ION IONESCU-BUCOVU
VIAȚA LUI
MIHAI EMINESCU ÎNTRE MISTIFICARE ȘI ADEVĂR
2012 1
Eminescu și noi La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov. El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare. Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim. Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care lau cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui. El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi
2
mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii. Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului. Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet. Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de
3
spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, nau zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică. Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate. De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 AustroUngaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică. Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească . După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere. Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de 4
asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar? Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta. Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor. Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează. Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” întro fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu. Ion Ionescu-Bucovu 5
eminescu, colț de rai eminescu, colț de rai cu păduri și dealuri sure cu miresme-adormitoare și cu ochi ca două mure, eminescu, zbor spre aștri, dor din dorurile mele coborând din timp, din ceruri printre falnicele stele, eminescul meu din vise, fulger de pe cerul meu, cine te-a creat pe tine, dacă nu chiar Dumnezeu, cine te-a făcut din tină și ți-a dat atâta dor, oare n-a fost o minune, bunul nostru creator? cine-a pus în tine plânsul unei lumi atât de dragi, dacă nu codrul mărețul cu pădurea lui de fagi, lacul, iazul și izvorul cine le-a aurărit, n-ai fost tu privighetoarea care le-a însuflețit, n-ai fost tu codru și doină, dragoste, n-ai fost mereu și-ai cântat iubirea noastră, ca un fericit orfeu, eminescu, dor de țară, floarea teilor e-n toi, când mai cântă eminescu, când mai vine pe la noi, când coboară de pe ceruri dinspre marele întins să mai vadă-această țară cu de dorul ei, nestins. când cobori prin munții tăi, când treci pe la ipotești, să ne dai un semn și nouă, la o gură de povești, treci pe vânturi, treci pe lună, treci pe toamne călătoare, domnul poeziei noastre, când te mai vedem noi, oare? arzi pe gânduri în ospiciu și te stingi ca un proscris, când mai scrii o poezie, când te mai apuci de scris? veronica la văratic te așteaptă printre brazi ca să-ți mângâie făptura, ochii tăi atât calzi, ea era melancolia, cu păr blond și brațe albe tu, profetul, cel din vise ce-i puneai în păruri salbe, suia dragostea agale, urcând dealul printre timp, cu surâsul tău cel tragic, ce se-ntinde ca un nimb, tu veneai chiar de departe din părinții de părinți ea venea mereu spre tine cu ochi negri și fierbinți, tu ai vrut să te însinguri, urcând visurile-n stea, ai murit ca un proscris, n-ai vrut să mai știi de ea.
6
toamna-nfășurată-n frunze și în gol de aer rece toamna vine ca un cântec și tot ca un cântec trece, printre stelele din ceruri tu te-ai înălțat luceafăr și-ai rămas în veșnicie domnul poeziei teafăr, ani vor trece peste noi în suava lor cădere tu ne vei privi de-acolo dintre cercuri de tăcere, printre nouri printre stele și cu aripile-ntinse, treci în cartea nemuririi și a vremii necuprinse. 20 octombrie 2012
7
Notă : Am strâns în această carte articolele publicate prin diferite ziare și bloguri din dorința de a nu se pierde o muncă de aproape o viață. Deși tineretul nu mai e interesat de Eminescu, poetul rămâne pentru mine întruchiparea zeiască a geniului în poezie. Ion Ionescu-Bucovu
15 decembrie 2012
8
EMINESCU- OMUL MOTO: „Atâta să nu uitaţi: „ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi: / că el a băut cu gura lui, – / că avea piele/ îmbrăcată în ştofă. // Atât să nu uitaţi, – / că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină//“ NICHITA STĂNESCU
