Din viața și opera unor scriitori

2013

1

Am strâns în această carte articole publicate în presa literară din România și din străinătate cu gândul de a le avea la îndemână.

Cititorul se va documenta despre scriitorii noștri, despre viața lor și mai ales despre operă.

ION IONESCU-BUCOVU

Este Arghezi un poet obscur?

(Câteva note despre„Florile de mucigai” de ION IONESCU-BUCOVU 2

Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Șerban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care și-a pus sentimentele în poezie și a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare săși ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Șerban Cioculescu) . Adică fără a fi ilogic și irațional, el nu compune poema cu gradație logică, ci cu stări de conștiință succesive, cu ruperea punților de legătură dintre versuri.

Tudor Arghezi s-a format în ambianța simbolismului francez. Simbolul la el înfățișază cauza relativei obscurități. Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului: Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.

Afară bătea vântul. Afară era ploaie. Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă pe fereastră Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.

Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l, Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl. Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât, Și în odaia goală din nou îmi fu urât. Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.

O ste era pe ceruri. În cer era târziu.

O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaoșă” El se afirmă stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”, „faguri”, „candelă”, ”besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilecție în poezie.

3

„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, deținut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societății. Între „Psalmi” și „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, cerul și pământul”(G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză susținută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existență de coșmar, trădând înăbușirea libertății sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului și mucenicia prin suferință”( Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantești. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate și umede ale zidurilor” (O.Crohmălniceanu).

Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.

Detenția obligă la un șir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea față de soarta condamnaților. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucureșteană, „rău famată”, și zidurile mucede ale Văcăreștilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzația de autentic local și viață frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoți, din „Pui de găi”, țiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falși din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de șobolani în beciul pușcăriei „Ion Ion”. Cina amară a deținuților din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedaților din „Dimineața”, chinul recluziunii din „Streche”, judecățile asupra condiției umane din „Serenadă”, „Morții”, Generații”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.

Convoiul hoților din „Cina”, predestinați morții, ne oferă o imagine terifiantă: În frig și noroi Trec hoții-n convoi câte doi Cu lanțuri târâș la picioare, Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare. „ O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/ Prin oțățitul întuneric tare/ 4

O răstignire fără cruci și fără schele/ O golgotă ștearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în mișcare.

O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în ”Serenada”: Fierăstraie și rindele Rod în ciurciuvele Pe la trei Vin păduchii mititei Pe la cinci Ploșnițele cu opinci. Șobolanul te miroase Pe la șase Gâlcile dacă ți-au copt Doctorul vine la opt.

Dar nu râdeți, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă: Bezna rece, zidul rece Mai muriră paisprezece.

Chiar și înmormântările sunt private de „legea” lor: Ies morții…

Sub bolta cu clopot a porții, Sânt zece la număr Și, umăr la umăr, Se duc câte doi, în cosciuge, Fără mumă, fără popă, fără cruce.

Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie: Portarul în drum i-a oprit Și-i numără-n boltă cu bățul.

Mort pare și calu-nlemnit Și omul ce mânuie hățul.

Tot ce ține de evenimentul morții este operația scriptologică a înregistrării: În colț un condei Înseamnă cadavrul și-al unei femei.

Bălaie, subțire, ea-și ține deschis Pe lespede, trupul, defunct paradis Pe când își arată gândul hâd Paznicii vii care râd. În mediul hoților plutește un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În narațiuni ca „Ucigă-l toaca” și „Pui de găi” urzesc și se destramă pseudodrame : Tam, nisam în goană 5

Se ivio cucoană Cucoană cu pălărie…

Arătare, stafie…

Avea pantofi și fuste veștejite Și parc-ar fi avut și copite.

Venea din cimitir Ca o momâie…

Ce să vezi? Putoarea cu brățară Era muiere doar pe din-afară Că pe sub poale Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.

Grație aceluiași magnetism poetic pe care-l exercită și ei, țiganii, sunt reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului și al universului: El a venit cu șirul lui de care Și armăsari din zarea cea mare.

Călătoria migratoare a șetrarilor parcă plutește în norii legendei.

Convoaiele lor străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă: Cârduri, gloate, popoare De piscuri s-au mișcat din spinări Și-n picioare, Ca niște uriași de piatră Au ascultat câinii cum latră.

Lache, țiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformă „icre de aur în linguri și pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvătaie/ Care i-a luminat fața și pieptul.”

Pensionarii temniței au firi contradictorii, un aliaj ciudat care unește frumusețea și oroarea din ființa lor. Trupurile lor murdare au o perfecție suavă, parfumată și de o natură fabuloasă. Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,(G. Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă: Cu vreo câteva tuleie Mă, tu semeni a femeie ………………………

O fi fost mă-ta vioară Trestie sau căprioară Și-o fi prins în pântec plod De strigoi și de voievod 6

Că din oamenii de rând Nu te-ai zămislit nicicând.

Finalul: Din atâta-mperechere și împreunare Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.

Na! ține o țigare!

Tinca e proaspătă ca florile din coșul de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” și „sânul ca mura”. „Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă și populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.

Arghezi își prezintă modelele cu gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el violențe lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori deșănțate.

Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.

Bibliografie: George Călinescu- Istoria literaturii române Dumitru Micu-Opera lui tudor Arghezi Șerban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu

Când m-am întâlnit cu Eminescu Era prin anul 1953 pe primăvară, pare-mi-se pe 3 sau 4 martie, când murise ,,marele geniu al omenirii”-Iosif Vissarionovici Stalin. Pe atunci eram elev al şcolii pedagogice din Câmpulung şi câţiva ne-am urcat pe Flămânda să-i tragem clopotele răposatului. Am ţinut-o aşa vreo trei zile. Clopotarul ne alimenta cu mâncare în schimbul acestei munci. Atunci un coleg căruia îi împrumutasem nişte bani vine la mine şi mă roagă ca în schimbul banilor, pe care nu-i avea, să-mi dea o carte. Am fost de acord. Şi mi-a întins cartea ,, M. Eminescu-poezii”-ediţe Titu Maiorecu. Până atunci nu ştiam prea multe despre marele poet. După război opera lui nu se mai editase. Noi învăţam după nişte culegeri literare în care era doar ,,Împărat şi proletat” -cuvântul proletarului, care cădea bine regimului cu ,,Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă…” şi poezia ,,Viaţa”, unde o fată de la ţară îşi câştigă existenta cu acul. Cartea primită de la colegul meu ā căzut ca o mană cerească. N-am mai ştiut de mine vreo câteva zile; m-am închis cu ea în dormitor sau în sala de meditaţie şi am

7

citit-o de câteva ori. Am descoperit că fusesem minţit. Ni se spusese că Eminescu este fiu de boiernaş, că ā fost influienţat de ideologia capitalistă,că poezia lui de dragoste strică tineretul, etc. După citirea poeziilor, am rămas siderat de câtă putere de creaţie avusese acest Om. Îmi sunau aşa de bine în capul meu aceste poezii încât am încercat să le memorez şi pe unele le ţin minte şi acum.

A doua întâlnire cu poetul ā fost făcută prin intermediul profesorului de română Augustin Popescu, cel care mai târziu avea să devină un eminescolog de frunte, sub numele de Augustin Z. N. Pop. Aş vrea să insist mai mult asupra acestui om pentru faptul că toate datele biogafice noi din viaţa poetului au fost scoase la lumină de el.

De la profesorul de român Austin Z.N. Pop, pe atunci Augustin Popescu, am prins gustul limbii române și în special dragostea pentru cel mai mare poet al neamului nostru, Mihai Eminescu. Duminica ne ținea adevărate șezători literare despre poet, ilustrate cu fotografii din via\a poetului =i a Veronic[i Micle, din viața familiei poetului.Umbla din şcoală în şcoală, împreună cu nepotul poetului Eminescu, Victor Eminescu, care fusese militar şi ţinea conferinţe despre viaţa şi opera poetului. Strânsese toată viața, cu o pasiune de invidiat, risipindu-şi averea , salariul şi pensia, mai târziu, o serie întreagă de materiale inedite despre poet, pe care de altfel le-a și publicat de-alungul vieții în trei volume masive de <Contribuții documentare asupra vieții lui M. Eminescu> și în alte lucrări. Deschisese acasă un adevărat muzeu Eminescu cu materiale strânse de peste tot, scrisori, acte de naştere, scheme ale satului Ipoteşti, fotografii cu familia , cu prietenii, obiecte personale, până când şi rochia de mireasă ā Veronicăi Micle pe care dăduse, îmi spunea, o groază de bani. Îmi spunea că după moartea sa le va dona Muzeului Literaturii sau Academiei. Nu mai ştiu dacă ā făcut-o sau nu, dar ar fi o mare pierdere dacă această valoroasă colecţie s-ar distruge. Acest profesor a dat lucrări valoroase nu numai despre M. Eminescu, ci şi despre Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, despre dezvoltarea culturii pe meleagurile arge=ene. Augustin Popescu s-a născut ]n București la 30 august 1910, ca fiu al preotului Zamfir Popescu, paroh al bisericii <Sf. Vasile> de pe Calea Victoriei. Studiile secundare le-a urmat la Liceul <Sf. Sava> ca premiant. A absolvit facultatea de litere și filozofie din București cu distincția <Magna cum Laude> În anul 1968 a obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din Cluj, iar în 1970 titlul de doctor-docent, tot la aceeași Universitate. A fost cercetător la Biblioteca Academiei Române, secția manuscrise, punând în ordine arhiva Eminescu. A funcționat ca profesor la Institutul pedagogic din Pitești, îndeplinind și funcția de decan și apoi pe cea de rector. A fost profesor și la Universitatea din București, la catedra de <Eminescologie>. S-a stins din 8

viață la 1 aprilie 1988 și a fost înmormântat la cimitirul Bellu, nu departe de mormântul lui Eminescu. În ultimul timp am purtat o scurtă corespondență cu el și îmi scria că nu mai vede și o duce foarte rău, n-are cine-i face cumpărăturile și cine să-l îngrijească, nevasta fiindu-i și ea bolnavă. La sfârşitul vieţii Augustin Z.N. Pop i-ā scris un epitaf poetului care sună aşa : CRED IN EMINESCU CA IN SOARE, IN MAGIA FRUMOSULUI SI ÎN VEŞNICIA NEAMULUI ROMANESC. De la acest mare profesor am prins gustul cercetării vieții și operei lui Mihai Eminescu și, ținând legătura cu el, am scris romanul <Martirii lui Eros> în care e vorba despre dragostea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, roman la care a contribuit şi el cu multe date istorice.

Inâlnindu-mă de mai multe ori cu el, i-am propus să scrie un roman al dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle. Mi-ā destăinuit că de câte ori ā vrut să înceapă acest roman, de atătea ori, ori nu-i mergea stiloul, ori mâna îi cădea grea. Şi până la urmă l-a abandonat... ,, Dar te voi ajuta pe tine cu datele pe care le am... Să-i pui titlul sugerat de Perpessicius , »Martirii lui Eros » Înainte de ā scrie romanul m-am documentat aproape 20 de ani, am citit aproape tot ce s-ā scris despre Eminescu, am colindat ţara in lung şi lat pe urmele lui, de la Iaşi, Văratec, Ipoteşti şi până la mica lui Romă, în Transilvania. Am scris romanul, am publicat şi câteva fragmente din el, primite bine de public, dar editurile nu se încumetă să ia în serios o lucrare ā unui necunoscut. Şi ca să cerşesc la poarta lor, nu-mi stă în caracter ! Şi acum să reiau firul destăinuirilor. După citirea cărţii de Poezii, am început să frecventez biblioteca şcolii şi să împrumut cărţi despre poet.

Bibliotecara le dădea pe sub mână, deoarece erau interzise. Şi a început să mi se lărgească orizonturile despre viaţa şi opera lui. Îmi intrase atât de mult la suflet, încăt într-o noapte, în adolescenţa mea, l-am visat. Eram aproape bolnav după o despărţire amoroasă cu prima iubită. Şi mă culcasem să dorm.

L-am văzut pe poet cum ā venit lângă mine, mi-a pus mâna pe funte şi a început să mă mângâie. Îl vedeam, îl simţeam. S-a aşezat pe buza patului. Avea o statură mijlocie, era îmbrăcat într-un costum negru, avea un corp atletic, faţa măslinie, ochii ceva mai mici decăt în fotografiile lui, un păr negru, strâns pe spate într-o chică, umerii obrajilor proeminenţi. Atât mi-a şoptit, mângâindumă : »Nu fi supărat că trec toate, toţi trecem prin focul dragostei. Şi eu am trecut ! Dragostea e o boală. Trebuie să te lecui de ea, cum m-am lecuit şi eu..Îţi va trece... » Imediat m-am deşteptat şi m-am uitat prin cameră buimac.

Eminescu dispăruse. Dar m-a marcat atât de mult acest vis, încât îl voi ţine minte toată viaţa.

9

După deschiderea culturală de după anul 1960 au început să fie reeditate marile opere ale literaturii române, adică Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, etc. unde am descoperit un alt Eminescu, aureolat de peronalitatea acestor oameni. Între timp mi-a căzut în mână o mică broşurică scrisă de Octav Minar prin anul, pare-se 1904 şi intitulată ,,Cum ā iubit Eminescu » în care ā publicat o parte din scrisorile de dragoste ale poeţilor..

Deşi istoricii şi criticii literari l-au hulit pe acest om, a fost primul care a reabilitat dragostea dinte poet şi Veronica şi i-ā luat partea femeii atunci când, după moartea poetului, ea devenise cauza principală ā nebuniei şi ā morţii lui.

Criticii i-au imputat ca unele scrisori sunt trunchiate sau traduse din franceză prost, dar realitatea ā fost alta. Date de Veronica şi de fetele ei din mână-n mână pe la prietene şi prieteni să le citească din curiozitate, scrisorile au fost copiate greşit sau traduse cu multe lacune. Şi Octav Minar, neavând originalele, le-ā publicat cu greşeli. După moartea poetului scrisorile au fost puse sub embargou de Veronica. Din 16 iunie 1889 şi pănă ā plecat la Văratec prin iulie ,femeia le-a citit şi le-a răscitit, făcând adnotări pe marginea lor,aducându-şi aminte de clipele lor frumoase, după care le-ā străns pe toate, le-ā legat cu o pamglică neagră, punăând sub plamblică o coală în care ā scris : ,,Acestea sunt scrisorile mele şi ale lui Eminescu, de voi trăi voi scrie ceva în legătură cu acest amor nenorocit. » (citat din memorie). Pe aceeaşi coală căteva versuri ale poetului : ,,Copil bălai cu ochii albaştri/ Simbol al vremilor eterne/ Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să ştie de amor/ Clădeam o lume de iluzii/ Pe aripi de corb croncănitor.../ Restul se ştie, Veronica Micle sā otrăvit la Văratec şi ā murit. Pe patul de moarte le-ā spus fetelot să nu publice acele scrisori decât după ce va trece timpul. Scrisorile au fost purtate mult timp de nepoatele şi strănepoatele ei până când au fost publicate acum câţiva ani.

Cu Eminescu m-am întâlnit apoi la Facultate. Am ascultat câteva cursuri ale lui G. Călinescu care m-au fascinat. Acest profesor când vorbea despre Eminescu era parcă un preot antic care executa o liturghie. Cu vocea lui cântată, elecriza publicul. La cursurile lui nu veneau numai studenţi, participau şi oameni din Bucureşi de diferite profesii, ziarişti, profesori de liceu, muncitori, militari. Amfiteatrul era arhiplin, lumea se înghesuia şi pe coridoare, ocupându-şi locurile cu mult timp înainte Apoi am ascultat-o la cursuri pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga Era fantastic cât de informată era profesoara despre viaţa şi opera poetului. Ne plimba prin filozofia indică, prin Kant, Schopenhauer,prin Viena timpului, prin Berlin, prin Iaşul lui Eminescu. Făcea legături inedite între opera poetului şi 10

opera altor mari clasici ai omenirii. De la cursurile ei ieşeam parcă de la un mare spectacol care ne umplea sufletul de bucurie.

Profesorul Vianu era un neîntrecut maistru al cuvântului. Cursul lui despre Eminescu era o delectare ā sufletului. Mai mult stilist decât istoric, Vianu desfăcea firul operei în patru, o analiza, întorcând-o pe toate feţele.Dar înainte de orice era un mare cunoscător al literaturii universale din care au ieşit ,,Studii de literatură universală şi comparată’’ , publicate mai târziu.

Cursurile lui ,,Madach şi Eminescu’’, ,,Imaginea Greciei antice în Memento mori’’sau ,,Eminesacu şi Shakespeare”erau adevărate sărbători intelectuale.

Apoi profesorul Ion Zamfirescu, autorul unei masive ,,Istorii universale ā teatrului’’ ne-ā introdus în lumea teatrului lui Eminescu.

Amintesc de asemeni o pleiadă întreagă de profesori care s-au aplecat asupra operei lui : Amita Bhose, Lucian Blaga, Gheorghe Bulgăr, Şerban Cioculescu, Constantin Ciopraga, Pompiliu Constantinescu, Rosa Del Conte, Petru Creţia, Alexandru Dima, Mihai Drăgan, Ion Dumitrescu, Mircea Eliade, L. Galdi, Alain Guillermou, Dumitru Irimia, Dan C. Mihăescu, George Muntean, Ion Negoiţescu, Constantin Noica Marian Papahagi, Edgar Papu Perpessicius, Alexandru Philipide, Alexandru Piru, Alexandru Rosetti, Liviu Rusu, Eugen Simion, N. Steinhardt,Vladimir Streinu, Eugen Todoran, Tohăneanu, Vatamaniuc, şi mulţi alţii , tot atăt de importanţi, dar care-mi scapă. Închei cu o poezie ā lui EMINESCU : NUMAI POETUL LUMEA TOATΑ-I TRECATOARE OAMENII SE TREC ŞI MOR ...........................................

NUMAI POETUL CA PASERI CE ZBOARA DEASUPRA VALURILOR TRECE PESTE NEMARGINIREA TIMPULUI

11

IN RAMURILE GÂNDULUI, IN SFINTELE LUNCI UNDE PASERI CA EL SE_NTREC IN CÂNTΑRI.

Ovidiu şi femeile Poetul Ovidiu, un mare amator al artei amorului, la 18 ani era un dandi care se plimba prin Orient, vizita Sicilia, Athena şi Alexandria, admirând frumoasele vestale dar şi femeile de pe stradă. După ce ā călătorit pe Nil şi ā rămas uimit de piramidele faraonilor, s-ā întors în ţară cu o enormă bogăţie sufletească.

Roma pe timpul lui devenise splendidă, pe Palatin se ridicase faimoasa domus augusta şi templul de marmură al lui Apolo, urmat de statuile Danaidelor. Se clădise măreţul Panteon, termele lui Agrippa, Porticul Octaviei şi frumosul teatru al lui Marcellus. El frecventa adesea bazinul de apă al luptătorilor, teatrele, circurile, dar şi localurile de noapte, reuniunile moderne, citind adesea din poezia lui erotică. În aceste împrejurări, probabil, s-ā îndrăgostit el de o femeie- totam cantata per urbem- adică cântată în toată Roma- ascunsă sub numele de Corina. Scria versuri pe un lectulus încărcat cu perne, seara în grădina sa, pe Via Sacra şi Via Flaminia, grădină întinsă pe câteva coline pline cu flori.

Spuneam că ā fost un dandi, prima căsătorie pentru el n-ā rezistat, îi fugeau ochii după frumoasele Romei, ā dat greşi şi cu ā doua şi cu ā treia căsătorie. Dar i-ā rămas fidelă fiica sa, Perilla, care sub supravegherea lui ā cultivat tot artele.

Operele lui în care ā cântat dragostea, ,, Ars amatoria” şi ,,Ars amandi” sunt un fel de istorie spirituală ā dragostei unui păgân care ā văzut în femeie cel mai graţios animal.

El ā dat lecţii contemporanilor cum să aleagă şi să cucerească o femeie, cum să păstreze iubirea şi cum să se poarte femeia cu iubitul. Ā fost un expert al psihologiei feminine şi un rafinat în estetica corporală şi vestimentară.

Spicuim câteva idei din opera lui.

Femeile trebuie duse la plimbare- zice el- la teatru, la circ, discuţiile cu ele trebuie să poarte o notă elegantă, cu cuvinte alese, să se lase sfiala rustică la oparte, iubitul să i se destăinuie, să-i admire faţa şi picioarele. Amantul trebuie să joace teatru, să plângă, să fie amabil, să-şi arate gelozia. La însuşirile fizice trebuie să se alăture şi însuşirile psihice. ,,Amorul plăcut se ademeneşte cu cuvinte dulci! Râzi când râde ea, plângi când plânge ea. Încălzeşte-i la sân mâinile îngheţate! Nu-i reproşa iubitei defectele! Află un nume măgulitor pentru fiecare defect. Nu întreba de ani, nici sub ce consul s-ā născut.”

El dă şi sfaturi femeilor. Zice că cine refuză un cavaler va tremura babă în patul ei pustiu. ,,Şarpele îşi schimbă pielea, cerbul înnoieşte coarnele, tinereţea femeii nu mai vine înapoi.! Femeia să fie elegantă,să uzeze de toate mijloacele ei pentru ā atrage un bărbat.

Femeia cu capul prelung să-şi facă pieptănătura la mijloc, cea cu capul rotund să-şi strângă pieptănătura într-un nod în creştet, lăsându-şi urechile descoperite. Ia seama la culori, negrul stă bine blondelor, albul oacheşelor, să nu-ţi miroase subsuorile sau

12

picioarele, foloseşte dresurile cu măsură. Ascunde-ţi viţiile, piciorul urât, gâtul pătat, pieptul diform, nu deschide gura mare, râzi cu măsură, cântă şi dansează gratios” Naso magister erat…

Din păcate Împăratul August, un mare adept al vechilor virtuţi republicane, descopere tocmai în familia lui desfâul la fiica lui, Iulia. După câteva căsătorii nu tocmai fericite Iulia, atrasă de poezia lui, dar şi de farmecul lui fizic, ā căzut în braţele lui Ovidiu.

Fiind prinsă, este exilată într-o localitate secretă şi pe Ovidiu l-ā trimis sub excorta soldaţilor romani, însoţit de câţiva sclavi, la Pontul Euxin, unde ştirile de cruzime din partea geţilor înfiorseră pe romani. ,,Ars amatoria” este interzisă ca operă corupătoare.

De acum până la sfârşitul vieţii, Ovidiu va trăi între barbari la marginea lumii romane. Acum scrie în grai get ,,Tristele” lui cu gândul la fericirea din Roma.

SFÂRŞITUL UNEI TRAGIGE IUBIRI - INTRAREA ÎN LEGENDĂ( Eminescu şi Veronica Micle) În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.

Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 sa cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”.

Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,, …capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru” Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.

Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor.

Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”

13

De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor. În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator. În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.

Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului.

Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului.

Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului.

Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor: T. Maiorescu……….100 lei; Alexandru Djuvara…60 lei; J. I. Socecu…………40 lei; Teodor Rosetti……..60 lei; Dr. Neagoe…………40 lei; D. Cepescu…………20 lei; Ioan Colţescu………20 lei; Profesor Mândreanu 20 lei; Dr. Mihaiu…………10 lei; Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca i-ă plătit .

Dr. C. Felix…………20 lei Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu nu ă plătit! ,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”

14

În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.

De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru.

Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentrun răsărit de lună!

Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe, Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreunăNoi visam eternitatea în durata unei clipe” …………………………………………… ,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.”

Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu” După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic.

Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: ,,O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm, Să dorm pe veci”

15

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau.

Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.

Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..

La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…

Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul: ,,Nici cenuşa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!’ Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.

Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.

Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.

15 martie 2010

Ion Ionescu-Bucovu

EMINESCU ŞI MACEDONSKI Doi mari poeţi aflati într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.

Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute.

16

Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă.

Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol.

Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’.

Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească.

Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’.

Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.

1 iunie 2010

Ion Ionescu-Bucovu

EMINESCU ŞI CLEOPATRA LECA- POENARU Izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru.

Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale, verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de toate o frivolă. Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata, mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba.

De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt bărbat în căminul conjugal- şi procesul

17

devenise celebru în urbea Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă. În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pur-sânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul. Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena, femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura, mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu. Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru. Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i plăcuse Viena si Parisul…

Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare, Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului Soare.

Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei, mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan. Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra! Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt sira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte, încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul inimii, sunt aţât debătrân, Dalilo…”

Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu, probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…” Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi, pentru ă afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei.

Femeia îi răspundea răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate)explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea ă răspuns la declaraţiile sale printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ” Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!”

Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.”

Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…

18

Ion Ionescu-Bucovu

6 iunie 2010

LECŢIA LUI MAIORESCU V-aţi întrebat vreodată ce-ar fi însemnat cultura noastră fără Maiorescu? El a apărut la o răscruce de timpuri când ţara noastră avea nevoie de înnoiri profunde.

Din rădăcini transilvane, a venit pe sol muntenesc ( părinţii lui s-au statornicit la Craiova), cu studii secundare la Braşov, apoi la Viena, cu profesori vestiţi în filozofie si logică. Vine în ţară şi, nemulţumit de ,,neadevărurile” epocii lui, popularizează cultura timpului prin orice mijloace .Politician conservator, este un regalist convins, membru al Academiei, deputat, ministru al culturii, al justiţiei, prim-ministru, profesor universitar, filozof,logician, polemist (vezi polemicile cu Dobrogeanu-Gherea) si un distins avocat cu o oratorie de invidiat.

Hegelian în înţelegerea poeziei ca sensibilitate a ideii, schopenhauerian în explicarea folosului artei, clasicist prin simţul dezvoltat al armoniei şi echilibrului, romantic prin concepţia estetică, Maiorescu a fost un promotor al culturii, punând bazele criticii moderne într-un timp de confuzie în lupta cu adevărul. Partizan al evoluţionismului, a combătut tendinţele revoluţionare de orice fel, între ele si socialismul, căruia i s-a opus sistematic, evoluţia socială nu trebuia să ,,ardă” etapele, trebuia să le parcurgă, a fost un mare adversal al împrumuturilor străine nejustificate, ceea ce el a numit ,,formele fără fond”.

Apariţia în 1865 a Junimii şi peste doi ani (1867) ă Convorbirilor literare fac posibilă lupta de idei cu trecutul. În 1866, când se punea problema unei noi ortografii a limbii române, în trecerea de la scrierea slavona la cea latină, el scrie ,, Despre scrierea limbii române”, opunându-se atât etimologismului ciparian cât si fonetismulu de bravadă pumnist. În ,,Limba româna în jurnalele din Austria” reia disputele cu Laurian, Cipariu şi Massim, creatorii unei fantastice limbi române artificiale.

Pe tărâmul criticii literare excelează cu,,O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867”, în nevoia de a alcătui o antologie a poeţilor români, însufleţită de un simţământ poetic şi ferită de înjosire în concepţie şi expresie”.

Continuând direcţia Daciei literare cu celebra: ,,scrieti, băieti, numai scrieţi!” el încurajază o pleiadă de scriitori noi care se vor adăpa la folclorul naţional şi vor da mai târziu capodoperile literaturii române.Dar cea mai rezistentă opera ă lui este ,,Directia nouă în poezie si proză(1872)care va marca drumul de viitor al literaturii române. Este primul care sprijine atât moral cât şi material un număr mare de scriitori şi oameni de ştiinţă aflati la începuturile activităţilor lor:Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă, Bodnărescu, Spiru Haret,Coşbuc, Rădulescu-Motru, S. Mehedinti, Dragomirescu, etc.

19

De Eminescu s-a preocupat special, l-a trimis la studii, i-a venit în ajutor în timpul bolii, i-a publicat poeziile, a avut grija de manuscrisele lui, dar s-a amestecat brutal si în viaţa lui atunci când a fost vorba de căsătoria poetului cu Veronica Micle.

Linia maioresciana a culturii române a fost continuată mai târziu de Lovinescu, Călinescu, Manolescu, Eugen Simion care au văzut în el un deschizător de drumuri.

Ne întrebăm dacă astăzi, în confuzia care există în ţara noastră, mai e posibilă apariţia unui asemenea om, ca un reper moral pentru intelectualii români.Şi dacă da, de ce nu apare?

Ion Ionescu-Bucovu

Monday, 8 April 2013

Un precursor al unităţii noastre naţionaleIOSIF VULCAN Mai ştie astăzi cineva cine a fost Iosif Vulcan? Vag ne reamintim de el că a publicat primele poezii ale lui Eminescu în revista ,,Familia”.

Dar Iosif Vulcan a fost cea mai reprezentativă figură culturală din jumătatea a doua a veacului al nouăsprezecelea în Ardeal. Cărţile lui, timp de cincizeci de ani, au stat cu cinste pe poliţa românului, iar ,,Familia”, întemeiată de el, a fost flacăra deşteptării noastre naţionale.

Fiu al Bihorului cu studii la Viena se statorniceşte la Oradea şi, timp de cincizeci de ani, a fost un paznic la porţile românismului. ,,Un merituos pedagog în ale literaturii pentru copilăria unui popor”- cum l-a caracterizat Octavian Goga.

De la 1860, când era student la Viena, el a simţit impulsurile epocii privind unitatea naţională, scriind poezii, nuvele, romane şi piese de teatru cu tematică unionistă şi patriotică.

Neamul, trezit de P. Maior, G. Şincai şi Klain, sub verbul lui Vulcan se scutură de zgura trecutului, trezindu-se la o nouă viaţă. Preoţi, învăţători, elevi, iluminaţi de magia unui vis- UNIREA- recitau versurile lui din ,,Lira mea”: ,,Iancule viteaz, Scoală-te, fii treaz, Că nu-i bine-n ţară, Vin duşmanii iară…”

Crezul lui intelectual ca ultim vlăstar al Şcolii Ardelene a fost ca literatura şi limba română să se modernizeze, părăsind înălţimile vaporoase ale ideologiei cipariene. Totusi naţionalismul lui ă purtat pecetea descendenţei latine.

El a militat şi pentru o mişcare teatrală în Ardeal, înfiinţând ,,Societatea fondului de teatru” şi ajutându-i pe artişti. ,,Familia” lui a fost un fel de buletin literar al epocii şi un certificat dat unităţii naţionale. Scriitori din toate părţile locuite de români îşi trimiteau creaţiile literare, fiind părimite cu un mare entuziasm şi publicate în revistă.

20

Iosif Vulcan a fost primul care a văzut în Eminescu un mare poet în devenire şi i-a publicat primele poezii: ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: şi ,,La Heliade”, apoi ,,Junii corupţi”.

Dacă opera lui, pentru noi, cei de astăzi, modestă, a fost uitată, acţiunea lui culturală şi unionistă din ,,Familia” a rămas ca un bilet de intrare pe marea poartă istoriei noastre literare.

