - pentru a merge la Tumu Măgurele, ca alegători direcţi, în colegiul al treilea. Menţionăm că popa Ion Marin Pistol se bucura de stima întregului sat, ca dovadă că este ales de 158 de alegători cu unanimitate de voturiI, pentru a-şi da votul pentru alegătorii indirecţi pentru Cameră, conform instrucţiunilor votului cenzitar. Ion Marin Pistol are urmaşi care, mai târziu, s-au numit Popeşti şi trăiesc şi astăzi; e vorba de Gheorghe Popescu cu fiii săi Victor, Alexandru, Ilie şi George, dintre care astăzi mai trăieşte doar unul: Ilie . După 1912, slujeşte la biserică preotul Alexandru Săndulescu, care s-a transferat, după câţiva ani, în satul Deparaţi-Hârleşti. După acesta, postul de preot este suplinit un timp de preotul de la biserica din Râca, Ion Mocanu. Între anii 1919 - 1973, vine cu şcoală preotul Gheorghe M. Popescu, din neamul Diaconeştilor, care I

Proces-Verbal nr. 28, 12 februarie 1907 - Fond arhive personale.

118

păstoreşte biserica cu dragoste aproape o jumătate de secol, murind la o vârstă înaintată (96 de ani). Preotul Gheorghe M. Popescu Preot iconom, Gheorghe M. Popescu s-a născut la 10 mai 1898 şi a fost hirotonisit la 17 noiembrie 1919, după întregirea neamului. A luptat ca nimeni altul pentru construirea noii biserici în Bucov şi a slujit-o până la adânci bătrâneţi, căci, deşi s-a pensionat la 1 februarie 1967, a continuat să slujească biserica până aproape de moarte, survenită în 1994.

Preotul Popescu cu Sandu Paşii

După el, vine un tânăr absolvent al Seminarului Teologic, pe nume Constantin Depărăţeanu, hirotonisit la 25 ianuarie 1971 pe seama acestei parohii. Este fiul preotului din Râca, Vasile Depărăţeanu. După numai un an, se mută la soţie, în satul Purcăreni şi moare de tânăr (40 de ani), lăsând doi copii care, ulterior, devin tot preoţi. Îl urmează preotul Cristea Gheorghe, detaşat de la parohia Râca, al doilea post, care a slujit şi el cam până prin

119

1980 când a decedat. După această dată, se succed mai mulţi preoţi, nelegaţi de sat, care n- au lăsat urme : Manea Ion Adrian, Cocorea Viorel, Zinculescu Relu şi Popa V. Dorel. De la 1 septembrie 1996 a venit un nou preot, pe nume Opriş Marinei, hirotonisit la 8 august 1996 la Mănăstirea Curtea de Argeş, care a continuat să renoveze biserica şi care se bucură de respectul satului. Sub el, s-a făcut o nouă pictură cu ajutorul financiar al întregului sat şi a fost sfinţită pe data de 14 nov. 1999. Trebuie menţionat, însă, că sătenii din Bucov, după o jumătate de secol de ateism, s-au depărtat de biserică şi de Dumnezeu şi trebuie depus un efort deosebit pentru a-i readuce pe calea cea dreaptă. Actuala biserică a satului este aşezată în partea de miazănoapte a localităţii. Este construită din cărămidă arsă şi învelită cu tablă galvanizată, înnoită. Construcţia ei s-a început în anul 1911 prin contribuţia sătenilor. A stat neterminată până în 1920, când preotul Gheorghe M. Popescu, tânăr pe atunci şi cu dragoste de muncă, a strâns cu multă trudă de la enoriaşi suma de 180.000 lei, cu care a reuşit s-o termine. În anul 1923, s-a făcut sfinţirea ei de către Preasfântul arhiereu Evghenie Humuleşteanu, la care a participat întregul sat şi prefectul de Teleorman, Alecu Popescu. Biserica are hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi se menţine în stare bună. În 1999, prin grija preotului Marinei Opnş, s-au renovat exteriorul şi acoperişul şi s-a făcut o nouă pictură. Pe data de 18 mai 1918 a fost sfinţită crucea - troiţă ridicată de Căminul cultural în curtea bisericii, în partea stângă, lângă intrare, prin grija lui Stănculescu Ene, în amintirea eroilor din sat, căzuţi pentru reântregirea neamului. Crucea a fost înlocuită cu o altă cruce de lemn în anul 1992 de către Penescu Nicolae, fiul cel mic al învăţătorului Penescu Athanasie, care, între timp, a decedat şi el. Cimitirul este aşezat pe uliţa dintre biserică şi satul Ciuculeşti, cam la jumătatea drumului, şi este împrejmuit cu gard de ulucă. În comuna Râca există trei troiţe, o troiţă veche refăcută prin anii 1990 de către Neacşu G., ofiţer pensionar şi alte două, una în colţ pe pământul Mocăneascăi în Râca şi alta la răspântii în Bucov, la capul drumului ce duce la Betegi, făcute de Stoica Adrian şi sfinţite de preoţii de la ambele biserici.

120

ÎNVĂȚĂMÂNTUL ÎNCEPUTURILE ÂNVĂȚĂMANTULUI E greu de stabilit o dată anume când oamenii acestor locuri au purces la învăţătură. E de presupus că primele colectivităţi şi-au transmis învăţătura din generaţie în generaţie în familie, un mare rol având experienţa de viaţă a părinţilor şi mai ales a mamei. Apoi credinţa, prin biserică, a venit în întâmpinarea oamenilor cu oferta de a-i învăţa pe copii să citească , să scrie şi să socotească. Primele documente care atestă învăţătura de carte în această localitate datează din secolul al XVII-lea şi sunt legate de biserică. Râca la 1600 era sat mănăstiresc, aparţinând de Mitropolia de Târgovişte. „Şcolile“ din tinda bisericilor de pe moşiile mănăstireşti erau administrate de călugări greci, având un statut privilegiat. În Râca exista un „beilic“(un fel de han unde erau găzduiţi beii- guvematori ai acestor provincii) care era în relaţii bune cu egumenii greci, ajutând bisericile şi mănăstirile cu care de lemne de foc. Egumenii greci întăreau pe dascăl în drepturile lui şi tot ei primeau paretisisul (dinăşia, dimisia) când dascălul de biserică nu mai voia să ţină cursuri. Date certe care atestă că ân Râca se făcea carte există din anul1662. În anul 1683 este atestat un schit de călugări care fusese înfiinţat de călugărul Macarie şi care a jucat un mare rol în viaţa sătenilor. Preoţii şi călugării de aici au contribuit la răspândirea învăţăturii de carte. După aceste date s-au mai găsit altele din anii 1770,1783,1786,1802, 1809, şi 1838 care atestă că pe aceste meleaguri se făcea carte în biserică. Într-un Hrisov emis de cancelaria lui Radu-Mihnea Voivod cam în acest timp (leat 7130, 24 iunie) şi adresat Mitropoliei de Târgovişte se scria: „De aceea şi voi, rumânilor ce veţi primi acea ocină, mai sus zâsă (e vorba de pământul de pe moşia mănăstirească), voi să ascultaţi de învăţătura părintelui şi de slugile sfinţii lui ce vă vor da învăţătură.”

121

În anul 1786, un Barbu, de 18 ani, fiul lui Vlad sin (particulă sinonimă cu, fiul lui A. Popa Dumitru, învăţa psaltirea, trecuse deci peste bucoavnă şi ceaslov, iar Gheorghe şi Popa Tudor, de 18 ani, trecuse toate fazele şi devenise citeţ, făcând pe dascălul la strană. Cursurile se desfăşurau în tinda bisericii, de la prima zăpadă până primăvara, când începeau muncile agricole.

Aşa se făcea şcoala în tinda bisericii

Dintr-un Extras de statistică făcută în anul 1810 din ordinul armatelor ruseşti de ocupaţie, păstrat la Academie, în manuscris chirilic, reiese că în Râca-

Nouă(n.n. pe amplasamentul actualului sat RâcaVeche) existau trei preoţi ai căror copii învăţau carte în Biserica cu hramul Sfântul Dumitru: Pătraşcu de 16 ani, Barbu de 18 ani şi Tudor de 12 ani care învăţau psaltirea. Pentru savoarea acestui Extras...îl citez în întregime: Satul Râca-Nouă (n.n.pe amplasamentul actual al satului RâcaVeche), biserica cu hramul Sfântul Dumitru, veşmintele şi cărţile depline: Preoţi: 1. Preot Comun sin Sandu, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit (?), hirotonit de Preasfinţia sa, părintele

122

Iliopolis chir Serafim cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma la leat 1783, iunie 5. Soţia Gherghina, de 46 de ani, fiu Pătraşcu de 16 ani învaţă psaltire, Constantin de 10 ani, Radu de 8 ani şi fată, Despa, de 6 ani; 2. Preot Oprea sin Dumitru de 60 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa părintele Pogonianis chir Antim cu porunca Presfăntului Mitropolit Grigore, leat 1770, septembrie, 8, cu carte de duhovnicie de la Preasfinfitul Mitropolit Cozma, din leat 1785. Soţia Safta de 58 de ani, fiică Neaga de 16 ani, Ioana de 14 ani, Sanda de 13 ani; 3. Preot Marin sin Gheorghe de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa,

părintele Vraţia chir Sofronie cu porunca Preasfântului Mitropolit Dosotie, leat1802, noiembrie, 10. Soţie Maria de 28 de ani, fiică Maria de 9 ani; 4. Preot Radu sin Oprea de 25 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa Vraţie chir Sofronie cu porunca Preasfântului Mitropolit Dositie, leat 1809, august, 9.Soţie Maria de 19 ani, fiu Neagu de 3 ani,

Gheorghe de 1 an; 5. Preot Vlad sin Popa Dumitru de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa Părintele Zehuon Daniel cu blagoslovirea Preasfântului Mitropolit Cozma, leat 1786, martie 9. Soţie Anca de 49 de ani, fiu Barbu de 18 ani, învaţă psaltire, Marin de 16 ani, Ilinca de 12 ani şi Maria de 10 ani; 6. Preot Pătraşcu sin Ion de 40 de ani la citire de mijloc, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Sevastipoleos chir Calinic cu blagoslovenia

Preasfinţitului septembrie, 10.

Mitropolit

Cozma,

leat

1790,

Soţie Voica de 35 de ani, fiu Teodor de 12 ani,

ânvaţă psaltire, Maria de 10 ani, Ion de 8 ani şi Neaga de 6 ani; Diaconi:

123

1. Diacon Pârvu sin Stoicade 36 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Vratie chir Sofronie cu blagoslovirea Preasfântului Mitropolit Dositie, leat 1799,februarie, 9. Soţie Ilinca de 27 de ani, Pârvu de 9 ani, Pană de 7 ani, Dragomir de 5 ani, Gheorghe de 3 ani şi Ioana de 1 an; 2. Diacon Marin sin Leahu de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Sevastis

chir Dionisie cu blagoslovirea Preasfântului Mitropolit Dositie, leat 1813. Soţie Gherghina de 27 de ani, fiu Sandu de 10 ani, Stancu de 8 ani, Mihai de 6 ani, Stana de 4 ani şi Voica

de2 ani. Satul are 250 de suflete bărbăteşti şi 185 femeieşti. Din acelaşi act reiese că şi ân sarul Râca-Veche (pe

amplasamentrul de la Strâmba) exista un preot şi doi diaconi care avea doi fii, unul Năstase de 12 ani care învăţa bucoavnă şi altul, Badea de 12 ani care învăţa ceaslov. Satul Râca-Veche cu biserica de lemn cu hramul Sfântului Paraschiv, veşmintele şi cărţile depline: 1.Preot Marin Proistos sin loan de 45 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa,

părintele Ion chir Matei, cu blagoslovenia Preasfântului Mitropolit Cozma, leat 1783, martie, 20, cu carte de duhovnicie din 1803, mai, 8. Soţia Dumitra, de 37 de ani, fiu Radu de 16 ani, fiică Dobra de 10 ani şi Stancu de 2 ani; 1. Diacon Ene sin Ion de 35 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Sevastis chir Dionisie cu blagoslovirea Preaşfin fitului Mitropolit Dositie, leat 1805, mai, 6. Soţie Manea de 33 de ani, fiu Badea de 12 ani care învaţă ceaslov şi Ion de 10 ani; 2. Diacon Ion sin Constantin de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Vraţie chir Sofronie cu blagoslovirea Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1809, februarie, 6. Soţie Anca de 30 de ani, fiu Năstase de 12 ani

124

care învaţă bucoavnă, Rizea de 8 ani, Tănase de doi ani şi fiica Zmaranda de 10 ani; 3. Gheorghe,citeţ, sin popa Tudor de 18 ani, hoit ei. Satul avea 99 de suflete bărbăteşti si 121 de suflete femeieşti. La începutul secolului al XlX-lea locuitorii satului erau în majoritate ţărani: unii se numeau birnici şi tăblaşi şi munceau pe moşiile Câmpineanca şi Bellu, iar alţii sporniciargaţi pe moşiile Mănăstirii Aninoasa (din judeţul Muscel) şi Pasărea (din judeţul Teleorman). Într-un număr mic existau şi moşneni, ţărani ce-şi munceau propriile petece de pământ moştenite din moşi-strămoşi.În timpul muncilor agricole, alături de părinţi, munceau şi copiii, cei mai mari la cot cu părinţii şi cu bunicii, iar cei mai mici aveau grijă de gospodărie sau de vite. Ţăranii se înduplecau cu greu să-şi dea copiii la şcoală deoarece se lipseau de braţe de muncă trebuitoare în gospodării. Legile date ân perioada 1800-1835 prin Regulamentul Organic dădeau voie la şcoli doar târgoveţilor. În art.362, cap. al VlII-lea, se arată totuşi că datoria ţârcovnicului (dascălul cântăreţ de la biserică) este de a-i învăţa pe copiii satului carte şi cântări. Dar după cum se vede din Extractul... de mai sus, doar copiii de preoţi ajungeau să înveţe ceva carte. Legăturile economice cu Bucureştiul, Roşiorii de Vede , Piteştiul, Curte de Argrş şi Câmpulungul fac ca unii ţărani mai înstăriţi, aşa zişii fruntaşi, să nu mai aştepte mila stăpânirii, ci să-şi angajeze ei un învăţător pe cheltuiala lor. Aşa se face că pe la 1838 în Râca funcţionează o şcoală întro casă particulară, închiriată de la un grec ce vindea roşcove, pe locul unde se găseşte azi familia Petre Dumitrescu. Simbria învăţătorului Dincă Ţugui se plătea anual şi era strânsă de la ţărani de către pârcălabul satului. Cursurile se ţineau numai iama şi se preda catehismul, Istoria Vechiului şi noului testament, aritmetica, citirea şi scrierea numerelor. Scrierea se facea în lădiţe cu nisip sau pe tăbliţe de ardezie. De altfel tăbliţele s-au folosit până prin 1945-1946 în lipsă de caiete. Pentru cei care nu învăţau se dădeau pedepse destul de severe: bătaia, arestul, statul în genunchi pe boabe de porumb sau pe coji de nucă mărunţite. Între anii 1845-1858 şcoala a fost condusă de Popa

125

Ion, Marin Lespede şi alţi dascăli de biserică ce abia „puteau să citească” Pe la 27 septembrie 1848 Eforia Şcoalelor cere Căimăcăniei (locţiitor al domnitorului, DLRM) să închidă şcolile, dar învăţătorul ignoră ordinul şi-şi continuă activitatea tot anul şcolar. În anul 1862 învăţătorul Marin Rădulescu se plânge autorităţilor prin adresele din 19 octombrie, 5 noiembrie, 26 noiembrie că Sfatul comunal nu-i dă cele trebuitoare, adică lemne, curăţenie, îngrijitor, etc., iar în anul 1863, acelaşi învăţător prin adresa din 24 februarie reclamă la Subprefectură că Sfatul comunal „nu-i dă nici-un ajutor”. Pe 26 februarie 1862, Prefectura dă ordin Sfatului comunal „să dea cele trebuitoare şcolii” dar zadarnic, organele locale îl ignoră. Din adresa din 5 noiembrie 1862 reiese că erau înscrişi în registre 32 de elevi, dar frecventau şcoala doar 5-6 elevi din pricină că oamenii din sat „ nu sunt

înduplecaţi” Deşi în anul 1864 se dă o Lege a ânvăţământului de către Al. Ion Cuza prin care învăţământul devine obligatoriu şi gratuit, şcoala progresează greu. Între anuii 1868-1875 şcoala a funcţionat în casa lui moş Ciucă Ghionarul, dar murind proprietarul, moştenitorii acestuia şiau revendicat casa şi şcoala s-a desfiinţat din lipsă de local. În această perioadă a predat ca învăţător nenea Dascălu, cum îi ziceau sătenii, adică Dumitru Bădăuţă originar din Zâmbreasca care stătea în gazdă la Pârvulescu. După desfiinţarea şcolii care a durat un an, învăţătorul s-a dus la casa lui, la Zâmbreasca, lăsând învăţământul baltă. Prin anul 1876 a venit ca învăţător Badea Dumitrescu care a iernat la Ouşor într-o casă dărăpănată şi „sărmanul”, „ nu ştia bine carte“ nici el. Cu toate acestea avem ca mărturii caietele de scris ale elevilor săi, care au o caligrafie foarte frumoasă ( a se vedea caietul de caligrafie al elevului Tache Dumitrescu din anul 1877, viitorul dascăl al şcolii). Până în anul 1883 şcoala se făcea cam cu intermitenţă din lipsă de local. In acest an, subprefectul Zlotescu are iniţiativa şi dă Primăriei ordin să cumpere o casă particulară şi s-o aranjeze pentru şcoală. Primăria a cumpărat o casă cu 240 de lei de la Radu Mărchidan, cârciumar, casă ce avea 9 m. lungime şi 4,20 m. lăţime şi 2 metri înălţime, cu pereţii din nuiele, lipiţi cu lut şi învelită cu paie. Casa era o

126

cocioabă părăsită, nespoită cu var, în care ploua ca afară.

Prima şcoală din satul Râca, în faţa şcolii copiii cu învăţătorul Tache Dumitrescu

Prima învăţătoare care funcţionează în ea cu titlu provizoriu, neavând studii corespunzătoare, se numea Aristiţa Apostol, un nume predestinat, fiind plătită din fondul judeţului cu 60 de lei lunar până în 1889 şi respectiv, cu 90 lei lunar până în anul 1891. Între 1891 şi 1893 a funcţionat tot ca învăţător provizoriu Ion Tănăsescu, plătit tot de judeţ cu 90 de lei pe lună.

Un capitol nou în viaţa şcolii începe cu venirea în sat ca învăţător a lui Tache Dumitrescu, primul învăţător cu şcoala normală , fiu al satului, care s-a luptat ca un adevărat apostol pentru construirea unui local adecvat de şcoală pentru luminarea satului. Iată ce scria el Revizorului şcolar de Teleorman ân adresa nr. 116/1914, iunie 29:” M-am căznit în patru rânduri să construiesc local de şcoală mai corespunzător, dar, din lipsă de oameni de iniţiativă şi din cauza multor rău-voitori care, în loc de-a ajutora, au pus piedici, planurile mi-au fost zădărnicite şi eu descurajat. Daţimi local bun, daţi-mi două posturi, daţi-mi programă pe clase, daţi-mi material didactic şi copii pe toată ziua şi vă

127

asigur progresul!” Tache Dumitrescu este născut în anul 1859, septembrie 29, învaţă şcoala primară în sat şi urmează Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura poporului Român, cu rezultate foarte bune. În primul an de învăţământ funcţionează la şcoala Zloteşti, următorii trei la şcoala Miroşi, alţi şase ani la şcoala Bucov, după care se transferă la şcoala Râca şi-şi desfăşoară activitatea până la pensie, adică în anul 1920. În iulie 1887 se căsătoreşte cu Aristiţa Apostol şi dă naştere la 7 copii: un băiat şi şase fete. Bun gospodar, îşi construieşte casa şi organizează curtea şi grădina, punând pomi pe care, primul din sat,îi altoieşte. Are o vastă bibliotecă cu cea. 100 de volume în care se găseşte beletristică, cărţi de albinărit, de popularizare a ştiinţei, de istorie şi de pedagogie, colecţia revistelor Albina Românească şi Revista pentru învăţătura poporului român etc. Toţi copiii lui au fost bine educaţi, au absolvit şcoli înalte şi au ajuns oameni de nădejde ai patriei. La sfârşitul carierei, prin Ordinul nr. 127867/1920, după 45 de ani de carieră, Ministrul Şcoalelor găseşte ca

o datorie să vă mulţumească pentru serviciile aduse învăţământului, contribuind la iluminarea neamului.Când vine în Râca, găseşte şcoala mizerabilă, atmosfera era nesuferită, aşa că ne ameninţă a ne goni şi

128

puţinii copii ce-i avem(Raport către Prefectură din 1 l.X.

1887). Învăţătorul Tache Dumitrescu la Conferinţa învăţătorilor

Curăţenia şi focul le făceau copiii cu rândul, şcoala seamănă cu un grajd de gospodar sărac (Raport către Prefectură din 20.VI. 1916) Mobilierul era executat cu copiii şi cuprindea trei bănci lungi de scândură, o masă, o tablă şi un dulap. Ca material didactic în anul 1907 era un termometru, un metru liniar, un echer de lemn, trei măsuri de capacitate, patru corpuri geometrice de tinichea şi un compas de lemn (Inventar pe anii 1907-1908). În anul 1907 şcoala avea un ulcior cu apă, două hărţi ale judeţului Teleorman, o hartă ruptă a României, opt hărţi ale continentelor, iar în biblioteca şcolii, o carte (?) şi anume Luptele străbunilor de L. Secăşanu. După rapoarte nenumărate trimise Prefectului de Teleorman (nr. 2 şi nr. 7 din 15 septembrie, 22 ş 28 din 2 octombrie, din 14 februarie 1912, 71 din 27 mai, 117 şi 122 din 21, respectiv 26 august 1912; 111 din 20 iulie, 112 din 30 august 1913), în anul 1915 se construieşte, în sfârşit, un local de şcoală şi visul mult aşteptat al inimosului dascăl se împlineşte. Locul pe care se construieşte şcoala este cumpărat de Primărie de la Ion Pătraşcu şi are 1288 m. pătraţi( plus 4 metri. 3 metri) fac 1290 de metri pătraţi. Planul şcolii este făcut de învăţător personal şi lucrarea se realizează pe cheltuiala comunei la ordinul Ministrului Școalelor. Localul este alcătiot din două clase mari, cancelarie și antreu.

129

Primul local de școală modern

Elevii în faţa Şcolii

Dar pentru moment, harnicul dascăl Tache Dumitrescu nu poate să beneficieze de noul local, căci pregătirile pentru Primul Război Mondial afectează profund şi învăţământul din şcoală. Astfel între 15 noiembrie 1916 şi 20 aprilie 1917, şcoala este închisă, iar învăţătorul concentrat. După invazia armatelor germane, şcoala este

130

pusă la dispoziţia lor, servind ca grajd de cai şi dormitoare pentru soldaţi. Puţinul mobilier s-a deteriorat, materialul didactic de asemenea, arhiva şcolii, care fusese urcată în pod, a fost ruptă şi deteriorată, păstrându-se întregi numai registrele matricole de după anul 1903, care rămăseseră încuiate în dulap. După Primul Război Mondial, în condiţiile încheierii statului unitar român şi formării României Mari, cursurile se vor relua cu un elan întreit. La început cu două posturi de suplinitoare, apoi cu trei, şcoala se primeneşte, programele se înnoiesc, se tipăresc manuale noi şi învăţământul ia un nou avânt. După anul 1920 se vor mai închiria alte 2-3 săli de clasă în diferite case particulare, numărul de posturi se va mări, se va prelungi vârsta de şcolarizare şi învăţământul se va aşeza pe baze modeme, un rol central revenindu-i Ministrului Şcoalelor, Spiru Haret. Şcoala va fi încadrată cu învăţători pregătiţi în şcoli normale precum: Dumitru R. Ion, Nicolau Gheorghe (renumitul Lupu botezat de elevi pentru seriozitatea lui), Bădescu Filofteia, lonescu Vasilica, fiica lui Nicolau, Enache Sterian, Popescu Petre, Dumitrescu Nicolae, lonescu Alexandru, lonescu Mihalache, Stere Ion şi alţii care vor da un nou suflu învăţământului din această localitate. Al Doilea Război Mondial găseşte şcolile bine încadrate, dar, din păcate, acum iar se produc perturbări majore: învăţătorii sunt mobilizaţi în război, cele şapte clase rămân libere, doar două învăţătoare preiau toate clasele de la clasa întâi şi până la a şaptea. Cursurile se ţin în condiţii foarte grele în aceşti ani, frecvenţa este foarte slabă, majoritatea copiilor , în lipsa taţilor, plecaţi în război, munceau cu mamele şi cu fraţii lor pe câmp la arat, semănat, săpat şi secerat. Puţini elevi mai reuşesc să mai termine şapte clase. După terminarea războiului situaţia învăţământului în comuna noastră se schimbă dramatic. Venind comuniştii la putere, lovesc prima dată în şcoală ca instituţie. După Reforma învăţământului din anul 1948, şcoala decade, rămânând doar patru clase primare. Câţiva elevi dornici de învăţătură care au avut posibilităţi materiale, s-au înscris la şcolile din comunele Miroşi şi Izvorul de Sus sau au plecat la Bucureşti şi Roşiorii de Vede. În anul şcolar 1949-1950

131

se reiau cursurile gimnaziale la şcoala din Bucov, iar după doi ani,mutându-se la şcoala Râca. Reforma învăţămnântului schimbă programele şi manualele şcolare, politizându-le după sistemul sovietic, având în centrul atenţiei educaţia materialist ştiinţifică despre lume şi viaţă şi lupta de clasă. Şi în satul Bucov la începuturi învăţământul s-a făcut tot ân biserică. Unul din copiii lui Popa Pistol şi anume Marin Ion Pistol, după ce a trecut prin cele patru forme, bucoavnă, ceaslov, psaltire şi catehism, a ajuns preot în sat. Date despre începuturile şcolii nu există. În anul 1958 şcoala Bucov a fost mistuită de flăcări, arzând tot materialul didactic şi arhiva. Învăţătorul Petre Popescu, pe atunci directorul şcolii, a reconstruit-o din temelii cu ajutorul sătenilor şi al Inspectoratului şcolar raional Costeşti, al cărui inspector era Nicolae Apostolache. În anul 1885 era învăţător la în sat Nicolae Ion, care a funcţionat în diferite clădiri închiriate de săteni sau de Primăria Bucov.

Învăţătorul Nicolau Gheorghe

În anul 1912 s-a construit şcoala nouă, cu două clase, similară celei din Râca, cu două săli, cancelarie şi antreu. Sătenii o numeau Şcoala Mare deoarece aici veneau toţi elevii din comună care terminau patru clase şi se înscriau în clasa a-V-a, şcoală cu tradiţie în care au funcţionat învăţători ca Alexandru Ioneseu, Nicolau Gheorghe, Bădescu Filofteia, Sterian Enache, Crivăţ Marcela, Crivăţ Anghel, Ionescu Mihalache etc. Prin anul 1968 şcoala s-a închis din lipsă de copii.

132

Şcoala din satul Purcăreşti s-a deschis într-un local cumpărat de la locuitorul Ionescu Păun în anul şcolar 19341935. Învăţătorul Ionescu Mihalache, proaspăt învăţător repartizat în sat, a construit în anii 1936-1937 un local de şcoală din paiantă cu materiale donate de săteni pe terenul rezervat de la reforma din 1864 pentru pătule de rezervă. Localul avea o singură sală de clasă, un antreu şi o cancelarie. în anul 2000 s-a închis din lipsă de copii, iar în

133

anul 2006 a fost dărâmată de Primăria comunală, rămânând locul viran.

Învăţătorii Enache Sterian şi Georgeta Sterian cu elevii în faţa şcolii

Şi în satul Betegi (Adunaţi) se înfiinţează o şcoală în anul 1931 numai cu cele patru clase, fiind învăţător Enache Sterian, Bădescu Marin, Cojocaru Victor şi Stănculescu Dumitru. Şcoala a funcţionat până în anul 1980, rămânând apoi local pentru grădiniţă, după care s-a desfiinţat.

Expoziţie de cusături naţionale

În sarul Râca-Nouă localul de şcoală s-a construit cam tot în acelaşi timp, sub conducerea învăţătorului

134

Popescu Petre, care era director. Localul a funcţionat cu patru, trei, apoi două posturi, având ca învăţători pe Trâncan Lucreţia, Dumitrescu Florica, Popescu Petre şi Popescu Ilie.

Localul de școală de la Râca – Nouă

Din anul şcolar 1999-2000 localul a rămas doar pentru grădiniţă din lipsă de copii, după care s-a desfiinţat. Localul de şcoală nou din Râca-Veche a fost construit în anii 1958-1959 sub directa îndrumare a secretarului de Primărie Trâncan Alexandru, cu contribuţia bănească a sătenilor şi cu sprijinul Secţiei de învăţământ a raionului Costeşti, inspector şcolar Nicolae Apostolache. Şcoala a fost proiectată cu patru săli de clasă, o cancelarie, o cameră pentru material didactic şi un coridor pe mijloc. S Clasă

Clasă

Coridor

135

Clasă

N În anul 2000 şcoala a intrat în renovare cu bani de la Inspectoratul şcolar Argeş. S-a mărit numărul de clase de la patru la şase clase, ceva mai mici, şi s-au mai creat două sălişe în intervalul cancelariei şi camerei de material didactic: S Clasă

Clasă

Coridor Clasă

Clasă

N De asemenea în anul 1978 la localul vechi s-a mai adăugat o sală de gimnastică cu materiale rămase din renovarea acelei şcoli.

136

Noul local de şcoală aşa cum arăta înainte de renovare.

Noul local de şcoală renovat cu bani de la Uniunea

137

Europeană

La inaugurarea noului local de şcoală

ELEVII Învăţământul pe lângă biserică se făcea sporadic şi era urmat numai de către fiii de preoţi, negustori şi târgoveţi, rar fiu de ţăran care călca tinda bisericii să înveţe carte. Cea dintâi lege mai serioasă care se ocupă de învăţământul primar-Regulamentul Organic- prescria pentru Muntenia în secţiunea a-IV-a, cap.8, art.26, înfiinţarea de şcoli începătoare pentru ambele sexe prin toate capitalele de judeţ. Câţiva ani mai târziu s-a pus problema înfiinţării de şcoli şi la sate. În anul 1863 funcţionau în Valahia 1867 de şcoli primare, printre care se regăsea şi şcoala Râca. Prima lege organică a ânvăţământului, Legea Instrucţiunii publice din 1864 a găsit la aplicarea ei cea. 2665 de şcoli primare săteşti cu câte un învăţător. Constituţia din anul 1866 stabilea pentru prima dată gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar. În anul 1877, în timpul Războiului de Independenţă numărul şcolilor săteşti scade, rămânând la 1900 de posturi

138

de învăţători. Titu Maiorescu, ca Ministru al Învăţământului, încearcă reformarea Legii din 1864, iar Sturza şi Spiru Haret prezintă Parlamentului în 1886 un proiect de lege care cerea reorganizarea întregului învăţământ. Tache Ionescu preia acest proiect şi încearcă să-l aplice. Obligativitatea se aplica astfel: mai întâi pentru copiii de români care au fost înscrişi de bună voie în registrul şcolar, apoi pentru copiii mai mari ai părinţilor cu mai mulţi copii de vârstă şcolară; dintre copiii mai mari se preferau copiii sătenilor cu dare de mână. Şi toate aceste fapte după 31 de ani de la votarea obligativităţii legii! În primii 21 de ani de când există arhivă (1884-1905) situaţia populaţiei şcolare s-a prezentat la şcoala Râca, după cum urmează, conform tabelului de mai jos, preluat din arhiva şcolii din anul 1906, întocmit de ânvăţătorul Tache

Dumitrescu: Anul şcolar

otal

Numarul elevilor

Nr. copiilor rămaşi neânscrişi

opii Total Nr.

B % 4

Absolvenţi

Total Nr.

Fără date

Făra date

Fără date

1884/85

1885/86

1886/87

62 72 68 112 151 165

31 36 34 36 35 39

50 50 50 32 23 24

31 35 32 33 31 33

1 2 3 4 6

1887/88 1888/89 1889/90 1890/91 1891/92 1892/93 1893/94 1994/95 1895/96

7 4 3 3 6

Fără 50 date Făr 54 ă date Făr 57 ădate 4 31 2 36 8 34 7 76 2 116 7 126

B 45

50 50 50 68 77 76

31 35 32 48 63 77

1 2 28 53 46

3 7 4

139

1896/91 1897/98 1898/99 1899/00 1900/01 1901/02 1902/03 1903/04 1904/05 1905/06

155 176 218

43 51 51

28 29 23

36 42 41

7 9 10

208

192

188 299 264 ? 36

59 92 125 148 12

31 53 40 77 47 107 ? 71 ? 12

6 15 18 77 ?

6 3 5 Făr ă date Făr ă date 8 12 13 12 13

122 125 167

72 71 77

63 76 83

49 49 84

144

133

129 137 139 ? 23

69 60 53 ? ?

75 81 67 ? 11

54 56 72 ? 12

Privind acest tabel din perioada 1884-1905 ne dăm seama că numărul absolvenţilor este infim faţă de numărul înscrişilor în registrele de evidenţă. Dintre elevii înscrişi în cataloage, dacă veneau la şcoală 10% din ei. De asemenea observăm că un număr foarte mare dintre ei rămâneau în afara şcolii. Trebuie să amintim că suntem în preajma răscoalelor ţărăneşti din 1907 când ţăranii trăiau foarte rău, muncind pe moşiile boiereşti, fară a beneficia prea mult de munca lor. La o simplă comparaţie a numărului copiilor de vârstă şcolară cu numărul copiilor înscrişi şi cu acela al absolvenţilor, putem trage concluzia că un număr din ce în ce mai mare de copii era lăsat ân afara şcolii.

140

Total copii în cei 10 ani

Toate legile enunţate cuprindeau obligativitatea învăţământului pentru toţi fiii României, dar ele nu s-au aplicat din varii motive: lipsa mijloacelor materiale, lipsa localurilor de şcoli, ignoranţa claselor bogate şi chiar a ţăranilor care nu vedeau în şcoală un produs material. Numărul redus de absolvenţi pe care şcoala îl dădea anual arată clar cât de iluzoriu era de aplicat acest principiu. Copiii veneau mai des la şcoală în lunile de iarnă iar toamna şi primăvare lipseau, deşi erau ameninţaţi cu amenzi usturătoare. Procesele- verbale de inspecţii semnalează şi ele o frecvenţă foarte slabă: pe 31 noiembrie 1891 este un singur copil în clasă din cei 31 de elevi înecrişi, iar pe 17 mai 1892, în trei clase erau prezenţi doar 11elevi, deşi erau ameninţaţi cu amenzi usturătoare . Absenţele repetate ale elevilor fac obiectul multor plângeri ale învăţătorului către stăpânire (ex. pe 11 octombrie 1887) şi numai o execuţie cu călăraşii( soldaţi călări) poate să-i aducă pe copii la şcoală. Câteodată se implică şi Primăria prin vătăşeii satului, aducând copiii cu forţa la şcoală sau cu executarea amenzilor şcolare (se plătea 20 de bani pe o absenţă). Deşi numărul absenţelor era mare, amenzile şcolare, din mila dascălilor, nu depăşau 30 de lei. ŞCOALA ÎNTRE 1907 ȘI 1918 Răscoalele ţărăneşti din anul 1907 au fost un semnal de alarmă pentru stăpânire. Deşi la noi în sat n-am avut

un moşier pe care să se răzbune ţăranii, ecoul lor s-a transmis şi sătenilor din comuna noastră. Printr-o circulară din 19 martie 1907 trimisă învăţătorului Tache Dumitrescu se cere să explice cum s-au manifestat sătenii, care-i starea lor şi ce evenimente deosebite s-au

141

petrecut în sat. Răspunsul dascălului este notat chiar pe versoul adresei: „sătenii deşi paşnici de felul lor, stăteau strânşi pe şosea gata de a da semnalu, scopul era mai mult gonirea străinilor şi jaful. Învăţătorul, preotul, primarul şi notarul au închis cârciuma şi am dat sfat sătenilor, arătândule calea rătăcită, arătând relele ce au să curgă. Cursurile nu sau suspendat dar învăţătorul a fost suplinit la şcoală ân acea zi. Ca măsuri de siguranţă, învăţătorul propune „să se mai pună frâu asupra maniei de concurenţă a arendaşilor asupra moşiei “Semnificativă este şi nota telefonică a Revizoratului din 10 martie 1907: „asiguraţi pe săteni că Înaltul Guvern au luat măsuri a le da dreptate dacă au vreo dorinţă; sfătuiţi pe săteni să ceară dreptatea prin petiţiuni şi vor fi satisfăcuţi" Pe 25 marte 1907 cu adresa nr. 40, învăţătorul informează iar stăpânirea: „Sătenii din această comună, deşi cam paşnici de felul lor, dar iniţiaţi (?) de răscoalele şi dezastrele ce s-au făcut în satele vecine: Gumeşti, Tătărăşti, Surduleşti şi Miroşi străteau strânşi pe şosea, cei mai rebeli gata de a da semnalul de atac. Scopul era mai mult gonirea străinilor şi jaful. Subsemnatul, văzând situaţia grea, m- m-am pus în înţelegere cu preotul, primarul şi notarul, am închis cârciumile şi cu multă insistenţă atât cu sfatul (?), arătându-le calea rătăcită pe care i-a îndreptat oarecare descreieraţi, cât şi cu ameninţatul, arătându-le relele ce au să decurgă din nesocotinţa lor, am putut a-i ânfrâna două zile consecutive şi o noapte. „Acum îmi mulţumesc toţi după ce s-au trezit”. Ca propunere pentru stingerea răscoalei, ânvăţătorul propune: „Să se facă mai mult sacrificiu pentru dezvoltarea minţii şi inimii poporului incult, în special asupra minţii multor pretinşi culţi, dar care în nesocotinţa lor, se fac foaie de a sufla în tăciunele aproape stins, să se mai pună frâu asupra maniei de concurenţă a arendaşilor asupra moşiilor. Să se amendeze cel ce se va întâlni beat, beţia fiind izvorul tuturor relelor. Luptele politice să fie mai politicoase (sic!) şi numai cu scop naţionalist şi patriotic decât de partid şi de parte personală.” (Dosar intrare-ieşire al Şcolii din anul 1906-1907).Imediat după aceste evenimente, Guvernul ia măsuri ca să se îmbunătăţească soarta învăţământului. Începe construirea de localuri de

142

şcoală săteşti şi creează condiţii mai bune atât elevilor cât şi dascălilor prin ajutoare băneşti, material didactic, mobilier şcolar şi salarii asigurate de stat. Iată un tabel care arată că lucrurile încep să se mişte; cifrele absolvenţilor se măresc, copiii vin la şcoală în număr mai mare şi cu mai multă dragoste. Sărăcia rămâne însă în continuare principala cauză

care-i reţine pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală. Anul școlar 1906/1907 Anul școlar 1907/1908 Anul școlar 1908/1909 Anul școlar 1909/1910 Anul școlar 1910/1911 Anul școlar 1911/1912 Anul școlar 1912/1913 Anul școlar 1913/1914 Anul școlar 1914/1915 Anul școlar 1915/1916 Anul școlar 1916/1917 Anul școlar 1917/1918

12 11 Fără date Fără date Fără date 11 14 18 20 20 Fără date 22

Trebuie să reamintim că în această perioadă, tot tulbure pentru ţară, au loc două mari evenimente cu repercursiuni asupra locuitorilor: Războaiele balcanice şi începerea Primului Război Mondial. Mulţi ţărani sunt mobilizaţi, la fel şi dascălii care erau ofiţeri în rezervă. În noaptea de 14 spre 15 august 1916 a început ofensiva, din localitatea noastră se găseau mobilizaţi peste o sută de soldaţi care au plecat, la sunetele trâmbiţelor şi al bătăilor de tobe şi clopote, lăsându- şi acasă neveste, părinţi, copii, fraţi şi surori. Aproape un sfert din cei plecaţi au căzut pe câmpurile de luptă la Dragoslavele, Mateiaş sau în tranşeele din Moldova. Inimosul dascăl Tache Dumitrescu lasă şcoala încuiată şi pleacă pe front. Şcoala rămâne pe mâna suplinitoarelor cu câteva clase care se descurcă greu cu copiii. După rechiziţiile masive care s-au făcut de armata română pentru a ajuta frontul, nemţii aproape au sărăcit satul, luând de la săteni tot ce găseau: animale (porci, vaci, oi, capre), păsări (găini, raţe), fân, cereale pentru cai, îmbrăcăminte, pături, fasole, ceapă, usturoi, brânză etc. Intre datele 15 noiembrie 1916 şi 20 aprilie 1917 şcoala este

143

închisă şi, după invazia armatelor germane, şcoala a rămas la dispoziţia lor, servind ca grajdi pentru cai şi dormitor pentru soldaţi. Acum s-a distrus o mare parte din arhiva pe care învăţătorul o urcase în podul şcolii şi puţinul mobilier pe care-1 confecţionase cu mâna lui. A rămas neatins un dulap încuiat cu arhiva de după 1894, la care nemţii n-au avut acces. Terminarea războiului găseşte ţara secătuită, satul a rămas pustiit şi bântuit de boli precum tifosul, pojarul, râia şi păduchii. ŞCOALA ÎNTRE ANII 1918-1948 Făurirea Marii Uniri de la 1 Decemnrie 1918 a însemnat un nou imbold pentru ţară. A început să se dezvolte industria, agricultura s-a diversificat, cultura şi ştiinţa au luat un nou avânt. După ieşirea din criza economică prin care trecuse ţara, producţia industrială şi agricolă a înregistrat o continuă creştere. După 1918 şcoala românească este reglementată unitar pe întreaga ţară prin noile legi de organizare din anii 1924-1928. In perioada dintre cele două războaie mondiale a crescut reţeaua şcolilor de toate gradele. Acum încep să se înfiinţeze noi şcoli, şcoli de meserii, facultăţi, etc. În comuna noastră se înfiinţează şcoli cu clasele I-IV în toate satele, se construiesc noi localuri de şcoală, şcolile sunt încadrate cu cadre calificate, efectivele de elevi încep să crească, se formează clase paralele, copiii frecventează şcoala cu regularitate. În anul 1935 se înfiinţează şcoala de la Băjeneşti, iar în 1936 se construieşte şi localul de şcoală. În satul Betegi în anul 1931 se înfiinţează un post de învăţător care preda la patru clase primare. Şcola Râca-Nouă avea patru posturi de învăţător, şcoala Bucov sau Şcoala Mare, cum o numeau sătenii, avea şapte clase, un număr mare de copii, fiind încadrată cu cadre calificate precum Alexandru lonescu, Bădescu Filofteia, Nicolau Gheorghe, Stere Ion. După anul 1918 la şcoala Râca-Veche efectivele şcolare încep să crească. Iată , spre exemplificare, un tabel cu efectivele de elevi şi situaţia lor şcolară:

144

Ani școlari

1918/1919 1919/1920 1932/1933 1936/1937 1939/1940 1940/1941 1946/1947 1947/1948

Elevi înscriși

165 245 211 220 200 201 200 193

Elevi frecvenți

120 210 113 140 192 150 152 152

Promovați

106 200 102 115 140 134 120 130

Între anii 1921-1924 a funcţionat şi o şcoală de fete condusă de învăţătoarea Maria Chiritescu; cursurile se ţineau într-o casă închiriată. La această şcoală erau înscrise 60 de fete, dar media celor ce o frecventau zilnic nu depăşea 27-40 de eleve. Se învăţau aceleaşi obiecte de studiu ca la şcoala de băieţi, dar, în fiecare zi, se făceau şi lucrări manule specifice fetelor precum: croitorie, cusături naţionale, împletituri, etc.

145

ȘCOALA ÎNTRE ANII 1948-1989 După declanșarea celui de al Doilea Război Mondial de către Germania hitleristă, situația României s-a înrăutățit profund. Economia țării a fost pusă pe picior de război, țara este sfârtecată în două de către Dictatul de la Viena, impus de Germania și Italia (30 august 1940), dând Ungariei hortiste partea de nord a Transilvaniei. La 7 septembrie 1940 Cadrilaterul intră în stăpânirea Bulgariei, iar la 26 ianuarie 1940, sub amenințarea Moscovei, Basarabia și nordul Bucovinei sunt cedate fostului stat URSS. La 6 septembrie 1940 Regele Carol al doilea abdică, în favoarea fiului său, Mihai întâi, aducând la putere pe generalul Ion Antonescu care instituie dictatura militară. Cu țara sfârtecată, generalul Ion Antonescu hotărăște ca la 22 septembrie 1941 să se alăture axei și să intre în război împotriva URSS pentru recuperarea teritoriilor pierdute. În anii războiului, economia țării este ruinată, Marile pagube materiale dintre anii 19401944 echivalează cu economia țării pe 12 ani. Războiul s-a terminat tragic pentru România, fiind pusă în situația să plătească despăgubiri de război URSS timp de 20 de ani. Practic toată economia noastră (agricultura, industria, bogățiile subsolului) a fost pusă la dispoziția rușilor. În aceste condiții școala românească a făcut un mare recul spre înapoi. Deși s-au luat câteva măsuri populiste pentru lichidarea analfabetismului care cuprinsese 40% din populația țării, școala intrase în degringoladă. Reforma învățământului din 1948 a jucat un rol hotărâtor în transformarea școlii într-un vechicol de propagandă comunistă al noului regim, instaurat odată cu intrarea tancurilor sovietice pe teritoriul țării. Marii oameni politici, profesorii universitari, ziariști de prestigiu, scriitori, profesori de liceu sau de gimnaziu, sub pretextul simpatizării cu regimul trecut , au înfundat pușcăriile comuniste, plătind nevinovăția lor cu ani grei de temniță. Multe cadre didactice au fost scoase din învățământ și înlocuite cu politruci care habar n-aveau de școală. La noi învățătorii Stere Petre și Stere Ioana au fost scoși din învățământ pe motive politice și n-au mai fost reîncadrați niciodată.

146

În comuna noastră au fost desființate cele șapte clase gimnaziale, școala rămânând doar cu patru clase primare. Sau format centre de comune cu clasele a-Va-aVII-a la Izvorul de Sus și Miroși, unde puteau să-și continuie studiile și elevii din comuna noastră. Majoritatea elevilor au rămas însă descumpăniți, neavând posibilitatea să-și urmeze cursurile în alte localități sau la oraș. Câțiva copii, ai căror părinți au avut un pic de bază materială și au fost conștienți de importanța învățăturii, au urmat clasele gimnaziale la Izvorul de Sus, Miroși, Roșiorii de Vede și București, ajungând să-și termine studiile cu mari greutăți. Dintre ei cca 7 elevi s-au înscris la Școala pedagogică de învățători din Câmpulung, ajutați fiind de directorul școlii pedagogice, Ilie Stănculescu, alți 2 au urmat școala sanitară din București, câțiva liceul teoretic din Roșiori și Pitești. În anuul școlar 1949-1950 se reînființează ciclul al-IIlea cu clasa a -V-a la Școala Bucov, urmând în anii următori cu clasele aVI-a și a-VII-a. În anul școlar 1954-1955 ciclul gimnazial se mută la școala Râca, având mai mult spațiu și cadre didactice. Deși reforma învățământului din 1948 prevedea că învățământul era obligatoriu, în primii patru ani, adică 1948-1951, ciclul gimnazial nu a fost obligatoriu. Începând cu anul școlar 1951-1952 școala generală, ciclul gimnazial, s-a generalizat cuprinzând toți copiii din comună. Pe lângă cele două clase din școala veche s-au mai închiriat alte două săli în case particulare, una la Mocăneasca și alta la Nicu Dumitrescu, durând astfel până la construirea noului local de școală în anul 1958-1959. După această dată toți elevii din ciclul gimnazial sunt mutați în localul nou, iar în cel vechi rămânând numai clasele I-IV, cu două clase de dimineață și două după masă. După reforma din 1948, obligativitatea învățământului devine literă de lege, copiii fiind școlarizați în proporție de 98%. După anul 1967, când Ceaușescu a interzis avorturile, numărul de copii aproape sa dublat, clasele V-VIII au devenit paralele, preluând și copiii de la școlile de 4 ani Râca-Nouă, Bucov, Adunați și Purcărești, care trimiteau copii în clasa a-V-a. Numărul de elevi într-o clasă nu depășea 30 de elevi Fiecare clasă avea un diriginte la clasele V-VIII și un învățător la clasale I-IV. Iată un tabel cu câțiva ani școlari, numărul de clase, și numărul de elevi:

147

Ani școlari

Numărul clase

1957-1958 1962/1963 1963/1964 1964/1965 1966/1967

Numărul elevi

7 10 10 10 10

191 230 241 270 263

148

Trebuie să recunoștem că după reforma învățământului din 1948 statul comunist a pus școala pe baze noi.

Absolvenții clasei a VII-a din anul 1965-1966. De la dreapta la stânga: Enache Sterian, Sterian Georgeta,Dragomir Ioana, Boboc Iana, Cojocaru Marcela,Bibliotecara comunei și Ionescu Ion

. În centrul atenției a stat educația comunistă a tinerei generații, formarea așa-zisului om nou care trebuia să răspundă cerințelor vremii. Școala s-a despărțit de biserică, s-a desființat religia ca obiect de studiu, tot învățământul a căpătat un aspect laic și democratic, acesibil tuturor, bazat pe învățătura marxist-leninistă despre lume și viață.

149

Structura socială a satului s-a schimbat, în anul 1959 a luat ființă gospodăria colectivă <Drumul lui Lenin>, pământul țăranilor și uneltele au fost trecute în proprietate colectivă și oamenii au început să muncească, mai pe nimic, la stat. În aceste condiții, statul, avându-i în mână , a putut să desfășoare o intensă propagandă comunistă în rândul oamenilor. S-a înființat organizația pionierilor , după model sovietic, în anul 1948, organizație care a jucat un mare rol în educarea <materialist-științifică despre lume și viață>a tinerei generații. Manualele s-au politizat, scoțând din conținutul lor tot ce ținea de concepția idealistă a formării Universului, s-a introdus concepția evoluționismului despre lume și viață, punându-l la loc de cinste pa Darvin (Bazele darvinismului), limbile străine s-au scos din planurile de învățământ, rămânând numai limba rusă care s-a introdus din clasa a-IV-a până În clasa a VIII-a. Cadrele didactice au fost obligate să învețe limba rusă, prin cursuri speciale, și să participe la învățământul ideologic, unde se preda socialismul științific și politica partidului comunist.

Absolvenții clasei a-VII-B, anul școlar 1968-1969. De la stânga la dreapta:Popescu Ecaterina, Popescu Stela,Stănculescu Iana, Ionescu Aurelia, Ionescu Ion, director,Cojocaru Victor, Penescu Atanasie, Barbu Ion, președintele CAP, Popa Ion, activist de partid.

150

151

Trebuie să recunoaștem că acest sistem de învățământ a adus și lucruri bune pentru elevi: obligativitatea a devenit literă de lege, manualele școlare au fost date gratuit elevilor, s-a creat un sistem de burse pentru elevii cu o stare materială proastă. Dacă până acum predau la clasele V-VIII învățători, pe parcurs au început să vină în școală și cadre cu pregătire superioară. În anul școlar 1954-1955 a fost repartizată profesoare Kordella Georgeta care a terminat facultatea de filologie, 5 ani, apoi în anul școlar 1960-1961 profesoara Durle Eftimia care a terminat facultatea de filozofie, au urmat apoi alte cadre cu studii superioare cum sunt Ionescu Ion, profesor de limba română, Ionescu Aurelia, profesoară de limba română-franceză, Tronac Viorica, profesoară de biologie,Depărățeanu Petra, profesoară de matematică, etc.