Trebuie să-l coborâm pe Eminescu pe pământ de pe soclul creat de critica literară de la Maiorescu și până azi și să-l privim ca om printre noi. Epitetele care s-au legat de el au fost multe de-a lungul timpului: „luceafărul poeziei românești”, „opera-simfonia eminesciană”, „omul deplin al culturii românești”, „creatorul limbii române moderne”, „un miracol al culturii românești” epitete șabloane ca „poet specialist”, „poet pesimist”, sau „ultimul romantic”, „unul din cele mai frumoase talente” l-au îndepărtat pe Eminescu de sufletul nostru. Noi iubim oamenii așa cum au fost ei cu bunele și cu relele vieții. Întrebarea despre originalitatea și inventivitatea operei lui e o scornire a criticii și a esteticii căci geniul eminescian, ca orice geniu nu-și caută norme, opera lui „ de foc și aur” se impune ea însăși ca normă. „O anatomie a elocvenţei (Ed. Minerva, 1994)” şi mai recentul volum publicat de Scrisul Românesc, „Eminescu sau despre convergenţă (2009)”, prin care autoarea relevă: „Eminescu aşteaptă să benefi cieze de o prestaţie interpretativă şi evaluativă corespunzătoare, care să-l scoată pe de o parte din hagiografie şi pe de alta din trivializarea conjuncturală, instalându-l (cu rezultate potenţial surprinzătoare) acolo unde îi este locul: în contextul literar romantic şi în funcţia sa culturală majoră, decisivă pentru orice literatură europeană, aceea de Scriitor naţional. Un tratament istorico-literar adecvat al lui Eminescu poate demonta multe dintre falsele polarităţi şi
9
dintre beligeranţele fastidioase alimentate de tratamentul său actual, cel puţin lamentabil“. Așa dar să lăsăm opera și să ne îndreptăm spre omul Eminescu. 1. PĂRINȚII DIN PĂRINȚI
Copilul Eminescu a avut doi părinți, o mamă și un tată și o familie numeroasă. Stabilirea arborelui genealogic cu înșirarea exactă a strămoșilor cu liniile directe și ramurile colaterale cu filiațiile familiilor Iminovoci și Iurașcu a făcut-o prima dată Vasile Gherasim. El a cercetat timp de trei zile codicele oficiului parohial în anul 1922 și ne-a lăsat primul arbore genealogic al poetului. Ne vom referi în relatarea de față numai la părinții lui și la copiii lor. Familia Eminovicilor a avut un destin tragic. Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, născut în 1812, în satul Călinești și mort în 1877, se desprinde de satul său natal şi urmează şcoala la Suceava. La început intră cu bruma sa de cunoștințe pe care o acumulase în școală în slujba unor proprietari din Țara de Sus și se deprinde a fi ,,vechil”, un fel de administrator de moșie. Un spirit cult, plin de vervă, vorbeşte nemţeşte,
10
ruteneşte, româneşte şi idiş. Stă mai mult ca vechil în slujba boierului Balş, ale cărui moşii erau întinse în Dumbrăveni. Socotindu-se un bun administrator, îi cere boierului să-şi cumpere toate titlurile de boierie de la sulger la căminar.El reușește să fie în rând cu lumea prin anul 1840, la 28 de ani, căsătorindu-se cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi dau naştere, după tradiţia timpului, la unsprezece copii.
tatăl și mama poetului
Filiația Ralucăi, mama poetului, e dusă până la marele vornic Dumitrașcu Ștefan. Stolnicul Vasile Iurașcu, tatăl Ralucăi, avea o moșioară în Joldești, se căsătorește cu Paraschiva Brihulescu Donțu și au avut opt copii, Raluca fiind al șaselea copil. Dacă este să dăm crezare unor cercetători ( Maiorescu, Slavici, Caragiale, Kremnitz etc.), Vasile Iuraşcu a transmis urmaşilor lui, deci şi Ralucăi, o boală pe care venerologia de atunci n-o putea vindeca. Această moştenire ereditară va fi ca un blestem în familia Eminovicilor. Deşi Raluca a murit de tânără de cancer, unii din copiii ei au fost marcaţi de această boală. Oricum membrii familiei ascund deliberat ravagiile bolii nemiloase. Toate aceste dezastre vor fi fost cunoscute și de Mihai, iar fulgerul înțelegerii a căzut când ravagiile bolii îl cuprind și pe el.
11
Bisericuța părinților lui Eminescu
Imediat, la un an după căsătoria lor, în 1841 se naşte primul copil, Şerban, la Botoşani, unde face şi şcoala primară. De el își leagă toate speranțele părinții. Îşi contunua studiile la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, deschizând drumul celorlalţi fraţi care-l vor continua. Din foile matricole reiese că băiatul, spre dezamăgirea părinților, a fost un
12
elev mediocru cu notări mijlocii, calificative rele, promovări la limită şi repetenţii. Din clasa a VI-a( 1858-1859) dispare din scriptele şcolii.
Șerban
La insistenţa familiei şi mai ales a tatălui care voia să facă din fiii lui oameni de vază, termină liceul târâş-grăpiş şi-şi urmează studiile medicale la Viena, urmând să se califice ca doctor, fapt care s-a și întâmplat. La insistențele lui Șerban, părinții îl rup și pe Eminescu în 1869 din viața de sufleor de la Teatrul Național din București și pornesc cu el spre Viena, dând întâi prin Praga, însoțiți fiind și de Șerban.