Ion Ionescu-Bucovu

Monday, 8 April 2013

UN TRIUNGHI AL DRAGOSTEI OTRĂVIT- ST. O. IOSIFNATALIA NEGRU SI DIMITRIE ANGHEL. Există în istoria noastră literară poveşti de dragoste incredibile ce au rămas să fie repovestite şi pentru generaţiile actuale. O astfel de poveste este şi iubirea dintre St. O. Iosif, Natalia Negru şi Dimitrie Anghel.

ST. O. Iosif se întâlneşte cu Natalia Negru prin 1885 pe coridoarele Faculţăţii de litere din Bucureşti şi se îndrăgosteşte de ea nebuneşte. Pentru ea frecventează cursurile Facultăţii de litere şi se prezintă cu Natalia Negru cu teza ,,Influenţe strâine asupra literaturii române- foloasele si relele lor” la examenul de licenţă. Lucrarea este notată cu ,,bilă neagră”, un semn divin al dramei ce avea să vină în viaţa lor.

Mesajele lui Steo către domniţa de la Tecuceni-Buciumeni, Ly, Lia, Lilian- cum o mângâia el, converg într-un patetic epitaf:,,În cuibul tău de la Tecuceni visez eu să muncesc alâturi de tine…” Nunta lor a fost o feerie în podgoria de la Tecuceni, cuibul lor de nebunii, unde au participatN. Iorga, D. Anghel, Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, etc. După nuntă, Lyly îi dăruieşte poetului şi o fiică, care şi ea, ca un făcut, moare în 1916.

Pâna aici toate bune şi la locul lor. Numai că St. O. Iosif si-a ales ca prieten pe Dimintrie Anghel, ,,poetul florilor” –cum a fost catalogat de critici. Stând zilnic în casa lui Steo şi scriind literatură, Anghel se îndrăgosteşte de Natalia, o seduce, şi după un timp, femeia îşi părăseşte soţul şi se mută la Dimitrie Anghel.

Faptul acesta a avut efectul unei lovituri distrugătoare.

Prin 1910 dezastrul moral se agravează. Lirismul patetic din ,,Cântece” reflectând etapa în care Helianta ( Natalia) devine soţia lui Anghel, relevă un suflet devastat.

Pierzând-o pe Natalia, pe care o cântase în atâtea poezii, divinizând-o, blândul Steo, a cărei constituţie nervoasă nu a putut să suporte şocul, cade greu la boala şi pe 22 iunie 1913 moare, în urma unei congestii cerebrale.

Nici Dimitrie Anghel n-a fost fericit cu ea.

Ca om, Dimitrie Anghel era din toate punctele de vedere opusul lui Iosif, ceea ce dovedeşte că… extremele se atrag. În timp ce Iosif era blând, sfios, delicat, Anghel era un om incomod, deprins cu zeflemeaua, maliţios şi irascibil, căruia îi sărea ţandăra din orice şi care, nu rareori ameninţa cu revolverul.

Dar trădarea prietenului s-a răzbunat. În urma unei scene violente cu Natalia Negru, nemulţumit de noua mezalianţă, la 13 noiembrie 1914 şi-a descărcat un foc în piept şi, după două săptămâni de chinuri, a murit în spital.

21

În ziua înmormântării, la cimitir, o necunoscută i-ar fi strigat Nataliei, care participa la înmormqntare: ,, Mizerabilo, care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”

Prietenul lui Topârceanu povesteşte: ,, Înmormântarea lui a fost una din cele mai triste pe care le-am văzut. Lume puţină l-a urmat până la cimitirul din marginea Iaşului. Doi-trei prieteni mai de-aproape, câteva rude, câţiva admiratori necunoscuţi. În faţa sicriului descoperit pentru ultima oară am ascultat cu fruntile plecate improvizaţia vibrantă ă d-lui Sadoveanu care-şi saluta prietenul în pragul veşniciei. Pe faţa şi mâinile crispate ale mortului cădeau fulgi de zăpadă…”

După moartea celor doi, Natalia Negru a trăit până la adânci bătrâneţe, fără regrete, povestind scene din viaţa celor doi poeţi.

Ion Ionescu- Bucovu

8 April 2013

Un patriarh al culturii româneNicolae Iorga Tineretul de astăzi, în vâltoarea timpului prezent, rar mai face recurs la trecutul nostru şi la oamenii mari pe care i-a avut România. Unul dintre ei este Nicolae Iorga, acest Volaire al românilor (G. Călinescu), care a fost un fenomen cultural, rar întâlnit în cultura unui popor. Născut în Botoşani la 17 ianuarie 1871 el a fost istoric, critic literar, documentarist,dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, primministru, profesor universitar, academician, orator desăvârşit, cunoscând si vorbind curent 12 limbi, ziarist şi un mare om de cultură, înscriindu-se pe linia lui Dimitrie Cantemir şi Bogdan Petriceicu Haşdeu, ca unul dintre cei mai mari oameni de cultura ai începutului de secol al XX-lea.

După terminarea liceului la Botoşani, urmează Universitatea din Iaşi pe care o absolvă numai într-un an cu ,,magna cum laude”, continuă studiile la Paris, Berlin şi Leipzig, obtinând doctoratul la numai 23 de ani.

Dotat cu o memorie fenomenală, a scris peste 1250 de volume si 25.000 de articole.

Opera istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnitori, de familii, istoria bisericii, a armatei, a comerţului, a literaturii, a tipăriturilor, a călătoriilor, etc.

A fost unul dintre doctrinarii semănă torismului, a editat şi condus numeroase ziare si reviste, ca un bun orator a ţinut conferinţe la radio, ascultate de întreg poporul.

Dar a fost şi un vizionar, văzând în fascism un cancer care se întinde. De altfel sfârşitul lui tragic se leagă de acest fapt. Bestiile în cămăşi verzi l-au asasinat în pădurea de la Strejnic în noaptea de 27 noiembrie 1940, lăsând îndoliata intreaga lume intelectuală. Ca urmare 47 de universităţi din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.

22

Aşa a sfârşit unul dintre cei mai mari oameni de cultură ai ţării noastre, lăsând pe masa de lucru ,,Istoriografia lumii” neterminată.

Ion Ionesci-Bucovu

26 septembrie 2010

Marin Preda: Băiete, ăştia vor să mă termine! În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre ,,Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să –l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea ,, Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii” Am stat câteva zile în satul Siliştea –Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete ( Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei , Ilinca.

Poate voi vorbi odată despre acest lucru, acum însă vreau să vă spun altceva ce ma frapat la scriitor. După ce am alcătuit un album cu toate fotografiile eroilor din ,,Moromeţii” m-am prezentat cu el la Marin Preda să văd ce impresie are el despre personaje. Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. ,,Domnule Preda, i-am zis eu, poate o să vă mire, am luat o lucrare...’’ ,,Aaaa, da ştiu, mi-a povestit Piru despre tine... Şi ce vreai să scrii tu în acestă lucrare? Tu eşti din Râca de la fostul învăţător al meu Crivăţ? Ce mai face? Mai bea, mă?La Râca veneam eu dupa cărţi pe la neamurile mele. Stancu lu’ Diţă ce mai face?”După ce i-am dat eu toate informaţiile cerute, i-am povestit intenţia mea de a face o radiografie a personajelor, comparând realitatea personajelor din sat cu felul cum au fost ele prezentate în roman.,,Ar fi interesantă, monşer, dar ai grijă...” Priveşte albumul printre ochelari şi se opreşte la maică-sa. ,,Nu puteai si tu s-o pui să se îmbrace mai bine! Ş Ilinca tot îmbrobodită...” Am tăcut tot timpul, urmărindu-l cu o curiozitate diabolică.,,Ăsta cine?”fixează el ochii pe un personaj.,,Fostul dumneavoastră coleg de şcoală, acum e vânzător la MAT!” ,,Băă, da’ nu-l mai cunosc, s-a schimbat!” Aprinde o ţigară şi trage cu foc din ea.

Urmăreşte cu o curiozitate de copil toate fotografiile. Pe unii nu-i mai cunoştea, îmbătrâniseră. Pe alţii îi căina. ,,Amărâţi mai sunt, parcă în roman eu nu i-am văzut aşa!”

Timpul a trecut.

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Silişte la care am participat si eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i ramână un asemenea semn. El, imi spunea sora lui, de câte ori venea pe acasă, le povestea că prevestea ceva, avea presentimentul morţii iminente.,, Mă urmăresc...” le spunea. ,,Cine?”- ł-a întrebat ea. Şi el tăcea. Nu i-a răspuns.

23

În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări. ,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!”

Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” Dupăun timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha,să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia.

Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului.

24

( Date culese din Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.

Marin Preda a fost luat in vizorul securitătii după aparţia romanului "Delirul", roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea in pregătire un alt roman în care intentiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fişetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării.

De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, in contextul unei întamplări din orasul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăteanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adica iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai cateva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie si in rândul unora dintre confraţii săi, atât inainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem insa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , există o notă a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunţa inceputul aşa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc,

25

securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potenţiali duşmani ai "revolutiei culturale".

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii incă din anul 1966.

Toate deplasările si intâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii duşmanase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza că in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria că Marin Preda se intâlnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cât si a unui referat al securităţii in legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injurătură neaoşe, publicandu-i apoi toate lucrările. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau si să le răspundă cu francheţe si naturaleţe. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuală a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."

La răndul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", deşi era ostracizat in ţară intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pâna la urmă l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simtiseră ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu câteva zile inaintea morţii lui, după cum declara fratele sau, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea si i-a mărturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvăluit occidentului adevarata faţă a dictatorului roman. Pentru a demonstra că

26

nu sunt primitivi, i-au vârât un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata părere asupra morţii lui Marin Preda rămane insa cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un roşu deschis", culoare specifica a celor morţi in urma inhalării cianurei. De aceeaşi părere este si fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Bârladeanu "Dupa ce am văzut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat... În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", scriitorul C. Turturică, , povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră săl ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănance, citindu-l pe merăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost

27

pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuînd în lamentabil?

După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…

Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.

Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…

Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.

Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”

Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de

28

libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…

EMINESCU ŞI CARAGIALE Eminescu l-a cunoscut pe Carageale prin anii 1868-1869 pe când era sufleor în trupa de teatru a lui Mihail Pascali, în Bucureşti. Carageale este al treilea scriitor clasic care-i datorează formaţia literară lui Eminescu, începând cu gramatica şi sfârşind cu noţiunile elementare de filozofie. În anul 1878, Eminescu îl aduce pe Carageale în redacţia ziarului ,,Timpul”.

Carageale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând comedia lui Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie.

Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, , zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică.

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici.

După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atuci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector cu 800 de lei pe lună.

Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, pe care o cunoştea prin intermediul poetului încă din Bucureşti, din vizitele ei , cu atenţiile şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă.

Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-

29

una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi al d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”.

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului.

Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl araţă pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an inainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe..

ÎNTÂMPLARE CU OCTAVIAN GOGA-PRIM MINISTRU

Pe timpul când Prim Ministru era Octavian Goga nu exista televiziune ca acum, existau doar radiourile, foarte rare, şi ziarele, care se tipăreau într-un tiraj mic. Aşa că oamenii nu-i cunoşteau pe politicieni ca astăzi când se expun toată ziua pe ecranele televizoarelor debitând verzi şi uscate.

Demnitarii nu aveau maşină cu şofer la scară. Pentru deplasări foloseau taxiul, urmând să facă decontarea la Parlament.

Primul Ministru Octavian Goga urma să vorbească la radio. A luat un taxi până la Casa Radio, a coborât şi l-a rugat pe şofer să-l aştepte că se întoarce repede. Şoferul i-a spus că nu poate să-l aştepte, vrea să se ducă acasă să-l asculte pe Prim Ministru la radio.

Atunci Octavian Goga i-a dat şoferului un bacşiş substanţial pentru a-l motiva să-l aştepte.

Văzănd şoferul bacşişul în mână, îi spune lui Octavian Bgoga: ,, Îl bag în p... mă-sii pe Primul Ministru, eu vă aştept pe dumneavoastră!”

Octavian Goga a povestit această întâmplare cunoscuţilor, ajungqnd până la noi.

10 decembrie 2010

Ion Ionescu-Bucovu

Cum a murit OCTAVIAN GOGA Era o splendidă lună de primăvară. Începutul lunii mai 1938. Poetul, care se întorsese decurând din străinătate, împreună cu soferul pleacă cu maşina de la Bucureşti

30

la Ciucea. Pe 4 mai poetul este în mare vervă, avea o buna dispozitie şi o sănătate de invidiat. Spre prânzul acelei zile fatidice a plecat împreuna cu Alexandru Hodos la Cluj să ia masa cu prietenul lor comun, avocatul Laurian Gabor. La întoarcere pe la orele17, poetul era foarte vesel, interesându-se de masa pentru a doua zi, cqnd trebuia să sosească într-o vizită un principe de Bourbon. Pe când însoţitorul său, vorbea la telefon cu staţiunea piscicolă Poeni, de la care trebuia sa ia nişte păstrăvi pentru masă, a auzit din salonul vecin o chemare insistenta şi neobişnuită. A alergat repede spre salon şi l-a văzut pe poet cum alunecase pe covor la ieşirea din salon spre baie. Ultimele lui cuvinte au fost: cu mine aţi terminat!

A încercat să-l ridice şi a constatat că partea dreapta a corpului îi era paralizată.

Era palid şi încerca să vorbească incoerent. Pare-se că o chema pe soţie, pe Vetura Goga, şi pe medici. Toată această drama a durat cam 10 minute.

Au sosit în grabă prietenii Alexandru Hodos şi Laurian Gabor, care se plimbau prin grădină. A venit urgent de la Bucureşti în mare grabă cu avionul soţia şi profesorii dr. Iuliu Haţeganu şi I. Minea de la Cluj, iar de la Bucureşti prof. Bazil teodorescu, medicul curant al poetului. Tot ce s-a încercat a fost zadarnic. Congestia celebrala era grava şi ireparabilă. În ziua de 6 mai lucrurile s-au complicat: s-a ivit şi o congestie pulmonară. Permanent cu mqâa stângă strângea uşor coltul pernei iar cea draptă era paralizată.

Agonia a durat două zile. În ziua de 7 mai 1938, la orele 14 şi un sfert poetul s-a stins din viaţă. Avea numai 57 de ani. ( relatare făcuta de Victor ŢINCU)

Adversarii şi detractorii simbolismului românesc Poezia simbolistă a stârnit încă de la începuturi discuţii între critici şi scriitori. Dar mai mult ca oricând acest gen de poezie a fost negată cu o violenţă rar întânlită în istoria literaturii române. În trecut au mai existat desfăşurări polemice între curente. Critica iluminiştilor şi a democrat-revoluţionarilor făcută feudalismului, critica Junimii împotriva paşoptiştilor etc.

Dar în cazul simbolismului este vorba de altceva. Într-o atmosferă de scandal şi frondă, detractorii noului curent se dovedesc plini de dispreţ şi invectivă, de dezgust şi intoleranţă, pornită pe ridiculizare şi desfiinţare totală într-un stil brutal şi categoric din care cu greutate s-ar putea găsi echivalente în trecut. La început agitaţia se consumă pe spaţii restrânse în redacţii, cenacluri şi cafenele, fără să atingă marele public.

Antipatia care înconjura pe Macedonski şi grupul său, intr-o perioadă încă eminesciană, apoi sămănatoristă, trecea în bună parte şi asupra 31

principiilor pe care aceşti poeţi încep să le propage. Ideile simboliste, inglobate în categoria reprobabilă şi nediferenţiată a ,,decadentismului”, beneficiau de proasta reputaţie care înconjura, din principiu, pe orice adept al ,,poeziei noi”. Dar şi boema lui Macedonski şi a descipolilor săi dădeau apă la moară adversarilor prin estetismele şi gesturile de strigdenţă ale cenaclului care produceau iritare, sarcasme, ironii într-un mediu micburghez, de mentalitate rurală sau proletar-socialistă. Între grupările antisimboliste trebuie făcută o distincţie. Dacă socialiştii vor critica ,,poezia noua”, ei o vor face analitic, cu seriozitate, cercetările lor reprezentând poate prima încercare de critica ştiintifică a curentului. Cu totul alta este mentalitatea celorlanti detractori, grup dominat prin număr si pasiune, de componenţă mic-burgheză, de tip rural. Pe ei îi irita tot ce era sau li se părea decadent: poze şi modă, exotism ieftin, psihologia tulbure, inovaţii formale, temele şi limbaj poetic neobişnuit, orice.

Cel care dă tonul primelor campanii de mari proporţii la ,,Semănătorul”, apoi la ,,Floarea darurilor” este Nicolae Iorga. Încă din 1890 acesta face simbolismului o critică de pură invectivă, mai mult temperamentală şi impulsivă, decât mărtirisit ideologică, după care Baudelaire este ,, poet al decăderii” şi Edgar Poe ,,poet al celor mai nebune închipuiri”, nefaste genii ale răului, inspiratoare şi la noi de ,,literatură infamă”. Ea este scrisă de ,,efebi plămăditi în viţii”, fiind o adevărată ,,deşănţare” şi ,,şarlătănie”, ,, o împleticire de biete limbi peltice, rămase în pruncie, cu boala copiilor cu tot”, ,, o literatura de Bucureşti-centru, de Bucureşti-cafenea, de Bucureşti –lupanar”. De ce ,,să ne dăm în vqnt dupa toate insanităţile pariziene de astăzi?”- se întreabă Iorga.

Repulsia, după cum se vede, este de ordinul prejudecăţilor morale în care se observă ostilitatea semănătorista faţă de mediul urban, pretins cuib al coruptiei, al decadenţei, al cosmopolitismului. Iorga o va ţine aşa toată viaţa, fără a-şi schimba opiniile.

Vlahuţă va ironiza ,,formalismul” simboliştilor într-o satiră ,,Slăvit e versul” ca şi Coşbuc în ,,Poetul de la Bârlad”...

Iorga se inervează atât de tare când aude că ,, un profesor de la Universitate a vorbit până şi stidenţilor săi, un an de zile, ca dl. Densusianu, despre poeţii decadenţi ai Franciei, spre care ar voi să se îndrepte talentele noastre.” Enervarea lui ajunge la paroxism atacându-l pe Densusianu ,,care vrea” să ne închinăm celor mai blestemate mode ale esteţilor Apuseni. În plin simbolism, în anul 1912, indignarea lui se aprinde şi mai tare: ,,Aşa zisul simbolism? S-a prostit naţia aceasta într-atât, încât nu mai poate râde de deşănţările minţilor pe dos sau ale diabolicilor şarlatani.

32

Dacă în 1920 în Franţa simbolismul era în plină ascensiune, poeţii simbolişti fiind în Academie şi la Sorbona se treceau teze de doctorat cu acest subiect, Nicolae Iorga rămânea inflexibil în fixaţiunile lui. El declara că nu pricepe nimic din ,,bizareriile” lui Stephane Mallarme şi refuza să accepte că acest curent va înnoi poezia.

Mai puţin violent este criticul Ilarie Chendi, care, sub forma unor foiletoane, între 1900 şi 1910, în ,,Semănătorul”, ,,Viaţa literară şi artistică” şi ,,Luceafărul” atacă simbolismul în primul rând având obiecţii de ordin moral şi psihologic. Pe el îl iritau megalomania şi psihologia tulbure.

Simboliştii ,, se proclamă apostoli ai castităţii şi preamăresc în acelaşi timp instinctele brutale şi dragostea perversă. O continuă exagerare a eului lor îi face să treacă prin diferite crize de megalomanie şi să-şi atribuie ei înşişi cele mai strălucite epitete. Unul se numeşte rege, altul leu, al treilea incarnaţiunea lui Dante.” Teoria simbolistă este expusă în câteva fraze care o desfiinţează: ,, Materia îmbrăţişată de simboliştii noştri e cât se poate de vastă, începând cu lumea transcedentă a sublimului, cu misterele simbolice ale naturii, până la <poezia> localurilor de prostituţie. Pretutindeni muzică şi ritm, culori şi tonuri, în toate scârile cromatice, şî un parfum ce se volatilizează repede după citirea poeziei.” ,,.repeţiri şi îngrămădiri de cuvinte căutate din toate dicţionarele, rime din cele mai rare, compuse şi bizare uneori. ,, Scriitorii noştri cu gesturi exotice nu se dau învinşi. Şi în loc ca numărul lor să împuţineze şi predicţia pentru extravaganţele rimate să înceteze, vedem cu oarecare surprindere că cercul se lărgeşte.” În fruntea ,,bandei” se află ,,vizirul Ervin” ( Macedonski) care ,,sună din tuba miraculoasă si adună în jurul său rămăşiţele cele mai rahitice din alte taberi literare.” Lupta împotriva simbolismului se mută la ,,Gândirea”, care va propaga articole şi note violente de obedienţă ioghistă şi naţionalistă, combătând lipsa lor de talent, de noutate, înstrăinare, imoralitate, decadenţă, psihologie morbida, manierismşi formalism.

Pentru C.S. Făgeţel de la ,,Ramuri” simbolismul românesc nu este decât ,,deghizarea lipsei de talent” cu ajutorul pseudoinovaţiilor formale, creatoare de manieră, de poezie fără chemare.

Este izbitor faptul că oficialitatea, Academia, revistele de mare traditie, vor nega simbolismul pe aceleasi consideraţii. Tonul îl dă Academia în frunte cu Titu Maiorescu. Ideile lui Titu Maiorescu se vor transmite tuturor junimiştilor şi bineînţeles si ,,Convorbirilor literare” S. Mehedinţi, un discipol al lui Maiorescu, face front comun cu cele mai agresive foi semănătoristo-naţionaliste.,, Lor le place în artă exceptia, nu regula;muzica cu distonanţe, pictura în culori neverosimile, stil cu întorsături...culoarea să sune, sunetul să miroase, mirosul să dea imagini vizuale”.

33

Cu aere paterne Duiliu Zamfirescu respinge ,,grozăviile simboliste şi futuriste” în ,,Flacăra” unde descoperă numai nerozii, copilării, pretentioase sau pornografice, absurdităţi, mania bolnavă a noulului...

Printre cele mai suţinute polemici antisimboliste le-a dus în provincie reviste ,,Ramuri” de la Craiova. La Iaşi presa locală vorbeşte de ,,rătăciri mintale”, iar Bogdan –Duică condamnă ,,atâta neruşinare a neputincioşilor”.

I.L. Caragiale, care avea o mare repulsie faţă de Macedonski, în ,,Moftul român”,scrie un val de,, sonete coloristice”, ,,simbolisteorientale”,, ,,apocaliptice-simboliste-coloriste”, ,,simbolisto-decadente” , ,,triolete-simboliste”, ,,simbolist –macabre” etc.

Doctrinarii şi apologeţii simbolismului au dus o luptă susţinută cu ideile detractorilor şi pâna la urmă au reuşit să impună poezia simbolistă în literatura română. Fără poezia simbolistă literatura română ar fi rămas la poezia care imita vesul eminescian de după marele Eminescu, desuetă şi învechită. De la Baudelaire încoace poezia universală şi cea românească a adus acel plus de inefabil care i-a lipsit lumii, a scos din marasmul sufletului toate agnoasele umanităţii şi le-a pus pe scena vieţii: iubirea, neliniştea, disperarea, amărăciunea, deznădejdea, chinul, durerea, răul, nevroza, plictisul, oboseala, speenul etc.

Vă prezint ,,ANTOLOGIA DE PROZĂ a revistei SINGUR Ion Ionescu –Bucovu Există cărţi care trebuie citite pentru că în ele pulseză viaţa. O astfel de carte este şi ,,Antologia revistei ,,Singur” de proză”,( editura Grinta, ClujNapoca şi editura singur, Târgovişte) ai cărei coordonatori Ştefan Doru Dăncuş şi Gabriel Cojocaru au depus un efort uriaş pentru a vedea lumina tiparului.

Materialele au fost selectate şi aprobate de un grup consultativ format din scriitori şi critici literari de vază precum Felix Nicolau, Ioan Groşan şi Ioan Es Pop, dintr-un număr mare de proze trimise.

Scriitorii au fost prezentaţi alfabetic cu prozele cele mai interesante, alese de ei.

Andrei Botez, sucevean, cu o activitate bogată publicistică, poet, publicist, critic literar,eseist ne prezintă două povestiri: ,,Fetiţa şi fluturele”poveste franceză şi ,,Măgarul Cosmopolit”- poveste ungurească. În ,,Fetiţa şi fluturele” dialogul dintre fetiţă şi fluture se desfăşoară viu, fluturaşul rugând-o pe fetită să-l lase, să nu-l prindă că o va face fericită în fiecare zi. Fetiţa îl prinde totuşi, ,,dar culorile lui imperiale, solzişorii lui roşii, şi galbeni, şi 34

portocalii, şi albaştri... s-au scuturat şi s-au risipit” Din acel fluturaş frumos, prins în insectar, nu a mai ramas decât ,,un biet vierme de care atârnau două cioturi grosolane, care fuseseră, pe vremuri, aripi.” Pe locul unde fusese prins fluturele, o femeie frumoasă bocea stropii de rouă şi sânge. Alături de ea un bătrân tinea în mână un potir de aur. În ,,Măgarul cosmopolit” un măgar umblase foarte mult şi ajunsese în timpul războiului la un neamţ care-i pusese gând rău. Tocmai când voiau să-l taie, a căzut un obuz din care a scăpat doar măgarul. In lungile lui călătorii, măgarul se lăuda că văzuse multe la viaţa lui.

Dar rămăsese lângă lacul Balaton, ostenit de atâtea amintiri...

Alexandra Iliescu o tânără baimăreană, prezintă ,,Culori pe cărările destinului”. Scrisă la persoana întâi, povestirea, creonează o femeie care începuse să-şi croiască propriul destin în culori diverse, uneori calde şi vesele, alteori reci, sobre si monotone. În viaţa ei a apărut un mag care i-a îndulcit viaţa pentru o vreme dar mâna destinului a ţintuit-o locului, pierzându-l. Şi ea continua să picteze cu culorile destinului propria viaţă.

Alexa Gavrila Bâle, maramureşan, poet şi prozator, prezintă în ,,Uluiala” o fermecătoare descriere a ţinuturilor natale, venind la pescuit pe malul unui râu şi urmărind drama peştilor care se zbat în apă.. În ,, Poveste extrem de scurtă” povesteşte cu limba locului o istorioară cu nişte fotbalişti din Satnou.

Alexandru Petria, ziarist şi scriitor, ne prezinta doua scurte proze: ,,Prima zăpadă” şi ,,Când este în toane bune cucul”. În prima proză Călin, probabil cu vacile la câmp, îl găseşte pe profesorul său, Alexandru Santamaria, spânzurat.

Cu o curiozitate morbită fostul lui elev ,Călin. ,,Se apropie de fostul profesor cu ţigarea în coltul gurii. ... Îl cauta pe spânzurat în buzunarul de la piept... şi găsi un pormoneu. Erau în el zece lei, acte si o scrisoare de adio.” Copilul o ia la fugă spre sat să anunţe moartea. Cineva, un bătrân, i-a şoptit: ,,Nu plânge , copile, aşa e viaţa!...Călin hohotea. Iar pe chipul lui Santamaria fulgii începeau să se topească. Parcă lacrima spânzuratul.” În povestirea ,,Când este în toane bune cucul” Afina , o bătrânică, ajunsă la sfârşitul vieţii, dialoghează cu Sergiu, prietenă cu bunica lui. Dialogul este vioi şi scurt. Ea se lamentează că ,,Şi băncile dau faliment, apoi oamenii...” După moartea Afinei, toti se dau de ceasul morţii să-i facă cele de trebuinţă moarte. Sergiu povesteşte visul lui, azi noapte era disperat de un vis, că,, profei i-a căşunat să scriem despre Când este în toane bune cucul.”

Ana Maria Mandra, tănără orădeancă, în ,,Clopotele bat pentru a şaptea oară” ne găsim cam în acelaşi registru al morţii. A murit Petru Glonţ din satul Bănişor. Plecase la muncă şi l-a găsit Matei în dreptul cimitirului într-o baltă de sânge. De aici încolo babele satului încep să vorbească vrute şi nevrute despre mort. Marioara, de-acum bătrână, împreună cu soţul ei, Cantemir, încep să discute despre moarte şi despre alte necazuri ale lor.

35

Tânărul Andrei Trocea, bucureştean, poet cu multe premii la activ, prezintă un fragment din romanul ,,Strada Orelor” pe nume ,,Laiolii”. Laiolii pare a fi o rasă de câini, un fel de javre, care se tot plimba printr-o autogară.

Mai departe autorul introduce în povestire drama mai multor locatari, pe Eva, o betivă notorie pe care o compară tot cu un laioli, pe Răduţu, şi povestitorul cu dramele şi dramoletele lor.

Ania Dana Cazan, argeşeancă din Piteşti, studentă, cu o activitate literara notorie, în ,,Atracţia Individului Ursuz, Boem şi mIncinos” ne prezinta scene din viaţa studenţească, din care nu lipsesc scenele de dragoste dinte un El şi o Ea. Aurel Avram Stănescu, din Constanţa, scrie poezie si proză. În proza ,,Cetăţi pereche” autorul prezintă în lunca Dunării un grup de tineri din care ies în relief un el şi o ea, fără nume, care dornici de singuratate, se iubesc, in marea carte a naturii. Proza lui se apropie de proza fantastică a lui Fănuş Neagu în care pluteşte misterul apelor cucerit de lumea peştilor si a păsărilor din Deltă. În ,,Trădarea” Laur lucra pe un şantier în drum spre Năvodari. Se întâlneşte cu prietenul lui Ion Niculae şi pleacă să facă o baie în mare în costumele lui Adam. Printre dunele de nisip văd două colege de şantier. Vin spre ei, dar când îi văd aşa, fug râzând şi scuipând în sânii lor frumoşi.

Bianca Marcovici, originară din Iaşi, inginer- constructor în Izrael, poetă, prozatoare şi traducătoare din Eminescu, îşi deapănă amintirile în ,,Uşa de stejar masiv”despre emigrarea ei în Izrael şi timpul de după. Veniţi după un timp în ţară au găsit apartamentul plin de fecale de la un câine si totul în ruină.

Chiriasii, văzând amuleta (Mezuzah) de la uşă, şi-au bătut joc de casă pentru ca era o casă evreiască. În ,,Premeditare” , o proză foarte scurtă, îşi aminteşte de câinele pripăşit lângă blocul lor, mângâiat de toţi, pe care un vecin l-a omorât aruncându-i vitriol în ochi.

Mariana 405, bucureşteancă, şi-a descoperit talentul literar pe net. În ,,Goliciune” arată, cu un pesimism feroce că e goală... de ea. În ,,Floare Albastră” este lovită de amintiri, vede un el şi o ea îndrăgostiţi până peste poate într-un pisaj natural superb de câmp albastru. Venind peste ani să-l caute pe El, vede o floare albastră strivită, reamintindu-şi versurile lui Eminescu: ,,Şi te-ai dus, dulce minune...” În ,,Globul de cristal” personajul, o femeie, priveşte intrun glob de cristal şi se vede tânără pe străzile Parisului. Aproape de NotreDame a văzut multă lume strânsă, s-a apropiat si ea şi a văzut un bărbat ud, tremurând cu un glob de cristal în mână. Langă el zăcea un trup de femeie inert.