Absolvenții clasei a-VIII-a, anul școlar 1968-1969. De la stânga la dreapta: Crivăț Anghel, Sterian Enache, Sterian Georgeta,Popescu Stela, Crivăț Maria, Ionesci Ion, director, Ionescu Aurelia,Dragomir Ioana, Adamescu Maria, Bibliotecara comunei,Marin Marcela și Penescu Atanasie.

152

Promoția clasei aVII-a, anul școlar 1962-1963. De la dreapta la stânga: Ilie Gheorghe, Ilie Neacșa, bibliotecar,Matei Stela,Stănculescu Maria,Popescu Stela, Cojocaru Victor, Alecu Aurelia, Penescu Ecaterina, Penescu Atanasie, Crivăț Anghel, Enache Sterian.

După generația interbelică de învățători care au ieșit la pensie, a venit în școlile din Râca o nouă generație de dascăli- învățători și profesori- care le-a luat locul celor bătrâni, precum: Cojocaru Victor, Stănculescu Maria, Stănculescu Dumitru, Bădescu Marin, Popescu Stela, Popescu Ilie, Ionescu Ion, Ionescu Aurelia, Popescu Ecaterina, Cojocaru Marcela, Penescu Irina, aproape toți fii ai satului, care au dat un nou suflu învățământului din școlile noastre. Din păcate, după reforma învățământului s-a intodus practica agricolă, care în perioada 1960-1989 a fost un adevărat calvar pentru copii, căci erau singurii care mai strângeau recoltele de pe câmp până aproape de 15 noiembrie, dată după care intrau la clasă. ŞCOALA ÎNTRE ANII 1989 ȘI PREZENT Revoluţia din 22 decembrie 1989 a făcut o cotitură radicală în mersul societăţii româneşti. În contextul prefacerilor europene, România rămăsese ultima ţară în care regimul comunist nu se schimbase, fiind întruchipat de figura devenită emblematică a dictatorului comunist, Nicolae Ceauşescu. Scârbită de traiul insuportabil pe care-1 ducea, populaţia a răsturnat regimul comunist prin mijloace violente. Din păcate comunismul rezidual, concepţii rămase din vechea orânduire socialistă au continual şi continuă şi astăzi să macine societatea noastră. Deşi s-au creat partide politice, s-a proclamat o nouă constituţie, democraţia încă nu s-a instalat pe deplin. La

153

cârma ţării s-au instalat a doua şi a treia garnitură a comuniştilor, împrăştiaţi prin toate partidele, elemente ale securităţii, infiltrate prin posturile de conducere, şi au continuat să conducă ţara discreţionar, îmbogăţindu- se prin trecerea bunurilor materiale din proprietatea socialistă în cea privată.

Absolvenţii clasei a-VIII-a, anul şcolar 1970-1971. De la dreapta spre stânga: Şovan Gheorghe, Dinu Amalia, Tronac Viorica, Ionescu Ion, director, Ionescu Aurelia, Adamescu Maria, Adamescu Ion.

Din păcate şcoala noastră, ca întreaga şcoala românească, a avut de suferit mult: fondurile alocate au fost insuficiente, manualele şi programele n-au fost pregătite să răspundă noilor cerinţe ale învăţământului, obligativitatea învăţământului s-a diminuat, criza cadrelor didactice, prin liberalizarea transferurilor de la o şcoală la alta, s-a adâncit. Prima schimbare semnificativă care s-a făcut în primele zile de după revoluţie a fost schimbare portretului lui Nicolae Ceauşescu cu o icoană a şcolii pe care învăţătoarea Ionescu Vasilica o luase acasă şi o păstrase cu sfinţenie, aşteptând aceste timpuri. Liberalizarea avorturilor a făcut ca numărul de elevi să scadă dramatic de la un an la altul, noua democraţie înţeleasă prost atât de cetăţeni cât şi de elevi, mijloacele audio-vizuale în goana lor după lucruri facile, au făcut ca rezultatele la învăţătură să devină mediocre. Profesorii au

154

fost plătiţi din ce în ce mai prost şi n-au mai fost interesaţi să depună o muncă susţinută pentru obţinerea de rezultate bune. Cauzele care au dus la aceste fapte au fost multe: elevii au fost atraşi de lucrurile facile ale mijloacelor mas-media, relaţia profesor- elev s-a deteriorat şi au lăsat învăţătura pe planul al doilea, deziteresul părinţilor pentru educarea propriilor fii s-a diminuat, văzând că elevii nu mai au nicio perspectivă de viitor. Mai întâi s-au desfiinţat şcolile de 4 ani de pe raza comunei deoarece aveau efective de elevi foarte mici, de cca 3-4 sau 5 elevi, şi au trecut la şcoala Râca-Veche. Aici s-au format patru posturi de învăţător la clasele I-IV şi cca.7 catedre în care au fost încadrate cadre calificate, unele cu o vechime considerabilă, altele tinere, venite de pe băncile facultăţilor. S-au introdus ca limbi modeme franceza şi engleza. Religia a căpătat un loc de frunte în planul de învăţământ, programele şi manualele s-au dezideologizat. S-a încercat şi într-o mare măsură s-a reuşit ca învăţământul românesc să înnoade tradiţiile pe care le-a avut până la venirea comunismului, sau desfiinţat organizaţiile politice ale copiilor (pionerii şi şoimii patriei), învăţământul a fost despărţit de politică. În perioada acestor ani învăţământul din Râca a fost şi este condus de un profesor destoinic cu facultatea de matematică, Dinu Marin, după care de soţia lui Dinu Rodica. Sub conducerea lor s-a renovat şcoala, s-a introdus apă curentă, s-au renovat grupurile sanitare, a fost înzestrată cu calculatoare şi cu un microbuz pentru transportul copiilor la şi de la şcoală. De asemenea s-au primit cărţi la biblioteca şcolară în valoare de câteva sute de euro. Elevii din clasele IIV şi preşcolarii primesc un supliment alimentar zilnic, aşanumitul „cornul şi laptele”, pe care-1 servesc în recreaţia mare. Şcoala este încadrată cu cadre tinere, atât profesorii cât şi învăţătorii sunt calificaţi şi cu dragoste de muncă. Având în vedere că nu toţi sunt din localitate, Consiliul comunal a hotărât să le deconteze transportul la şi de la domiciliul lor la Râca.

155

ÎNVĂŢĂMÂNTUL COMPLEMENTAR

156

Legea Învățământului din anul 1896 a ministrului P.Poni prevedea înființarea în mediul rural a școlilor de adulți, dovadă a faptului că neștiința de carte începe să fie resimțită tot mai mult în activitatea oamenilor. Școala complementară sau școala de adulți s-a înființat în comuna Râca în anul 1902 de către învățătorul Tache Dumitrescu. Cursurile însă se țineau neoficial încă din 1897/1898, de când se dăduse legea. Mai întâi s-a făcut un recensământ al neștiutorilor de carte și apoi s-au început înscrierile. Normal se înscriau toți copiii de la 14 ani în sus care nu erau cuprinși în învățământul școlar. Cursurile se țineau de trei ori pe săptămână între orele 16-18 și se preda citirea, scrierea și aritmetica. Numărul adulților care frecventau școala era între 10 și 40 de adulți pe fiecare an, număr ce creștea cu venirea iernii când oamenii terminau cu treburile gospodărești și descreștea cu venirea primăverii. Uneori autoritățile locale apreau aceste cursuri pe motivul că cei ce o frecventau <se dedeau la nerozii>. Iată câteva date despre învățământul complementar: Anul

Elevi recenzați

Elevi Elevi școlar înscriși promovați șifrecvenți 1897/1898 33 33 33 1898/1899 51 51 ? 1903/1904 125 25 25 1904/1905 70 18 18 1905/1906 85 20 18 1907/1908 Nu s-a urat din debuget dsfăș lipsă 1912/1913 Toți de la 14 în sus? copii ani 1914/1915 85 ? ? 1915/1916 80 ? ? 1919/1920 61 61 ? 1924/1925 101 56 ? 1925/1926 92 ? ?

157

Din acest tabel putem trage concluzia că puțini adulți se țineau de treabă până la sfârșitul ciclului de învățământ. Era însă o formă de a diminua numărul analfabeților care devenise îngrijorător de mare. Învățământul se făcea tot pe clase conduse de învățători. Pe măsură ce învățământul obligatoriu de 7 clase devenea obligatoriu, numărul celor de la școala de adulți se diminua. În timpul celui de al Doilea Război Mondial s-a desființat, majoritatea tinerilor , pregătindi-se la premilitară și plecând în război. După 23 august 1944 s-a constatat că exista un număr destul de mare de analfabeți (cca.30%) și Ministerul Învățământului a dat ordin să se înființeze pe lângă fiecare școală cursuri serale de alfabetizare. De data aceasta aceste cursuri erau predate de învățători gratuit. Satele se împărțiseră pe circumscripții școlare și fiecare învățător răspundea de o circumscripție, trebuind să mobilizeze adulții la școală sau să se deplaseze la domiciliul lor să-i învețe carte. Munca a decurs foarte greu, bătrânii erau bolnavi, nu mai vedeau bine să scrie și să citească și nici nu la mai ardea de învățătură. Munca de alfabetizare a fost mai mult un moft al regimului pentru a se lăuda că s-a desființat neștiința de carte în țara noastră.

CONŢINUTUL ŞI ORGANIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTLUI Începuturile învăţământului românesc, s-au făcut în biserică în limba slavonă şi învăţarea era, după cum spunea şi Creangă, un „curat meşteşug de tâmpenie“ Ca metodă de bază era buchiseala şi se învăţa bucoavna, ceaslovul şi psaltirea. Cei ce treceau prin aceste forme deveneau citeţi la biserică. Domnitorul Coastantin Mavrocordat porunceşte să se înfiinţeze şcoli pentru cler „ şi a dat de ştire tuturor

mazililor din toată ţara ca să-şi aducă copii la

158

învăţătură“ „...să fie pe lângă Mitropolie episcopi şi prin toate mănăstirile dascăli şi copii la învăţătură. Şi mitropolitul şi episcopii în eparhiile lor să aşeze pe la sate mari preoţi de ispravă să înveţe copiiiu Gheorghe Lazăr, întemeietorul şcolii în Muntenia, în „ Manifestul lui Lazăr la deschiderea Academiei de

ştiinţe la anul 1818 “ arată că: A. Cei mai slăbănogi sau de tot nedeprinşi se vor orândui mai întâi la alţi dascăli mai jos unde se vor învăţa: a. Cunoaşterea slovelor şi slovenirea cuviincioasă; b. Cunoaşterea numerelor şi întrebuinţarea lor; c. Cetirea desăvârşită; d. Scrierea cu ortografia şi de mai multe feluri; e. Catehismul şi istoria vivilicească, testamentul vechiu şi nou; f. Gramatica şi aritmetica, în câteva şi alte ştiinţe

mai mici, folositoare pruncilor. B. După aceasta vor trece la altă tagmă de învăţături

unde vor avea de a asculta: a. Gramatica desăvârşit cu sintaxa dimpreună; b. Poetica, cu mitologie şi geografiea globului pământului; c. Retorica şi istoria neamului, cu a patriei dimpreună şi alte ştiinţe ce sunt de trebuinţă spre înţelesul acestora. C. Cei mai în vârstă şi deprinşi la aceste toate vor avea de auzit: a. Aritmetica cu toate părţile ei; b. Geografia de toată faţa pământului, aşişdelea cu toate părţile ei; c. Geometria teoreticească, trigonometria, algebra,şi altele; d. Geidezia sau ingineria câmpului cu economia şi arhitectura. D. Mai având apoi volnicie de la mai marii efori, boieri, vom trece şi la celelalte mai nalte tagme filozofâceşti..., aşişdelea la tagmele juridiceşti sau nomica, care cum vor urma. Urmaşii lui Gh. Lazăr continuă să îmbunătăţească conţinutul şi organizarea învăţământului. Astfel Eliade Rădulescu şi Teodor Paladi introduc pentru prima dată metoda lancasteriană, imprimând pe tabele pe pereţi cărţi

159

şcolare. Ion Maiorescu (1811-1864) dezvoltă o activitate

uriaşă pentruî înfiinţarea şi organizarea şcolilor de toate categoriile. Proiectează cele dintâi şcoli normale pentru pregătirea ânvăţătorilor. El arată că „Scopul şcolilor primare e de a da întregii mase a poporului acele elemente de ştiinţe fără de care o naţiune nu se poate zice că a ieşit din barbarie. “(Din „Starea instrucţiunii publice în România la finele anului şcolar 1859-1860) Legea instrucţiunii publice din 1864 a găsit 2665 de şcoli primare săteşti cu câte un singur învăţător, un număr extrem de mic faţă de cerinţele acestei legi care prevedea obligativitatea învăţământului pe tot teritoriul ţării. Deşi Titu Maiorescu şi D. Sturdza înceară să aplice gratuitatea şi obligativitatea învăţământului în fapt, se lovesc de greutăţi enorme din cauza guvernelor care nu alocau fonduri suficiente pentru mărirea numărului de dascăli şi şcoli. În anul 1977, anul Independenţei, existau doar 1700 de posturi de învăţători cu tot atâta număr de clase primare. Take Ionescu, ministrul instrucţiunii publice ân 1893 încearcă şi el o reformă şi se pare că în parte îi reuşeşte întrucât de la 1893 până la 1896 numărul şcolilor rurale se ridică de la 3149 la 3446 cu 3256 învăţători bărbaţi şi 829 învăţătoare femei cu o populaţie şcolară de 184403 elevi şi 33756 eleve. Pentru a suplini numărul învăţătorilor pregătiţi, pentru şcolile rurale din Muntenia, după Regulamentul Organic, sub domnia lui Al. Ghika şi cu concursul învăţatului Petru Poenaru se pregăteau învăţători din rândul paraclisierilor cu înclinări spre dăscălie. Regulamentul şcoalelor din 1889 aduce noi îmbunătăţiri învăţământului. Iată câteva hotărâri aduse îmbunătăţirii şcolilor rurale: „2. Şcolile primare rurale - se înfiinţează- pentru copiii de la 7- 12 ani, cu un curs de 5 ani şi sunt de regulă mixte. In orice cătun cu 40 de copii de şcoală se înfiinţează o şcoală primară rurală. Cătunele de 3 km. depărtare unele de altele, formeză o circumscripţie şcolară cu o singură şcoală. Cătunele mai depărtate de 3 km. şi cu mai puţin de 40 de copii de şcoală, au câte o şcoală de cătun condusă de către un ajutor, plătit cu diurnă de 65 lei pe lună. Legea stabileşte unnătoarele obiecte de ânvăţământ:

160

„ -Instruirea morală şi religioasă; -Catehismul şi rugăciunile; -Noţiuni de drept civic; -Cetirea şi scrierea; -Limba maternă; -Aritmetica practică şi noţiunile elementare de geometrie, noţiuni de istoria românilor şi de geografie, de ştiinţe naturale şi fizice, de igienă; -desenul, muzica vocală, jocuri gimnastice, lucru manual şi lucrări practice şi agricole; Cursurile se ţin pe trei cicluri: ciclul inferior (I-II), ciclul mediu (III-IV) şi c iclul superior (V). Metode de învăţare: expunerea liberă, intuirea, explicarea, rezumarea, deprinderea şi aplicarea celor învăţate“. Iată şi câteva sfaturi pentru dascăli privind disciplina elevilor: „Să fiţi pentru elevi un prieten, un tată! Să vă fie inima deschisă, mai ales celor săraci, orfani, copiilor părăsiţi. Un magistru fără inimă e nedemn de nobila lui misiune...Păziţi-vă de bruscheţe şi de surprinderile mâniei şi ale supărării. Fiţi totdeauna către elevi buni, fără familiaritate, indulgenţi fără slăbiciune, severi, fără capriciu. Dacă eşti silit să pedepseşti, fă-o liniştit şi demn. Nu ameninţa niciodată pe elevi cu o pedeapsă fără să i-o dai; iartă greşelile mici care sunt efectele vârstei sau ale zburdălniciei. În faţa copiilor evitaţi cu grijă expresiile triviale, poreclele şi locuţiunile insultătoare şi grosolane. “ Câteva pedepse recomandate: admonestarea, ţinerea în picioare până la o jumătate de oră, oprirea în clasă cu ocupaţie, excluderea din clasă 1-5 zile, exmatricularea. Noţinunea de plan de învăţământ a intrat în ştiinţa pedagogică mai târziu şi prin el înţelegem un document şcolar oficial elaborat de Ministerul ânvăţământului prin care sunt stabilite: a) obiectele de învăţământ, b) succesiunea acestor obiecte pe anii de studii, c) număml de ore stabilit săptămânal fiecărui obiect din fiecare clasă şi d) structura naului şcolar. Dăm mai jos o încercare de plan

de învăţământ din anul şcolar 1892-1893:

161

Materiile

Numărul orelor săptămânal Băieţi Fete Clasa Clasa I II III IV I II III IV

2 2 2 1 Religiunea Limba română: a. Scriere, gramatică - 4 4 4 3 3 3 b. Cetire c.Ex. de memorare şi 10 1 1 1 reproducere - 2 2 d.Compuneri Aritmetică plus 5 4 4 4 geometrie - 1 2 3 Istoria - 1 2 2 Geografia 1 1 Ex......de intuiţie .......................________ - 2 2 St. fizico-naturale - 1 1 1 Caligrafie - 1 1 1 Desen 2 1j 1 1 Cântul 2 2 2 2 Exerciţii corporale - Lucru de mână - - 3 cp 5 cp Lucru ân atelier Total ore 23 23 30 j 30 2

2__

4 3

3 3

Obs.

- 1 2 2 - 1 2 2 1 1 - - 2 2 - 1 1 1 - 1 1 1 2 1 1 1 2 2 1 1 3 3 5 5 - - ş 26 26 30 30

Observare: Clasa a-V-a rurală va avea aceleaşi obiecte şi acelaşi număr de ore ca a-IV-a.

Dacă Take Ionescu prin Legea învăţământului rural (1893) reuşeşte să adâncească deosebirile dintre învăţământul rural şi urban, trei ani mai târziu, în 1896,

162

Petru Poni, Ministrul al Instrucţiunii Publice în guvernul liberal, încearcă printr-o altă Lege a învăţământului primar şi primar-normal să redea unitate şcolii primare cu acelaşi conţinut , dar cu o durată diferită (la oraşe şcoala era de patru ani iar la sate, unde preda un singur învăţător, durata şcolii era de cinci ani). Şcolile rurale erau organizate pe divizii (divizia I cuprindea clasa întâi, divizia a-II-a, clasele a-II-a şi a-III-a, iar divizia a treia, clasele a-IV-a şi a-V-a). învăţătorul preda astfel la trei grupuri de elevi, nu la cinci. Petru Poni a iniţiat şi Legea Casei Şcoalelor, în 1896, care sprijinea construirea de localuri şcolare, editarea de manuale, etc. In anul şcolar 1908/1909 la şcoala Râca- Veche existau trei divizii cu 58 de elevi. Iată cum arăta în anul şcolar 1913/1914 cele trei divizii de la şcoala Râca. Erau înscişi în acest an şcolar 323 de elevi din care:

Divizia ântâi Divizia a-II-a Divizia a-III-a Însc. Frv. Pro. Rep. Însc. Frv. Pro. Rep. Însc. Frv. Pro. Rep 54 52 27 27 53 47 22 4 40 36 14 3 Cu toate cele trei divizii lucra învăţătorul Tache Dumitrescu. Dacă privim planul de învăţământ din anul şcolar 1892/1893, observăm că pe o perioadă mare de timp (până aproape la Reforma învăţământului din 1948) planul a rămas cam acelaşi, cu câteva modificări la obiectele de învăţământ şi la numărul de ore săptămânal. Din anul şcolar 1883/1884 până în anul şcolar 1914/1915 scala Râca-Veche a funcţionat cu un singur post. În anul şcolar 1915/1916 s-a înfiinţat al doilea post sub revizorul şcolar Sava Zamfirescu. Postul al treilea şi postul al patrulea s-au înfiinţat în anul şcolar 1919/1920 sub revizorul şcolar Florian Cristescu. Al cincelea post la şcoala de fete s-a înfiinţat în anul şcolar 1921/1922 sub revizorul şcolar Romulus Paraschivescu. Şcoala de fete s-a înfiinţat în anul şcolar 1921/1922 sub revizorul şcolar Romulus Paraschivescu. Acest post a fost suspendat în anul 1924 din ord. Nr.7583/924 al Revizoratului şcolar şi reînfiinţat în toamna anului 1927. Din anul şcolar 1919/1920 s-a trecut la învăţământul

163

de 7 clase care a durat până în anul 1947/1948. După această dată învăţământul din comuna noastră a suferit un recul, rămânând câţiva ani cu patru clase primare.

Absolvenţii şcolii generale, promoţia 1978. De la dreapta la stânga: Popescu Ilie, învăţător, Şovar Gheorghe, profesor, Popescu Maria, învăţătoare, Rotea Victoria, profesoară, Adamescu Maria, profesoară, Ionescu Ion, director, Cârstealoana, profesoară, Tronac Viorica, profesoară, Sterian Georgeta, învăţătoate,Adamescu Ion, prof.,Stănculescu Dumitru, înv.

După reforma învăţământului din anul 1948 obiectivele educaţionale şi planul de învăţământ s-au schimbat. S-a scos din planul de învăţământ religia, limba latină, limba franceză, s-a introdus obligatoriu limba rusă de

164

la clasa a-IV-a, manualele s-au revizuit, scoţăndu-se din ele tot ce amintea de trecutul burghezo-moşieresc, s-a pus accent mai mult pe literatura proletară de la Contemporanul, scriitori de marcă ai literaturii au fost scoşi din manuale şi din programa de studiu sub pretext că au colaborat cu partidele istorice sau au făcut parte din clasa burghezomoşierească. Predarea la clasă s-a făcut după metode sovietice având întietate pedagogi sovietici ca Makarenco, cu educaţia prin muncă sau Nadejda Konstantinovici Krupskaia, cu organizaţiile de copii; s-au introdus Bazele Darvinismului, susţinându-se teza evoluţionistă şi combătând creaţionismul, religia a fost despărţită de şcoală. în anul şcolar 1961/1962 s-a trecut de la şapte clase la opt clase ale şcolii generale obligatorii. .

Promoţia clasei a VII-a, anul şcolar 1961-1962. De la dreapta la stânga: Popescu Stela, ânvăţătoare, Cojocaru Marcela, ânvăţătoare, Stănculescu Maria, ânvăţătoare, Albulescu Eleonora, prof. suplinitor, Crivăţ Anghel, ânvăţător, llie Gheorghe, ânvăţător, Penescu Ecaterina, ânvăţătoare, Ionescu Vasilica, ânvăţătoare.

Pe baza legii din anul 1968 s-a introdus şcolarizarea obligatorie de 10 ani pentru întregul tineret. S-au alocat

165

fonduri tot mai mari an de an pentru dezvoltarea şi modernizarea învăţământului, din anul 1960 elevilor din şcoala generală li s-au asigurat manuale gratuite. în anul şcolar 1970/1971 s-a introdus pregătirea tehnicoproductivă ca disciplină de învăţământ, creindu-se condiţii de închegare a unui sistem de educaţie prin muncă şi pentru muncă. În anul 1971 a fost instituţionalizată legea privind reciclarea cadrelor didactice care obliga fiecare cadru didactic ca din cinci în cinci ani să urmeze un curs de reciclare. Începând cu anul 1970 cadrele necalificate care predau la ciclul al doilea au ieşit la pensie şi şcoala a fost încadrată cu cadre cu studii superioare. Planul de învăţământ la clasele a-V-a-VIII-a în 1970 a fost următorul:

Obiectele de ânvăţământ Limba română Limba rusă Matematica Fizica Chimia Biologia Agricultura Istoria Geografia Muzica Desen Educaţia fizică Pregătire tehnicoproductivă

Clasele I V

VII

VIII

4 3 4

4 3 4 2 2 2 2 2 2 1 1 2 2

4 3 4 2 2 2 2 2 2 1 1

2 2 2 2 1 1 2 2

166

Dirigenţia sau ora educativă se făcea alternativ cu infonnarea politică o oră pe săptămână, iar pregătirea pentru apărarea patriei la două săptămâni odată. In decursul timpului planul de învăţământ s-a mai schimbat după cerinţele învăţământului în etapa dată. Metodele de învăţământ de-a lungul timpului folosite de cadrele didactice au fost următoarele: Buchiseala care s-a folosit mult timp în biserică pentru silabisirea cuvintelor, metoda Bell-Lancaster care se baza pe monitori, metoda Montessori, metoda scriptologică conform căreia scrierea şi citirea sunt considerate ca două activităţi inseparabile, al cărei întemeietor a fost Johann Baptis Graser, metoda expunerii care consta din prezentarea orală a unei teme, metoda

analitico-fonetico- sintetică, iniţiată de pedagogul Jan Joseph Jacotot, care s-a folosit mai ales la clasa întâi, descompunând cuvântul în sunete şi apoi compunându-1, metoda conversaţiei bazată pe dialogul dintre profesor şi elev, metoda demonstraţiei care s-a folosit mai ales la matematici, metoda exerciţiului, metoda euristică (gr. eurisco- descopăr), metoda frobeliană bazată pe jocurile didactice, metoda inductivă, bazată pe inducţie, plecând de la observaţii particulare spre generalizări, metoda inteligenţei în asalt, aşa-zisa metodă brain- storming, care a fost la modă prin anii 1970-1975, metoda interpretării rolurilor, metoda intuiţiei care se bazează pe intuiţia elevului, metoda învăţării prin cercetare care implică participarea directă şi activă a elevului la lecţie, metoda învăţării prin descoperire în care elevul sprijinit de profesor descoperă cu propriile lui forţe intelectuale explicaţia şi semnificaţia unui fenomen sau proces, metoda

problematizării, metoda jocurilor instructive, metoda lucrărilor de laborator, metoda lucrului cu manualul,

167

metoda lucrului în grup, metoda observaţiei, metoda povestirii, metoda repetării, metoda testelor,metoda excursiilor, metoda lucrărilor practice, metoda studiului de caz, instruirea programată, etc. Baza învățământului în școala Râca-Veche a constituit-o lecția (lat. lectio-lectură)- adică activitatea elevilor sub îndrumarea învățătorului sau profesorului în vederea asimilării cunoștințelor și formării deprinderilor prevăzute de o temă din programa școlară într-un timp determinat, adică o oră de curs (50 de minute). Lecția a evoluat de-alungul timpului; dacă inițial a plecat de la simpla lectură, expunerea învățătorului, citirea din manual și memorarea de texte într-o sală de clasă cu o tablă și bănci fixe, pe parcursul timpului lecția s-a modernizat și s-a diversificat în diferite tipuri de lecții, desfășurându-se în săli de clasă speciale, în cabinete organizate pe obiecte de învățământ, în laboratoare științifice sau lingvistice. În școala Râca-Veche, prin anii 1970-1971, erau funcționale cabinetele de limba română și limbi străine, matematicăfizică, biologie-chimie și istorie-geografie. În cabinetul de limba română și limbi străine erau expuse tablourile scriitorilor clasici, scheme ortografice și de punctuație, lectura elevilor în afară de clasă și o bibliotecă cu aproape toți scriitori din programa de învățământ; în cabinetul de matematică erau expuse pe pereți scheme cu diferite formule matematice, cu corpurile geometrice și aflarea volumului lor, diferite teoreme, la fizică existau materiale care ajutau lecția cum ar fi: transformatoare, diferite aparate, epidiascop, diascol, etc; laboratorul de biologie-chimie era înzestrat cu bănci speciale pentru experiențe chimice, cu substanțe chimice, planșe cu părțile corpului omenesc, planșe cu originea și evoluția omului, microscop, unelte pentru disecții, etc.; În cabinetul de istorie-geografie existau expuse pe pereți hărți geografice și istorice, tablouri cu domnitorii, etc. Didacticienii, începând cu anul 1900 și-au adus aportul la îmbogățirea structurii lecțiilor: treptele formale herbartiene, apoi momentele lecției, diversificarea lor în lecții de predare de cunoștințe noi, lecții de fixare de cunoștințe, lecții de formarea priceperilor și deprinderilor, lecții de sinteză, lecții de verificare și apreciere a cunoștințelor și deprinderilor, lecția mixtă, etc.

168

Cadrele didactice și-au desfășurar orele după un plan de lecție care cuprindea următoarele etape: obiectul, subiectul, scopul lecției care se împărțea în două, educativ și instructiv, material bibliografic și didactic, după care se trecea la desfășurarea lecției: apelul, verificarea temelor, verificarea cunoștințelor vechi, predarea noului conținut, fixarea cunoștințelor și tema pentru acasă. În ultimul timp sau schimbat unele denumiri, nu se mai numește plan de lecție ci plan de strategie didactică și verigile lecției au căpătat alte valențe, s-au impus testele și metodele moderne de lucru cu elevii. Între anii 1948- 1989 se impusese o etapă a lecției obligatorie numită politizarea lecției, după modelele sovietice, care consta în amitirea realizărilor regimului, glorificarea conducătorului, etc., etapă căreia dascălii nu-i dau prea multă atenție decât la inspecții. Etapele unei lecții depindea în general de tipul de lecție. Într-un fel erau etapele la o lecți de verificare și apreciere și în alt fel la o lecție de sinteză.

Absolvenții clasei a-VIII-a, anul școlar 1966-1967. În mijlocul elevilor dirigintele clasei Crivăț Anghel.

Orele la clasă se țineau după un orar care era întocmit de un colectiv al școlii format din mai multe cadre didactice care trebuiau sățină cont de cerințele psiho-pedagogice ale elevilor. Iată oralul claselor a-V-a- aVIII-a din anul școlar 1982-1983: Ziua O CLASELE aVaA aVaB aVIa aVIIa aVIIIaA

aVIIIAB

169

Bioi

Marți

Miercuri

Joi

Vineri ViVi Vineri Sâmbătă

Botan.

Istorie

Muz.

Mate.

Geogr.

Istor.

Mate.

Rusă

Geogr.

Biolog.

Fizică

3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5

Ed. f. Dir. Ans.m. Rom. Rom. Agric. Rusă Mate. PTP Rom. Rom. Mate. Rusă An.s. Muzic. Mate. Biol. Desen Rom. Ed.f. Geogr. Rusă Istorie Geogr. Agric. Mate. Biol. -

Muzi. Ed.f. An.sp. Mate. Agric. Rom. Rom. Desen PTP Mate. Geogr. Rom. Rom. An.s. Mate. Biol. Mate. Ed.f. Rusă Agric. Rom. Rusă Istorie Dirig. Geogr. Biolo. Rusă. -

Mate. Biol. Rom. Fizic. Ed.f. Mate. Fran. Rom. Mate. Biol. Istorie Agric. An.m. Rom. Rom. Istorie Mate. Desen Ed.f. Geogr. Franc. Rusă In.p. An.s. Fizică Mate. Dirig. Agric. Geogr.

Biol. Mate. Istoria Ed.f. Rom. Rom. Mate. Dir. Mate. Fizică Chim. Agric. Desen Franc. Istorie An.s. Geogr. Rom. Rusă Chim. Const. PTP Chim. Biolo. Franc. Ed.f. Muzic. An.s. Agric. Mate. Fizică Rom. Rusă

Fizică Istorie Mate. An.m. Agric. Rom. Mate. Fizică Ed.f. Chim. Biolo. Rom. Ed.f. Mate. Desen Chim. Istporie Muz. Latină Rusă Mate. An.s. Rom. Chim. Franc. Agric. Geogr. PTP Rom. Rusă Franc. Mate. Dirig.

Istorie Mate. Agric. An.m. Fizică Mate. Rom. Ed.f. Fran. An.s. Istorie Chim. Rom. Desen Mate. Mate. Rusă Chim. Muzică Latină Ed.f. Geogr. Chim. Rom. Biol. Geogr. Dirig. PTP Rusă Rom. Agric. Franc. Mate.

170

DOTAREA ȘCOLII CU MOBILIER ȘI MATERIAL DIDACTIC. Am văzut cum s-a pus problema construcției unui local de școală și cât a trebuit să insiste învățătorul Tache Dumitrescu pe lângă autorități până s-a construit primul local de școală modern. Nici problema dotării școlii nu a fost mai ușoară. Eforia Școalelor prin adresa nr. 214 din 21 februarie 1844 trimisă Departamentului Trebilor din Lăuntru arăta cu ce mobilier trebuie să fie înzestrată o școală rurală. Iată cele câteva obiecte pe care trebuia să la aibă: -o tablă <de picere>, de aritmetică, vopsită în negru cu ulei și în mărime de patru palme (aproximativ un metru) lungime și trei palme ( 0,738 metri) lățime; -un scaun pentru învățător; -un dulap pentru păstrarea hârtiilor cu lacăt; -câteva scaune pentru <șezutul copiilor> și semicercuri prinse în perete cu cârlige ( cercuri în care intrau grupe de elevi care buchiseau pe cartonașele din perete bucoavnele). Câți vor încăpea după îndrumările subrevizorului plășii; -81 de table de mucava pentru a lipi tablele de hârtie tipărite; -o putină pentru apă de băut. Din păcate din descriera învățătorului nici aceste <obiecte de inventar> n-au fost posibile. Între 1850- 1870 n-au existat decât< o masă,un scaun, o tablă foarte primitivă, și trei bănci formate din câte două scânduri suspendate pe patru picioare>, toate aduse de dascăli de acasă sau donate de comună. <Localul de școală, spune dascălul într-o adresă trimisă domnului revizor de Teleorman cu nr.120 din 1914-este singurul for de lumină din sat, dar seamănă cu un grajdi de gospodar sărac care cade în contradicție cu preceptul pedagogic minte sănătoasă în corp sănătos. Căci între pereții umezi în timp de iarnă și brumați în timp de ger, cu 58 de locuri și cu o suprafață de 70 m. pătrați am fost condamnați a sta iarna și

171

vara cu 148 de oameni. Efectele sale au fost că am ieșit în primăvară cu copiii palizi și bolnavi.> În anul școlar 1893-1894 existau în inventarul școlii trei bănci, o masă, o tablă, un dulap,un ulcior de apă(?), două hărți ale județului Teleorman, o hartă a României, opt hărți ale celor cinci continente. <Acum (1905) mobilierul se compune din trei bănci de cârciumă, lungi, o masă, un scaun, un dulap, o tablă, toate lucrate de subsemnatul cu elevii școlii din material căpătat> (Dosar de intrare-ieșire al școlii pe anul școlar 1904-1905) În anul școlar 1907-1908, anul marilor răscoale țărănești, la inventarul școlii se mai adaugă: un termometru, un metru liniar, un echer de lemn, trei bucăți măsurători de capacitate, patru corpuri geometrice de tinichea și un compas de lemn. Deabia după Primul Război Mondial și Întregire a țării lucrurile încep să se schimbe. După construirea localului nou de școală se fac eforturi pentru înzestrarea lui cu mobilier. Între cele două războaie mondiale școala se pune pe baze noi.Înanul școlar 1923-1924 școala eraînzestratăcu: 50 de bănci școlare care schimbă băncile lungi de cârciumă, două table negre pe trei picioare mari la cca un metru și jumătate lungimea și un metru lățime, două catedre pentru cele două săli de clasă, o masă pentru cancelarie, trei scaune, un dulap, șapte hărți geografice, două zeci de tablouri istorice, șase tablouri geografice, două zeci de corpuri geometrice , cinci tablouri intuitive și un cazan de apă din aramă din care beau elevii apă, care a înlocuit faimosul <ulcior>. De acum lucrurile încep să se schimbe. Mărindu-se numărul de clase, Casa școalelor înzestrează școala cu noi bănci, cu material didactic intuitiv, cu un război de țesut, cu unelte de tâmplărie, cu unelte de pomicutură și chiar cu stupi de albine, fără muscă.

172

Promomoția anului 1962, clasa a-VII-a. Jos: Cojocaru Victor și Cojocaru Marcela. Sus, dela stânga la dreapta: Ionescu Vasilica învățătoare, Penescu Ecaterina, învățătoare, Stănculescu Maria, învățătoare, Ilie Gheorghe, învățător, Crivăț Anghel, învățător, Irina Penescu, educatoare, Penescu Atanasie, învățător, Popescu Stela, învățătoare și Albulescu Eleonora, profesoară.

După anul 1970 școala a fost dotată cu mobilier nou care a constat în 40 de bănci, 15 mese de laborator fizică, 10 mese laborator chimie, 6 catedre, 6 table negre de scris, epirex, 4 aspectomate, 6 diascoluri, 2 picupuri, 1 magnetofon, 1 televizor, 1 diaclar cu temporizator, 6 truse de fizică, 10 truse de biologie, 1 trusă de chimie,11 discuri pentru limba română, 12 discuri muzică, material sportiv: cronometru, ruletă, bancă clasică gimnastică, 10 mingi de handbal, 10 mingi de fotbal, 5 saltele cu huse pentru gimnastică, 2 seturi de diapozitive cu elemente din tehnica jocurilor. Școala a mai fost înzestrată cu tablouri și planșe pentru limba română, limba rusă, cu benzi magnetice cu o antologie de poezie românească, cu proză și dramaturgie românească, basme și povești din literatura română și literatura universală. La cabinetul de științe sociale s-au primit hărți murale geografice și istorice, 10 planigloburi,

173

material grafic, tablouri istorice cu domnitorii, modele în relief, diapozitive și benzi magnetice cu istoria României și istoria universală, hărți murale istorice și geografice, atlasul general și atlasul istoric al României, albume cu imagini din trecutul patriei noaste, mape cu plicuri tematice, culegeri de texte istorice, cabinetul de matematică a fost înzestrat cu rigle, tăbliță cu repere pentru studierea intuitivă a geometriei plane, trusă de geometrie, portrete ale matematicienilor, la laboratorul de fizică și chimie truse pentru elevi, trusă pentru profesor, materiale electroizolante, fier de călcat, oală de fiert sub presiune, trusă de scule, diapozitive, planșe cu sistemul periodic, pertrete cu chimiști, acumulator electric și instalație de încărcare, la biologie: trusă de biologie pentru elevi, trusă de agricultură pentru elevi, aparate de biologie și agricultură, balanțe tehnice, mulaje ale principalelor mamifere, împăieri de reptile, păsări, mamifere, atlase zoologice și botanice, la chimie s-au primit substanțe chimice pentru experiențe, microscop, la biblioteca școlii sau primit dulapuri pentru cărți și rafturi. Între anii 1980-1998 bugetele școlii s-au micșorat, materialul didactic a început să se deterioreze și școala a suferit. După revoluție învățământul a intrat în colaps, între anii 1989-2000 nu s-au mai primit materiale didactice, mobilier, hărți sau alte materiale. Deabia după anul 2000, prin grija directorilor Ionescu Aurelia și Dinu Marin școala a intrat într-un nou proces de refacere. Localul de școală s-a modernizat, s-a introdus apa în clase, școala s-a înzestrat cu mobilier nou, bănci, catedre, table de scris, cărțiși calculatoare.

ÎNCADRAREA

ȘCOLII

CU CADRE DIDACTICE Deși avem date că învățământul în Râca-Veche s-a desfășurat și în biserică, nu există date despre dascălii care au slujit învățământul. Bănuim că la început au fost dascălii de biserică care au slujit altarul împreună cu preoții. Susținem acest fapt întrucât și astăzi oamenii bătrâni se

174

adresează cadrelor didactice cu apelativul <dascăle>, rămas poate din acele imemorabile timpuri. De altfel în Regulamentul Organic se arăta la art.362, cap. al-VIII-a, datoria țâncovnicului (dascălului de biserică) era de a-i învăța pe copiii satului carte și cântări. În anul 1838 apare primul dascăl al școlii despre care avem câteva date. El se numește Dincă Țigui și era plătit anual de către țărani, plată strânsă de pârcălabul satului. El ținea cursurile de la cădera zăpezii până primăvara când se topea. Preda catehismul, istoria vechiului și noului testament, aritmetica, citirea și scrierea numerelot. Între anii 1848 și 1858 școala a fost condusă de doi dascăli: Popa Ion și Marin Lespede care <deabia puteau să citească>-zice autorul unei monografii a școlii, învățătorul Tache Dumitrescu. Pe 27 septembrie 1848, deși Eforia Școalelor cere Căimăcăniei să închidă școlile, învățătorul de atunci- Popa Ion- ignoră ordinul și-și continuă activitatea tot anul. De la 1862 avem trei adrese ale învățătorului Marin Rădulescu către Subprefectură (din datele de 19 oct., 5 nov. și 26 nov. 1862) prin care se plânge de lipsa celor trebuitoare școlii. La 1868 se învăța carte cu <nenea Dascălu>, numit Dumitru Bădăuță, originar din Zâmbreasca care stătea în gazdă la Pârvulescu. Pe la 1876 a venit ca învățător Badea Dumitrescu care a iernat la Oușor, într-o casă dărăpănată și <sărmanul>, <nu știa bine carte>. La el învață viitorul dascăl Tache Dumitrescu care va deveni învățător în sat. Deși învățătorul <nu știa bine carte>, caietele elevului Tache Dumitrescu stau mărturie că se scria foarte frumos cu o caligrafie perfectă și se învăța și carte. Prima învățătoare cu două clase secundare care a suplinit din anul 1883 a fost un nume predestinat învățământului românesc, Aristița Apostol, viitoarea soție a lui Tache Dumitrescu. Ea era plătită din fondul județului cu 60 de lei pe lună până în anul 1989, și respectiv, cu 90 lei pe lună până în anul 1891. Între anii 1891 și 1893 a funcționat, tot ca învățător provizoriu, Ion Tănăsescu, plătit tot de județ, cu 90 de lei pe lună. Un capitol nou în viața școlii începe odată cu venirea ca dascăl în sat a lui Tache Dumitrescu, primul învățător

175

din viața școlii cu studii corespunzătoare, fiu al satului, care s-a luptat ca un apostol pentru construirea unui local de școală și pentru luminarea satului. Printr-o serie de adrese adresate Revizoratului de Teleorman el arată starea ingrată în care se găsea vechea școală și cere imperativ construcția unui local nou de școală. Tache Dumitrescu este născut în 1859, septembrie,29, și învață școala primară în sat cu Badea Dumitrescu. Fiind un elev eminent, este trimis de stat cu bursă la Școala Normală a Societății pentru învățătura poporului român pe care o absolvă cu rezultate foarte bune. În primul an de învățământ este repartizat la școala din Zlotești, următorii trei ani, la școala din Miroși și alți șase ani la școala din Bucov. Biografia lui de la pag.18 ne arată un învățător destoinic, care a pus bazele unui învățământ modern.

Învățătorul Tache Dumitrescu cu soția lui Aristița Apostol.Tache Dumitrescu, un cărturar pasionat ține în mână colecția Revistei Albina, legată de el personal.

În anul școlar 1914-1915 s-a înființat și postul al doilea în care a venit ca învățător Alexandru Petrescu care

176

n-a funcționat decât un an, în locul lui în anul școlar 19151916 venind învățătorul Ioan R Dumitru, tot un fiu al satului, poreclit de foștii elevi Oană ,încadrat în învățământ în anul școlar 1907-1908. Până în anul școlar 1915-19016 Ioan R. Dumitru a funcționat la alte școli, printre care și școala Bucov. Foștii lui elevi și-l amintesc ca pe un învățător foarte exigent, rău cu elevii, un fumător înrăit. În anul școlar 1922-1923, prin ordinul 86560 din 18 oct.1922 Revizoratul de Teleorman, îl schimbă pe Tache Dumitrescu din direcția școlii, cu Ioan R. Dumitru. Postul al treilea a fost înființat în anul școlar 19181919 și a fost încadrat cu preotul Ioan R. Mocanu, rămas în sat prin căsătorie. Deși nu a fost pregătit ca învățător, preotul a avut reale calități de pedagog și a dat câteva generații de elevi bine pregătiți. În postul al patrulea a fost încadrat suplinitorul Ilie Ioan, despre care nu cunoaștem prea multe date. Între timp s-a înființat și o școală de fete unde a fost încadrată o femeie cu câteva clase secundare numită Maria Chirițescu, care s-a căsătorit cu învățătorul Ioan R. Dumitru. În anul școlar 1923-1924 școala era încadrată astfel: -divizia întâi băieți:Tache Dumitrescu; -divizia a doua băieți:Ioan R. Dumitru; -divizia a treia: Preot Ioan Mocanu; -școala de fete: Maria I. Dumitru, fostă Maria Chirițescu. În anul școlar 1924-1925 prin ordinul nr.12 din 19 oct.al Revizoratului Teleorman școala era încadrată astfel: -clasa întâi: Alexandru Ionescu; -clasa a doua: Nicolae Dumitrescu; clasa a treia: Tache Dumitrescu; -clasa a patra: Ioan R. Dumitru. După câte se vede apar două cadre noi, ieșite de pe băncile școlii normale: Alexandru Ionescu și Nicolae

177

Dumitrescu care vor continua să funcționeze la această școală până la pensie. În anul școlar 1924-1925 școala a funcționat cu 4 posturi și cu clasa a –V-a complementară cu aceleaș cadre didactice. În anul școlar 1925-1926 școala a funcționat cu 4 posturi și cu clasa a-V-a complementară cu următoarele cadre didactice: -clasa întâi: Alexandru Ionescu; -clasa a doua: Tache Dumitrescu; -clasa a treia: Ioan R. Dumitru; -clasa a patra: Aneta Ionescu care predă și la clasa – aV-a complementară. În anul școlar 1927-1928 școala era încadrată cu următoarele cadre didactice: -Alexandru Petrescu; -Ioan Mocanu; -Ilie Ion; -Tache Dumitrescu. Trebuie să menționăm că învățătorii predau și la două clase simultan sau și dimineața și după amiaza. Iată cum erau grupate clasele în anul 1926: clasa a-IV-a cu a-V-a și a-VI-a; iar clasele a II-a, A-III-a și I-îi erau separate. În anul 1928 gruparea se face astfel:clasa i-îi cu a-VI-a, a-II-a cu a-V-a, aIII-a singură și a-IV-a cu a –VII-a. În 1940 gruparea era următoarea: clasa a-V-a singură, clasa I-îi singură, clasa a-IIa singură, clasa a-IV-a cu a-VII-a și clasa aIII-a cu a IV-a. După câte vedem clasele erau grupate mai mult după numărul de elevi decât după cerințele psihopedagogice. Trebuie să amintim că în anul 1940 suntem în plin război și la clasă sunt încadrate mai mult femei învățătoare sau suplinitoare. Învățători ca Ilie Gheorghe, Enache Sterian, Dumitrescu Nicolae, Penescu Atanasie, Alexandru

178

Ionescu, Stere Petre, Petre Popescu erau mobilizați pe front sau în spatele frontului. După război școala își reia cursurile normal până la reforma învățământului în anul 1948 când sunt desființate clasele V-VII, rămânând numai cu ciclul primar. Deabia peste câțiva ani se înființează ciclul gimnazial la școala Bucov, după care se mută la școala Râca-Veche. După această dată la clasele V-VII se înființează catedre pe specialități, fiecare cadru didactic predând cca. 16-18 sau 20 de ore săptămânal. După război la școală găsim următoarele cadre didactice: Penescu Atanasie, Penescu Ecaterina, Popescu Marcela, Dumitrescu Nicolae, Ilie Gheorghe și Alexandru Ionescu. După reforma învățământului mai vin Crivăț Anghel care se transferă de la Siliște și Crivăț Maria. În anul școlar 1955-1956 la școala Râca-Veche găsim următoarele cadre didactice: Ionescu Vasilica, Cosăcescu Jana, directoarea școlii, Crivăț Maria, Crivăț Anghel, Dumitrescu Nicolae, Stănculescu Costel, Popescu Maria, Ilie Gheorghe, Ionescu Ion, Kordella Georgeta, prima profesoară calificată cu facultatea de limbă și literatură română, Universitatea București, Penescu Atanasie, Penescu Ecaterina. De asemenea Școlile pedagogice din Câmpulung și din Pitești au dat absolvenți învățători din comuna noastră care treptat le-au luat locul celor în vârstă. Astfel cadre tinere precum Ionescu Ion, Popescu Ecaterina, Stănculescu Dumitru, Stănculescu Maria , Popescu Stela, Popescu Ilie, Bădescu Marin, Cojocaru Victor, Cojocaru Marcela au fost încadrați la cele cinci școli care existau pe teritoriul comunei. Până în anul 1970 rămân aproape aceleași cadre didactice, cu mici excepții. Începând din acest an învățătorii în vârstă au început să se pensioneze sau să treacă la clasele I-IV și în locul lor au început să vină cadre calificate cu institutul pedagogic sau cu universitatea. Acum învățământul ia un nou avânt prin grija și preocuparea cadrelor tinere de a se perfecționa necontenit. Toate cadrele didactice din școală și-au dat gradele didactice, au

179

participat la cursuri de perfecționare și reciclare, îmbunătățindu-și metodele de predare. Anul școlar 19701971, la ciclul gimnazial, găsește școala încadrată masiv cu cadre noi. Iată încadrarea din acest an la clasele V-VIII: Ionescu Ion, director, Adamescu Ion, profesor de românăgermană, Adamescu Maria, profesoară de biologie, Ionescu Aurelia, profesoară de română-franceză, Tronac Viorica, profesoară de agricultură-chimie, Șovar Gheorghe, profesor de matematică, Cârstea Ioana, profesoară de istoriegeografie. La clasele I-IV erau încadrate următoarele cadre didactice: Popescu Ecaterina, învățătoare, Stănculescu Maria, învățătoare, Popescu Maria, învățătoare și Popescu Stela, învățătoare. Cu mici excepții acestă încadrare merge până în anul 1989 când o serie întreagă de cadre didactice ies la pensie. Astfel Stănculescu Dumitru, Stănculescu Maria, Popescu Maria, Popescu Ecaterina, Sterian Georgeta se pensionează și în locul lor sunt încadrate cadre noi, fie cu școala pedagogică, fie cu institutul pedagogic. Anul școlar 1989-1990 găsește școala încadrată la clasele V-VIII cu următoarele cadre didactice: Ionescu Aurelia, directoare, Ionescu Ion, profesor de limba românălimba rusă, Ivan Jean, profesor de istorie-geografie, Ivan Viorica, profesoară de biologie-chimie, Dinu Marin, profesor de matematică și Dinu Rodica, profesoară de fizică. Între anii 2000-2005 se pensionează Ionescu Ion, Ionescu Aurelia , Ivan Viorica, Popescu Ilie, Cojocaru Victor și Cojocaru Marcela și în locul lor vin cadre didactice noi din alte localități care, nefiind legate de comună stau câte un andoi și se transferă. Dintre cadrele vechi de la ciclul doi mai rămân doar Dinu Marin, director, Dinu Rodica, profesoară de fizică și Ivan Jean, profesor de istorie-geografie. Restul catedrelor sunt ocupate cu cadre noi, instabile, sau temporar cu pensionari suplinitori.

180

Absolvenții clasei a-VIII-a, anul școlar 1973-1974. De la dreapta la stânga: Ivan Jean, Adamescu Ion, Popescu Maria, Șovar Marcela, Ionescu Ion, Cârstea Ioana, Adamescu Maria, Ivan Viorica și șovar Gheorghe.Diridintă:Ionescu Aurelia.