Clopotnița
Din păcate Șerban dă semne de alienaţie mintală, apoi se îmbolnăveşte de ftizie, este internat la Ospiciul Charite şi moare la 29 octombrie 1874 la vârsta de 33 de ani, înglodit în datorii. De altfel moartea lui îl marcă si pe Eminescu care era student în acelaşi timp la Viena şi, probabil, îl hotărăşte să părăsească Universitatea şi să vină acasă.
13
Al doilea fiu, născut în 1843, Nicolae, despre care se ştiu mai puţine lucruri, se sinucide în 1884 în împrejurări neelucidate. Iată cum îl descrie fratele lui cel mai mare, Matei: ,, A studiat dreptul, era un caracter blând, trăia pe lângă tata, era foarte bolnăvicios. S-a împușcat în Ipotești, curând după moartea tatei, din cauză de boală.”
Nicolae
Al treilea fiu, Iorgu (căruia toţi îi ziceau Gheorghe), după taicăsău, se naşte în anul 1844 şi moare în anul 1873, la vârsta de 29 de ani, în urma unei misterioase răceli. Iată cum îl descrie Matei:,, Semăna la față cu mama, Era înalt, brun-alb, a fost trimis la Berlin ca sublocotenent, atașat cu serviciul la o companie de infanterie. Dintr-o căzătură după cal la o manevră în Brandenburg, a zăcut doi ani și i s-a tras moartea.”
Iorgu
Al patrulea copil, Ruxandra, născută în 1845, moare imediat după naştere. Al cincelea fiu, Ilie se naşte în 1846 şi moare în anul 1863, la vârsta de şaptispre zece ani. Studiază medicina în școala lui Davilla și moare de tifos. Al şaselea copil, Maria ( Marghiolița), se naşte în anul 1848 şi moare la şapte ani în anul 1856. Al şaptelea copil a fost Mihai Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850. Dupa câte ştim şi el s-a îmbolnăvit la 33 de ani şi a murit la 39 de ani de alienaţie mintală.
14
Al optulea copil a fost Aglaia care s-a născut în 1852 la Ipoteşti, la doi ani după Eminescu. Şi-a petrecut copilăria la ţară în casa căminarului. A învăţat germana şi franceza în casă cu o guvernantă bătrână care venea o dată pe săptămână de la Botoşani la Ipoteşti. Mamă-sa o trimite la Agafton pentru deprinderi austere, unde erau şi cele trei surori ale ei, maica Olimpiada, maica Frevonia şi maica Sofia. În anul 1870, aflându-se la Agafton, o întâlneşte Ioan Drogli din Cernăuţi, profesor de pedagogie, care o cere în căsătorie. La 7 ianuarie 1871 s-au căsătorit în primăria Cucorănilor. Ioan Drogli, materialist, i-a pretins căminarului ca zestre 2000 de galbeni, sumă ce l-a ruinat.
Aglaia
Aglaia era o femeie distinsă, cu ovalul feţei prelung, şatenă, înaltă, zveltă, foarte elegantă. Avea talente de artistă, recita frumos, implicându-se în activităţi culturale. A avut ca şi Eminescu o mare pasiune pentru teatru.
15
Profesorul Drogli moare în 1887 şi Aglaia rămâne văduvă cu doi băieţi: Gheorghe şi Ioan. La 5 februarie 1890 se recăsătoreşte cu locotenentul austriac Heirich Gareissvon Dollitzstum, cu care trăieşte zece ani. La bătrâneţe se urâţeşte, bântuită de boala Basedow, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, privirea înceţoşată, purtând haine închise la gât pentru a-şi ascunde guşa. A murit pe 30 iulie 1900. Al noulea copil a fost Henrieta, ,,nefericita copilă”- cum o numeşte Eminescu. S-a născut în anul 1854 la Ipoteşti, din pacate oloagă din naştere, lovita de apoplexie, îşi duce viaţa pe lângă părinţi, apoi tatăl îi cumpăra o casă în Botoşani unde sta până la moarte. Ea a fost cea mai apropiată de poet, l-a îngrijit atunci când a fost bolnav, dar a rămas dezamăgită când Veronica Micle l-a rupt de lângă ea şi l-a dus în Bucureşti în anul 1887
Henrieta
Al zecelea copil a fost Matei, născut la Ipoteşti. Cel mai mic dintre fraţi a avut o longevitate care l-a întrecut pe Gheorghe Eminovici. S-a născut la 20 noiembrie 1856 în Ipotești, a copilărit în satul natal, jucându-se cu Mihai, Aglaia şi Henrieta. Studiile le-a făcut la Botoşani, în casele lui Hinek, avându-l ca învățător pe popa Nădejde, după care a trecut la Pensionul Ladislav Ferderber, unde studiase și Șerban, Gheorghe, Nicu și Ilie. Nici el n-a strălucit la învăţătură. Se îndreaptă către Şcoala de ofiţeri din Iaşi, fiind înmatriculat la 20 octombrie 1872 ca soldat. Urcă repede în grad şi în 1876 absolvă şcoala cu tresa de locotenent. A participat la Războiul de Independenţă în sudul Dunării, fiind decorat de trei ori. Şi-a urmat garnizoana la Brăila,Mizil, Râmnicu-Sărat şi Galaţi. A fost căsătorit în trei rânduri: în 1880 cu profesoara de istorie Matilda Ilian de la Liceul din Brăila, cu care a avut un copil; a doua căsătorie cu Ana Condeescu care i-a dăruit patru copii, iar a treia căsnicie cu Silvia Maieru cu care a convieţuit până la moarte.