Era Ea. Apoi s-a întors la hotel răvăşită de durere. În ,,Copacul” se identifică cu arborele şi în ,,Aparenţe” trăieşte intradevăr într-o lume plina de aparenţe, adică în minciună.

36

Corina- Lucia Costea din Ciacova, judetul Timiş, cu o îndelungată vechime în învăţământ, publicist, critic literar şi poet, în lectura ,,Printre logani...” îşi aminteşte de primii ani de şcoală printre colegii de la Colegiul Naţional ,,C.D. Loga” din Timişoara.

Cornel Cotuţiu din Beclean, cu o îndelungată vechime în învăţământ ca profesor de limba română, publicist şi prozator, în ,,Cerga( în doi timpi)” ne poveşteşte cum eroul nostru a trecut prin Săpânţa, pe la Cimitirul vesel, acolo a descoperit ţolul acela, adică cerga, pe care a cumpărat-o pe datorie de la ţăranca Maria. Am înţeles însă că bărbatul s-a căsătorit cu Maria, lăsând în urma doi băieţi.

Constantin P. Popescu, bucureştean, prozator, în ,,Umbra”, undeva într-o altă lume, umbra pusese stăpânire pe oameni. Se dădea o luptă cruntă între umbră şi lumină. Văzând oamenii că totul se ofileşte în jurul lor,se duc la profeţi pentru a se plânge de cele întâmplate. Profeţii le spuseră oamenilor că lumina erste tot acolo la locul ei. Oamenii, nemulţumiti s-au supărat şi au plecat. Şi şi-au găsit ţara dezolată. La cântecul copiilor, umbra va dispărea şi va ieşi biruitor soarele.

Cristi Iordache din Târgovişte, poet, prozator, redactor al revistei ,,Singur” are trei scurte povestiri. ,,Tehnici de super-vieţuire”, ,,Într-o zi” şi ,,Peter”. În prima povestire, D.D.P este un ghid care cunoaşte toate traseele uşoare dar si dificile. Traseele propuse de el sunt sinuoase, fără certitudinea ajugerii la punctul C. Povestitorul este un simplu căţărător, amândoi trebuie să ajungă în punctul C. Pentru acest fapt trebuie să ia lecţii de tehnici de rezistenţă şi supravieţuire. A doua povestire pare să fie continuarea primei., la baza traseului contând echipa. În fragmentul al treilea, Peter iubeşte viaţa, dar se simpte captiv în camera unde sunt cazaţi. Are o mare poftă de a povesti despre viaţa lui , plictisind intelocutorii.

Dana Valentina Puiu, băimăreană, conferentiar-doctor la Universitatea de Nord Baia Mare, cu un bogat cv-iu, scrie o proză în ,,Despre misterioasele cauze ale herniei de disc...” care ne introduce într-un sanatoriu, unde doua paciente discuta despre cauzele care le-au adus aici. Fiecare pacientă povesteşte cu un umor negru despre cauzele bolii ei şi cum şi–a petrecut timpul prin diferite statiuni, prilej de descrieri savuroase.

Dora Alina Romanescu din Rebra, judetul Bistriţa-Năsăud, membră a Uniunii Scriitorilor Bistriţeni, prozatoare, ne prezintă un fragment de roman întitulat ,,Blestem”. Scriitoarea are ceva din proza marelui romancier Liviu Rebreanu. În acest ,,Blestem” aduce în discutie o tema contemporană. Doi interlopi, Iacob şi Vranea, vânează fete din satele din apropiere pentru a le duce ,,la produs”. Cu trei astfel de fete în masină, se lovesc de o serie de întâmplări bizare. În final, fac un accident cu masina, accidentând tocmai pe 37

femeia pe care o credeau moartă şi a cărei fată fusese luată cu ani în urma si dusă ,,la produs”. Femeia îi blesteamă, luându-i la rost. Blestemele ei îi ajung, fetele fug din masină si ei se răstoarna într-o prăpastie.

Dorina Şişu din Slobozia, Ialomiţa, administrator al bibliotecii ,,Cititor de Proză”, profesor universitar, autoare a cărţii ,,Incursiune în romanul grecolatin” scrie o proză cerebrală, poetică, plina de sentinţe si reflecţii. În cele trei proze , ,,Lupul Alb”, ,,Am crezut că exist” şi ,,Te sărut în largul ochilor”, autoarea pare că se confesează neantului, punându-şi întrebări la care nu primeşte răspunsuri. ,,Am învăţat să tac în faţa cerului, am învăţat să mă rog în faţa unei lacrimi. Rămân alături de Lupul Alb şi de Zalmoxis”. Proza ei merită citită pentru că-şi pune intrebări şi ne incită şi pe noi să gândim mai profund asupra existenţei.

Doru Emanuel Iconar, un tânăr cu o groază de premii literare, scrie o proză incitantă. În ,,Şlepul” se dă un anunţ pentru un însoţitor al unui şlep.

După o descriere minuţioasă a portului , a vasului şi a magaziei de dormit, pe şlep apare un strain, după anunţul dat. Aici face cunoştinţă cu echipajul, cu un Nebu, cu Mark, unde se discută, îşi cer plata şi manâncă. Noului angajat îi vine rau si cade în magazia cu făină. Urmează cautarea lui, cu multe peripeţii.

Emanuel Pope, din Brăila, emigrant în Marea Britanie, un redutabil eseist, prozator şi poet, fondatorul pe net al proiectului cultural ,,Cititor de proză” aduce în prim plan revoluţia din 1989 în proza sa ,,Cu revolutia în vine”.

Doi interlocutori, tată si fiu, Vasile şi Milică, asistă si iau parte la revolutie. Ei discuta despre evenimente, despre televiziune, terorişti, lupte de stadă etc. Au o mare ură de comunişti, dar descoperă că şi ei sunt membri de partid. Nu şţiu ce să facă cu carnetele de partid. Beti criţă şi obosiţi, adorm pe jos, în zgomotul tancurilor şi al armelor.

Florentina Loredana Dalia, inginer chimist, din Slobozia, având la activ multe premii literare, scrie proză umoristică. În ,,A unsprezecea poruncă”, doi anonimi, un el şi o ea, căsătoriţi proaspăt, filozofează în Marele Oraş. Îşi amintesc clipe de la mare, Crăciunul, iarna, revelionul şi mai ales despre vise. ,,Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce n-ai dat , Doamne, şi a unsprezecea poruncă? Să nu visezi!” În ,,Mereu alti călători” într-o gară soseşte un tren. Un orb însoţit de un câine vrea să urce în tren. Conductorul nu-l lasă.

Pe câtă vreme alti călători urcă in saci porci sau alte orătănii. Povestiroarea sare şi-i ia apărarea: Conductorul o apostrofează: ,,Du-te, cucoană, de-aici, dacă am supracontrol, ce mă fac?” Replica: ,,Dacă te năşteai orb, ce te făceai?” Bobică coboară cu orbul şi trenul se pune în mişcare..

Gabriel Cazan, câmpulungean din Argeş, domiciliat în Piteşti, cu o activitate profesională bogată, redactor de reviste, jurnalist, artist fotograf, prozator, în scurta povestire fantastică ,,Sfera de foc”, eroul amator de excursii 38

la munte singur sau în grup, descrie natura şi, sub influenţa lui Bachus, povesteşte o întâmplare cu o stea căzătoare, care ,,se transformă într-o flacără care se mărea din ce în ce...” Apropiindu-se de ea, sfera ,, aducea un hallo dens de energie galbenă”. Cineva i-a strigat să nu se sperie. ,,Cine sunteţi?”- a întrebat el. ,,Suntem gardienii universului...” Povestitorul nu ştie dacă visează sau e în realitate. În dialogul care se înfiripă întrte el şi aceşti ,,gardieni” se desprinde faptul că au venit să reîncarce energetic cristalul uriaş din munte. În final se trezeşte şi cu ceilalţi colegi lăngă el. Povestindu-le întâmplarea, nimeni nu-l crede.

George Ioniţă, din Titu, Dâmboviţa, economist, licentiat în Ştiinţele comunicării, scrie poezie şi proză. Este membru al Ligii Scriitorilor din România şi vicepreşedinte la filiala Dâmboviţa. În proza ,,căciula cu patru bileţele”, autorul urmăreşte traiectoria familiei lui Lisandru Găzaru, cu cei patru copii ai lui. Om înstărit, Lisandru pierde pământul la colectivizare. Odată cu revolutia, urmaşii îşi cer drepturile, printre care şi un petec de pădure din care furau ţiganii lemne. Plecati în pădure să o vadă dau de Dodiţă Troanca, ruda de a lor, cu căruţa care tăia lemne. Urmeză o serie de discuţii în contradictoriu înre rude, după care hotărăsc să facă patru bileţele de la unu la patru şi le-au pus într-o căciulă. Fiecare a tras bileţelul şi aşa şi-au împăţit pădurea.

George Luca Dumitrescu, bucureştean, inginer,scrie proză. ,,În al patrulea strigăt” povestirea vine cu miros de baladă, deşi se desfăşoară în oraş.

Personajele au nume de basm: Şaganai, Răcoarea dimineţii, Floare cu petale de nisip, Filiz-Nebuna, Melcu etc. Actiunea se deşfăşoară în lumea muncitorilor. O femeie, Filiz-Nebuna îl srigă pe Şaganai. Femeia are trăsături baladeşti, se plimba aiurea pe străzi, un fel de nebună de cartier, care-şi ridică poalele în cap în faţa trecătorilor. Se încinge un dialog între Neîndurător şi femeie despre preocupările zilnice, urmat de descrieri eliadeşti din domeniul fantasticului.

Proza merită citită pentru ineditul ei.

Gheorghe Luchian D’Aquila, bucureştean, epigramist, poet, prozator cu câteva volume editate, membru al Ligii Scriitorilor Români, filiala Cluj în proza citadină ,,Accidentul” ne înfătişază un oraş de provincie la începutul iernii, prerdispus mereu inundaţiilor. Nicolae Sacaliuc, care lucra la înălţarea unui dig de pamânt, cu o firma care niciodată nu reuşea să termine lucrarea din lipsă de bani, tocami în acea zi îşi serba ziua de naştere. Având urgenţă de bani pentru internarea soţiei în spital, se dă bine pe lângă patron şi lucrează cu buldozerul pâna i se rupe un furtun de presiune. Îl repară, lucrează cu el, dar, venindu-i rău, s-a prăbuşit cu buldozerul în apă. Urmează o anchetă, se constată decesul buldozeristului şi firma este exonerată de orice răspundere.

Gheorghe Mizgan din Spermezeu-Vale, judeţul Bistriţa- Năsăud, inginer de profesie, membru al Ligii Scriitorilor din România, scrie versuri, epigrame şi 39

proză. În proza ,,Trenul” ne povesteşte la persoana întâi cum pleacă la Cluj să cumpere un laptop pentru fiul său care era student la arhitectură. Pune Opelul în functiune şi demarează spre orasul studenţiei pe un drum neasfaltat mai ca toate drumurile de ţară de la noi. Are nostalgia mersului cu trenul. Lasă maşina în gară si se urcă în tren, aici, după o serie întreagă de neplăceri, îl cuprind amintirile, dar şi deziluziile mizeriei din vagon.

Gheorghe Neagu din Trifeşti, judeţul Neamţ cu multe premii literare la activ,membru în Uniunea Scriitorilor din România, profesor, ziarist, prozator, în ,,Pricopsiţii decoraţiei” ne prezintă o piaţă ,,lălâie şi soioasă” vizitată de Badea Anton, un vechi comunist, decorat, căruia după revoluţie sătenii îi dăduseră foc la casă şi invadaseră ca hunii gospodăria colectivă, luând fiecare ce apuca.

Numai Badea Anton, retras în el, rămâne perplex la ce vede. Făcând o vizită la fata lui, Arina, se plânge de faptul că a primit decoraţia când nu trebuia. Şi se hotărăşte să meargă în talcioc s-o vândă. Aici întâlneşte alţi comunişti scăpătaţi care-şi vindeau diferite obiecte. Îşi vinde decoraţia pe 200 de lei, bani cu care cumpără un porc pe care-l taie si-l mănâncă cu Gâţlan,revoluţionarul care-i dăduse foc la casă şi-i luase vaca din curte.

Ion Barb din Călan, Hunedoara, de profesie avocat, scrie poezie şi proză. În ,,Simple suspiciuni dintr-o toamnă târzie” un ţăran care se ocupase cu tăierea viţeilor în vechiul regim şi făcuse puşcărie, vine acasă după revoluţie şi poveşteşte interlocutorilor ce a pătit el cu şeful de post, Simion, poreclit Dracu Gol, care îl băgase la ,,gherlă”.

Ion Ionescu-Bucovu, argeşan din Râca, profesor, moderator al rubricilor ,,Eminescu la Muzeul Literaturii” şi ,,Folclor”, scrie eseuri, poezie şi proză.În ,,Priveghiul (cap.Retragerea)”, un fragment din romanul cu acelaşi titlu, ne descrie drama unui soldat român din Al Doilea Război Mondial, pe nume Ionel al lui Duran, în retragere, scăpat din în încercuirea de la Cotul Donului. Ajuns acasă, soldatul povesteşte întregului sat dramele prin care trecuse el şi camarazii lui până ajunseseră în ţară.

Ion Scorobete din satul Meria, Hunedoara, de profesie jurist, este ziarist, poet, prozator, traducător din limba germană, engleză şi sârbă. În proza ,,Zbor interior” personajul principal, obsedat de tehnica zborului, face o vizită la Budapeste pentru a-şi întânli un prieten, căruia îi povesteşte despre visul lui şi întâlnirea cu misterioasa Lelia. Apoi pleacă la Paris spre ,, a da piept cu societatea pentru tehnica zborului”, reprezentată de Caius pentru a-şi confrunta calculele lui în privinţa zborului cu cele ale acestei societăţi.

Ion Piţigoi Dragomir, bucureştean,profesor, folclorist, traducător din maghiară, poet şi prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, scrie în ,,Jobenul”o proză interesanta cu accente alegorice. În piaţa centrală a unui oraş cade o abundenţă din cer de mere, covrigi şi banane, iar o voce din difuzoare 40

strigă tare: ,, Prin noi, numai prin noi veţi ajunge la bunăstarea,... la fericirea, la raiul adevărat, la marea lumină, de care, până azi numai dicţionarele erau pline şi enciclopediile şi tratatele...” Proza pare o alegorie a timpurilor noastre în care propaganda şi manipularea cucereşte lumea cu promisiuni scoase din joben, ca la circ.

Irina Radu, discretă cu propriul cv-iu, este ,,reflexia unei inimi pe care Dumnezeu a chemat-o la ceruri, crezând că făcuse deajuns pe pământ.” În proza ,,Amalgam de vise” scriitoarea pare a scrie un jurnal intim care abundă în descrieri de natură fermecătoare, în dileme sufleteşti, străbătute de oaza propriei vieţi. În ,,Bogătia unei clipe” continuă acelaşi jurnal cu introspecţii în propria persoană. În ,,Buchetul” abundă mitul visului, ca o continuare a celor două proze cu gândul că ,,ciorchinele de vise poate vor fi culese de cineva...”

Lăcrimioara Andrei, suceveancă, profesor, istoric, poetă şi prozatoare, în ,,Fraţii”, doi fraţi, Mihai şi Mircea merg la moară cu grâu de măcinat. La marginea satului aud bătând clopotul care anunţa o moarte, prilej pentru aduceri aminte. În ,, Porţia de libertate” aceiaşi fraţi discută despre un cal nărăvaş ,,care şi-a luat porţia de libertate” fugind în lumea largă.

Laurenţiu Belizandin Slobozia , Ialomiţa, scrie poezie şi proză. În proza,, Un mag de la răsărit” se încinge o discuţie într-un bar pe terma unui copil al lui Mitică, cu talent literar. Tatăl refuză ajutorul unui profesor pentru a-i cizela poeziile, ferindu-l de pervertire. Sub influenţa alcolului se încinge o discutie intre cei trei care se termină cu plecarea acasă. Eu totusi n-am înţeles care este magul de la răsărit. Să fie tânărul poet?

Leonte Tudoran din Iaşi, istoric, preşedinte al Fundaţiei Culturale Lampa, scriitor-freelancer, cum se autointitulează, în ,,Poveste” scriitorul care probabil se confundă cu povestitorul, vrea să scrie o poveste, dar este deranjat pe rând de soţie şi de prieten, întrerupând firul epic. Proza este un fel de poveste în rama, care nu se mai termina, scriitorul renunţând la final.

Menunţiu Maximinian, timişorean, ziarist, colaborator la radio local, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, având în palmares multe premii, ne aduce în prim plan în proza ,,Pe aripile cerului” setea de credinţă a sătenilor într-un lăcaş de închinăciune- biserica- bisericilor, recent renovată de un preot devotat meseriei lui, împreună cu enoriaşii. Pe lângă biserică preotul a deschis şi un muzeu ţărănesc, t5oate sub impresia unei inundătii care ,,a spulberat suflete şi vise”.

Mihai Carabet, un tânăr din Chişinău scrie proză ancorată în prezent. În ,,sfatul boschetarului”, povestitorul ,elev, pleacă cu colegii la o bere. În drum spre barul ,,Jimbo” întânlesc ,,un boschetar” care-i acostează, cerându-le ceva parale. Povestitorul stă mai mult de vorbă cu el şi îi află tragica istorie a viaţii lui.

41

Mihai Victus, tânăr bucureştean, scrie o proză cu ,,O întâmplare căcăciasă” ruptă parcă din ,,Groapa” lui Eugen Barbu. Personajul principal, Joe, un beţiv notoriu, invită prietenii la un bar de ziua lui să bea whisky. Dopa ce la povesteşte o intqmplare cu Vera Nebuna, Joe se îmbată şi este dus acasă de cei doi prieteni ai lui, unde îl găsec pe unchiul lui în garsonieră asasinat. A doua zi cei doi îl zăresc la televizor între doi poliţişti, mărturisind ca el a comis crima, fiind beat. În final, fiind cam diliu, este intrnat într-un sanatoriu de nebuni.

Monica Mureşan, piteşteancă, publicistă, poetă şi prozatoare, prezentă şi în massmedia de limbă albaneză,cu câteva premii literare la activ, în prooza,,Ieşirea” abundă o scriitura suprarealistă din care răzbate lehamitea timpurilor prezente. Scriitoarea parcă visează şi agonizează, încurcându-se în zilele banale ale săptămânii şi-n numerele lor. Proza rămâne interesantă şi incitantă.

Ovidiu Victor Rusu, sucevean, în proza ,,Animalele” se intâmplă un fel de apocalipsa a coborârii animalelor din pădure peste oraş: urşi, bursuci, lupi, melci, veveriţe etc. Toată povestea se întâmplă în capul povestitorului, buimăcit de băutura, pe terasa restaurantului Caras de la marginea pădurii.

Pavel Nedelcu, un tânăr din Iaşi, în prezent în Italia unde îşi continuă studiile, în trei scurte proze sub titlul ,,Cafea” ne prezintă aspecte din via.ţa cotidiană. În ,,Ţtefan”, povestitorul poartă o convorbire cu Ştefan, un om pitic care se laudă cu forţa lui. În ,,Vicii” sotia povestitorului îl mustră că fumează mult, dar în final şi ea devine o alcolică. În ,,Concepţie”, povestitorul într-o întâlnire cu un anticar care spune poveşti, serveşte o cafea, după care pleacă la şcoală ©u un taxi. Pe drum în atrage atentia soferului că are o pată de cafea pe haină. Şoferul pierde controlul volanului şi face un accident.

Radu Botiş, preot, publică proză creştină şi poezie, este membru al Asociaţiei Scriitorilor, filiala Baia Mare. În studiul religios ,,Isus Hristos- cel mai mare Profet” ne spune că El este cel mai mare Profet al lumii prin pildele şi învăţăturile pe care le lasă urmasilor. Lucrarea face parte din cartea ,,Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Isus Hristos” în curs de aparitie.

Radu Ignea, hunedorean din Glodghileşti, romancier, în proza,,Maşină de ocazie”, şoferul care se dă drept un om de afaceri, face pe taximetristul şi ia patru oameni de ocazie să-i duca la oraş. În maşină se încind discuţii politice, printre care cea mai accentuată este distrugerea industriei noastre siderurgice. Şoferul pare un lăudăros cu firme prin Maracheş, în timp ce el conduce o rablă de la fiare vechi. Povestea e alertă, personajele participă cu vervă la discuţii până ajung la destinaţie.

Sorin Olariu, din Caransebeş, poet, publicist, epigramist, membru al Uniunii Criitorile di România, filiala Timisoara, actualmente stabilit în 42

Michigan, S.U.A., lucrând la o companie de telecomunicaţii. În ,,Crist sideral” omul obosit de atâtea erori caută pe Ultimul Fiu al Universului, întrebânduse : ,,Ce-aţi făcut cu timpul de mâine?” În ,,Poetul cerşetor”, un poet mereu în stradă, pe lqngă care trec mereu citadinii. La un moment dat poetul lipseşte de la punctul unde cerşea şi , povestitorul află că a murit. În cimitir pe cruce era scris însă numele povestitorului, iar mormqntul gol si răvăşit.

Suzana Deac, târgumureşancă, psiholog, a publicat nuvele, schiţe şi poezii în reviste literare. Este membru în Societatea Scriitorilor Bistriţa-Năsăud. În proza ,,Pastila nu trebuie înghiţită” un programator de suflete face un test cu salariaţii unei firme. Le-a dat tuturor câte un număr şi câte o initială, apoi i-a supus testului. Cine câştigă testul va primi ca premiu pastila fericirii. Pastila este câştigată tocmai de povestitoare, dar o refuză, strigând: ,,Fericirea noastră nu stă într-o pastilă!” În mica proză ,,Un dans violet” povestitoarea adresânduse unui bărbat imaginar se vede înfăşurată intr-un voal mov în degrade în vârtejul unui dans violet care-o fascinează şi o incita la visare.

Valeria Dascăl din Basarabia, Chiperceni, jud. Orhei, jurnalist, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În proza ,,Femeiea de la picioarele bărbatului meu” povestitoarea care are bărbatul mort, îşi aduce aminte de clipele de altădată când îi aducea flori. Acum ea îi duce flori la cimitir, geloasă pe o fată tânără moartă care e ,,femeia de la picioarele bărbatului meu” Povestirea pare ruptă din biobrafia scriitoarei câreia i s-a întâmplat ceva similar.

Vali Savu, institutoare din Petroşani, rebusistă, epigramistă, poetă şi prozatoare în ,,Ultima pagină” doi soldati, Sandu şi Gheorghe, în Al Doilea ®azboi Mondial, încerciuti în crimea, discută nostalgic despre cei de acasă. În vâltoarea luptelor, Gheorghe moare sub ochii prietenului cu gândul la ai lui de acasă.

Vasilica Ilie, poetă şi prozatoare în schiţa ,,Criza”, un fel de parabolă a zilelor de azi, ne prezintă o familie de la ţară, cu tanti Floarea, personaj principal. Femeia cade la boala şi merge la spital în Bucureşti, dusă de fiul său care este medic. În salon se desfăşoară un dialog între mamă şi fiu pe tema crizei. După plecarea fiului, Tanti Florica, curioasă, merge la uşa pe care scria ,,criză” şi vede nişte ,,indivizi graşi” cu laptopurile pe burtă. Aceştia sunt miniştri. După operaţie, dă telefon rudelor să-i aducă nişte colivă cu prafuri de cantaridă pentru ce i ce sunt în criză, adică pentru miniştri. Când vine doctorul, îi găseşte pe toti în călduri şi cu pantalonii în vine.

Victoria Fătu Nataliţu, din Domneşti, Bistriţa- Năsaud, pictoriţă, poetă şi prozatoare, în ,,Negruţa” , povestitoarea merge aproape de anul nou la un magazin să facă cumpărături. Acolo o găseşte pe Negruţa, un copil al străzii, la

43

cerşit. Intră în discutii cu ea, află că are şase fraţi care merg toţi la cerşit. O invită acasă la ea s-o hrănească şi s-o îngrijească.

Viorel Ploeşteanu din Călmăţuiu-Teleorman, istoric, poet si prozator, în ,,La priveghi” autorul ne prezintă scena unui priveghi la capul lui Dumitru, mort decurând. Aici femeile se adună la capul mortului şi încep să-l bârfească şi să-i caute cauza morţii. ,,Mortul parca avea un surâs in coltul gurii, râzându-şi, poate, de cele ce se vorbeau în jurul lui.” Cauza morţii fusese însă alta. Medicul legist dăduse verdictul în certificatul de deces: ,, Mort prin imprudenţă, electrocutat.” În ,,Felicia”autorul ne prezintă o familie de la ţară, pe Felicia cu sotul ei, Mitica, cu copii, purtând nişte discuţii obişnuite.

Viorel Tăutan, din Bocşa, judeţul Caraş- Severin, filolog, poet, ziarist şi prozator în fragmentul de roman ,,Pribeagul” un bătrân, probabil Pribeagul, invită la cafenea pe povestitor. Se pare că acţiunea se desfăşoară în vis ca o poveste în ramă. La cafenea vorbesc despre studiile povestitorului, care a intrat la facultate doar să aiba o diplomă. Acţiunea se mută stupid intr-un cimitir unde povestitorul se odihneşte pe un mormânt, răsărindu-i ,,în minte o întâmplare aparent banală”. Şî în final, o scenă de spital cu un părinte cu copilul mort în braţ€, cerând doctorului socoteală de ce i-a omorât copilul. ,,Ia-mi, Doamne, viaţa şi dă-i-o copilului!”- exclama el, îndurerat.

Virgil Stan din Pecineaga, tehnolog în reparaţia navelor, scrie eseuri, poezie si proză. În învingerea stihiilor” povestirorul cu fratele său plecă cu barca la pescuit pe mare. Între timp îi prind furtuna. Luptându-se cu valurile şi cu vântul, reuşesc, după grele încercări, să iasă la mal. Concluzia: ,,Marea este mai năzuroasă ca o femeie.”

Simion Teodorescu, din Lugoj, debuterază cu aforisme, având la activ multe cărţi publicate. Are o activitate publicistică de invidiat în diferite ziare şi reviste. În ,,Stări de spirit” autorul prezintă sentinţe şi maxime scoase din scrierile lui. Concluzia lui este că ,,Niciun gânditor, niciun filozof nu le-a gândit pe toate. Toţi au lăsat pe alţii după ei să mai gândească.”

Aş termina cu îndemnul marelui nostru povestitor Ion Greangă”: ,,Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atât am făcut.”

Ion Ionescu-Bucovu

10 martie 2011

MARIN PREDA 44

după 31 de ani de la moartea sa În marea vânzoleală de astăzi mai este Marin Preda de actualitate?

Iată o întrebare care frământă pe istoricii si criticii literari dar si pe cititorul de rând. Cei mai în vârstă care au trăit alături de Preda şi l-au preţuit îşi amintesc ca astăzi de el. În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre ,,Moromeţii” lui Marin Preda.

Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea-Gumeşti, cunoşteam satul si locuitorii lui şi puteam să –l consult şi pe Marin Preda. Lucrarea mea se numea ,, Realitate şi fictiune în romanul Moromeţii” Am stat câteva zile în satul Siliştea –Gumeşti şi am luat legătura cu aproape toate personajele din roman de la Preda Oprescu, fostul secretar al primăriei, care pe atunci era un bătrânel simpatic, până la la Catrina Moromete ( Joiţa Călăraşu, mama scriitorului), o bătrânică ţărancă, care pe atunci stătea la fata ei , Ilinca.

Timpul a trecut.

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda?

Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Silişte la care am participat si eu. Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i ramână un asemenea semn. El, imi spunea sora lui, de câte ori venea pe acasă, le povestea că prevestea ceva, avea presentimentul morţii iminente.,, Mă urmăresc...” le spunea. ,,Cine?”- ł-a întrebat ea. Şi el tăcea. Nu i-a răspuns. În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări. ,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi 45

pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” Dupăun timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha,să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?”

Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 46

a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului. ( Date culese din Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.

Marin Preda a fost luat in vizorul securitătii după aparţia romanului "Delirul", roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea in pregătire un alt roman în care intentiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul "Cel mai iubit dintre pamanteni" eroul principal pomeneste la un moment dat despre "era ticalosilor". Notitele volumului al doilea din "Delirul", impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fişetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, in contextul unei întamplări din orasul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăteanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adica iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:"daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri", precum si a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai cateva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie si in rândul unora dintre confraţii săi, atât inainte cât şi 47

după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au incercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem însa cum s-a desfasurat "colaborarea" lui cu regimul comunist si care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar si de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori in documentele securitatii. In Dosarul de Urmarire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume si era intitulat "Editorul" , există o notă a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". Dupa "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceausescu anunţa inceputul aşa zisei "revolutii culturale" dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potenţiali duşmani ai "revolutiei culturale".

Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii incă din anul 1966. Toate deplasările si intâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: "declaratii duşmanase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania. Intr-una din aceste note se preciza că in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din Romania". In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna "Artur", scria că Marin Preda se intâlnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". In baza acestor note, cât si a unui referat al securităţii in legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese perchezitii noaptea. Cat priveste "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injurătură neaoşe, publicandu-i apoi toate lucrările. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, 48

comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau si să le răspundă cu francheţe si naturaleţe. De asemeni el apreciaza "onestitatea intelectuală a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea."

La răndul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Ingerul de gips", deşi era ostracizat in ţară intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pamanteni" foloseste la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care pâna la urmă l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simtiseră ofuscati la aparitia volumului "Delirul". Cu câteva zile inaintea morţii lui, după cum declara fratele sau, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea si i-a mărturisit, "sunt un om terminat", exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Rosii", carte care a dezvăluit occidentului adevarata faţă a dictatorului roman. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupandu-i orificiile respiratorii", dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata părere asupra morţii lui Marin Preda rămane insa cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un roşu deschis", culoare specifica a celor morţi in urma inhalării cianurei. De aceiaşi părere este si fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Bârladeanu "Dupa ce am văzut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat...

49

În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română.

Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănance, citindu-l pe merăsuflate.

Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost 50

pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuînd în lamentabil?

După moartea lui tragică mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie so facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…

Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.

Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…

51

Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.

Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”

Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”

AVANGARDA POETICĂ ROMÂNEASCĂ-note și idei A defini mișcarea de avangardă poetică românească este ca și cum teai aventura într-un pustiu. Nenumăratele manifeste s-au rătăcit în paradoxuri. Fiecare grupare credea că vine cu noile table ale legii. De nuanțe diferite, curentele avangardiste –futurism, dadaism, suprarealism, etc- au totuși câteva note comune, din care putem creona o definiție.Avangarda este expresia unei crize circumscrise din punct de vedere social, a literaturii și artelor. Se adaugă apoi importante determinări

52

filozofice-între mișcările bersoniene și cele ale subconștientului freudian care au stat sub semnul eternei mișcări.