181

STAREA MATERIALĂ A CADRELOR DIDACTICE

182

La noi oridecâteori s-a ridicat chestia îmbunătățirii soartei învățătorului, ea a fost înăbușită cu tirade pompoase, fraze lungi și vorbe goale, căci, doar apostolii neamului trebuie să urmărească idealurile naționale, nu numai fără aur, dar și fără pâinea de toate zilele> (Revista Asociației Generale a Învățătorilor din România, anul XI, nr. 2,aprilie 1911)- iată părerea unui dascăl din anul 1911 care este valabilă și astăzi. Dascălul a fost pus mereu în bătaia vântului de toate timpurile care-au trecut peste el. În trecut partidele politice, ca și astăzi, când era vorba de alegeri, promiteau marea cu sarea iar după alegeri soarta dascălului rămânea tot nerezolvată. Numai un învățător gospodar, care pe lângă școală mai avea și câteva hectare de pământ, putea să întrețină o familie în condiții modeste. La începuturi, doar cu banii strânși de la oameni din comună, dascălul trăia de azi pe mâine. Nu întâmplător unii nu-și puteau întemeia o familie, luând calea beției sau abandonând învățământul. La început salariul unui învățător era de 60 de lei, apoi de 70 lei și de 80 lei. În învățământul rural erau mai multe categorii de dascăli plătiți după pregătirea lor: suplinitorii, care la începuturi erau în majoritate, învățătorii ajutători, învățători cu titlu provizoriu, învățători definitivi și învățători înaintați (ceea ce mai târziu erau institutorii). Diferența de salarii între ei era foarte mică, de cca.10 lei. Primii învățători, acei anonimi dascăli de biserică, au fost oamenii de condiție materială modestă dacă nu chiar săraci care-și găsiseră un trai modest pe lângă mânăstiri sau biserici. În afară de simbria de la biserică ei mai încasau și câțiva bănuți de la oamenii cu stare materială, în special preoții, care aveau posibilitatea de a-și da copiii la învățătură. Învățătorii aduși de săteni din alte localități erau săraci, dispuși să vină pe o leafă de mizerie. Ei stăteau la gazde modeste, înfruntând frigul iernii, fără lemne și fără mâncare. Majoritatea dintre ei nu știau prea multă carte și pe deasupra mai aveau și patima beției. După un an școlar, sătui de mizerie, părăseau localitatea, lăsând învățământul baltă. Primul care înfruntă sistemul și chiar reușește a fost învățătorul Tache Dumitrescu. El a muncit din răsputeri, și-a întemeiat o familie și a reușit să ducă un trai bun. Fiind un bun gospodar, el și-a făcut casă cu mâna lui, și-a muncit ogorul lui cât și al școlii ( de 2 ha. dat de Casa școalelor, de

183

asemenea a avut țarină, la cca.5 km. de casă). Legea era clară în privința muncii lotului școlar: <Dacă la o școală rurală sunt două posturi sau mai mulți învățători, vor contribui cu toții la cheltuielile necesare de cultivare, iar venitul se va împărți proporțional cu cheltuielile și cu munca depusă de fiecare> El și-a chivernisit bine veniturile, a crescut șapte copii și i-a făcut <oameni> adevărați. Știa a lucra tâmplărie, agricultură, pomicultură, albinărit. A fost primul om în sat care a introdus altoitul și boștinăritul pe baze moderne studiind revista <Albina> și alte reviste de popularizare a științei agricole la sate. Asemenea lui au fost și alți fii de țărani ca Ilie Gheorghe, care a fost recomandat de Tache Dumitrescu să meargă la școala normală, Ilie Ioan, Sterian Enache, care au răzbătut prin meandrele timpului înfruntând greutăți materiale, să iasă învățători. Ei și-au întemeiat familii, și-au făcut case ceva mai ridicate decât ale sătenilor de rând, și-au crescut și educat bine copiii. Un exemplu demn de toată lauda este învățătorul Sterian Enache care a muncit din greu făcând din cei patru copii ai lui intelectuali de nădejde ai țării- toți profesori universitari. Alții mai înstăriți ca Penescu Athanasie, fiul lui Sandu Pașii (?), Petru Popescu, fiu de preot, Alexandru Ionescu, fiu de notar, Ionescu Mihalache, fiu de negustor, toți înstăriți cu pământ peste media comunei au reușit să-și construiască case mari, gospodării bine închegate, crescând și educând copiii la școlile de la oraș. Învățătorul Stere Petre, deși om sărac de la munte, s-a căsătorit cu una din fetele învățătorului Petre Nicolau, care de asemenea era un om bogat. La fel și Alexandru Ionescu a luat în căsătorie altă fată a numitului și a reușit să-și îmbunătățească baza materială. De altfel Ionescu Mihalache avea vapor și batoză, moară și se ocupa și cu comerțul. Din păcate după 23 august 1944 toți au fost obligați să-și doneze bruma de pământ agonisit de o viață la gospodăria agricolă de stat Izvoru de sus, rămânând doar cu salariile de învățător care erau foarte modeste. Acum nivelul

184

de trai al dascălilor s-a nivelat, trăind cu toții o viață modestă cu o permanentă grijă a zilei de mâine. Lucrurile au început să se schimbe în mai bine prin 1970 când s-a îmbunătățit salarizarea învățătorilor și profesorilor ( având un salariu între 2000 și 3000), dar pentru puțin timp căci a venit revoluția din decembrie 1989 când inflația a luat-o razna și nivelul de trai a scăzut simțitor. Ca un blestem al sorții niciun urmași al învățătorilor din Râca na mai rămas în sat, casele s-au dărâmat , au rămas pustii sau au fost vândute pe nimic localnicilor.

Învățătorul Sterian Enache, Sterian Georgeta și Goran Silvia, educatoare, cu copiii în curtea școlii.

Aceeași soartă au avut-o și cadrele didactice care au ieșit la pensie după anul 2000. Copiii lor s-au stabilit la oraș, rămânând ca ei să-și ducă viața celor mai grei ani singuri cu niște pensii mizere, lipsiți de micile bucurii ale bătrâneții.

185

ACTIVITATEA LARĂ

EXTRAȘCO

Activitatea extrașcolară a învățătorilor și profesorilor s-a desfășurat pe două planuri: munca metodică și activitatea cultural-artistică. Munca metodică a constat în studiul individual, cercurile pe obiecte, comisiile metodice, lecții deschise, excursii cu elevii, inspecții speciale, etc. Cercurile pe obiecte se țineau o dată pe lună pe centre de comune având un responsabil. În aceste cercuri se țineau referate, lecții deschise, excursii tematice, activități practice, etc. Comisiile metodice se țineau de obicei pe școală săptămânal sau la două săptămâni, pe specialități sau pe specialități înrudite, cu cadrele didactice din școală, având ca scop perfecționarea lor prin lecții deschise, referate, lecții practice. În școala Râca-Veche s-au format următoarele comisii metodice: comosia metodică de limbă română și limbi străine, comisia metodică de matematică-fizică, comisia metodică de biologie-agricultură și comisia metodică de muzică-desen- educație fizică. Excursiile cu elevii erau activități care se desfășurau mai rar, ocazional, și aveau ca scop cunoașterea mediului, frumusețile și bogățiile patriei. S-au făcut excursii la București la Grădina botanică, la Grădina zoologică, la Muzeul Antipa și la Cimitirul Bellu, vizitând mormintele scriitorilor; pe Valea Oltului la Cozia, la Peștera Muierii; la Curtea de Argeș și Barajul Vidraru, La Câmpulung și la Mausoleul de la Mateiaș, la casa memorială G. Topârceanu și biserica din Nămăiești. Reciclările erau forme de activitate metodicoștiințifică care se desfășurau din cinci în cinci ani. Fiecare cadru didactic era obligat ca la cinci ani să treacă printr-o formă de reciclare. Activitatea se făcea de regulă la București la Universitate sau pe centre de județe. Lecțiile

186

erau ținute de cadre universitare cu o înaltă pregătire de specialitate și metodică. Între anii 1970-1975 școala Râca-Veche a fost antrenată într-un schimb de experiență cu Liceul <Zina Golescu> din Pitești. În cadrul acestui schimb de experiență s-au desfășurat activități culturale și metodice comune, s-a scos revista <Sânziana>, revistă de încercări literare la care au colaborat și profesori și elevi din școală (Sânziana, nr.1314 din ianuarie 1972), s-au făcut schimburi de experiență cu licee din București. Activitatea cultural-educativă s-a desfășurat de-a lungul timpului în diferite forme ale muncii culturale. Bazele activității culturale la sate au fost puse de ministrul Spiru Haret ca o măsură a ridicării satelor din întunericul cultural în care trăiseră. La sfârșitul anului școlar, pentru activitatea instructiveducaltivă, directorul școlii dădea calificative fiecărui cadru didactic. Iată un tabel cu calificativele acordate cadrelor didactice între anii 1977-1982:

Numele și Postul/ prenumele Catedra

Calificativul anual 77/78

78/79

79/80

80/81

81/82

Stănculescu Maria

Înv.

F.B.

Popescu Ecaterina

Înv.

F.B.

Popescu Stela

Înv.

F.B.

Ionescu Ion

Prof.

F.B.

Ionescu Aurelia

Prof.

F.B.

187

Ivan Viorica

Prof.

F.B.

Nicolae Ileana

Prof.

F.B.

Gherghina Alexandru

Prof.

F.B.

Rusu Constantin

Prof.

F.B.

Stănculescu Iana

Educ.

F.B.

Cercul cultural <Alexandru Depărățeanu> a luat ființă în anul 1900 din inițiativa învățătorilor și s-a întins pe o rază de 15 km., cuprinzând șapte comune cu sediul în Siliștea-Gumești, comună de care aparțineau și satele Râca și Purcărești. În acest cerc cultural s-au ținut conferințe antialcoolice,s-au dezbătut teme precum creșterea și îngrijirea vitelor, aviermilor de mătase, igiena publică și privată, drepturile și îndatoririle cetățeanului, iubirea de patrie, dragostea de școală și biserică, combaterea pornirilor rele ca: minciuna, înșelătoria, pungășia, hoția, și trândăvia, sau încurajat diversele meserii precu tâmplăria, fierăria, cojocăria, pielăria, albinăritul.(Din relatările lui Tache Dumitrescu către Revizoratul de Teleorman, Registrul de intrări-ieșiri, 1900). În legătură cu cercurile culturale Tache Dumitrescu răspunde revizoratului de Teleorman prin adresa nr.13 din 24 iunie 1908: <Rezultatul cercurilor culturale ar fi contribuit mai mult la ridicarea nivelului cultural al sătenilor dacă învățătorii ar fi puși mai în măsură de a le frecventa regulat, dacă toți factorii culți ar participa și ar contribui moralicește și materialicește și dacă autoritățile comunale le-ar da importanța semnând chiar de prezență în procesul-verbal. Așa că ziua destinată cercului cultural întro comună să fie considerată ca o sărbătoare și conferențiarii întâmpinați de consiliul comunal cu preoții satului după care și sătenii au să urmeze. În multe sate și în multe rânduri am umblat numai lătrați de câini prin sat iar

188

pe primari nu i-am văzut deloc, ori au venit pe la isprăvnicie amețiți de băutură ca specimeni ai alcoolismului pe care deasemeni să-l combatem.> Tot învățătorilor le-a revenit sarcina înființări de case de economii și bănci populare sătești, a comitetelor școlare și de abonare a sătenilor la ziare.. Învățătorul Tache Dumitrescu ca președinte înființează banca populară <Dezrobirea> în 4 iunie, anul 1904, cu 60 de membri și un capital de 60.000 lei. În anul școlar 1919-1920 capitalul băncii era de 120.000 lei. Tot învățătorul conducea și Comitetul școlar, înființat în anul 1919, trebuind să țină o evidență strictă a veniturilor și cheltuielilor. Iată un tabel al comitetului școlar între anii 1919-1927:

Anul școlar

Venituri

Cheltuieli Lei

Rest

Lei

1919/1920

4922

30 4578

35 343

1920/1921

1oo93

57 7858

10 2235

1921/1922

9729

27 9690

05 39

1922/1923

14651

12 11631

75 3019

1923/1924

20418

37 20400

1924/1925

23146

57 21200

1946

1925/1926

33174

37 33033

141

1926/1927

22625

22620

Lei

Iată și un tabel al abonamentelor sătenilor între anii 1880-1889la ziarele<Universul>,<Dimineața>și <Adevărul>:

189

Anul

Numărul de abonamente

1890

1891

1892

1893

1894

1895

1896

În anul 1935 la recomandarea ministrului Spiru Haret a luat ființă Căminul cultural <Gheorghe Lazăr> condus de învățătorul Tache Dumitrescu apoi de învățătorul Penescu Athanasie. Căminul cultural a început să coordoneze munca culturală a cadrelor didactice pe comună. S-au desfășurat activități culturale ca : serbări duminicale , conferințe, tedeumuri la biserică de ziua eroilor, s-au organizat formații de cor, de teatru cu sătenii, etc. După 23 august 1944 cadrele didactice au devenit un fel de propagandiști ai regimului comunist. S-au organizar serbări și conferințe în care se proslăvea rolul URSS în construirea și consolidarea noii orânduiri socialiste, s-au ținut conferințe despre pace, despre rolul tratatului de la Varșovia, despre noile hotărâri de partid și de stat privind cooperativizarea agriculturii și naționalizarea principalelor mijloace de producție. După anul 1964 a început un cult al personalității deșănțat față de <conducătorul iubit- Nicolae Ceaușescu>, <geniul Carpaților> Căminul cultural a avut un mare rol în propaganda de partid. În cadrul lui s-a înființat cinematograful sătesc care prezenta filme cu aspecte din URSS precum <Căderea Berlinului>, <Învățătoarea din Șatrin> <Bătălia de la Stalingrad> etc. Cadrele didactice erau obligate să participe la aceste filme, să le prezinte sătenilor și elevilor. Primul director al Căminului cultural a fost, în afară

190

de Tache Dumitrescu care nu l-a condus decât un an, Penescu Athanasie (1936-1959), apoi Ionescu Ion (19591966), Sterian Enache (1966-1970), Cojocaru Victor (19701975) și Adamescu Ion (1975-1977). Penescu Athanasie , un împătimit arheolog și istoric, colecționar de urme ale trecutului din comună, a organizat un muzeu al satului în localul noului cămin cultural care cuprindea exponate precum ciocane, vârfuri de săgeți, unelte din silex, râșnițe , ceramică din neolitic sau de la cetatea dacică din Tudoria pe care a descoperit-o primul, obiecte sătești vechi din gospodărie, podoabe, fote și ii, colecții numismatice, etc. După moartea lui și după trecerea comunei ca sat de comuna Popești, acest muzeu, unic în zonă, s-a destrămat, sub privirile îngăduitoare ale autorităților timpului care au dat dovadă de o nesimțire crasă. Ionescu Ion, în perioada când a fost director de cămin cultural, a înființat formații artistic de cor, brigadă artistică de agitație, formație de dansuri din rândul sătenilor, formație de teatru cu care a luat premiul al treilea pe raionul Costești. De asemenea a înființat o bibliotecă comunală care cuprindea cca. 12000 de volume și, după desființarea comunei, biblioteca a fost desființată, cărțile, împrăștiinduse, sau duse la biblioteca de la Popești. Sterian Enache și apoi Popescu Marcela au condus o formație de cor care a obținut premii la fazele raionale și județene. Cojocaru Victor ca responsabil al formației de teatru a ajuns cu piesa <Doctor fără voie> pe scena Casei sindicatelor din Pitești. Regimul comunist a folosit cadrele didactice la recensământul populației și al animalelor,la scoaterea țăranilor dimineața de mult pentru a merge la muncile agricole (1955-1960), la comisiile pentru cooperativizarea agriculturii( 1959-1962). Cadrele didactice au făcut de serviciu la aria de treierat, au făcut alfabetizarea (19441950), aveau organizate în sat cercuri de citit pe circumscripții unde se strângeau țăranii în scop propagandistic (1954-1960). De asemenea erau antrenați în

191

diferite activități politice, ședințe de partid, UTC, pionieri, etc.

Învățătorea Cojocaru Marcela cu clasa a-IV-a, în curtea școlii, anul școlar 1980-1981

192

ORGANIZAȚII DE COPII ȘI TINERET

De-a lungul timpului, regimurile politice, au impus școlii să organizeze elevii în diferite organizații. Imediat după succesul pe care țara noastră l-a avut în lupta pentru cucerirea independenței de stat, s-a înființat organizația Micii Dorobanți ce cultiva patriotismul și pe eroii care au căzut în luptele din Războiul din anul 1877. Organizația Cercetașii a fost o instituție de educație fizică și morală ce consta în contactul cu natura, formând spiritul de inițiativă, curajul, armonia sufletească și dragostea pentru adevăr. Organizația era condusă de învățător și se făcea pe structura claselor. Toți cercetașii au format < Marea Legiune a Țării>, organizată pe schemă militară, o cohortă la nivel local, mai multe cohorte formau o Legiune care era pe județ, și mai multe Legiuni formau un Ținut. Legiunile purtau nume de voivozi și domnitori iar cohortele nume istorice și literare. Avea caracter internațional , participând și din țara noastră o sută de cercetași în tabăra de la Londra de opt zile. Străjeria era o organizație școlară pentru pregătirea tinerilor pentru luptă, formată între cele două războaie mondiale, condusă direct de Marele Străjer al țării, Carol al doilea. Era organizată pe unități și grupe școlare care corespundeau cu clasa. < Astăzi,- se spune într-un articol din revista <Școala și viața> pag,262, septembrie, noiembrie 1939- viața publică a neamului nostru se reazemă pe

193

pârghia sigură a spiritualității românești; iar de acolo din lumea faptelor și a vieților vechilor cneji și voievozi, pârcălabi, spătari și hatmani, din cerul care adăpostește sufletele lor de martiri, se adapă ca de la un izvor veșnic nesecat, conștiința românească> Străjerii aveau uniforme: purtau bască albă,cămașă albă, cravată și pantaloni albaștri, salutând cu mâna draptă ridicată în sus, peste nivelul capului, cu palma desfăcută. Iată teme care se dezbăteau: <Restaurația și îndrumarea tineretului, Bazele sociale și pedagogice ale străjeriei, Străjeria educatoare națională, Majestatea Sa Regele pedagog al Neamului, Regele și datina strămoșească, Străjeria și Unirea, Regele și tineretul, etc. Conducătorul străjerilor pe comună era învățătorul Penescu Athanasie care a îndrumat o generație de elevi și dascăli, i-a investit în ale străjeriei, a acționat prin diferite forme de organizare pentru educarea în spiritul patriotismului și naționalismului. La venirea comuniștilor, organizația a fost desființată ca organizație naționalistă și profascistă. Pentru tinerii din ultimele clase s-a introdus obligatoriu instrucția premilitară care consta în instrucție de front, mânuirea armei, ochirea, diferite tehnici de luptă. Orele de premilitară se desfășurau pe terenul de tir și sport de la marginea satului Purcărești de către un ofițer în rezervă, scutit de alte obligații, care era învățătorul Nicu Dumitrescu. Să nu uităm că suntem în preajma celui de al Doilea Război Mondial și toată lumea se pregătea pentru evenimentele ce aveau să vină. Organizația pionierilor a fost înființată în anul 1949 după model sovietic, fiind o <organizație revoluționară de masă a copiilor>, uniune a tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din țară care cuprindea toți școlarii între 7 și 14 ani și avea ca scop să contribuie la <educarea comunistă a tinerei generații, educând școlarii în spiritul dragostei și devotamentului nemărginit față de popor, față de patrie, partid și de conducătorul iubit> În cadrul acestei organizații se desfășurau diverse activități recreative, tehnico-științifice, de pregătire pentru apărarea patriei, de ocrotire a naturii, cultural-artistice și

194

sportive. Era condusă de PCR și conlucra strâns cu UTC-ul. Pionierii erau împărțiți pe grupe de 7-8 elevi, mai multe grupe formau un detașament, care de obicei era clasa, și mai multe detașamente formau o unitate de pionieri. Unitatea de pionieri de la școala Râca-Veche era condusă de un comandant-instructor de unitate care la rândul lui conducea detașamentele și grupele. Primul comandant-instructor a fost Cordella Georgeta (1952-1956) apoi Popescu Stela (19561965), după care a urmat Cârstea Ioana (1965- 1975). Începând din anul 1975 a continuat acestă activitate Ionescu Aurelia până în anul 1980. Din anul 1980 până în 1989 cu întreruperi au fost Ivan Jan și Condoruș Mirela. Atât comandanții-instructori de unități cât și cei de detașamente aveau uniforme speciale, costume albastre și cravate roșii cu tricolor. Pionierii purtau zilnic cravate roșii cu tricolor și costume de pionier, formate din pantaloni sau fustă albastre și cămăși albe. Adunările de pionieri se desfășurau cu ceremonial pioneresc, cu goarne și tobe.

O adunare de pionieri cu ceremonial

În ultimii ani aceste organizații luseră forme aberante: pentru a nu se mai duce copiii la biserică, în zilele de Paște sau Crăciun, se organizau focuri de tabără unde erau obligați să participe toți elevii. De asemenea se organizau activități unde se prezenta viața <tovarășului Nicolae Ceaușescu> ca

195

exemplu de muncă și viață exemplară. Elevii participau la munci patriotice, la strângerea de fier vechi și maculatură, sticle, borcane etc. Se dădea plan cifric de strângere a acestor deșeuri și copiii erau obligați să-l respecte. De asemenea în școală se înființaseră diferite colțuri de propagandă: colțul pionierului, îm care era gazeta de perete, colțul sanitar, colțul pompierilor, colțul circulației.

Adunare de pionieri cu comandantul de unitate Cârstea Ioana.

Organizația <Șoimii patriei> era o organizație a copiilor între 4 și 7 ani, în învățământul preșcolar și clasele întâi, înființată în baza programului de măsuri pentru aplicarea congresului al XI-lea al PCR și ale congresului educației politice și culturii socialiste din 1976, în vederea cuprinderii din fragedă vârstă a copiilor în procesul de educație comunistă. Organizația era îndrumată de pionieri și își desfășura actvități specifice vârstei lor. Purtau costume deosebite cu bască, cravată și uniformă și de regulă îi conducea educatoarea de la grădiniță cu o grupă de pionieri. Potrivit regulamentului de funcționare, organizația trebuia să contribuie, prin promovarea unor forme de muncă și viață în comun adecvate vârstei lor, la educarea patriotică, socialistă a copiilor în spiritul dragostei și respectului față de patrie și popor, față de PCR, să dezvoltă prietenia dintre români și alte naționalități. Să participe după puterile lor la sarcini obștești și gospodărești, la activități de autoservire, să facă vizite în fabrici, pe șantiere, pe ogoare, drumeții, jocuri sportive, să stimuleze practicarea jocurilor sportive, a

196

exercițiilor fizice, a drumețiilor, să inițieze acțiuni de educație igienico-sanitară.

Șoimii patriei de la grădinița din Râca-Veche. În imagine: Ionescu Ion, directorul școlii, Antonescu Viorica, educatoare-suplinitoare , Cojocaru Marcela,învățătoare și Stănculescu Iana, educatoare.

Organizația de UTC era organizație politicărevoluționară de tineret care cuprindea tinerii de la 14 ani până la 26 de ani. Activitatea ei se desfășura pe baza unui statut și avea ca sarcini educarea prin muncă și pentru muncă, educarea politică și ideologică, cultural-științifică și moral-cetățenească; participa la organizarea de activităță obștești și cultural-sportive, la adunări tematice, etc. În școala noastră tinerii care împlineau 14 ani din clasa a-VIII-a treceau în acestă organizație care era condusă de un secretar și dew dirigintele clasei. O sarcină a acestei organizații cât și a organizației de pionieri era să participe la pregătirea pentru apărarea patriei. Această pregătire se conducea după un regulament privind apărarea patriei pentru fiecare clasă și categorie de vârstă. Pregătirea consta în instrucție de front, exerciții fizice generale, tragerea cu arma de tir, orientarea în păduri sau în teren necunoscut, jocuri de orientare. Pentru aceste activități existau ore speciale în orarul școlii.

197

O formație de călușari din rândul elevilor de la școala Râca-Nouă.

Aceeași călușari pe scena Căminului cultura.

198

INSPECȚIILE ȘCOLARE

199

Inspecțiile școlare sunt de două feluri: inspecțiile școlare de îndrumare și control a școlii și inspecțiile școlare efectuate cu ocazia susținerii de către cadrele didactice a unor examene pentru obținerea gradelor didactice. Inspecțiile școlare curente au urmărit cunoașterea și îndrumarea activității desfășurate de către personalul didactic de conducere și de predare. De fiecare dată acest tip de inspecție s-a încheiat cu un proces verbal care scoate în evidență lipsurile constatate și trasează viitoare sarcini. Inspecțiile școlare speciale sunt efectuate fie de inspectori, fie de cadre didactice delegate care asistă la orele didactice de specialitate și la acțiunile educative conduse de cadrul didactic inspectat. Ele se termină cu un proces-verbal în care se dau calificative /sau/ și note. În arhivele școlii Râca există trei registre de proceseverbale de inspecții începând cu anul școlar 1893-1894 și terminând cu cel din prezent. Din analiza acestor procese verbale am putut trage concluzii asupra procesului de învățământ, asupra elevilor, asupra curățeniei din școală, etc. Până în anul școlar1914-1915 inspectorii vorbesc de localul de școală care se află sub orice critică, de lipsa de interes a organelor locale față de învățământ, de absența copiilor de la școală și cauzele care-i determină să absenteze, de încasarea amenzilor școlare, de numărul posturilor insuficient. Inspecțiile se făceau aproape anual de către inspectori ai Revizoratului de Teleorman sau, după trecerea comunei de județul Argeș, de către inspectori ai inspectoratului raional Costești sau județean Argeș. Pe data de 31 mai 1891 inspectorul găsește doar un singur elev în clasă din 31 de elevi înscriși. Pe data de 17 mai 1892 în trei clase inspectorul găsește doar 11 elevi. Pe 20 octombrie anul 1893 școala este inspectată de A. Bogdănescu, pe 19 mai 1894, tot de A. Bogdănescu, la fel și pe 16 decembrie, de acelaș inspector care are cuvinte de laudă la adresa învățătorului, dar critică atitudinea organelor locale. În anul 1896 inspectează școala un om de vază al învățământului românesc, și anume G.G. Antonescu, autor de manulae de pedagogie, profesor universitar.În anii 1898 și 1899 vizitează școala I. Săndulescu. În anul 1900 revine în inspecție A. Bogdănescu. În anii 1902, 1903 și 1904 inspectează școala revizorul Spulbereanu. În anii 1905 și 1911 vine în inspecție Ioan Crețescu. În anii 1909 și 1910,

200

Anton Popescu. În anul 1913 inspecteză școala doi revizori: A. Ivanovici și Sava Zamfirescu, de asemenea în anul 1916, V. Stroescu și Sava Zamfirescu. În anul 1919 vine în inspecție revizorul Florian Cristescu, în 1920,1922, 1923,1924, 1925, N. Daneț, poreclit de către cadrele didactice și elevi Ochi de Drac, pentru figura lui serioasă și impunătoare, în 1921 vin doi revizori: Dragomir Cristea și Romulus Paraschivescu, în 1926 C. Semenescu. De acum numărul inspecțiilor încep să se rărească. Între 1928-1939 înspectorii se interesează mai mult de organizațiile de tineret,cum ar fi Cercetașii și Străjerii, vor să vadă activitatea unor cadre didactice, etc. După reforma învățământului vizitează școala Olteanu Ion , inspector la Secția de Învățământ Vârtoape, Apostolache Nicolae, inspector -șef la Inspectoratul raional Costești, Marinescu Ion, Vorniceanu Ion, Sia Radu, toți inspectori de teren ai Inspectoratului raional Costești. După desființarea raionului au inspectat școala Radu Ion, inspector-general al Inspectoratului școlar Argeș, Dumitru Marin, Sorin Oprescu, Florea Stan, Mihăilă Ion, Popa Livia, Mărcușanu Ion și alții. Ei au venit fie pentru inspecții speciale, fie pentru inspecții școlare. Majoritatea inspecțiilor școlare până prin anii 1925-30 scot în evidență absențele masive ale elevilor din diferite cauze. Dar cel mai adesea erau cauze medicale: bântuia holera, pelagra, pojarul, oreionul, guturaiul, eleviilipsind săptămâni la rând de la cursuri. Privind inspecțiile speciale, voi exemplifica cu un tabel al inspecțiilor pe zece ani: 1971-1981: Data inspecției

Pentrucine se face Cine a efectuat inspecția inspecția și tipul inspecției

27/28.IV.972 3/4.V.1972

PopescuEcat. gr.2 StănculescuM.gr.2

Pepescu Maria, gr.1 Popescu Maria, gr1

10.V.1972 24.V. 1972 25.V.1974 28.III.1975 23.V.1975

Popescu Stela,gr2 Ionescu Ion,gr.2 Șovar Gh., defin. Ionescu A., Gr.2 AdamescuM. ,def.

Popescu Maria,gr.1 Dumitru Marin,gr.1 Vorniceanu Ion, insp. Georgescu Alex. gr.2 Tudor Cornel,gr.1

201

23.V. 1975 16.III>1976 16.III.1976 14.V.1976 27.V.1976 22/29.V.1976 29.V.1976 22/29.V.1976 15.V.1977 20.V.1978 13.V.1980 10.V.1980 22.I. 1981 5.V.1981

Șovar M., definit. Adamescu I.,gr.2 Cârstea. I. insp.n. Ivan Viorica, gr.2 Cârstea I., defin. Popescu Ec., gr.1 StănculescuM.,gr.1 Popescu Stela,gr.1 Rotea Vict. , def. Ionescu Ion, gr.1 Tudoroiu D., defin. Nicolae I.,gr.2 Inspecție tematică Ionescu A.,gr.1

Tudor Cornel, gr.1 Anghel Dumitru, gr.1 Vasilescu Eliza,gr.1 Tudor Cornel,gr.1 Duican Constantin,gr.1 ConstantinescuD. I.M. Constantinescu D.I.M. Constantinescu D. I.M. Rădulescu Dorin,gr.1 Grigore Brâncuș,Univ. Eugen Simion, Univers. Mihăilă Ion,gr.1 Roșu Constantin,gr1 Tomescu Ioana, insp. Brâncuș Grigore,Univ. Eugen Simion,Univ.

În această perioadă majoritatea cadrelor didactice tinere și-au dat examenele de grade didactice și de aceea s-au făcut aceste inspecții speciale.

PREGĂTIREA TEHNICOPRODUCTIVĂ Încă de la începuturile ei, școala Râca-Veche s-a încadrat în rândul școlilor care au pregătit copiii pentru viață. Învățătorul care a pus bazele unei practici agricole și lucrului manual în școală a fost Tache Dumitrescu. În 1907 Casa școalelor cedează școlii Râca-Veche 2 hectare de pământ și țarină pentru grădină de legume. Deși era la o distanță de 5km. de sat, învățătorul raportează revizorului de Teleorman că <pământul din țarină se cultivă cu cereale> (1908, iunie, 24).

202

Planul de învățământ din anul școlar 1892-1893 cuprindea la clasele I-V <Lucru de mână la fete, 3 ore la clasa întâi, 3 ore la clasa a-II-a, 5 ore la clasa a_III-a și 5ore la clasele a-IV-a și a-V-a. și Lucru în atelier: 3 ore la clasa aIII-a și 5 ore la clasele a -IV-a și a -V-a> La lucru de mână se făceau cusături naționale, croitorie, țesătărie, fetele torceau și împleteau flanele, ciorapi, etc. Școala era dotată cu război de țesut, fuse, foarfeci și alte obiecte de croitorie și țesătorie. Orele se țineau cu o bună gospodină care era deobicei învățătoare suplinitoare. La băieți lucru de mână era condus de învățătorul Tache Dumitrescu care procurase pentru școală tejghea de tâmplărie, scule de tâmplărie: rindele, gealău, fierăstraie,etc. Deși nu exista o sală specială de tâmplărie, copii mergeau acasă la dascăl sau în magazia de lemne și făceau aceste ore. Mulți foști elevi de-ai lui au mărturisit că au învățat meseria de tâmplar de la acest învățător. El a înființat printre primii din județ o livadă cu pomi altoiți de mâna lui, de asemenea a pus bazele creșterii albinelor în stupuri sistematice și viermilor de mătase. Aceste ore s-au făcut până prin anul 1925, după ce dascălul a ieșit la pensie cei de după el n-au mai continuat tradiția, fie că nu cunoșteau meserie, fie că nu s-au mai interesat. Tejgheaua și sculele, războiul de țesut au zăcut în magazia școlii până au fost scoase din inventar prin 1950. După anul 1935-1936 lucru manual a constat mai ales din împletituri cu paie sau foi de porumb, sculptură în lemn, repararea gardurilor, îngrijirea grădinii școlare, repararea mobilierului școlar. În anul școlar 1940-1941 școala a primit 8 ha. de pământ și practica s-a axat mai mult pe lucrări agricole și mai ales cultivarea porumbului. Pregătirea tehnico-productivă modernă a fost prevăzută în planul de învățământ după reforma învățământului și legiferată în anul 1971 ca materie de învățământ. Planu de învățământ cuprindea la fiecare clasă ore destinate acestui obiect. La clasele I-IV se preda sub forma lucrului manual, iar la clasele V-VIII existau programe pe clase cu materii practice la alegere. Pentru fete se recomanda croitoria, menajul, lucrul de mână, broderia, cusăturile naționale. Pentru băieți se recomanda tâmplăria, sculăria, fierăria, etc. Școala a fost înzestrată cu trei mașini de cusut, 5-6 tejghele de tâmplărăie, bancuri de scule , trusă

203

cu scule, fierăstraie, etc. La fete orele s-au predat de Ivan Viorica și la băieți, într-un timp de Pascalescu Dumitru, tâmplar din sat. Obiectele confecționate se vindeau în sat prin licitație sau erau cumpărate de cadrele didactice din școală. Tot ca practică productivă a fost considerată și agricultura căreia i s-a acordat o importanță mai mare în planul de învățământ. Fiecare clasă avea în planul de învățământ 2-3 ore de studiu teoretic și practic. Practica se făcea pe parcela școlară care era împărțită pe clase și în care se cultiva ceapă, usturoi, roșii, varză, etc. S-a confecționat și un solar și o răsadniță în care produsele erau scoase timpuriu. Produsele obținute pe parcela școlară se vindeau la oameni în sat și banii intrau în fondul școlii. Grădina școlii a fost plantată cu pomi fructiferi, în special pruni altoiți ale căror fructe se vindeau sau se făceau alcol care era valorificat. O mare atenție s-a acordat creșterii viermilor de mătase. Fiecare clasă era obligată să ia o cantitate de sămânță de viermi de mătase și să -i îngrijească. În acest sens curtea școlii și o parte din grădină s-au plantat cu duzi pentru frunză ca hrană viermilor de mătase. Lucrul cel mai aberant a fost că în toată această acțiune a început să se exagereze, se cereau planuri de prodcție, cantități mari de produse obținute fără a avea condiții necesare. Pe lângă toate aceste activități mai era practica productivă de două săptămâni, care de obicei se prelungea câte două luni, pentru culegerea porumbului sau a roșiilor din fermele de legume de la CAP Râca și Popești. Toate aceste acțiuni deveniseră obligatorii și în lipsa forței de muncă care lipsea, copiii erau cea mai la îndemână forță de muncă, în ciuda neglijerii totale a studiului.

204

Profesoara Ivan Viorica la practică la răsadniță în grădina școlii.

INSPECȚIILE ȘCOLARE Inspecțiile școlare sunt de două feluri: inspecțiile școlare de îndrumare și control a școlii și inspecțiile școlare efectuate cu ocazia susținerii de către cadrele didactice a unor examene pentru obținerea gradelor didactice. Inspecțiile școlare curente au urmărit cunoașterea și îndrumarea activității desfășurate de către personalul didactic de conducere și de predare. De fiecare dată acest tip de inspecție s-a încheiat cu un proces verbal care scoate în evidență lipsurile constatate și trasează viitoare sarcini. Inspecțiile școlare speciale sunt efectuate fie de inspectori, fie de cadre didactice delegate care asistă la orele didactice de specialitate și la acțiunile educative conduse de cadrul didactic inspectat. Ele se termină cu un proces-verbal în care se dau calificative /sau/ și note. În arhivele școlii Râca există trei registre de proceseverbale de inspecții începând cu anul școlar 1893-1894 și terminând cu cel din prezent. Din analiza acestor procese

205

verbale am putut trage concluzii asupra procesului de învățământ, asupra elevilor, asupra curățeniei din școală, etc. Până în anul școlar1914-1915 inspectorii vorbesc de localul de școală care se află sub orice critică, de lipsa de interes a organelor locale față de învățământ, de absența copiilor de la școală și cauzele care-i determină să absenteze, de încasarea amenzilor școlare, de numărul posturilor insuficient. Inspecțiile se făceau aproape anual de către inspectori ai Revizoratului de Teleorman sau, după trecerea comunei de județul Argeș, de către inspectori ai inspectoratului raional Costești sau județean Argeș. Pe data de 31 mai 1891 inspectorul găsește doar un singur elev în clasă din 31 de elevi înscriși. Pe data de 17 mai 1892 în trei clase inspectorul găsește doar 11 elevi. Pe 20 octombrie anul 1893 școala este inspectată de A. Bogdănescu, pe 19 mai 1894, tot de A. Bogdănescu, la fel și pe 16 decembrie, de acelaș inspector care are cuvinte de laudă la adresa învățătorului, dar critică atitudinea organelor locale. În anul 1896 inspectează școala un om de vază al învățământului românesc, și anume G.G. Antonescu, autor de manulae de pedagogie, profesor universitar.În anii 1898 și 1899 vizitează școala I. Săndulescu. În anul 1900 revine în inspecție A. Bogdănescu. În anii 1902, 1903 și 1904 inspectează școala revizorul Spulbereanu. În anii 1905 și 1911 vine în inspecție Ioan Crețescu. În anii 1909 și 1910, Anton Popescu. În anul 1913 inspecteză școala doi revizori: A. Ivanovici și Sava Zamfirescu, de asemenea în anul 1916, V. Stroescu și Sava Zamfirescu. În anul 1919 vine în inspecție revizorul Florian Cristescu, în 1920,1922, 1923,1924, 1925, N. Daneț, poreclit de către cadrele didactice și elevi Ochi de Drac, pentru figura lui serioasă și impunătoare, în 1921 vin doi revizori: Dragomir Cristea și Romulus Paraschivescu, în 1926 C. Semenescu. De acum numărul inspecțiilor încep să se rărească. Între 1928-1939 înspectorii se interesează mai mult de organizațiile de tineret,cum ar fi Cercetașii și Străjerii, vor să vadă activitatea unor cadre didactice, etc. După reforma învățământului vizitează școala Olteanu Ion , inspector la Secția de Învățământ Vârtoape, Apostolache Nicolae, inspector -șef la Inspectoratul raional Costești, Marinescu Ion, Vorniceanu Ion, Sia Radu, toți inspectori de teren ai Inspectoratului raional Costești. După desființarea raionului

206

au inspectat școala Radu Ion, inspector-general al Inspectoratului școlar Argeș, Dumitru Marin, Sorin Oprescu, Florea Stan, Mihăilă Ion, Popa Livia, Mărcușanu Ion și alții. Ei au venit fie pentru inspecții speciale, fie pentru inspecții școlare. Majoritatea inspecțiilor școlare până prin anii 1925-30 scot în evidență absențele masive ale elevilor din diferite cauze. Dar cel mai adesea erau cauze medicale: bântuia holera, pelagra, pojarul, oreionul, guturaiul, eleviilipsind săptămâni la rând de la cursuri. Privind inspecțiile speciale, voi exemplifica cu un tabel al inspecțiilor pe zece ani: 1971-1981: Data inspecției

Pentrucine se face Cine a efectuat inspecția inspecția și tipul inspecției

27/28.IV.972 3/4.V.1972

PopescuEcat. gr.2 StănculescuM.gr.2

Pepescu Maria, gr.1 Popescu Maria, gr1

10.V.1972 24.V. 1972 25.V.1974 28.III.1975 23.V.1975

Popescu Stela,gr2 Ionescu Ion,gr.2 Șovar Gh., defin. Ionescu A., Gr.2 AdamescuM. ,def.

Popescu Maria,gr.1 Dumitru Marin,gr.1 Vorniceanu Ion, insp. Georgescu Alex. gr.2 Tudor Cornel,gr.1

23.V. 1975 16.III>1976 16.III.1976 14.V.1976 27.V.1976 22/29.V.1976 29.V.1976 22/29.V.1976 15.V.1977 20.V.1978

Șovar M., definit. Adamescu I.,gr.2 Cârstea. I. insp.n. Ivan Viorica, gr.2 Cârstea I., defin. Popescu Ec., gr.1 StănculescuM.,gr.1 Popescu Stela,gr.1 Rotea Vict. , def. Ionescu Ion, gr.1

13.V.1980 10.V.1980 22.I. 1981 5.V.1981

Tudoroiu D., defin. Nicolae I.,gr.2 Inspecție tematică Ionescu A.,gr.1

207

În această perioadă majoritatea cadrelor didactice tinere și-au dat examenele de grade didactice și de aceea s-au făcut aceste inspecții speciale.

BIBLIOTECA ȘCOLARĂ De-alungul anilor biblioteca a fost un ajutor prețios pentru școală, contribuind la educarea intelectuală și morală a elevilor. Specializată pentru vârstele între 7 și 14,15 ani biblioteca a cuprins cărți de beletristică din literatura română și universală, cărți științifice, de cultură generală, de popularizare a științei, cărți politice, manuale școlare, cărți de pedagogie și psihologie pentru profesori și învățători. Biblioteca școlii Râca-Veche a plecat de la o carte pe care o înregistrează în inventar învățătorul Tache Dumitrescu în anul 1894 și anume <Luptele străbunilor>, de L. Secășeanu și a ajuns în 1989 la 3500 de volume. Cu această carte Tache Dumitrescu înființează în 1890 biblioteca școlii, făcând cunoscut și Revizoratului această <ispravă>. În anul 1908 directorul face cunoscut Revizorului că n-are dulap pentru cărți. În anul 1905 existau în bibliotecă 184 de cărți și 29 de cititori, iar în anul 1911, 190 de cărți și 35 de cititori. În anul școlar 1913-1914 prin adresa nr.5611, Ministerul recomanda elevilor cartea <Amintiri din Războiul din 1877> de Șt. Georgescu. Iată și un tabel al cărților citite și al cititorilor pe anii 1899-1905: 1899

1900

V. C

1901 C

1902 C

1903 C

1904 C

1905 C

10 8 10 12 12 14 15 13 12 17 25 20 37 29 ( Tabelul este luat după Monografia lui Tache Dumitrescu din anul 1905)

208

Desigur că pentru un început este un lucru îmbucurător. Față însă de numărul de copii care era peste o sută în fiecare an școlar, lucrurile nu stăteau prea bine. Cărțile se tipăreau greu și veneau prin Casa școalelor care le plătea din bugetul propriu, provenit din donații. În anul școlar 1920-1921 existau în bibliotecă 100 de volume. Culmea este că în loc să se înmulțească numărul volumelor, în anul școlar 1927-1928, ele scad la 60 de volume. Cee ce ne duce cu gândul că ele se subtilizau din bibliotecă sub diferite motive, fie că s-au rupt, fie că cititorii nu le-au mai înapoiat. În anul școlar 1940-1941 existau în biblioteca școlii 240 de volume, mai mult cărți de povești și beletristică. După război, majoritatea cărților s-au scos din inventar pe bază de proces-verbal, sub motiv că sunt cărți burghezomoșierești. Biblioteca începe să fie aprovizionată cu cărți de către Inspectoratul școlar Teleorman în anul 1954-1955. Începând cu acest an, lunar, veneau pachete cu cărți pe adresa școlii. Activitatea este continuată de Inspectoratul școlar Argeș care până în 1970 aprovizionează școala cu aproape 2500 de volume. Acum se retipăresc marii clasici: Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, poeții și scriitorii contemporani, cărți politice și științifice, cărți de metodică, de popularizare a științei, etc. Fiecărui cabinet școlar i se împart cărți de specialitate pentru a fi folosite de profesori și de elevi, biblioteca primește fișe pentru cititor și fișa cărții, un registru de inventar, un catalog alfabetic, începe să se țină evidența cititorilor și a cărților citite. Funcția de bibliotecar o deținea profesorul de română, fără a fi remunerat și care avea un program săptămânal de eliberat cărți. Această activitate s-a continuat până în anul 1989 când s-a întrerupt aprovizionarea cu cărți din lipsă de fonduri. Între anii 1989-2006 nu s-a mai repartizat nicio carte. În anul 2006 Inspectoratul școlar a început să aprovizioneze iar cu cărți plătite direct de Minister prin Inspectoratul școlar, în valoare de câteva sute de dolari. Bibliotecarii școlii de-alungul timpului au fost: Tache Dumitrescu, Dumitru R. Ion, Penescu Ecaterina, Penescu

209

Athanasie, Crivăț Maria, Cordella Georgeta, Durle Florea, Popescu Marcela, Ionescu Aurelia și Ionescu Ion. Trebuie să amintim că elevii și cadrele didactice au beneficiat și de biblioteca comunală care între anii 1950 și 1970 a fost aprovizionată cu peste 12.000 de volume și cu colecții de ziare și reviste care au ajutat procesul instructiveducativ din școală. Legate de bibliotecă sunt și manualele școlare. Ele au fost și sunt principala sursă de informare și mijloc de îndrumare a studiului individual, constituind un ghid în selectarea cunoștințelor ce trebuie asimilate de elevi. În evoluția manualelor s-a ținut seamă de progresele înregistrate de tehnica tipăririi și a consemnării, păstrării și difuzării informației, precum și de cercetările psihopedagogice privind învățarea. La începuturi s-a elaborat manualul clasic, cuprinzând texte și ilustrații, apoi, mai târziu, manualele s-au modernizat cu texte și ilustrații colorate, diagrame și alte materiale accesorii didactico-funcționale, cum ar fi testele sau manualele programate. La începuturi elevii învățau după textele biblice scrise în chirilică, primele manuale didactice apărând după anii 1860,1870. Între anii 1894 și 1950 manualele se procurau de învățător sau de profesor cu banii strânși de la părinți. Învățătorul cumpăra manualele la care avea cel mai mare rabat. La școala Râca-Veche erau preferate în decursul anilor mai ales manualele autorilor gorjeni deoarece aveau rabat de 70%. Cadrul didactic nu avea libertatea de a alege manualul care i se părea cel mai bun. Trebuia să cumpere manualul editat de revizorul în raza căruia funcționa căci primul lucru pe care-l făceau revizorii și inspectorii când intrau în clasă era să controleze după ce manuale învață elevii. Manualele erau procurate destul de târziu din cauza banilor care se strângeau greu de la părinți. În primele manuale toate cunoștințele erau transmise prin manualul de citire. Se dădeau noțiuni de anatomie, de creșterea plantelor și animalelor, de literatură, știință, morală, religie, etc. Iată în anul școlar 1911-1912 ce manuale se foloseau:

210

La clasa întâi: Abecedarul lui G.G. Antonescu, Aritmetica lui P. Zamfirescu și Caligrafia lui Gh. Petrescu. La clasa a-II-a:Citirea lui M. Nicolescu, Aritmetica lui P.Zamfirescu, Geografia lui A.Crețescu și Caligrafia lui Gh. Petrescu. La divizia a-III-a: Citirea lui M. Nicolescu, Aritmetica lui Zaharescu,Gramatica lui M.Nicolescu, Geografia lui Zaharescu și Caligrafia lui Gh. Petrescu. După anul 1920 în școală sunt folosite mai ales manualele lui Ciaușeanu, Costescu și Dolgu, deorece la cumpărarea lor se dădea învățătorului un rabat mai mare. După reforma învățământului din anul 1948 manualele sunt unice, făcute după exemplul manualelor sovietice, dispare din ele elementul religios-creaționist și sunt îmbibate cu teoria marxist-leninistă despre viață și societate. Un exemplu cras de astfel de manual este Istoria României de Roller în care se denaturează toată istoria noastră națională. Dupăanul 1970 manualele își modernizează conținutul, se admit mai mulți autori pentru același manual, se abandonează pedagogia sovietică și se revine la teoria psihopedagogică occidentală și națională, cum ar fi C.G.Antonescu, Spiru Haret, P.Poenaru, I.Gh. Marinescu, V.Gr.Borgovanu, etc. Manualele sunt gratuite și sunt transmisibile la mai multe generații de elevi.