16
Matei
De la Matei ne-au rămas foarte multe relatări despre Mihai şi familie. A avut un fiu, tot colonel, ultimul lăstar al Eminovicilor, şi anume , Ghorghe Eminovici, care si el la rândul lui a avut două fete. Ultimul vlăstar nefericit al familiei Eminovicilor a fost Vasile, născut în anul 1858, care si el a murit de tânăr. Astfel se termină tragedia unei familii în care a bântuit o boală necruţătoare. Din tragismul ei, Dumnezeu a vrut să ne lase pe cel mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu, care ne-a mângâiat cu verbul lui viaţa.
2. COPILĂRIA, ADOLESCENȚA, profesorul ARON PUMNUL
ANII
DE
ȘCOALĂ
și
Casa memorială Eminescu
17
Copilul Eminescu se naște la Botoșani la data de 15 ianuarie 1850 și este botezat la biserica Uspenia, deși tatăl lui, Gheorghe Eminovici, ne dă o altă dată și anume „20 decembrie 1849 , la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești”, dată pe care trebuie s-o credem, fiind comunicată de un părinte care ne spune precis ora nașterii și minutele când se întâmplă minunea. În iarna lui 1850 Gheorghe Eminovici mai era încă în Botoșani cu familia. În 1851 Raluca se mută cu copiii la Ipotești, deși îi vine greu să se despartă de sora ei mai mare de la oraș. Gheorghe Eminovici cumpărase casa din Ipotești pentru a fi mai aproape de moșia boierului Balș, dar și de moșia lui din Ipotești și se mutase cu familia aici. Ipoteștii copilăriei lui Eminescu, la 8 km. de Botoșani, era un sat mic, care intra în componența comunei Cucorăni, județul Botoșani. Gheorghe Eminovici stăpânea funciar în „cotună” cam o pătrime din sat. Vatra satului, așezată pe lunca Sâncnei, are la răsărit Dealul Crucii și la apus dealul Cotârgașilor și pădurea Goialov. Aici și-a petrecut Eminescu primii ani de viață. Din deal casa boiernașului Gheorghieș domina tot satul. Locuitorii se ocupau cu agricultura, mai tot timpul erau plecați la muncă. Ni-l închipuim pe Mihai un copil neastâmpărat care colinda tot satul, cutreierând pădurile, lacurile, izvoarele, acel „rai din basme” care avea să-l cânte mai târziu în poeziile lui. Copilăria este acel „eden pierdut” al fiecăruia dintre noi, unde inocența este la ea acasă. 18
Ulițele satului Ipotești
Primele două clase primare le-a făcut la Botoșani, găzduit de mătușa lui, Maria Mavrodin. Începând cu clasa a treia, Gheorghe Eminovici îl duce la Cernăuți la Național-Hauptschuler. Se înscrie apoi la liceul Ober-Gymnasium din același oraș, cu gazda la Aron Pumnul. Rămâne un mister al adolescenței lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română, Aron Pumnul, de la Cernăuți. La un moment dat în „conscripția” bisericii din Cernăuți, Mihai apare ca un „copil de suflet” al lui Pumnul. „Când Pumnul închide ochii, T.V.Ștefanelli , venit de dimineață la casa profesorului, îl află pe Eminescu în lacrimi, scriind faimoasa poezie „La moartea( mormântul) lui Aron Pumnul” (T.V. Ștefanelli) La moartea lui, în anul 1866, Eminescu la vârsta de 16 ani scrie cu o pasiune ieșită din comun o odă
19
funebră dedicată profesorului, de fapt prima lui poezie publicată, intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul” Cine era Aron Pumnul?