Astfel a acționat mișcarea futuristă a lui Marinetti care preconiza ,,distrugerea sintaxei, așezând substantivele după hazardul nașterii lor”, dadaismul s-a afirmat ca o mișcare nihilistă, Ilarie Voronca propunea ,,lepădarea formelor purgative”(?)etc.

Avangarda a avut mai întâi o atitudine negativă față de tradiție, căutând mereu noul. Ea s-a revoltat împotriva a tot ce există, fiind un fel de perpetum mobile. Poetul avangardist s-a afirmat ca un revoltat împotriva societății și artei contemporane, pe care a negat-o cu violență.El a devenit marele neînțeles, cel care a înfruntat batjocura, insulta, într-un martiraj al libertății totale. El se crede și Lucifer, și Prometeu, fiind (după Rimbaud)Marele Damnat.

Orientările avangardiste din primele decenii ale secolului al-XX-lea au făcut cam tot ce s-a putut pentru distrugerea formelor învechite, futurismul a sfărâmat sintaxa, dadaismul a căutat »pământul virgin » , constructivismul a negat formele naturale, impunând raporturi subiective, suprarealismul a înlăturat barierele dintre conștient și inconștient, dintre vis și realitate, făcând loc inspirației nelimitate.

Adrian Marino a pornit de la conceptul de noutate : ,,recunoaștem drept avangardă...orice curent (mișcare, școală, program) literar, care descoperă și proclamă cu violență, în mod consecvent sub orice formă, ideea de noutate, de înnoire”.

Matei Călinescu a pornit de la esența avangardei:,, actul de avangardă este înainte de altceva, unul distructiv,polemic, și noul e mai de grabă un steag de luptă...sau unul dintre acele sloganuri în numele cărora se desfășoară procesul violent de spargere a vechilor tipare”.

Am putea rezuma cele spuse până acum în câteva concluzii: -inovația în luptă cu tradiția; -aducerea în față a concretului; -o literatură a manifestelor; -imaginea poetică în luptă cu anti-imaginea; -viziune constructivistă a lumii; -decadența și reabilitarea visului; -mitologia și magia poeziei; -poezia ,,subteranelor fantastice”; Urmuz a fost primul scriitor care a îmbrățișat avangardismul, Tristia Tzara, așezat între Ion Vinea și G.Ribemont, primul care a fost mentorul necontestat al avangardei și al doilea, omagiat pentru celebra definiție a 53

poeziei ca revoltă împotriva oricărei oprimări. Ion Vinea a fost un avangardist moderat, el nu a dărâmat idoli, Ilarie Voronca a avut nostalgia lucrurilor,,, el a fost un suflet timid, nostalgic, sentimental, răvășit, descompus, suflet legat de țară, de pământ” E. lovinescu. Ștephan Roll a văzut lumea ca un spectacol, Sașa Pană, un spirit rezervat, mai puțin patetic,ne spune că poezia trebuie să fie un vis trăit. Geo Bogza a fost poetul revoltei, Gherasim Luca, unul din cei mai fervenți propagandiști ai avangardei, în primele versuri ale lui vedem o atașare de cubismul poetic, o poezie a obsesiilor erotice, Gellu Naum , talent autentic, în a cărui poezie vedem comedia oniricului, Virgil Teodorescu creează frumusețea convulsivă, fantomele asasine, peisajele primejdioase,visele tulburătoare.

Poezia de astăzi își trage sorgintea din avangardism. În ea se împletește clasicul cu modernul.

De la poezia clasică și până la poezia delirului somnambulesc, post modern, s-a străbătut un drum enorm care nu trebuie să fie ignorat de poetul contemporan.

Eu n-am făcut decât să amintesc câteva idei de substanță ale avangardei din care se trage poezia contemporană.

Ion Ionescu-Bucovu

18 octombrie 2011

Eternul Caragiale Anul Caragiale pare a fi un an ce se desfășoară sub zodia alegerilor noastre locale și parlamentare.

Iată o cuvântare-pamflet, stil Rică Venturiano, ținută de Caragiale în folosul conservatorilor-democrați, anunțându-și ,,șeful” că intră în partidul democraților: ,, Șefule,de când ai răsărit pe firmamentul vieții mele, ca un luceafăr plin de lumină și democrație, am fost cuprins de pofta turbată de a fi deputat. Fără deputăție nu pot trăi. Nu poți fi ingrat și primeștemă printre aceia care au norocul să fie încălziți și pârliți de razele tale

54

arzătoare, soarele vieții mele. Să nu mă tratarisești cu refuz, că mă nenorocești.

Al matale cu dulce, Caragiale” În celebra sa comedie,, O scrisoare pierdută”-1884, Caragiale a proiectat o viziune apocaliptică asupra societății noastre românești în preajma alegerilor. Teatrul lui Caragiale este și rămâne astăzi mai actual ca oricând. Ca și acum o sută și ceva de ani, avem azi aceiași Tipătești, Trahanachi, aceleași Zoițici, aceiași Cațavenci, Dandanachi, Farfurizi, pseudointelectuali de provincie care se zbat pentru ciolan, fonfi și agramați, politicieni corupți moral, care nu-și urmăresc prin politică decât interesul personal.

Când le sunt interesele în joc, partidele se unesc sub ,,aceleași scene înălțătoare”, îmbrățișindu-se.

Avocatul Nae Cațavencu vrea cu tot dinadinsul să ajungă deputat pentru că deputăția aduce beneficii care nu puteau fi egalate nici cu postul de primar, de avocat al statului, de epitrop sau de moșier al Zăvoiului, pe care cu atâta larghețe i le oferă Tipătescu, prefectul județului. Acest Nae Cațavencu căruia Caragiale îi îngroașă toate defectele de demagog, îl vedem și astăzi în adunări, în piața publică, la televizor, debitându-și incoerența logică a ideilor pentru a-și ajunge scopurile. Depătăția pentru el înseamnă așezarea oficială în rândul marilor profitori.Lacrimile vărsate de Cațavecu pentru țărișoara lui, ,clamările despre,, lupta electorală”care este ,,viața popoarelor”, adeziunea călduroasă pe care o găsețte la ,,confrați”, gata să-i aplaude, toate aceste ascunde o lipsă crasă de principii.

Acel Farfuridi, ,,sincer și onest” este un prost fără pereche, el crede sincer în ceea ce spune. Își începe cuvântarea de la ,,1821 fix”, trecând prin toate etapele ridicolului, terminând cu monumentala ,,ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.

55

Tipătescu, prefectul județului, care consideră județul ca pe propria moșie, acționează cu dispreț, poruncește arestări după cum îl taie capul, etc.

Dandanache este o lichea politică aparte, virulentă, el negociază soarta ,,scrisorii de amor”, amenințând că o dă la ,,Războiul” dacă nu obține deputăția. Alegerea și trimiterea în parlament a acestei lichele are semnificații cu mult mai largi, privind sistemul ce se pretinde ,,reprezentatv” al democrației.

Pristanda, polițaiul orașului, servește autoritatea cu zel, el e omul de casă al stăpânului, un fel de slugă care aprobă orice, culegând firimiturile de la masa lor.

Ionescu, Popescu, ,,băieți buni” și Cetățeanul turmentat sunt poporul descumpănit. Cetățeanu turmentat stă săracul în Piața universității și strigă: ,,USL și PSD aceeași mizerie!” cu cine să mai voteze, săracul?

Cațavencu, Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda și ceilalți conturează o lume românească eternă al cărei spirit l-a precizat însuși Caragiale: ,,Principii- fleacuri! Omenie- mofturi! Chivernisealăpricopseală și ciupeală- acestea sunt principiile. Lipsa de omenie și de caracter, asta e pecetea timpului nostru. A nu gândi nimic, a nu simți nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală și a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi- iată maxima cea mai înaltă a vieții noastre publice.”

Parcă după revoluția din decembrie 1989 numărul lor s-a înmulțit, caracterul lor s-a pervertit în așa hal, încât impresia e că lor li se cuvine totul. Înfruptați din banul public, din averea țării vândută pe doi lei,din sinecuri politice, ca niște căpuși, s-au îmbogățit fără rușine. Își lasă nevestele pentru altele mai tinere, au amante, iahturi, mașini de lux la care un adevărat capitalist din țările occidentale nici nu visează, își petrec concediile prin locuri exotice, trai, năneaco, pe banii statului…

56

Cănd Caragiale în 1901 este dat afară din postul de registrator administrativ, sub pretext de economii, el le răspunde: ,,Ați aruncat pe lefegii, În drum cu dame și copii, Le-ați smuls modestul lor dejun, Le-ați smuls și francul de tutun Mai bine ați Fi hotărât să suprimați Atâtea mii de sinecuri Nu pâinea la atâtea guri » Nu vă spun nimic aceste versuri ?

Ion Ionescu-Bucovu

05.02.2012

CARAGIALE Și MOȘTENIREA MOMULOAIEI Capitolul cel mai fabulos din viața lui Caragiale este celebra moștenire de la Momuloaia, care l-a lăsat pe dramaturg putred de bogat.

Cine a fost Momuloaia?

Numele ei se leagă de trecutul teatrului românesc și de italianul Momulo.

Acest Momulo( Girolamo Cardini) un italian, supus austriac, s-a stabilit la București și, norocos în speculațiuni, stăpânea la 1830 terenul cuprins pe locul unde s-au aflat ulterior cofetăria și hotelul Capșa, porțiunea dintre strada Edgar Quinet și colțul străzii Academiei, din dosul Universității. Aici a construit primul local de teatru din București, Teatrul Vechi care a funcționat douăzeci de ani, până la înălțarea Teatrului Național. Pe Calea Mogoșoaiei ținea cofetărie și

57

restaurant, iar deasupra restaurantului se găsea o sală mare destinată balurilor mascate ale nobilimii.

Momulo moare în 1859, fără descendenți, și lasă toată moștenirea soției sale, Ecaterina Momolo Cardini fostă Timotei Gheorghevici care era după mamă nepoată a negustorului brașovean Mihai Alexovici, strămoșul matern al lui Caragiale. Mama ei era soră bună cu Elena, mama Ecaterinei Caragiale. La moartea ei lasă o mare moștenire ce consta dintr-o proprietate rurală de pe Vlașca de 4.650 de hectare, și o casă cu loc viran în strada Batiștei. Moștenitorii ei s-au grăbit să pună sub sigiliu într-o casă de bani toată averea ei până la intrarea în posesie. În casa de fier s-au găsit cupoane, obligațiuni, rente și scrisori funciare în valoare de peste 680.000 lei. Răposata, femeie zgârcită, călcată de hoțul Serdaru, ascunsese în saltele, în salon, bilete ipotecare și o pungă cu 9000 de lei în napoleoni de aur. Pe lângă acestea s-au mai găsit diamanticale, cercei, inele, giuvaergicale de smarald etc.

I.L. Caragiale semnează ca prezent la operațiunea inventarierii.

Averea, în valoare de peste trei milioane de leu aur, stârnește o serie nesfârșită de competiții și duce la procese care se vor judeca până după întâiul război mondial, stârnind povești dintre cele mai bizare. După spusele lui Suchianu, amestecat și el în procese, povestește și el desfășurarea proceselor, care ne interesează mai puțin.

Maiorescu, într-o scrisoare trimisă economistului T. Nica, comenta astfel afacerea pusă la cale de Carageale: ,,Caragiali s-a pus în mod folositor între două luntri cu procesul: s-a împăcat pentru o parte cu noii pretendenți la moștenirea lui Momulo, adică pentru o parte ca să i-o dea lui în caz de câștig. În caz de pierdere are de la sine partea de la ceilalți…” Și ca reflecție terminș: ,,Grecii erau încă de pe vremea lui Homer șireți”.

Văzându-se cu procesul câștigat și intrând în posesia unei mari sume de bani, Caragiale s-a autoexilat la Berlin, petrecându-și ultimii ani de viață în capitala Germaniei.

Bibliografie: Șerban Cioculescu- Viața lui Caragiale pag 152-163; Marin Bucur- O biografie a lui I.L. Caragiale

ACADEMICIANUL EUGEN SIMION (la a 79-a aniversare de la naștere)

58

Academicianul , profesorul și criticul literar Eugen Simion se apropie de vârsta senectuții. La 79 de ani este încă tânăr, scrie și este preocupat de viața literară. A scos generații întregi de profesori și doctoranzi în ale literaturii, atât în țară cât și în străinătate. A participat la comisii de examene, la inspecții de grade didactice, la conferințe literare, s-a implicat în viața Academiei, a scris nenumărate studii despre scriitorii noștri de ieri și de azi. Mi-l amintesc de prin anii 70 când venea la Facultate cu un folksvagen, nu tocmai tânăr cu o aură de însingurat ca și conferențiar la catedra de literatură română, apoi, mai târziu, ca fost student am asistat la adevărate lecții de literatură. Mi-am susținut gradul întâi și eu și soția cu doi dintre cei mai buni profesori ai Universității bucureștene, Eugen Simion și Grigore Brâncuși, prilej de a-l cunoaște mai bine.

Atunci mi-a povestit multe din viața lui și a scriitorilor prieteni, Marin Preda, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu etc.

S-a născut la data de 25 mai 1933 în comuna Chiojdeanca, județul Prahova. A absolvit liceul „Mihai Viteazu” din Ploiești, A urmat Facultatea de Filologie a Universității București, având ca profesori pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Al. Rosetti și Iorgu Iordan. Între anii 1957-1962 este cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară al Academiei,. Între anii 1962- 1968 a fost redactor al „Gazetei Literare”, A fost conferențiar, doctor în filologie cu teza „Eugen Lovinesc-scepticul mântuit”, susținută cu Șerban Cioculescu. A debutat cu „Proza lui Eminescu”, realizând o sinteză a particularităților prozei eminesciene, punănd-o în legătură cu mișcarea romantică europeană. În 1965 scrie „Orientări în literatura română” cu care ia premiul Uniunii Scriitorior Români, lucrare în care se ocupă de scriitori ca T. Arghezi, G. Călinescu, Al. Philippide, T. Vianu, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Perpessicius,Z. Stancu, Marin Preda, ,eugen Barbu, Nichita Stănescu etc. Între anii 1971 și 1973 a predat limba română la Sorbona, având legături cu scriitori și profesori francezi, cu care prilej scrie „Timul trăirii, timpul mărturisirii, Jurnal parizian”, volum de memorialistică care cuprinde impresii și analize pătrunzătoare despre fenomenul cultural francez. În anul 1971 scrie lucrarea „Eugen Lovinescu, scepticul mântuit”, o temeinică exegeză despre marele critic. Urmează apoi „Scriitori români de azi”, vol.1, 1974 și vol. 2,1976 cu care obține premiul Academiei, urmate de încă alte volume despre scriitorii contemporani.

A fost ales Președinte al Academiei Române cu care prilej a editat „Caietele Eminescu” Academicianul Eugen Simion rămâne ca un exemplu de model de dascăl care s-a dăruit studiului, scrisului și catedrei.

Academicianul Eugen Simion are în spate un cv-iu impresionant din care cităm59

LA MULȚI ANI DOMNULE PROFESOR ! ]Activitatea profesională  1957-1962 – Cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române  1962-1968 - Redactor al „Gazetei literare”  1964-1971 – Lector universitar la Catedra de Istoria literaturii române, Facultatea de Litere, Universitatea București  1970-1973 - Lector invitat de limba română la Universitatea Sorbonne (Paris IV)  1971-1990 – Conferențiar universitar, Facultatea de Litere  1990 – Profesor universitar al Facultății de Litere, Universitatea din București  Din 2006 – Director general al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București

ăActivitatea culturală și publicistică  1960 – începe colaborarea sa la revistele „Gazeta literară”, „Contemporanul” și „Viața românească”  Din 1968 – colaborează săptămânal la „România literară” și din 1991, la „Literatorul”  1983 - redactor al revistei „Caiete critice”, revistă de critică și teorie literară.

Din 1990 devine director al „Caietelor critice”  1993 - Devine membru al Academiei Române  1998 – Este ales Președinte al Academiei Române  Doctor Honoris Causa al universităților din Iași, Galați, Târgoviște, Arad și al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău  2006 – Își încheie activitatea de Președinte al Academiei Române  Este președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române  Scrie în mod regulat la ziarul „Ziua”  A publicat peste 3.000 studii și articole în reviste de specialitate  Este coordonatorul Dicționarului general al literaturii române, vol. IVII, 2004-2009  Din 2005, sub numele Ariergarda avangardei, ține o rubrică permanentă în revista „Cultura”

]Opera ]Volume publicate  

Proza lui Eminescu, 1964 Orientări în literatura contemporană, 1965

60

Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic), 1971 (ediția a doua, 1994)  Scriitori români de azi, I, 1974 (ediția a doua, 1978)  Scriitori români de azi, II, 1977  Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediție, 1979, a treia ediție, 1986), 1983 - ediția în limba maghiară  Dimineața poeților, 1980, (a doua ediție, 1995, a treia ediție, 1998).  Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediție, 1993)  Scriitori români de azi, III, 1983  Sfidarea retoricii, 1986  Scriitori români de azi, IV, 1989  Moartea lui Mercutio, 1993  Limba maternă și limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecția Phoenix 1993  Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994  Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995  Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997  Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998  Fragmente critice, III, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999  Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000  Ficțiunea jurnalului intim, (3 volume), Editura Iri & Univers Enciclopedic, 2002 

ăCărți traduse în limbi străine Élmények kora, vallomások kora. Párizsi napló, 1983  Imagination and Meaning. The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, (in collaboration), The Seasbury Press, New York, USA, 1984  Die Mitte der Aufszätze zu Mircea Eliade (in collaboration), Suhrkamp Verlag, Frankfurt, 1984  The Return of the Author, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, USA, 1996  Le Retour de l'Auteur, L'Ancrier Editeur, Strassbourg, 1996  Mircea Eliade, Spirit of Amplitude, East European Monographs, USA, 2001  Mircea Eliade, romancier, Paris, Oxus, 2004 

]Afilieri   

Membru și președinte al Academiei Române Membru al Uniunii Scriitorilor din România Membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei

61

Președinte al Consiliului Național pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare, până în aprilie 2006. Președinte al Comisiei Naționale pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare în domeniul Filologie, din aprilie 2006. 

]Premii și distincții  

Premiul Uniunii Scriitorilor i-a fost acordat de cinci ori Premiul Academiei Române în 1977

ă]Repere critice Andrei Grigor, Eugen Simion (monografie, antologie comentată, receptare critică), Brașov, Editura Aula, 2001  Eugen Simion ‒70. Manual de trudire a cuvântului, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003  Dicționarul general al literaturii române, vol. VI, S-T, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007 

Legături externe 

Manuscrisele eminesciene



Pagina de autor pe siteul revistei "Cultura"

ION IONESCU BUCOVU

Este poetul Ion Barbu un poet dificil, ermetic?

62

Este poetul Ion Barbu un poet dificil, ermetic? Iată o întrebare care îl pune în dilemă pe cititor pentru că poetul a determinat un alt mod de discutare a poeziei. Critica l-a receptat diferit, de la poetul obscur până la campion al modernismului, el a trecut prin toate fazele criticii literare până și-a fixat locul în literatura română. Adică obscur, parnasian, ermetic, simbolist, balcanic, pitoresc etc.

Născut în Câmpulung-Muscel (19 martie 1895) din părinți, tatăl, Constantin Barbilian, magistrat, și mama, Smaranda, din familia Șoiculescu, poetul Ion Barbu a avut o traiectorie aparte. „Numele de Ion Barbu nu este un pseudonim întâmplător. Așa l-a chemat pe bunicul meu, maistru zidar și mahalagiu bucureștean din „Omul de piatră”. Lui îi datoresc atmosfera balcanică din ultimele mele poezii. I-am luat numele, deci eram dator să las ca glasul lui să fie auzit” ( Scrisori-Ion Barbu). Și s-a ținut de cuvânt. Școlit la Câmpulung, la Daminești-Roman, Stâlpeni, Pitești, la București la liceul ”Sfântul Sava”, unde talentul pentru matematici este remarcat de colegi ca Tudor Vianu și Alexandru Rosetti, cât și de profesori. În clasa a-VI-a este declarat primul la un concurs al „Gazetei matematice”, dar mediocru la celelalte materii.

Tot în această perioadă este atras și de literatură. Iubește pe Eminescu, este sedus de simboliștii francezi și de Edgar Poe cu „Povestirile lui grotești…”

Urmează cursurile Secției de Matematică de la Facultatea de Științe din București, cu profesori ca Țițeică, Lalescu și Pompei, dar nu neglijază nici literatura. Publică prima poezie, „Ființa”, în „Literatorul” lui Macedonski, după care îi înmânează lui Lovinescu un caiet de versuri sub pseudonimul Popescu. „Abia începui să descifrez câteva versuri, când nervos, luându-și scaunul de la locul său, tânărul și-l împlântă cu energie lângă fotoliul meu…Vorbea cu glas profund, cavernos, cu gesticulații și izbucniri, fără să pot distinge amestecul de sinceritate, de poză, de retorică studiată sau de simplă improvizație” (Lovinescu-Memorii…). Îi apar în paginile „Sburătorului” în 1919 și 1920 primele poezii parnasiene cum ar fi „Lava”, „Munții”, „Copacul” etc.

După licență pleacă în Germania, la Gotingen, pentru teza de doctorat, rămânând până în 1924, ducând o viață de boem, dominând preocupările lui literare, trimițându-le la „Viața românească”, precul „După melci”, „Selim și Nastratin Hogea la Isarlâk” Între 1925 și 1929 este profesor suplinitor, iar din 1926 asistentul lui Țițeică la catedra de geometrie analitică. Această perioadă este cea mai fructuoasă și în poezie. Publică în „Revista română” „Riga Cripto și Lapona Enigel”. În 1926 îi apare în volum „Oul dogmatic” și publică alte poezii. „Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile 63

feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.

Lăsând la oparte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.

Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație (Lovinescu-Critice..)”

Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuințat era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul,; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă 64

incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –Critice…)

Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricîrui poet obsedat de absolut.”

Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu) Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște alegorii( T.Vianu- Ion Barbu…)

Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din 65

procedeeleretoricei clasice sunt folosite cu evidență în poemele acestui ciclu.

Așa de pildă prosopopeea, din speța pein care unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zileiȘi-o mare de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…) „După melci”- arată tudor Vianu- se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)” În „După melci”Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile și naive: descântecul infantil- dar și în acest caz înzestrate cu o semnificație cosmică-zice Matei Călinescu- Astfel încât n-am greși dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoașterii, cu adânci rezonanțe ontologice…(Matei Călinescu- Însemnări…) „Domnișoara Hus” se naște din universul magic al creației populare.

Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaștem, ne îndreptățește să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a inițiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfățișează și ea,-la început,- sub aparențe pitorești, pline de haz și de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant( Matei CălinescuÎnsemnări…) „Domnișoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcodușa din „Craii…” lui Matei Caragiale.

Poemul în prima variantă pune accent pe descriere și pe pitoresc, cât și pe magia practică medievală cultă- țeasta-, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele și săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul„Domnișoara Hus” poezia de cunoaștere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-și aducă iubitul pe băț descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile. Conjurația duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română: „Buhuhu la luna șuie 66

Pe gutuie să mi-l suie, Ori de-o fi pe rodie: Buhuhu la zodie: Uhu scorpiei surate, Să-l întoarcă deandărate Să nu-i rupă vreun picior Câine ori Săgetător ………………….”

Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „ dreapta, justițiara turcime”(I.Barbu-Pagini de proză).

Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu fața concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate și de concurență geografică, Isarlâcukul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemișcată: ”…………………………

La răspântii, când Kemal, Pe bosfor la celalt mal, Din zecime în zecime, Taie-n Asia grecime ……………………” (G. Călinescu-Istoria…)

Deși în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă din „O mie și una de nopți”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă: „Dată-n alb, ca o raia, Într-o zi cu var și ciumă, Cuib de piatră și legumă” ,după cum remarcă și Adrian Marino, evidențiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărțit între abstract și concret al poeziei barbiene.

Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depășind realitatea și concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto-cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel- nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenție proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă, sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino- Retrospectivă…), o natură rece, în care afecțiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, 67

gasteropode, melci, vietăți translucide. „Riga Cripto și Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunții. Este un fel de „ Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Și aici ca și la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor și al întunericului și Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”.

Aspirația apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind și rătăcind pe drumuri „ Cu altă față mai crăiasă/ cu LaurulBalaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălarița-mireasă,/Să-i ție de împărăteasă.

Cu „Ritmuri pentru nunțile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaștere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, și roata Soarelui, cercul cunoașterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că „ sub influența noilor curente ale literaturii franceze și, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…”

Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid și germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă…”Remarcăm aici gândirea plastică a abstracțiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal.

Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creația, oul având- zice Nicolae Manolescu- înțelesul dat de vechii egipteni de început al creației universului. Legenda ni-l înfățișază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin –albușul, dormind pasiv în liniștea increatului și factorul masculin, bănuțul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieții. „Nevinovatul ou” e simbolul vieții dar și al morții , „palat de nuntă și cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experiența lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică.

Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înțeleasă de puțini cititori, lui i s-a pus o etichetă și nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi și înțelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseții acestei poezii și i-au scos în evidență acele laturi „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinația operei.

Mulți poeți i-au împrumutat unele tehnici și i-au urmat calea. „În poezia mea,

68

ceeace ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”-zice Barbu.

Poet al esențelor și al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. ”Toate preferințele mele merg către formularea clară și melodioasă, către construcția solidă a clasicilor!”

Ion Ionescu-Bucov MASA LUI CARAGIALE Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea bolții de vie, la conacul lui Vlahuță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale, îl ruga pe Vlahuță să-i cumpere o masă de scris, voia să scrie în liniște. Vorba poetului: „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de scris…

Doamna Vlahuță, gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a lui Vlahuță și a prietenilor acestuia, se grăbi să-i cumpere masa lui Caragiale, o masă albă de brad ( deși masa a fost de tei), pe sufletul dramaturgului.

Caragiale sosi de la Berlin la Dragosloveni cu o mare poftă de scris.

Voia să mai scrie o piesă de teatru (Titircă sotirescu et copa.) dorința aceasta îl stîpânea atât de tiranic, încâi le spunea unor confrați că piesa e gata. Aici era liniște, putea să se concentreze. N-apucă însă să scrie decât un rând și călimara cu cerneală se răsturnă, pătând mândrețea de scândură netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și supărat, n-a mai scris nimic. I-a fugit toată inspirația.

I s-a părut că e un semn rău. Ca să se răzbune, luă tocul și scrise: „Toate meseriile necurate lasă pete.”

Când se adunară toți ai casei, începură să râdă. Caragiale rămase trist și își ceru scuze. De atunci toți scriitorii care se ospătau la acestă masă, în diferite ocazii au lăsat câte o amintire. Unii au lăsat câteva rânduri, alții numai o iscălitură, pictorii, printre care și Grigorescu, câte o schiță. Șt. O. Iosif a scris: „O pată nu-i un lucru tocmai mare Când te numești maestrul Caragiale; Și soarele le are pe-ale sale, Dar pentru-aceea tot rămâne soare.”

Octavian Goga a lăsat o reflecție: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”(din memorie) „Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe arena unei lupte” 69

Jean Bart a exclamat în versuri: O pată! S-a găsit o pată Unui maestru nepătat, „O pată!”-strigă răutatea Și toți s-o vad-au alergat; Domol, domol, iubiții mei, Nu vă grăbiți la răfuială.

Căci e…o pată de cerneală Pe masa lui de tei.”

Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, Alexandru Vlahuță, a păstrat-o cu sfințemie. Ea a rămas ca o amintire scumpă marelui dispărut.

De atunci, această masă tronează la loc de cinste în muzeul memorial Vlahuță de la Dragosloveni, numindu-se masa lui Caragiale. ( din relatările lui Victor Eftimiu) Ion Ionescu Bucovu.

„MOFTANGIUL” CARAGIALE ( sub auspiciile anului Caragiale) Moftul la Caragiale a devenit un laitmotiv. Moftul, zice Caragiale, ne reprezintă precum vendetta pe italieni și spleenul pe britanici. E cuvântul miraculos care prin rostire descalifică orice: evenimente, idei, acțiuni, sentimente etc.

Eu: Ce mai zic gazetele, nene?

Nenea: Mofturi!

Eu: Ce era azi în cameră?

D. Deputat: Mofturi!

Un cerșetor degerat: Fă-ți pomană, mor de foame!

Un domn cu bundă: Mofturi!

Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă!

Un june cult (dând cu dispreț volumul la o parte):Mofturi!

X: mâine seară e eclipsă de lună.

70

Y: Mofturi!

Zicem „moft” și cea mai teribilă realitate își pierde consistența, dezumflându-se aidoma unui balon de săpun atins de vârful unui ac. Și unde pui că noutatea este principala victimă a minimalizatorului. Orice inițiativă este întâmpinată cu neîncredere, cu suspiciune.

Se pare că moftangiul este un leneș iremediabil, un incult, plictisit, care refuză să intre într-un dialog serios cu partenerul. Tot ce e nou cade în derizoriu. Nu cumva Caragiale aparține acelei direcții potrivnice schimbării, un fel de „ dușman al liberalismului” împrumutat? El, ca și Eminescu, „nu vrea progresul cu orice preț”, e un fel de Farfuridi, partizan al evoluției organice.

Moftul are în el o filozofie a stau-quo-ului a cărei terapeutică este deriziunea, protectorul confortului nostru lăuntric.Dacă gazetele furnizează numai mofturi, dacă Parlamentul își petrece vremea cu mofturi, dacă o carte nouă e un moft, dacă toți ne petrece vremea cu mofturi, n-avem de ce ne mai teme. Și cerul poate să cadă pe noi căci este tot moft. Omul lui Caragiale fuge după turmă, e adaptabil, își reglează pasul după majoritate. Accidentele private sunt tratate sub tăcere, Conu Leonida are mistica ordini fixată prin lege: „…nu se poate să fie revoluție…Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?”

Omul caragialian e preocupat să intre cât mai repede în rânduri, ferindu-se și de bănuiala că s-ar afla în afara lor. E conservator, e mimetic, maleabil și ductil pentru a rezista. Tache și Lache intră în berărie unde sunt primiți cu entuziasm de amici. Aici dezbat cestiunile fierbinți ale momentului.

Se contrazic cu patos printre halbele de bere. Omul lui Caragiale numai la berărie discută politică. Pe străzi, în parcuri, în mijloacele de transport se păstrează tăcerea. Doar în prezența acestui stimul se aprind discuțiile. Ne amintește cumva de un alt mare scriitor, Marin Preda, care a mutat berăria în poiana lui Iocan, la o țuică. De aceea se mănâncă și se bea cu atâta poftă în berărie în ”Momentele și schițele” lui, mâncarea și băutura întrețin conștiința civică. Numai că acolo nu mai sunt Lache și Tache, niște inși oarecare, ci reprezentanții legitimi ai urbei natale.