CONDUCEREA ȘCOLII ȘI DOCUMENTELE ȘCOLARE

211

Directorul școlii răspunde de organizarea muncii instructiv-educative și administrative a școlii. La început conducerea școlii s-a făcut de către un diriginte (director). Dacă școala era cu un singur post de învățător, dirigintele era învățătorul școlii. Dacă școala avea mai mulți dascăli, Inspectoratul școlar numia prin ordin unul dintre cadrele didactice mai destoinice, cu examenele gradelor didactice date. Acest fapt a durat până în 1948 când directorul a fost ales pe criterii politice, ca simpatizant al PCR, sau chiar membru de partid. Mai târziu i s-a atribuit și consiliului profesoral un rol în luarea deciziilor școlii, alături de director. După anul 1975 directorul era ales pe durata de 4 ani de către consiliul profesoral la recomandarea Inspectoratului școlar. Tot de acum se alege un consiliu de conducere al școlii care împreună cu directorul întocmește planul anual de muncă al școlii și-l supune consiliului profesoral. Școala a reînceput în 1883 sub conducerea Aristiței Apostol și a durat până în anul 1890 când la conducerea școlii a venit Ion Tănăsescu, funcționând ca director între anii 1890-1893. Primul director al școlii care și-a închinat viața acestei instituții a fost Tache Dumitrescu care a condus școala între anii 1893- 1922. Figura acestui dascăl e vie și astăzi în memoria sătenilor. Era bine pregătit profesional, terminase Școala Normală la Turnu-Măgurele, își dăduse examenul de definitivat, avea aptitudini de bun gospodar și meseriaș, introduce primul în sat cultura cartofului, stupul sistematic, altoirea, avea o bibliotecă impresionantă pentru acel timp. Muncea cu tragere de inimă și se bucura de stima sătenilor. El participa la cercurile pedagogice, era abonat la revistele și ziarele timpului. Ținea frumoase serbări, mergea cu copiii la biserică în zilele de sărbătoare, cunoștea muzica corală și bisericească, ținea conferințe, lecții deschise la cercul cultural. În anul 1922 prin ordinul nr.86560 al Revizoratului de Teleorman se aprobă desărcinarea din dirigenție a lui Tache Dumitrescu și se numește în această funcție Ioan R. Dumitru. Deși nu avem prea multe date despre activitatea lui, din arhivele școlii și din impresiile sătenilor reiese că a fost un învățător destoinic, aspru cu elevii. Nu a avut talentul predecesorului, dar a reușit să dea tineri bine pregătiți la

212

învățătură. El a condus direcția școlii până prin 1936 când a fost schimbat cu un cadru tânăr, venit proaspăt de pe băncile școlii normale, și pe deasupra și cu bază materială; e vorba despre învățătorul Penescu Athanasie care a condus școala cu intermitență până prin 1952. Sub conducerea lui școala a luat un nou avânt, a fost înzestrată cu material didactic, s-a pus mai multă bază pe practica agricolă, pe lucrul manual, condus personal de el. A organizat un muzeu al școlii, a dat o atenție deosebită desfășurării activității străjerești și premilitarei. După Penescu Athanasie vine ca directoare Crivăț Maria, transferată proaspăt cu soțul, Crivăț Anghel, din comuna Siliștea-Gumești. Numiți în învățământ după Marea Unire, fuseseră repartizați în Transilvania și, după câțiva ani, se transferaseră în Regat. Se pare că e primul director numit pe criterii politice, deoarece era membru de partid și părinții erau membri ai Frontului Plugarilor. Imediat după ea, este numită ca directoare o tânără absolventă a școlii pedagogice, pe nume Cosăcescu Jana, din comuna Tătărăști. Sub conducerea ei școala de 7 ani se transferă de la Bucov la Râca-Veche și începe să fie încadrată cu cadre tinerere. După Cosăcescu Jana, adică în 1955, revine în funcția de director tot Crivăț Maria care stă până în anul 1957. Acum începe politizarea învățământului, urmărirea cadrelor în vârstă care avuseseră alte orientări politice. Învățătorii Stere Petre și Stere Ioana sunt scoși din învățământ și n-au mai fost încadrați niciodată. Tot acum este scos din învățământ doar pentru un an și Penescu Athanasie pe considerente politice și de clasă socială. În anul 1957 vine la direcția școlii un învățător care luptase aproape cinci ani în război și anume Ilie Gheorghe. Deși fusese un băiat sărac, Tache Dumitrescu se luptase și, cu ajutorul statului, îl dusese la școala normală, fiind un elev excelent. Cariera lui didactică a fost umbrită de o căsătorie nepotrivită cu o femeie bogată, dar oloagă, și adesea își găsea satisfacții în licoarea lui Bacus. A stat ca director până în anul 1962 când este schimbat cu Cojocaru Victor, absolvent al Școlii Pedagogice din Câmpulung. Pe timpul lor (în 1959-1960) școala se mută în local nou, se finisează și celelalte două camere, școala este înzestrată cu mobilier ceva mai bun, prin transfer de la alte școli din județ. Cojocaru Victor ocupă funcția de director până în anul 1966 când

213

Secția de Învățământ a raionului Costești prin inspectorulgeneral Apostolache Nicolae îl schimbă cu Ionescu Ion, primul profesor calificat, care deține funcția de director în școala Râca-Veche. Profesorul Ionescu Ion este absolvent al Școlii Pedagogice din Câmpulung-Muscel, al Institutului pedagogic de 3 ani din București și al Universității București, Facultatea de filologie, secția limbă română. În perioada cât a fost director a trecut toate cadrele necalificate la ciclul întâi, aducând numai cadre cu studii superioare să predea la clasele V-VIII. Își trece gradele didactice cu profesori de înaltă clasă, precum Eugen Simion, profesor universitar și Președinte al Academiei Române și cu Brâncuș Grigore, profesor universitar. Sub el se înzestreză școala cu material didactic și mobilier nou, se modernizează învățământul prin trecerea de la clase la cabinete de studiu, se dă o atenție sporită pregătirii de specialitate prin reciclarea cadrelor didactice. Pentru activitatea depusă în învățământ, este decorat cu medalia <Profesor fruntaș> de către Ministerul Învățământului. În anul 1980 direcția școlii este preluată de Ionescu Aurelia, profesoară de limba română. Școala continuă să se modernizeze, vin noi cadre didactice bine pregătite. Ionescu Aurelia dă o atenție deosebită pregătirii pentru lecții și mobilizeză colectivul didactic într-o muncă didactică fructuoasă. Este absolventă a Institutului Pedagogic din București, își dă gradele didactice cu aceiași profesori cu care și le-a dat și soțul său, Ionescu Ion. În anul 1985, printrun ordin al Ministerului care prevedea ca directorii să fie schimbați din patru în patru ani, Ionescu Aurelia este înlocuită cu Ivan Viorica, profesoară de agricultură, absolventă a Institutului Pedagogic din Pitești. Printr-o exigență exagerată, își îndepărtează colectivul didactic și în anul 1989 este schimbată din acestă funcție, revenind tot Ionescu Aurelia. Între anii 1989-1995 conduce școala în condiții deosebit de grele, dup așa-zisa revoluție din decembrie. Școala nu mai este asigurată cu combustibil, cadrele didactice care nu erau din comună se transferă și școala are un deficit de încadrare, nu se mai primește material didactic, învățământul rămânând pe un plan secund. După 1995 și în prezent la conducerea școlii a fost încadrat un cadru tânăr pe nume Dinu Marin, profesor de matematică și informatică. Sub conducerea lui s-a renovat

214

noul local de școală, s-a primit un număr de cinci calculatoare, s-a înființat un curs de calculatoare. Dinu Marin și-a dat examenele de greade cu profesori renumiți de la Universitatea din București, este bine pregătit profesional și conduce școala în condiții optime. Școala din Râca-Nouă a avut ca directori pe Petre Popescu, trâncan Lucreția, Popescu Ilie. Școala din Bucov a fost condusă de Bădescu Filofteia, Ionescu Alexandru, Petre Popescu,Crivăț Anghel, Ionescu Mihalache. Școala din Betegi a fost condusă de Enache Sterian, Stănculescu Dumitru și Cojocaru Victor. Iar Școala din Purcărești a fost condusă de Ionescu Mihalache, Sterian Enache, Sterian Georgeta și Cojocaru Marcela. Documentele școlare ale școlii pe care le-am cercetat sunt: cartea școlii, în care se specifică fiecare cadru didactic, încadrarea școlii pe ani de învățământ și date personale ale fiecăruia. Din păcate din neglijența directorilor cartea școlii n-a mai fost completată din anul 1967; registrele de intrăriieșiri dintre anii 1883-2000 din care am extras

215

toate datele din monografie, condicele de prezență din aceiași ani, cataloagele școlare, registrele inventar ale școlii, registrele de înscrieri ale elevilor, recensămintele elevilor. Arhiva școlii a fost predată în anul 1985 Arhivelor statului din Pitești, rămânând în școală doar arhiva de după acest an. Învățătorii Sterian Enache și Sterian Georgeta cu trei elevi de-ai lor. Amândoi au funcționat ca directori la Școala Purcărești. Sterian Enache din 1946 până în 1965 și Sterian Georgeta din 1946 până în 1975.

NOTAREA ELEVILOR Prin notarea elevilor înțelegem aprecierea prin note a progresului școlar în urma verificărilor curente, a examenelor sau a concursurilor școlare. Știința care se ocupă cu notarea se numește docimologie, model de distribuire a notelor conform unui sistem de dotare. Pe parcursul timpului s-au întrebuințat mai multe sisteme de notare în școala noastră. Mai întâi trebuie să spunem că în tinda bisericii elevii erau notați pe răboji, fie pe tocul ușii, fie separat pe o tablă. Notarea se făcea pe linii de mărimi diferite, plecând de la liniile mari spre liniile mici; câte linii avea un elev, atâtea note avea, fiecare linie însemnând o notă. Între anii 1884-1885 din catalooagele școlii reiese că notarea s-a făcut după postulatul docimologic al lui Pieron, H. într-o scară a notelor de la 1 la 10. La început notarea s-a făcut pe cataloage liniate de învățător, după aceea, mai târziu, s-a făcut pe cataloage imprimate și tipizate. Fiecărui elev îi era repartizată o filă în care se treceau notele și absențele, dar și fișa psiho-pedagogică. Acest sistem de notare cu scara de la 1-10 a avut înfățișarea curbei lui Laplace-Gauss, notele între 5-8 corespunzând punctelor de inflexiune ale curbei; valoarea medie corespunde notei 6,50; elementele slabe (între 1-4), cele mijlocii (5-8), iar cele bune (9-10 sau chiar 8) Acest sistem de notare a durat până în 1948 când s-a introdus un sistem de

216

notare sovietic cu note de la 1 la 5. Notele 1 și 2 corespundeau calificativului insuficient, nota 3- suficient, nota 4- bine și nota 5- foarte bine. Sistemul de notare de la 15 a durat până prin 1954-1955 când a revenit la sistemul de notare anterior cu note de la 1 la 10. Cam din anul 2000 la clasele I-IV s-a introdis sistemul de notare cu califictive. Calificativul insuficient însemnând notele 1,2,3 și 4, suficient, notele 5-6, bine, notele 7 și 8 și foarte bine, notele 9 și 10. La început catalogul era comun tuturor claselor și tuturor obiectelor de studiu. Prezența se nota cu semnul plus iar absența se nota cu semnul minus. În perioada dintre anii 1885-1914 nu s-a pus nicio notă mai mică de 4, iar notele de 9 și 10 sunt foarte rare. Notele nu erau anunțate și motivate elevului. Rar, elevii profitau de absența învățătorului din clasă ca ei să-și vadă notele dintr-o curiozitate firească. Notele la purtare se puneau tot de la 1-10, dar cei care primeau note de la 1-6 erau considerați repetenți din cauza purtării. Promovarea elevilor se făcea pe baza notelor obținute în cursul anului școlar și la examenele ce se desfășurau în prezența părinților și a unei comisii stabilite de revizorul școlar. Metodele de calcul erau astfel: Notele trimestriale trecute în foaia matricolă se adunau cu nota examenului anual și totul se împărțea la 4 și dădea media anuală a fiecărui obiect în parte sau media pe obiecte. Suma mediilor pe obiecte din fiecare grupă împărțită la numărul obiectelor din grupă dădea media anuală pe grupe. Suma mediilor pe grupe împărțită la 4 dădea media generală de clasificare. Metodele de calcul erau cu două zecimale. Pentru promovare se cerea ca media pe obiecte să nu fie inferioară lui 4 iar media pe grupe să fie minimum 5. Situația școlară se încheia imediat după terminarea examenului. Până în anul 1948, anu școlar a fost împărțit pe semestre sau trimestre. După anul 1948 anul școlar a fost împărțit pe pătrare, în fiecare pătrar se încheiau mediile în urma unor examene. Lucrurile au durat așa până prin anul 1960 când s-a trecut la vechea structură a anului școlar, fie pe trimestre, fie pe semestre, care durează până astăzi.

ORIENTAREA ȘCOLARĂ ȘI

217

PROFESIONALĂ Orientarea școlară și profesională este un sistem de acțiuni și măsuri prin care un individ sau un colectiv este ajutat să-și aleagă școala, respectiv profesiunea, potrivit cu înclinațiile și aptitudinile proprii. Această temă a intrat mai târziu în dicuția psihopedagogilor și a pedagogiei în general. La începuturile școlii, orientarea școlară, căci despre orientarea profesională nici nu putea fi vorba, s-a făcut la întâmplare. Numai câțiva copii dintr-o clasă, mai ales cei din clasele sociale avute, puteau să acceadă la diferite școli sau facultăți. Iată un tabel din anii școlari 1990-1991 până în anii școlari 1927-1928: Anii școlari 1908/9 1909/0 1910/1 1911/2 1912/3 1913/4 1914/5 1915/6 1916/7 1917/8 1918/9 1919/0 1920/1 1921/2 1922/3 1923/4 1924/5 1925/6 1926/7 1927/8

Nr .A b. 12 15 11 18 14 18 20 15 3 22 19 21 19 44 34 32 43 40 18 18

Agriculto Mes ri eria și 12 13 1 10 18 14 17 1 20 14 3 21 19 19 15 1 42 1 34 32 43 40 18 18 -

Preoți

Învăță tori

Ofițer Obser i vații

1 1 -

1 1 1 2 1 -

1 1 -

Având în vedere baza materială a țărănimii care era majoritară constatăm că aproape niciun țăran nu putea să ducă un copil la școli mai înalte, cei câțiva învățători și

218

ofițeri sunt fii de oameni bogați sau copii foarte dotați pe care i-a ajutat statul cu burse. Din perioada amintită avem învățători precum Tache Dumitrescu, Ioan R. Dumitru, directorul școlii, Alexandru Ionescu, Nicolae Dumitrescu, Ilie I. Stănculescu, învățător la Școala de aplicație de pe lângă Școala Normală din Câmpulung, Cecilia Dumitrescu, Militaru Alexandru, învățător la Scheeni, Alexe Ion, învățător la Baldovinești, Ivan Popescu. Dintre preoți iese din școală Zamfir Popescu, preot la Slăvești, Marin Popescu, absolvent al seminarului, Ionescu Ion, magistrat, procuror al Tribunalului de Muscel. După anul 1935 încep să ducă copiii la școlile de meserii. Se înființase o școală de meserii la Miroși pe care cca 15 copii au urmat-o, din ei ieșind meseriași foarte buni, în special tâmplari. Alți elevi se duc ucenici la meseriași precum cojocari, croitori, fierari și capătă o meserie. Restul fiilor de țărani rămân agricultori. În timpul celui de al Doilea Război Mondial există o situație și mai rea. Plecând părinții pe front, majoritatea tinerilor rămân în familie ajutând mamele la agricultură și în general în gospodărie. După război puțini se încumetă să-și dea fiii la alte școli la oraș. Deabia după anul 1950 putem vorbi de un aflux al tinerilor către școli mai înalte: pedagogice, sanitare, metalurgice, etc. Și tot acum cei ce termină liceul își continuă studiile universitare ajungând profesori, ingineri, doctori, profesori universitari, magistrați, etc. Începând cu anii 1965-1966 se înființează comisii de orientare școlară și profesională care încearcă împreună cu diriginții să facă o selecție mai riguroasă a tinerilor către profesiile pe care le doresc. Așa se face că după anii 19651970 există un flux masiv de deplasare a forței de muncă spre oraș și cca 75 % dintre tinerii care termină școala generală merg mai departe la școli profesionale, licee de specialitate, teoretice, etc. Între anii 1970-1980 procentul crește la 90 % de elevi care își continuă studiile la oraș. Din acest punct de vedere putem spune că regimul comunist, spre deosebire de regimurile trecute, dezvoltând industria și agricultura, dă o mare atenție învățământului și pregătește o masivă forță de muncă care populează orașele, în special Piteștiul și Bucureștiul. După anul 1960 ne-ar trebui o listă prea lungă cu toți absolvenții ajunși oameni de vază ai țării. Peste 20% dintre

219

elevi absolvă o universitate umanistă sau politehnica, peste 10% termină institutul agronomic sau institute de alte specialități, devenind profesori, ingineri, juriști, etc. Nu același lucru putem spune că s-a întâmplat după revoluția din decembrie 1989, când un număr tot mai mare de tineri au rămas acasă ca agricultori.

220

CĂMINUL CULTURAL Căminul cultural din localitatea Râca a fost înființat în anul 1936 de Direcția Căminelor culturale și a Școalelor țărănești, aflată sub directa conducere a ministrului Spiru Haret, și se numea Căminul cultural <Gh. Lazăr>. În Bucov, Căminul cultural <Carol al II-lea> a luat ființă cam în același timp. Ambele cămine culturale au funcționat în săli de clasă și aveau la conducere învățători din cei mai destoinici și preoți. Săptămânal se dădeau serbări cu copiii sau cu tineretul sătesc. Se serbau diferite evenimente religioase sau patriotice sub patronajul cercurilor învățătorești. Până la al II-lea Război Mondial, s-au remarcat învățători ca : Popescu Petre, Gheorghe Ilie, Dumitru R. Ion, Alexandru Ionescu, preotul Mocanu Gheorghe și Popescu Gheorghe din Bucov și învățătorii Ionescu Mihalache, Sterian Enache și Stere Petre. În anul 1967, s-a dat în folosință un modern Cămin cultural, ridicat prin contribuția sătenilor, fiind format dintr-o sală de spectacole cu 300 - 400 de locuri (trebuie subliniat că pe scena Căminului cultural au cântat mari personalități ale cântecului popular, ca Maria Lătărețu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu și fratele său, Maria Dragomiroiu și alții), o bibliotecă cu două încăperi - una pentru cărți (12.000 volume) și alta pentru periodice - o sală de cinematograf, care prezenta săptămânal filme artistice, și un muzeu etnografic și istoric. Acest muzeu, condus de învățătorul Penescu Athanasie, cuprindea obiecte vechi din lemn, folosite în gospodăria țărănească, obiecte din portul popular (ii, catrințe, marame, fote, cămăși, poale etc), documente vechi privind școala și istoricul comunei (cărți de hotărnicie, caiete ale elevilor din 1877, fotografii ale primilor dascăli etc) și alte materiale. În cadrul Căminului cultural au ființat : o formație corală, care a obținut diferite premii sub conducerea învățătorilor Popescu Maria și Enache Sterian, o echipă de dansuri populare, alcătuită din săteni tineri, o brigadă artistică și o echipă de teatru formată din tinere cadre didactice, care au pus în scenă piese din dramaturgia românească și universală, cum ar fi Doctor fără voie de Molière.

221

Din păcate, localul Căminului cultural se găsește într-o stare jalnică de degradare. El s-a transformat în bar de zi și de noapte, iar activitatea culturală se mărginește la așazisele discoteci, seri de dans pentru tineri. Muzeul a fost devastat după moartea învățătorului Athanasie Penescu, obiectele au fost furate sau aruncate. În camera unde funcționa muzeul s-a instalat centrala telefonică. Biblioteca cu cele 12.000 de volume a fost de asemenea devastată, parte mutată în satul Popești. Cei care au răspuns de destinele culturii n-au mai fost interesați să susțină financiar aceste instituții care au rămas de izbeliște.

BIBLIOTECA COMUNALĂ Biblioteca comunală s-a înființat în anul 1950 cu cca 5o de volume care constau mai mult din literatură rusă și sovietică cum ar fi clasicii ruși , autori sovietici contemporani și clasicii marxismului, Engels, Marx, Lenin și Stalin, precum și broșuri propagandistice care exaltau societatea socialistă și comunistă. Ca bibliotecar a fost numit un tânăr cu șapte clase primare pe nume Pătrașcu Ion, fără salariu. În anul 1953 biblioteca este preluată de alt tânăr, anume Stancu Ion, cu câteva clase primare, fără salariu, cu un fond de carte de 1500 de volume. Localul bibliotecii se afla în casa Mocăneascăi, astăzi dărâmată, ce se găsea pe colțul străzii de la școala veche, împreună cu o organizație politică intitulată ARLUS-ul (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică).

222

În anul 1959, biblioteca a fost mutată în casa învățătorului Dumitrescu Nicolae în două săli și a fost încadrată cu bibliotecar salariat pe nume Ștefan Elena, absolventă de liceu. După Ștefan Elena s-a încadrat ca bibliotecară în anul 1961 Teodorescu Maria, absolventă de liceu care a îmbunătățit fondul de carte de la 200 de volume la 12000 de volume cu clasicii literaturii române, cu scriitorii contemporani și cu scriitori din literatura unuversală. În anul 1962 s-a încadrat ca bibliotecar Necșa Ilie, absolvent de liceu, un tânăr entuziast care a răspândit cartea în rândul țăranilor. Au urmat apoi pentru scurt timp Constantinescu Elena( ?) și între anii 1964 și 1966 Vlad Titica, apoi Cristea Carolina ( 1966-1967), după care, desființându-se comuna, sa desființat și biblioteca comunală, rămânând o sucursală a bibliotecii Popești, preluată de Stănculescu Dumitru, învățător, fără salariu. Biblioteca a fost mutată în sălile Căminului cultural, în localul nou, având cca 13000 de volme, cu o sală a cărților, o sală cu depozitul de carte și o sală de lectură care cuprindea și colecțiile de ziare și reviste. Bibiloteca era organizată după toate regulile biblioteconomice. Exista un catalog alfabetic și unul sistematic și un registru de intrări ale cărților. Biblioteca era aprovizionată cu cărți de Comitetul de cultură și artă raional sau județean.Evidențele cititorilor se țineau pe bază de fișe de cititor, semnând la primirea cărții. În afara împrumutului de carte către cititori se făceau cercuri de citit cu care erau responsabile cadrele didactice, prezentări de cărți, recenzii, expoziții de carte nouă, dramatizări, recitaluri de poezii, etc. În anul 1985 cărțile, nemaiavând nimeni grija lor, au fost vandalizate sub ochii autorităților comunale de la Popești și ce a mai rămas din ele donate bibliotecii Popești. Biblioteca comunală s-a reînființat în anul 2004 cu un fond de carte de cca 2000 de volume, cu bibliotecar salariat, pe nume Pârvulescu Elena.

Medicina și dispensarul comunal

223

La început, oamenii făceau apel la medicina populară empirică. Cele mai căutate erau moașele și descântătoarele. Acum 200 de ani, se trata sfrinția (sifilisul) cu prafuri din buruieni și fumuri cu care se afumau bolnavii : săricică, pucioasă, piatră vânătă (sulfat de cupru), piatră acră (alaun de potasiu ˆ sulfat dublu de aluminiu și potasiu), puțin argint viu (mercur) etc. Acestea se pisau bine până deveneau prafuri (pulbere) și, cu ele, se afuma bolnavul 9 zile la rând, fiind însoțite de descântece. Ca boli mai frecvente în localitate au fost malaria și tifosul exantematic, iar ca epidemii - chiar devastatoare - au fost holera și ciuma. Pe timpul acestora din urmă, locuințele se dezinfectau cu var, iar bolnavii gravi erau aruncați de vii în groparnițe cu var. Satul Pistolești s-a desființat tocmai în urma unei epidemii de ciumă (se pare după 1828), cei <betegi> mutându-se pe deal și înființând localitattea Betegi. În timpul celor două războaie mondiale au existat păduchi și râie, iar sanitari cu <etuve> dezinfectau, prin fierbere, rufăria. După 1945, dezinsecția de păduchi se făcea cu DDT (diclordifenil tricloretan) insecticid de contact - de către sanitari care treceau din casă în casă și pulverizau prafurile cu un fel de burduf. Se mai foloseau și ceaiuri - de tei, salcie, sunătoare, cozi de cireș, flori de salcâm, bășina porcului, pelin etc. - pentru tratarea diferitelor afecțiuni.

224

Spitalul cel mai apropiat era la Turnu, până la Primul Război Mondial, dar rari erau bolnavii care ajungeau la acest spital. În perioada interbelică spitalele s-au mai înmulțit - la Izvoru, Tătărăști, Slăvești, Costești - apar și primii doctori care vin, în anumite zile, în localitate vizitând bolnavii și dându-le tratamente, așa cum au fost Valter și Cartianu, buni specialiști care au salvat mulți bolnavi de la moarte. De mare ajutor au fost și sanitarii dintre care menționăm pe Ilie al lui Vică (din Ciuculești), Sandu <Sanitaru> (din Râca), Stan Ion (din Betegi), care a ținut circa 20 de ani și o farmacie cu medicamente strict necesare, ca și Stancu Constantin, un sanitar deosebit de priceput, cu cunoștințe practice și care rezolva cu competență multe probleme grave de sănătate, dar care, din nefericire, a murit de tânăr. În 1960, s-a construit un dispensar modern cu o sală de consultații, două săli pentru bolnavi, o sală de nașteri, și locuință pentru doctori. Creându-se condiții de viețuit, au venit și medici, unii stând chiar mai mult, precum : Manolescu, Decă, Otilia, Luță etc. In anul 2010 dispensarul medical a fost modernizat, sa introdus apa curentă și canalizarea prin fosă septică. Medicina veterinară făcea apel tot la descântătoare sau la diferiți oameni care știau să lase sânge sau să dea drumul la aer etc. Între cele două războaie, Radu Batalu a făcut mult timp pe sanitarul veterinar, venind cu experiență din Primul Război Mondial. După al Doilea Război Mondial, s-a remarcat sanitarul veterinar Petrică Puiu, cu experiență tot din război. După aceea au urmat absolvenți ai școlilor agricole, secția veterinară, ca : Stoica Mihai, Popescu Costel, Viorel Zarioiu, Gica Alexandru, Stoica Maria.

225

Învăţătorii Enache şi Georgeta Sterian şi educatoarea Goran Silvia cu copii

226

Îmbrăcămintea si costumul popular

La serbările din 1936 la defilare în Bucureşti cu Ecaterina Penescu, învăţătoare

Îmbrăcămintea în general, de la cea dacică până în prezent, a rămas aproape neschimbată. În trecut îmbrăcămintea se confecţiona în casă, ţesută la război, după ce fabricile au început să scoată în serie haine, oamenii au început să abandoneze tradiţia şi să cumpere haine de târg, cum li se spunea. Turcii şi-au adus şi ei contribuţia la anumite articole de îmbrăcăminte, dar după ce au plecat, moda lor a fost abandonată. Astăzi nu se mai poartă costumul popular decât la serbări.

227

Constantin Ştefan din satul Betegi, de 70 de ani împliniţi în anul 1955, povesteşte cum se purtau bărbaţii şi femeile în copilăria lui, „în jurul anului 1900“: Bărbaţii purtau cămaşă de cânepă sau de in, ismene din aceleaşi materiale, brâu roşu, peste care se încingeau cu chimir lat, în care se păstrau banii, teaca cu cuţitul sau, după caz, pistolul cu cremene. In picioare purtau opinci sau iminei (pantofi cu vârfuri ascuţite). În zilele de sărbătoare, flăcăii ieşeau la horă îmbrăcaţi în asemenea cămăşi cusute cu arnici pe poale şi pe la mâneci, pantaloni albi de dimie sau aba, după anotimpuri. Pe timp de iarnă, purtau flanele, pieptare şi cojoace - dulame pentru cei mai înstăriţi - iar, pe cap, căciuli. Mai purtau nădragi, un fel de pantaloni turceşti, mintean, tureci de dimie, ciorapi lungi cu şerpari, târsâne, opinci, pălărie de păr, de paie, brâu, bete, chimir, etc. Ginerele, la însurătoare, purta pe cap fes roşu - influenţă turcească. Tinerii şi adulţii purtau dimie cu buzunare, nădragi fără buzunare, făcuţi din lână ţesută în casă. Băieţii mai purtau şi impingele - un fel de pelerină fără mâneci toate acestea sub influenţă turcească. Femeile purtau dirimele, broboade, bluze, taioare, scurteici, pieptare, cârpe de borangic, cămăşi din in şi cânepă, fuste din aba, cojoace. În zile de sărbătoare, erau îmbrăcate cu ii, murele (nişte veste fără mâneci, făcute din catifea şi cusute cu motive populare ), fote, marame pe cap zuvelci, şi femeile mai în vârstă, catrinţe - în picioare, iminei. Costumul naţional din partea locului a suferit trei mari influenţe de-a lungul timpului : influenţa teleormăneană (mai ales cea de la Baltă), influenţa oltenească şi cea argeşeană (cu acente muscelene), predominând, însă, cea teleormăneană. Costumul naţional s-a purtat curent până în preajma Primului Război Mondial; în perioada interbelică, până prin 1940 -1945, se purta la horă sau în zile de sărbătoare. lonescu Gherghina, de 82 de ani, povesteşte că, atunci când era fată mare, era o mândrie pe fete când purtau costumul popular şi că nu lipsea zi de sărbătoare să nu-1 îmbrace.

228

Bărbaţi în costume naţionale

După al Doilea Război Mondial, costumul naţional a început să se poarte numai la serbări, de către tineri. Ultimul om care purta vara cămaşă cu mâneci largi, cu fustă şi cu ismene a fost Ion Stan Stănică din neamul Porcăreştilor, până prin anul 1970, când acesta a decedat. De atunci sătenii nu mai poartă această costumaţie. Purtarea pantalonilor de către femei era o ruşine. Totuşi moda pantalonilor la femei s-a introdus după 1940 - la început, numai iarna, apoi, încet-încet, s-a generalizat şi vara. Învăţătoarea Ecatenna Penescu a participat cu un costum naţional femeiesc la Expoziţia agricolă din 1907 de la Paris, unde a obţinut diploma şi premiul întâi. Diploma şi costumul sunt expuse la muzeul satului din Căminul cultural, de învăţătorul Athanasie Penescu. După desfiinţarea muzeului aceste articole au dispărut.

EVENIMENTELE DIN VIATA OMULUI (Naşterea, botezul, căsătoria şi nunta, moartea)

229

În ciuda îndoctrinării cu ideologia materialistă, localitatea şi-a păstrat credinţele şi obiceiurile străvechi, legate de naştere, căsătorie şi moarte, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou şi de cele de peste an, şi-a păstrat portul popular, dansurile şi jocurile specifice locului, credinţele, eresurile şi cântecele. Naşterea este cel mai mare eveniment pentru un om, de aceea femeile dau o foarte mare importanţă sarcinii. Femeia care vrea să rămână gravidă să se ferească să nu fie „zi mare“- adică sărbătoare pentru ca cel mic să nu iasă „arătare“. In timpul sarcinii sau al conceperii este bine să nu se folosească alcool pentru că pruncul se naşte „zazoc“adică anormal. Un mijloc de a face ca femeia stearpă să prindă copil este trasul pe burtă de către o femeie cu copii mulţi, care în acest timp spune rugăciuni. Copiii cei mici se zice că sunt mai cu noroc căci lor le rămâne norocul casei. Copiii din flori, deşi sunt cei mai frumoşi, se zice că nu au noroc, fiind născuţi din împreunări nelegiuite. Dacă femeia însărcinată fură ceva şi atinge pielea corpului său, în acelaşi loc al corpului va ieşi la copil, un semn asemănător cu lucrul furat. Dacă femeia însărcinată aude lăutari, înseamnă că pruncul va plânge mereu. Femeia însărcinată să nu aşeze ouă la cloşcă pentru că va naşte greu, durerile facerii ţinând cât clocitul ouălelor. Când râmneşte la un fel de mâncare şi nu o are, atunci leapădă copilul. Să nu bea apă multă sau să mănânce mult pentru că îneacă copilul. Ca să nască băiat, femeia trebuie să pună la rădăcina unui copac cămaşa. Ca să nască fată, să poarte mărgele la gât tot timpul sarcinii. Când naşte o femeie pe vreme secetoasă, atunci copilul va fi fără noroc. Când naşte pe ploaie sau ninsoare, atunci are mare noroc. Când este vânt la naştere, atunci copilul va ieşi iute la fire. Moaşă nu era fitecine. Erau anumite femei care se pricepeu la moşit, astăzi însă naşterile se fac în spitale cu moaşe calificate. La moşit erau anumite obiceiuri. Moaşele mai pricepute puneau o strachină la foc şi o încălzeau, după care o puneau caldă pe burta femeii. Sau îşi scoteau basmaua şi o scuturau deasupra capului îndureratei zicând : Cum nu pot eu să rabd în târg şi-n obor Despuiată şi cu capul gol Aşa să nu poată răbda copilul şi să se nască! După ce femeia naşte, moşa îi taie buricul. În a treia

230

noapte după naştere vin ursitorile. Acestea sunt trei fete îmbrăcate în alb care nu pot fi văzute de nimeni, căci sunt sfinte şi sunt trimise de Dumnezeu. Ele vin la fereastră, la uşă sau pe coşul casei. Pentru poftirea lor, moaşa şi femeia cu pruncul trebuie să pregătească un plocon. Acesta se făcea astfel: Deasupra căldării în care se fierbea apa pentru scăldatul copilului şi spălatul femeii, se punea un fund pe care se aştemea un prosop, apoi se punea o azimă, mare, o ploscă plină cu vin, alta cu rachiu, zahăr, un ban de argint, ca să fie cu noroc şi bogat, alte obiecte din casă, usturoi, sare, cărţi, caiete, etc. Moaşa trebuie să stea lângă aceste daruri. Ursitorile vin către miezul nopţii, ursează copilului, întâi cea mare, apoi cea mijlocie, după care cea mică. Cele mari sunt mai darnice, urează copilului deşteptăciune, avere, noroc, frumuseţe, dar cea mică îi urează cât să trăiască. După ce ursitorile pleacă, moaşa încălzeşte apă şi scaldă „nepotul” Acum trebuie să dea şi ea ceva daruri: scutece, îmbrăcăminte, etc. De obicei tatăl copilului se duce a doua zi la primărie pentru a-i declara naşterea. Femeia lehuză stă în pat şi nu lucrează nimic. Are grija noului născut. Când zâmbeşte copilul în somn înseamnă că-1 mângâie Maica Domnului. Când plânge, înseamnă că-1 ceartă. Botezul se face cam după două săptămâni dacă e copilul sănătos. Naşii sunt cei de la cununie şi se moştenesc. Dacă naşa este însărcinată, nu este bine să boteze. E ferice de omul care are fini mulţi. Căci se uşurează de păcate şi scapă din mâinile satanei pe fini. Numele se alege de părinţii noului-născut, din casa naşului. De obicei astăzi nu se mai păstrează tradiţia numelor curat româneşti şi se împrumută nume străine, franţuzeşti sau englezeşti. Ba unii părinţi le pun şi câte două, trei nume.Naşii se vestesc despre naşterea noului fin de către tatăl pruncului, printr-un plocon, zis „de vestire“ care constă din pâine, băutură, păsări tăiate. Când naşii pleacă cu finul la botezat, pun în locul lui bani de argint. Părinţii copilului rămân acasă. Copilul este dus la biserică de către moaşă şi adus acasă de către naşă.

231

Botezul se face după rânduielile bisericii ortodoxe. Moaşa se îngrijeşte să aducă apa pentru botez pentru a o pune în cristelniţă ca să aibă în ce se scufunda pruncul. Preotul îl ia pe copil de urechi ca să fie vioi şi o întreabă pe naşă : -Te lepezi de satana ? -Mă lepăd de satana !- răspunde naşa. -Te-mpreuni cuCristos ? -Mă-mpreun cu Cristos ! Preotul îl închină pe noul născut pe la icoane. Nu este bine să se stingă lumânările care au ars la botezul copilului, căci se stinge viaţa. Pe drum către casă, trecătorii cu care se întâlnesc zic : -Să vă trăiască finii! Se răspunde: Să dea Dumnezeu! Şi Dumneavoastră ! La venirea spre casă, moaşa intră la trei case „întregi 44, adică cu bărbat, cu soţie şi copii, şi cheamă pe cele trei femei la casa pruncului care toarnă apă pe pragul casei şi dă lehuzei ceapă să mănânce, ca să aibă lapte pentru copil. Moţul se taie la un an şi jumătate, dar poate fi tăiat şi la 3 sau 5 ani. Ca să taie moţul băiatului, finii vestesc pe naşi cu o săptămână înainte. Dacă i-1 taie duminica, vine cu plocon joia pentru vestire. Fina sărută mâna naşii, după care finii intră în casă zicând : -Să trăiască finul! Finii răspund : -Să dea Dumnezeu!

232

Fina pune în coş 6-8 pâini făcute în ţest şi alte mărunţişuri, precum şi o găină friptă şi una vie. Naşa pregăteşte mâncarea şi pune masa, mâncând şi bând cu toţii. Apoi urmează tăierea moţului. Când îi taie moţul îi pune finului un covrig, fina dă naşului un prosop, iar naşii dau finului haine sau bani. Moţul trebuie să fie împletit. La tăierea moţului, naşul urează : Să trăiască finul ! Finii răspund : -Să dea Dumnezeul. Când pleacă acasă finii, naşa lasă în coş o pâine şi băutură ca să nu plece cu mâna goală. La cumetrie, fac masă mare şi se cheamă toate rudele. Naşii stau în capul mesei şi dau darul cel mai mare. Moţul se taie numai la băieţi, la fetiţe se rupă turta, cu aceleaşi obiceiuri. La anul nou copiii se dau de grindă. Se face un plocon moaşei şi-i pun un colac frumos pe capul copilului, ridicându-1 până dă de grindă cu capul, ca să crească mare şi repede. Tot atunci se fac daruri moaşei. Se dau de grindă şi fetele căci şi ele trebuie să crească mari.

CĂSĂTORIA ŞI NUNTA. Prevestirea căsătoriilor se face în diferite feluri. În ajunul Bobotezei fata mare sau flăcăul, dornici să ştie pe cine o să ia, ajunează toată ziua şi când vine popa cu botezul, îi cere busuioc şi îl pune sub perină. Pe cine va visa, acela va fi al lui sau al ei. Seara, la răsăritul stelelor, se fac betele colac, se pun ochii pe o stea şi aruncă betele în direcţia ei, zicând : Făcui aste bete colac Şi le azvârlii în cer, de olac, Să se facă un şarpe mare, balaur, Cu dinţii de aur. Cu dinţii să-l ciocănească, Cu aripile să-l lovească. La soarta mea să-l pornească!. Cu soartă de foc, Să nu poată sta în loc. Stea, steluţa mea, Toate stelele să stea,

233

Numai a mea, Să nu mai stea! Încotro o va lua steaua, acolo se va mărita sau însura! Logodna este un fel de ceremonie prenunţială, care anunţă legătura într-un viitor foarte apropiat. Ea constă într-o distracţie cu lăutari, a celor două familii (a fetei şi a băiatului) şi se desfăşoară de obicei la fată acasă, cu sau fără alţi invitaţi. Tinerii se întâlneau la târguri, la hore, la nunţi, la baluri, la clăci, la furcării, stăteau de vorbă şi se cunoşteau, îndrăgindu-se. Întâi trebuie să se înţeleagă tinerii căci fără voia lor nu se poate face nimic. De obicei aşezământullogodna se face la mireasă acasă şi -şi pun inelele de logodnă în degete. La aşezământ se fixează şi ziua nunţii. După aşezământ, merg şi declară formele căsătoriei la primărie, scoţându-le cu o zi sau două înaintea nunţii. Nunta este evenimentul cel mai măreţ din viaţa omului. Ea se pregăteşte minuţios, uneori cu un an sau chiar doi ani înainte. Nunţile erau de mai multe feluri: cea de băiat, se făcea cu bradul lui şi cu nuntaşi, cea de fată, se făcea cu apa miresei, de dimineaţă. Joia, înainte de nuntă se gătea bradul şi plecau la mireasă acasă. Masa se punea şi la ginere şi la mireasă. Chemarea la nuntă se făcea astfel : Mireasa chema fetele şi băieţii la „apă“ şi-i chema cu o prietenă a ei sau cu o rudă. Tinerii se cheamă cu plosca cu vin, ploscă gătită cu fel de fel de panglicuţe colorate. Dacă întâlneşte pe drum pe cineva, îi dă să bea din ploscă, iar cel ce bea, zice :

Noroc ! Ceas de bucurie ! Să vă fie de bine şi casă de piatră, să vă dea Dumnezeu ! Şi bea de trei ori. În trecut, nunta ţinea trei - patru zile, începea vinerea şi se termina lunea sau marţea. Mai întâi se angajau lăutarii, apoi se creşteau animale pentru tăiat (porci, viţei,

234

tăuraşi), după care mirele şi mireasa mergeau la naşi cu plocoane, să se înţeleagă în legătură cu pretenţiile pe care le ridică naşul. Apoi, cu o săptămână sau două înainte, începea construirea umbrarului sau, mai nou, a cortului sub care se va desfăşura nunta. Se angajau, după posibilităţi, brişti (căruţe) împodobite cu macate, velinţe, pături, perine pentru plimbatul nuntaşilor prin sat. Astăzi, locul briştelor lau luat maşinile mici sau, chiar, deplasarea nuntaşilor pe jos. Caii erau împodobiţi cu cordele şi panglici, cu hamuri cu clopoţei şi cu prosoape cusute de mireasă. Chemarea rudelor la nuntă o face de unul sau mai mulţi oamenii, rude cu ginerele. La sosirea la poarta sau în casa celui ce urmează a fi chemat, are loc următorul dialog : -Bună dimineaţa ! -Bună dimineaţa ! -Ia gustă din butura asta, trimisă de socrii mari / -Păi... să trăiască tinerii! Să le fie într-un ceas bun ! Şi bea din ploscă. -Să veniţi sănătoşi! -Să vă găsim sănătoşii Dacă nu vine la nuntă zice: -Să petreceţi sănătoşi ! În sâmbăta nunţii, pe seară, soseau lăutarii şi se desfăşura prima petrecere cu cei ce „alergau “ la nuntă, după care urmau pocânzeiiI; a doua zi, duminica, urna bărbieritul mirelui. Bărbieritul ginerelui se face dimineaţa . Îl bărbiereşte un băiat cu tată şi cu mamă. şi-l udă cu vin pe faţă, lăutarii cântându-i: Şi-am zis verde bobareu, Când eram la tatăl meu, Făceam bine, făceam rău, Îmi zicea: feciorul meu! Legam calul de-o cicoare, Mă duceam la Leana-n vale. I

pocânzeu - persoană care însoţeşte nunta şi spune oraţiile de nuntă ; colăcar

235

Dar acuma mă-nsurai, Multă dragoste stricai! Nu stricai numai pe-a mea, Stricai şi pe-a altora. Când eram în floarea mea, Zburam ca o păsărea, Şapte mândre mă iubea Şi zburam din cracă-n cracă, N-avea nimeni ce să-mi facă! Dar un hoţ de vânător, Rupse trei fire de păr Şi-mi făcu de-un lănţişor Şi mi-l puse de picior ! Săriţi fraţi, săriţi surori, De-mi luaţi lanţul din picior, Că mă duce la domnie Şi mă bagă-n colivie, Mai mult moartă decât vie! Sau: Când eram acas’flăcău ‘Ncălicam pe calul meu Şi luam la brâu un pistol Şi dam satului ocol! Acum. dacă mă-nsurai Dădui calul pe mălai Şi pistolul pe tărâţe, Rămânând cu cele mâţe ! Gătitul miresei are ceremonialul lui. Mireasa se îmbracă cu rochie albă ce reprezintă puritatea, fecioria, cu voal, beteală, pantofi şi ciorapi albi. Şi la nuntă se cântă aşa : Copiliţă cu părinţi, La ce focul te măriţi ? Că mila de la părinţi, Anevoie o mai simţi. Că mila de la bărbat Ca umbra de pom uscat Căci cauţi să te umbreşti Şi mai rău te ofileşti!! Sau : Bătătură, bătătură, Cine te-o mai mătura ? Rândunica cu coada,

236

Cuculeţul cu pana, Păsărelele cu ciocul Şi Dumnezeu cu norocul! Şi când pleacă mireasa, lăutarii cântă aşa : Rămâi tată sănătos Ca un trandafir frumos! Rămâi mamă sănătoasă, Ca o garoafă frumoasă Că eu mă duc să fac casă! Apa miresei se desfăşoară astfel: Mireasa cheamă de sâmbăta fete şi băieţi ca să facă de ziua nunţii apa miresei. Duminică dimineaţa, mireasa trece prin urechile vedrei un prosop cusut. Vadra este purtată de un băiat şi o fată, băiatul în dreapta, fata în stânga. Şi pornesc toţi cu lăutari la apă la o fântână mai apropiată. Băiatul şi fata scot apă, umplu vadra, şi o aduc în mijlocul tuturor. Mireasa ia un buchet de busuioc şi- 1 bagă în apă şi stropeşte o dată la răsărit, o dată la apus, la miază zi şi apoi la miazănoapte. Şi mireasa apoi varsă apa din vadră, dând de trei ori cu piciorul în vas şi la a treia lovitură o varsă de tot. Se umple vadra de trei ori şi pe a treia n-o mai varsă. O duc la mireasă acasă, acelaşi băiat şi aceeaşi fată. Înainte de a pleca de la fântână se joacă „hora miresei”, odată la fântână, apoi pe la jumătatea drumului şi a treia oară la mireasă acasă. După care se pune masa tineretului. După ce se făcea „apa miresei” era obiceiul să se facă şi „pusul salbei “ la gâtul miresei. Plecarea la biserică are regulile ei. Trăsurile, briştile, maşinile, sau chiar pe jos se organizează într-un convoi. Lăutarii cântă de zori în curte sau pe prispă. Mirii fac ultimul control al ţinutei. Ochii mulţimii sunt aţintiţi asupra coborârii, mai întâi a nunului, apoi mirele, nuna şi mireasa. Când sunt gata să iasă din casă, lăutarii îi cântă aşa : Taci mireasă nu mai plânge! Că la mă-ta te-oi mai duce Când o face plopul pere Şi răchita micşunele ! Când o cânta cucu-n vatră Şi mierlită pe corlatâ ! Că mila de la bărbat, Ca umbra de pom uscat. Şezi la umbră, te umbreşti Şi mai rău te-nnăduşeşti!

237

Înfloriţi, flori, înfloriţi, Că mie nu-mi trebuiţi! Mie când îmi trebuiţi, Voi atunci îmbobociţi! Înfloriţi lângă perete C-a ieşit fata din fete! Înfloriţi de staţi ca gardul Că fetei i-a trecut veacul! Convoiul merge la biserică în ordinea următoare: mai întâi mirii şi băiatul cu bradul, apoi nunii cu făcliile, după ei lăutarii, socrii, rudele mai apropiate şi apoi rudele îndepărtate şi întregul sat. În biserică se aşează în următoarea ordine: ginerele la dreapta şi mireasa la stânga, nunii în spatele lor cu lumânările aprinse, la dreapta lor băiatul cu bradul. Atunci când se ocoleşte sfânta masă se aruncă cu boabe de grâu prin biserică. Pe masă au un colac numit „stolnic“ din care dă părintele mirelui şi miresei să muşte, după care le dă de trei ori să guste din vin. După cununie naşul plăteşte slujba şi tot alaiul face calea întoarsă de obicei pe alte căi mai ocolite. La întoarcere urmează jocuri şi cântece, apoi teatrul popular Vasilache şi Marioara sau spusul oraţiilor de nuntă de către pocânzei. O parte deosebită a nunţii este nuneasca, hora în care se împart darurile : prosoape, cămăşi cusute, macate, covoare, pijamale etc. În horă sunt de la dreapta la stânga nunul, mirele, nuna împreună cu rudele. Mireasa e în mijlocul horei, ajutată de altă fată şi împart darurile. Plosca cu vin umblă din mână în mână la toţi cei din horă, ocolind după mersul soarelui. Hora se învârteşte de trei ori, având o mişcare lentă. Lăutarii se ţin după nun şi îi cântă : Bine-ţi şade, nune mare, Tot cu finii dumitale! Joacă, joacă, nune mare, Cu cămaşa la spinare, Joacă, joacă că ţi-o ia Şi rămâi cu treanţa ta! Se desfăşurau apoi dansul şi jocul, paralel cu masa, care ţineau până luni dimineaţa, după care se striga darul. Sau introdus obiceiuri noi precum tortul miresei. Tortul miresei se aduce la finalul mesei şi este împodobit cu artificii

238

şi cu lumânări, el se taie în bucăţi şi se împarte mesenilor. După tort urmează darul care înainte se striga tare de către lăutari, astăzi însă se obişnuieşte ca banii să se pună în plicuri, fără a mai striga cât a dat fiecare. Lăutarii care cântau la nunţi erau Niţă al lui Tărţău cu vioara, acompaniat la ţambal şi cobză, Luca Ţiganul cu vioara. Maria din Izvorul de jos cu ţambalul. Multe nunţi tocmeau lăutari de la Roşiori, mai recent din Piteşti, cu orchestre modeme. Lunea se strângeau cei doi socri, cu rudele şi cu naşii şi continuau masa. Toată ceremonia nunţii este condusă de staroste, un om apropiat ginerelui, recunoscut după prosopul purtat pe spate. Lunea dimineaţa naşa despleteşte cosiţa miresei şi-l pune pe ginere s-o tragă de păr în timp ce lăutarii îi cântă : Mireşică, mireşea, Roagă-te de naşe-ta Să-ţi mai lase cosita ! Dacă mireasa nu era fată mare, ginerele o ducea pe grapa de mărăcini acasă la ea. A doua zi, dimineaţa, mirele şi mireasa se duc la naşi cu lăutari şi cu plocon. Se duc apoi la mireasă acasă şi se strâng alergătorii, care încep petrecerea şi ei. În joia viitoare mirii se duc pe aşa numita „cale întoarsă“ pe la socrii, iar duminica viitoare, se duc la naşi cu plocon. Moartea. Omul când a intrat în anul morţii, are diferite semne : îi cântă cucuveaua, sau cucul, sau vreo găină cocoşeşte. Când e aproape să moară, visează urât, mănâncă des, mişcă din nări, se mută din pat în pat, etc. Când visează cineva arând sau făcând nuntă, atunci în concepţia populară , moare cineva. Când cineva se visează în casă nouă, se apropie moartea de el. Cine moare în săptămâna „luminată” e ferice de el. Cine moare în săptămâna întunecată are raiul închis. Pentru uşurarea bolnavului se face maslu şi se împărtăşeşte. Moartea, deşi un eveniment destul de trist ân viaţa satului, are importanţa ei ân

239

evenimentele vieţii omului. Imediat ce moare o persoană, trebuie să se deschidă ferestrele, să se întoarcă oglinda, ca mortul să nu se facă strigoi sau moroi şi să-i iasă sufletul spre zări. Moartea se vesteşte prin jelitul femeilor din casă sau rude. Se vesteşte preotul să vină la slujba îngropăciunii, se tocmesc patru gropari ca să sape groapa cărora li se agaţă câte un prosop la umărul drept. Se comandă apoi tronul la tâmplar şi sunt invitate patru persoane de acelaşi sex cu decedatul să-l scalde. Scăldătorilor nu li se pun şervete, în schimb primesc ţoalele mortului. De obicei se comandă şi gomişti care cântă trist, în timp ce bat clopotele. În timp ce-1 scaldă, cele patru persoane îi amintesc mortului ce-a făcut bine şi ce-a făcut rău în viaţa lui. Apoi este îmbrăcat cu ţoalele de înmormântare şi pus într-o cameră curată pe pat, unde vine lumea, cu flori şi lumânări, să-şi ia „la revedere “ de la el. Pe piept, i se pune o oglindă, bani şi o lumânare încolăcită ca şarpele, simbolizând firul vieţii, lumânare ce stă aprinsă pe pieptul său şi se cheamă priveghetoare, adică priveghează la capul lui. La poartă se arborează praporele, un steag adus de la biserică, şi, în casă, se aduce sfeşnicul în care se pun lumânările aprinse. Sicriul se face din lemn de brad şi se numeşte tron. Tronul se căptuşeşte cu pânză neagră. Odată cu tronul se confecţionează şi „stâlpul”, un fel de cruce provizorie. Pe cruce se scrie: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, Cutare, mort la data.,.., anu..., ziua... Rugaţivă pentru el Cele mai multe inscripţii se termină cu următoarea rugăminte- ameninţare: „Trecătorule ce treci nepăsător, ce eşti tu, am fost şi eu şi ce sunt eu, vei fi şi tu ! Rugaţi-vă pentru mine ! “Partea cea mai tragică este scoaterea mortului din casă şi, apoi, din curte; acum, cei dragi încep să-l jelească, amintindu-şi, cu voce tare, clipele dragi din viaţa lor; femeile se urcă în carul mortuar cu oala cu tămâie şi cu bănuţi din metal pe care îi aruncă pe la răspântii. Cortegiul funerar opreşte pe la toate răspântiile şi i se fac scurte slujbe, aruncându-se cu bănuţi. Un rol important le revine groparilor, celor ce priveghează şi bocitoarelor. Groparilor li se dă rachiu şi prosoape şi unul de-al casei merge cu ei pentru a le arăta locul de veci. Priveghiul se face două nopţi şi are rolul de a nu lăsa mortul singur. Priveghează vecinii sau rudele mai apropiate, se deapănă amintiri din timpul vieţii, privitoare la mort, la

240

relaţiile lui cu cei vii... Pe mort e bine să-l scoată din casă patru oameni, închipuind cei patri stâlpi ai Evangheliei. Mortul se aşează în căruţă, remorcă sau car mortuar. Când iese mortul din curte, gorniştii cântă „părăsirea” şi la înmonnântare merg astfel: întâi gomiştii, ţârcovnicii cu praporii, preoţii, un ţârcovnic cu sfeşnicul în mână, căruţa cu mortul, în care sunt şi rudele mortului, apoi alaiul de lume. Când mortul este flăcău sau fată mare atunci se face şi brad care este purtat înaintea mortului de un băiat, ducându-1 cu vârful în pământ. Pe drum spre biserică se fac trei opriri: acasă, la calea jumătate şi la biserică. La răspântii, puţuri şi poduri se împart bani. La răspântii să apuce pe calea cea bună, la poduri să poată trece şi la fântâni să poată sufletul să bea apă. De la poarta bisericii mortul este ridicat şi dus în biserică în naos, la mijloc, în sunetul clopotelor, mortul este dus cu picioarele înainte după preot. Se aşează tronul jos, neacoperit, cu câte o lumânare arzând în fiecare colţ, şi o făclie în sfeşnic, la picioare, numită „lumânarea mortului” precum şi privighetoarea pe pieptul mortului. Mortului i se fac 44 de pomneţi şi la fiecare pomneată într-un colţ se pune o lumânare legată cu aţă, un covrig şi un bănuţ. Cele 44 de pomneţi semnifică cele 44 de vămi pe care trebuie să le treacă mortul, la fiecare vamă lasă câte o pomneată. Femeilor li se dau batiste în dar şi bărbaţilor prosoape legate la mâna dreaptă. Pomneţile se împart în biserică la femeile care-1 însoţesc pe mort. Mortul este lăsat în groapă cu ajutorul unei făşii de pânză sau cu două funii. După ce tronul este lăsat în groapă, rudele mortului aruncă bai, apoi se aruncă pânza peste mort. Preotul stropeşte pânza cu vin şi untdelemn, se aşează capacul pe tron şi se bate în cuie. Peste tron se dă de pomană o găină, altădată se dădeau şi oi sau miei. Când iese lumea din cimitir, este întâmpinată cu vin şi colivă de către rudele mortului la uşa cimitirului. După înmormântări, lumea se spală pe mâini. La casa mortului rămân câteva femei care pregătesc pomana. Rudele mortului ţin doliu nouă zile, bărbaţii nu pun căciuli pe cap iar femeile se îmbracă în negru. Bărbaţii nu se rădeau până la şase săptămâni, iar femeile nu-şi făceau baie şi nu se pieptănau, zicând că e rău de moarte. Se pune doliu şi la poartă sau pe pereţii casei o pânză neagră cu o cruce la mijloc. La poartă se scrie o tăbliţă din lemn cu numele

241

mortului, ziua naşterii şi a morţii. Pe mormânt la şase săptămâni se sădesc flori. În fiecare sâmbătă femeile se duc la cimitir cu coşul cu bucături, se împart colacii şi femeile jeles mortul cu accente tragice. După îngroparea mortului, lumea se îndreaptă către casa lui unde urmează pomana, un adevărat ospăţ pantagruelic unde se mănâncă ciorbe, fripturi, cozonaci şi se bea ţuică şi vin din belşug. La băutură lumea zice : „Dumnezeu să-l ierte sau Dumnezeu să primească ! “ În post se dau mâncăruri de post, cartofi, varză, fasole, pătlăgele, etc. Când pleacă lumea acasă zice: „Bogdaproste !“ şi „Dumnezeu să primească !“ La trei zile se face aşa numitul „căpeţel de ţărână“ Pomenile celelalte se fac la 3 zile, la 6 zile şi la 9 zile ; la 3 săptămâni, la 6 săptămâni şi la 9 săptămâni, la jumătate de an, apoi din an ân an până la şapte ani când se dau de pomană haine, pături şi alte obiecte.. A doua zi după îngroparea mortului se cară „apa mică“ O cară o rudă în fiecare zi pe nemâncate. Fata are două vase : unul „de drept Dumnezeu“ şi altul pentru sufletul mortului. Duce vasele pline acasă la ea şi le dă unuia din casă care zice : „Bogdaproste !“. Apa se cară patruzeci de zile după care se dezleagă sâmbăta, când s-au împlinit 44 de zile. La dezlegare vine fata care a cărat apa, umple vasul la fântână, iar ruda mortului are două pâini, lumânări, o oală cu cărbuni pentru tămâie, şi întrâbă un martor: „Cutare, eşti martor că a cărat apa ?“ Martorul răspunde : „Da, sunt sigur că a cărat apa !“, zicând de trei ori. Apoi dă o pâine de pomană fetei şi alta martorului, de asemenea se dă de pomană fetei vasul în care a cărat apa, zicând amândoi: „Bogdaproste !“. Fetei i se mai plătesc şi bani pentru munca depusă în cele 40 de zile în care a cărat apa. Apa mare se cară după o jumătate de an sau un an, numai în zilele de marţi, joi şi sâmbătă, de trei ori pe săptămână. Se cară tot dimineaţa pe nemâncate, tot cu două vase, 44 de zile şi se dezleagă tot sâmbăta. De aici şi proverbul „ Martor la dezlegarea apei !“. Toate pomenile se fac la anumite date ce se numesc „soroace“ şi omul nu are linişte până nu face toate soroacele. Credinţa în strigoi sau moroi, de asemenea, se mai menţine şi astăzi. Strigoii sunt oameni morţi care vin noaptea în casa pe care au părăsit-o, făcându-le rău celor apropiaţi.