Mormântul lui Aron Pumnul în Cernăuți
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818 în satul Cuciulata, lângă Făgăraș. Fiind suferind încă de la vârsta de 6 ani, el a început școala la vârsta de 14 ani la Școala Normală din Odorhei , continuând cu audierea cursului de filozofie al lui Simion Bărnuțiu la Blaj, apoi la Cluj, după care este trimis la Viena cu alți elevi eminenți urmând cursurile teologice de 4 ani(1843-1846). În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care și „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluției. A participat la Revoluția de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluției s-a refugiat în Bucovina de frica stăpânirii, așa cum de altfel au făcut mulți cărturari patrioți ai timpului. În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la 20
catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuți. Pe lângă activitatea de profesor el desfășoară și o activitate politică, „ comunicând discipolilor săi, odată cu știinșa limbii și literaturii române, și puternicul său patriotism”(Perpessicius) Ca „om de bine” el „sprijină cererile de stipendii ale unor învățăcei chiar când condițiile vieții lasă de dorit.”
Eminescu elev la Cernăuți
Trebuie să spunem că Aron Pumnul era adept al etimologismului, expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești”. Eminescu s-a despărțit aici de ideile lui, deși i-a luat apărarea în fața lui Alecsandri, Titu Maiorecu și Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele și pumnismele” din limbă.
Aron Pumnul
Dar ceea ce este foarte important pentru poet, el alcătuiește și publică între anii 1862-1865 „patru tomuri în șase volume din antologia de literatură română”, de fapt prima antologie de texte românești, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români” Acestă culegere de o bogăție impresionantă ca număr de autori, de la origini până la clasicii zilei –Alecsandri și Alexandrescu iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanțiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică, carte ce a adus mari servicii învățământului românesc al timpului și lui Eminescu. Și acum să revenim la legăturile lui Eminescu cu Aron Pumnul. Tatăl lui Eminescu, probabil prieten cu Aron Pumnul pe care-l cunoștea prin intermediul fiilor lui mai mari care învățau tot aici, îl aduce 21
pe copil în gazdă la profesor. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Ca elev privatist al liceului, Aron Pumnul îi încredințează lui Eminescu Biblioteca gimnaziștilor. Trebuie să spunem că „Lepturariul” său a apărut ca un moment crucial în viața poetului, pentru formarea personalității literare a lui. „La Cernăuți Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, și se așeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea orașului. Într-o curte cu portiță de lemn înecată în verdeață, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul și alta mai joasă, unde locuiau școlarii ținuți în gazdă și se adăpostea așa zisa bibliotecă a gimnaziștilor rămâni.”(Istoria literaturii române de George Călinescu). Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi și dulapuri era alcătuită din autori români, broșuri, foi răzlețe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopisețele lui Kogălniceanu, alte cărți de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui și din donații. Trebuie să spunem că biblioteca era aproape clandestină în casa lui Pumnul pentru că legile de atunci interziceau elevilor de a întreține biblioteci, scăpând de sub controlul autorităților. Eminescu știa locul fiecărei cărți, o găsea pe dibuite, cum s-ar spune. Junele bibliotecar își ia rolul în serios și din puținul lui face și donații bibliotecii trei cărți care-i poartă și semnătura. Acum Eminescu citește și scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. Dar murind Pumnul, Eminescu este profund impresionat și scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimile în ochi. Aici el nu este un începător, această poezie trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exercițiu îndelungat. De altfel Popovici arată că poeziile ”De-aș avea…” și ”Din străinătate” publicate ulterior , fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broșura „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866. În această odă funerară cu elemente de elegie care amintește de muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu srofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiții, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale olfactive și auditive, sunt de reținut expresii poetice care-l anunță pe marele poet: geniu, nalt și mare,îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc. Reține atenția începutul solemn al poeziei, armonia muzicală și tonul patetic: 22
”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină; Te-ai dus, te-ai dus din lume, o geniu nalt și mare, Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, Te plânge-n tânguire și locul tău natal” Trebuie să spunem că fără Aron Pumnul, Eminescu cu talentul lui, ar fi întârziat mult cu debutul literar. Aron Pumnul l-a însuflețit și i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintașilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice și chiar teme literare. După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna. Aglaia: Gimnaziul nu l-a terminat aicea din disperare că murise Pumnul”. 3. EMINESCU ȘI TEATRUL Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet și un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul și ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipotești și la Botoșani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului și a naturii, s-a izolat prin peregrinări și joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru: „Copii eram noi amândoi, Frate-meu și cu mine, Din coji de nucă car cu boi Făceam și înhămam la el Culbeci bătrâni cu coarne ………………………… Și frate-meu ca împărat Mi-a dat mie solie Să merg la broaște suflecat Să-i chem în bătălie, Să vedem cine-i mai tare.” O altă lume i s-a deschis în fața ochilor atunci când a început să învețe carte. Înscris la Cernăuți în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, 23
după primele două învățate acasă, el a avut posibilitatea să citească și să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere și „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală. La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulți profesori erau „ iluștri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască școala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a și găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziștilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoștință cu aproape toți scriitorii noștri. Aici a dat și de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediția argonauților. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu și-a așternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul și găseam mere toamna rămase din scuturătură… Galeria cu tablouri. În căsuța din grădină lipisem pe pereți chipuri rupte din jurnale… Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care ședeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea…” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii și-i scoteau din constrângerile cazone ale școlii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, își aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce și mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune și cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreț”. Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziștilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc. Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din școală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul și Eminescu n-avea de ce să mai stea la școală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoșani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu 24