S-a privit Caragiale în oglinda vremii pe care însuși a zămislit-o? Și ce va fi văzut el acolo? Ideea înrudirii autorului cu personajele sale e veche. Se zice că înainte de a parodia un stil de viață, trebuie să fi fost rodul acesteia. Este Caragiale un „moftangiu” ca și personajele sale? „Grecul” Caragiale vine din ținuturile Eladei unde drama și comedia au fost la ele acasă încă din antichitate.

Se zice că noi trăim în spiritul lui Caragiale și visăm în spiritul lui Emiescu. Suntem acizi, dar și melancolici. Tindem spre lumina luciferică a 71

lui Eminescu, dar caragialismul nostru ne împiedică ascensiunea spre înălțimi. Să fie o problemă de sociologie a poporului român? Sau tot un moft?

Caragiale i-a oferit publicului exact ce îi trebuia: lucruri simple, ușor digerabile, un fel de circ pe pâine, scene comico-tragice care „au prins” la marea masă de „moftangii”. Adică„Momente și schițe” în care se regăsesc tote racilele poporului român.

Citiți „Moftul român” și-aveți să găsiți toate „mofturile” noastre naționale de la ”Românii verzi” până la„Politica zilii”.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

Dimitrie Stelarul- poetul halucinației și al disperării existențiale Pe 28 octombrie 2012 se împlinesc 43 de ani de la moartea lui Dimitrie Stelaru. Acest mare boem și trubadur umil al poeziei românești, care a avut o viață chinuită, a debutat sub pseudonimul de D. Orfanul, cultivând un fel de villonism balcanic, halucinant, în care domina lacrimogenitatea romantică, alterată cu tonul romanței: De te-ai întoarce printre visuri încă-odată Tu dulce înger cu plete dragi de fată Ți-ai aminti de multe, de ieri și din trecut Când dragostea-ncunună, de ce n-ai vrut…

72

Volumul Preamărirea durerii stăruie într-o poezie a exodului, în căutarea himerei poetice: Singurătăți, înalte necuprinsuri, Stoluri demonice de genii Zideau pustiitoare visuri Clocotitoare vedenii! Și-n negura aceea, uimit De nimbul cântecelor ambroziene Palida stea am zărit, Pe blânda mea Eumene.

D. Stelaru vociferează, declamă, blesteamă, într-o simbolică deprimantă și teatrală în terminologia teribilistă a moderniștilor: Peste cerurile negre, peste mări, Șarpele lunii prin zodia morților, Dezvălui marile înserări Îngândurând îngerii porților.(Noaptea geniului) În Noaptea geniului cultivă un fantastic și halucinant univers nocturn, de raclă, cu ceruri negre prin care vagabondează un înger. În Îngerul vagabont : Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea Noi n-am avut alt soare decât Umilința; Dar până când, înger vagabont,până când Trupul acesta gol și flămând? „Poemul cerșetor”e definitoriu petru întreg volumul, aici găsim o poezie a jignirii și lovirii eului: După ce umblasem, zbuciumat, întreaga zi ca un câine După atâta jale arsă în rugăciunile mele Pentru o murdară bucată de pâine, De pe străzi aiurite,cu babe zbârcite și rele, Spre mucegăitul meu palat murmurând mă întorceam Spre gânditoarea mea colibă de la marginea lumii, Femei în purpură se fereau:ele râdeau, eu plângeam, Și toți mă disprețuiau, toți nebunii Ajuns la sărmana mea iubită mă înfășurai cu Întunericul și adormii Pe patul trufași de lut… „Antirăzboinicele” lui Stelaru arată un ins cutremurat, izbit de absurdul măcelului, torturat de scene goyești cu himere de apocalipsă, cu strigăte contra morții. El se vede un zeu rănit, fără ideal plin de obsesia morții: 73

Între zidurile mele a venit Febra – cine mă împodobește cu scoici și alge când marea mea e moartă? nu mai e malul coloratelor stele nici buzele tale, nici corabia cu zei transparenți.

A venit Febra între zidurile mele.

Eugen Lovinescu a preferat din opera lui volumul Ora fantastică, prezentându-l pe poet ca un poet nou al boemei bucureștene: „Fior nou, muzicalitate nouă, deși pe linie bacoviană, aspirație pură,iată originalitatea poetului…”

Universul poeziei lui este ciudat, cu turnuri înăbușite, cu atmosferă infestată de necurățenii, în care poetul se simte batjocorit, scuipat, refăcând destinul lui Villon, Poe sau Bacovia. Cerurile lui sunt apocaliptice,mizere, moarte. E cuprins de dorul de evadare: Cineva umblă în zid-îi aud pașii grei de fiarăInima bate departe, mohorâtă, lunară, Liberatoare poezie, târâtă de pământ, Un călăreț cioplește neliniști obosite Pe uriașii arbori de foc, păduri de cerUn demon vânt, înflorat, metalic, Cu mâini de sunete, bolnav rostogolite.

Paginile de solitudine sinceră, ale unui bacovian temperat, duc eul poetic spre un dulce-amar Eldorado, care este iubirea: Nu mai e nimeni în oraș; Străzile au rămas în ploaia becurilor Ca femeile neiubite și goale Sub păiejenișul lunii.

Singur trec și mă aud De-alungul, adânc, și sunt beat De vântul care mă fluieră Ca un pustiu împărat.

Malurile s-au dechis largi, Cu ape verzi înainte Numai trupul tău de sidef Cu pașii meduzei mă minte.

Vântul aduce călare Alge din prunduri și melci Marea mea e prea mare 74

Și ți-e frică s-o-ncerci. (Pustiu) Acest damnat baudelairian trăiește cutremurat de condiția sa, în drama și comedia existenței. Poezia lui are așchii rupte din lună și din soare, are fragmente dintr-un cosmos care fierbe ca un vulcan.

Versul lui are asperități, durități, lovituri de vârf de bici. Limbajul e ironic, persiflant, acidulat, cu expresii prozaice.

La 43 de ani de la moartea lui, noi, contemporanii, trebuie să-i păstrăm amintirea și să facem din poezia lui scară pentru teplul nemuririi.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

17 octombrie 2012

CARAGIALE , BERARUL DE LA „BENE BIBENTI” Moto: Iancu Luca Caragiale Îți dă berea cu măsură.

Face și literatură… Însă nu face parale. ( Cincinat Pavelescu) Caragiale berar! Iată cea mai ingrată meserie a unui mare scriitor care a nemurit teatrul românesc. Putea să-și aleagă altă slujbă, dar cred că lui i-a plăcut ambianța „bodegii” unde vin toți miticii la o gură de vorbă, unde se toacă politica și se bârfește. Poate de aici au ieșit momentele, schițele și mofturile lui. În asociație cu restauratorul și hotelierul Mihalcea, prin noiembrie 1893, Caragiale deschide o faimoasă berărie cu o existență însă efemeră.

Această inteprindere puțin norocoasă a stârnit indignarea confraților care au reacționat violent, văzând condiția precară a unui mare scriitor silit de societate să-și câștige existența din meserii străine de vocația sa.

Primul care reacționează este Anton Bacalbașa care semnează un pamflet în „Adevărul literar” din 15/XI/1893 sub titlul „Caragiale berar”.

Al. Macedonski, trecând peste atacurile din „Moftul român”(24.o1-23.VI. 1893) publică în „Românul” din 29 noiembrie 1893, un articol, deplângând situația socială a lui Caragiale. În „O scrisoare”, el face un adevărat rechizitoriu la adresa societății în care scriitorii ajung să se umilească atât 75

de jos. Tot el în cronica ziarului „Naționalul” înfierează soarta lui Caragiale, ajuns în această situație umilitoare. Poetul satirizat în „Moftul român” îi propune lui Caragiale o întâlnire amicală pe teren neutru la bodega„Căpitanul”, în apropierea Cișmigiului în după amiaza de 29 mai 1903 pentru a se împăca.

Văzând că nu-i merge afacerea, Caragiale se desparte de Mihalcea și încearcă pe cont propriu să deschidă în mai 1894 berăria ” Bene bibenti” în centrul comercial al Bucureștilor pe strada Șelari. Caragiale cere tribunalului de Ilfov, secția comercială, în petiția cu nr.1514 din 16 mai 1894 să i se aprobe deschiderea afacerii: Domnule președinte, În conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor vin a vă face următoarea declarație.

Comerciul ce intreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L.Caragiale cu emblema „Berăria AcademicăBene Bibenti altă (sic!)sucursală nu am procurator m-am și căsătorit fără acte datate Rugându-vă să binevoiți a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onor. Trib.

Primiți vă rog asigurarea mea prea distinsei mele considerațiuni.

Semnează Caragiale.

Fac mențiunea că numai semnătura îi aparține lui Caragiale, restul scrisului cu această limbă încâlcită, cu cerneală violetă, redactată neglijent, este pesemne a vreunui grefier semianalfabet.

Succesul inteprinderii este încurajator. Gazetari, scriitori, actori își stabilesc acum locul aici la o halbă de bere și la lungi șuiete despre viața literară și politică din București și nu numai.

Cu experiența de acum, Caragiale se gândește că ar fi bine să-și deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar deveni rentabilă. Cu banii ce-i adunase, se asociază cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, cu optsprezece ani mai tânăr decât el, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra Burely și s-au hotărât să ia în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea lume multă, mai ales călători.

Intreprinderea a durat aproape un an, după care a fost părăsită, cu destule complicații materiale.

Anii care au urmat (1896-1897), deși nu e scutit de gesturi și aprecieri răuvoitoare, Caragiale și-a regăsit acel calm interior favorabil creației literare, publicând în ziare și reviste.

Pe 8 iunie 1899, Caragiale a trecut în slujba de registrator la Regia Monopolurilor Statului.

76

De altfel, fire nestatornică, Caragiale nu putea să se izoleze de oameni de unde-și culegea miticismele lui, fugea în excursii, când la PiatraNeamț, pe la mânăstiri însoțit de prieteni, când la Sinaia, unde „filozofa” la nesfârșit cu „lelea Tinca”, zarzavacioaica, sau cu „Matheescu- Coloniale și delicatese” Pretutindeni scriitorul vânează tipuri, ticuri, reacții, limbaj, ca un fin psiholog. În ziua când a fost pus pe liber de la Regia Monopolurilor, Caragiale a pus în vânzare primul număr din a doua serie a „Moftului român”.

După ce e pus pe liber Caragiale deschide „Berăria Cooperativă” în plin centrul capitalei în Piața Teatrului Național. Aici vadul era bun.

Venea toată protipendada Bucureștiului, unde se discuta politică și literatură. Ultimul local condus de Caragiale a primit numele legendarului inventator al berii-„Gambrinus”, nume care dăinuie și astăzi în același local. D. Teleor i-a făcut în „Moftul român” următoarea reclamă: Decât medicamente, Mai bine, zău, dă fuga Și trage-i două halbe De bere de Azuga!

Devale la GambrinusCea mai frumoasă valeTe afli între teatru Și între Caragiale.

Ferice cel ce poate Să bea așa nectar, De nu mai multe halbe, Măcar un biet pahar. În sala cu mese multe și canapele de catifea roșie așezate de-alungul pereților, „berarul” Caragiale își primea amicii cu voioșie. De anul nou 1902 scoate o broșură cu mitică pe care o distribui în local cu urarea: „Autorul roagă respectuos pe onor. Clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.”

Scârbit de viața din România el se exilează la Berlin, părăsind definitiv țara.

Ion Ionescu-Bucovu 77

VIAȚA AMOROASĂ A LUI ANTON PANN Anton Pann, „ finul pepelei/ cel isteț ca un proverb”- așa cum l-a numit Eminescu, pe numele adevărat Anton Pantoleon Petroveanu, autorul „Poveștii vorbei” a avut o viață amoroasă ieșită din comun.

Mai întâi trebuie să spunem că era un om cult al timpului, bun cunoscător al literaturilor balcanice, cunoștea cinci limbi străine (româna, greaca, bulgara, turca și rusa) și avea temeinice cunoștințe de muzică bisericească. Avea un glas melodios și foarte plăcut, fiind la începuturi paraclisier iar apoi cântăreț de seamă în mai multe biserici din Muntenia, Oltenia, Moldova și chiar peste Carpați, în cetatea Brașovului, la biserica din Șchei. A fost profesor de muzică pe la diferite școli și mânăstiri, a cules, a scris și a tipărit nenumărate lucrări bisericești și literare. Prin scrierile lui„ de la lume adunate și iarși la lume date” a izbutit să tipărească peste o sută de volume, unele în mai multe ediții, răspândite pe tot întinsul țării. A scris calendare, cântece de stea, istorioare, basme din popor, a tradus cărți de bună purtare, a strâns snoave, povești și zicători, a înmănucheat atâtea versuri din care a scos cântecul de petrecere bătrânesc.

Anton Pann a fost căsătorit de trei ori cu trei femei mai tinere decât el și c a să nu pară diferența de vârstă prea mare între el și soții, și-a micșorat vârsta, dându-se mult mai tânăr.

Cam prin anul 1820 la vârsta de 22-23 de ani se căsătorește cu o fată frumoasă, dar săracă, anume Zamfira Agurezean, armeancă după nume.

Femeia nu dorea această căsătorie, dar a fost obligată de părinți. În scurtă vreme l-a părăsit, după cum însuși el scrie: „a fugit și m-a lăsat și dealul Mitrofoliei necontenit l-am urcat, arătând la judecată că ea pe altu a voit și cu mine cununată cu minciuni s-a pomenit” Mitropolia a refuzat să desfacă această căsătorie mult timp. Șapte ani, cât a conviețuit cu ea„n-am putut în lumea asta/ să leg două la un loc” Era cheltuitoare, dornică de lux. După șapte ani, Zamfira amenințând că vrea să se omoare dacă nu i se dă libertatea, mitropolia aprobă despărțirea„ dându-i zestrea, am rupt foaia/ și de ea mă despărții”. Din această căsătorie a rămas un fiu care i-a făcut toată viața zile negre.

78

În vara anului 1826 pleacă la Râmnicu Vâlcea unde a fost numit profesor la școala de muzică de pe lângă Episcopie și mai apoi însărcinat să dea lecții de cântare călugărițelor de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de lângă Govora. Aici întânlește pe sora Anica, o fetiță de numai 16 ani, care, fiind orfană, fusese crescută de mică între zidurile mânăstirii de către stareța Platonida.

Acum psaltul avea o înfățișare cuceritoare, frumos la chip ca un faun și repede îi îndoi inima fetei care era încântată de simțămintele profesorului, făcându-i declarații de dragoste șii cântându-i psalmuri și acrostihuri.

Povestea căsătoriei cu această fată e demnă de un roman erotic. Mai întâi o ceru de soție de la maica stareță. Platonida l-a refuzat categoric și a pus la mare caznă și canon pe biata fată. Întânlindu-se în secret, cei doi iubiți așteptau momentul prielnic pentru a putea fugi amândoi în lumea largă. Ocazia nu întârzie mult și într-o noapte în vara anului 1828, fata a fugit din mănăstire și s-au întânlit la marginea pădurii din apropiere.

Pregătiți cu cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte și hrană, el a tuns-o chilug, a îmbrăcat-o băiețește și au pornit la drum, trecând munții spre Brașov. „Cărăușii și călătorii despre Transilvania, întânlindu-i, se opreau și îi opreau în cale, îi priveau curioși și ziceau în felul lor: no, că mândru ții ficiorul, dragă domnule. Să ți-l trăiască dumnezeu și să ți-l tunie, că parca-ar fi o băiețică”.

Ajunși la Brașov, și-au găsit o locuință în mahalaua Șcheilor și anton Pann s-a angajat la biserica Sf. Neculae, unde mai cântase și altădată, după „ zavera din 1821” Acum anton Pann era un om vesel, fericit: „Astăzi râd, vorbesc, glumesc, Cu ceea ce o iubesc”.

Pe Anica n-o lăsa singură, o lua cu el la biserică fiindcă și ea avea un glas ales, punând-o să cânte în cor. Vocea, frumusețea și mișcările ei, au atras atenția credincioșilor care nu le-au iertat această idilă și l-au concediat pe preot.

Nemaiavând nicio sursă de existență au venit la București în mahalaua Staicu-Bradu. Aici au fost cunoscuți ca soți adevărați, necunoscându-li-se trecutul. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, Gheorghe, mort după trei ani, și Ecaterina (Tina). Pentru Gheorghe, Pann a compus versuri de jale, regretând moartea fiului: ”…Bucuria mea în lume O avusei pe un nume, Ce îl priveam ca o floare Și îl iubeam cu dogoare, 79

Dar tirană nenorocirea, Ce-mi pizmuia fericirea, Mi l-a răpit fără veste Și-acum nicăieri nu este.

Eu mă uit, strig după dânsul S-a dus, nu-mi adude plânsul, Întristarea ochii-mi stoarce, Dar în zadar: nu se întoarce”. Și Anica, ca și Zamfira, prima soție, l-a părăsit în anul 1837. Femeia, dornică de lux, n-a putut să suporte sărăcia soțului. În anul 1834, în timp ce Anton Pann prin țară spre a vinde cărțile tipărite de el, femeia sfătuită de o mătușă, a încărcat lucrurile casei, și-a luat fetița și l-a părăsit, ducându-se la acea mătușă, stareță la Surpatele. După multe intervenții, Anica a fost adusă înapoi, unde de silă, de milă a stat până în 1837, când l-a părăsit definitiv. Anica s-a recăsătorit imediat cu Nae Milcoveanu din Râmnicu Vâlcea. „ Cu a doua făcui casă și, la al zecelea an, Vrând să se facă mai gradă, mă urâ și-mi fu dușman”. …………………………………………….. „Căci eu singur am fost Cu dragoste la toate Bărbat, slugă și rob prost, Slujindu-ți cât se poate.”

Rămas singur, Pann și-a găsit mânâierea în scris. După moartea mamei sale în 1839, nemaiputând suporta singurătatea, se gândi să se căsătorească. Acum o cunoaște pe Ecaterina, o copilă din cartier, care nu împlinise 18 ani. Bărbatul cu aproape 30 de ani mai mare ca fata a întâmpinat greutăți la căsătorie. Îi promise însă averea, daruri de nuntă, și fata consimți căsătoria. Și-au mutat gospodăria într-o locuință modestă din curtea Bisericii Albe, pe Podul Mogoșoaiei, unde Anton Pann era primcântăreț.

Cu Tinca a trăit 14 ani, până la sfârșitul vieții lui. ”Întru toate cu dreptate S-a purtat cât a trăit, De nelegiuite fapte În viața sa s-a păzit.”

Anton Pann îi lasă toată averea ei și dorește să fie înmormântat la Mânăstirea Viforâta. Astfel se termină viața amoroasă a lui Anton Pann.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU 80

ANTON PANN-MORALISTUL Anton Pann a fost trecut cam neobservat de contemporanii lui. Îl vedeau cu un fes pe cap, cu giubeaua la spinare, învârtind niște mătănii de lemn aduse de la Sfântul Munte, cântând la biserică. Îi cunoșteau probabil și isprăvile lui amoroase și-l ignorau cu bună știință. De-ar mai trăi și el ar spune : „La pomul lăudat cu sacul mare să nu te duci.” Și nici nu-i păsa prea mult de laude: „Lumea să te laude, câinii să te latre. Pe mine câți câini m-au lătrat, toți au turbat.” Chiar el a declarat odată că nu este un scriitor învățat. „N-am învățat nicio limbă din cele poleite.”, aluzie la franceza cu care veneau bonjuriștii de la Paris. Anton Pann ne aduce aminte de un alt mare scriitor pe nume Ion Creangă care nu prea se dădea în vânt după filozofia timpului, urmându-și țărăniile lui. Așa și cu Anton Pann, el adunase învățătura populară și o strânsese în proverbe. O astfel de învățătură avea el. Numărul paremiilor, al snoavelor și fabulelor, al cuvintelor, și deci, al noțiunilor, al trăsăturilor de moravuri și de caracter, pe care le-a reținut, fiind atât de mare, încât ,în comparație cu el, toți scriitorii vremii par mai de grabă la un început de drum.

Anton Pann ar trebui mai de grabă căutat printre vechii povestitori ai Renașterii, un Boccaccio, un Rabelais, un Cervantes, scriitori care au reprodus în sinteze personale întreaga cultură populară.

Născut în Bulgaria dintr-un tată căldărar român și o mamă grecoaică, el a trecut Dunărea cu familia în căutarea unui trai mai bun.

Limba lui românească s-a format în afara granițelor țării, unde oamenii încă mai trăiau groaza Semilunii. Anton Pann cu glasul lui faimos este primit imediat în corul Catedralei din Chișinău unde nu stă mult și se mută la București. Aici și-a trăit viața printr-o lume pestriță de negustori, breslași, tabaci, șelari, zlătari, ceaprazari, cojocari, blănari, croitori, cavafi, curelari, brașoveni, lipscani, brutari, cârciumari, și măcelari. De aici și-a cules el înțelepciunea. Din sărăcia și vremelnicia timpurilor. În timpul lui Caragia birurile se înmulțesc: Belu belește, Golescu golește, Manu jupuiește!

Morala lui Anton Pann este a unui om din Orient. „Temeiul înțelepciunii este frica lui Dumnezeu”-ne învață scriitorul. El recomandă cititorului credința proprie și toleranța față de alte religii. „Cinstește toate legile, dar te închină numai la a ta; căci cel ce se închină la două credințe, acela nicio lege n-are și la toți e-n ură mare.” Ferește-te de ingratitudine căci soarta e schimbătoare-pare a zice. „Fii recunoscător făcătorilor tăi de bine în 81

timpul când ai avut trebuință de dânșii și nu-i uita în timpul fericirii tale; că nu știi cum se întoarce soarta care umblă ca o roată, ea astăzi te înalță ca în dulap și mâine te dă peste cap.” În binefacerile tale trebuie să pui înțelegere și simțire:„Pe omul înțelept și scăpătat sau sărac ajută-l mai cu simțiciune, măcar de orice lege ar fi; că a face bine nu este niciodată rău; precum zice proverbul: tu binele din mâini îl scapă și lasă să cadă măcar și în apă, că binele nu s-afundă,ci stă pe deasupra-n undă” Moralistul recomandă rezervă față de cei mari: „Cu mai marii tăi daraveră să n-aibi.” Trebuie să-ți iai măsurile tale din vreme, căci te pândește înșelăciunea: „La stăpân nu te băga fără tocmeală.” Înțeleptul știe cu câte primejdii îl încojoară stăpânii lui: „Înaintea celor mari nu fi îndrăzneț la vorbă și grabnic la răspuns; ci te înfățișează cu sfială și răspunde cu socoteală; că toată graba strică treaba; iar vorba dulce mult aduce.” Trebuie să-ți cântărești bine cuvintele să nu curgă cu ușurință: „Când vreai să vorbești cu cineva, să-ți scoți cuvântul prin trei lacăte, adică: unul să-l ai la inimă, al doilea la gât și al treilea la buze, că dacă iese din gură cuvântul se duce iute ca vântul; și nu-l poți ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul.” Trebuie să nu vorbim vrute și nevrute: „Păzește-te de vorbe fanfaroane sau flecare, nici întrebuința minciuni; pentru că minciuna întâi cade și ca plumbul în apă se afundă, iar în urmă iese ca frunza pe undă.” După controlul cuvintelor se impune cel al sentimentelor și deprinderilor: „Apără-ți ochii de invidieri sau zavistii, mâinile de răpiri și furtișaguri, gura de pâri și clevetiri și picioarele de către pasuri rele.” Nu adânci zavistia (ura) între oameni: „ De vei avea vecin rău sau veun asupritor, nu purta în contă-i ură, să te asemenea lui… că c-un oțet și cu fiere nu se face augurida miere.” Previne pe cei predispuși la vorbirea mânioasă: „ Cui îi iese din gură blestemul, îi cade în sân cu ghemul.”

Ferește-te de frecventările proaste, ca să nu ți se poată spună: „..s-a strâns rânced lângă muced.” El n-are încredere în justiția vremii: „Ferește-te de certe și judecăți, căci totdeauna e mai bine o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă.” Nu trebuie să te lingușești, dar fii atent la învățăturile omului înțelept:„ Pe omul cel înțelept, lipește-l cât poți de piept; și îi ascultă învățăturile, primindu-le cu sete, ca când ai bea apă dintr-o fântână rece; că mai bine e să te bată un înțelept decât să te laude un nerod.”

Fii politicos, cultivă prietenia, dar fii rezervat: „Cercetează-ți vecinii și amicii sau prietenii: dar însă du-te mai rar și șezi puțin; nu fi ca anghira sau racul corăbiii, care ușor se aruncă în apă și cu anevoie se aridică; că e mai bine să pleci și să nu le pară bine, decât să șezi până să li se urască de tine.” El recomandă modestia:„Când vei fi chemat la masa altuia nu grăbi să șezi la locul cel dintâi.” Nu fi zgârcit:„Scumpul nu e stăpân pe banii săi, 82

căci banii îl stăpânesc pe el.” Fii milostiv:„Din mâna ta întinde și săracului o bucată de pâine.” Fii ospitalier, caută tovărășia bună la drum și bagă bine de seamă unde te adăpostești: „Păzește pe drum părăsit să nu apuci, vama împărătească să n-o ocolești și la cârciuma unde unde vei vedea nevastă tânără și bărbatul bătrân să nu dormi, că la asemenea loc se adună oameni de toată mâna.” Fiecare hotărâre în viață trebuie luată la timpul ei: „Sau fă-te ostaș, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă ostaș să te faci mai tânăr, călugăr mai bătrân, și să te însori când ajungi la mintea coaptă.” Mai ales în capitolul căsătoriei moralistul vede mare prudență, fiind chiar el Stan Pățitul: „ Când vei vrea să te însori, deschide ochii în patru ca să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă.”

Toate aceste sfaturi de înțelepciune și altele multe sunt împărtășite de Archir nepotului său Anadam și alcătuiesc în povestirea care poartă numele celor două personaje un adevărat tratat de morală. Maximele acestea presărate cu glume aduc o mare plăcere cititorului prin conciziunea lor prin comparațiile și metaforele folosite, prin limba deosebită. Și ne amintesc de un mare înaintași, fost domnitor, care i-a lăsat fiului său aceleași învățături și anume” Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” Prof. Ion Ionescu-bucovu

B. FUNDOIANU- POETUL- FLACĂRĂ AUSCHWITZ

ȘI

RUG

LA

Pe data de 14 noiembrie se împlinesc 114 ani de la nașterea unui poet martir care și-a dat viața în lagărele de la Auschhwitz.

Născut la Iași pe 14 noiembrie 1898 într-o familie de mici comerciați , B. Fundoianu încă de mic are o înclinație aparte față de poezie, scriind versuri de la vîrsta de 8 ani. Școala o face la Trei Ierarhi unde își uimește profesorii cu bogăția lecturilor. Termină gimnaziul Alexandru cel Bun, apoi Liceul Național din Iași. Debutează cu Vin norii în Viața Nouă a lui Ovid Densusianu în 1914. Urmează Facultatea de Drept la Iași.

Ca și Arghezi, pentru care avea o mare admirație, el vrea să dea cuvântului energii uriașe, capabile „ să schimbe obrazul lumii” . De la Iași se mută la București la aceeași facultate cu un prestigiu deja format,

83

intrând în atenția marilor scriitori ai vremii ca Arghezi, Ibrăileanu, Galaction, Ion Vinea, Felix Aderca etc.

Galaction spune despre el : „Acest Veniamin e un scriitor care nu seamănă cu toată lumea. Nimic nu e convențional, nimic clișeu în vagabondările lui prin lumea gândurilor și a cărților.”

Eseist, poet, sociolog și chiar filozof, bun cunoscător al literaturii franceze se bucură de simpatia scriitorilor dar este luat în vizorul huliganilor antisemiți care îl resping și-l ridiculizează ironic. Atmosfera creată de ei îl fac să părăsească țara în anul 1923 și să se instaleze în țare lui Voltaire. În Frana se confruntă cu mari greutăți, lucrează la Imprimeriile Gourmont, la o societate de asigurări, după care ca regizor la studiourile Paramount. Între timp colaborează la diferite reviste franceze.

De partea intelectualității antifasciste, el semnează rânduri patetice cu o mare lucuditate politică: „ Prostia econoamă distruge universitățile, arde conștiințele, fabrică obuze și tancuri, grăbită de a întinde peste tot întuneric salutar și lucrativ. Mizeria, haosul, neputința și ignoranța progresivă și-au dat mâna pentru parada inepției în ciubote, cu pumnul pe masă, cu piaptul spoit de un patriotism subversiv și criminal.” În anul 1939, datorită unei îndelungate activități de scriitor, eseist, publicist, risipită în multe reviste franceze ca și aceleia de regizor la Paramount, recomandat de prieteni, B. Fundoianu obține cetățenia franceză sub numele de Benjamin Fondane. Se înrolează în armata franceză ca soldat pentru a salva Europa de „tirania fascistă”. La 3 martie 1944 este arestat de gestapo împreună cu sora lui, Lina, fiind încarcerați mai întâi în lagărul de la Drancy, apoi transportați la Auschwitz unde au fost gazați la începutul lunii octombrie 1944, când armatele sovietice se aflau la numai 130 de km de acestă sinistră fortăreață a morții. Într-un ultim poem de dinaintea morții lui, poetul scria următoarele cutremurătoare versuri: „Să știți, atunci, c-aveam și eu un chip asemenea cu al vostru, o gură ca a voastră, ce implora la fel, că ochiul meu se inflama, plângând și el un stop de sare când îl rănea un fir de praf, sau când îl vizita visarea, că răsărea pe pielea mea, străpunsă de un spin obraznic, o dâră proaspătă de sânge, la fel de roșu ca al vostru.” Întreaga poezie a lui B. Fundoianu capătă pecetea unei personalități puternice, complexe și contradictorii, permanent frământată de diverse aspecte ale cunoașterii, frământare care-i conferă unitatea.

84

Fundoianu este un poet prin excelență modern pentru care natura nu este o simplă însumare de calități plastice, ci de fiecare dată altceva.

Priveliștile lui sunt mai de grabă „ priveliști sufletești”. Poezia lui „năștea din negura minții, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanțe, de sârmă ghimpată, de tancuri”. Anotimpul preferat al lui a fost toamna, o toamnă a tristeții, a melancoliei în fața procesului de decrepitudine a naturii. Peste bogăția toamnei, acest anotimp „pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere, și în priviri cârceii pământului rotund.” În stil bacovian, poetul are senzația de izolare, de pustiu într-un târg de provincie uitat de lume. În lirica erotică Fundoianu trece la expresia directă a sentimentelor, întrebuințând forme verbale la indicativ-prezent: „Te-ador cu carnea tristă în care-am gâtuit păsări de mare, albe, cu pântecul spoit, și-aș vrea să-ți spun aceea ce-i rit în adorare, cu brațele întinse ca două sfeșnicare.”