242

De obicei, strigoii sunt proveniţi din oameni răi, care s-au purtat urât cu semenii lor şi care vor să le facă rău şi după moarte. Cu legenda strigoilor se mai confundă şi alta asemănătoare: aceea a venirii sufletului timp de 40 de zile, noaptea, pentru a se ospăta şi a bea apă. De aceea, în fiecare noapte, acolo unde a murit un om se pune un vas cu apă, de obicei, afară, deasupra uşii de la intrare, pentru ca sufletul însetat să bea apă. Adeseori, sufletul, întruchipat în făptură, intră şi în casă şi stă de vorbă cu cei apropiaţi. Strigoii se fac sau se nasc după moarte, din pricina nerespectării anumitor lucruri: trecerea pisicii peste mort, neîntoarcerea oglinzii cu faţa la perete, nepăzirea mortului în timpul priveghiului, etc. Strigoiul se cunoaşte de când se naşte căci are o clăiţă pe cap. Moaşa trebuie să fie cu băgare de seamă, s-o ia repede de pe faţa copilului, ca să n-o înghită. Când strigoii au luat toate neamurile până la al noulea neam, se fac vârcolaci şi muşcă din lună. Bocetele sunt lamentaţii improvizate pe o melodie jalnică, ce impresionează prin tragismul lor. Bocitul se face numai de către femei - bocitoare sau jelitoare - numai ziua, de la răsăritul până la apusul soarelui şi din momentul morţii până la introducerea mortului ân groapă. Jelitul sau bocetul se face de către rudele apropiate, cine n-are bocitori se zice că e compătimit, căci n-are cine să-l plângă. Bărbaţii nu se jelesc. După înmormântare bocitul continuă în fiecare duminică la cimitir. Iată un bocet cules „pe viu“ de la lonescu Gherghina, la moartea soţului ei: Soţioare, soţioare, Unde pleci, tu, frăţioare ? De ce mă laşi singurea Ca un cuc pe-o rămurea ? In bătaia vântului, Cu durerea dorului ? Cât am trăit Te-am iubit Şi-am dus un trai fericit Doamne, de ce mi l-ai luat Pe frumosul meu bărbat ? Ionele, Ionele, Cu părul făcut inele, De ce mă laşi singurea Ca cucul pe rămurea ?

243

Alte bocitoare, soţie, se jelea astfel: Aolicăăă, aolicăăă! Constandine, Costandine, Să te jelesc şi-eu pe tine, Că n-am trăit nici un bine, Constandine, Costandine! Există şi jeliri batjocoritoare: Dumnezeu să-l ierte, Cu trei poame fierte, Una moale, Să nu se mai scoală, Alta crudă, Să-i fie de ducă! Sau: Aoleooo, Marine, Marineee, Ce bine-am trăit cu tine, Eu cât am să mai trăiesc O să te bisericesc! În general, la înmormântare, participă întregul sat. Vârsta şi situaţia materială şi socială a celui mort sunt factori care favorizează participarea la ceremonial. Când moare o fată mare sau un flăcău, înmormântarea se face sub formă de nuntă, cu lăutari şi cu brad.

OBICEIURILE DE PESTE AN

Sărbătorile Crăciunului sunt marcate de colindul şi steaua, iar ale Anului Nou de Vasâlca, pluguşorul, plugul, Sfântul Ion şi sorcova. Colindul sau colindetele se cântă, de obicei, în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în preziua Crăciunului, de cete de copii - dar şi de tineri sau maturi care umblă noaptea prin sat, din casă în casă, cântând colinde şi strigând : Bună dimineaţa, Adu colinde aţa ! Colindeţele sunt nişte pâini făcute de femei în mod special pentru acest eveniment, semănând cu figurile oamenilor, pe care le oferă colindătorilor - în special copii împreună cu alte alimente (mere, nuci, covrigi, biscuiţi etc.)

244

după cântatul colindului: C-am venit şi noi odată La un an, cu sănătate, Şi la anu’ să venim Sănătoşi să vă găsim ! Ne daţi sau nu ne daţi ? Daţi-ne un covrig Că murim de frig, Daţi-ne o nucă Să ne vedem de ducă ! Steaua este un obicei ce se spune sau se cântă în ziua de Crăciun, de obicei, dimineaţa, sub formă de teatru dramatic. Ca simbol material, steaua este un obiect format din cinci colţuri; pe spate are o văcălie de ciurel, unde se agaţă un clopoţel sau chiar mai mulţi ; pe faţă sunt lipite scene cu naşterea Domnului, iar, prin colţuri, diferite scene biblice din Noul Testament. Grupuri de doi - trei copii trec din casă în casă şi spun sau cântă versuri din naşterea Mântuitorului, fiind răsplătiţi cu bani : Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua străluceşte Şi lumii vesteşte.... Bătrânii spun că, în această zi, a Crăciunului, veneau şi cu Vicleimul sau Irozii, dar obiceiul s-a pierdut de cca 75 - 80 de ani. Sărbătorirea

Anului

Nou

debutează cu Vasâlca (sau Vasilca) o sincopare din Vasilică - se cântă în noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie de Sf. Vasile), de obicei de către ţigani. Cete de

245

ţigani sau de tineri umblă prin sat cu o tavă pe care se găseşte un cap de porc ornat cu podoabe femeieşti : mărgele, panglici şi cercei. Cântecul e însoţit de lăutari cu vioară şi cobză : Luară românii slănina, Noi, ţiganii, căpâţâna Şi frumos o-mpodobirăm Cu cercei şi cu mărgele Şi venim cu ea la voi Să ne cinstiţi şi pe noi Cu bani mari s-o dăruiţi: Doi - trei galbeni înfloriţi.. Plugusorul este un rit străvechi, consacrat elogierii fertilităţii (la romani, când anul nou începea primăvara idele lui Marte - însuşi împăratul trăgea cu plugul prima brazdă). Grupuri de tineri, acompaniaţi de buhai (care imită mugetul taurului), în sunetul tălăngilor (purtate de animale domestice) şi trosnetul bicelor, spun urarea Pluguşorului, mergând din gospodărie în gospodărie. În ziua de 1 ianuarie, se umblă cu Plugul prin sat - un plug cu brăzdare, tras de doi sau patru boi împodobiţi cu panglici, cordele şi hârtie poleită, care seamănă cu pluguşorul, făcând urări de recolte bogate. Sorcova este o reminiscenţă tot de la romani. De Sfântul Andrei 30 noiembrie, femeile rupeau crengi de arbori şi le păstrau până la 1 ianuarie pentru a le folosi drept sorcove pe care copiii le purtau prin sat, urând cu ele locuitorii. Astăzi sorcova se împodobeşte cu flori artificiale, din hârtie creponată, şi este purtată prin sat de grupuri mici de copii, urând :

246

Sorcova, vesela, Să trăiţi Să-nfloriţi Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fierul, Iute ca oţelul, La anul şi la mulţi ani! Tot de 1 ianuarie se „dă de grindă copiii“. Moaşa face copilului o cămăşuţă, rochie şi/ sau/ tichie. In ziua de anul nou tatăl şi mama copilului vin cu ploconul într-un coş, intră în casă la moaşă şi-i zic: „Bine te-am găsit sănătoasă!“ Iar moaşa răspunde: „Bine aţi venit sănătoşi! “ Mama copilului dă ploconul moaşei şi-i sărută mâna. Moaşa aduce un covrig mare, înfige bani în el, pune în el fel de fel de seminţe, şi un pahar cu vin, toate le pune în capul copilului, apoi moaşa îl ia în braţe pe copil şi-l dă de grindă de trei ori, zicând de fiecare dată: „Sus! Să trăiască copilul Cutare, să aibă parte de miere, de aur, de argint şi de toate roadele pământului. Ridică copilul până dă cu capul de grindă. După ce l-a dat de grindă, moaşa ia paharul cu vin şi-i dă copilului să bea de trei ori. Copilul se dă de grindă ziua ca să crească luminos şi frumos, apoi pun masa şi mănâncă împreună toţi. De Sfântul Ion (7 ianuarie), grupuri de tineri sau lăutari umblă prin sat numai pe la cei ce poartă acest nume, le cântă Dalionul sau Iordanul: Frunză verde Dalion Mâine e Sfântul Ion Toate păsările dorm Numai una n-are somn

247

Şi umblă din pom ân pom Şi strigă : Ion, Ion ...şi îi dă de grindă - se mai spune că „umblă cu Iordanul” - cu busuioc cu apă sfinţită (aghiasmă) etc. De Bobotează (6 ianuarie), asemenea obicei se practică şi la botezul animalelor domestice din curţile gospodarilor. Capul familiei botează toată gospodăria cu aghiasmă sfinţită de la biserică şi cântă Iordanul.

Spălatul pe picioare este un obicei vechi, restrâns numai la câteva sate din sudul ţării, fiind o formă originală de pomenire şi personalizare a morţilor pentru care se dă de pomană. Deşi poate aminti de faptul biblic când Mântuitorul spală rănile buboşilor sau spălarea de păcate a păcătoşilor, el pare legat mai curând de MoşiI; cu toate acestea, se practică abia după 2 zile, de la RusaliiII - Sfânta Treime, ceea ce ne face să considerăm că el este de origine străveche păgână, căci Rusaliile sunt sărbătoarea păgână a zeiţei locale, Rozalia, zi de pomenire a morţilor, zi când înfloresc trandafirii (roză = trandafir). Cete de copii, dar şi de oameni mari, merg din casă în casă, desculţi. Gazda aşează în mijlocul bătăturii o căldare cu apă fiartă şi săpun, iar, în jurul căldării, femeile pun lână şi frunze de nuc sau de tei. După ce copiii sunt spălaţi, picioarele li se ung cu unt pe talpă. Fiecare copil spălat pe picioare este rânduit unui mort, făcându-se semnul crucii, la care ei răspund „Bogdaproste !” după care sunt serviţi la o masă joasă cu trei picioare, pe care se află străchini noi cu păsat - un mălai de porumb râşnit în I

Moși - Pomenirea morților - Moșii de vară - cade în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. Tradiția este de a da de pomana celor morți , conform DLRM, 1958 II Rusalii –Sfânta Treime- sărbătoare religioasă ce cade în zi de luni , la 50 de zile după Paști (DLRM) Ziua anterioară este sărbătorităPogorârea Duhului Sfânt, numită impropriu și “duminica Rusaliilor”

248

preziua spălatului pe picioare, fiert cu lapte sau cu untură şi îndulcit. Drăgaica, o sărbătoare a Primăverii, consta în adunarea fetelor care, în alaiul lor, împodobeau pe una dintre ele, spunându-i Drăgaica, şi-o plimbau prin tot satul. Ea este un obicei din ciclul agrar al primăverii, din care, însă, n-a mai rămas decât o banală sărbătoare şi numele unei flori. Căluşul se joacă între Înălţare şi Rusalii şi este practicat aproape în toată ţara. In zona noastră el se deosebeşte foarte mult de descrierea făcută de Dimitrie CantemirI. Oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, încălţaţi cu opinci şi purtând pe cap fesuri roşii, merg din casă în casă, însoţiţi de lăutari şi de un vătaf şi un mut - ultimii doi având rol conducător în grup, mutul fiind un fel de satir glumeţ - care joacă într-un ritm săltăreţ, sprijiniţi de ciomege, în tactul cântecului, strigând: Ailai-şa, şi-nc’odată, tot aşa ! / Hăp, hăp, hăilăşea ! La sfârşitul perioadei, se desfăşoară războiul căluşului (sau spargerea căluşului), un ceremonial care ţine aproape o zi şi are mai multe episoade. Un rol important îi revine acum mutului care joacă scene groteşti în văzul întregului sat. Una dintre scene este şi alergarea printre femei cu un falus din lemn, făcând diferite scene obscene, luându-se după femeile glumeţe. În jocul Căluşul se disting reminiscenţe de rituri magice pentru invocarea fecundităţii (vezi scena cu falusul), rituri de medicină magică, de iniţiere, urme din vechiul cult al soarelui, simboluri mitice ale unor fenomene din naturăII. O asemenea scenă (războiul căluşului) a văzut-o subsemnatul, copil fiind, prin anul 1947, impresionându-mă foarte mult. Căluşul capătă caracterul, în aceste situaţii, de joc dramatic, neîntrecut în creaţia populară, prin elementele coregrafice şi muzicale deosebite şi prin scenele comice care fac poporul să râdă.

I II

Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae. Istoria literaturii române, Editura Academiei, 1964, p.35

249

Pentru a exemplifica mai bine acest joc, am ales o pagină memorabilă din Moromeţii de Marin PredaI: “Tita unde eşti ? Hai, că trec căluşarii! Se auzea intr-adevăr în liniştea satului cum se apropie cântecul lăutarilor. Birică, Nilă şi Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite ale muierilor şi fetelor. - Abreaaaaaaau !... Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la prietenul său: - Hai să vedem căluşarii! Căluşarii se opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de spaimă vesele ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau. - Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă ! nuşi putu stăpâni Nilă nerăbdarea. Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la ei, şi Polina e în casă, se găteşte. - Hai acolo l - se hotărî Birică. Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi năvăleau pe prispă şi în grădină, în spatele casei

Marin Preda - Moromeţii, vol. I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 165 – 16

250

Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară. Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă şi, când o ieşi Polina,să-i spună să vină după căluş sub dudul din fundul grădinei. El căută totuşi să se apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor. Ţinu piept năvalei înapoi şi se împinse aproape de tot în faţă, fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios. Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul pe altul să se adune: hăp ! hăp ! hăp ! Se aliniaseră în mijlocul bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară pe mut să le dea semnalul. Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos dădea de înţeles tocmai acest lucru. -Mă, şeful ăla al căluşarilor, strigă el şi, când acesta se apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg, lucru care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide şi la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar (...) -Mutule! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace ! Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în faţa căluşarilor aliniaţi. Nu era mut şi nu-l chema Abreau,îl chema Costică Giugudel şi rostul lui ca mut în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. În timpul jocului, lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurământ să nu se supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens. Când speria şi stropea cu ouă clocite muierule şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau ! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea

251

ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător. Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând de la un căluşar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor : - Hăp-şa ! - Hăp-şa ! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea vigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi, care “să ştie căluşul”, adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură, şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa ! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel. Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întorcea cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru - Hăp-şa! - Hăp-şa! i se răspunde şi intrară în plin căluş, şeful jucând în faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare. - Abreaaau! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime care, la vederea lui, se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi, gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor, începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi râsetele ascuţite spintecau aerul până departe, iar, printre ele, neâncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa ! uneori istovită şi lungă, hăp-şa ! şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. ”

252

Credinţe populare ce mai dăinuie până astăzi sunt; ielele, strigoii, cântecul cucuvelei, ieşitul pisicii negre, ieşitul popei înainte, spurcatul cucului şi al pupezei,, găleţile goale, sughiţul, „bătutuli( unui ochi sau al altor părţi ale corpului, legarea, blestemul, acatistele, facerea, desfacerea etc. Ielele, în credinţa satului, sunt nişte fete foarte frumoase, care ies noaptea şi dansează prin poiene, despuiate sau îmbrăcate sumar, cu cămăşi transparente, crepusculare. Cine le vede rămâne cu beteşuguri - îi ia Dumnezeu o mână, un picior sau, pur şi simplu, rămâne tont. De obicei, bărbaţii sunt cei care o păţesc. Chiar circulă poveşti prin sat, cu oameni care au ieşit în miez de noapte prin grădini, prin poienile pădurilor sau pe luncă, fie chemaţi de un glas nevăzut, fie din proprie iniţiativă şi, după ce au văzut hora ielelor, au rămas cu beteşuguri. Alte obiceiuri ale satului erau lăsatul secului, strigarea peste sat, furcăriile, clăcile, horele. Cele patru lăsaturi de sec de post şi mai cu deosebire cea dinaintea Păresimilor, dă prileji oamenilor să practice diferite ritualuri şi obiceiuri. CâşlegileI sau cârnilegile se încheie cu „lăsatul secului“, împodobit la noi cu strigarea peste sat, ceea ce, în alte părţi se cheamă „alimovi“. în seara de „lăsata secului“, cete de flăcăi, împărţiţi în câte două grupe, se deplasează pe dealurile satului, fac focuri de paie sau de vreascuri şi fac strigarea fetelor. Dialogul se încinge între cele două cete, constând, de obicei, în versuri satirice la adresa unor fete sau flăcăi tomnatici din sat. Este un obicei cu funcţii educativmoralizatoare, care se pierde într-un trecut îndepărtat, când tinerii, organizaţi în cete, sancţionau abaterile unora dintre ei. Se critică lăcomia, lenevia, curvăriseala, flecăreala etc. Iată un fragment de dialog dintre 2 cete: -Aoleeooo ! -Ce ţi-e, băăăă ? -Are Cutare o fată, băăă ! -Şi ce-a făcut, băăăăă? -De puturoasă şi toantă, A rămas nemăritată, băăăă! Sau: I

Căşlegi = interval de timp ântre 2 posturi, la creştini [DLRM]

253

-Bă, Dumitre, băăăă! -Ce e, baaaaa? -Fata lui Cutare a rămas nemăritată, băăăă ! -De ce, băăăă ? -Aşteptând băiat cu carte, I-a chelit capul pe-o parte ! Altul: -Băi, Costică, băăăă! -Ce e, măăăă? -Fata lui Cutare a rămas nemăritată, măăăă! - De ce măăăă? -Are plosca sub brâu legată, Ia şi tu şi bea odată, băăăă! Asemenea sentinţe, strigate ca la microfon - căci se auzeau în tot satul - aveau o influenţă mare asupra sătenilor, în special asupra familiilor care se simţeau cu musca pe căciulă. Furcăriile erau un fel de adunări ale tinerilor, fete şi băieţi, seara, „pe şanţ“, pe la răspântii (pe timp de primăvară, vară şi toamnă) sau în case, iama. Fetele torceau lâna din furcă (de aici şi denumirea de f urcării), iar flăcăii cântau, jucau după fluier, caval sau vioară, spuneau glume, zicători, ghicitori, poveşti. Târziu de tot, la spartul furcăriilor, fiecare flăcău se retrăgea cu fata dragă prin grădini sau prin locuri mai dosnice şi „vorbiau“ sau se iubeau. Furcăriile au o tradiţie foarte veche, de când principala ocupaţie a satului era creşterea animalelor, în special a oilor, şi prelucrarea lânei era principala îndeletnicire a femeilor şi a tinerelor fete. Obiceiul a dăinuit până prin 1959, când majoritatea tinerilor au început să părăsească satul, luând drumul oraşului. Existau câteva centre unde se făceau aceste furcării. În vechea vatră, tinerii se adunau fie la hodaia lui Alexe, la hanul de la Drumul ăl Mare (numit şi hanul de la răspântii) şi în Poiana Strâmbii, un loc aproape de apă. Aici se juca după fluier sau după caval ori după vioară acompaniată cu cobză. În noul amplasament, adunările furcăriilor se făceau fie la Poarta lui lovită al lui Duran (sau, mai simplu, la ai lui Duran) fie pe şoseaua din Râca, la răspântii, la fântâna cu roată sau în poiana bisericii. In satul Diaconeşti, tinerii se

254

adunau la Stan Diaconu la poartă şi, mai târziu, la răspântii, de la biserică mai la deal. În Ciuculeşti, tinerii se strângeau la Cheluşei, pe poiană, la fântâna din vale cu cumpănă sau la Făgădău la poartă. În Betegi, furcăria se făcea la poartă la Toncescu care avea şi prăvălie. Iarna, furcăriile se mutau în case, de obicei pe la anumite văduve cu renume urât - la Safta, la Nela, la cocoşată - dar şi la case serioase : la Stancu Andreescu, la Duran, la Bălăşoiu, la Ion Stan Stănică etc. Tinerii veneau cu făină şi ulei, făceau gogoşi şi beau vin sau rachiu. După ce fetele terminau torsul, seara târziu, urma datul (sau ieşitul) în tindă, când câte un flăcău îşi alegea fata şi ieşea cu ea în tindă. Dacă tinerii se plăceau, se sărutau, se iubeau şi intrau în casă, iar, dacă nu se plăceau, reveneau repede în casă, murdari de funingine pe faţă, semn că nu se înţeleseseră. Atmosfera era foarte plăcută, reconfortantă, se juca, se cânta, se spuneau glume şi se puneau la cale eventuale căsătorii. Claca - un obicei foarte vechi, de când satul lucra în devălmăşie pe moşia mănăstirească sau boierească - se făcea, de obicei, în zilele de sărbătoare, pentru anumite munci care nu putea să le facă, singură, gazda : torsul lânei, depănuşatul porumbului, bătutul florii-soarelui, lipitul caselor sau al coşarelor. La clăci, se invitau rudele şi prietenii, dar şi întregul sat, iar, după ce se termina treaba, se invitau lăutarii, se juca şi se cânta. Hora - un obicei foarte frumos, care s-a pierdut de curând - se făcea duminica după masă sau în zilele sărbătorilor religioase. Tinerii şi fetele din toate satele (Purcăreşti, Băjeneşti, Diaconeşti, Betegi, Ciuculeşti, RâcaVeche, Cătun, Râca-Nouă, Moşteni) se îmbrăcau în costume naţionale şi ieşeau la plimbare pe şoseaua principală din Râca - care devenea un fel de „Corso“ - de la Răţoi până la Troiţă sau până în faţa bisericii din Râca. Duminica, după masă, şoseaua era plină de tineri care se plimnbau care mai de care mai împodobiţi, cu cămăşi cusute mai frumos cu arnici sau cu ii şi fote deosebit de colorate. De Crăciun şi Anul Nou - când flăcăii umblau cu plugul, cu uratul sau cu Iordanul, cântau şi trosneau din bice - cârciumile erau pline şi lăutarii cântau hora la răspântii. De Paşti, se instala

255

comedia Zuvelcoaiei şi tinerii, pe ouă, se „dădeau în comedie” toată ziua sau ciocneau la ouă. Flăcăii tocmeau lăutari din alte părţi sau şi-aduceau flăcăi care ştiau să cânte din fluier şi încingeau horele şi dansurile în doi până seara târziu, când tinerii se retrăgeau la furcării. Jocurile populare cele mai jucate erau : hora ca la Râca - şi hora lui 22, cum i se mai zicea, un joc cu specific local (înregistrat şi de Institutul naţional de folclor), ce se juca foarte repede şi consta din 22 de strigături care erau un fel de comenzi ce întorceau hora după cum se comanda murguleful, sârba, hora la două, geamparalele, hora mare, zvâcul, bumbacul, ciuleandra, bătuta etc.

Majoritatea acestor jocuri astăzi nu se mai joacă, frustrând tineretul de o bogăţie folclorică ce s-a îngropat în trecut şi care nu se ştie dacă se va mai dezgropa vreodată. Alte ceremoniale străvechi includ paparudele, caloianul, descântecele. Paparudele sunt grupuri de fete, de obicei fiice de ţigani, despuiate, legate de jur-împrejur cu bozi şi umblă din casă ân casă, cântând pentru invocarea ploii şi dansând acompaniate de muzică. în timp ce paparudele joacă, stăpâna casei le toarnă pe cap lapte, dar, mai ales, câte-o

256

găleată de apă. Jocul paparudelor se practică pe timp secetos şi impresionează prin incantaţiile magice. Iată un cântec al paparudei, cules prin 1946, în timpul faimoasei secete care a lăsat multă lume muritoare de foame : Paparudă, rudă, Paparudă, rudă, Vino de ne udă, Ca să-nceapă ploile, Să curgă şiroaiele, Să crească porumburile Şi mai mari ca gardurile, Şi să crească spicele, Să sporească grânele, Să umple pătulele ! Vino de ne udă ! Caloianul - alt obicei legat de secetă - se mai practica în anii 1945 -1946 numai de către copii. Aceştia, în special fetele, modelau din lut un mic chip de om - Caloianul - îl aşezau într-un cosciug pe măsura lui, îl boceau ca pe mort, apoi âl aruncau în fântână. Bătrânii spuneau că acest obicei, cam pe la 1840, era practicat de tinere fete şi de neveste, în alaiul întregului sat, recitând versurile CaloianuluiI silabisite astfel: Ca - lo - ie - ne, ie - ne, Ca - lo - ie - ne, ie - ne, Du - te-n cer şi ce - re Să des - chi - ză plo - i – le Şi să cur - gă gâr -le le, Zi - le - le şi nop - ţi - le, Ca să creas - că grâ - nele ! Descântecul era, în trecut, procedeul folosit de întregul sat pentru vindecarea suferinţelor fizice şi morale. Descântecul vine de departe, din medicina populară antică şi a jucat un mare rol până la apariţia medicinii modeme. Sunt descântece de „bubă rea“, de „albeaţă“, de „apucaţi“, de „ducă-se pe pustii”, de „aplecat“, de „încleştat”, de „brâncă”, de „ceas rău“, de „deochi”, de „desfăcut farmece”, de „dragoste”, de „iele”, de „lipitură”, de „obrânteală“, de I

Culese de la Ionel a lui Duran ân 1950

257

„pocitură”, de „muşcătură de şarpe” etc. DescânteculI consta în scurte poezioare ritmate ce se baza pe rugăciune, pe invocaţii şi sentinţe - spuse, de obicei, de babe - însoţite de gesturi, de tras sau de scăldături, de uns şi folosind ca obiecte precum cărbuni, apă, rădăcini de diferite plante, vin, rachiu, de drojdie, sare, oase, cârpe arse, obiecte de îmbrăcăminte etc. Iată un fragment dintr-un descântec, de deochi, cules în 1942 de la baba Bana: Ieşi, deochi, Dintre ochi! De-o fi Ion deochiat de om, Să-i crape sulacul, Să-i curgă pîsatul, De-o fi deochiat De-o fată mare, Să-i cază cosiţa, Să rămână chială ! De-o fi deochiat De nevastă, Să-i crape ţâţele, Să-i curgă laptele... Ieşi deochi Dintre ochi, Din zgârciul nasului, Din faţa obrazului, Din inimă, Din boşog, Din toate mădularele, Să te duci Unde cocoş nu cântă, Unde fată mare nu se piaptănă, Unde popă nu citeşte ! Să rămâi curat, Luminat, Ca argintul strecurat! Eu cu cântatul, Dumnezeu cu leacul! Amin ! Iată un alt descântec, de iele, auzit ân 1950 de la Marina, nevasta lui Ioviţă: Ielelor, ielelor, I

Alte descântece se prezintă ân Anexe, Cap. Folclor

258

De unde-aţi venit voi, belelelor, Duşmanele oamenilor, Frumoasele pământului ? Zburaţi, Pe iarbă lunecaţi Şi peste valuri călcaţi Şi să v-aşezaţi In locuri depărtate Pline de pustietate, Unde popă nu toacă, Unde fată nu joacă, In gura vântului, In groapa pământului! Ieşiţi din mână prin trup, picior, Că vă dau apă din ulcior, Daţi-i omului sănătate Şi plecaţi în pustietate... Iată un descântec de bubă; Bubă albă, bubă neagră, Buba-amară, bubă topşicată, Cu cium-amestecată, Nouă zeci şi nouă de feluri, Jumătate de brâncă ieşită, De la Ion în carne în piele, Că eu, numele mele, Lisăndrina, cu limba te descânt, Cu cuţitul te-am tăiat, Cu sare te-am sărat, Îndărăt te-am dat, Cu toate-nceputurile, Cu toate veniturile, Că eu îndărăt te-am dat! Nu te umfla ca broasca Şi nu te-ntinde ca şarpele! Alt descântec de deochi: Păsărică albă, Codalbă, Pică ici, pică colea, Pică-n vârf de pietricea. Despică ochii deocheatului

259

Şi ai râmnitorului. Cine-a dăocheat, a murit. Cine-a râmnit, a plesnit. Dac-o fi dăocheat dă rumân, Să-i crape ochii, Să se mire lumea de el. De-o fi deochiat de muiere, Să-i crape ţâţele, Să-i curgă laptele, Să-i moară pruncul de foame! De-o fii deocheat de flăcău, Să rămână chel, Să râdă lumea de el! De-o fii deocheat de fată mare, Să-i cadă cosiţa, Să se mire lumea de ea! Fugi deochi Dintre ochi, Să fugi prin sat, Ca câinele turbat, De nimeni întrebat Să te duci unde-oi găsi uşa descuiată Şi mătura deslegată Că acolo te-aşteaptă cu masa pusă, Cu uşa deschisă, Cu mătura deslegată, C-acolo ştie să te chinuiască! Descântătore sau „doftoroaie” cunoscute au fost baba Marina lui Ioviţă, Durănoaia lui Duran, Bălăuza lui Ion Stan Stănică, nevasta lui Gheorghe al lui Tuţan, Ioana din Râca (a lui Cap patrat), Lefterica (după poreclă) şi altele. Eu însumi am trăit o astfel de experienţă : la vârsta de 7 - 8 ani, m-am îmbolnăvit de „gălbenare“ (hepatită); am fost dus de mama la nevasta lui Gheorghe al lui Tuţan - pe care toată lumea o ştia de Tuţănoaia - care mi-a descântat de „gălbenare“, după care a luat un brici, mi l-a pus în frunte, a dat cu o cărămidă în el şi mi-a dat drumul la sânge într-o strachină, curgând cam jumătate din vas, după care n-am mai avut nimic. Sfântul Haralambie ( 10 februarie). În această zi se face slujbă la biserică. Lumea se duce cu seminţe la biserică pentru a fâ citite, apoi vin acasă şi dă boabele la găini pentru

260

a fi outoare, la porci le dă porumb ca să nu se îmbolnăvească, iar la vite le amestecă în uruială ca să fie sănătoase şi să aibă putere când ies cu ele la plug. La SânToader este obiceiul de a se încura caii. Oamenii dă ocol cu ei prin sat. În acestă seară toată lumea se scălda cu iarbă mare. Unele mame se roagă la sfânt aşa : Sfinte Toadere, sfinte Toadere, Fă coada fetii Ca pe coada iepii. La Mucenici (9 martie) este obiceiul de a se duce la biserică cu bragoveţi (dragoveţi) sau brandofi, nişte colaci mici care se fac în chip de copil în număr de 40, precum erau Sfinţii Mucenici. În această dimineaţă era obiceiul de a se face foc în grădină pentru ca să ferească vitele de şerpi, de vipere şi de alte boli. Se iau vitele şi se trec prin fum. Joimăriţa este o femeie urâtă care umblă din casă în casă în noaptea de Joimar (Joia Mare dinaintea Paştelui). Ea întreabă de afară pe fereastră femeile: Ţi-ţi! Ţi-ţi... Tors-ai cîlţii ? Două ouă-ncondeiete, Scrise bine pe perete, Unul moale, Să nu se mai scoale... Şi care femeie nu a terminat de tors câlţii, păţeşte urât, căci o poceşte Joimăriţa. La Paşti după ce oamenii vin de la biserică, calcă pe o brazdă de iarbă verde pusă în pragul uşii, la intrare. Intră întâi tatăl, punând piciorul pe brazdă, zicând : „Cristos a înviat!“. Apoi intră în casă. După el vine mama şi copiii, după mărimea fiecăruia. Brazda de iarbă este pusă ca să nu intre boala în casă. La Sfântul Gheorghe înainte cu două zile se face Mânicătoarea. Atunci oamenii pun ramuri de jugastru sau tei pe la porţi şi pe la uşi pentru a avea spor la toate. La Rusalii spălatul picioarelor se face luni după Rusalii (vezi capitolul de mai sus). Spălatul picioarelor ar simboliza spălarea piceoarelor de către Mântuitor. După ce se spală pe picioare, se dă copiilor pâsat în străchini. De Sâmbăta Moşilor se împart oale sau alte vase pline cu apă sau cu vin de sufletul morţilor. Pe oală se pune o boboroadă,

261

colivă sau colarez şi o lumânare. La Drăgaică (24 iunie) se ia floarea din câmp cu acelaşi nume şi se încing fetele, fiind bună de dragoste. Sfântul Ilie este cel care umblă cu biciul prin cer şi tună şi trăzneşte. De Sfântul Ilie se împart mere de femeile care au copii morţi. Cine e bun la Dumnezeu vede la răsăritul soarelui doi copii scuturând mere dintr-un măr. Sfântul Pantilimon este „sora Sfântului Ilie“. Sfântul Andrei este purtătorul de grijă al lupilor. In noaptea Sfântului Andrei lupii se adună în haite mari şi-i cer sfântului că mor de foame. Şi el a rânduit fiecărui lup ce să mănânce. De Barbură (Sfânta Varvara la 4 decembrie) copiii sunt îmbărburaţi cu miere sau dovleac turcesc în frunte, în barbă sau pe obraji, pentru a fi frumoşi şi voinici. Datul cu bobi. Anumite femei ştiau să dea cu bobii pentru a ghici ce se va întâmpla. Una dintre cele mai renumite femei care ştia să dea cu bobii a fost Ţurca. Iată invocarea bobilor : Patruzeci şi unu de bobi, Patruzeci şi unu de fraţi, Dintr-un porumb curăţaţi, Bine ştiţi, bine să-mi daţi. Cum ştiţi încolţi Şi câmpu-mpodobi, Aşa să ştiţi de ştirea lui Cutare, Aşa să daţi. Dac-o fi de bine, Să iasă pe cinci, La inimă trei, Deschişi în prag şi-n temei, Dacă nu, pe nouă, La inimă două, Să vă-nchideţi în prag şi-n temei! În timp ce spunea această poezioară, femeia muta bobii cum ştia ea. (Toate materialele din acest capitol au fost culese de la bătrânii satului: Ioviţă al lui Duran, Bana, Ţurca, Safta, Duleroaia, Ciorchinoaia şi Lisăndriţa).

LEGENDE ŞI CREDINŢE POPULARE

262

Cerul a fost aproape de pământ dar s-a ridicat în sus fiindcă l-a spurcat o femeie care a aruncat lături pe el. Bolta cerului se reazemă pe ape. Dincolo de cer e raiul cu sfinţii şi Dumnezeu deasupra tuturor. Dintre constelaţii sătenii nu deosebesc decât Rariţa, Găinuşa, Fata cu cobiliţa (lângă rariţă), Cloşca cu pui, Caru mic şi Caru Mare, Luceafărul de seară şi Luceafărul de dimineaţă. Cerul e tăiat în două de Drumul robilor. Stelele sunt bătute pe cer şi nu se mişcă din locul lor. Numai când moare un om mare, atunci cade jos câte-o stea. Sunt şi stele cu coadă care ies când se întâmplă ceva rău în lume : războaie, molime, foamete, dezastre. Luna e soră cu soarele. Soarele a vrut s-o ia de nevastă şi nu a vrut Dumnezeu să-l lase s-o ia. Şi i-a despărţit şi i-a blestemat să nu se mai întâlnească niciodată unul cu altul. De aceea luna nu-şi arată toată faţa, că îi e ruşine. Uneori luna e mâncată de vârcolaci. Vârcolacii proveniţi din strigoii care şi-au devorat rudele se urcă la cer şi mănâncă din lună. Se şi vede cum curge sângele din ea. In lună este un cioban cu oile care se poate vedea şi de pe pământ. Ciobanul îşi usucă obielele şi cântă din cimpoi. Soarele îşi are împărăţia lui, sub pământ. Drumul urmat de soare pe boltă dă următoarele numiri: zorii zilei, zori vinete, răsăritul, după răsăritul soarelui, pe sub prânz, la prânz, la prânzu ăl mare, pe sub douăsprezece, douăsprezece, după douăsprezece, nimiezul, ăl mare, după nimiezi, la toacă, spre asfinţit, sfinţitul şi amurgul. Apoi seara, miezul nopţii, după miezul nopţii şi spre ziuă. Vara se apropie soarele de pământ şi iarna se depărtează. Când se întunecă soarele e semn rău : se întâmplă o nenorocire în lume. Soarele e de foc şi umblă pe cer pe drumul lui. Pământul este drept (plan) şi se sprijine pe un stâlp gros de lemn. Şi Iuda roade stâlpul ca să piară lumea. De când scoate femeia pâinea din cuptor sau din ţest şi o râcâie de frunzele de nuc sau de cenuşă, atunci Iuda ascultă şi se opreşte din ros şi stâlpul creşte la loc şi Iuda începe iară să roadă. Câteodată e gata să-l pătrundă cu rosul. Şi atunci vine de se subţiază şi se slăbeşte şi începe să se cutremure. Atunci e gata să se scufunde în jos. Şi stâlpul se împlineşte la loc şi pământul se linişteşte iar. Când va pieri credinţaîân Dumnezeu, atunci se va scufunda pământul.

263

Focul. Pe pământ sunt multe comori îngropate. Sunt comorile lui Iov Bogatul, ele joacă şi atunci iese vâlvoare din pământ. Unele comori sunt blestemate, dar altele sunt bune. Flăcările lor joacă în nopţile de vară. Cine le vede, trebuie să puie semne ca să le dezgroape. Dar numai cei ce sunt rânduiţi să le ia. Alţii care sapă sunt pociţi de Dumnezeu, sau damblagesc, sau le ia minţile. La comorile blestemate e dracul acolo şi şade pe comoară. Când joacă comoara iese şi el afară şi joacă şi el pe vâlvătaia de la comoară. Cei ce au văzut pe dracu pe comoori spun că era cu nădragi turchezi şi minteanul roşu şi scotea flăcări pe gură. Se lăsa pe vine şi sărea ca un iepure. Celor ce l-au văzut, le-a luat ochii şi n-au mai văzut să dezgroape comoara. Suprafaţa. Câmpia a fost netejită de jidovi pentru că ei lucrau pământul mai demult, înaintea lui Noe. Şi fata unui jidov a găsit pe Noe cu ai lui la plug, având doisprezece boi. Şi fata l-a luat pe Noe în poală şi l-a arătat jidovului şi jidovul s-a speriat rău. I-a spus fetei să-l ducă de unde l-a luat că ăştia au să stăpânească pământul. Căci jidovul ştia adâncurile Cărţii Sfinte. Şi a mai spus că are să vie o ploaie mare, un înec. „Când?“- au întrebat jidovii. „Când o mânca lumea pe masă de fler, atunci are să vie potop de apă.“ Şi a tras şi Noe cu urechea, după care fata l-a dus de unde l-a luat. Într-o zi a început să plouă mult şi Noe nu putea să mai pună masa pe pământ căci era plin de apă. Dar ai lui au înfipt coadele sapelor în pământ şi au aşternut ştergarul pe suprafeţele sapelor pentru a mânca. Noe şi-a adus aminte de vorba jidovului şi a plecat acasă să construiască o corabie. Dar Dracul îl tot încurca. Nevasta lui Noe îi aducea mâncare la locul unde lucra. Şi Deavolul se făcea un flăcău frumos şii ieşea înainte şi o ispitea. Ii spunea c-o ia el de nevastă şi o pune la cale să nu intre în corabie. Şi Noe ce lucra ziua se strica noaptea. „Ce fac eu, Doamne, că nu mă lasă deavolul să lucrez ?“- a întrebat într-o zi Noe pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a spus să păstreze doar o aşchie şi-un ciocan. Şi când or creşte apele mari, doar să bată cu ciocanul în aşchie şi se va face o corabie mare să aibă loc toate dobitoacele în ea. Numai nevasta lui Noe nu vrea să intre până a ajuns apa la gura ei, apoi a intrat. Dar după ea a intrat şi necuratul şi a găurit fundul corăbiei cu coada lui. Noe a tăiat coada şopârlei şi a astupat gaura. Aşa a scăpat neamul lui Noe de Potop.

264

Dar câmpia era cu păduri mari mai demult. Erau numai leşuri că nu era lume multă: smei, balauri, miazanopţii, căpcăuni, zâne, numai arătări! Apele şi izvoarele curg spre mare, în locul unde e soarele sub prânz. Apele curg pe deasupra şi izvoarele pe dedesuptul pământului. Noaptea toate apele dorm, ca şi oamenii. Atmosfera. Sunt pe pământ patru vânturi: Crivăţul, Austrul, Băltăreţul şi cel dinspre munte, Munteanul. Vântul stă la marginea pământului şi pune gura spre noi şi suflă, mai încet sau mai tare, după pofta inimii lui. Există şi „un vânt rău“ care îmbolnăveşte oamenii. Şi vârtejurile sunt rele. E cu dracul în ele şi ne joacă. Când trece vârtejul pe aproape, trebuie să scuipăm. Austrul se mai numeşte şi „traistă-n băţ“ deoarece înţarcă ploile şi ne aduce seceta. El bate mai mult vara. Crivăţul aduce iernile aspre şi toate răutăţile din răsărit. El bate mai mult iama, viscolind zăpada. Ploaia vine de la marginea Pământului, din mare, o cară norii dintracolo. Când o soarbe scorpia, atunci plouă rău de tot, ba mai plouă şi cu şerpi sau broaşte, câteodată şi cu gheaţă şi atunci bate piatra. Când plouă rău şi tună şi vine piatră, trebuie să aprindem o lumânare şi să tămâiem. Semnele ploii sunt atunci când trage sarea, când ciupesc rău muştele, când fumul de pe coş merge drept, la deal, sau când se lasă jos, când se joacă rândunicile jos, la nivelul pământului, când te mănâncă în urechi, când se aude fluieratul trenului, etc. Trăsnetul este purtat de Sfântul Ilie; pe el l-a păcălit deavolul, făcându-1 să-şi omoare părinţii, soţia şi copiii. Dracii îi spuseseră că nevastă-sa e cu ibovnicul la horă în timp ce el se întorcea de la oaste. Omul. Inima omului este confundată cu stomacul. Când zice : “Mă doare inima! “, înseamnă că-1 doare stomacul. Mâinile sunt sfinte de la cot în jos deoarece ne închinăm cu ele. Dar şi de cot în jos, ântîucât lucrăm cu ele. Unii au „ maţele pestriţe,, şi sunt „răi la inimă“. Omul are pe suflet bucurie, tristeţe, milă, dor, sau foc la inimă. Visele sunt de la Dumnezeu, să ştie omul ce are să i se întâmple, dar nu toţi ştiu să le tălmăcească. Când visezi: -apă limpede, e de bine, ai bucurie ; -apă tulbure, e de rău, ai necaz mare ;

265

-deal urcând, îţi merge bine, te sui în rang mare ; -deal coborând, nu e de bine,ai să dai îndărăt; -câini, oameni răi,duşmani; -mort, are să plouă curând; -foc, se face soare; -împuşcături, primeşti veste; -păduchi, bani mulţi; -copil mic, necaz mare; -măsea scoţând, îţi moare cineva; -drac, fată sau flăcău frumos; Sufletul e ca un copil mic şi seamănă cu omul. E ca un abur şi e lăsat de Dumnezeu. Omul trăieşte cum îi e ursit şi cum îi e scris de la Dumnezeu. Bărbatul este mai mare decât femeia, căci el este „cruce întreagă“, pe când femeia este numai jumătate de cruce. Când moare bărbatul capul familiei rămâne copilul cel mare, nu femeia căci băiatul e „cruce întreagă”. Nu e bine să tundă copilul pe tatăl său ca să nu se atingă de părul lui. Dintre toate neamurile pământului ţiganul este blestemat căci a mânjit pe tată-său, Noe, cu păcură la spate, pe când dormea. Şi l-a blestemat Noe să fie negru şi să fie slugă şi de râsul celorlalte naţii. Neamurile sunt: turculom drept, grecul şi evereul te înşeală, rumânul şi boierul te fură, neamţul e omul dracului,lucrează cu dracul, muscalul bea mult şi bulgarul e prost. Primăvara omul să fie mâncat de dimineaţă să nu-1 „spurce“ păsările. Spurcatul atrage după sine o serie de neplăceri. Când te spurcă: -pupăza, îţi miroase gura toată vara; -cucul, îţi merge tot a pagubă; -grangurele, fluieri mareu a pagubă; -mielul, ai păduchi; Proverbul : „Să iei în gură măcar de cuci !“, adică puţin. Ieşitul cu gol sau cu plin este considerat de bine sau de rău. Sunt păguboase şi unele persoane din sat, au pieze rele. Cojile de ouă de la cloşcă se aruncă pe un furnicar ca să se înmulţească păsările ca furnicile. Când se lasă păiajenul în casă e semn că vine cineva, sau când cântă coţofana. Când se scoate măseaua sau dintele la copil se aruncă cu aţă cu tot peste casă, rostind de trei ori: Cioară, cioară,

266

Na un dinte de os Si-mi dă altul de oțel Cine stă înaintea femeii care mătură, nu se mai însoară. Cine mănâncă din mâncarea trecută pe fereastră, înnebuneşte. Cine fluieră în casă, trage a pagubă. Când focul sâsâie e semn că cineva te vorbeşte de rău. Dacă-ţi ţiuie urechea e semn că te înjură cineva. Cui mănâncă din oală, îi plouă la nuntă.

VIAŢA ADMINISTRATIVĂ ŞI POLITICĂ

Aşezată în centrul comunei, Primăria are un frumos local în faţa Căminului cultural care face corp comun cu localul căminului cultural. În trecut au fost două localuri de primării, unul pentru Râca, altul pentru Bucov, întrucât existau două comune separate. În trecutul îndepărtat, rămas probabil de la daci, conducerea administrativă era obştea, sau satul- sfatul bătrânilor (lat. fosatum), mai târziu membrii sfatului comunal s-au numit dipotati, juraţi sau membri ai sfatului, iar pârcălabul care era numit de stăpânire devine Primar ( primul om al satului de obicei ales de către obşte, dar în anumite perioade istorice, numit de stăpânire) sau preşedinte, cum a fost în perioada comunistă (1946-1989). Membrii sfatului devin consilieri sau deputaţi şi hotărăsc soarta localităţii în raporturile cu dregătoria domnitorului, cu guvernul, cu judeţul sau cu plasa /şi/ sau raionul. Cu timpul acestora li s-au mai adăugat funcţii ca: ajutor de primar, secreta sau notar, casier sătesc care ţinea socotelile după răboj, etc. Pârcălăbia închiria case particulare pentru sediu, de obicei în centrul satului, sau construia asemenea sedii cu ajutorul sătenilor. După ce pârcălabul a devenit primar, pârcălăbia s-a numit primărie. Primăriile din comunele Râca şi Bucovu-Adunaţi au fost construite în anul 1930 de către locuitorii satelor, cu ajutorul prefecturii şi au constat din câte două camere mai mari, o cameră mai mică şi un antreu.

267

Acum aceste primării stau în ruină, fiind nefolosite. În trecut satul avea „ adunare de oameni “ alcătuită din toţi locuitorii. Ei se sfătuiau la primărie, sau, cum se spunea, „în sat“, un loc anume unde se strângeau la adunare. Adunarea oamenilor mai purta denumirea de „sat“, adică „sfat“. Cănd se spunea: “Cum o vrea satul!“ însemna „cum o vrea adunarea“ Oamenii se adunau când aveau lucruri mari de pus la cale, ce priveau obştea : o pâră pentru un hotar al moşiei satului, zidirea unei biserici,etc. Adunarea nu avea dreptul la deliberări. Fiecare îşi spunea păsul cu glas cât mai tare. Femeile luau parte la adunare, doar să asculte. Numai văduvele sau orfanii mai în vârstă erau admişi spre a reprezenta „casa“. Vorbesc şi ei numai când au a li se face dreptate. În trecut erau următorii slujbaşi ai obştei: - Ceauşul eraun un grad militar, comandant al unei cete de slujitori sau al unei căpitănii. Acestă slujbă ar corespunde cu slujba de Sef de Post. După câte ştim ân Râca a exista o Căpitănie care făcea ordine pe raza mai multor sate. Acest nume există în comuna noastră, rămas probabil de pe timpul căpităniilor. - Vătăşelul era curierul poştal, care aducea cărţile poştale sau răspândea veştile. Vătăşelul era şi şeful gărzii de noapte. El purta un moţ la căciulă sau la fes ca semn distinct şi avea geantă de piele pentru adusul scrisorilor. - Postelnicii erau boiernaşi cu vază ai satului. - Mazilii erau boiernaşi cu trecere la stăpânire. - Mortaşipii erau slujbaşi numiţi de turci pentru încasarea de taxe în târguri la vânzarea vitelor. - Scutelnicii erau scutiţi de dijme pentru produsele luate de pe moşiile boiereşti. - Pândarii erau paznicii holdelor. Ei primeau o parte din bucate. Se tocmeau şi se puneau primăvara şi durau până la strângerea recoltelor. Partea ce li se cuvenea se numea pândărit. - Logofeţii erau scriitorii de acte, un fel de secretari sau notari de primării. - Jandarmii erau militarii de la Posturile de politie. Fiecare Post de Poliţie avea un Sef de post si mai mulţi jandarmi care vegheau la liniştea satului.Nu avem dovezi că înainte de 1850 exista primar, vechile acte găsite, deşi sunt

268

întărite cu pecetea statului, nu poartă semnăturile decât ale aşa-zişilor „aleşi“ Deabia după acestă dată putem vorbi de pârcălabii care conduc comunele. În anul 1907, în comuna Bucovu-Adunaţi era ales primar Marin R. Perşu, ajutor de primar Neacşu Ion, secretar Ion M. Andreescu, iar membrii consiliului comunal erau : Dumitru lonescu, Dragomir Radu, Marin Nicolae, Voicu Petre, Stancu Ştefan şi Dumitru Dănălache. Ion M. Andreescu era un om cult, primul notar cu şcoală care avea un scris de invidiat. O perioadă funcţionase ca notar în comuna Siliştea- Gumeşti, după care s-a mutat în sat. În acelaş an, 1907, în Bucov, alegătorii colegiului al treilea comunali de cameră au fost înscrişi pe listele electorale pe 1907 cu un număr de 48 de alegători unde au fost aleşi trei electori pentru Turnu- Măgurele : Ion Marin, popă, fiul lui Popa Pistol, Gheorghe Nicolau, învăţător, şi Ghiţă lonescu, ţăran fruntaş, cel care avea să-i fie tată procurorului de Muscel, lonescu Ion. Instituţia primăriei a durat până în anul 1947 după care s-a numit Sfat Popular, după denumirile sovietice ale acestei instituţii, deabia ân 1989, după revoluţia din decembrie, s-a revenit la vechea denumire de primărie. Intre 1947 şi 1989 primarii s-au numit de către conducerea partidului comunist.