în Botoșani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Națională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în orașul de unde fugise, adică Cernăuți, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile școlare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfășurau pe scenă. El„ sta nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observații”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie și 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa și-a continuat turneul la Brașov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povestește că „ Teatrul la abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia și el să fie actor, și actor dramatic! Și așa a părăsit gimnaziul…” Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoșani, acum a încolțit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoșani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Brașov și Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cușca suflerului și cu o memorie prodicioasă a învățat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă.
Revista Familia unde a debutat poetul
Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ștefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viața poetului. Avea acum 16 ani împliniți, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin țară, va avea prilejul să cunoască pământul țării, tradițiile, creația populară, natura și oamenii. Între timp 25
suflerul devine și un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care așteaptă ceva nou și frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- așa și eu așteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspirație era altceva… unde sunt clipele de veselă și nobilă visare? ” Trupa de teatru a Ștefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbați, 3 doamne și 4 domnișoare. O trupă așa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau și jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuților că „ Abia un băiețandru, părăsi dar gimnaziul și colindă Ardealul, Muntenia și Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrățit cu teatrul și cu poezia, a pornit să cutreiere țara, s-o cunoască. După desființarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul și-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-și susțină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoților orientali…” de care-și amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci și actorii puteau astfel să-și schimbe înfățișarea, așa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly și chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică și când a fost sufler. În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte prețioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în București și trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor…Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am și eu un băiat în trupă care citește mult, este foarte învățat, știe nemțește, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ți-ar face plăcere să-l cunoști…” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte și la grajd, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu șapte galbeni pe lună și Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumusețe- povestește Caragiale când l-a văzuto figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând și adânc melancolic…” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte și Caragiale ca al doilea sufler și copist de roluri. 26
Iorgu Caragiale
Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu și de atunci nu s-au mai despărțit. Eminescu a redactat petiția prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulțumiți de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petițiile adresate Teatrului cel Mare, cerând și duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame și comedii. De asemenea și copierea textelor pentru artiști o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie și piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cușca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanți Henric IV și chivără de carton aurit„ a la Misterele inchizițiilor”. Trupa având artiști puțini, adeseori îl foloseau și pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”. Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin țară cu societatea dramatică a artiștilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraș care s-a bucurat de prezența lor a fost Brașovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai și 16 iunie. Al doilea oraș a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazați la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie și s-au bucurat de o mare atenție din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timișoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulți spectatori plângând cu 27
lacrimi de bucurie la auzul limbii românești. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat și itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august și au fost aplaudați de țărani veniți din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally și Ioan Gestian și a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat și Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce și sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine și pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriței Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oravița, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaș, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu. În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la București se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici. „ Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ți recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor și bun român…..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuți, foarte cult, foarte studios, cu cunoștințe minunate de literatură germană și română. Este sărac și pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă știință este laborios, activ, și foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun și pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine…” Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II și copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situația actorilor însă s-a înrăutățit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăți de tot felul și pe deasupra și cu cearta dintre Millo și Pascally. Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galați, la Iași, la Cernăuți. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit și la Botoșani. Acum se petrece o răscruce în viața lui Eminescu și i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar și, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă și d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinți, Eminescu îi replică lui Ștefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea și să trăiesc din puținul meu.” Așa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoțește personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărțirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea ușoară. Lăsa în urmă o viață libertină pe 28
care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărțire: „Țiștuit-ați comediantul, L-aplaudarăți cu sudalme, S-a sfârșit acum comedia, Haida-de! Bateți din palme.” Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era orașul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenții români îl primesc cu brațele deschise .Aveau deschise ușile teatrelor și muzeelor, al operei imperiale etc. La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului și dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentațiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei. Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuțiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc și repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credință a tânărului Eminescu, care dovedește o vastă cultură teatrală, îmbăgățită prin cercetarea bibliotecilor și prin urmărirea spectacolelor. La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru și mai cu seamă la Burgtheater și la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expozițiile. Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Și ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat ițele, dat toată viața a tânjit după teatru. În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu și Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze și cercurile teatrale vieneze, cum era actrița de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoși ochi albaștri dinVviena” căreia i-a închinat și o poezie.