Sau: „Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc, te vreau, cum vreau, femeie, pământul bun și negru, pământul proaspăt în care dormiră toți ai mei, pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea, pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu” Lirica filozofică pune în centrul atenției sentimentul tragic al desrădăcinatului cu rezonanțe tragice: Era în mine ceea ce sparge ca să nască, În mine-un demon care ședea pe continent, Cu-o față care plânge și una care cască, În mine năzuința de-a deveni dement.”

Expresia dezamăgirii, a disperării, a înstrăinării se articulează des în versuri de o mare simplitate: „… de ce-am plecat atunci, de ce-am plecat și cine m-a zvârlit pe drumuri?

Ce-aveam de spus oamenilor?

Sau ce-așteptam din partea lor?

Ce lucruri neștiute despre ei, despre mine?

Mizeria la fel ne bântuia, Din suflet mai aveam un ciot 85

și mintea îmi era oloagă,de ce-am urcat atunci pe toate tribunele și pentru ce am spus cuvinte greu de înțeles?

De ce n-am spus:ÎNAPOI! De ce n-am strigat: ÎNAINTE! Nimic din ce-ar fi trebuit Nici una din acele vorbe pe care oamenii le-așteaptă.”

Privită în ansamblu, poezia lui B. Fundoianu e mult prea profundă și tragică în zbaterea ei interioară, e în ea „ odiseia unui suflet tânăr” angajat în marea dramă a vieții.

Aș încheia mica mea expunere cu un fragment din poezia lui Virgil Teodorescu, „Oceanul inocenței, lui Barbu Fundoianu în amintire: Tu, Ce-ai sporit cenușa cuptoarelor naziste c-un pumn de pulbere rătăcitoare, și care-n anotimpurile triste topeai în ochi poemul ce pe un bulz de sare, o biată carne ruptă de fiare și-ntrebări, de vijelii lovită și de nisipul dunei, de setea răsculată cu trombele din mări când se răstoarnă în orbita luneipornit din herța lumea s-o cutreieri, și năzuind să spinteci pod cu pod, decis să faci din blânda ta ființă vulcan de cugetări și suferință… Și asta pentru că a fost evreu…

Pe 14 noiembrie un mic omagiu…

ION IONESCU- BUCOVU

TÂNĂRA BĂTRÂNEȚE A MOROMEȚILOR Duminică 25 noiembrie 2012 în comuna Siliștea-Gumești s-a desfășurat o acțiune culturală care a reînviat atmosfera moromeților din vremea lor de glorie. Desigur că subiectul a fost tot Marin Preda. Așezată undeva la nordul județului Teleorman, la marginea lumii, cum s-ar spune, această comună s-a înscris ca și Ipoteștul și Humuleștiul etc. pe harta

86

literaturii noastre române prin personalitatea marelui scriitor Marin Preda.

Acțiunea a fost luată la inițiativa școlii și a organelor locale și a fost încununată de succes. Mai întâi s-a vizitat Centrul Memorial M. Preda, unde se găsește un bogat material iconografic din viața și activitatea literară a lui Marin Preda. Aici ne-a întâmpinat profesoara Țăpurică Eugenia, custodele memorialului, o împătimită a lui Preda care ne-a vorbit despre viața lui Marin Preda. Camera Memorialului mi s-a părut însă cam „rece” în sensul că a cam rămas aceeași de pe timpuri, fără a i se aduce îmbunătățiri. M-aș fi așteptat să regăsesc o casă memorială a marelui scriitor cu masa lor cu trei picioare, așezată în antreu, cu vasele, pirostriile și tinda unde Joița Preda le făcea mâncare, cu prispa lor cu parmalâc, cu uneletele țăranului de la câmpie etc. Din păcate, primarul comunei mi-a povestit că s-a încercat de mai multe ori să se cumpere casa în care a locuit marele scriitor, dar nu s-a înțeles cu proprietarii. Casa a suferit mari schimbări, din casa cu două odăi, antreu și tindă, a devenit un fel de kitsch, a dispărut prispa, i s-au adus modoficări, desfigurând acea casă veche cu pitorescul ei în care a copilărit scriitorul.

La această sărbătoare au participat și doi scriitori, este vorba de Sorin Preda, nepot de frate al scriitorului, și Gheorghe Iova, poet și prozator.

Câteva cuvinte despre Sorin Preda, pe care mulți îl cunosc din Formula AS. Sorin Preda nu este numai nepot de frate al scriitorului ci singurul din familia Preda care a îndrăgit arta scrisului. El este un mare prozator al generației sale, un ziarist de excepție și profesor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării din București.

Sorin Preda ne-a atras atenția asupra omului din spatele „Moromeților”. De altfel în cartea lui „Moromeții-ultimul capitol, Editura Academiei, București ,2010” ne-a spus-o clar că „Moromeții” nu este o monografie a clanului Călărașu. De altfel și Marin Preda spusese undeva că personajele din roman nu au nicio legătură cu „viața civilă” a lor. Sorin Preda, vorbind despre satul natal al scriitorului, unde venea și el în vacanțe ca elev sau student a cunoscut foarte bine oamenii locului, ulițele satului, casele, împrejurimile, pe care le colinda cu însuși Marin Preda. De altfel Tudor Călărașu și Joița Preda erau bunicii lui și ca membru al familiei a știut și el ce au știut toți membrii familiei de la Sae, tatăl lui, până la Ilinca sau Gigi Baltac, fiul Ilincăi, care poate vorbi ore întregi despre Marin Preda.

87

Sorin Preda a investigat cu metoda reportajului acest subiect fascinant al moromeților, căutând mărturii credibile, obiective despre personajele din roman. Și concluzionează clar: nu au nimic comun personajele din roman cu personajele din viața reală. De altfel și eu prin 1970, la inițiativa profesorilor Alexandru Piru și Ion Rotaru am făcut o lucrare pentru licență intitulată „Realitare și ficțiune în romanul „Moromeții”, fotografiind și interogând personajele reale despre părerile lor cu cele fictive din roman. Multe persone erau supărate pe Marin Preda că nu a spus „adevărul” despre ele, că a „mințit”. Ba unele voiau să-l „dea în judecată” pentru că le-a „denigrat” în roman.

Neștiind că „Moromeții” era un roman de ficțiune în care Marin Preda împrumutase din sat nume de oameni, atitudini, psihologii, vorbirea locului cu înjurături și proverbe locale, cu obiceiuri tradiționale văzute cu ochii lui în copilărie precum călușul sau spălatul pe picioare la Rusalii, oamenii simpli confundau ralitatea cu ficțiunea.

Stând departe de lumea deslănțuită a Bucureștiului și de lumea literară actuală, mărturisesc, spre rușinea mea, că știam foarte puține lucruri despre scriitorul Gheorghe Iova. Scriitorul, și el un împătimit al lui Marin Preda, s-a născut în anul 1950 în satul Găgeni comuna Săhăleni, Buzău. Debutează în anul 1970 cu „texte” prozaice de tip postmodern, fiind un adept înflăcărat al „noului val”, publicând prima carte în „Texteiova” după 1989. Gheorghe Iova a intrat imediat în atenția criticii ca poet, prozator, eseist, scriitor, un intelectual complex și unul din cei mai importanți „doctrinari” ai literaturii române a ultimelor decenii.

Primind în dar cu autograf ultimele lui apariții, adică două cărți, una de poezie și alta de memorii, mi-am dat seama că Gheorghe Iova iese din contingent cu niște apariții literare mai puțin ortodoxe. Eu, care eram crescut la literatura clasică, mi-a venit greu să-l înțeleg. Prima carte de poezii, intitulată „Gheorghe Iova GENIUL CATREN”, Editura Charmides, 1912, este o carte de poezie bine îngrijită, frumos ilustrată, de catrene. A doua carte, o carte de „memorii” și nu numai, intitulată „Gheorghe Iova, Documentarea unei neînțelegeri. Editura Charmides, 2012. Aș deschide discuția despre cartea de poezie cu ultimul citat din prefață„…stanța de patru versuri„ este potrivită mai cu seamă elegiei moderne datorită caracterului său plăcut, grav și melancolic” Stanțele lui sunt niște catrene care rup logica obișnuită, el biciuiește cuvintele, indiferent de scriitura descrisă, atât în poezie cât și în proză, eul lui e o prezență autarhică, dictatorială, cu manifestări împrevizibile, schimbătoare de la o propoziție le alta, disipate în nenumărate manifestări de expresie, de la poezie la dramaturgie, de la gravitate la capriciile 88

jocurilor gramaticale, de la ironie la umor, opera lui e antiretorică, ludică, împinsă până la șarja dadaistă.

Nu intru în prea multe amănuntă că nu acesta este scopul expunerii mele, aș da câteva versuri din „geniul catren”: Nu zic, cuvintelor,nu, Pentru a ucide ci Pentru a le prinde, din zbor, Aruncate, spre inversul lor.

Sincer să fiu, mie mi-a plăcut tot o poezie care se vrea clasică din cartea lui. Poezia se numește „Sonet” și are miros eminescian: Cu asta, am sfârșit întâiul vers.

Mă aflu undeva în univers, Coșmaruri n-am, gândirea e normală Și corpul este la orizontală.

Nu știu unde mă aflu, dar contemplu Ceva din măreția unui templu.

De sus detot, parcă privesc un lac, Pe care nuferi, galbeni, se desfac.

Acolo jos, desigur, adie vânt, ușor: Nuferii nu-s statornici în strălucirea lor, Pare să fie, lacul, cuprins de un fior.

Dar, iată că o lebedă argintie, Plutește lin, e o coală de hârtie, Pe lacul ce-l privesc cu atâta dor.

A doua carte pe care eu am numit-o impropriu o carte de însemnări și memorii este o carete de însemnări, de poezie, scrisori, amintiri în formele lor primare, așa cum și le-a notat scriitorul, fără a mai interveni ulterior în corectarea lor. Cartea are un titlu ciudat: ”documentarea unei neînțelegeri”, neînțelegerea fiind tocmai calea pe care și-a ales-o scriitorul pe urmele nebătute ale textualismului postmodern. Și acum să revenim la subiectul Marin Preda. La adunare au luat cuvântul mai mulți consăteni care ne-au povestit amintiri din viața scriitorului și din viața familiei. S-a remarcat inginerul, de acum pensionar, Gheorghe, zis Gigi Baltac, nepotul lui din partea Ilincăi, care ne-a vorbit despre ultimele zile din viața lui Marin Preda și despre faimoasa ladă cu manuscrise, dispărută de la Mogoșoaia. Ne-a mai povestit cum l-a înfruntat Marin Preda pe Nicolae Ceaușescu când a vrut să dea 89

scriitorii afară din Palatul Mogoșoaia pentru a-l face reședință prezidențială. „Ce, bă, nu –i ajuge câte case are!-” i-a fi reproșat Marin Preda securistului însărcinat cu scoaterea scriitorilor din Palat. Marin Preda s-a opus din răsputeri, securistul a plecat cu coada-ntre picioare și de-abia după moartea lui în 1980, Palatul Mogoșoaia a fost închis.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU ANTICHITATEA versus CREȘTINISMUL E uimitor cum o nouă civilizație- creștinismul- a intrat în contradicție cu societatea antică, încercând s-o demoleze și, pe ruinele ei, aproape o mie de ani, până în zorii Renașterii, să se instaleze definitiv în istorie.

Creştinismul s-a răspândit repede în tot Imperiul Roman. Încă pe timpul împăratului Nero (54-68), ne spune istoricul Tacitus, a fost o "uriaşă mulţime" care a suferit pentru credinţa creştină. La începutul secolului al ll-lea (112), Plinius cel Tânăr scrie împăratului Traian (98-117) că mulţimea creştinilor a cuprins "oraşele şi satele, câmpiile". La începutul secolului al Ill-lea se aflau nenumărate biserici creştine înfloritoare în toate provinciile imperiului.

Prăbușirea Imperiului Roman de Apus, în secolul al cincelea al erei noastre a adus cu sine și căderea culturii antice. Într-un conflict de neîmpăcat, creștinismul a negat tot ce a însemnat lumea păgână a antichității. Ciocnirea celor două lumi mocnea demult, dar acum ajunge la apogeu. Papa Grigore I spre sfârșitul secolului al VI-lea condamnă literatura și civilizația laică , punând la baza noii orânduiri o maximă călugărească cum că învățătura lui Cristos este suficientă pentru a înlocui „celelalte științe, lipsite de pietate creștină care nu sunt decât zădărnicie și ignoranță.”( T. Vianu). Vă imaginați cât a pierdut cultura umană, punând la index toată civilizația antică? Mai întâi că societatea a intrat într-un con de umbră din care cu grau va mai ieși. Acum se produc mari erezii, vechile monumente antice sunt distruse cu o barbarie nemaiîntânlită.

Papa Grigore aruncă în Tibru statuile „păgânești”, considerate că sunt stăpânite de demoni. Acum se distrug templele, arcurile de triumf, amfiteatrele, picturile murale, teatrele în aer liber, Coloseumul, bazilicile în care locuiau bazileii ( conducătorii regionali) sunt transformate în mânăstiri sau biserici, textele antice grecești și romane sunt vânate și aruncate în foc sau dosite prin poduri de mânăstiri. Ordinul călugăresc al benedictinilor distruge pe Monte Cassino ultimul Templu al lui Apollo, ridicând peste el prima așezare mânăstirească. Și în secolul al IX-lea continuă vandalismul. Un Claudiu, episcopul Turinului, se pune în fruntea unei mișcări iconoclaste, sfărâmând statuile, ștergând picturile murale, distrugând textele scriitorilor antici. Odon, abatele de Cluny, altădată 90

iubitor al anticilor, într-un moment de exaltare, interzice studiul vechilor autori antici în mânăstiri. Papa Ioan al XVI-lea credea că Platon și Vergilui sunt niște vrăjitori pe care îi vedea zburând prin aer sau scufundându-se în ape. Începuturile literaturii creştine pot fi trasate în secolul al II-lea, când se dezvoltã patristica. Primele lucrãri au un caracter apologetic, pentru cã urmãresc sã impunã ideea superioritãţii cultului creştin în faţa valorilor romane.

Printre autorii remarcabili se numãrã Tertullian (160-222) cu “Apologeticum” şi Lactantius (250-320) cu “De mortibus persecutorum”. Individualizarea continuã în secolul al IV-lea într-un moment în care litaratura pãgânã încã mai este gustatã din plin. Se afirmã Hilarius din Poitiers cu imnurile religioase sau Ambrozie de Milan cu poezia liturgicã adecvatã cântãrii în Bisericã. Poezia creştinã mai este reprezentatã de Prudentius, care compune şi epopeea “Psychomachia” (Lupta sufletului cu trupul), Paulinus din Nola sau Nicetas din Remesiana. Ieronim nu s-a limitat doar la traducerea Bibliei, el a mai tradus şi completat Cronica lui Eusebius şi a introdus genul hagiografic prin “Viaţa lui Paulus”. Genul era deja ilustrat în greceşte prin “Viaţa Sfântului Antonie” a lui Atanasie din Alexandria, dar hagiografia are totuşi drept model o operã a unui istoric. Este vorba de Sulpicius Severus cu a lui “Viaţa Sfântului Martin”.

Lichidarea vechii culturi antice este un proces lung și treptat. Aruncată piatra în apă de acești fanatici cu greu a mai putut fi reparat ceva. S-a trezit un gânditor ca Sf. Augustin, marele om al creștinismului antic, potrivit căruia autorii profani nu sunt de disprețuit, dacă în scrierile lor este și adevăr.

Aurelius Augustinus (354-430) este cu siguranţã unul dintre cei mai talentaţi autori, distingându-se prin vasta creaţie teologicã, filosoficã, didacticã, istoricã, epistolarã, care include “Confesiunile”, “Solilocviile”, “Cetatea lui Dumnezeu”. Augustin susţine ideea timpului liniar, cu un sfârşit bine determinat, precum şi ideea unei cetãţi divine superioare celei lumeşti. Sã-i trecem în revistã şi pe alţi autori de antichitate târzie şi ctitori de ev mediu, precum şi operele care i-au consacrat: Boethius (ultimul intelectual de tip antic) – “Despre consolarea filosofiei”, Cassiodor – “Variae”, “Istoria goţilor” rãmasã doar în forma abreviatã a lui Iordanes; Grigore cel Mare (primul papã medieval) – “Regula pastoralis”, “Moralia in Iob”, “Dialogurile”; Grigore din Tours – “Zece cãrţi de istorie” sau “Istoria francilor”; Isidor din Sevilla – “Istoria goţilor, vandalilor şi suevilor”, “Cronica majorã”, “Etimologii”; Beda Venerabilul – “Istoria ecleziasticã a neamului anglilor”. Pe scurt, în perioada secolelor IV-VIII se abordeazã diverse genuri (cronici, meditaţii, povestiri, teologii, chiar enciclopedii) care îmbinã noile dogme creştine cu ceva din moştenirea antichitãţii clasice.

91

Cum în evul mediu numãrul ştiutorilor de carte este foarte mic, monopolul asupra culturii, care îşi menţine pânã târziu un caracter savant, este deţinut de clericii care formeazã subţirea elitã intelectualã. Cu toate acestea, acces la culturã existã prin intermediul lecturilor publice. Printre producţiile orale care nu rãmân strãine de publicul larg se numãrã învãţãtura creştinã, romanele cavalereşti sau poezia curteneascã.

Cum a evoluat cultura în antichitatea târzie? Dacã la început s-a considerat cã elementele pãgâne ale culturii clasice sunt lipsite de importanţã, pe mãsurã ce creştinismul atinge elitele intelectuale opinia se schimbã, deoarece creştinii au nevoie de o expresie formalã clasicã pentru a putea polemiza cu adversarii. Odatã cu oficializarea creştinismului, lucrãrile se diversificã, mergând de la Biblia tradusã de Ieronim într-o latinã uşor de înţeles pânã la opera filosoficã elegantã a lui Augustin. Creştinismul a însemnat adaptarea culturii antice la doctrinã, fiind preluate doar elementele considerate a fi de folos. O bunã bucatã de vreme intelectualii creştini şi pãgâni coexistã paşnic, aşa cum reiese de exemplu din corespondenţa dintre Vasile din Cezareea şi retorul Libanios.

Referitor la şcoli, este de menţionat dispariţia școlilor publice, a lyceului și Academiei, înfiinţându-se în schimb şcoli pe lângã centrele episcopale sau mãnãstiri, destinate educaţiei de tip religios, care dobândeşte monopolul. Un exemplu de restrângere a accesului la ştiinţã este recrutarea funcţionarilor din epoca lui Carol ce Mare doar dintre oamenii bisericii. Pornind de la o tradiţie veche, în secolul al V-lea Martianus Capella stabileşte în lucrarea “Despre nunta lui Mercur şi a Filologiei” domeniile de interes pentru un om liber: trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica, geometria, astrologia, muzica). Prin aceste cãi se dobândea acces cãtre cea mai înaltã formã de cunoaştere: teologia. Cartea la rândul sãu nu se mai limiteazã la forma ruloului de papirus, ci trece la codexul de pergament, mai uşor de manevrat. Cãrţile sunt copiate în ateliere (scriptorii) şi împodobite cu miniaturi, circulând în cadrul manãstiresc dar putând ajunge şi la laicii bogaţi. „Crestinismul presupune mistica de altadata a antichității, dupa cum germenul plantei isi presupune solul”. De aici, legatura – fireasca, organica – cu misteriile Antichitatii: legatura, precizează Steiner, ce „vrea să sublinieze si nicidecum să puna in umbra originalitatea esenței creștinismului”.

A existat totuși în acestă epocă un curent spiritual suversiv contrar.

Chiar Augustin susține că nu trebuie disprețuite cărțile antice dacă ele conțin adevărul. Tertulian observă că sufletul omenesc este în chip natural creștin.

Virgiliu, spre exemplu, manifesta un suflet plin de suavitate și duioșie, în acord 92

cu noua sensibilitate creștină. Și în „Egloga a IV” dedicată lui Asinius Polio, Virgiliu profetizează nașterea unui copil minunat în timpul căruia omenirea va reveni la epoca de aur. De asemenea creștinismul asimilează multe elemente platonice și stoice. „Logos spermatikos” este însuși Cristos. Setea de cultură acum se mută în mânăstiri. Călugării citesc în celulele lor pe Virgiliu și Ovidiu, pe Suetonius și pe Augustin. Boethius este acum foarte studiat, faima scrierilor lui, datorată martirajului de la curtea regelui got Teodoric, ajunge la apogeu. E primul scriitor care-l comentează pe Aristotel. Încă nu apar limbile naționale. Scrierile se făceau tot în limba latină.

Benedict din Nursia compune latinește regulile ordinului său: Regula sancti Benedicti. Cronicarii, erudiții, moraliștii și poeții scriu latinește. Germanul Iordanes scrie latinește Getica, Gregoire de Tours o istorie a francilor, Paulus Diaconus o istorie a logombarzilor, Isidor o Etimologie. Radegonda, o prințesă retrasă la Poitiers, unde întemeiază o mănăstire, deplânge distrugerile săvârșite în Turingia în timpul războiului dintre Clotar și Teodoric: „Troia să nu-și mai plângă singură ruinele. Turingia a suferit și ea masacre… Barbară precum sunt, lacrimile pe care le-aș vărsa, fie ele cât apele unui lac, ar fi mai puține decât acele plânse atunci.

Cu toate prejudecățile creștinismului. Cultura primelor secole după prăbușuirea Imperiului Roman de Apus a rămas în expresie tot latină. Acum încep să se mijească zorii Prerenașterii patronată de Carol cel Mare. „Împăratul, scrie biograful său, a cultivat cu pasiune artele liberale, a stidiat gramatica, retorica, dialectica și astronomia. A voit ca copiii lui, băieți și fete, să fie inițiați mai întâi în artele liberale, la studiul cărora se aplica el însuși.” El prescrie înființarea unei școli cu învățământ latin pe lângă fiecare mănăstire. Se organizează învățământul, apar primele manuale etc. Acum mijesc zorii Renașterii. În secolul al VIII-lea apar arabii care dau un nou avânt științelor.

Arabii și evreii din Spania mijlocesc apusenilor cunoașterea unor izvoare vechi ale culturii grecești, prin traduceri siriace, apoi în versiuni arabe. Acum încep să înflorească artele, meseriile, literele, medicina, filozofia, științele, poezia, romanul curtean etc. Toate îi prevestesc pe Dante, pe Petrarca, pe umaniști.

Toate acestea fac subiectul Renașterii.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU

93

George Călinescu- omul total al literaturii române Pe 12 martie 2013 se împlinesc 48 de ani de la moartea unuia dintre cei mai mari oameni de litere ai țării noastre. Profesor cu o voce fermecătoare, critic literar, istoric literar, prozator, poet, dramaturg și gazetar, George Călinescu ( n. la București la 19 iunie 1899 și decedat la 12 martie 1965 la București-Otopeni) este ultimul scriitor de talia unui Cantemir, Hașdeu sau Iorga. După el, o altă personalitate e greu să mai umple acest gol. Înfiat la 7 ani de la familia Vișan din București ( se pare de origine romă) de familia Constantin Călinescu din Iași, a avut un destin frumos dictat de o soartă care i-a adus gloria. Studiile liceale le-a făcut la Iași, a urmat Facultatea de litere, a fost profesor de liceu la Iași, Timișoara și București. Editează revistele „Capricorn” și „Sinteza”, este codirector, alături de Ralea la „Viața românească”. Își ia doctoratul cu teza „Avatarii faraonului Tla”, apoi e conferențiar la Universitatea din Iași iar din 1945 este profesor la Universitatea bucureșteană. Una din marile greșeli care i se impută este aceea că s-a amestecat în politica partidului comunist, fiind ales deputat până la moarte.

Din 1949 este membru al Academiei și directorul Institutului de istorie literară și folclor.

Opera lui e vastă. Și-a încercat condeiul în toate genurile literaturii. Este primul eminescolog după al doilea război mondial care se apleacă cu minuțiozitate pe manuscrisele eminesciene, scriind „Viața lui Eminescu” și ”Opera lui Eminescu” Pentru a cunoaște bine pe Eminescu , el aprivit de sus ca un vultur literatura română de la origini și până în prezent, pentru a-i vedea înălțimile și căderile, scriind „Istoria literaturii române de la origini până în prezent(1941) ”, o lucrare monumentală care a stârnit controverse și polemici, dar care a rămas o carte de referință până astăzi. A scris această lucrare pentru a ști unde să-l așeze pe Eminescu în panoplia marilor sriitori. A publicat monografii consacrate aproape tuturor scriitorilor, a scris poezie, teatru, eseistică, articole de ziar, traduceri. Ca romancier scrie „ Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Scrinul negru”, „Bietul Ioanide”, „Enigma Otiliei”, rămânând în literatura română ca primul roman balzacian.

Dinamica personalității lui constă în puterea creatoare a contradicției. Șia contrazis confrații, pe contemporani și pe predecesori, s-a contrazis chiar pe el. Din aceste contradicții s-au dezvoltat cu timpul marile antinomii, ca impresionism și documentație științifică, criteriul estetic, criteriul biografic, artă și natură, perechi de valori ilustrate cu marea operă a lui.

94

George Călinesc a fost un model și a dat valoare literaturii române. El ne spune că arta este o entitate inefabilă, singularizând-o de celelealte concepte. Într-un timp când realismul socialist înflorea, el susține autonomia esteticului prin disocierea sa de alte domenii. Estetica lui ne arată cum este arta care înseamnă depășirea contingentului, „eul practic”, și transcederea universului prin intermediul „eului contemplativ”(Valoare și ideal estetic).

Ca istoric literar deschide noi drumuri. La el istoria literară înglobează și critica propriu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil. „El citează textele clasicilor degustându-le ca pe niște licori de preț, glosează pe marginea lor, se slujește de maniera lor, cu o desfătare estetică secundară”(N. Balotă). Istoria lui literară este o lucrare creatoare de critică completă construită pe criteriul estetic, intuiția și talentul de portretist rămânând inegalabile. Sinteză a mai multor formule narative se dovedește a fi și opera bazată pe un „realism fundamental”, într-un stil definit de scriitor ca fiind al „simplității familiare a execuției”.

Ca romancier dechide noi drumuri. Orice roman trebuie să fie clasic prin atitudinea lui față de realitate, modern prin decor. Este primul care prin „Enigma Otiliei” aduce balzacianismul în literatura română. Pe autor îl obsedează ideea paternității. Literatura lui se ordonează în jurul acestei scheme universale, găsindu-i nenumărate semnificații.

Ca profesor seducea adunarea cu vocea lui cântată. Doar iorga l-a întrecut în arta oratoriei. La cursurile lui nu veneau doar studenții. Amfiteatrul Odobescu era neîncăpător, îl ascultau oameni de toate felurile, militari, istorici, medici, bucureșteni de tot felul.

Detractorii lui sunt puțini și neinspirați. În fața lor. „George Călinescu a devenit el însuși un mare astru răcoros pe firmamentul tradiției noastre.”( Gheorghe Grigurcu- Critici români de azi.)

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU-

un reprezentant al „Sturm-und-Drang”-ului românesc

95

Pe data de 26 februarie se împlinesc 175 ani de la nașterea unui mare cărturar care și-a închinat viața culturii, științei și artei românești. Autodidact, poliglot, poet, prozator, dramaturg, filolog, istoric și folclorist, Bogdan Petriceico Hașdeu a fost o personalitate proteică și un spirit enciclopedic.

Descendent al unei familii de boieri moldoveni cărturari, el s-a născut la 26 februarie 1838 în Cristinești, Hotin și a murit la 25 august 1907 la București. Și-a făcut studiile liceale la Chișinău și de drept la Harkov, fără să obțină vreo diplomă universitară. În 1857 s-a stabilit la Iași unde a colaborat la mai multe ziare, apoi între 1896- 1900 este profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor statului , în 1877 membru al Societății Academice Române și al mai multor academii străine.

Volumul lui de „Poezii”-1873 anticipează pe Macedonski sau pe Arghezi, în timp ce versurile din „ultimii nouă ani de literatură (Sarcasm sau ideal-1897)” sunt dovada marilor frământări lăuntrice, după moartea fiicei sale, Iulia. În proză are încercări notabile. Nuvela „Duduca Mamuca” îi aduce un proces de presă iar romanul istiric „Ursita” rămâne neterminat.

Autorul unei „Principie de lingvistică” întocmește proiecte monumentale precum ”Cuvente den betrani” în trei volume, însumând texte românești vechi sau ”Etimologicum Magnum Romaniae” în 4 volume până la cuvântul „bărbat”- o adevărată enciclopedie națională și antologie de literatură populară și cultă. Editează „Arhiva istorică a României” în 3 volume, publică două tomuri din „Istoria critică a românilor” Face monografii istorice precum cea a lui „Ion Vodă cel Cumplit” , precum și ale lui Petru Rareș, Luca Stroici, Vlad Țepeș, Negru Vodă.

Gazetarul, urmând pe Heliade Rădulescu, tratează mai toate temele timpului, de la problemele vieții politice, sociale, culturale, științifice românești, având un condei satiric cu vervă și replică.

El studiază mitul poporului român, a descifrat „glasul popoarelor”în limbă, folclor și istorie iar în ”Magnum Etimologicum” și „Istoria critică” a trasat harta etnică, morală și politică a istoriei naționale. Este printre primii care pune problema originii noatre dacice, colecționează texte vechi și le editează. Încă studiile lui mai au rezonanță și astăzi în conștiința poporului român. Îm poema cosmogonică „Dumnezeu”, poetul vrea să afle taina adâncă a lumilor și pare a o găsi în iubire:

96

„Extazul mă răpește. Aud Divinitatea; Mă-ntrebi: ce-s eu? Iubire. Mă-ntrebi: ce fac? Iubesc.

De n-aș urzi pe cine mi-aș revărsa iubirea?

Ca să iubesc. Mă sfâșii, urzind din mine lumi!”

Ultimii ani din viață au fost umbriți de moartea fiicei sale, Iulia care l-a făcut să intre în tenebrele ocultismului.

Prof. Ion Ionescu-bucovu

HORIA ZILIERU- UN „ORFEU ÎNDRGOSTIT” DE MAREA POEZIE L-am întânlit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înființarea Școlii Pedagogice din Câmpulung –Muscel.

Era vesel, exuberant, pus pe șotii în grupul unor colegi de școală pedagogică cu care copilărise. Știam că este poet și curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieții până astăzi. Argeșan de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racovița, județul Argeș, cu liceul făcut la Câmpulung și Facultatea de filologie la Iași), ieșean prin adopție (secretar general de redacție la „Iașul literar”,redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iașului și un mare om de cultură.)

Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianța „Iașului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefață de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluția ulterioară.

Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-și desăvârșească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimițându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoștea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză.

Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky și

97

chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbold: Ca umbra unei harfe pe cetate Prin nervi îmi umblă păsările rare Și toată-ntemeierea vie doare În albii mari de mări însingurate Și trece-n sus pe osuar de lume cu vetre goale în orbite oarbe Ca-ntr-un spital bolnavele parfume.