Fosta Primărie din RÂCA

În acest timp au fost primari Stroe Radu şi Ceauşu

269

Carol, care erau un fel de slugi ale partidului comunist. Între anii 1967 şi 2002 comuna noastră a aparţinut de comuna Popeşti şi a fost condusă de următorii preşedinţi: Rizoiu Emanoil, Popa Ion, Uţă Alexandru.Olaru Dumitru şi alţii. După anul 2002 comuna noastră şi-a căpătat statutul de comună şi a fost numit provizoriu ca primar Teodorescu Ion. In anul 2004 a fost ales tot Teodorescu Ion de la P.S.D. cu următorii consilieri: Ilie Barbu, Burcea George, Lucian Gheorghe, lonescu Ion, Matei Ion, Stancu Mariana, Stoica Adrian, Vlad Ion şi Vlad Valentin. După el a urmat Burcea George, un bun gospodar, care a făcut asfaltarea şoselei principale, a renovat şcoala şi dispensarul comunal şi a băgat apa în sat. El a acvut următorii consilieri: : Ilie Barbu, Lucian Gheorghe, Adrian Stoica, Dinu Marin, Valentin Vlad, Puiu Valentin şi Vlad A.

Primăria şi Căminul Cultural

PARTIDELE POLITICE cele mai importante au avut reprezentanţi şi ân comuna noastră. Până ân anul 1938 când partidele au fost desfiinţate, au existat partidele naţional- ţărănesc şi naţional liberar. Alte partide mai mici au fost liberalii-gogişti, vaidiştii, gogiştii şi legionarii. Partidul

270

naţional -ţărănesc era condus de Popescu Gheorghe din satul Râca, iar legionarii de Stănculescu Ene, Tănase Ilie, etc. Legionarii se plimbau prin sat călări, âmbrăcaţi cu cămăşi verzi şi „făceau ordine“. Cei care nu-i ascultau erau bătuţi cu cureaua câte douăzeci şi cinci de curele la spate. După 1947 au fost interzise toate partidele, au fost arestaţi capii lor şi nau rămas decât Frontul Plugarilor, Partidul Muncitoresc Român, care ulterior s-au contopit ân Partidul Comunist care a condus viaţa comunei până ân anul 1989. Secretari ai Partidului Comunist au fost Mihăilescu Marin, Ceauşu Carol, Stroe Milică, care a fost şi deputat ân Marea Adunare Naţională, Stoica Marin, Barbu Ion, etc. La ora actuală ân comună există membrii de partid ai urmăroarelor partide: PSD- secretar Uţă Alexandru; PNLsecretar Burcea Georgel; PDL- secretar Stoica Adrian ; PNŢCD- secretar Barbu Ilie.

EVOLUŢII DEMOGRAFICE

Dacă comparăm datele demografice pe care le posedăm putem trage concluzia că populaţia cea mai numeroasă din comuna noastră a fost între cele două războaie mondiale, până prin anul 1970, când a început să scadă. La început satele de pe meleagurile noastre erau sate de categorie mijlocie, cu câte 20 până la 50 de fumuri, cum era satul Râca-Veche şi Râca-Nouă pe la 1800 (Râca-Veche cu 450 de locuitori şi Râca-Nouă cu 200 de locuitori) şi de categorie mică cu 6 până la 10 fumuri, cum era satul Pistoleşti cu şapte fumuri şi Betegi cu 10 fumuri. Primul document statistic din anul 1810 arată că în Râca-Nouă (pe teritoriul de azi al satului Râca-Veche) erau 435 de suflete bărbăteşti şi 185 de suflete femeieşti. Satul mai avea şase preoţi şi doi diaconi care slujeau la biserica de lemn cu hramul „Sfântului Dumitru”. În satul Râca-Veche, pe amplasamentul din Strâmba,

271

mai rămăseseră 220 de suflete, din care 99 suflete bărbăteşti şi 121 suflete femeieşti, un popă şi doi diaconi care slujeau la biserica cu hramul „Sfântului Paraschiv“. Pe la 1805 satul Răiculeşti avea 31 de familii cu 77 suflete. În anul 1840, în satul Bucov (Purcăreşti plus Băjeneşti) erau 41 de clăcaşi, iar în 1864 erau 56 de familii, dintre care 6 locuitori fruntaşi, 44 de locuitori mijlocaşi şi 6 locuitori pălmaşi. Trebuie să menţionăm că prin locuitori fruntaşi se înţelegea cei care aveau minimul 6-8 ha de pământ şi 2-4 perechi de boi pentru muncă, prin locuitori mijlocaşi se înţelegea cei ce posedau până la 4-6 ha. pământ şi aveau o pereche de boi, iar pălmaşii nu posedau pământ şi nici animale de muncă. La 1864 reforma agrară a lui Cuza îi împroprietăreşte cu 458 de pogoane şi două prăjini şi jumătate din moşia lui Ştefan Bellu de la Tătărăşti, pe loturile din Tudoria. În anul 1870 în Betegi existau 9-10 fumuri, locuitori ce se mutaseră din satul Pistoleşti, cu cca 35 de locuitori. În Marele Dicţionar al României de George Lahovari, I. C. Brătianu şi Grigore Tocilescu/vol2/1899/ pag.233 se spune despre comuna Râca-Veche, care era separată de Bucov-Adunaţi, că avea o întindere împreună cu moşiile de 820 de ha. şi sunt împroprietăriţi 8 locuitori cu 28 de ha. Comuna avea o populaţie de769 de locuitori, o şcoală frecventată de 55 de elevi şi o biserică deservită de trei preoţi şi şi doi cântăreţi. Mai avea 414 vite mari cornute, 80 de cai, 1994 oi, 6 capre şi 226 de porci. Bugetul comunei la venituri era de 6605 lei şi la cheltuieli de 4596 lei şi 15 bani. Râca-Nouă aparţinea de comuna Siliştea-Gumeşti şi avea o populaţie de 478 suflete. Bucovu-Adunati era separat comună rurală şi avea două cătune : cătunul Bucov şi Adunaţi-Betegi. Satul Purcăreşti aparţinea de comuna Popeşti-Palanga. Comuna Bucov-Adunaţi avea o suprafaţă cu moşiile de 1298 ha. din care 300ha. aparţinea locuitorilor, 198 ha. plus 12ha. pădure aparţinea moşierului Ioan Chitu, iar 800 ha. teren arabil şi 250 ha. pădure era moşia satului care aparţinea de trupul moşiei Burdea-Căldăraru a

272

Mitropoliei. Populaţia comunei era de 634 de suflete, 154 de contribuabili, iar Betegi! (Adunaţi) 291 de suflete cu 60 de contribuabili. Comuna mai avea 2438 de capete de vite, 154 de cai, 354 cornute mari, 1781 cornute mici şi 149 de porci. Veniturile comunei erau de 2742 lei şi 96 de bani, iar cheltuielile de 2686 lei şi 98 de bani. Biserica avea un preot şi doi cântăreţi. În anul 1935 comuna Râca avea 2282 de locuitori. În anul 1941 Râca-Veche împreună cu Râca-Nouă avea o populaţie de 395 de familii cu 2026 de locuitori. Comuna Bucov- Adunaţi avea o populaţie de 510 familii cu 1543 de locuitori. La recensământul din 1959, în fosta comună Râca cu satele Râca- Veche, Râca-Nouă, Bucov, şi Adunaţi erau 3435 de suflete din care 1638 de suflete de sex masculin şi 1797 de suflete de sex feminin. În anul 1968 existau 3390 membri de familie, dincare 1715 erau bărbaţi iar restul femei şi copii. În anul 1970 existau 2906 suflete. După câte se vede populaţia începe să scadă din acest an, ajungând în anul 2000 la 1538 de suflete. Acest fapt se explică prin plecarea masivă a tineretului către oraşele Bucureşti şi Piteşti spre noua industrie socialistă care era în plină dezvoltare. La ora actuală, adică ân anul 2008, satul este îmbătrânit, cca 80% din populaţie este trecută de 50 de ani.Acum comuna Râca are o suprafaţă de 4260 de ha. cu 3806 ha. extravilan şi 1586 de locuitori, sub 35 de ani 113 femei şi 106 bărbaţi; între 35 de ani şi 60 de ani, 169 femei şi 192 bărbaţi, peste 65 de ani 274 suflete. Iar copii 306 suflete. Comuna are o suprafaţă împădurită de 425 ha. Pe sate locuitorii şi suprafaţa sunt distribuite astfel: Adunaţi, 407 locuitori şi o suprafaţă de 83 ha.; Bucov, 298 locuitori şi o suprafaţă de 124 ha. ; Râca 881 locuitori şi o suprafaţă de 223 ha. La un an sunt 39 de decese, 6 căsătorii şi opt naşteri. Iată şi un tabel cu evoluţia demografică a satelor pe perioadele pentru care avem date : Nr. crt. 1 2

Anul 1800 1805

Cătunul, satul Râca-Veche Râca-Nouă Răiculesti

Populaţia (locuitori) 450 200 77

273

1810

4 5 6 7

1840 1864 1935 1941

8 9

1959 1962 1970

10 11

2000

Râca-Veche Râca-Nouă Purcăreşti + Băjeneşti Purcăreşti + Băjeneşti Râca-Veche + Râca-Nouă Râca-Veche + Râca-Nouă Bucovu-Adunaţi Râca + Bucovu Râca + Bucovu Râca

220 435 160 220 2.282 2.435 1.543 3.435 3.390 1.676

Bucovu Betegi (Adunaţi) RÂCA

740 490 1558

Ţărani la horă

274

Prezentam mai jos pe sate și un bilanț teritotial cu suprafețele aferente pentru fiecare sat pentru anul 2002:

Zonă fZonă funcţională Zona centrală si alte zone cu 1. funcţiuni complexe de interes public Zonă de locuinţe si funcţiuni 2. complementare 3. Zona unităţii industriale si agro-zootehnice din care: - unităţi industriale - unităţi agro-zootehnice 4. 5.

6. 7.

ha 0,17

% ha 0,14 1,60

40,50 32,66

% 0,70

ha 0,50

% 0,60

93,20 40,00

20,00

24,09

0,75 0,25 0,50

0,60 0,20 0,40

Zona gospodărie comunală / cimitire Zonă echipare teritorială si cu destinaţie specială din care: - căi de comunicaţie rutieră + construcţii aferente

0,17

0,14

0,37

0,15

-căi ferate +construcţii aferente

- construcţii aferente reţelelor tehnico- edilitare - zonă cu destinaţie speciala Zonă verde (agrement sport, plantaţii de protecţie) Ape şi zone neconstruite TOTAL TERITORIU INTRAVILAN

0,56 C,50

0,24 0,21

12,40 10,00

23,86 10,24

8,00

9,63

12,40 10,00

23,30 10,00

8,00

9,63

54,50

65,68

70,01 56,46 113,47 48,70

24,00 100,00 233,00 100,00 83,00 100,00

Localitatea

Bucov

Adunaţi

Râca

275

LOCALITATEARÂCA imortalizată de MARIN PREDA în romanul “MOROMEŢII” Localitatea Râca, în trecut, a făcut parte mult timp din

276

comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, localitatea natală a lui Marin Preda. Dacă Humuleştii au fost imortalizaţi de Ion Creangă în ale sale “Amintiri din copilărie ”, ori Ipoteştii de Mihai Eminescu în poezie, câmpia şi satul Siliştea-Gumeşti au rămas, întru eternitate, imortalizate de Marin Preda în romanul său, “Moromeţii”. Romanul „Moromeţii” este, în primul rând, o monografie a acestor locuri, ce descrie amănunţit satul şi împrejurimile lui, fiziologia oamenilor, obiceiurile lor, limba pe care o vorbesc, proverbele, zicătorile, înjurăturile locale etc. Râca, înscriindu-se în aceeaşi arie monografică, este adesea amintită în roman, mai ales în cel de al doilea volum. Vom exemplifica acest lucru doar cu câteva episoade. Un prim episod (când Ilinca face aluzie la calul lui Ilie Moromete - Rozinata lui - cum o numeşte ea) descrie drumul făcut de cal pe marea câmpie: - Ce Rozinată? zise Ilinca. - Mârţoaga aia pe care mergea călare. - Nu era mârţoagă, că era cal bun, zise Moromete, dar slăbise cum îţi spuse şi fata asta, din pricină că dădea mereu târcoale, uite aşa, cât e câmpia de mare, o lua pe la drumul-de-fier, pe la Ciolăneşti, ocolea Cotigioaia şi te pomeneai cu el pe drumul de la Râca, prin PământuriI Un al doilea episod, care aminteşte de Râca, se referă la iubita lui Ilie Moromete, Fica, născută ân Râca: Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau („ce mai face, Ilinco, tactău?”), când fata se ducea pe la Râca , parcă anume, dintro curiozitate precoce, acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei continuă să ţină la tatăl ei în ciuda trecerii anilorII . Un al treilea episod îl prezintă pe Moromete bolnav, iar familia bârflndu-l: Asta ţinea el (Moromete n.n.) minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos la Râca şi că o să-şi revie el şi s-o I II

Marin Preda - Moromeţii, vol. II, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 309; Marin Preda – op. cit., pag. 502;

277

vadă iar pe Fica ..I Aş dori să amintesc că toponimia împrejurimilor satului este identică cu topinimia din roman: există localităţile Atârnaţi, Balăci (unde se ducea Birică după fete), Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Cotoceşti, Miroşi, Mozăceni, Măldăieni, Pereţi, Popeşti-Palanca, Răteasca, Râca, Smârdioasa, Turnu, Tătărăşti, Udupu (unde se tratează Boţoghină de piept), Vârtoapele, Zâmbreasca etc. De asemenea, Pământuri (care apare şi ca titlu de nuvelă ân „Întâlnirea din Pământuri”) este câmpul dintre Râca şi Siliştea-Gumeşti, unde mergea Niculae cu oile şi unde Ilie Moromete primise un lot de opt pogoane, iar Cotigeoaia denumeşte câmpul şi pădurea dinspre sud de sat. Calitatea monografică a romanului se întemeiază nu numai pe eforturile de cuprindere a vieţii întregului sat, ci şi pe percepţia de detaliu. Jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic (sau furcărie), formele de ritual din timpuri străvechi (spălatul picioarelor de Rusalii), obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, parastasul), pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ielele, imprecaţii, ghicitul cu bobi) sau coptul porumbului şi al dovleacului pe islaz, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă toate aceste realităţi sunt captate magistral în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie. Limba moromeţilor e limba satului - elememtul cel mai autentic pătruns în ţesătura romanului. Sunt puse într-o nouă lumină aspecte ale graiului muntenesc: închiderea vocalelor e la i în poziţie posttonică în silabe duble (zilili) sau e la ă (dăschide); dispariţia fricativei palatale surde, h (oţi, ai, Miai)\ sinereza (p-atâta, p-acolo); terminaţiile -chiu şi ghii a substantivelor feminine la genitiv şi dativ (Ghichii, Aurichii, Fichii); substantivarea adjectivelor care denumesc însuşiri negative (borţoaso, blegule, colţat, chiorule, dosăditule, măgăreaţo, nebuno, prostule, pârlito, tâmpito, zăpăcito, poanco, ţâcnito, prăpădito etc.); prin fenomenul, cunoscut, al „interdicţiei de vocabular”, cuvintele iradiază, ca şi în limba lui Creangă, numeroase sinonime (pentru „dracu”: naiba, iacacine, satana, cinenutrebuie, cinenupoate etc.); poreclele sunt nişte micromituri (Ouăbei = ouă bei, I

Idem pag. 564

278

Zdroncan zdroncănea blănile patului când era mic, Guica guicea, Cârcâdaţ este numele unui joc de-a pitită, etc.); Numele personajelor este un caleidoscop de sonuri rare, cu care sunt porecliţi oamenii; Alboaia, Albui,

Besensac, Busuioc, Bibina, Bâlţoi, Bâznac, Cochiţu, Ciocotă, Crâşmac, Dimir, Gogonaru, Isosică, Împuşcatu, Pisică, Paţac, Sfărfâlică, Scămosu, Tâbârgel, Troscot, Usturoi, Valache etc.; folosirea proverbelor şi zicătorilor locale precum: numai un câine e scurt de coadă; la o fată mare şi-un măgar zbiară; umblă câinii cu covrigii-n coadă ; tai frunză la câini; dau din coadă să ies din iarnă ; stare-ai bumbeni !; a da acatiste; a da dosul; aştezău („aşa să-ţi ajute Dumnezeu !”); a-i da nas; a-i beli pielea; a lua câmpii; a-i veni sorocul; a beli fasolele; a pune lacăt la căţea ; a le tăia ţeasta etc. Înjurătura, ca formă de comunicare socială, a fost captată magistral în roman, la adevărata ei funcţie şi strălucire. Autorul a prins magistral tonul capricios şi aţâţător al înjurăturilor, cu întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul scriptic, de la Rai până la dumnezei şi îngeri. De provenienţă locală sunt şi apelative ca bâta, bâtu, bia, fă, fa, ţaţa, gâga, ga, surată, nene, neică, neiculiţă, nică, tuşă, unchiule etc. şi chiar vocabularul din ţesătura romanului: dulamă, flanelă, ţoale, aba, bariş, crepdeşin, scurteică, strachină, tigaie, prag, firidă, podişcă, chichiţa, tălpici, şopron, odaie, bătătură, iesle, parmalâc, târn, boboroadă, batiştoară, poliţă, pârleaz, cergă, răşchitor, gropan, covergă, ţest, jijeu, a se arămi, percitor, fonciire, daravelă, a dăula, rumânul (cu sensul de “bărbatul meu”), leliţă, vadră, clic (.furcărie”), linie şi altele. Numele Moromeţilor are o mare vechime pe aceste meleaguri. Am găsit în podul primăriei Bucovu un act din 1834, în care se spune că “s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru sin Marin Moromete, locuitor în satul Bucovu cu numita mireasă, Dobra ...I” Marin Preda împrumută acest nume din satul nostru şil pune chiar ca titlu romanului său. Am ţinut să reamintesc toate aceste fapte pentru că ele I

Act de cununie a lui Dumitru sin Moromete – copie autentificată de Primăria Bucov la 23 februarie 1909

279

ţin şi de monografia satului Râca, iar cititorul le poate găsi magistral folosite în ţesătura romanului Moromeţii.

280

PERSONALITĂȚI LEGATE DE LOCALITATEA RÂCA Am apreciat că personalitățile legate de localitatea Râca pot fi grupate în 3 categorii, dedicându-i fiecăreia câte un subcapitol, alcătuind tabele: (1) - Personalități din viața satului (2) - Personalități - fii ai satului - afirmate pe alte meleaguri; (3) - Personalități care ne-au vizitat localitatea; În măsura în care am posedat datele necesare, am redactat și biografiile câtorva personalități. Țin să menționez că, în această lucrare, nu am epuizat lista personalităților legate de Râca, pentru faptul că îmi lipsesc documente din trecut privind biografia unora și-mi cer scuze față de cei pe care i-am omis fără intenție, neregăsindu-se aici. Poate cu o altă ocazie, făcând mai multe investigații, voi reuși s-o întregesc. Oricum, pentru o altă ediție, e neceser să se consemneze mai multe biografii și să se completeze lista cu personalități.

Personalitati din viaţa localitaii Râca Aportul deosebit al personalităților satului la viața, afirmarea și dezvoltarea lui s-a manifestat în toate compartimentele vieții sociale, lucru evidențiat cu multe nume în întreg cuprinsul acestei lucrări. Am în vedere atât pe cei originari din sat, cât și pe cei ce s-au stabilit aici, contribuind la viața comunității.

281

Preotul Gheorghe Popescu.

Preot iconom, Gheorghe M. Popescu s-a născut la 10 mai 1898 în satul Bucov. Este un urmaș al vechilor Diaconești, cei care au întemeiat satul Bucov și cătunul Diaconești. A urmat școala primară la școala Bucov, liceul teologic și seminarul teologic la București. A fost hirotonit la 17 noiembrie 1919, după întregirea națională de la Alba-ulia, la biserica din Bucov, biserică pe care o păstorește aproape o jumătate de secol, murind la o vârstă destul de înaintată în anul 1967. Lui i se datorează construirea bisericii din satul Bucov. A luptat cu autoritățile aproape zece ani până i s-a înfăptuit această dorință. Începută în anul 1911, construcția bisericii a stat neterminată până la venirea lui și de-abia în 1920, preotul Gheorghe M. Popescu, tânăr pe atunci și cu o mare dragoste de muncă a strâns cu mare trudă de la enoriași suma de 180.000 lei, cu care a reușit s-o termine. În anul 1923 s-a făcut sfințirea ei de către Preasfințitul arhiereu Evghenie Humuleșteanu, la care a participat întregul sat, împreună cu prefectul de Teleorman, Alecu Popescu. A fost un mare duhovnic, un om de carte care a slujit altarul cu devotament și pasiune.De asemenea a fost și un bun profesor de religie, predând ore atât la școala Purcărești cât și la școala Bucov.

Preotul Mocanu Ioan Duhovnic al sa tului Râca, a slujit aproape 40 de ani la biserica din sat. A predat și ca învățător prin anii 1925- 1930 la Școala RâcaVwche. Originar dintr-o localitate de la Munte, el s-a căsătorit în Râca și a rămas pentru toată viața ca cetățean al acestei comune. A fost un duhovnic destoinic care a păstorit cu pasiune localnicii.

Preotul Depărățeanu Vasile Venit din comuna Popești din neamul Depărățenilor ca preot în Râca, s-a căsătorit în această comună și și-a durat gospodărie. A fost preot al satului între anii 1940- 1989, un bun duhovnic, sfătuitor al sătenilor, un om de o rară cultură.

282

Învăţătorul Tache Dumitrescu în Aș lui

DDespre Tache Dumitrescu am vorbit capitolele anterioare. dori să elogiez munca sisifică pentru construirea școlii, dăruirea lui pentru instrucție și educație. Om de o deosebită cultură pentru timpul său, era dezvoltat

ultilateral:cunoștemedicină,agricultură,tâmplărie ,croitorie,albinărit, etc. Avea o bibliotecă demnă de invidiat și pentru zilele noastre.Era abonat la Albina,Contemporanul,Revista învățătorilor din România, Universul și la alte ziare. Menționez că de personalitățile din satul Râca am făcut vorbire în interiorul monografiei.

283

P e r s o n a l i t a t i din R â c a- - afirmate pe alte meleaguri Prof. Ilie I. Stănculescu S-a născut în anul 1909 în satul Râca-Veche din părinți țărani. A urmat școala primară în sat, avându-l ca învățător pe Tache Dumitrescu. Și-a continuat cursurile Școlii Normale din Câmpulung-Muscel, terminândo cu rezultate excelente, ca premiant. Merge apoi la Universitate la Facultatea de Pedagogie și Psihologie, obținând și aici cele mai bune rezultate la învățătură. Este încadrat ca învățător la Școala de aplicație de pe lângă Școala Normală<Carol întâi> și numai după un an, câștigă prin concurs postul de profesor de pedagogie la aceeași școală. Pentru rezultate deosebite este numit ca director al aceleeași școli în anul 1947 și o conduce până în anul 1978 când se mută ca lector universitar la Institutul Pedagogic din Pitești.. Este membru în Consiliul de conducere și de coordonare al Ministerului Învățământului, deputat în consiliul orășenesc și județean, președinte de comisii la examenele de grade didactice, autor de manuale universitare și școlare. Ilie I. Stănculescu poate fi pus în galeria de aur de dascăli ai acestei țări. Avea o inteligență vie, o memorie desăvârșită, un tact pedagogic ieșit din comun, o răbdare de fie cu elevii, meticulos, cu un simț al datoriei desăvârșit. A încurajat mulți țărani din comună să-și ducă copiii la școala pedagogică, astfel că după porțile aceste școli au ieșit cca. 20 de cadre didactice. A decedat în anul 1985 și este înmormântat în cimitirul <Flămânda>. Foștii lui elevi au numai cuvinte de laudă despre activitatea lui și-i poartă o mare dragoste și-o amintire vie.

284

Prof. Univ. Dr. Ing. Paul E. Sterian S-a născut la 22 noiembrie 1946 în localitatea Râca, județul Argeș din părinți Sterian Enache și Sterian Georgeta, foști învățători la școala Bucov. A terminat școala generală la școala Râca-Veche, a urmat Școala pedagogică din Câmpulung, înte 19661971 a urmat Facultatea de Electrotehnică și Telecomunicații, Universitatea Politehnică, București. Titluri științifice: Doctor în fizică tehnică- 1977Universitatea Politehnica București; Doctor Honoris Causa al Univesității din Pitești, 2004. Specializări și stagii: Japonia, Universitatea din Osaka, Nagoia și Institutul de Tehnologie, CHUBU (1975-1976); Franța: Universitățile:Paris-Ensam, d’Angers, Grenoble, 1998;Anglia: Universitatea din KENT, la CANTERBURI, 1999. Funcții actuale: Face parte din colectivul de conducerii al Academiei Oamenilor de știință; Directorul Departamentului de Fizică al Universității Politehnica, București;

285

Directorul Centrului Universitar de Inginerie Optică și Fotonică < FOCUM>; Secretarul Consiliului Național de Evaluare Academică și Acreditare; Șef de catedră de Fizică II. Carieră didactică: la Departamentul de Fizică, Universitatea Politehnică București: -asistent universitar între 1971-1978; -lector universitar între 1978-1981; -profesor universitar 1990 și prezent. Conducător de doctorate din anul 1990. Coordonatorul programului de <Fotonică>(master) la Politehnică. Domenii de cercetare: fizică, optoelectronică, electronică cuantică, optică cuantică, sisteme deschise. Publicații științifice: -23 de cărți publicate (manuale, tratate, monografii); -175 de articole științifice publicate; 4 brevete de invenții publicate de OSIM –România. Editor sau membru în comitetele editoriale sau științifice a cinci publicații de specialitate. Președinte a două Conferințe de Optoelectronică și membru în Comitetele de organizare a unor Congrese internaționale. Premii: -Premiul <Constantin Miculescu> al Academiei Române, pentru laseri și optică neliniară, 1983; -Premiul I pe țară pentru creativitate științifică și tehnică,1981. Membru în conducerea a opt Societăți Științifice Internaționale și Naționale. O scrisoare a

Domnul Daniel St. Constantin adresată Directorului de Cămin cultural din satul Râca:

286

O scrisoare către fiii satului din anul 1939 trimisă de Daniel St. Constantin Căminului cultural <Gh. Lazăr>. Domnul Daniel St, Constantin este invalid de război, născut în comuna Râca-Veche, repartizat în Pângărați-Neamț.. În anul 1937 este ales membru de onoare al Căminului cultural<Gh. Lazăr>. În scrisorile lui către săteni mulțumește pentru cinstea de a fi ales membru de onoare. Născut la 25 ianuarie 1896 din părinți Ecaterina și Arghir. Gospodăria lui a fost vândută lui Tache Dumitrescu, fostul învățător, care la rândul lui a vândut-o lui Victor Popescu. A locuit în Râca, Pitești, Bascov, Dăbulenii-Romanați, București, Vâlsănești și Pângărați-Neamț. pe unde a avut taică-său servici și unde ca tutore a crescut șapte orfani. Este un admirator al satului în care s-a născut și a trăit o perioadă de timp. Pângărați-Neamțu, anul nou, 1939 Cinstitului Sfat al Căminului Cultural <Gh. Lazăr> din Râca, Teleorman. Frați Consăteni, La cap de an aflându-ne, vă urez din toată inima sănătate și spor la toate ca laolaltă să ostenim întru buna tocmire a pravilei ce ni s-a pus acum: <Credință și muncă pentru Țară și Rege!> Primit-am veste de la prietenul Penescu că m-ați cinstit mai mult decât merit, alegându-mă Directorul Căminului Cultural. Mulțumundu-vă din suflet, mă grăbesc a vă mărturisi temerea că însărcinarea cu care m-ați cinstit fiind la marginea umilelor mele puteri, nu știu cum mă voi achita de datoria ce am față de satul meu, care mi-a dat ceeace am mai scump:viața, tocmai ca să înfăptuiesc ceea ce pe bună dreptate așteptați de la mine. Deocamdată primesc însărcinarea ce-mi dați din tot sufletul, nădăjduind că veți da ascultare îndemnurilor mele. Mai întâi prima rugăminte ce vă fac este să înscrieți în Căminul Cultural tot satul: gospodari, femei și copii de la clasa a patra în sus. Acest lucru să vă intre bine în cap.

287

Știți mai bine ca mine că asupra satului nostru pândește moartea și râsul lumii, ajutate de dușmanii cunoscuți de toți: neștiința,neorânduiala în gospodărie și în cele obștești, iar mai presus de toate neascultarea de cei ce dau viață din viața lor și pe care trebuie să-i ascultați ca pe unii ce vor da seama de sufletele voastre, Întâiul Gospodar al Țării, Majestatea Sa Regelui Carol al doilea. V-am arătat vrăjmașii ce vă rod viața, amărându-vă traiul și acum vă poftesc să lăsați focului vrășmășiile ce vă despart șu uniți să porniți la luptă, la biruință. Mulți din dumneavoastră ați făcut războiul ca și mine și toți știți că nu se poate câștiga nicio bătălie fără ascultarea orbească a șefului. Pentru binele vostru vă dau numai această comandă să vă găsesc pe toți înscriși în Cămin și împăcați unii cu alții, gata de treabă. Duminică 22 ianuarie a.c. voi fi în sat și umblând din casă în casă voi încsrie în Cămin pe toți, ca un fel de botez al legii celei mai înscăunată la conducerea Țării de Vodă al doilea al culturii căruia să-I dovedim că suntem vrednici a-I primi măreția danie, adică Legea Serviciului Social, ascultând orbește de conducătorii așezământului regal de stat, Căminul Cultural. După ce vom înscrie toată lumea în Vămin, vom trece la orânduirea cea mai de căpetenie: Construirea localului ce va adăposti căminul, care local până nu-l vom vedea isprăvit, nici să nu zicem că avem cămin. Numai când vom avea înscrisă toată lumea înCămin cu cotizația plătită și vom rândui construcția localului propriu, atunci vom mai face câte ceva de pildă un dispensar medical Sunt de părere că adunarea generală pe anul acesta s-o faceți la 22 ianuarie când viu și eu. Și acum mulțumundu-vă pentru cinste, vă rog să mă ajutați, ascultându-mă, ca să vă pot fi folositor și ca să văd și eu că am de-aface cu niște oameni înțelegători care merită să le închin cât voi trăi toată puterea mea de muncă și toată puterea mea de iubire. Sănătate!

Daniel St. Constantin, invalid de

război. Nota autorului:

288

Visul lui s-a împlinit de-abia în anul 1967 când au fost construite căminul cultural și dispensarul medical.

Prof. doctor

Steliana Toma

S-a născut în localitatea Bucov-Adunați în anul 1943, soră cu Sterian Paul, din părinți învățători (Sterian Enache și Georgeta), a făcut școala generală la Râca-Veche, Școala Pedagogică la Câmpulungț-Muscel și Universitatea București, Facultatea de Psihologie. Și-a susținut doctoratul cu lucrarea <Autoeducația-sens și devenire>. Actualmente este profesor universitar la Politehnică. A făcut parte din Comisia Ministerului Învățământului pentru modernizarea învățământului, a publicat manuale de pedagogie și cursuri universitare, a făcut parte din Comisia IPCD pentru inspecții și grade didactice și conduce lucrări de doctorat.

Prof.Popescu Mariana S-a născut în Bucov-Adunați în anul 1945, este absolventă a școlii Râca-Veche, continuă liceul la <Zinca Golescu>-Pitești, apoi urmează A.S.E., Facultatea de Menegement.Și-a susținut examenul de doctorat și acum este profesoară universitară la Facultatea de Economie a A.S.E. și rector. Este sora lui Sterian Paul și a Stelianei Toma.

Prof. Dr. Popescu Ancuța S-a născut în comuna Râca , mama învățătoare, tatăl agronom, a făcut școala generală la școala Râca-Veche, a urmat cursurile liceului <Odobescu> din Pitești, și-a continuat studiile universitare la Facultateea de sociologie a Universității București, actualmente este profesor-doctor la Facultatea de sociologie a <Universității Spiru Haret> -București.

289

Stănculescu Marius, fiu de învățători, absolvent al școlii generale Râca-Veche, își continuă studiile la Liceul <Nicolae Bălcescu> din Pitești, urmeză Politehnica, Facultatea TCM, este profesor la liceul din Bacău. Este autor de manuale școlare și instructor al Școlii de șoferi.

Eugen Popescu Fiul lui Victor și al Ecaterinei, născut în Râca-Veche, absolvent al școlii generale Râca-Veche, își face studiile liceale la Liceul militar Breaza, Urmează Academia naturistă medicală în Canada, medic naturist și de recuperare. Face parte din Guvernul României ca Secretar de Stat între anii 2000-2005, director al <Fundației Românilor de pretutindeni> cu sediul în București.

Ionescu Ion fiul lui Gheorghe Ionescu comerciant din Ciuculești, face trei clase ale școlii Râca-Veche, o clasă la Bucov, urmează liceul la Turnu-Măgurele, Facultatea de drept a Universității București, doctor în drept, ProcurorMagistrat al județului Muscel între cele două războaie mondiale. Polina Gheorghe Polina Gheorghe face clasele primare la școala Râca-Nouă, clasa a-V-a la Râca-Veche, liceul teoretic la București, urmează facultatea de muzică cu un masterat și facultatea de istorie a Universității București.. S-a afirmat ca interpretă de folclor în 1996 la Radio Craiova, apoi la Radio București. Mai întâi a devenit redactor muzical la Radio cultural București, apoi crainic la <Viața satului>, după care

290

realizator de programe la <Antena satelor>. A cultivat și cultivă tradițiile locale, costumul popular și melosul local, a răspândit numele comunei în toată țara, fiind o mare admiratoare a locurilor atale. În anul 2006 a înregistrat mai multe sidiuri cu muzică populară locală în care cântă meleagurile natale, natura și dragostea. Este și o admiratoare a folclorului local culegând cântece populare și prelucrându-le într-un stil propriu. rându-le într-un stil propriu.

291

Marian Ciobanu S-a născut în Râca unde a și urmat cursurile școlii generale. A urmat un liceu agricol la București, apoi cursurile Facultății de Filologie, secția română-italiană, a Universității din București, absolvind-o în 1978. Timp de 7 ani (1980 - 1986) profesează la Siliștea-Gumești ca profesor de limba română. Din 1990 este președinte al Societății culturale italiene <Dante Aligheri” - filiala Pitești. A publicat note și comentarii despre Marin Preda în cartea « Timpul n-a mai avut răbdare « , dar și în reviste ca Manuscriptum și Caiete critice, pentru ca, în anul 1998, să scoată de sub tipar cartea Marin Preda - monografie sentimentală, prefațată de academicianul Eugen Simion, președintele Academiei Române. .

Radu Neguț, originar din Rîca-Nouă, s-a afirmat ca interpret de folclor. In 1970 a interpretat la Radio București II melodia Văzui primăvara viind. Din 1975, s-a stabilit în străinătate în Elveția unde răspândește cântecul popular românesc pe alte meleaguri.

292

Am putea exemplifica cu sute de elevi ai școlii RâcaVeche care s-au realizat în viață pe alte meleaguri, făcând studii superioare și ajungând fucționari publici, patroni de firme importante, ingineri, medici, profesori, etc. Numai simpla lor numire ne-ar lua pagini întregi. Astfel Popescu Ecaterina este directoarea casei de copii din Pitești, Matei Ion, fost contabil al Inspectoratului școlar, Ionescu TiberiuDoru, programator I.T. la o firmăromână-belgiană <KeplerRominfo din Pitești, Ionescu Adina-Victorița, funcționar menegement la Palatul CFR București, Matei Lila, juristă, București, Ilie Neacșa, inginer industria textilă, TârguMureș, Cristea Lucica și Cristea Mariana, contabile, București, Stoian Constanța, profesoară în Pitești, Teodorescu Maria, profesoară în Pitești, Puiu Victorița, profesoară în Pitești, Bădescu Marin, profesor în Câmpulung Muscel, un împătimit istoric care a descoperit hitul roman de la Cetățeni și a făcut un studiu asupra lui, Perșu Gheorghe, procuror Pitești, etc, etc. La sfârșitul lucrării vom da un tabel cu toți acești elevi care s-au realizat de-alungul timpului, foști elevi ai Școlii Râca-Veche.. .

P e r s o n a l i t ăţ i care au v i z i t a t localitatea Râca

293

Alexandru Depărăeanu (25 februarie1834 -11 ianuarie 1865) Născut la Roșiorii de Vede, și-a petrecut copilăria la moșia tatălui său, boierul Petre Depărățeanu, în satul Deparați, județul Teleorman. Poetul Alexandru Depărățeanu a fost dublat, în scurta viață pe care a trăit-o, și de omul politic. Crescut în saloanele literare ale Parisului, la lumina poeziei lui Victor Hugo și a lui Lamartine, colindând Franța, Italia, Spania, Portugalia și Gemania, are ocazia să-și însușească o vastă cultură cu care se întoarce în țară exact când domnitorul Cuza se urca pe tron. Alexandru Depărățeanu, reîntors în țară, aduce cu el o adâncă înțelegere a oamenilor și a vremurilor. Remarcat în cercurile intime ale intelectualității bucureștene, de către proaspătul domnitor și de marele poet Vasile Alecsandri, ca un om de o rară erudiție (avea o cultură vastă, o perfectă cunoaștere a limbilor europene și a literaturilor lor), este numit în 1860 ca subprefect al Plășii de Teleorman, la 5 august 1861 ca subprefect al județului Teleorman, iar, în noiembre 1864, este ales deputat al Camerei legislative de către țăranii din județ. Alexandu Depărățeanu urmează la Paris cursurile de drept ale unor profesori celebri, aducând în țară, atunci când la noi domnea anarhia în relațiile dintre boieri și țărani, spiritul dreptății și al umanității față de clasa deposedată și robită a țăranilor. Născut și crescut în mijlocul acestei clase în Câmpia Burnasului, deși fiu de boier (fiul boierului Petre și nepotul, după tată, al boierului Pitar Sandu Depărățeanu), el s-a legat pentru totdeauna de viața și sufletul simplu al țăranilor pentru care a păstrat un adevărat cult.

294

Ca subprefect de Teleorman, e nevoit să umble din sat în sat cu șareta sau trăsura și să rezolve zecile de plângeri ale țăranilor către Prefectură, privitoare la boieri hrăpăreți, la arendași hoți, la abuzuri de tot felul al stăpânirii locale. Pentru asemenea jalbe vine și în satul nostru în câteva rânduri, cercetând autoritățile locale pentru pasivitatea de care dădeau dovadă în rezolvarea doleanțelor țăranilor. El ia apărarea țăranilor față de neplata dărilor la timp, ia măsuri împotriva arendașilor care păcăleau pe țărani, tolerează unele acțiuni ale țăranilor împotriva boierilor și arendașilor, rar face dreptate boierilor care se plâng că țăranii le calcă moșile cu vitele. El le spune boierilor că subprefectul nu e vătaf de curte boierească, acele vremuri au trecut demult. Arendașul Burki face cunoscut cu raport scris domnitorului că subprefectul se solidarizează cu țăranii. Domnitorul deleagă pe Mihail Kogălniceanu să ancheteze reclamația, cerând subprefecturii și raport scris. În raport, Alexandru Depărățeanu acuză pe Burki și pe cei de seama lui de incultură, neomenie și abuzuri în administrarea moșiilor. În noiembrie 1864, când se fac alegerile de deputați, Depărățeanu era secretar al consiliului județean. Când s-a pronunțat Colegiul rural la 25 noiembrie 1864, țăranii din județ, adunați în masă, peste capul prefectului Ion Arion, proclamă pe micul Voltaire - cum era poreclit Alexandru Depărățeanu de prieteni - deputat al lor. Ion Arion raportează cazul la București și, de teama unei revolte a țăranilor, legalizează votarea printr-un proces-verbal care recunoaște această alegere. Este primul deputat al țăranilor din județ. Acum este vizitat în câteva rânduri, cu poștalionul, de Vasile Alecsandri, cu care se împrietenise între timp, și căruia îi citea producțiile literare scrise de el. Soarta, însă, a fost crudă cu el; numai după câteva luni de la alegerea lui ca deputat de Teleorman, moare subit, în brațele surorii sale, în casele din București, la vârsta de numai 31 de ani.

Nicolae Iorga (5 iunie 1871 - 27 nov. 1940)

295

Cel mai mare istoric al neamului nostru, Nicolae Iorga, este și un mare călător pentru scormonirea trecutului fiecărui colțișor de țară. El a dat ca nimeni altul o istorie a românilor, o istorie a literaturii, o istorie a armatei, alta a comerțului, a presei, a religiei, a comunicațiilor, a culturii, a învățământului etc. Se considera omul total și a și fost. Prin anul 1935 37, un grup de învățători, printre care și învățătorul Athanasie Penescu din Râca, îl invită pe Nicolae Iorga să viziteze câteva locuri mai însemnate din Câmpia Burnasului : ruinele cetății de la Tătărăști, Balaciu (vechea așezare a Bălăcenilor), urmele cetății dacice din Râca. Cu această ocazie, Iorga rămâne mâhnit: cum de nu a rămas nici un fel de acte istorice din vechime ale acestor ținuturi. El dă vina pe incultura vechilor boieri care n-au fost în stare să-și păstreze hrisoavele cu moșiile lor, dă vina pe vitregia timpurilor (popoarele migratoare și, mai ales, turcii) care au făcut ca satele să fie mișcătoare, precum și pe indolența intelectualilor care n-au reușit să dea de urma vechilor acte. Cronicile muntene sunt puține și privesc, mai ales, pe domnitori, făcând abstracție de masa oamenilor simpli, țăranii. Cu ocazia acestei vizite, el scrie un articol în Universul despre ruinele cetății de la Tătărăști, punând ordine în speculațiile unor istorici mărunți sau ale localnicilor.La cetatea dacică de la punctul Tudoria (Râca), Iorga n-a mai ajuns din lipsă de timp, dar a promis că se va întoarce, lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată. Savantul cu tunica largă, cu o pălărie cu boruri mari, cu nelipsita-i umbrelă pe mână, a rămas în memoria învățătorilor din sat ca un mare prieten și un scormonitor de istorie.

296

Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 - 19 octombrie 1961)

297

Paşi mareluii rapsod al poporului nostru, Mihail Sadoveanu, rari și apăsați, au lăsat urme și pe drumurile satului nostru. Era în iarna anului 1935- 36. Se lăsase un ger uscat, care înțepa nările și pătrundea până-n măduva oaselor. Casele îmbrăcate într-un lințoliu de poveste, argintiu, fumegau pe coșuri îngropate în nămeții de zăpadă. Fumul se ridica leneș în înaltul cerului. În sat era zarvă mare : se tăiau porcii de de Crăciun. De la primărie se răspândi un zvon : membrii Academiei vor veni la vânătoare în pădurea Bucovului. Printre ei se va afla și Mihail Sadoveanu. Conducerea Ocolului silvic Slăvești, județul Teleorman, împreună cu Câmpineanca (urmașa lui Ștefan Belu la moșia Tătărăștilor) organizau anual câte o vânătoare în pădurea Academiei și în pădurea Bucovului, proprietatea Câmpinencei. La vânătoare erau invitați membrii Academiei, consilieri ai Curții de Apel, oficialități județene și locale, învățători, vițe boierești, pădurari și vânători iscusiți. Printre personalitățile care sosesc apare și o mașină mică, în care erau Mihail Sadoveanu și Eduard Gusti, consilier al Curții de Apel. Sadoveanu, îmbrăcat într-o șubă cu un guler mare, alb, coboară primul din mașină. Avea o pălărie cu boruri largi, şi în ciuda gerului care se lăsase, pantaloni golf, legați mai jos de pulpe, peste niște ciorapi gri, care se pierdeau în bocancii negri. Și-a luat arma la umăr - o armă de vânătoare, cu alice, cu două țevi - s-a încins peste mijloc cu un centiron cu cartușe, și-a schimbat pălăria cu o căciulă de miel și a plecat cu tot grupul spre pădure. S-au format două grupuri de gonași dintre tineri din sat și s-a început vânătoarea.

298

Mihail Sadoveanu urmărea desfășurarea vânătorii cu o curiozitate de copil. Se alătura oamenilor simpli și intra în vorbă cu ei, interesându-se de viața lor, de obiceiurile locului, de traiul lor. Privea cu multă curiozitate manifestările flăcăilor, ale gonașilor - cum erau numiți - și exclama adesea Așa trebuie să fi fost și pe timpul conașului Mihai Viteazu al domniilor voastre ! Se alăturase de moș Radu Miu, pădurar vechi și vânător cu blazon, și-i asculta minciunile lui vânătorești, cu lupi și porci mistreți loviți dintr-o ochire, dar, mai ales, cum participase el, pe-atunci flăcău, la arderea conacului Gumeștilor în 1907. De altfel și bun țintaș, Mihail Sadoveanu a lovit și doi iepuri, bucurându-se de ispravă ca un copil : - Ai văzut, moș Radule, - îi spunea el pădurarului - că pușca mea nu dă greș ? - Am văzut, boierule, am văzut ! - îi răspundea moș Radu. După vânătoare, s-a încins o masă copioasă la Canton, un local pitoresc, așezat în mijlocul pădurii, într-un decor feeric, alb, de poveste. Vânătorii încinseseră focuri mari și perpeleau vânatul în frigări, pe-afară. Sadoveanu cu alți câțiva au preferat să intre în local și au servit sărmăluțe-n foi de viță cu mămăliguță muntenească, apoi fripturică de iepure, după care au băut câteva ulcele de vin. La orele 16, Sadoveanu s-a scuzat și a plecat cu Edgar Gusti cu mașina spre București. Imaginea marelui scriitor a rămas și astăzi vie în memoria sătenilor noștri.

Marin Preda (5 august 1922 - 16 mai 1980)

299

Un alt mare om, născut de altfel în vecinătatea localității noastre (la Siliștea-Gumești, pe atunci parte din aceeași comună, Râca), a fost Marin Preda. Pe el, mai curând, ar trebui să-l consider ca un fiu al zonei noastre, afirmat la București. El a fost alături de bucuriile și, mai ales, de suferințele țăranului român de pe aceste meleaguri. Mare prozator, alături de Rebreanu și Sadoveanu, Marin Preda este reprezentantul cel mai autorizat al țăranului de la câmpie, al moromețeanului - cum l-a numit el - acea personalitate socratică, plină de inteligență, țăran șiret, dar și dezarmat în fața timpului și a istoriei care dau buzna peste viața lui și peste satul lui.

300

Mama lui, Joița Preda (Catrina Moromete din romanul Moromeții), se trage, după neamuri, din Râca, fiind rudă cu Stancu lui Diță. În copilărie, dar și în adolescență, Marinică venea adesea cu ea prin Pământuri pe la Râca, la rude. De altfel, în cunoscutul roman, sunt surprinse obiceiuri, vorbe, psihologii, nume și din Râca. Însuși numele Râca apare în roman de mai multe ori, alături de alte toponimice locale. Înjurătura, vorbirea, îmbrăcămintea personajelor au iz local, aproape rupte din realitate, coborâte de pe ulița satului în filele cărții. Învățătorii lui, Crivăț Anghel și Crivăț Maria, șil amintesc ca pe un copil tăcut, închis, necomunicativ, înclinat spre studiu, puțin miop, căruia nu-i păsa prea mult de școală. Ura munca țăranului și se supăra pe părinți când îi răpeau timpul de la citit și-l trimiteau cu animalele la păscut. Umbla după cărți prin satele din apropiere și citea cu nesaț, prin grădină, prin glugile cu coceni. Unul din colegii lui, învățător, cu care am stat de vorbă mai mult, îmi povestea că, la Școala Normală din Abrud, citea nopți întregi sau făcea niște compuneri foarte frumoase colegilor, pe bani sau pe hrană, compuneri pe care colegii le prezentau drept temele lor și pentru care luau note mari. O dată l-a prins profesorul de română și el atunci i-a spus că-i place să scrie așa - aiurea și chiar dacă nu va mai face compuneri pe bani, le va face pe gratis. - Scrie-le într-un caiet al tău ! - l-a îndemnat profesorul de română. Și, de atunci, colegii îl surprindeau noaptea cu capul pe pupitru, scriind în liniștea lungilor nopți de iarnă. Dar niciodată nimeni nu vedea ce scria el. Era foarte discret și niciodată nu destăinuia din tainele lui. Atunci era un copil firav, slab și plin de contradicții, pus în umbră de ceilalți colegi mai guralivi. Atunci când eu însumi m-am prezentat la el cu ideea de a face o lucrare despre romanul său, Moromeții, lucrare numită Realitate și ficțiune în <Moromeții>, arătându-i și un album de fotografii cu Moromeții în imagini 39 a exclamat : -Ia uite, monșer, romanul meu a ajuns subiecte de examen ? A tăcut și a râs. Bieții țărani ! Și săraca, mama ! Nu putea și Ilinca s-o îmbrace într-o fustă mai acătării ? Și continuă : Ce realitate ? Acolo e o sărăcie lucie. Totul a clocotit în capul meu și de la acea realitate a ieșit <Moromeții>. Apoi : La cine ai lucrarea ?- m-a întrebat el. -La profesorul Piru ! i-am răspuns. - Da, îl cunosc, e mare ! termină el.

301

- De altfel, profesorul universitar Piru, cu albumul meu în mână, i-a făcut o vizită scriitorului Marin Preda și-au râs toată după-amiaza de imaginile Moromeților. - Moartea lui prematură a rămas ca un mister pentru sat. De altfel, din povestirile surorii lui, moartea lui n-ar fi fost o moarte <curată> - Ce rost aveau rănile la cap ? se întreba ea plângând ; Nu se poate, frate-meu a fost omorât ! - De cine ? - Poate c-a fost mâna securității ! - zicea ea. Dar nimeni n-a mai suflat o vorbă. Totul s-a întâmplat după <Cel mai iubit dintre pământeni>, romanul care-i adusese o popularitate imensă.

302

Acad. E u g e n S i m i o n (n. 25 mai 1933) Eugen Simion, critic literar, Președinte al Academiei Române, ne-a vizitat localitatea în câteva rânduri (3 - 4 ori), cu ocazia a trei inspecții pentru acordarea gradului I unor cadre didactice de la Școala Râca, precum Ionescu Ion și Ionescu Aurelia. - Prahovean de origine, coleg de liceu cu Nichita Stănescu, bun prieten cu Marin Preda și un îndrăgostit de operele acestuia, Eugen Simion a fost, din 1963, profesor universitar la Catedra de literatură contemporană a Facultății de limbă și literatură română a Universității din București, a scris cărți de referință în critica literară românească, activitatea lui culminând cu primirea în Acadmie și cu alegerea sa ca Președinte. - După moartea lui Marin Preda, a participat la festivitățile Festivalului <Marin Preda> care se desfășoară din 2 în 2 ani în Siliștea-Gumești, aducând un plus de rigoare și importanță. - Un intelectual fin, de o delicatețe ieșită din comun, cu o mare înțelegere pentru ceilalți colegi, Eugen Simion a rămas în memoria cadrelor didactice din școală și a elevilor ca o mare personalitate a istoriei literare și a criticii contemporane. Ne-a vorbit ore în șir despre amintirile lui cu Marin Preda la Paris și, cu alte ocazii, despre Nichita Stănescu, despre Adrian Păunescu etc. A lăudat de asemenea munca oamenilor din școala noastră, vioiciunea și inteligența copiilor din sat, frumusețea lor morală. Măsurat în toate, se oprea la timp din orice acțiune și evita discuțiile care n-aveau măsură. A rămas un prieten al satului, al acestor locuri.