29
Ceasul lui Eminescu
N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viață pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareș”, „Demon și înger”, „Alexandru-vodă”. Admirația lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă: „Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine, Prieten blând al sufletului meu. Izvorul plin al cunoștinței tale Îmi vine-n gând să le repet mereu ………………………………… Tu mi-ai deschis ochilor lumina, M-ai învățat ce lucru să iubesc, Greșind ca tine chiar, iubesc greșala.” Mutându-se la Berlin, plănuiește drame originale și traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc. Venind în țară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iași” și, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregătește „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei.
30
Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe. Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la față, cu o mustață strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieșind de la teatru alături de alți artiști și admiratori, și cu Caragiale și Vlahuță. Eminescu și-a început cariera cu teatru și a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste.
4. EMINESCU STUDENT LA VIENA Adunat de pe drumuri de familie și rupându-l de trupa de teatru a lui Mihai Pascali, Gheorghe Eminovici se hotărăște să-l înscrie pe rebelul fiu la o universitate vieneză. Cu Mihai au plecat spre Viena Gheorghe
31
Eminovici, Raluca, Aglaia și Matei. Trecând prin Praga, unde probabil a vrut să-l înscrie la Universitate, și lovindu-se de actul de școala pe care nu-l avea în ordine, după câteva zile de ședere, iau trenul spre Viena. Viena pe atunci era centrul cultural al Europei. Aici erau marile teatre, universități de prestigiu, opere, marile muzee etc. Acum se hotărăște soarta poetului. Două lucruri intervin în viața lui : studiile de filozofie care-i lărgesc orizontul poetic și vizita Veronicăi Micle la Viena. Poeziile lui trimise „Convorbirilor literare” impresionează atât de mult pe junimiști, încât ei le prezintă și lui Titu Maiorescu, care rămâne entuziasmat și încântat. La citirea poeziei „Veneră și madonă”, Veronica Micle este atrasă atât de mult de misteriosul poet, încât îi fură fotografia lui, proaspăt trimisă lui Miron Pompiliu și o așează ca talisman sub perna ei, jurând că trebuie neapărat să-l cunoască. Așa se face că vizita ei la Viena este un pretext pentru a-l cunoaște pe Eminescu la îndemnul lui Miron Pompiliu, secretarul Universității din Iași, veșnic în casa lui Micle, rectorul. Iată cum s-a întânlit Eminescu cu Veronica, într-o pagină de roman scrisă de subsemnatul : „ Ajunse acasă în amurg. Mam’zel Gretta, cu simțul ei prusac de ordine desăvârșită, făcuse o curățenie de zile mari: măturase, ștersese praful, aranjase cărțile și-i ordonase foile de pe masă, schimbase lenjeria, strânsese hainele și le pusese la garderobă…Pe masă pusese o mică carafă cu un buchet de ghiocei proaspeți ca niște gingași clopoței albi careașteptau fiorii vântului să sune. -O fi cameră de burlac- se lăuda femeia- dar trebuie s-arate și ea civilizat căci duduia dacă vine, de mine râde, nu de dumneata! Eminescu zâmbi, la urma urmei îi plăcu și lui ordinea, numai că-i amestecase cărțile și caietele încât îi trebuia o zi să și le adune și să le rânduiască după pofta inimii lui. Vinul îl muiase și-l prinsese oboseala, voia să se odihnească un pic până vine duduia și se culcă pe marginea patului. Adormi repede cu chipul Elizei pe pleoape, visă că era cu ea la plimbare prin pădurea Grinzingului, acolo era un teatru în aer liber, se juca Electra, lume multă, tineri studenți și fete din împrejurimile Vienei care priveau. Eroina, în toată măreția ei, își depăna diatribele față de mama ei, Clitemnestra, în lamentările corului. Coriștii erau îmbrăcați în pelerine negre, se plimbau cu mari lumânări în mână, un fel de torțe care ardeau, și declamau tragicele lor previziuni…Apoi se schimbară planurile, Electra era Eliza, fugise de lângă el pe scenă și-și striga cu disperare iubitul, pe un oarecare Walter de care-i povestise poetului că fusese primul ei amorez. 32