Cine citește pe „Amon- Ra” își dă seama că petul s-a maturizat. Aș cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea: Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen Balcoane cu nuduri în golfuri dispar Silabe de rugă migrează adânc În nervii romanței cu plopii impari Serafic pagode de crini în amor Nutresc-și explozii de cupe în ger Acoper țărâna cu cu mov de parfum Și harfe-n orbită de lună ne cer Bolnavul meu aer divinul țesut Destramă sub coaste și-n văi de cristal Ținutul cu iarbă în veșted balans Cu preșuri de aur ne-așteaptă la bal ……………………………………..

Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore: Leagănul de unde în orgie/ cu zvâcniri de sfere în lagună/ vulturi negri sperie în lună/ pe deschise răni cu masca vie. (Fântână)

98

În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declarația de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos: Și vântul se face un șarpe gelos,/ pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/ și-n iarba vicleană, un fluier de os/ respiră colombe de lut, învieri, (…) Doar mâna-ți subțire, în taină de fum,/ târzia garoafă o sună încet/ și-mi pică pe buze, un dulce nescrum,/ miresme ca-n urne cu tristul verset,/ căci urnă ți-i gura, în care sărut/ o castă tristețe de noapte și-un vin/ ceva săvârșește-n lăuntrul durut,/ în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin…(Nevinovata superstiție) Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfințitul crinilor” ne amintește de asemenea de autorul rondelelor: Agonizează crinii în cetate Și muzici pun pe tâmple o paloare Și pene ard în albul în lingoare În ochii orbi visând singurătate ……………………………… În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ ce se visară, clopotnițe, sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora rară.”: O febră crește încălzind carmina/ și-n jumătăți de marmuri coapse pure;/ pe patul de logodnă plâng femure,/ în golul dintre stea și rădăcine. „Nunțile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană: Paznicii la vechi tenebre/ bat cu tirsul greu de moarte/ prin dulci râpe în vertrebe/ sculând fluturii departe/ strânși ân coamă-n flori deșarte.

(Luceafăr) Vrsuri memorabile sunt și în „Iarna străveche”: E verde frigul dincolo de tine Corăbii lungi alunecă pe lume

99

Fruct înaintea florilor virgine c-un blând adio de curate brume Sau: Și baruri mari se umplu de pahare o ceață moale închizându-mi chipul ca morții fără glorie-n uitare în fața nopții-nsângerând nisipul Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa bunăoară în „Tragica muză”: Te ninge basm pe umărul virgin cu oasele în diafanul frig pe coapsele lacustrei, când te strig cu nervii-n rocile fierbinți de vin cu scrum de timp în vasul funerar (odată tandru îl voi bea și eu) scobor la bal pe verdele ghețar în tonuri vii și cu misterul viu.

Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse , timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un ghețar cu o culoare stranie, având senzația de frig.

Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită: Deasupra vetrei fumul ne-mpreună În ritual de nuntă lungi fiole Trag probele de foc dintr-o lagună Cu cratere zidite din viole.

100

Și petre multe de eternul mării evocă-n scoicile de mult închise Strigări de păsări în prohod ucise Cu gâtul lung în lăcrimarea serii.

El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobișnuit, exprimând sensuri adânci și profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

MEDALION LIRIC -NICHITA STĂNESCU (80 de ani de la naștere) Nichita e un Paranif din Bizanț căzut în literele românești precum Eminescu din cer, un veșnic adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității de un talent unic de meșteșugar bijutier al cuvintelor. În poezia lui „Se umflă emoția, bezna,/ ca și cum zeul visat în copilărie/ ar avea o capitală în glezna/lui argintie” Candori feline ne umple de duh în: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…” „Necuvintele ” lui solfegiază pe tema trădării interiorității prin cuvânt: „O, nasc vocale mari, mereu/ guri care se închid în gol…/ Dar ca prin strungăreața unui zeu/ Prin Scylla și Caribda am trecut în zbor.”

Uneori se lasă pe coarde nostalgice spre toamnele lui unice „ pe sub amplii copaci fără frunze,/ mă lăsam înfrigurat de toamnă/ sau alb pe clișeul negru al lacului/ ziua trecea prin mine mult mai iute.” Are o foame turbată de cuvinte: „Dacă mi-e foame și mănânc tauri/ dacă mi-e foame și mănânc ghindă/dacă mi-e foame și mănânsc auri/ dacă mi-e sticlă și mănânc oglindă/ dacă mi-e pământ și mănânc grâuri/ dacă mi-e vulturi și mănânc pliscuri/dacă mi-e apă și mănânc râuri/dacă mi-e munte și mănânc piscuri…” Temele lui cosmice și erotice îmbinate cu nostalgia abolirii timpului prin cuvânt se așează sub zodia relativului: „Pe urmă ne vedeam 101

din ce în ce mai des./ Eu stăteam la marginea orei,/ tu-la cealaltă/ ca două toarte de amforă./ numai cuvintele zburau între noi, înainte și înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit, și, deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-l înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată,/ de căderea vreunui cuvânt, / ca sub laba unui leu alergând…” Iubirea lui oscilează între bucuria pură și neliniștea universală, nesupusă legilor universului: „Prima literă a oricărui cuvânt/ se află-n trecut,/ ultima literă de asemenea,/ Numai trupul cuvântului/ e în prezent…/ Iubito, tu,/ viața mea despre care/ nu pot striga/ decât lucruri ale trecutului,-/ viața împodobită cu sunete/ care-ndată ce sunt/ au și fost…”

Arta lui poetică se numește „Strigarea numelui” și înregistrează încercarea disperată a poetului de a traduce în cuvânt mesajul unei iubiri ce nu poate să dureze, ca oricare semn al unui univers în transformare.

Tema o găsim aproape la toți marii scriitori de la Eminescu la Preda. La Nichita Stănescu ia forme dramatice: „Eu i-am arătat ei un cal cu șapte șei/ și i-am spus: nu pleca!//…Dar ea/ a plecat că începuse să plece./ Am strigat după ea: /Spune-mi măcar cum te cheamă, dacă pleci,/ spune-mi măcar cum te cheamă.”

Astăzi Nichita ar fi fost la 80 de ani un moș de poveste cu o barbă ca a lui Homer.

Dar s-a dus de tânăr… „ Eu voi încăleca/ pe un armăsar alb/ și-mi voi agăța ploile,/ cercel sunător la ureche, /să mă auzi când trec.”

Te auzim mereu Nichita!

Trecerea ta e o frumoasă primăvară peste frunțile noastre.

Ion Ionescu- Bucovu

Mateiu I. Caragiale-romancier (128 de ani de la naștere) 102

Am recitit decurând romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea Veche” și am redescoperit o proză proaspătă cu valențe nebănuite, care miau scăpat la prima lectură. Mă gândeam apoi la soarta scriitorului, nedorită de tatăl Caragiale care zicea că „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am -să mă ferească Dumnezeu!- pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atâta, l-aș învăța să prinză câini cu lațul. Hengher, da! da’ literat, nu!” Și cum niciodată nu iese așa cum doresc părinții, cei doi fii ai lui Caragiale, Luca și Mateiu, tocmai de literatură au avut parte. Primul și-a frânt existența de timpuriu și a rămas la faza încercărilor, cel de al doilea a reușit greu să cristalizeze o operă unică, investită cu incontestabile și remarcabile virtuți artistice, care i-a asigurat un loc pe veci în rândul literaturii.

Pe cât de singulară a fost opera sa, pe atât de ciudat a fost destinul său uman, în jurul căruia s-au țesut și se țes valuri de legende. S-a născut în București la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al dramaturgului, fapt ce va provoca mai târziu, grave complexe de inferioritate și o zbatere continuă, aproape disperată de a-și depăși condiția de bastard, pentru a o înlocui cu o iluzorie descendență nobiliară.

Caragiale l-a iubit și l-a luat el în întreținere, căutând să-i facă un viitor cât mai bun. Îl înscrie la colegiu, distingându-se printr-o excelentă pregătire școlară, mai ales la istorie, devenind pasionat pentru heraldică. În 1904 Caragiale se autoexilează la Berlin unde îl ia și pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la drept. De aici înainte viața lui urmează alte căi. La Berlin Mateiu urmărește viața nobilimii germane, pe care o imită, comportându-se cu aere aristocratice. Văzând acest lucru, Caragiale tatăl îl expediază în țară, rugând-o pe sora lui, Lenci, să-l supravegheze. Are o tentativă de a se înscrie la școala de ofițeri, respins însă la admitere, se încrie la facultatea de drept, spre satisfacția tatălui. „Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu mă mai îndublecam să purced orată.”-își va reaminti el mai târziu despre acestă perioadă. Studiile juridice sunt întrerupte, iar licența de domeniul amăgirii, spre surprinderea și dezamăgirea tatălui. Mateiu scrie poezii pe care le publică cu ajutorul tatălui care îl apostrofează pe Topârceanu încercând să se îndoiască de poeziile lui : „Da’ cine ești tu mă…să-mi dai mie lecții de poezie?”-îl întreabă iritat dramaturgul.

103

Tragedia cea mare vine pe 9 iunie 1912 când Caragiale se sfârșește la Berlin.Acum Mateiu pierde principalul său sprijin, trecând prin vicisitudini tulburătoare, tribulații morale și materiale istovitoare. Ocupă funcții destul de modeste, acordate mai mult din respect pentru cine fusese tatăl lui.

Este salvat de căsătoria cu Marica Sion în 1923, fiica poetului Gheorghe Sion, care avea o situație materială foarte bună. Acum se crede un adevărat senior pe domeniul soției și vrea să intre în diplomație, dar este refuzat discret de Titulescu.

Convins că este un neînțeles, cu visurile eșuate, Mateiu I. Caragiale devine un singuratic, se claustrează în locuința sa, construindu-și un univers propriu. Solitar, trăind himeric, își făurește o emblemă de aristocrat sub deviza: cave, age,tace (ferește-te, lucrează, taci).

Am trecut prin viața lui pentru faptul că existența lui s-a răsfrânt sugestiv și în operă, asigurându-i acel farmec neobișnuit și o originalitate autentică.

Apariția lui în boema bucureșteană era bizară, stranie, și anacronică( vezi portretul făcut de Călinescu în a sa Istorie…)

Elaborarea și publicarea ”Crailor de Curtea Veche” a cunoscut un proces îndelungat și complicat. Partea întâi, ”Întâmpinarea crailor” a fost scrisă între 1916-1918, cea de a doua parte „Cele trei hagealâcuri” a fost redactată pe porțiuni și în perioade diverse: în 1918 episodul intrării lui Pașadia și Pirgu în restaurant: în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea, de către Pașadia, a timpurilor trecute. Partea a treia, „Spovedanii”, e scrisă, parțial, în 1922; spovedania lui Pantazi e terminată în 24 decembrie 1924, iar a lui Pașadia la 4 august 1926. În sfârșit, partea a patra „Asfințitul crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul a apărut în „gândirea” între 1926-1928, iar în volum a apărut în 1929.

Din păcate el nu și-a desăvârșit opera, murind la vârsta de 51 de ani la 17 ianuarie 1929. În proză Mateiu I. Caragiale își remrmorează episoade din viața lui.

Titlul romanului vine de la o anecdotă care circula pe acel timp, publicată și de I.L.Caragiale în „Vatra”: ”Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas orașul București pustiu și fără nici un feliu de rânduială. Atunce au început a domni oameni disperați și fără căpătâi, cari se numesc în limba poporului crai. Aceștia intrând în curtea domnească, pe când Bimbașa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind acolo semnele domniei, adică tuiurile și stindardele, se preumblau cu ele pe toate ulițele orașului.”

104

La apariție, romanul „Craii de curtea veche”, s-a bucurat de elogiile mai tuturor criticilor de la Perpessicius până la poetul Ion Barbu. Și nu este un roman propriu-zis ci mai mult o narațiune lipsită de arhitectura compozițională a unui roman. Episoadele nu au o evoluție liniară ci una contorsionată, întreruptă cu reveniri și divagații, pendulând între real și ireal.

George Călinescu arată că aici întânlim „ o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, o mișcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăiește pe deasupra paginilor.” Aici avem pasaje cu portretizare nonografică și cu spovedanii, cu aprecieri ale autorului. Scriitorul participă la expedițiile nocturne ale crailor la birtul din Covaci, îi descrie, face un scurt istoric al bisericii Curtea Veche, după care urmează spovedania Penei Corcodușa, apoi arată cum i-a cunoscut pe crai, călătoriile lui imaginare cu Pantazi pe întreg globul, istorisește întâmplări din casa Arnotenilor, după care Pașadia moare și Pantazi pleacă peste graniță.

Cei trei crai sunt tot atâtea alte-egouri ale scriitorului. Toți fac parte din boema deșănțată a Bucureștiului. Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi și taverne de mahala sau în tripouri clandestine, precum cel din casa Arnotenilor, unde se dedau beției, jocurilor de cărți, plăcerilor carnale și patimilor din zona promiscuității. Pașadia și Pantazi sunt ființe paradoxale, în ei se îmbină josnicia cu finețea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea. Organizează orgii și chefuri, cutreieră mahalalele întunecoase și speluncile, dar întotdeauna păstrează o ținută rece, o mândrie aristocratică.

Practică viciul cu demnitate, își satisfac patimile în mod lent, sunt desfrânați fără a cădea în trivialitate, beau țuică și șampanie, dar cu gesturi măsurate, pătrund în medii de corupție cu atitudini de rafinament aristocratic. Ei își presară chefurile cu visuri melodice, uneori privesc tăcuți, cu ochii rătăciți spre ținuturi îndepărtate.

Pașadia este „jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreț.” El descinde „ din oameni cu vază și stare”, rămânând „ tot așa de măreț în vițiu ca și în virtute”. Pantazi este și el de viță nobilă: „sunt grec, și nobil, mediteranian; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a șaptesprezecea tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n lat, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli.

Pirgu este însă fundamental deosebit de cei doi. El este „lichea fără seamăn și fără pereche”, „soitar obraznic” , are „ suflet de hingher și de cioclu”, e „stricat până-n măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii”. Pirgu reprezintă prezentul, Pașadia și Pantazi poezia trecutului. Simpatia scriitorului se îndreaptă către cei doi până la identitate.

Prin ei autorul idolatrizează trecutul.

105

Imaginea Bucureștiului este descrisă sodomic, trivial plin de parveniți și ignoranți, cu străzi fără caldarâm, „ uliți strâmte, cu clădiri lipita una de alta”, maidane „pline de gunoaie și de mortăciuni” taverne scunde cu pământ pe jos, cu țigănci desculțe, Pena Corcoduța e beată moartă în droia de derbedei care-o acompaniau. E Bucureștiul de la porțile Orientului situat la începutul secolului al douăzecelea, unde balcanismul e la el acasă. În roman se întrepătrund realitatea cu visul, realizate cu ironie și sarcasm, se revarsă o armonie de ireal, de poezie inefabilă. Are un stil propriu cu un pitoresc specific, îmbinând expresiile rafinate cu cele argotice, de mahala, e stăpânit de voluptatea culorii, fraza e melopeică, desfășurânduse în cadențe, stilul e specific Bucureștiului semiocidental și semibalcanic.

Pirgu are o aventură nocturnă în Moși cu „ o desculță borțoasă în luna a noua”, lăudându-se că ”A fost di granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea!”

Mateiu I. Caragiale prin acest roman deschide căile prozei moderne din secolul următor și rămâne un scriitor aparte în peisajul literaturii noastre.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

ROMULUS VULPESCU –un trubadur melancolic al sfârșitului de secol.

Romulus Vulpescu, acest „trubadur melancolic”, acest ”rafinat benedictin” nu mai este, s-a dus în lumea îngerilor, încetând din viață la 79 de ani, pe data de 18 septembrie 2012, ca de acolo să ne trimită semne că poezia lui nu va muri niciodată. Cine a privit acest eretic cultivat, cu barba lui de patriarh venit parcă dintr-un ev mediu întârziat, și-a dat seama că în el

106

se regăsesc patentele omului de cultură cu o înaltă școală filologică, iubitor al marii poezii.

Controversat, invidiat, mai ales, zeflemitor cu confrații, a fost primit la începuturi în presa literară cu destulă rezervă nejustificată. Debutul în reviste a fost neconcludent. Deabia prin 1965 atrage atenția cu volumul de „Poezii”, ilustrat cu gravuri anonime ale secolelor paisprezece și cinsprezece.

El „metaforizează gramatica”-zice că adjectivul e „de prisos”,verbul e „un majordom bătrân”,substantivul „e un coleg de liceu credincios” Cultivă rondelul macedonskian cu temă niponă, face combinații prozodice diverse, de la Villon la Ion Barbu, aplicate unor celebrități mitologice :„Văzându-l Dejanira gol/ Abruptul trup cu sunet de statuie,/ Uitând ofranda-i dată-n dar altuie... (Heracle).

Pare să fie un clasic întârziat, în care mai bat aripi verlaineiene și chiar ale bătrânului Valery, contribuind cu morga lor, ușor desuetă, la candoarea nobilă a spleenului vulpesc. Iată într-o „Epistolă” versul tern, scris cu rigiare, lipsit de artificii : „Într-o zi, mai degrabă-n amurg, Voi primi o vizită îmbrăcată murg : Obosindu-mă, o voi ruga să mă lase Dedicat somnolenței mele lemnoase. În odaia rămasă goală, Va fi doar tăcerea mea orizontală.”

Are și ceva din ritmica barbiană care-i cenzurează poemul, dar și din balada populară. În balada „Cântec de flintă” se înfiripă un dialog între haiduc și flintă, extras parcă din vechile cântece populare: „În rădvanul boieresc Șade-un domn de neam grecesc În veșmânt de beizadea ; Să mi te încrunți din șa Și să-l agrăiești să stea.”

Balada e un pretext de a gusta cuvintele vechi (a agrăi) ale unor baladiști ce nu fug de argoul balcanic al limbii. Într-o prozopoemă eladescă omagiază misiunea scriitorului invocând pe Bălcescu (amant al patriei), pe Heliade (vulcanicul vates) pe Cantemir

107

(elevatul european), pe Eminescu (demiurgul cosmogoniilor), pe Maiorescu (magnificul magistru) etc. În „Cărți poștale” poetul e și nițel Eminescu, are și ceva din plictisul bacovian, dar cu efecte sobre, pline de frumusețe : „Sus, lângă Turnul Alb e gri, E rece, vânt și ud.

Jos, cerul Tâmpei se-nnegri Și nu există Sud. Brașovul fără tine-i mort, E sumbru, rău, urât.

Biserici negre-n suflet port Și orgi dogite-n gât.

Contemplu-n cimitirul grec Un nume brâncovean. Și-aș vrea să plec, nu pot să trec, Și te aștept în van.

N-am să revin, n-ai să revii : Munți mici, munți mici și triști...

Nu mai există oameni vii : Tu singură exiști.”

Livrescul lui Romulus Vulpescu este extrem de convingător : cărțile și autorii sunt pasiunea lui totală și autorii, invocați cum numai el știe, produc efecte magice : „Apollinaire, Apollinaire, Villon, Villon...ce gol imens !

Pisc Barbu, patimă, arteră Cronometând o altă eră, Clepsidră veacului, și sens.”

Autobiografia poetului se păstrează într-un spațiu imaginar și acoperă cu spumele ei superbe, realitatea : „Un timp romantic, revolut, Adolescența cu săruturi, Strivită de un ev cu scuturi ; Surâsul strâmb luat recrut, Vasal de sânge și tributuri, Evocă Evul în auz 108

Balade, epopei canzone, Istorii ale altor zone Pe care astăzi le refuz ; Procesiuni pentru madone.”

Un text sentimental decupat dintr-o extraordinară sensibilitate poetică, recompus într-un „Sonet de toamnă” ne amintește de Ion Pillat : „Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu nevroze : Amurgul ofilit vernailiza-n decor În tonuri violete de simbolism minor ; Îmbălsămau odaia murinde tuberoze.

Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu imagini, Neliniști primitive și ceți ai distilat, Foiletând în cartea poetului Pillat Antologii de frunze, la pluvioase pagini.”

Romulus Vulpescu a și tradus din Villon, din Shakespeare, din Dante, din Rabelais, din Alfred Jarry.

Aș încheie trecerea mea sumară prin opera lui Romului Vulpescu cu un ”Testament” scris cu tristețe, care parcă e un cântec de lebădă, prevestind peste timp, moartea lui : „Cu fiecare zi ce trece Îmbătrânesc și scad și pier : Simt fiecare ceas de fier, Și aerul îl simt mai rece.

Cu fiecare zi mai sper Că juventutea n-o să-mi sece. Încep, din ce în ce mai des, S-aud în fiecare noapte Cum pică fire de păr coapte, Cum cercuri noi la unghii ies, Cum lucrurile-n jur, cu șoapte, Se pregătesc pentru deces.

Ferestrele se-nchid încet Și ușile se bat în cuie.

Tot universul meu se-ncuie : 109

Nu pot solii să mai trimet...

Un soare negru-n cer îmi suieSigil pe ultimul decret. În pat e pururea mai frig.

Mi se destinde mâna dreaptă. Înaltă, doamna mea așteaptă Coroana morții s-o câștig.

Afară câinele, la treaptă Presimte pentru ce nu-l strig.

Aș vrea s-amân o clipă data, Înțepenit să nu mă las.

Mă tem de timpul gol rămas.

Ceremonia este gata: Arătătoarele pe ceas Le simt tăindu-mi beregata.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR” (partea întâi) Pe 16 mai 2012 se împlinesc 32 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români actuali.

Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal. În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar

110

securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți. În acea perioadă eu însumi am fost protagonistul unei astfel de anchete. M-am pomenit cu doi securiști la poartă care mi-au spus că am o anonimă în care sunt reclamat că posed mult aur și să le dau voie să-mi facă o percheziție. Natural că le-am dat voie, dar când am văzut că răscolesc prin sertarele bibliotecii, mi-am dat seama că nu după aur au venit ei ci după manuscrisul unui roman pe care tocmai atunci îl terminasem. Mi l-au confiscat și au plecat mulțumiți, lăsându-mi un proces –verbal pe masă.

Manuscrisul mi-a parvenit prin postul de miliție local în preajma revoluției din 1989, când securitatea a intrat în panică.Vă închipuiți prin ce am trecut câțiva ani, așteptându-mă oricând să fiu inculpat ca dușman al orânduirii socialiste. Dar nu asta interesează. Să revenim la Marin Preda. Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară. . Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste hazlie cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul".

Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întânliri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile 111

peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. Eugen Simion, critic literar și prieten cu scriitorul arată că „Marin Pereda avea un sistem coerent de gândire și o morală ce se bizuia pe câteva noțiuni fundamentale. Era o ființă complexă, neobișnuit de complexă chiar pentru un creator.” Scriitorii lui preferați erau Dostoievki, Balzac, pe care îl admira enorm, Tolstoi, singurul scriitor pe care îl credea pe cuvânt,Celine, Camus, Marlaux, Faulkner, iar dintre români, Sadoveanu și Caragiale. Nu întâmplător i-a editat și prefațațat opera lui Caragiale iar eroul lui din „Moromeții” are afinități caragialești.

Citea mereu Biblia, avea o memorie fabuloasă a epicului, Eroii lui „pățeau ceva” A cunoaște, a trăi și a păți erau cele trei verbe care defineau demersul lui epic. Se inițiase și în filozofie, vorbea cunoscuților despre Cartea morților tibetani, de Gnoza din Princeton, recitea Nietzsche, și alte cărți filozofice, fapt certificat și de C. Noica . În opera lui, moartea are un loc aparte. El de altfel a fost toată viața obsedat de moarte. În ”Moromeții,II,” moartea tatălui are o grandoare aparte, ca o tragedie greacă, o moarte simbolică, dispariția unui mic zeu al câmpiei care era tatăl lui. Cu el piere o lume sub talpa istoriei. În „Cel mai iubit dintre pământeni”, Preda vorbește mai mult ca oriunde despre moarte, prevestindu-și parcă sfârșitul apropiat. Dar moartea, de fapt frica de moarte l-a obsedat permanent în viața de zi cu zi.

112

O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda?

Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti şi la care am participat şi eu.

Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. El, îmi spunea Alboaica, de câte ori venea pe acasă, le povestea la ai lui, lui Ilinca, că prevestea ceva, avea bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. „Cine?” - ł-a întrebat ea, soru-sa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i răspunsndea.

Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.

Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului".

"Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva

113

nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem insa cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale".

Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. în notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al 114

acestuia printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe. De asemeni el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organica de a nu tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea."

La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste. În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia.

Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte.

Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări. ,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune ,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i dispretuia, adică majoritatea ,, creatorilor” aflaţi la vremea aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”zice tot Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost otrăvit, a fost drogat?

Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare, pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o. Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care era ameninţat.,, Trebuie să 115

vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa? După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”.

La mare, Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti, seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”?

Marin Preda a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase. Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina scriitorului.

(Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din relatările Elenei Preda, soţia scriitorului) De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.

(Va urma) Ion Ionescu-Bucovu

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR” ( partea a doua) În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu.

116

Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia.

Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whiski toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere. Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai baut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe margineapatului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn. De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărul ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri.

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Marlaux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Prust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…

Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea 117

că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.

Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Carageale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…

Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.

Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”

Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut-zice Eugen Simion- o formă nouă de contestare, agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”

Câteva date biografice

118

Copilăria La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, „de profesie plugar", și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria (poreclită Alboaica - după numele bărbatului) și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) și Ion (Nilă). În familia celor doi soți se mai nasc: Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).[1] Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ „primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji. În septembrie 1929, învățătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care și-a dat copiii la școală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Anul următor este reînscris în clasa I, la Școala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la țară, copilul participă și la treburile gospodărești (păzitul vitelor, munca la câmp), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la școală. Dar treptat-treptat, se dovedește printre elevii cei mai buni din seria sa, obținând premiul cu coroniță (scenă evocată în Moromeții).

Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Când nu găsește cărți noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: „Cum adică - exclamase odată tatăl surprins - să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare...”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „școala de învățători”.

119

Între 1934 – 1937 urmează clasele V – VII, avându-l ca învățător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul își va reaminti la bătrânețe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă”, dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor făcând o „lucrare senzațională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire a șapte clase îl susține la Școala de centru din Ciolănești (o comună la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești). La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

Plecarea din satul natal În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. (Fiecare județ având o școală de învățători, erau preferați la examene cei din județul respectiv.) Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud. În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din CristurOdorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.

120

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală. În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”. În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.

Activitatea literară În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.[1] În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”. În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde

121

nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri. Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții.

Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția Eta romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971. În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.

Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist. În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea 122

Adunare Națională (parlamentul). Între 1975 și în București pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.

1980

locuiește

Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.

Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi dispărut.[ Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte.. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu. ( date din Wikipedia) ]Lista

selectivă a operelor antume



1948 - Întâlnirea din pământuri, roman



1949 - Ana Roșculeț



1952 - Desfășurarea



1955 - Moromeții, roman, volumul I



1956 - Ferestre întunecate



1959 - Îndrăzneala



1962 - Risipitorii, roman



1967 - Moromeții, roman, volumul II



1968 - Intrusul, roman



1972 - Imposibila întoarcere, roman



1972 - Marele singuratic, roman



1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediția a 2-a)



1975 - Delirul, roman



1977 - Viața ca o pradă, roman



1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman

Traducător Marin Preda a tradus din operele lui Dostoievski.

123

Note 1.

^ a b Moromeții, prefață de Constantin Mohanu, Editura Cartea Românească,

2.

^ Marin Preda, Imposibila întoarcere, p. 20

3.

^ Scriitorul Marin Preda, moartea ca o povară, „Evenimentul zilei”, 11 februarie

4.

^ George Georgescu, Moartea lui Marin Preda - accident sau crimă?

5.

^ "Moncher chiar era mort", 29/06/2010, jurnalul.ro, accesat la 4 octombrie 2010

1975

2007

Bibliografie 

Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, București, Editura Albatros, 1973



Mihai Ungheanu, Marin Preda: vocație și aspirație, București, Editura Eminescu,

1973; ediția a II-a revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Amarcord, 2002 

Ion Bălu, Marin Preda, București, Editura Albatros, 1976



Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, București, Editura

Cartea Românească, 1981 

Vasile Popovici, Marin Preda – timpul dialogului, București, Editura Cartea

Românească, 1983 

Monica Spiridon, Omul supt vremi: eseu despre Marin Preda, romancierul,

București, Editura Cartea Românească, 1993 

Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul, Galați, Editura Porto-Franco, 1996



Cornel Munteanu, Marin Preda: fascinația iubirii, eseuri, București, Editura

Didactică și Pedagogică, 1996 

Mariana Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-

verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente, Timișoara Editura Amarcord, 1999 

C. Turturică, Cum a murit Marin PredaRodica Zane, Marin Preda, monografie,

antologie comentată, receptare critică, Brașov, Editura Aula, 2001 

Emil Manu, Viața lui Marin Preda, București, Editura Vestala, 2003



Marian Ciobanu,MARIN PREDA, monografie sentimentală.

124

MARIN PREDA ȘI „ERA TICĂLOȘILOR” (POIANA LUI IOCAN- AGORA MOROMEȚILOR) (partea a treia) Marin Preda a rămas celebru cu romanul „Moromeții” Poiana lui Iocan, fierarul din Siliştea-Gumeşti, a intrat în istorie şi în folclor.

Acestă sintagmă a invadat zicerile, siturile, forumurile, blogurile, programele de radio şi televiziuni, ba mai mult a pătruns şi în folclor prin cântecul popular. Bietul fierar niciodată nu s-a gândit că va deveni celebru, graţie lui Marin Preda care l-a probozit în ,,Moromeţii”. Zicerea a străbătut toată ţara, ba mai mult, a trecut şi graniţa, dusă de românaşii noştri care s-au răspândit în cele patru vânturi dupa un codru de pâine.

Zicerea este văzuta felurit: unii o cred o adunare unde se bate apa în piuă, alţii îi dau o alură serioasă de forum unde se discută probleme importante la ordinea zilei sau, mă rog, o iau drept flecăreală, băşcălie, un fel de radio-şanţ de acum 40-50 de ani, când ştirea circula din gură-n gură, unde lumea de la ţară se aduna în zile de sărbătoare pe marginea şanţului şi vântura vestea-povestea. Dacă ar fi să-i identificăm scopul ar fi datul cu părerea. Prost, deştept,filozof, nefilozof, vine aici şi-şi dă cu presupusul despre orice mişcă în ţara asta. Un fel de agoră sătească. Personajele îşi au originea în Caragiale. Marin Preda, un mare admirator al dramaturgului( i-a şi prefaţat opera) a mutat bodega dramaturgului de la marginea oraşului în poiana sătească, ruralizândul pe bietul Mitică. Aşadar Mitică, de altfel şi el un personaj inteligent, a evoluat într-un Moromete, mult mai stilat, complex ca om, şiret şi coţcar.