303

Alexandru Piru

Profesor universitar, istoric și critic literar, Alexandru Piru ne-a vizitat localitatea împreună cu Eugen Simion, în trecere de la festivalul <Marin Preda> de la Siliștea-Gumești spre București. Originar din Bacău, născut la 22 august 1917 în Mărgineni, fiul unui subofițer, a urmat Facultatea de litere din Iași, șia dat doctoratul la București, cu o teză despre opera lui Garabet Ibrăileanu. Este profesor la Facultatea de litere din București, la Catedra de literatura vehe, apoi decan al Facultății de filologie din Craiova, director al revistei Ramuri, scrie Istoria literaturii vechi și premoderne. În ultimul timp, bătrân și singur, scârbit de viață, își dorea ceea ce s-a și împlinit - moartea. Un mare admirator al operei lui Marin Preda, Al. Piru ne declara că a citit Cel mai iubit dintre pământeni pe nerăsuflate, închis în casă câteva zile, fără să mănânce, fără să doarmă. Se interesa de personajele care au intrat în roman, de viața de pe aceste meleaguri, de munca țăranilor și de urmașii moromeților. Printre alte personalități care ne-au vizitat satul, mai amintim pe generalul Marin Dragnea, care avea rude în comuna noastră, apoi lingvistul și filologul Grigore Brâncuș, profesor la Catedra de limba și literatura română la Universitatea București care a participat la examenele de grad ale lui Ionescu Ion și Ionescu Aurelia.

ISTORIA SCHITULUI DE CĂLUGĂRI DIN SATUL RÂCA Într-un document din 14 iulie 1615 emis de cancelaria lui Radu-Mihnea –Voievod, reiese că în comuna

304

Râca exista un schit de călugări, închinat mânăstirii Aninoasa din Muscel. Conducerea Mitropoliei scria Popii Gheorghe, din Râca, „ să lase biserica în pace şi pe călugări să ia venitul moşiilor”. În urma năvălirii hoardelor tătare, o parte din case au fost arse odată cu schitul; bărbaţii au fost biciuiţi, femeile necinstite, iar grânele, împreună cu animalele şi alte bunuri, prădate. După doi ani au trecut pe aici călugării de la Frăsinei, Antonie şi Macarie, şi în drumul lor către Bucureşti pentru a merge la Mânăstirea Pasărea, au trecut pe la biserică şi au rămas impresionaţi de cele petrecute, fiind primiţi cu mare dragoste de locuitorii comunei. Ei au aflat de jaful făcut de tătari, au mers la ruinele schitului, au vizitat şi biserica şi au lăsat ca dar două icoane pictate pe lemn, una cu sf. Ioan Botezătorul şi alta cu Adormirea Maicii domnului. Ei au promis locuitorilor că se vor întoarce şi vor ridica un alt schit, undeva în preajmă, în apropiere de vatra satului. După câtva timp cei doi călugări s-au întors în mijlocul satului şi împreună cu preotul şi locuitorii au stabilit locul unde să fie ridicat schitul. Au ales un loc mai retras, lângă pădure, unde astăzi se zice Cătun, ferit de hoardele tătărăşti şi turceşti. Ei au ridicar două chilii, o bisericuţă din lemn cu clopotniţă. Câtva timp viţa la schit s-a desfăşirat în bune condiţii, în post şi rugăciune. Călugării ţineau legătura cu preotul satului şi cu locuitorii. Oamenii îi ajutau cu cele necesare traiului, iar aceştia cu slujbe în rugăciune. Deoarece erau călcaţi prea des de hoardele tătărăşti şi turceşti, călugării i-au îndemnat pe săteni să-şi mute casele din calea cotropitorilor, acolo unde s-au mutat ei cu schitul. Pentru a construi altă biserică, sătenii au pus mână de la mână şi au străns aur şi alte venituri. Un sătean, pe nume Marin, a luat pungile cu galbeni şi cele două icoane şi a fugit călare la nouş schit cu gândul să ascundă aurul şi icoanele în altă parte, de frica cotropitorilor. Tânărul le-a spus cele întâmplate şi le-a cerut ajutorul. Călugării au făcut cu tânărul legământ sub prestare de jurământ, ca, indiferent ce se va întâmpla, acesta să ridice o nouă biserică în acest loc, folosind aurul şi cele două icoane. Urmărit de tâlhari, Marin a ieşit din schit şi a îngropat aurul şi cele două icoane la rădăcina unui frasin tânăr dar

305

înalt, apoi a scăpat cu viaţă fugind în pădu re. Călugării s-

au baricadat în clopotniţă, unde au murit arşi de vii. După ani de zile sătenii au căutat aurul şi icoanele, dar nu le-a mai găsit. Dar nu s-au lăsat, au strâns alte bunuri, bani, lemne şi scânduri şi au ridicat o biserică cu hramul Sf. Dumitru, dar nu în Cătun, aşa cum stabiliseră, ci la nord-est, lângă Băjeneşti. Biserica era din chirpici, laţi şi lemne, slujind la ea 6 preoţi şi 2 diaconi. Oamenii din Cătun au refuzat să mai dea alţi galbeni pentru o nouă biserică. Cu timpul, au reînnoit legământul, dorind ca jertfe călugărilor să nu fie zadarnică. Sătenii au vândut grâul şi au cumpărat cărămida arsă şi scândura. Locul ales pentru biserică a fost frasinul unde îngropase Marin aurul şi icoanele. Construcţia a început în anul 1853 şi a durat 15 ani. S-a construit o biserică mare, cu ziduri din cărămidă foarte groase, acoperită cu tablă, cu turlă înaltă care servea şi ca turn de control. Lucrările s-au terminat în anul 1868 când a fost sfinţită. Oamenii speră şi astăzi că, numai după ce se va face o biserică şi în Cătun, vor fi găsite icoanele şi aurul. Şi astăzi unii oameni mai caută nefericita comoară. ( Relatări de către preotul Dogioiu Ion)

306

CARACTERISTICI DE LIMBĂ

Bogdan Petriceicu Hasdeu, în Magnum Etymologicum, arată că materialul brut al lingvisticii se află mai întreg în cătune,îân colibe, în bordeie. Limba satului se încadrează, în general, în graiul muntenesc, având atingere şi cu subgraiul oltenescI. Din punct de vedere fonetic, se constată închiderea vocalelor : „e“ la ă ( de pe “ dă pa , de pe la “ dă pă la ) sau „e“ la i (casili, mesili, şoaricili etc.). Din punct de vedere morfologic, menţionăm verbul „a fi“ folosit invariabil şi la singular şi la plural (este mulţi oameni acolo), viitorul popular (o fi, oi fi fost, m-oi duce), folosirea - ca oltenii - a perfectului simplu pentru alte timpuri (fusei, mâncai, rămăsei). Am constatat o caracteristică de pronunţie a substantivului „soarele44 în satul Betegi, pe care n-am mai întâlnit-o ; unii cetăţeni (puţini la număr, printre care şi Leana lui Gheorghe a lui Firică) pronunţă soarilu, articulându-1 cu articolul -lu. Fenomenul acesta, care mi s-a părut foarte curios, l-am pus în discuţie şi cu doi lingvişti: Chiţu Ion, profesor de lingvistică, şi Liviu Onu, profesor universitar de istorie a limbii. Părerile lor mi-au confirmat şi părerea mea. Aceasta este o pronunţie arhaică, ce s-a transmis încă din latina populară, când încă nu se sudase articolul cu substantivul (e vorba de articolul provenit din pronumele illu). Atunci se pronunţa sole illu („soarele acesta“). Prin fenomenul de rotacizareII a lui „1“ în r, a devenit sore illu ; prin alt fenomen - diftongarea lui „o“ în oa - a rezultat soare illu, dar, prin anularea vocalei „e“ (firească prin ciocnirea celor două vocale, „e“ şi ,,i“), a devenit soarilu. Acest lucru a fost posibil prin faptul că satul Betegi a fost un sat foarte izolat şi a putut prezerva această formă arhaică până în prezent. I

Vezi și Cap. I “ Localitatea Râca imortalizată ân romanul Moromeții” Rotacism- fenomen fonetic constând ân transformarea unei consoane in “r” . Ân limba română este un fenomen dialectal constând din transformarea lui “n” ân “r” (DLRM) II

307

Majoritatea toponimicelor s-au format cu sufixul -eşti din substantive : Porcăreşti, Băjeneşti. Diaconeşti (care, mai târziu, s-au numit şi Tunari din cauza câtorva cetăţeni ce fuseseră tunari şi trăseseră cu tunul la Vidin, împotriva turcilor), Ciuculeşti. Răiculesti etc. Văile au primit numele râurilor, ale unor caracteristici sau ale proprietarilor : Valea Scoruş, Valea Purcarului, Valea Ghiincioaiei, Valea Piscului, Vâlceaua Adâncă, Valea Bucovului, La Vâjâietoare, la Aleşteu. Unele toponimice sau format după caracteristica florei sau faunei : La Peri, La Zarzări, La Văcării, La Viezuri, Dealul Viilor, La Coşcove, în Scoruş, Lacul Ursarului, Pădurea Piscului, Bobatea , Lunca Iepelor etc. Interesante sunt şi poreclele, precum : Căcăcea, Cufurita, Futevânt, Coţăieni, Cap Patrat, 7 Ianuarie, Ciorchină, Moacă, Maceaulea etc. Satul Adunaţi are în toponimie verbul „a aduna“ “ adunaţi, în antonimie cu Risipiţi. Existau sate care se risipeau şi sate care se adunau. Pisc, Bucov, Bazăvan - sunt la origine vechi slave. Ocină = posesiune funciară de la tată (< v. si. oteţ = tată) Dedină = posesiune funciară de la bunic (< v. sl. ded = bunic) De la „Tudor“ s-au format multe antroponimice : Dura, Durică, Duran, Durănoiu, Durănescu, Tudoria. De la interjecţia „a vâjâi“ s-a format toponimicul Vâjâietoarea, iar, de la interjecţia „a plescăi“, s-a format Plescarea şi Plescăriţa. Apele Strâmba şi Plescarea sunt nume formate pe teren românesc, denumite aşa de băştinaşi, ceea ce confirmă că, pe aceste meleaguri, aceştia au fost de la începuturi: Strâmba < „a strâmba“ (apa e foarte „strâmbă“, cu ocolişuri); Plescarea < „a plescăi“, „pleasc“, probabil copiii se jucau toată ziua în apă şi plescăiau.

TOPONIMICE

308

De-a lungul timpului, s-au ţesut diferite legende despre denumirile anumitor puncte. TufanulI cu icoana şi fântâna Sichii - azi părăsită se aflau pe islazul din satul Diaconeşti (Tunari). Se povesteşte că o femeie, pe nume Sica, a visat într-o noapte un vis care, pe scurt, era cam aşa: Sica era copil şi se rătăcise într-o pădure. Pe drum, se întâlneşte cu Dumnezeu, în chip de moşneag cu barbă, care o întreabă ce e cu ea. Ea îi răspunde că s-a rătăcit. El o îndreaptă pe drumul cel bun şi-i porunceşte ca, atunci când va ajunge acasă, să facă o fântână şi să sfinţească o icoană pe care s-o pună într-un copac.

Imediat ce s-a trezit, Sica, cu scripeţii minţii razna, a plecat prin sat după căpătat şi, în câteva luni, a făcut fântâna, a cumpărat o icoană şi a bătut-o într-un tufan bătrân. De atunci, ea a rămas pentru sat ca o sfântă.

Drumul ăl Mare este un drum de ţară, aproape de apa Strâmbei, şi a rămas cu această denumire de pe timpul când satul era aşezat în vechea vatră, pe apa Strâmbei. Localnicii îl denumeau astfel pentru a-1 deosebi de drumurile locale, care erau mici. Drumul ăl Mare venea de la Tumu Măgurele (fostă capitală a judeţului Teleorman), trecea prin Roşiori spre Piteşti, Curtea de Argeş sau Câmpulung. Era drum de mare circulaţie, cu poştă, cu hanuri, pe care tranzitau mărfurile de la vale la munte şi invers. Astăzi, n-a mai rămas de la el decât amintirea şi această denumire. Poarta Gării este punctul toponimic care astăzi denumeşte capul dinspre Palanga al satului Purcăreşti. El îşi are istoria lui. La început, cele câteva case ale porcăreştilor aşezaţi pe moşia boierească, pentru a fi ferite de răutăţi (ele însemnau fie animale sălbatice, ca lupi şi porci mistreţi, care le dijmuiau recoltele, fie migratori - turci, tătari - care jefuiau satul), au fost închise cu gard de nuiele de jur-împrejur, lăsând o poartă la marginea satului, pe unde puteau să iasă sau să intre sătenii, poartă care a fost încredinţată unui anume Gârea. Atunci când veneau răutăţile, Gârea dădea cu cornul sau, mai târziu, cu goarna, pentru a alarma satul. După alinierea satului la 1856, a mai rămas doar toponimicul

Poarta Gării. Fântâna hoţilor este un toponimic (dar şi o fântână) ce I

tufan, tufar = specie de stejar (Quercus pubescens) (DLRM)

309

se află sub dealurile din Tudoria. Ea şi-a luat numele de la hoţii sau haiducii ce poposeau aici cu prada. Se afla în pădure, la umbră deasă, departe de sate, cu apă limpede şi rece. Aici a poposit haiducul Grozea, după ce a stat câtva timp în Silişte (vezi Siliştea Grozii), banda lui Bulibaşa, o bandă de ţigani care făceau spargeri prin satele vecine (Radu Hoţul, furII de cai şi Hoaţa, o femeie cu care se înhăitase şi furau cai). La Fagi este toponimicul ce denumeşte locurile de la est de pădurea Bobadea,din moşia Fortunata, care au fost împărţite luptătorilor, văduvelor şi orfanilor de război (l916 1918) din Bucov, la reforma agrară din 1918 — 1923. Oamenii povestesc din moşi-strămoşi că, după defrişarea secularei păduri a Deliormanului („pădure deasă“, „pădure nebună“), mai rămăseseră câţiva fagi care purtau amintirea vechii păduri de fagi. Oamenii, când se duceau la muncă la boier, ziceau că se duc la Fagi. Astăzi nu mai este prin aceste părţi nici urmă de fagi, dar tarlaua este băgată, intradevăr, între două trupuri de pădure şi satul Palanga ( care, şi el, şi-a luat numele de la pălăngirea - tăierea - acelei păduri). Fântâna Turcului este toponimicul de la vest de satul Râca, cam pe lângă Pădurea Popilor. Fântâna era făcută de un turc care se aşezase prin aceste părţi. Drumul de apă care pleacă de la moară, la vest de satele Răiculeşti şi Râca şi merge până la Fântâna din vale, de la Perniu. Vâlceaua Piei (dar şi Pădurea Piei) este o vâlcea între Vâlceaua Purcarului şi Drumul ăl Mare, iar pădurea era aşezată pe faşa de moşie a moşnenilor. Lacul Ursarului este un toponimic la sud de satul Râca-Nouă, care denumeşte locurile (dar şi un fost lac) date unui ţigan - fost ursar - împământenit pe aceste meleaguri. Se spune că el adesea îşi ducea ursul să şi-l scalde în lacul lui şi de atunci s-a numit Lacul Ursarului. Piscu este pădurea de lângă satul Purcăreşti, în formă de „pisc“ (un fel de triunghi cu vârful ân satul Ciuculeşti). Bobadea (-Bă, Badea ! (?!)) este pădurea de la est de satul Bucov. II

Fur – hoț (ânvechit, arhaic) (DLRM)

310

Comunele sunt loturile date la împroprietărirea din 1864, locuitorilor din Purcăreşti şi Băjeneşti, din moşia Tătărăştii de Sus a lui Ştefan Bellu. Tudoria sunt loturile date de stat, la împroprietărirea din 1918, locuitorilor din satele Râca şi Bucov, din aceeaşi moşie, Tătărăştii de Sus a moşierului Bellu. Valea Ghiincioaiei - valea Bucovului la nord de satul Purcăreşti. Moşia Popilor (dar şi Pădurea Popilor şi Fântâna Popilor sau Fântâna lui Ghica) este o făşie de pământ la vest de satul Râca, între Drumul Gănescu şi Drumul Faşa Bisericii, între apa Bucovului şi apa Strâmbei - moşie moşnenească. Moşia Diaconestilor - moşie moşnenească între Şoseaua Gării şi Drumul Diaconestilor (Prunii lui Penescu). Moşia Răiculestilor si a Bulestilor (de la Bulea) moşie moşnenească, de la Drumul Diaconestilor până la Drumul Gănescu, între apa Bucovului şi apa Strâmbei. Moşia mostenilor - între islazul comunal din Râca, moşia Goma din Silişte si Drumul Faşa Bisericii.

CETE SI JOCURI DE COPII

Puţine studii etno-folclorice abordează obiceiurile, jocurile şi folclorul legate de copilărie. Ele au o încărcătură educaţională, spirituală, morală, reflectând credinţe, tradiţii, ocupaţii, sentimente, griji. Copiii din localitatea noastră se adunau mai mulţi la un loc, formând cete de copii în următoarele împrejurări:

311

paza vitelor şi a oilor, săniuşul, scăldatul, colindele, sorcova, spălatul pe picioare şi diverse jocuri de copii. Ele se formează uneori spontan, alteori se organizează după preferinţe şi afinităţi. 1) Spălatul pe picioare, vechi obicei local, este unul dintre prilejurile constituirii cetelor, în ziua Rusaliilor. Este descris pe larg mai la începutul subcapitolului 2) Colindetele sau colindul descrise, de asemenea, în subcapitolul Colindele sunt aşteptate cu mare nerăbdare de către cetele de copii. Copiii, în cârduri, colindă prin sat toată noaptea de 24 spre 25 decembrie, strigând: „Bună

dimineaţa, / Adu colindeaţa ! / Ne daţi sau nu ne daţi ?/ C-am venit şi noi o dată,/ La un an cu sănătate / Şi la anu ’ să venim, / Sănătoşi să vă găsim ! ” 3) Paza vitelor este făcută tot de cetele de copii. Copiii strâng vacile pe nişte locuri numite „văcării” şi, pe timpul supravegherii lor, organizează diferite jocuri. 4) Scăldatul se face vara, când arde soarele, fie în apa Bucovului, fie în gâldaie. Copiii se dezbracă şi se aruncă ân apă; băieţii „se scaldă44 separat de fete. Copiii se învaţă să înoate „voiniceşte”, „indiana pe o coastă44, „câineşte”, „iepureşte”, „pe spate” etc. 5) Săniuşul este cel mai frumos joc şi cel mai animat. Atunci când vine prima zăpadă, copiii nu mai pot de bucurie; îşi pregătesc săniile (sau târliile, cum se spune pe la noi, probabil de la „a târâ” - „târlie”) şi ies în cete pe derdeluşi, fac zarvă şi se zbenguiesc până seara, când vin uzi leoarcă pe la casele lor. 6) Clincea este un joc de copii care se juca, de obicei, pe câmp, cu ocazia pazei vitelor, constând în lovirea şi prinderea clincei (o bucată dintr-un ciomag, lungă de 7 - 8 cm). Se fac 2 gropiţe - numite ghibe - la 10 paşi una de alta. De obicei, participă 4 copii - 2 la bătaie şi 2 la alergătură amplasaţi conform schemei de mai jos:

312

Pentru a se hotărâ care copii intră la bătaie, pun toţi mâna dreaptă pe un ciomag vertical şi încep a le muta, una după alta, mâna cea mai de jos, mutându-se deasupra celorlate, într-o mişcare repetată, până se ajunge la capătul superior al ciomagului. Ultimul care nu mai are unde muta mâna sus, împreună cu penultimul, intră la bătaie, trecând fiecare în dreptul câte unei ghibe, la oarecare distanţă de ele. Fiecare alergător îşi aşează ciomagul într-o ghibă pentru a o marca mai bine şi pentru a stabili mai vizibil linia de bătaie şi se plasează de partea cealaltă a ghibei, la o distanţă egală cu a bătătorului. Unul dintre alergători „dă cu clincea la ciomag”, bătătorul o loveşte cu ciomagul ţinut în mâna dreaptă, trimiţând-o către alergători. Din momentul lovirii clincei, bătătorii aleargă unul spre altul, îşi ciocnesc ciomegele, apoi aleargă să-şi bage capetele ciomegelor în ghibe. Alergători iîncearcă să prindă clincea, după care aleargă s-o bage în cea mai apropiată ghibă, înaintea bătătorilor. Dacă au reuşit, i-au scos pe ceilalţi de la bătaie, luându-le, astfel, serviciul. Îi mai pot scoate de la bătaie şi atunci când un alergător prinde clincea în căciulă, situaţie când nu mai e nevoie s-o bage în ghibă. Dacă bătătorul are suficientă dexteritate, poate adopta o figură de joc mai „de virtuoztate”: lovind clincea, o trimite cât mai sus, aleargă la mijloc să-şi lovească de 2 ori ciomagul cu al partenerului, apoi loveşte din nou clincea (aflată în cădere) spre câmpul alergătorilor, fuge să-şi bage ciomagul în ghibă, după care „dă pe răsfug”, adică fiecare bătător trece la ghiba celuilat, ciocnindu-şi din nou ciomegele când trec unul pe lângă celălalt. Jocul se poate juca şi în 6. Dacă sunt 5 copii, pentru desemnarea celui care va rămâne în afara jocului, se aşează cot la cot şi unul mai mare, punând mâna pe fiecare copil, rosteşte una din variantele următoare: „Uni Uni - lica, Doni Titi - lica, Teni Titi - para, Peni Gogo - nara. Sava Dea - dei, Deadi - puca, Roata

313

Hârli Mării Gării Cioc !

Pana - cică, Cică - bele, Gogo - nete, Sârb, băiete !

Cel pe care vine ultimul cuvânt, rămâne în afara jocului. 7) Purceaua este tot un joc de copii. Se caută o piatră de mărime potrivită, pe care copiii o numesc purcea. Se fixează un porcar (prin metoda descrisă mai sus, a mutării mâinilor de-a lungul unui ciomag, porcar rămânând cel ce nu mai are unde pune mâna la capătul ciomagului) şi

bătătorii. Porcarul este mai rău, căci trebuie să aducă purceaua la cocină (adică o gropiţă, la mijloc), atingând-o cu ciomagul. Bătătorii îşi fac şi ei câte o ghibă în care-şi introduc ciomagul, după ce lovesc purceaua, pentru a o îndepărta; dacă nu bagă repede ciomagul în ghibă, îl bagă porcarul şi atunci se cheamă că „l-a scos”, luându-i locul, iar bătătorul scos devine porcar. Sarcina porcarului este să bage purceaua în cocină, lovind-o cu ciomagul, în pofida opoziţiei bătătorilor. Dacă reuşeşte acest lucru fără ca vreun bătător să fi lovit purceaua cu ciomagul, atunci „se dă pe răsfug”, adică: se pun toate ciomegele lângă purceaua lăsată în cocină şi unul dintre jucători strigă fără veste „pe răsfug!” Si fiecăre-şi ia ciomagul şi-l duce la ghiba lui. Cel care a rămas cu ciomagul în ghibă, acela devine porcar.

314

Jocul trebuie să fie foarte vechi, de pe timpul când porcii se creşteau în cirezi mari, păzite de copii şi chiar de adulţi. Se ştie că, ân secolul al XlV-lea, creşterea porcilor era pe locul întâi între ocupaţiile oamenilor, urmată de agricultura, oieritul şi celelalte. 8) Lupul cu oaia. Un copil se face lup, altul cioban, alţii câini; oile se fac din diferite obiecte: căciuli, ciomege etc. Ciobanul şi câinii se culcă cu spatele la oi. Lupul începe să urle din tufişuri, câinii dau ocol oillor; după o pauză apare lupul şi se repede să ia din oi, până le cară pe toate. Apoi se schimbă rolurile. 9) Baba oarba sau „ Cârcâdatu, maţu, gata !” sau De-a pitită. Unul se face babă, este legat la ochi şi trebuie să prindă pe unul dintre ceilalţi. Cel prins devine babă. înainte de a pomi să prindă pe cineva, baba întreabă: Cârcâdatu, maţu, gata ? la care unul mai destoinic răspunde: Gata ! sau Harţ - încoace după noi! Dacă jocul se desfăşoară într-o încăpere, baba ciocăne la uşă până ce ceilalţi se pitesc şi atunci unul dintre copii, mai destoinic, intră în dialog cu baba, întrebând-o: - Ce-ai mâncat băbuţo-aseară ? - Pâine cu papară ! - Dar alaltăieri seară ? - Pâine cu măsline ! - Pe ce stai ? - Pe dărac! - Ce-ai făcut ?

315

- Un băiat! - Cum âl cheamă ? - Usturoi! - Harţ-încoace după noi !” 10) Jocul “Sisi, capră cu mărgele !” se joacă de către mai mulţi copii. Ei pun mâinile pe pat sau pe jos şi unul începe să-i „numere’, arătând cu degetul spre fiecare şi zicând pe silabe: - Sisi, capră cu mărgele, Că mai multe ghiocele. Ronţiş, Bonţiş, Pân-la casa lui Tiviş. Tivicaru, Berbecaru, Hamurile, Dramurile, Cinstea, Vinstea, Başmantia, Ia-ţi tichia ! Cel la care cade ,Ia-ţi tichia !“ strânge degetul celui care numără, îşi ridică mâna de jos sau de pe pat, după care se reia „numărătoarea” până se termină. Ultimul care rămâne cu mâna neridicată primeşte pedeapsă: să-i ducă pe ceilalţi în spinare la o depărtare de 20 - 30 metri, iar, dacă este vară, să primească 2-3 nuiele pe palmă. 11) Pietrele sau bobicul. Acest joc evidenţiază şi dezvoltă dexteritatea, variante ale lui practicându-se ca jonglerii în spectacolele de circ. Se aleg 5 pietricele de circa 1 - 1 , 5 cm, una dintre ele numindu- se „bobic“ (de aici şi zicala: „Ce le bobicăreşti aşa?” cu sensul: „ce le aşezi atâta ?”). Jucătorul aruncă bobicul în sus, timp în care aşează celelalte 4 pietricele jos, pe pat sau pe masă. Prinde bobicul şi-l aruncă repetat în sus, la fiecare aruncare străduindu-se, apoi, să ia de jos câte o pietricică cu aceeaşi mână cu care aruncă bobicul, până epuizează toate pietrele. Următoarele runde de aruncări cer dexteritate mai mare, trebuind să culeagă de jos câte 2 + 2, apoi 3 + 1 şi, la ultima rundă, toate 4 pietricelele dintr-o dată. Dacă bobicul este scăpat pe jos, jocul este reluat de alt jucător. Cel care reuşeşte să treacă prin toate încercările fără să-i cadă bobicul câştigă jocul.

316

12)„De-a turcii”. Se alcătuiesc 2 cete de copii numindu-se români şi turci; turcii se mânjesc pe faţă cu pământ, „se fac urâţi” şi se pitesc prin tufişuri sau prin margine de pădure. Românii stau la un loc cu toţii şi aşteaptă semnalul luptei. Când căpetenia turcilor strigă - „ Paşă, hai la mălai! ” ceata turcilor dă iama printre români si-i ia prizonieri, dacă pot; dacă nu, rămân ei prizonieri în ceata românilor care strigă: Turcaleţi nesăţioşi, Şi bărboşi Şi urâţi Şi borâţi, Pac! Pac ! V-am venit şi noi de hac ! ” 13) „Pieptenele şi oglinda”. Acesta se joacă mai ales iama în casă. Copiii, mai ales flăcăii şi fetele, se strâng la un loc şi pitesc anumite obiecte simbolice, printre care şi un pieptene. Flăcăul care găseşte pieptenele, sărută o fată drept răsplată. Pentru a găsi pieptenele, rosteşte un fel de incantaţie: „Ieşi, pieptene, dintreperini, Ieşi de sub pat Sau de unde te-ai băgat Şi arată-mi curat Care fată Bobâlcată Mi-a venit mie pe vatră ! ”

sau, dacă e fată, rosteşte: -

„Ieşi, pieptene, dintre perini,

Ieşi de sub pat Sau de unde te-ai băgat Şi arată-mi curat Care băiat Îi mai scuturat ? Pe tăcute, Să vină să mă sărute! ”

317

Mai sunt şi alte jocuri care sunt comune mai tuturor copiilor: „şotron”, „cloşca cu puii”, „şoarecele şi pisica” etc. Multe jocuri cu timpul s-au uitat, fără a mai fi practicate dc copii, iar altele s-au modificat, s-au adaptat inevitabil noilor vremi, ori s-au inventat şi se vor inventa noi jocuri.

. Câteva cuvinte despre „zidurile” de la TĂTĂRĂŞTI

O baladă sârbească vorbeşte despre un oarecare cneaz Bălăcico care pe la 1250 ar fi întemeiat dinastia Bălăcenilor. Pe la 1387, printre căpitanii lui Mircea cel Bătrân se găsea şi un oarecare Constandin Bălăceanu, pomenit de istoricul italian Luccari, care în urma bătăliilor date cu turcii a primit de la domnitor întinse moşii. Un urmaşi al lui şi anume boierul Badea Bălăceanu care ocupă mai toate dregătoriile din Ţara Românescă în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea, avea moşii întinse dc la Salcia, de lângă Roşiori, toată Câmpia Burzii, până pe sub delurile Costeştilor. El concepe un plan ca să facă o mare biserică pe moşia sa. Din cauza neîntreruptelor lupte cu turcii sau certurilor dintre domnitori, n-a putut să-şi înfăptuiască planul. Fiul său, Constandin Aga Bălăceanu, cel mai însemnat boier din familia Bălăcenilor, este sub domnitorii Leon Vodă, Antonie Vodă, Grigore Ghica şi Ghica Vodă, adică între anii 1665 şi 1679, mare boier de divan. Şerban Cantacuzino, dă în căsătorie pe fiica sa, Maria, lui Constandin şi-l însărcinează cu cele mai însemnate slujbe ale ţării. Proprietar al moşiei Tătărăştilor era la 1748 un urmaşi al acestor Bălăceni, pe nume Hrizea Bălăceanu, care nu se ştie din ce motive, dădu moşia sorei lui, Zoiţa. Această femeie, împreună cu soţul său, Anghelache Amiras, grec de origine, au pus bazele curţii boiereşti din Tătărăşti cam pe la

318

sfârşitul secolului al XVlII-lea. Pe la 1798 curtea şi întreg ansamblu erau gata, căci pe lespedea de mormânt a lui Amiras se menţionează această dată. În anul 1817 curtea este vândută de proaspăta văduvă o dată cu moşia lui Ştefan Bellu, boierul din a cărui moşie au fost împroprietăriţi şi ţăranii din Bucov. La ora actuală din cetate n-au mai rămas decât nişte ziduri cărora localnicii le-a botezat „zidurile de la Tătărăşti”. Aici însă a fost o adevărată cetate întărită. O primă incintă cu poarta vegheată la turnul clopotniţă, adăpostea locuinţa propriu-zisă, aşezată pe perniţe adânci, având grajduri încăpătoare şi magazii boltite. Spaţiul cuprins este cel al unui pătrat cu latura de 62,5 m. Zidurile din cărămidă au o ânălţime de 7 m. Sau în părţile mai joase numai de 5, 20 m. şi o grosime de 0,50 m. O poartă în ax conduce la cea de a doua incintă, cu traseu poligonal spre est, care ocoleşte biserica curţii şi măreşte cu încă 1007 metri pătraţi suprafaţa apărată. Găsim aici o preocupare nouă pentru compoziţia arhitecturală, simetrică pe de o parte, cu o complicare a sistemului de apărare pe de altă parte. Simetria ansamblului faţă de un ax longitudinal este accentuată şi de distribuţia clădirilor în interiorul incintei, de-alungul laturilor nord şi sud. Deşi acestea sunt complet dărâmate, pe zidurile de incintă se văd destul de limpede urmele diviziunilor dintre încăperi. Pe latura sudică, în colţul dinspre răsărit, era amplasată locuinţa, nu prea vastă, aşezată deasupra pivniţei boltită în leagăn întărit cu dublouri. În continuarea locuinţei, pe aceeaşi latură, se afla o magazie acoperită în semicilindru.

319

Poarta de la intrare şi una din incintele zidului.

Spre nord se găseau grajdurile deosebit de vaste ventilate prin 26 de deschideri strâmte, practicate în zidul de incintă şi care erau la nevoie şi metereze de apărare. În sfârşit, o altă magazie boltită completa această latură. Din dispoziţia acareturilor care-şi fac faţă pe laturile lungi, rezultă şi un monumental efect de faţadă : acoperişurile într-o apă ale acestor construcţii longitudinale, cu scurgeri orientate spre interior, pentru a nu fi expuse proiectilelor din afară, atingând faţada principală a incintei două jumătăţi de frontoane, care sprijină extremităţile acestei faţade pe zidurile turnurilor de colţ. Alte două jumătăţi de frontoane asemănătoare, străpunse de câte un meterez, flanchează turnul clopotniţei din ax, datorându-se încăperii paznicilor pe de o parte şi casei scărilor care urcă la tur, pe de alta.

320

Cele două incinte văzute de la exterior

Perfecta simetrie a ansamblului nu ne poate surprinde la sfârşitul unui veac care dăduse compoziţii monumentale de felul celor de la mănăstirile Antim şi Văcăreşti. Clopotniţa cu trei nivele îmbrăcată într-un neoclasic discret, păstrează la nivelul al doilea lăcaşurile unor grinzi ca şi urma unui acoperiş în două ape, care atestă prezenţa unui balconaş de observaţie din lemn care înainta pe faţadă.

Schema ântinderii cetății

Aici uimeşte şi sistemul de apărare : din cele două încăperi aşezate de o parte şi de alta a turnului pornesc două lungi metereze care traversează piezişi zidurile groase ale căror focuri se încrucişează exact în centrul porţii. O puternică grindă lunecă în spatele porţilor de lemn, baricadându-le. în vreme de pace grinda luneca într-un lăcaş care traversa zidurile casei scării şi ieşea apoi în curte. Acelaşi sistem se repetă de încă două ori: la poarta dintre cele două incinte şi chiar la uşa de intrare a bisericii, care putea servi ca ultim refugiu. Biserica este într-un plan dreptunghiular, în formă de navă, nu are abside laterale. Altarul este semicircular în interior şi rectangular în exterior.

321

Tumul clopotniţă de la poarta incintei

Este luminat de o fereastră pe ax, în care se vede intrarea în cealaltă incintă. Au mai rămas doar urme de fresce, acoperişul a fost distrus, inclusiv cornişa, ceea ce a mai rămas din ea se află sub nivelul cornişei. Biserica a durat mult timp şi, până a fi construită noua biserică, sătenii au făcut slujbe în ea. Nu aş fi pomenit despre aceste ziduri dacă n-ar fi trezit curiozitatea oamenilor care trec pe lângă ele şi nu ştiu nimic de istoria lor. Se pare că după răscoala din 1907 când conacul a fost ars de răsculaţi, incinta nu a mai fost folosită, fiind părasită.

ANEXE

1. Cartea domneascã a lui Vladislav-Voivod al III-lea, 1525

322

2. Hrisov : Radu Mihnea voievod întăreşte Mitropolii din Tìrgovişte sate, părţi de sate, vii şi bălţi, 1615 3. Hrisov : Radu Mihnea voievod întăreşte Mitropolitului Luca ocina în Șerbăneşti …, 1621 4. Extras din Catagrafia făcută la 1810 5. Testamentul serdarului Teodorache Râculescu de la 1830 6. Neamuri 7. Eroi ai neamului, din Rîca (liste) 8. Personalităţi legate de Rîca (Liste) 9. Folclor local a - Balade b - Descântece 9.bis :Adaos, note după scrierea monografiei 10. Fotografii, hărţi ANEXA 1

CARTEA DOMNEASCă a lui Vladislav-Voivod al III-lea, 1525

u mila lui Dumnezeu, io, Vladislav-Voivod şi domn

a toată |ara Românească, feciorul marelui şi preabunului Vladislav-Voivod, dat-am domnia mea această poruncă jupânului Vişan, logofătul I, şi popii Drăgoi, cu fraţii lui, şi lui Drăgoi, cu feciorii lui, şi lui Voicu cu fraţii lui, şi lui Șerban cu I

logofăt ˆ şeful cancelariei domneşti; secretar într-o cancelarie

323

fraţii lui, şi lui Dragomir cu fraţii lui şi Oancei, cu feciorii lui şi lui Tudor cu feciorii lui, câţi Dumnezeu le va dărui, ca să le fie moşia Unghiului de la Plescăriţa până la Valea Scoruş la Barghe, una, ca să fie cinci fraţi unu ca şi altul... şi iar să le fie de la Lac, moşia Tecuciului, până la Tecuci, patru fraţi ce s-au scris mai sus, anume jupân Vişan, logofătul, şi popa Drăgoi, cu fraţii lui, şi Voicu, cu fraţii lui, şi Șerban cu fraţii lui şi Tudor cu fraţii lui şi iarăşi lui Dragomir cu fraţii lui şi Oancei cu fraţii lui ... din partea lui Șerban şi din partea lui Tudor pentru că ei s-au înfrăţit şi au însoţit ... de la dânşii drept 200 de asprii I, pentru că sunt ale lor bătrâne şi drepte moşii şi de baştină II şi cumpărate încă din zilele VladuluiVoivod |epeş şi iar să fie jupânului Vişan, logofătul, şi popii Drăgoi şi cu fraţii lui, Sărăcusta toată din drum până la Tecuci pentru că a fost făcută popii Radoslav, potropopul, moşul popii Drăgoi, şi al fraţilor lor, două Sărăcuste, pentru două fete, amândouă surori ce s-au înecat ... fetele lui Pardos ... şi să le fie lor Grădiştea, jumătate şi pe numele cel vechi, Pădurea Creţului. Și să fie jupânului Vişan, logofătul, şi popii Drăgoi şi cu fraţii lui, moşia de la Lacul cu Peşti, jumătate, jumătate, oriunde ar fi dros pentru că sunt bătrâne şi drepte moşii de baştină. Apoi să fie jupânului Vişan, logofătul, şi frăţâne-său, Dragomir, şi lui moş, trei părţi din moşia lui Drăgoi, din toată moşia. Pentru că o au cumpărat Vişan, logofătul, şi cu fraţii de la Drăgoi, drept un coif III 308 de asprii şi drept 800 sabile IV de 100 de asprii şi drept un loibiu V de 200 de asprii şi drept o chivără VI de 22 de asprii. Pentru aceasta le-am dat şi domnia mea ca să le fie lor moşiile stătătoare şi ohabnice VII lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor şi oricui i s-ar întâmpla dintre dânşii mai nainte de moarte, întru-această vânzare să nu fie, ci să fie ale aspru - monedă turcească cu circulație în Principatele Române din secolul al XV-lea ‚DLRMƒ baştină ˆ origine III coif ˆ acoperământ de metal pentru protecția capului în lupte ‚DLRMƒ IV sabile ˆ săbii V loibiu , lăibar, laibăr ˆ haină lungă şi largă, pe care o purtau odinioară boierii. Azi, manta lungă ciobănească (regionalism), pieptar sau haină țărănească scurtă până în talie, strânsă pe corp şi fără mâneci ‚DLRMƒ VI chivără ˆ acoperământ de cap, în formă de chipiu înalt, folosit în vechime de anumite unități militare ‚DLRMƒ VII ohabnic, ohavnic ˆ (despre o proprietate) neînstrăinabil, pe veci ‚DLRMƒ. I

324

celor ce vor rămânea şi de nimeni să nu se clintească după zisa domnii mele. Iată şi martori am pus domnia mea pe jupân ....., vel-vornic şi jupân Drăgan, vel-logofăt, şi jupân ....., vel-vistier şi alţi boieri ..... S-au scris la scursura anilor de la Adam 7033 (1525). În scursura acestui hrisov, la o parte, este scris: <Acest izvod s-au scris pe limba românească asemenea de pe hrisovul cel slavonesc de Lupu, Dascălu Slavonescu la Școala Domnească în Bucureşti. Iar unde nu s-au putut cunoaşte cuvintele la slavonie, fiind cuvinte şterse, am lăsat loc nescris. Semnez a Lupi Dascălu Slavonesc i pisac.”

ANEXA 2

Leat 7123/1615/iulie 14, Tîrgovişte

HRISOVI RADU MIHNEA VOIEVOD ÎNTĂREȘTE MITROPOLII DIN TÎRGOVIȘTE S A T E, PĂRŢI DE S A T E, VII ȘI BăLŢI

Hristos

Dumnezeu

binecredinciosul

şi

binecinstitorul şi de Hristos iubitorul singurul stăpânitorul, Io Radu Voievod, fiul marelui şi răposatului Mihnea Voievod – Turcitul - nepotul batrânului şi slăvitului răposatului Io I

Originalul, în slavonă, se păstrează la Academie, XLVI/4, iar traducerea în română - la Arhivele Statului, Bucureşti, Mss. 127, fila 410-412. Publicat în Documente privind istoria României. Veacul XVII-lea B. |ara Românească, vol. II, 1611-1615, pag. 418-421, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1951 hrisov ˆ act domnesc care servea, în orânduirea feudală din țara noastră, ca titlu de proprietate, de privilegiu

325

Alexandru Voievod – Alexandru II Mircea – din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată |ara Ungrovlahiei, încă şi a părţilor de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului Herţeg I, a binevoit domnia mea cu a sa binevoinţă, cu cinstită luminată inimă a domnii mele ca să proslăvesc pe Dumnezeu care m-a proslăvit şi cu slavă m-a ridicat pe scaunul răposaţilor părinţi ai domnii mele. Iată am dăruit şi domnia mea acest întrutotul cinstit şi cu frumoasă faţă şi prea cinstit care stă deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă Hrisov al domnii mele. Mi-am amintit domnia mea că mulţi voievozi şi împăraţi încoronaţi care au fost înaintea noastră însă puţini au fost moştenitori ai împărăţii cereşti, m-am străduit şi eu nu numai împărăţia a cîrmui, ci şi mîntuirea sufletului a aşeza, de aceea am ridicat mintea spre cer şi am înţeles dorinţa Duhului Sfînt, mai ales către această sfîntă biserică şi dumnezeiască mînăstire, marea lavră II mitropolie, care este din cetatea ce se cheamă Tîrgovişte, unde este hramul sfintei Văznerenei III a Domnului, Dumnezeului şi mântuitorului nostru Isus Hristos şi prea sfinţitului părinte arhimitropolit IV chir Luca vlădica şi iremonahului V şi fraţilor care locuiesc în sfîntul locaş, ca să fie Sfintei Mitropolii satele şi dedinele VI Sfintei Mitropolii, mai întîi Aninoasa, tot satul cu tot hotarul VII şi cu vecinii VIII şi cu tot venitul şi cu dealul cu viile, din hotar pînă în hotar, pentru că acel sat el a fost cumpărat de răposatul Băsărăb Voievod, ctitorul Sfintei Mitropolii, astfel iar l-a dat şi l-a dăruit la Sfînta Mitropolie. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Mogoşeşti tot, cu tot hotarul şi cu vecinii şi cu tot venitul, din hotar pînă iar în hotar, pentru că acel sat mai sus zis, el a fost dat de jupîniţa I

herțog (herțeg) ˆ duce, voievod (ducat, voievodat) lavră ˆ mănăstire mare, unde chiliile călugărilor sunt construite distanțate între ele, în felul caselor unui sat III Văznăreana ˆ Schimbarea la față IV arhi- ˆ element de compunere care serveşte la formarea unor substantive cu sens de superioritate, de şef ierarhic, ex. arhiepiscop ˆ episcop superior celorlalți episcopi V ieromonah (iremonah) ˆ călugăr cu funcție monahală (preot) (iero- ˆ călugăr cu funcția de …) VI dedină ˆ lot agricol provenit de la bunici, de la strămoşi ; de/pentru veci VII hotar ˆ (aici cu sensul de :) teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune VIII vecin ˆ țăran aservit stăpânului feudal şi obligat să facă prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani (regionalism, învechit) II

326

Chera şi de Vladul, comis de Băneşti, pentru ca să le fie lor pentru sufletul lor, şi s-au scris la sfînta proscomidie I. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Lucianii tot.. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Băneştii de la Ruia. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Sîrbii tot. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii Vărăştii Moşului cu Balta Albă şi Perieaţii şi Călugărenii din judeţul Brăila.. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satele din Mehedinţi anume, Orehoviţa şi Bălboşanii, toate cu tot hotarul şi iar să-i fie sfintei mitropolii ocină II în Drăgăneşti, toată partea sfintei mitropolii şi cu dealul cu viile. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Fleştii tot. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Spinetul de lîngă Dîmboviţa tot, cu tot hotarul şi cu toţi vecinii. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Secătura. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Sărcuianii Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Fuloaia şi satul Cur Sus. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Greci de lîngă Sărata. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Tăpşanii de la Răstoaca. Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Șerbăneşti, toată ocina cît a ţinut jupan Cernica Vornic (ctitorul mănăstirii Cernica) şi cu patru vecini anume (…..) pentru că a cumpărat Radu Șerban voevod (1602 – 1611) un sat anume Râca, cu 24 mii de aspri de a dat la Sfînta Mitropolie, pentru că a fost înmormîntat pe mama domnii lui, doamna Maria şi pe un copil al doamnei lui, Io Băsărăb voievod în Sfînta Mitropolie. Apoi, pe urmă s-au sculat nişte cneji III, din sat din Râca şi au spus I

proscomidie ˆ pomenire, pomelnic ocină ˆ bucată de pământ moştenită, moştenire, (aici) proprietate III cneaz ˆ şef de stat, stăpân ereditar peste un teritoriu, prinț român, primar de sat, jude ; (aici, cu sens de) om liber, nu vecin aservit II

327

că ei mai volnici I să cumpere jumătate din sat. Iar întru aceasta, Radu Voievod Șerban, domnia lui, i-a slobozit şi şi-a luat asprii îndărăt, 12 mii aspri şi a rămas la Sfînta Mitropolie această jumătate de sat. Apoi de atunci pînă acum a ţinut Sfînta Mitropolie jumătate de sat şi n-a avut niciu folos vent Sfînta Mitropolie de la acel sat, ci a socotit singur părintele vlădica Luca Mitropolitul şi au slobozit pe această jumătate de sat Râca de au luat 12 mii aspri, de au dat pe această ocină care s-a spus mai sus din Șerbăneşti, în mîna lui jupan Cernica, marele vornic, 12 mii aspri de au luat ocină pentru ocină, şi vecin pentru vecini să fie şi Sfintei Mitropolii. Pentru că aceste mai sus spuse sate şi ocine de mult sunt date şi dăruite la Sfînta Mitropolie de binecinstitorii creştini, domni ctitori şi boieri care au fost înainte vreme înaintea noastră. Și am văzut domnia mea multe cărţi şi hrisoave pe aceste sate şi ocine care s-a spus mai sus, vechi şi rupte şi întunecate de la toţi binecinstitorii creştini, domni şi boieri care au fost înaintea noastră, care au fost ctitori de au dat şi închinat aceste sate şi ocine mai sus spuse toate la Sfînta Mitropolie să fie pentru sufletele lor. Pentru aceasta şi domnia mea de asemenea am înoit şi am întărit aceste cărţi şi hrisoave, toate şi cu acest hrisov al domnii mele şi am dat domnia mea Sfintei Mitropolii, ca să-i fie ei toate satele şi ocinele mai sus spuse, să-i fie de dedină ei, ohabă II şi dumnezeeştilor călugări de hrană şi vieţuire iar ctitorilor mai sus spuşi veşnică pomenire. Iată şi martori le punem domnia mea pe : jupan Ianachi, mare ban al Craiovii şi jupan Gheorghe mare vornic şi jupan Vintilă mare logofăt şi jupan Bediul, mare vistier, şi jupan Lecca mare spătar şi jupan Mihalachi, mare stolnic şi jupan Bratu, mare comis şi jupan Lupu mare paharnic şi jupan Barnad mare postelnic. Ispravnic însăşi spusa domnii mele, şi eu Neagoe logofăt am scris în cetatea de se cheamă Tîrgovişte luna iulie 14 în anul 7123 (1615) Io Radu voevod, din mila lui Dumnezeu domn. I II

volnic ˆ îndreptățit ohabă ˆ proprietate neînstrăinabilă (pe veci)

328

ANEXA 3 Leat 7130/1621/iunie 24

HRISOV

RADU MIHNEA, VV, ÎNTăREȘTE MITROPOLITULUI LUCA OCINA ÎN ȘERBăNEȘTI, RăSCUMPăRÎND MAI ÎNTÎI SATUL R AC A DE LA CERNICA-VORNICUL PENTRU SATUL ȘERBăNEȘTI DE MAI SUS

in mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod şi Domn,

fiul răposatului Mihnea Voievod – Turcitul. Dat-am domnia mea cu învăţătura domnii mele cinstitului şi luminatului părintelui nostru chir Luca, Mitropolit, ca să fie volnic cu cartea domnii mele de să ţie satul Șerbăneşti, însă partea jupanului Cernica, ce a fost mare vornic, de în cîmp de în pădure, de în apă cu vad de moară şi cu moara şi cu via şi în şezutul II satului cu

rumâni care cît se va alege peste tot hotarul, pretutindenelea, pentru că l-a cumpărat părintele Vlădica de la Cernica dvornicul pentru 12 mii aspri gata, pentru că un sat anume Râca ce au fost ocină a Mitropoliei, ei s-au răscumpărat pre bani de către părintele Vlădica mai sus scris şi s-au judecat (adică, s-au judecat anterior, aşa cum reiese încă din hrisovul de la 14 iulie 1615, reprodus mai înainte). După aceea, părintele a făcut tocmeală cu Cenica vornicul. I

Arhivele Statului, Bucureşti, Mitropolia |ării Româneşti, XLIII/1 Documente privind istoria României. Veacul XVII-lea B. |ara Românească, vol. IV, 1621-1625, pag. 47, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1954 II şezut ˆ vatra localității

329

Deci au dat acei bani mai sus scrişi ce au luat de la Râca, pentru Râca de au cumpărat partea lui de Șerbăneşti ca să fie sat pentru sat. De aceea şi voi, rumânilor, ce veţi primi acea ocină de mai sus zisă, voi să ascultaţi de învăţătura părintelui şi de slugile sfinţii lui de ce vă vor da învăţătură. Aceea grăieşte domnia mea. Altfel să nu fie după zisa domnii mele. Și ispravnic însăşi zisa domnii mele. Scris luna iunie 24 de zile

ANEXA 4

EXTRAS din statistica făcută în anul 1810, din ordinul armatelor ruseşti de ocupaţie, păstrată la Academia Română din Bucureşti, în manuscript chirilic I ……. Satul Râca Nouă - biserica cu hramul Sfîntul Dumitru, vesmintele şi cărţile deplin. 1.-Preot Coman sin Sandu, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Iliopolis chir Serafim, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma la leat 1783, iunie, 5. Soţia Gherghina de 46 de ani, fiu Pătraşcu de 16 ani, învaţă Psaltirea, Constandin de 10 ani, Radu de 8 ani şi fată - Despa, de 6 ani; 2.-Preot Oprea sin Dumitru de 60 ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Pogonianis chir Antim cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Grigore la leat 1770, septembrie 8, cu carte de duhovnicie de la Preasfinţitul Mitropolit Cozma din leat 1785. Soţie Safta de 58 ani, fiică Neaga de 16, Ioana de 14, Sanda de 13;

Catagrafia (ˆ recensământ) din 1810 a Mitropoliei, Mss. 1457, Academia RSR

330

3.- Preot Marin sin Gheorghe de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie, cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1802, nov. 10. Soţie Maria de 28 ani, fiică Maria de 9 ani; 4.- Preot Radu sin Oprea de 25 ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie, cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1809, august, 9. Soţie Maria de 19 ani, fiu Neagu de 3 ani, Gheorghe de 1 an; 5.-Preot Vlad sin Popa Dumitru, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Zehuon Daniil cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma, leat 1786, martie, 9. Soţie Anca de 49 de ani, fiu Barbu de 18 ani, învaţă psaltire, Maria de 16 ani, IIlinca de 12 ani, Marina de 10 ani; 6.-Preot Pătraşcu sin Ion de 40 de ani, la cetire de mijloc, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Sevastipolos chir Calinic cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma leat 1790, septembrie 10. Soţie Voica de 35 de ani, fii, Teodor de 12 ani, învaţă psaltire, Maria de 10 ani, Ion de 8 ani şi Neagu de 6 ani.

1.- Diacon Pîrvu sin Stoica de 36 de ani nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie leat 1799, februarie 9. Soţie Ilinca de 27 de ani, fii, Pîrvu de 9 ani, Pană de 7 ani, Dragomir de 5 ani, Gheorghe de 3 ani şi Ioana de 1 an. 2.- Diacon Marin sin Leahu de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Sevastis chir Dionisie, cu blagoslovenia Preasfântului Mitropolit Dositie, leat 1813, decembrie 6. I

331

Soţia Gherghina de 27 de ani, fiu Sandu de 10 ani, Stancu de 8 ani, Mihai de 6 ani, Stana de 4 ani şi Voica de 2 ani. 250 suflete bărbaţi 185 suflete femei

435 peste tot

Satul Râca Veche - biserica de lemn cu hramul <Sfîntul Paraschiv> vşsmintele şi cărţile deplin 1.- Preot Marin Proistos sin Ion, de 45 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Miron chir Matei cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cosma, leat 1783, martie, 20, cu carte de duhovnicie din 1803, mai, 8. Soţie Dumitra de 37 de ani, fiu Radu de 16 ani, fiică Dobra de 10 ani şi Stancu de 2 ani; 1.- Diacon Ene sin Ion, de 35 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Sevastis chir Dionisie, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1805, mai 6. Soţie Manea, de 33 de ani, fiu Badea de 12 ani, care învaţă ceaslov şi Ion de 10 ani; 2.-Diacon Ion sin Constandin, de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Vratia chir Sofronie cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1809, februarie 6. Soţie Anca de 30 de ani, fiu Năstase de 12 ani, care învaţă bucoavnă, Rizea de 8 ani, Tănase de 2 ani şi fiica Zmaranda de 10 ani. - Gheorghe, citeţ sin Popa Tudor de 18 ani, holtei. 99 suflete bărbaţi 121 suflete femei

220 peste tot

332

ANEXA 5

TESTAMENTUL Serdarului Teodorache Râculescu, de la 1830

nul 1830, luna iunie ...., în copie legalizată de

Direcţia Arhivelor Statului în 12 august, anul 1894 sub numărul 430. Fiindcă înainte de sfârşitul vieţii mele, cunoscându-mă în mare neputinţă şi slăbiciune de multă boală ce apururea pătimesc, temându-mă ca acest pahar să nu-mi fie fără veste, am hotărât ca mai înainte să las această însemnare de dietă cu coprindere în ce chip are să urmeze Anica, soţia mea, pe care o las desăvârşită chironoamă, adică pe tot avutul meu ce se va găsi după moartea mea, las chironoamă desăvârşită pe soţia mea, Anica, în care avut intră şi zestrea sa i (şi) exporica I : Tlr. II 7000, adică şapte mii ce au avut de la maica sa, care la trebuinţa mea i-am cheltuit, şi pentru că m-au căutat la boală şi am trăit bine şi mulţumit, rog pe toţi de obşte a se păzi această diată întocmai şi să mă iertaţi pe mine păcătosul, precum şi eu iert pe toţi, iar soţia mea datoare ca să-mi caute sufletul cu toate soroacele III şi să-mi aibă blagoslovenia IV. Din banii ce am să iau de la domnul cocon Iordache cu împrumut să ia şi să dea şi rudelor mele precum arăt mai jos însă : Flr. V 500 soră-mi, Sinţii, pentru măritişul fetei ; 60 Flr. la alţi trei nepoţi ai mei şi fii cu dumneaei.

exporica ˆ (înv.) averea mişcătoare şi nemişcătoare a femeii, afară de zestre taler ˆ (înv) monedă de argint ce a circulat şi în |ara Românească ‚DLRMƒ III soroc ˆ ... dată, în practica creştină, când se pomenesc morții ‚DLRMƒ IV blagoslovenie, blagoslovire ˆ binecuvântare ‚DLRMƒ V florin, fiorin ˆ monedă ce a circulat în vechiul imperiu austro-ungar ‚DLRMƒ I

333

Să-mi plătească şi datoriile pe unde vor fi cu zapis I, după osebită însemnare ce am făcut, de aceea ce am să iau şi de aceea ce am să dau. Moşia mea, Râca, să o stăpânească nevastă-mea cât va trăi, iar după moarte i-o las uric II Sfântului Schit Pasărea pentru pomenirea sufletelor noastre. Iar via ce o am la Băneasa, judeţul Vlaşca, slobodă este să facă cu dânsa ce va vrea şi de nu o va putea căuta, poate să o şi vânză şi să-mi caute sufletul, fiind desăvârşită stăpână pe mult-puţin ce mi se află şi chironoamă pe tot avutul meu. Și este o moşie Bradul de Sus ce a fost a frate-meu, Gligore, ca la 300 stânjeni III, şi, după moartea lui o lasă nouă, căci nu i-a rămas copii, care însă se stăpâneşte de cumnata mea, soţia sa, cu cuvânt de lipsă de zestre, pentru această moşie îşi va căuta sora mea prin judecată, căci nu am amestec, iar în moşia Râca nu are parte sora mea, căci ceea ce i-a rămas în partea frate-meu, Manolache, ce au murit în urmă, fiind dator, n-au mai avut nici o parte în trupu acestei moşii, fiind cheltuielile cu dânsul îndoit şi întreit preţ cât partea lui ce avea, după cum este ştiut, cu toate că soră-mi las mai sus talere 500 şi nepoţilor câte talere douăzeci, dar de se va lua banii ce am la coconu Iordache Filipescu să-i dea soră-mi tlr. 600 şi la trei nepoţi câte tlr.100, care bani se arată prin osebită însemnare iscălită de mine unde să coprinde şi ceea ce sunt eu dator. 1830, iunie

……. Semnat

Semnaţi (ca

martori) Teodorache, serdar

Iuon Voinescu, biv V-

clucer VI zapis ˆ (înv) act, document scris ‚DLRMƒ uric ˆ posesiune de veci, dobândită prin donație domnească sau prin cumpărare, transmisibilă prin moştenire; act de moştenire ‚DLRMƒ. Aici - cu sens de donație III stânjen ˆ unitate de măsură pentru lungime, variind, după epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2, 23 m ‚DLRMƒ IV serdar ˆ comandant de oaste (mai ales, călărime) în secolul XVII ; boier de rang mijlociu, în sec. XVII şi XIX ‚DLRMƒ V biv ˆ (înv.) fost ‚DLRMƒ VI clucer ˆ boier însărcinat cu aprovizionarea curții domneşti ‚DLRMƒ I

334

Iordache Arion, biv-vel I căminar II pitar III Costache Boierescu, martor Manolache Alexandrescu, martor

(Urmează anexă, <Foaia arătătoare ....“)

Foaie arătătoare de toate semnele ce sunt hotare de jur-împrejur la moşia Râca a doamnei cocoanei Anichii Râculesii din anul 1849, aprilie, 15 : Numărul semnelor : 1-îi. Capul despre răsărit să hotărăşte în matca unei văi ce-i zice Bucovul. 2-lea. Am luat-o cu mergerea pe marginea despre M.N. spre Apus pe hotarele ce sunt mijloc între moşia Aninoasa şi între moşia Râca ; 3-lea. De la capul despre Răsărit pe marginea susnumită este un şanţ despărţitor hotar până în dreptul satului Aninoasei şi se isprăveşte ; 4-lea. Merge hotarul tot pe margine prin nişte mărăcini şi un drum părăsit până la nişte ulmi curăţaţi şi un tufan IV strâmb între hotare ;

vel ˆ (precedând un titlu sau un rang boieresc) mare căminar ˆ boier însărcinat cu strângerea dării pentru băuturile spirtoase ‚DLRMƒ III pitar ˆ boier însărcinat cu aprovizionzrea cu pâine a curții domneşti (şi a oştirii). Mare (sau vel) pitar ˆ boier de divan, însărcinat cu supravegherea brutăriei domneşti, având în subordine mai mulți pitari ‚DLRMƒ IV tufan ˆ tufar; specie de stejar ‚DLRMƒ II

335

5-lea. Mers-am tot înainte spre Apus până am dat la coasta unei văi ce i se zice Coşcovele lângă un crânguleţ de mărăcini ; 6-lea. De aici s-au făcut un hotar, iar de drum hotar despărţitor între moşia Aninoasa şi între Râca, până ce am trecut drumul Piteştilor (<Drumul ăl Mare> - n.n.) şi acolo am găsit o moviliţă mică lângă drum, spre apus ; 7-lea. Mers-am tot nainte până ce am trecut o vale ce-i zice Strâmba şi în muchia văii este o dolioară I de drum, vechi hotar ; 8-lea. Mers-am tot înainte spre apus şi a mai trecut două vălale până ce am dat în capu despre apus în valea Plescăriţii la satul Adunaţi (Căldăraru n.n.) 9-lea. Am luat-o pe matca văii la capul ce este despărţitoare cu moşia Adunaţi şi cu Râca-Nouă, tot pe matca văii spre miază-zi şi am mers până ce am lovit în colţ cu moşia megieşească II spre nimiezi III la doi tufani, despărţitor hotar ; 10-lea. Am luat-o de acolo pe marginea dinspre nimiezi ce se horărăşte cu moşia megieşească spre răsărit şi însă mimând semnele cele în jos arătate; 11-lea. Viind pe lângă o lăscioară de mărăcini rogoz, până ce am dat la un ulm mare în muchia Văii Strâmba, de aici am pogorât de vale şi am venit prin hodaia lui Alexe în vale ; 12-lea. Am luat-o pe hotar ce este însemnat până am dat într-un drumeag ce este despărţitor între moşia cocoanii Anichii şi între moşiile megieşe şi am venit la sat despre răsărit prin nişte tufani curbaţi ce sunt lăsaţi hotar pe margine de la tăierea pădurii cocoanei Anichii Râculeasa ce au vândut-o dumneaei de au tăiat-o ; 13-lea. De acolo vine drept pe despre nimezi de biserică, spre răsărit, până ce dă în matca Văii Bucovul, iarăşi la căpătâi şi se isprăveşte. I

dólie ˆ şanț ‚DLRMƒ megieş ˆ vecin III nimiezi ˆ namiază, amiază ‚DLRMƒ II

336

1849, aprilie, 15

Semnaţi En. Costache Alesu - Ales > Barbu Dragne - Ales > Stancu Marin - Ales > Alexe Vlaicu > Pârvu sin Diaconu Stancu > Diaconu Stancu > Popa Marin >

Dragomir sin Diaconu

Stancu > Mathei Logofăt faţă şi Marta

ANEXA 6

NEAMURI Cele mai vechi neamuri care s-au înmulţit pe aceste meleaguri au fost: 1 Neamul Moşnenilor

Rîca

2 Neamul Popilor

Rîca

337

3 Neamul Ungurenilor

Rîca

4 Neamul Răiculeştilor

Bucov

5 Neamul Deaconeştilor

Bucov

6 Neamul Porcăreştilor

Bucov

7 Neamul Băjeanilor

Bucov

8 Neamul lui Ciucă

Bucov

9 Neamul Perşeştilor

Betegi

10 Neamul Pârvuleştilor

Betegi şi Ciuculeşti

11 Neamul Brotacilor (Cojocarilor)

Bucov

12 Neamul Duranilor

Bucov

Alte neamuri : 13 Neamul Moldovenilor

Rîca-Nouă

14 Neamul Tudoreştilor (Teodoreştilor)

Betegi

15 Neamul Sârbilor

Bucov

16 Neamul Cheluşilor (probabil din căluşari)

Ciuculeşti

17 Neamul Arvaţilor (horvat- croat)

Bucov

18 Neamul Turculeasa (turci)

Bucov

19 Neamul Miu

Rîca

ANEXA 7

EROI AI NEAMULUI, ORIGINARI DIN RÂCA ȘI BUCOV I

Extrase din Cartea eroilor din județul Argeş, Piteşti, 1984

338

– Eroi în Primul Război Mondial (1914 – 1918) r.

Nume şi prenume

Grad

1 Stănculescu Ion

sergent

2 Dumitrescu Alexandru

caporal

3 Anghel Anghel

soldat

4 Anica Radu

-“-

5 Anton Marin

-“-

6 Arvat Marin

-“-

7 Badea Ilie

-“-

8 Badea I. Petre

-“-

9 Barbu Tudor

-“-

10 Băjean Gheorghe

-“-

11 Burcea Gheorghe

-“-

12 Cercelaru Radu

-“-

13 Curiman Dumitru

-“-

14 David Constantin

-“-

15 Dănălache Ion

-“-

16 Drăghici Ion

-“-

17 Drăghici Ștefan

-“-

18 Fişaică Ion

-“-

19 Grasu Ion

-“-

20 Grigore Alexandru

-“-

21 Grigore Radu

-“-

22 Ilie Gheorghe

-“-

23 Ion V. Dumitru

-“-

24 Ion D. Ilie

-“-

25 Ion S. Ion

-“-

339

26 Ion St. Marin

-“-

27 Ion St. Neacşu

-“-

28 Ion Petre

-“-

29 Ion Stancu

soldat

30 Ivan Sandu

-“-

31 Lisandru Ilie

-“-

32 Lisandru D. Ilie

-“-

33 Manea Ion

-“-

34 Marin N. Gheorghe

-“-

35 Marin Ilie

-“-

36 Mihalache Dumitru

-“-

37 Miu Dumitru

-“-

38 Neacşu Ion

-“-

39 Neacşu D. Ion

-“-

40 Neacşu D. Marin

-“-

41 Nicolae Dumitru

-“-

42 Nicolae Ion

-“-

43 Pătraşcu Marin

-“-

44 Pietriş Dumitru

-“-

45 Radu Ion

-“-

46 Raicu R. Dumitru

-“-

47 Stan Ivan

-“-

48 Stan St. Marin

-“-

49 Stan Stancu

-“-

50 Stan Stancu-Tudor

-“-

51 Stancu Tănase

-“-

52 Stoian Ion

-“-

53 Stroe Ion

-“-

340

54 Șerban Gheorghe

-“-

55 Tudor Constantin

-“-

56 Tudorache Vintilă

-“-

– Eroi în Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945) Nr

Nume şi prenume

Grad

Drăghici Ion

locotenent

Andreescu St. Gheorghe serg. major

Andreescu St. Ion

serg. major

Alexe N. Ion

sergent

Anica V. Ion

soldat

Barac Dumitru

-“-

Barac Vasile

-“-

Băjan Gheorghe

-“-

Burcea Dumitru

-“-

Dănălache Ion

-“-

Drăgan Ion

-“-

Dumitrache Ion

-“-

Durnă Constantin

-“-

Duţă Gheorghe

-“-

Grigorescu Ion

-“-

Ionescu P. Elefterie

-“-

Miu Ristache

-“-

Paraschiv …

-“-

Eroi în Revoluţia din Decembrie (22-XII-1989)

341

1 – Stoian Gh. Victor – din satul Adunaţi; împuşcat la Braşov

2-Ionescu Petre din Bucovu, rănit în revoluția din 1989 la Bucureşti. 3.-Bărbulescu Marius din Purcăreşti mort în revoluţia de la Timişoara

ANEXA 8

PERSONALITATI RACA

LEGATE DE

(FII AI SATULUI SI VIZITATORI)

A - 8.1. - P e r s o n a l i t a t i ale localitatii R a c a Educatori Nr.

Nume şi prenume

1 Stănculescu Jana

Observaţii

342

2 Cristea Carolina 3 Sârbu Dorina

învatatori 1 |ugui Dincă

1838 -

2 Popa Ion

circa 1845 - 1858

3 Lespede Marin

circa 1845 - 1858

4 Rădulescu Marin

1862 -

5 Dumitru Badea (Bădăuţă, nenea Dascălu)

învăţător suplinitor 1870 -1875

6 Dumitrescu Badea

1876 -

7 Dumitrescu D. Nicolae

n. sept. 1860 în Rîca; 29 ani în învăţământ

8 Apostol Aristiţa

1883 - 1891

9 Tănăsescu Ion

1891 - 1893

10 Nicolae Ion

circa 1885

11 Dumitrescu Tache

1879 - 1885 la Bucov, 1885 - 1920 la Râca;..

12 Dumitru R. Ion (Oană)

intrat în învăţământ în 1907

13 Nicolau Gheorghe (<Lupu”)

interbelic, la Bucov

14 Constantinescu I. Constantin

20 - 21 ani de învăţământ

15 Preot Mocanu Ion

Idem; preot şi învăţător

16 Ionescu Alexandru 17 Dumitrescu Nicolae 18 Ionescu Aneta 19 Chiriţescu Maria

1921 - 1924

20 Tănăsescu Ion

învăţător suplinitor

21 Cosăcescu Jana

22 Penescu Atanasie

343

23 Penescu Ecaterina 24 Crivăţ Anghel

25 Crivăţ Maria

26 Stere Petre 27 Stere Ioana 28 Ionescu Vasilica 29 Bădescu Marin 30 Bădescu Filofteia

interbelic, la Bucov

31 Dumitrescu Florica 32 Trâncan Lucreţia 33 Popescu Ilie 34 Cojocaru Victor

35 Ionescu Ion 36 Popescu Ecaterina

în deceniul 4

37 Stănculescu Dumitru 38 Stănculescu Maria 39 Sterian Enache

în deceniul 4

40 Sterian Georgeta

în deceniul 4

41 Ionescu Mihalache 42 Ilie Gheorghe 43 Stănculescu Costel 44 Popescu Petre

1955 *

Bucov, 1958 -

45 Popescu Marcela 46 Popescu Ilie 47 Popescu Stela 48 Cojocaru Marcela 49 Dumitrescu Nicolae 50 Popescu Puşa

Bucov

344

* Au fost şi directori de şcoală

Profesori 1 Ionescu Ion

limba română ‡ limba rusă ; Râ

2 Ionescu Aurelia

limba română ‡ limba franceză

3 Ivan Jean

istorie ‡ geografie; Râca

4 Ivan Viorica

agricultură ‡ biologie ; Râca

5 Dinu Marin

matematică ; director-Școala R

6 Dinu Rodica

fizică ; Râca

* Au fost directori de şcoală

Ingineri 1 Ionescu Mişu

inginer mecanic

2 Cristea Eftimie

inginer agronom ;

3 Benţea Stela

inginer agronom ;

4 Teodorescu Ion

inginer agronom ;

Tehnicieni (studii medii) 1 Batalu Radu

sanitar veterinar în perioada int

2 Puiu Petrică

sanitar veterinar

3 Popescu Costel

tehnician veterinar

4 Stoica Mihai

tehnician veterinar

5 Stoica Maria

tehnician veterinar

345

6 Batalu Iordan

tehnician veterinar

7 Zarioiu Viorel

tehnician veterinar

8 Gica Gheorghe (<Uţă Gica”)

tehnician veterinar

9 Popescu Victor

tehnician agronom

10 Ionescu Ilie

tehnician sanitar

11 Sandu <Sanitaru”

tehician sanitar

12 Stancu Constantin

tehnician sanitar

13 Stancu Mariana

soră medicală

14 Stancu Gigea

moaşă

15 Stan Miţa

moaşă

Preoţi, diaconi în Râca şi Bucov .

1 Popa Gheorghe

cca. 1685

2 Popa Dumitru

cca. 1786

3 Popa Tudor

cca. 1786

4 Coman sin Sandu

cca. 1810

5 Oprea sin Dumitru

cca. 1810

6 Marin sin Gheorghe

cca. 1810

7 Vlad sin popa Dumitru

cca. 1810

8 Pătraşcu sin Ioan

cca. 1810

9 Radu sin Oprea

cca. 1810

10 Diacon Pîrvu sin Stoica

cca. 1810

11 Diacon Marin sin Leahu

cca. 1810

12 Marin Proistos sin Ion

cca. 1810

13 Diacon Ene sin Ion

cca. 1810

14 Diacon Ion sin Constantin

cca. 1810

346

15 Popa Stancu

cca. 1800

16 Franţescu sin popa Stancu

cca. 1800

17 Coman sin Sandu

înainte de 1844

18 Oprea sin Dumitru

înainte de 1844

19 Marin sin Gheorghe

înainte de 1844 - după 1849

20 Radu sin Oprea

înainte de 1844

21 Vlad sin Dumitru

înainte de 1844

22 Pătraşcu sin Ion

înainte de 1844

23 Stan sin popa Marin

1844 -

24 Ion sin diaconu Albu

1846 -

25 Diacon Stancu

cca. 1849

26 Cristache Popescu

1850 -

27 Popa Stoica Dincă

cca. 1850 - 1868

28 Tănase Popescu (Popa Tănase)

cca. 1860 - 1868

29 Ion Mocanu

circa 1900 - 1940, Rîca şi Buc

30 Cristea Gheorghe

1940-1980; din 1972 la Bucov

31 Depărăţeanu Vasile

1945 - 1994

32 Dogioiu Ion

actualul preot în Râca, din 199

33 Stan Diaconu

cca. 1750 - 1780, Bucov

34 Popa <Pistol> Marin, <Popa Bunget”

cca. 1822 - 1868, Bucov

35 Pană Duhovnicul

1868 - 1880, Bucov

36 Ion (Ioniţă) Marin Pistol

1880 - 1912, Bucov

37 Săndulescu Alexandru

circa 1912, Bucov

38 Mocanu Ion

suplinitor, Bucov

39 Popescu M. Gheorghe

1919 - 1973, Bucov

40 Depărăţeanu Constantin

1971 - 1972, Bucov

41 Cristea Gheorghe

Bucov

42 Manea Ion Adrian

Bucov

347

43 Cocorea Viorel

Bucov

44 Zinculescu Relu

Bucov

45 Popa V. Dorel

Bucov

46 Opriş Marinel

actualul preot în Bucov

A.8.1.7. - Patroni (după 1989) 1 Antonescu Constanţa

Asociaţie agricolă

2 Barbu Ilie

Asociaţie agricolă

3 Sârbu Emil

Firmă confecţii Bucureşti

4 Aristică Emil

Director fabrică Bucureşti

-P e r s o n a l i t ă ț i (fii ai satului ) afirmate pe alte meleaguri Nr.

Nume şi prenume

Observaţii, specialitate, loc de muncă

1 Sterian Paul

prof univ. dr. ing. la Politehnica Bucureşti

2 Sterian Mariana

prof. dr. ec., fac. Economie, Univ. Hiperion; Bucu

3 Toma Steliana

prof. univ. dr. ing. la Politehnica Bucureşti

4 Ionescu Ghe. Marin

procuror al jud. Muscel între cele 2 războaie; Câm

5 Matei Elena (<Lila”)

judecător; Bucureşti

6 Perşu Gheorghe

judecător, preşedinte tribunal; Costeşti

7 Sterie Cati

farmacistă, Ploieşti

348

8 Voiculescu Ionel

farmacist, director CENTROFAR, Timişoara

9 Sterie Nicu

medic veterinar, jud. Olt

10 Antonie Aurică

medic veterinar; Piteşti

11 Crivăţ Florin

medic; Bucureşti

12 Ionescu Ion

medic primar; Braşov

13 Ionescu Mielu

medic; Tătărăştii de sus

14 Adamescu Petrişor

medic, Bucureşti

15 Puiu Catina

medic, Bucureşti

16 Popescu Eugen

medic, consilier guvernamental; Bucureşti

17 Popescu Ancuţa

sociolog;lector la fac. “Spiru Haret ”; Bucureşti

18 Chiţă Titi

economist; Piteşti

19 Chiţă Ioana

economistă; Piteşti

20 Ciobanu Carmen

economist; Curtea de Argeş

21 Ionescu Adina Victoriţa

economistă; S.N. CFR Bucureşti

22 Ionescu Tiberiu-Doru

inginer electronist ; Curtea de Argeş

23 Ilie Neacşa

inginer chimist industrie uşoară ; Târgu Mureş

24 Sterian Marcel

inginer hidrotehnic; director Baraj Mâneciu

25 Lungu Dorel

inginer hidrograf ; Piteşti

26 Depărăţeanu Dan

inginer construcţii maşini ; Slatina

27 Neacşa Bebe

inginer construcţii maşini ; Slatina

28 Trâncan Liviu Auraş

subinginer construcţii maşini ; Piteşti

29 Antonescu Norica

inspector şcolar Argeş; Piteşti

30 Dănălache Melania

inspector şcolar; Arad

31 Grigorescu Virgil

inspector şcolar; Titu

32 Ionescu Titi

inspector şcolar; Titu

33 Ionescu Marian

inspector şcolar; Titu

34 Goran Silvia

educatoare; Piteşti

349

35 Burcea Rodica

educatoare; Piteşti

36 Trâncan Adriana

educatoare; piteşti

37 Adamescu Maria

profesoară de biologie, Retevoieşti - Argeş

38 Matei Ion

profesor; economist la Inspectoratul şcolar; Piteşt

39 Stănculescu I. Ilie

prof. pedagogie-psihologie; dir. Șc.ped.; Câmpulu

40 Ionescu Adrian

profesor, Costeşti

41 Iliescu Constanţa

profesoară biologie; Piteşti

42 Albulescu Eleonora

profesoară biologie; Titu

43 Călin Eugen

profesor matematică; Câmpina

44 Prunaru Cati

profesoară de limba română; Piteşti

45 Teodorescu Maria

profesoară de limba română; Piteşti

46 Puiu Victoria

profesor limba română ; Piteşti

47 Toteanu Voichiţa

profesor matematică ; Câmpulung

48 Matei Ion

profesor sport ; Piteşti

49 Stănculescu Marius

inginer; profesor la Bacău

50 Puiu Victoria

profesor sport ; Arad

51 Neacşuliu Liliana

pedagogie-psihologie; cercetător-Bucureşti

52 Sârbu Emil

patron; Bucureşti

53 Ionescu Ene

patron; Bucureşti

54 Polina Gheorghe

Redactor radio Bucureşti la <Viaţa satului>

ANEXA 9

F O L C L O R LOCAL

350

A. – 9.1. - BALADE .

Radu lu’ Anghel I Pe sub umbra fagului Trece mama Radului Din ochi negri lăcrimând Și de Radu întrebând : - Radule, al meu fecior, Lasă drumul codrilor Vin ostaşi călare mulţi Ai s-o paţi de nu m-asculţi ! Dânsul, crunt la uitătură, Zice: - Mamă, taci din gură Pentru ce nu mă opreai Când în braţe mă ţineai ? Azi degeaba-mi dai poveţă Codrul frate mi-e pe viaţă Vie călăraşi câţi vor Nu las drumul codrilor. Radu-n crâşmă se repede Crâşmăriţa, cum îl vede, Vin pe masă-i pune-n grabă I

Variantă locală a baladei populare Radu lui Anghel, culeasă în 1969 de eleva Goran Rodica (clasa a VIII-a) de la Băjan Voicu de 56 ani, din Râca, publicată în Sînziana, pag. 43.

351

Și de bani nici nu-l întreabă. Un întreg ulcior îl zvântă Pe-al său murg apoi se-avântă Și cu murgu-n zbor se pierde După deal de codru verde. Bine-n codru n-a ajuns Și călăraşii l-au prins Căpitanu-n faţă-i vine : -Dă-mi-te legat, creştine, Ca să nu te duc zdrobit Sau de gloanţe ciuruit. Radu-ncrunt-a lui sprâncene Răspunzând umflat în pene : - Nu-s muiere cu năframă Să mă dau legat de teamă Cu optzeci ca voi mă bat Când m-oi clătina de beat, Iar acuma la trezie, Nu mi-e frică de o mie ! Căpitanul, galben ceară; - Radule, îi zice iară, Dă-ţi pistolul, puşca, mie Și te lasă de hoţie, Dă-te, Radule, legat Să nu te duc împuşcat ! - Căpitane, stai pe loc, Nu-ţi băga voinicii-n foc Că rămân prunci fără taţi

352

Și femei fără bărbaţi. Căpitanu-aprins, mânie : - Și ce-ţi pasă de-ai mei, ţie ? N-ai să porţi tu grija lor, Om de rele făcător, Plângi mai bine viaţa ta Care-acum se va curma. Și se-ntoarse la ai săi : - Frică vi-i de-un hoţ, flăcăi ? Foc ! Oştenii se supun, Arma toţi la ochi o pun, Radu faţa-şi îmblânzeşte Și din gură glăsuieşte : - Staţi, flăcăilor, grăieşte, Staţi, să nu fiu împuşcat, Că mă dau legat ... Dânşii lasă arma jos, Iară el pistolu-a scos Trase-n căpitan un foc L-a urnit din şa pe loc. În oşteni pe urmă-a tras Mulţi căzură fără glas, Dar şi el s-a prăbuşit De trei plumbi în piept lovit. Radu la-nchisoare dus Zace-ntins cu faţa-n sus Măsa-ndată ce-a aflat,

353

A venit şi ea din sat Lângă el tremurătoare Stă-n genunchi : - Vai, ce te doare? - Mamă, rănile mă dor, Mi s-a dus puterea, mor. - Of, sărmanul meu băiat, Vezi, de ce n-ai ascultat ? - Măiculiţă, trebuia Să m-abaţi din calea rea Când eram copil de-o şchiapă Nu când un picior mi-n-n groapă. Până nu-mplinii ani nouă, Furam cloşca de pe ouă, Când trecui de zece ani, Începui să fur juncani; Vaci furam şi boi şi cai Tu o vorbă nu ziceai. Plângi, acum, de te sfărâmă, Ai de ce, iubită mumă, Dacă pier aşa cum pier Ai să dai samă în cer.

Vălean - voinic I I

(Baladă culeasă de Răduț Ion, elev în clasa a VIII-a, în 1959 de la Răduț Eugenia, 58 ani, din Râca, şi publicată în Sînziana, pag. 44)

354

Frunză verde măghiran, Frumosul voinic Vălean Dimineaţă s-a sculat, S-ancălţat şi s-ambrăcat, Faţa albă şi-a spălat, Păr galben şi-a pieptănat Și în lume a plecat, Colindând din sat în sat, Colindând uliţele, Fluierând mândruţele. Câte fete îl vedeau Ferestrele-i deschideau Și în casă mi-l chemau, Numai mânduliţa lui Dată-i pradă dorului Ea nici poarta deschidea Nici în casă nu-l primea Și mânioasă era. Văleanul se tot plimba Se plimba şi aştepta Ca să-l cheme mândruţa. Ea în casă mi-l chema Și din gură că-i grăia : Și vinul e pe fereastră. Că plăcintele-s pe masă. - Leagă-ţi calul la portiţă

355

Și dă-i fân şi lămâiţă, Iară mie dă-mi guriţă. Vălean în casă intra, Din plăcinte că mânca, Din vadra de vin că bea Cu mândruţa se culca. Când a fost la miez de noapte Văleanul trăgea de moarte, Iară maică-sa plângea Și din gură suspina: -Eu ţi-am spus, maică, ţi-am spus, Mândrele capul ţi-au pus ! Când ziua mi se zărea, Maică-sa se jeluia Și la capul lui plângea. Clopotele îI trăgea

Cu sunet jalnic, duios, Că Vălean a fost frumos. Când era ziua în zori, Era-mpodobit cu flori, Cântă cucu sus pe cruce Pe Vălean la groapă-l duce, Pe Vălean trage ţărână Cântă cucul pe fântână, Cântă cucu pe crenguţe

356

El este plâns de mândruţe.

Cântecul lui Marin I Foaie verde lin - pelin, Pe deal, pe la Severin, Trece mama lui Marin, Cu cinzeci de boi bătrâni Să mi-i ducă la sultan Ca să-i puie pe divan II Și să-l roage frumuşel Să-i dea pas lui Marinel ... Cum îi duse, cum îi dete, Pe Marin nu-l putu vede. Foaie verde lin - pelin, Pe deal, pe la Severin, Trece tatăl lui Marin, Cu cincizeci de cârlăioare Pintenoage

III

la picioare,

Și le duse la sultan Și le puse la divan. Cum le puse, cum le dete, Pe Marin nu-l putu vede. Foaie verde lin - pelin, I

Auzită de la I.M. Preoteasa, 1941 Divan - (în Turcia) Consiliu cu atribuțiuni politice, administrative şI juruduce, alcătuit din sfetnicii tronului ăDLRMî III cârlan (diminutiv cârlăior, -oară) - miel sau ied care a încetat să mai sugă, care a fost înțărcat; mânz sau cal la 3 ani ăDLRMî IV pintenog - (despre cai, rar despre alte animale) cu pete albe pe picioare ăDLRMî II

357

Pe deal, pe la Severin, Trece sora lui Marin, Cu sălbile licărind Cu papucii lipăind. Intră la sultan în casă Puse sălbile pe masă Și papucii pe fereastră ... Și la dragoste se luase De sultanul leşinase ! -Hai, Marine, gaic-acasă, La copii şi la nevastă, Dacă ţi-a fost mintea proastă Și nevasta ticăloasă, De te-a dat legat de-acasă !

.Descântece

Descântec de deochi (1) Fugi, deochi, dintre ochi, Din faţa obrazului, Din zgârciul nasului, Din inimă, Din boşogi, Din ficaţi, Din băierele inimii ! Să iasă cu toate cuţitele, Cu toate junghiurile, Cu toate fiarele, Cu toate răcelile Din 102 oase ...

Descântec de deochi (2) - Ieşi, deochi turbat, ȘI te du în capul cui te-a dat ! De-o fi deochiat de fete mari Să le cază părul Să rămână chele,

Să râză lumea de ele; De-o fi deochiat de muiere, Să-i crape ţâţele, Să-i cure laptele ; De-o fi deochiat de bărbat, Să-i crape buzele, Să-i cure balele. Ieşi, deochi, dintre ochi, Din gene, Din sprâncene, Din lumina ochilor, Din faţa obrazului, Din zgârciul nasului, Din coşniţa gâtului, Din inimă, din ficaţi, Din rinichi, Și te du unde popa nu toată, Unde vaca nu zbiară, Unde câinii nu latră, Unde pasărea nu cântă, Că acolo sunt mese puse, Pahare puse. - Beţi şi ospătaţi Și pe cutare îl lăsaţi Curat, luminat, Ca argintul strecurat, Cum mă-sa din pântece l-a lăsat ...

Descântec de junghi Fugi, junghi înjunghietor, Că în cămaşa de fuior Te-am îmbrăcat, Fugi, junghi înjunghietor, Că te îmbrac în cămaşa de fuior ! Toate junghiurile le-am chemat Și ele rău s-au mâniat, De vârf s-au aplecat Și din rădăcină s-au uscat.

15 - NOTE DUPĂ SCRIEREA MONOGRAFIEI: Nota I - Extrase din Marele Dicţionar al României de George Lahovari, I. C. Brătianu şi Grigore Tocilescu/ vol. 2, 1899, pagina 233 : Râca-Veche, comună rurală în judeţul Teleorman, plasa Teleormanului, situată pe Valea Bucovului pe partea stângă la punctul unde se împreună valea cu vâlceaua numită a Purcarului. Se învecineşte la N. cu comuna Bucovu-Adunaţi, la S-V cu cătunul Râca Nouă, la E. cu comuna Popeşti-Palanga şi la V. cu comuna Siliştea-Gumeşti. Întinderea comunei şi a moşiilor de pe dânsa este cam de 820 ha. Sunt împroprietăriţi 8 locuitori pe 28 ha.

Are o populaţie de 769 locuitori, o şcoală frecventată de 55 elevi, o biserică în centrul comunei, deservită de trei preoţi şi doi cântăreţi. Vite: 414 vite mari cornute, 80 cai, 1994 oi, 6 capre şI 226 porci. Bugetul comunei la venituri este de 6605 lei şi la cheltuieli de 4596 lei şi 15 bani. Se leagă la N. cu comuna Bucovu-Adunaţi cu o şosea vecinală şi un pod peste apa Bucovului, iar cu comuna Siliştea-Gumeşti prin soseaua vecinală lungă de 6 Km. Satul de astăzi Râca Veche este din cele mai vechi sate ale judeţului. Îl găsim trecut în lista satelor principale sub a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat, făcând parte din plasa Mijlocul. Mai în urmă a trecut la plasa care poartă numirea Teleormanului. Râca-Nouă, cătun pendinte de comuna Siliştea-Gumeşti, Teleormanul, judeţul Teleorman cu o populaţie de 478 suflete .

plasa

Bucovu-Adunaţi şi-a luat numele de la apa Bucovului care începe din Humele şi trece prin comuna Bucov-Adunaţi şi Râca , străbate pădurea Bucov pe lângă Tătă-răştii de Sus, apoi se varsă în Teleorman pe gura văii dintre Udupu şi Tătărăştii de Sus. Bucovu Adunaţi este comună rurală situată pe valea Bucovului la 66 km de Alexandria, 45 km de Roşiori şI 94 km de reşedinţa judeţului Turnu Măgurele. Vecinătăţi: comuna Izvoru de sus, Strâmbeni, Râca. Cătunul Purcăreşti ţinea de comuna Popeşti. Are două cătune: Bucov şi Adunaţi-Betegi. Suprafaţa comunei cu moşia 1298 ha. Din care: 300 ha. aparţine locuitorilor, 198 ha. plus 12 ha pădure aparţine lui I. Chiţu, 800 ha. teren arabil din care 250 ha. pădure este moşia satului care face parte din trupul Burdea-Căldăraru a Mitropoliei. Populaţia 634 de suflete, 154 contribuabili, iar Betegii (Adunaţi) 291 suflete cu 60 de contribuabili. Numărul vitelor : 2438 capete, 154 cai, 354 cornute mari, 1781 cornute mici şI 149 de porci. Pământ nefertil, se cutivă cereale.

Venitul comunei2742 lei şi 96 de bani. Cheltuieli2686 lei şi 98 bani. Are o şcoală mixtă cu un învăţător şI 20-30 de elevi. Biserica are un preot şi doi cântăreţi.

Nota II - Din notiţele învăţătorului Atanase Penescu. Prima biserică despre care îşi amintesc bătrânii a fost de scândură de stejar tot pe locul unde este şi astăzi. În ea s-a slujit înainte de 1780 de către Popa Pistol. După această biserică, locuitorii au adus o biserică de la munte, gata lucrată, pe la 1868, făcută cu alergătura preotului Pană Duhovnicul şi a lui Konstandin Militaru, ajutaţi de localnici. <Această biserică s-au zidit din nou prin îndemnarea şi alergătura preotului Pană Duhovnic şi a domnului Costandin Militaru şi cu ajutorul locuitorilor din această comună şi a altor preoţi ai noştri care cu cât au putut de au ajutat în zilele preaînălţatului nostru Prinţ Karol I şi a Preafericitului Mitropolit Nifon, anul 1868 August 29, Dumitrache Râculescu, zugrav.> Biserica era făcută în formă de corabie, având pictura în stil bizantin lucrată cu culori vegetale, lapte şi ouă. În biserică erau pictaţi Pană Duhovnicul cu fiul său. În partea stângă era zugrăvit ctitorul bisericii, Dumitrache Râculescu cu soţia în port naţional. În 1912, s-a început construirea altei biserici care s-a terminat în 1923, iar cea veche s-a dărâmat în 1940 şi materialele au fost date satului Betegi să-şi facă şcoală. Pisania bisericii : <Această sfântă biserică cu hramul sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena s-a zidit din temelie cu ajutorul tuturor locuitorilor din această comună în zilele Preaiubitului nostru Rege Carol I şi s-a pictat în zilele gloriosului nostru Rege Ferdinand şi al I.P. S.S. Mitropolit Miron Cristea prin stăruinţa neobosită a preotului paroh Gheorghe M. Popescu, sfinţindu-se în anul 1923”.

Sfârşit

Fotografii, hărţi, tablouri etc.

Participarea delegatiei noastre împreună cu Barbu Ion la congresul țărănimii

cu ocazia âncheierii cooperatizizării agriculturii în anul 1962. În față: Gh. Gheorgiu Dej, președintele Tării și Nicolae Ceaușescu pe atunci Ministrul Agriculturii

Prima școală din satul Râca

La Căminul cultural la prezentarea unei cărţă.

Vechea Comună Popești care cuprindea și satele Râca, Bucov, Adunați

Amplasarea satelor Râca, Bucov și Adunați față de vecinătăți

Troița din satul Râca ridicată de Stoica Adrian

O scrisoare în limba slavonă a domnitorului Dimitrie Ghica, domnitorul Țării Românești către isprăvnicia județului pentru a cerceta niște pâre.

Acest tablou a fost repartizat de “Casa școalalelor” pe vremea când Spiru

Haret era Ministru al Instrucțiunii Publice, pentru lecțiile de morală.

Profesori şi învăţători de la Şcoala Râca în excursie: Alecu Aurelia, Trâncan lucreţia, Penescu ecaterina şi Ilie Gheorghe.

Elevii Ĺ&#x;colii din anul 1955/1956

Sfinții âmpărați Constantin și Elena Frescă din biserica RÂCA

Crucea care a pus bazele ânființării comunei Râca ân vechea vatră din Strâmba Crucea a fost adusă de Penescu Athanasie din locul unde fusese biserica și a fost plantată ân curtea Căminului cultural. Cei care au ântemeiat satul etau scriși pe frontispiciu. Datorită intemperiilor naturii literele s-au șters, nemaiputând fi descifrate

O vizită la muzeul satului din Râca

Înv. Penescu Ecaterina în București

Femei de la ArgeČ&#x2122;ana

Concurs de biciclete

Soldatul Pﾄブn T. Ionescu venit din retragere de la Cotul Donului pe jos ﾃｮn al Doilea Rﾄホboi Mondial

Troiﾅ｣a din Bucov

Costume populare din Muntenia

Valea Ghiincioaei primăvara

Opinci purtate de ţăranii noştri

Harta judeţului Teleorman din perioada interbelică unde apare și comuna RÂCA 1935 Râca făcea parte din Plasa Slăvești.

Profesor universitar Sterian Paul

La grădiniţă

POLINA GHORGHE

Planul vechilor asezări omenești de pe hotarul și zona vecină vetrei mânăstirii Glavacior (XV-XIX)

Elevii şcolii Bucov în 1923

Harta Austriacă – 1794 –unde apare şi comuna Râca

General Karte von Central Europe Publicată la Viena între 1873-1876

(ân anul 1873 pe aceasta hartă aparsatele Râca- Veche, Râca – Nouă , Bucovul și Adunați – Râca – Veche apare pe Valea Câinelui)

Schema amplasării terenului agricol al cooperativei agricole de producție Râca

Schema amplasărăă cetăţii dacice din Tudoria

Pământurile satului Râca sec. XVIIIdupă o schemă făcută de Gheorghe Popescu în anul 1950

- BIBLIOGRAFIE GENERALĂ –

1. Carte de hotărnicie a moşiei numită „Râca-Pasărea “ din districtul şi plasa Teleorman, pendinte de comuna Bucov-Adunaţi, proprietate a domnului Ioan Chitu, domiciliat ân Bucureşti, strada Speranţei nr. 28, operată de inginer hotarnic Constantin Lupescu din Bucureşti, strada 11 Iunie (Filaret) nr. 9, pe baza ordonanţei de autorizaţiune a dl. preşedinte al Onor Tribunalul de Teleorman sub nr 8339 din 15 aprilie 1894; 2. Carte de hotărnicie a terenurilor delimitate la 1864 locuitorilor din comuna Bucovu-Adunaţi, judeţul Teleorman, ân moşia „Tătărăştii de sus“ a defunctului Ştefan Belu, lucrare efectuată de Constantin P. Comăneanu inginer hotarnic din Piteşti, Piteşti, Tipogafia „Română St. Voiculescu, 1916; 3. Carte de hotărnicie a satului Porcăreşti; 4. Dosar: Proiect - Organizarea teritoriului C.A.P. Râca, 24-IX-1970; 5. Marin Preda - Moromeţii, roman, 2 voi, Bucureşti, Ed. Cartea Românească; 6. Marian Ciobanu - Marin Preda - monografie sentimentală, 1998; 7. Almanahul judeţului Teleorman, 1923, 120 pag. ; 8. Monografiile comunelor din judeţul Teleorman, 1941, p. 49 - 51, 174 -175; 9. Petre Stroescu, profesor pensionar - Teleormănenii prin veacuri, 1933; 10. Oraşid Roşiorii de Vede, monografie; 11. Localităţile judeţului Argeş, 1971, p. 343 - 347; 12. Eparhia Râmnicului şi Argeşului, monografie. Apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfântului Iosif Episcopul Râmnicului şi Argeşului, I, 1976, Râmnicu Vâlcea; 13. G. Giuglea, M. Mocanu, O. Proca, G. Ţepelea - „Argeşul ân lumina toponimiei”, ân revista Argeşul, Piteştianul I, nr. 6, nov. 1966, p. 13; 14. G. Giuglea, M. Homorodean - Correspondance italo - roumaines, Firenze, 1961; 15. M. Gaster - „Nomenclatura topică a judeţului Vâlcea” ân Buletinul Societăţii de geografie, 1885; 16. Pantele Georgescu - Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric, 1893; 17. Candrea şi Adamescu - Dicţionar..., 1935; 18. D. Frunzescu - Dicţionar topografic 19. Lahovari – Dicționar...;

20. B. P. Hașdeu – Magnum Etimologicum; 21.Hirotoniile săvârşite în Eparhia Mitropoliei Ungro-Vlahiei ântre anii 1834- 1852, în [19]; 22. Revista generală bisericească, nr. 11 - 12 / 1971 şi nr. 1 - 2 / 1972; 23. Enciclopedia românească, 1936, 3 volume: „Țăra“, „Poporul”, „Judeţele“; 24. Anuarul băncilor populare din România, 1901; 25. Istoria literaturii române, Editura Academiei, 1964; 26. Dionisie Fotino - Istoria..., Viena, 1818; 27. B. P. Hasdeu - Istoria critică a românilor, editura Minerva, 1984, p. 586; 28. B. P. Hasdeu - Originile agriculturii la români; 29.Constantin C. Giurăscu - Istoria românilor, voi. II, Editura Fundaţiilor, Bucureşti, 1946, p. 533; 30. C. C. Giurăscu - Istoria românilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; 31.C. C. Giurăscu - „Constatări istorice, geografice, economice şi stalistice pe temeiul hărţii ruse din 1835 ” în Principatele române la începutul secolului al XlXlea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957; 32. Dinu C. Giurăscu - Istoria ilustrată a românilor, p. 233 – 242; 33.Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu - Istoria românilor, voi. I, II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976; 34. Stahl, Henri H.; Stahl, Paul H. - Civilizaţia vechilor sate româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; 35.Comisia română de istorie militară, Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară - Istoria militară a poporului român, voi. I, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 439; 36. Hurmuzachi - Documente, vol. I, p. 502; 37. Romulus Vuia - Tipuri de păstori la români, Editura Academiei, 1964; 38. Gabriel Gheorghe - Getica, tom I, nr. 1-2 şi tom II, nr. 3-4, Bucureşti,1992; 39. N. Miulescu - God’s Country, Milano, Editura Nagard, 1975; 40. Mircea Bujoreanu - Paranormal, 1999, nov., nr. 44; 41. The Cambridge history of India - 1922, vol. 8; 42. Marija Gimbutas - Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, Ed. Meridiane,1987; 43. McKendrick - Pietrele Daciei vorbesc, Bucureşti, 1978; 44. Vasile Pârvan - Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-român, Bucureşti, 1911, XVI + 223 p. în 8°; 45. Iorgu Iordan - Toponomie românească, București, 1963, p. 578; 46. Ovidiu Densuşianu - Urme vechi de limbă în toponimia

românească,1898; I. A. Candrea - Introducere în studiul toponimiei cu privire specială asupra toponimiei Olteniei şi Banatului (curs litografiat), 1927 – 1928;

47.

48.

G. Mihăilă - împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1960; 49. Institutul de Lingvistică din Bucureşti - Dicţionarul limbii române moderne (abreviat, DLRM), Editura Academiei, 1958, p. 961; 50. Franz Joseph Sulzer - Geschichte des Transalpinischen Daciens Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, 1781, vol. I; 51. Cartea eroilor din judeţul Argeş, Piteşti, 1984.

CUPRINSUL La inaugurarea comunei RÂCA…………………………………………1 În loc de prefaţă…………………………………………………………...2 Moto………………………………………………………………………..3 Puţină istorie………………………………………………………………4 O aşezare geto-dacică în comuna Râca…………………………………..7 Teleormanul şi Argeşul- vetre ale civilizaţiei din Muntenia……………9 Începuturile primelor aşezări din evul mediu………………………….16 Câteva note despre comuna Popeşti…………………………………….19 Formarea satelor şi a comunelor………………………………………..21 Satele Râca şi bucov- cadru geographic………………………………..23 Râca şi Bucovul- cadru istoric…………………………………………..30 Localitatea Râca în confruntare cu istoria……………………………..43 Localitatea Râca în anii comunismului 1945-1989……………………..51 Infrastructura comunei…………………………………………………..56 Economia localităţii………………………………………………………58 Viaţa spirituală a satului…………………………………………………71 -Biserica………………………………………………………………...71 -Învăţământul…………………………………………………………..79 -Căminul cultural…………………………………………………….146 -Medicina şi dispensarul……………………………………………..148 Îmbrăcămintea şi costumul popular…………………………………..150 Evenimentele din viaţa omului…………………………………………152 Obiceiurile de peste an………………………………………………….162 Legende şi credinţe populare…………………………………………..175 Viaţa administrativă şi politică………………………………………...178 Evoluţia demografică………………………………………………...…181 Localitatea Râca imortalizată de Marin Preda în romanul “Moromeţii”……………………………………………………………..185 Personalităţi legate de comuna Râca…………………………………..187 -Personalităţi din viaţa localităţii……………………………………187 -Personalităţi din Râca afirmate pe alte meleaguri………………...189 -Personalităţi care au vizitat localitatea Râca……………………….195 Istoria schitului de călugări din Râca…………………………………..200 Caracteristici de limbă…………………………………………………..202 Toponimie………………………………………………………………..203 Cete şi jocuri de copii……………………………………………………205 Câteva cuvinte despre “zidurile” de la Tătărăşti……………………...209 ANEXE……………………………………………………………………212

1.Cartea domnească a lui Vladislav-Voivod aş-III-lea, 1525………….213 2.Hrisov:Radu-Mihnea-voivod întăreşte Mitropoliei din Târgovişte sate, părţi de sate, vii şi bălţi, 1615……………………………………214 3.Hrisov:Radu-Mihnea-Voivod întăreşte Mitropolitului Luca Ocina în Şerbăneşti, 1621……………………………………………...217 4.Extras din Catagrafia făcută la 1810………………………………..218 5.Testamentul serdarului Teodorache Râculescu de la 1830………..220 6.Foaie arătătoare de toate semnele…………………………………...221 7.Neamuri……………………………………………………………….223 8.Personalităţi legate de Râca-tabel…………………………………...227 9.Personalităţi(fii ai satului) Afirmate pe alte meleaguri-tabel……..233 !0.Folclor local…………………………………… ……………..……235 Adaos: Note după terminarea monografiei…………………………..244 Fotografii, hărţi, tablouri etc…………………………………………..247 Bibliografie generală……………………………………………………277 Cuprins…………………………………………………………………..280 SFÂRŞIT