La Marin Preda poiana lui Iocan era o agoră unde oamenii se strângeau pentru a se informa, a schimba păreri şi a trăi câteva ore pe zi într-un plan sufletesc epurat de mizeria vieţii zilnice, ,,…stăteau acolo de vorbă în picioare, în grupuri, ceasuri întregi, ca într-o agora de pe vremea Greciei antice…”( Marele singuratic). Actorii principali erau Ţugurlan şi Ilie Moromete. Întrunirea era ceremonioasă şi avea convenţiile ei: nimeni nu venea neras la întâlnirea rituală ă satului.

125

Fiecare întâlnire în poiana lui Iocan se desfăşura cam după acelaşi tipic: oamenii aveau aproape rolurile împărţite ca într-o piesă de teatru. Câţiva dintre ei beneficiau de atentia generală. Cocoşilă juca în sat un rol străvechi al iconoclastului care nu se sperie nici de prejudecăţi, nici de persoane. El le spune conlocuitorilor în faţă ce crede despre ei, fără intimidare sau menajamente, mai ales lui Iocan şi lui Moromete. Dacă cei trei erau personajele principale, nu lipseau nici cele secundare, adică tăcuţii, cei ce veneau şi stăteau pe margine şi a căror vorbă , chiar dacă ar fi fost spusă, n-o lua nimeni în seamă. Aici ei se complac într-o stare de euforie a conversaţiei, fără ă clarifica practic nici un punct de vedere, deşi de aceste adunări depindeau voturile şi atitudinile politice, pline de consecinţe pentru viaţa satului. Ei au o idee naivă despre politică, cred în partide, le dau votul şi întretin o atmosferă favorabilă faptelor, ca dealtfel și în ziua de astăzi.

MARIN PREDA : DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E „Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele” ( Aurora Cornu) ...Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare, M-ai mistui-n văpaia trecătoare…

Aștept, iubite,flacăra albastră Ciudata flacără care nu moare…

(Aurora Cornu-Flacăra albastră)

Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.

Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.

126

Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud. În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București. În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.

La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală. În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42.

Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”. În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu 127

obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941. În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp. În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”. În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri. Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”. Și acum să revenim la subiect.

La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.

Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.

128

Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.

S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostinduse de ele.

A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău...

Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.

S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi.

Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...

“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate 129

ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.” În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.

Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”.

Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul.

Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.

Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi. În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.

“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine.

Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...

“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era

130

că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.

Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung deacolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda) “Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung deacolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda) Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”

Au plâns şi s-au iubit la despărţire. În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.

131

"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste...

Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.”

(Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.

Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.

Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.

132

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde.

Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "

Dimitrie Cantemirîntre Imperiul țarist și cel otoman.

Născut din strămoși răzeși moldoveni, Dimintrie Cantemir a fost una din cele mai luminate minți ale timpului (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic și scriitor moldovean.

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673 într-o familie nobilă, în localitatea Silișteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși. A fost fiul lui Constantin și al Anei, născută Bantaș. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 22 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Se spune că el a fost figura centrală al proiectului de alipire a Moldovei la Rusia țaristă. Acum la Constantinopol, ca diplomat a interacționat cu diplomatul și agentul rus Petru A. Tolstoi. Din 1710 el este încadrat oficial în serviciul de spionaj rus, având drept misiune să afle toate detaliile legate de pregătirile de război cu Rusia, cât şi despre relaţiile imperiului otoman cu ţările europeene. În perioada martie – aprilie 1693, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poartă nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-și continua studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice. Cu prilejul unui război turco-Austriac, soldat cu bătălia de la Zenta, a traversat Banatul. Antioh, fratele mai mare, și-a însușit întreaga moștenire, lăsându-l într-o situație precară. Din 1695 a fost capuchehaie, 133

adică ambasador la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, Casandra, care i-a dăruit pe Matei, Constantin, Șerban, Maria și Antioh (viitorul poet, scriitor și diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 – 1744). Din a doua căsătorie (după moartea Casandrei), cu fiica unui general rus, a avut o fată: Anastasia.

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, la 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Tratatul a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi.

După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. , La indicaţia ţarului rus, D. Cantemir dezinforma pe turci în privinţa intenţiilor militare ale Rusiei. Pe de altă parte, în schimbul ajutorului financiar necesar pentru obţinerea tronului Moldovei, D. Cantemir a promis ruşilor că dacă va deveni domn al Moldovei, imediat după începerea războiului ruso-turc va deveni aliat al Rusiei…

După 5 luni de domnie în Moldova, la 13 aprilie 1711, Dimitrie Cantemir semnează, cu ţarul rus – Petru I, o înţelegere secretă care declanşa procesul de intrare a Moldovei în componenţa Rusiei.

Acest joc dublu al lui Cantemir i-a făcut pe mulți să creadă că a fost un spion dublu atât pentru ruși cât și pentru otomani.

Vă închipuiți ce se întâmpla dacă războiul era câștigat de țariști ?

Moldova intra în componența Rusiei încă de acum.

După ce creștinii au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești – ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, cu aproape 4000 de locuitori, unde a rămas până la sfârșitul vieții.

134

Împăratul rus le făgădui tuturor fugarilor pământ, pe care în curând îl şi dădu în Ucraina, punând pe toţi moldovenii refugiaţi sub jurisdicţia lui D. Cantemir. Acesta îşi exercita atribuţiile cu atâta asprime, încât mulţi dintre ei hotărâră să revină în Moldova. După câţiva ani, cam jumătate din fugari erau reîntorşi în patrie.

A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris „Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor”, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene.

Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent 1723 și a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Domnești din Iași.

Potrivit unei legende, Dimitrie Cantemir a fost rosicrucian, iar capul său a fost luat după moarte pentru a fi îngropat într-un cimitir rosicrucian din Scoția. O lojă masonică cu numele său și al cărei Venerabil a fost și Mihail Sadoveanu, a funcționat în perioada interbelică a secolului trecut la Iași.

Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași, repatriate grație lui Nicolae Iorga, în 1935. Memoria lui Cantemir este onorată prin atribuirea numei său unor străzi importante din București și din alte orașe ale României, prin liceele și universitățile care îl au ca patron. În 1973 a fost turnat un film artistic de lung metraj, intitulat Dimitrie Cantemir, în regia lui Gheorghe Vitanidis.

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Este considerat până astăzi unul dintre marii umaniști ai Europei.

Stând aproape 20 de ani în Imperiul otoman, Dimitrie Cantemir i-a aflat toate slăbiciunile. Vedea cum zi de zi Imperiul otoman slăbește și se

135

întărește Imperiul țarist prin Petru întîi, care luase frâiele Rusiei în mâini și alipea teritorii peste teritorii, cum a făcut cu Ucraina în 1654. Încă de pe acum se văd intențiile Rusiei de cucerire a Moldovei.

Meritul lui de om cu o înaltă cultură este umbrit de intenția de a închina Moldova Rusiei.

Dimitrie Cantemir a deschis poarta rușilor spre răpirea Basarabiei, care se va înfăptui la 1812.

Poezia Violettei Petre Când am cititi prima oară poezia Violettei Petre am avut impresia că mă aflu pe un tărâm de vis. Descopeream o poetă cu niște valențe deosebite în arta poetică. Poezia ei se zbate între fiorul sentimental al lui Minulescu, tristețea bacoviană și poezia de dragoste eminesciană. Eul poetic la ea găsește resurse sentimentale în „tăcerile” ascunse ale sufletului. Nu o cunosc pe Petre Violetta decât din mai multe fotografii. Cred însă că sub masca unei femei exuberante, pline de viață, se ascunde un suflet trist, melancolic, dornic de a culege himere, plin de regrete pentru timpul care se scurge implacabil, pentru iubirile care nu se mai întorc și, de ce nu, pentru apropierea de „marea trecere” spre neființă. Aceste teme abundă în poezia ei, împletindu-se cu banalitatea zilei de azi care cade în „diftongi elegiaci.”

Refuzând posmodernismul, ea scrie o poezie tradițională pe linia simboliștilor cu ritm și rimă. Având un deosebit simț muzical, versul ei are un ritm și o rimă perfecte. Obsedată de culoarea violet, care este și numele poetei, în „Poeme violete”, natura curge ca o apă lină printre munți, perdelele de zăpadă îi alunecă printre pleoape și umbrele-himere pier deatâta alb: „Perdele de zăpadă mi-alunecă pe pleoape, Și cerul se așează pe ochi-mi mai aproape, E domnul nostru-n inimi descătușind himere Și umbra dinspre neguri de-atâta alb, iar piere.

Sau: „Mai plânge un solfegiu violet La ceas de utrenie pustie Adagio la cazna ce mă știe În peisajul calm și desuet”

136

Trecerea timpului este o obsesie care revine de fiecare dată în versurile ei: „Ne plâng și teii și castanii Și merii nu mai înfloresc, aleargă mult prea iute, anii Și nu mai spunem „te iubesc”.

Dragostea de țară în „Țara mea” nu mai e întruchipată în sentimente de dor, de dragoste, ci în sentimente de regret, pentru că țara nu mai e ce-a fost, codrii sunt adânciți în umbre dese, ramurile lor plâng de-atâta moarte, gorunii s-au îngropat în istorii, „Miorița” a devenit desuetă , vioara lui Enescu a murit, Ștefan –vodă s-a îngropat în uitare, Eminescu e hulit în țara lui.

Ne-a rămas: ”Doar lacrima și cântecul de jale Și nopțile părinților pribegi.” În „Zbor de lăstuni” poeta se regăsește în stele, în picături de lacrimi și surâs, epitetele abundă, metaforele o „pictează/ În zbor primăvăratic de lăstuni”. Pentru frumusețea ei, citez întreaga poezie: În colb de stele mă găsești la noapte, În picături de lacrimi și surâs Eu am plecat mai dincolo de sus Să dăruiesc în Eden mere coapte.

Să mă culegi din tainica poveste Rămasă pe o frunză-palimpsest.

Stivește-mi carnea bobului în țest Și gustă-mă-n amestecuri celeste.

Din praf de lună renăscând furtuni Pe-un continent ce strigă remușcări Aș vrea să mai pictez în doi, cărări În zbor primăvăratic de lăstuni.” În discuția mea cu un critic literar care m-a întrebat ce trebuie să aibă un poet, cultură sau talent, eu am răspuns că ambele. Un poet cu talent fără cultură se epuizează repede, iar altul cu cultură și fără talent cade în clișee și exces de descriptivism. Violetta Petre le are pe amândouă de aceea mânuie un condei sigur pe un portativ destul de variat, cu metafore inedite, cu imagini surprinzătoare, cu un colorit plăcut atât ochiului cât și auzului.

137

La sfârșit de an îi dorim ani mulți, fericiți, cu poezii cât mai frumoase.

Ion Ionescu-Bucovu

Câteva cuvinte despre POEZIILE IRINEI LUCIA MIHALCA M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.

Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă...” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme.

Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” : „Printre

cuvinte şi gânduri,

gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.

Pe firul ierbii ne creştem câmpul,

138

cu norul singuratic pictăm un cer, iar delta din trestia legănată în lungile tăceri.

Vreau să te luminez, să mă luminezi, să renasc, să fim un glob de lumină, de durere, de plăcere.

Un foc viu în dansul cosmic, - eu, fiica Soarelui două vase prin care curge nectarul iubirii! ................................................. Între chin şi sublim, o punte de nuferi, Totu-i un vis ce dispare în zori, o fâşie din timp, şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!

Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele, Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”

Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.

Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule...” întrebările cad ca o cavalcadă : „Ştii tu, omule, când primăvara nu va mai fi doar o zi, 139

când florile-şi vor continua înflorirea, când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul? Ştii tu, omule, când zâmbetul omului nu se va mai stinge, când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit, când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii? Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere, În cruciada vânturilor, fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea, prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor. .......................................................

Sub picăturile din cer, în primul vis îmbrăţişat sub stele, simte iubirea, Respiră pacea din adâncuri, acolo unde lumina a străpuns întunericul pentru ca sufletul să-ţi încolţească cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă. „Iubirea şi moartea!

Singura moarte dulce este din iubire, în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.

Iubirea nu există, există doar o continuă căutare a ei!

Un vis, în rest, suntem pe-aproape sau doar e în noi, pe diferite scări, de la om la om!

Simţiri rare, dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!

Din abisuri urci cu noaptea care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă, Vrei să-ţi simt atingerile?

Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai, 140

Închid ochii şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!

Umbroasă? Da, un om cu umbră - un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui, te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ” În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui : "Din ochii visului şi taina luminii, în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate, iar noi, pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă."

Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete” se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură : „Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

- Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi...

- Ambele! am să îţi spun...

Trecutul - mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo căci fiecare primăvară e unică şi dragostea cea mai nebună şi mai durabilă nu e decât un adevăr trecător.

Durere despletită. În urmă ruinele sunt năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt, Timpul nu trece ci doar pe loc se învârte, iubirea nu e mereu iubire şi ura nu e mereu ură, 141

amăgitor destinul te trimite spre porţi închise iar mai târziu după momentul zero spre frigul ce te va cuprinde.

Din tine si din mine nici o urmă, zâmbesc amar - Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate, scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor, un câmp de maci şi verdele trifoiului (mult timp zadarnic ai căutat-o) cândva acolo am stat, acum eşti liber, de fapt nuntit doar cu un vis purtat de timp prin timp!”

Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman.

Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite. În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.

Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt „traduse” în aromânește.

Nu-i urăm decât mult succes în urcușul atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.

Ion Ionescu-Bucovu

BEN TODICĂ- Între două lumi – a noastră și a lui 142

( la împlinirea vârstei de 60 de ani) Ben Todică, pe numele adevărat Todică Benoni s-a născut în 1953 la 23 noiembrie în satul Ezer, Comuna Puiești, județul Vaslui.

După 1960 se mută cu familia în Banat, unde tatăl a lucrat la minele de cărbuni de la Ocna de fier și Ciudanovița. Încă de copil a fost îndrăgostit de film. Atât în școala generală cât și în școala profesională a reușit să facă mici filme apreciate pe plan local și județean. La 18 ani s-a angajat ca sudor, apoi instalator. Și-a continuat studiile liceale la seral, învățând abeceul producerii de filme, adică regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj etc. În anul 1979 a poposit pe pământ australian la Melbourne unde a lucrat ca sudor și operator programator. A studiat 3 ani cursurile pentru scriitor și editor profesionist Monash University, a urmat cursurile școlii de sunet și canto, făcând parte dintr-un grup vocal, dând diferite concerte. În 1993 a urmat cursul de instructori de realizatori de televiziune, devine membrul al asociației ATOM unde funcționează și astăzi. A început să facă televiziune cu subiecte din țară, remarcându-se în rândul românilor de pretutindeni. Întrebat ,,De ce face toate astea?”, Ben Todică răspunde: “De vină-i poate Eminescu, Coşbuc sau Creangă că m-au fermecat cu frumuseţea ţării şi a poporului meu. Nu pot sta pasiv la competiţia care există în jur fără a fi mândru de faptul că sunt român şi că am ceva de spus; că putem contribui la bunăstarea întregii lumi. Faptul că ne numărăm printre cele 26 de grupuri comunitare care transmit viaţa naţională şi locală la televiziunea din Melbourne (şi de anul acesta transmitem şi la Brisbane şi Adelaide), din peste 140 de naţionalităţi care au aplicat pentru acces la ch-31, este o mândrie şi un respect pe care doresc să îl aduc părinţilor, profesorilor, prietenilor şi întregului nostru neam. Fiecare fiu îşi mulţumeşte părinţii în felul său. Acesta e felul meu…”

Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni. Este deosebit de activ în viaţa comunităţii româneşti din Australia şi se ocupă permanent de promovarea adevăratelor valori culturale româneşti din ţară şi din 143

diaspora în România şi în lume. Reuşeşte să facă acest lucru în primul rând prin intermediul ştirilor la emisiunea pentru comunitatea română din Australia la radio 3zzz si ARCTV CH31 unde a realizat două emisiuni cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea actorului Ştefan Ciubotăraşu, apoi a organizat şi participat la activităţi în care au fost invitaţi scriitori, artişti, actori, oameni de ştiinţă, preoţi….., Întâlnire cu grupul radio a scriitorilor George Anca, Vasile Andru, Ileana Cudalb Andrei, Înaltpreasfinţia Sa Serafim Joantă, Preasfinţitul Părinte Mihail Filimon, corespondent radio Nae Georgescu, prof dr Harry Con, prof dr Ileana Costea, prof. Dr. Ilie Rad etc. Întîlnirea de la Biserica Ortodoxă Sfinţii Petru şi Pavel cu Corul de copii Theotokos din Alba Iulia, întâlnirea de pe Muntele Dandenong cu şefii grupurilor comunitare din Melbourne etc. A luat interviuri şi a realizat filme unui număr însemnat de pesonalităţi marcante ale culturii, istoriei, artei, ştiinţei româneşti. Capturând spectacolul Caviar, Votcă şi Bye, Bye , piesă a reputatului dramaturg George Astaloş, iniţiatorul teatrului pistol, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea, Cristina Deleanu, actorii Teatrului Nottara din Bucureşti pe scena teatrului Regency din Melbourne, Australia, şi nu mai puţin pe aceeaşi scenă artistul Dan Puric, iar în casa Bisericii Ortodoxe Române Sfinţii Petru şi Pavel din Melbourne un moment poetic cu actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea. “Tamara Buciuceanu m-a mişcat profund” A intervievat o serie de jurnalişti de la postul de radio şi tv Timişoara: Veronica Balaj, Simona Pele, cineastul Vasile Bogdan, maestrul Tiberiu Ceia, directorul staţiei tv Ion Ionică. În oraşul Oraviţa îi intervievează pe primarul inginer Ioan Boncoi, pe directorul teatrului Mihai Eminescu, poetul Ionel Bota, pe directorul Liceului General Dragalina, profesor Viorel Sperlea, iar de la Şcoala de artă pe profesor Ioan Calen etc. În 1993 cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai şi cu prilejul vizitei actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Ben a realizat o piesă de teatru radiofonic după un scenariu scris de colegul său de emisiune, profesor Cristian Crăciun, în interpretarea actorilor, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali şi Valer de la Cheza intitulată Mihai Viteazul, ca să marcheze acest eveniment deosebit din istoria României. Piesa radiofonică reluată la cererea ascultătorilor de mai multe ori, şi mai târziu preluată şi de postul de radio naţional din Australia SBS. A îndrumat şi promovat tinere talente româneşti, fie la postul 3zzz, fie recomandându-i pentru a fi publicaţi în ziare şi reviste în format hârtie 144

sau on-line sau prin activităţi organizate: pictură – Alexandra Pelevaniuc, muzică – Loredana Sachelaru, tenis – Elisabeta Găluşcă etc.

A păstrat permanent legătura cu ţara. A dat interviuri unor posturi de radio româneşti naţionale şi locale: Radio Internaţional, TVR Cultural, Radio Timişoara. A făcut posibilă realizarea unor activităţi culturale cu două instituţii de cultură importante: Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” desfăşurate duplex, Vaslui, România – Melbourne, Australia. A prezentat lucrări literare la .. Simpozionul „Promovarea valorilor culturale româneşti, Vaslui, ediţiile 2008, 2009, 2010 şi Simpozionul „Ioan Slavici la aniversară„ organizat de Universitatea „Ioan Slavici„ Timişoara, 2011.

Ben Todică împlinește 60 de ani. La acestă vârstă rămâne tot tânăr cu o poftă de muncă nemaiîntâlnită.

Cineast, scriitor, om de radio și televiziune, recitator, om de cultură, Ben Todică rămâne un exemplu de muncă pentru promovarea culturii române.

LA MULȚI ANI, MAESTRE !

Marin Preda: „Băiete, ăştia vor să mă termine!”

Interviu cu Ion Ionescu -Bucovu “Marine, Marine, Cămaşa neagră pe tine; Dă la, gaica, s-o spăl eu.

Cu lapte din sânul meu.”

(DEJOAICA- o femeie din sat care i-a făcut un cântec la moarte.)

Marian Ciobanu: Domnule profesor, v-am găsit cu greu, dar v-am găsit. Ştiu că aţi făcut o pasiune din viaţa şi opera lui Marin Preda. Ce-ar fi să discutăm pe chestia asta?

Ion Ionescu: Nu am nimic împotrivă!

Marian Ciobanu: Să-i dăm drumul, atunci.

Ion Ionescu: În vara anului 1970, la recomandarea profesorilor Alexandru Piru şi Ion Rotaru, am luat lucrarea de licenţă despre ,,Moromeţii” lui Marin Preda. Aveam avantajul că stăteam aproape de Siliştea Gumeşti, cunoşteam satul şi locuitorii lui şi 145

puteam să-l consult şi pe Marin Preda, dacă aveam noroc. Lucrarea mea se numea ,,Realitate şi ficţiune în romanul ‚Moromeţii’”.

Marian Ciobanu: V-aţi prezentat motivaţia, de acord, cum v-aţi întâlnit cu Marin Preda şi ce aţi discutat?

Ion Ionescu: Venise pe acasă să-şi viziteze rudele şi mai ales pe maică-sa care era bătrână şi bolnavă. „Domnule Preda, i-am zis eu, poate o să vă mire, am luat o lucrare...” ,,Aaaa, da ştiu, mi-a povestit Piru despre tine... Şi ce vreai să scrii tu în această lucrare? Tu eşti din Râca de la fostul învăţător al meu, Crivăţ? Ce mai face?... Mai bea, mă?... La Râca veneam eu după cărţi pe la neamurile mele... Stancu lu’ Diţă, unchiu-meu, ce mai face?”

După ce i-am dat eu toate informaţiile cerute, i-am povestit intenţia mea de a face o radiografie a personajelor, comparând realitatea personajelor din sat cu felul cum au fost ele prezentate în roman. "Ar fi interesantă, monşer, dar ai grijă..."

Priveşte, apoi, albumul cu poze pe care-l luasem cu mine, printre ochelari şi se opreşte la maică-sa. ,,Nu puteai şi tu s-o pui să se îmbrace mai bine! Ş Ilinca tot îmbrobodită e!...”

Am tăcut tot timpul, urmărindu-l cu o curiozitate diabolică. "Ăsta cine e?" - fixează el ochii pe o poză. ,,Fostul dumneavoastră coleg de şcoală, acum e vânzător la MAT!” "Băă, da’ nu-l mai cunosc, s-a schimbat!" Aprinde o ţigară şi trage cu foc din ea. Urmăreşte cu o curiozitate de copil toate fotografiile. Pe unii nu-i mai cunoştea, îmbătrâniseră. Pe alţii îi căina: ,,Amărâţi mai sunt, dar eu nu i-am văzut aşa!...”

Marian Ciobanu: Vorbiţi la prezent, de parcă trăiţi acele clipe, dar nu mă deranjează, dacă ăsta vă este stilul, doar aţi fost proful meu de română în gimnaziu la Rîca. Ce mai e pe-acolo, pe la noi prin sat?

Ion Ionescu: Ce să fie, bine!... De ce nu vii, mă, profesor în satul tău, e un post liber de română, ai părinţii bătrâni!

Marian Ciobanu: Monsieur monşer, nu despre mine discutăm!... Uite, m-ar interesa, pentru că ştiu că Eminescu şi Preda sunt, ca să zic aşa, povara vieţii dvs., cum va afectat vestea dispariţiei marelui prozator aşa de devreme şi de pe neaşteptate?

Ion Ionescu: Da!... O lovitură soseşte ca un trăsnet în anul 1980, într-o zi a lunii mai, pe 16, când am auzit că Marin Preda a murit. Cum să moară Marin Preda? Moartea lui venea după succesul extraordinar cu romanul ,,Cel mai iubit dintre pământeni” După această dată din doi în doi ani se ţinea un festival ,,Marin Preda” în Siliştea Gumeşti, la iniţiativa ta, dacă nu mă înşel şi la care am participat şi eu...

Marian Ciobanu: Nici asta nu are relevanţă. Aşadar!...

Ion Ionescu: ... Se vorbea în surdină că moartea lui n-ar fi fost naturală. Prima dată am aflat de la sora lui, Alboaica, că la moarte avea o lovitură în cap pe care medicul legist i-o motivase prin căzătura din pat. Dar paturile de la Mogoşoaia erau atât de joase, încât, oricât ar fi căzut din pat, nu putea să-i rămână un asemenea semn. El, îmi spunea Alboaica asta, de câte ori venea pe acasă, le povestea la ai lui, lui Ilinca, că eu eram mai dată la o parte că eram mai departe şi fără carte, că prevestea ceva, avea bănuiala morţii păgubaşe... „Mă urmăresc...” le spunea. „Cine?” - ł-a întrebat ea, soru-sa, Ilinca. Şi el tăcea. Nu-i răspunsndea.

Marian Ciobanu: Ştiu, domnule profesor, că romanul dumneavoastră, nu prea ştiu cam la ce titlu v-aţi oprit şi la care lucraţi de-o viaţă, tratează marea iubire a lui Eminescu, dar n-aveţi curajul să-l îndreptaţi spre tipar. De ce, nu mă interesează, sau poate m-ar interesa, dar e mai bine să te faci că nu-ţi pasă! Dar ştiu şi că aţi făcut o pasiune la fel de puternică pentru Marin Preda! Eu ştiu, poate veniţi cu nişte date proprii

146

sau adunate de la alţii despre Marin Preda, altele, desigur, decât cele prezentate în această carte, care este una de amintiri şi mărturii despre Marin Preda. Ce-mi veţi spune va intra într-o addenda, de care cred că acest volum are nevoie. Nu vă sugerez nimic, dumneavoastră alegeţi, eu vă ascult chiar dacă veţi folosi tot prezentul.

Ion Ionescu: Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu.

Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea în pregătire un alt roman în care intenţiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru în obsedantul deceniu. în romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" eroul principal pomeneşte la un moment dat despre "era ticăloşilor".

Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării.

De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul ca a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem insa cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale".

147

Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966.

Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. în notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 un alt informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat priveşte "colaborarea" lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este prea de "dreapta". Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşe, publicându-i apoi toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa zis "produs al proletcultismului": "Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se în orice împrejurare ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobila săi asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe. De asemeni el apreciază "onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organica de a tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea."

La rândul lui, Nicolae Breban declara că Marin Preda i-a publicat romanul "Îngerul de gips", deşi era ostracizat în ţară întrucât participase peste hotare la manifestări anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni" foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul". Cu câteva zile înaintea morţii lui, după cum declara fratele său, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea şi i-a mărturisit, "sunt un om terminat", exact ca în cazul lui Vlad Georgescu. Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt, exact ca în cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post "Orizonturile Roşii", carte care a dezvăluit occidentului adevărata faţă a dictatorului roman. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearşaf în gura, sau i-au pus o perna pe fata, "astupându-i orificiile respiratorii", după cum reiese din raportul întocmit de IML. Cea mai autorizata părere asupra morţii lui Marin Preda rămâne insa cea a medicului Şerban Milcoveanu, care, bazându-se pe declaraţiile unor martori care l-au văzut pe Marin Preda imediat după moarte, este convins ca a fost otrăvit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea

148

culoarea livida specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare "rubinie, de un roşu deschis", culoare specifica a celor morţi în urma inhalării cianurei. De aceiaşi părere este şi fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. şi Aurora Cornu, prima lui soţie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucreţiei Bârlădeanu "După ce am văzut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poţi să nu te întrebi daca nu este vorba de un asasinat... În cartea sa, "Cum a murit Marin Preda", C. Turturică, pare-se şoferul lui, povesteşte cum şi-a petrecut ultima zi din viaţă. Am să recapitulez şi eu. Era pe 15 mai 1980, o zi splendidă de primăvară. Marin Preda jubila după succesul său cu "Cel mai iubit dintre pământeni". În relaţii proaste cu soţia, de două săptămâni nu mai dormea acasă ci în camera lui de la Mogoşoaia. Asaltat de admiratori de toate felurile, Preda se închidea adesea în biroul lui de director de la Editura Cartea Românească şi îşi petrecea timpul mai mult singur. În acea fatidică zi, Marin Preda trimite femeia de serviciu, pe coana Vetuţa, cum îi zicea el, să cumpere ceva băutură pentru a-l sărbători pe Sfântul Pangratie. Femeia vine cu o sticlă de rom cubanez, care atunci se găsea din belşug, i-o dă scriitorului, care se apucă să bea singur, fiind supărat rău, după o ceartă cu soţia sa. A băut o sticlă de rom şi una de whisky toată ziua. Văzând că nu mai pleacă acasă, femeia de serviciu, noaptea târziu, dă telefon după un taxi să-l ducă la Mogoşoaia. Pe drum are o serie întreagă de peripeţii cu şoferul, fiind beat, pentru care nu mai insist. Şoferul îl urcă scările la Mogoşoaia şi-l dă în primire unor cheflii scriitori care serbau o zi de naştere.

Câţiva din ei, văzând în ce hal este, se duc şi-l culcă în camera lui. Peste noapte, Marin Preda se scoală şi se întoarce la cheflii să le ceară un pahar cu apă, motivând că i s-a uscat gura. O fată, pictoriţă tânără, glumind, îi întinde două pahare, unul cu apă, altul cu votcă, rugându-l să aleagă. Preda bea paharul cu votcă (nu se ştie dacă a mai băut şi apă) şi se întoarce în cameră. A doua zi, pe la ora opt, trebuia să plece în Vrancea la o şezătoare literară. Prietenii cu care trebuia să meargă, văzând că nu mai apare, se duc la cameră să-l ia. Dar îl găsesc mort, trântit cu faţa în jos, cu o mână atârnându-i pe marginea patului.

Diagnosticul pus de doctori a fost moarte prin înecare cu sputa lui, provenită în somn.

De aici încep speculaţiile. Pictoriţa cu pricina a dispărut ca prin minune şi nimeni nu a putut să mai ia legătura cu ea. A fost cumva otrăvit Marin Preda? Medicii care i-au făcut autopsia, probabil tot oameni ai securităţii, nu au mai continuat cercetările, rămânând acest diagnostic. Cert este că eu am discutat cu membrii familiei, cu una din surori, care mi-a declarat că, după moarte, Marin Preda avea capul cu multe răni pe el, semn al unor lovituri. În ultimul timp Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra.

Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în mijlocul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care

149

rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.

La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil?

După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…

Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Malraux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Proust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă întrun timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…

Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.

Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Caragiale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…

Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.

Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”

Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

După 1989, Marin Preda, ca de altfel şi Eminescu, a început să intre într-un con de umbră, nemeritat. ,,A apărut - zice Eugen Simion - o formă nouă de contestare,

150

agasarea sau impacienţa, iritarea faţă de orice tentativă de a-l apăra pe Preda. Încercând să răspund publiciştilor şi scriitorilor care îl atacă bezmetic…m-am trezit că sunt admonestat şi chiar înjurat, cu o vulgaritate greu de imaginat.” Mulţi îl urăsc pe Preda nu numai că e un mare scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Astăzi ne trebuie un blazon de aristocraţi, să fie os domnesc…”

151