Era îmbrăcată într-o rochie albă, transparentă, ca balerinele de la Teatrul Mic, formele marmoreene ale corpului i se ghiceau printre fâlfâirile rochiei…Îngenunchiase între coriști și-și striga bărbatul cu disperare. Ce voce, ce grație, ce talent de declamație pe fondul unei muzici de Chopin! Poetul a întins mâinile spre ea , strigând înnebunit: <Eu sunt, domniță. Domnul Walter, eu sunt, crede-mă!> În timp ce el striga așa în vis, mam’zel Gretta, disperată de-a binelea de indolența domnului student că doarme în asemenea clipe, intră în cameră și-l zgâlțâi puternic: -Domnule Eminescu, dumneata dormi și duduia a sosit! -Care duduie?- se trezi el din visul lui, frecându-se la ochi. -Mai și face pe naivul, sări ea ca arsă, duduia de la Ieși!…Auzi la el: care duduie? și-i imită glasul leneș și somnoros cu care-i răspunsese. Își aminti întradevăr de ora opt, privi la ceas, ce repede trecuse timpul cu visul lui; se sculă repede, își scutură hainele, își frecă ochii și ieși în hol unde mam’zel Gretta o tutuia pe necunoscută. -Vaaai, domnule Eminescu, scuză-mă, credeam că ți-a spus gazda că te-am căutat! Era un glas de soprană, muzical, cald, tremolat, și o femeie straniu de frumoasă, un înger din fantasmele lui. Avea fața blondă, părul blond, rebel cu bucle aurii, bogate, care-i jucau pe frunte și pe la urechi; gură mică senzuală cu obrajii proeminenți îmbujorați, ochii mari, albaștri, de un albastru cristalin, cu priviri ce scânteiau…Pe spate purta o mantie albastră care-o aureola și-o făcea un personaj misterios de roman, o nimfă… Unde mai văzuse el această ființă? Unde i se mai arătase lui acest chip? Poate-n închipuirea lui, poate-n visele lui, în bolnavele lui vise… Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet. A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile 33
locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu. Pentru moment nu știu ce să facă și ce să creadă, era parcă continuarea visului din pădurea Grinzlingului, acea Electră care-i întindea mâinile, sau femeia de gheață care-i populase închipuirea în ultimul timp, acea Ondină din întunecatul Nord, și de ce nu, Venera coborâtă din pânzele lui Rafael pe care-o cântase în ultima lui poezie. Și Eminescu, confuz, s-a roșit, a rămas uluit câteva clipe, și-a șters ochii să n-aibă cumva halucinații și i-a răspuns stingher: -Sunt încântat, doamnă, uimit chiar, de prezența grațioasei dumneavoastre persoane! I-a luat mâna în mâna lui, o mână rece, de ceară, i-a ridicat-o și i-a sărutat vârful degetelor: -Veronica Micle!- s-a recomandat ea scurt și a zâmbit. Acum bănuiala devenise certitudine, ea era, cea de atunci, cea pe care o cunoștea și o visase de atâtea ori; cea care-i popula gândurile lui în împrejurările grele prin care trecuse astă iarnă, cea care-i mângâiase capul lui bolnav atunci când îl duruse, ea, cea cântată în Venere și Madonă… Fără să-și desprindă mâna din mâna ei pe care i-o ținea strâns ca nu cumva să dispară ca o arătare, să se destrame în cele patru vânturi, i se recomandă: -Mihai Eminescu! Două nume legate de un destin tragic în viață și-n moarte, două ființe care se căutaseră cu înfrigurare și se găsiseră în aceste împrejurări fericite. -Scuzați-mi nepolitețea, doamnă, dar nu știu cu ce să încep…Mă aflu sub emoțiile unui miracol…Vă rog să poftiți în cameră! Îi deschise ușa, îi prinse mantoul și-l agăță în cuier. Veronica Micle zâmbi de naivitatea și stângăcia lui, trecu pragul ușii și-i cercetă cu atenție camera, apoi se îndreptă spre el și-i șopti: -Așa mi te închipueam, un faun singuratic! Voce de catifea, clopoțel de bronz, dulci cuvinte șoptite tremolat ca niște sunete de cantinelă…
34
-…ți-am citit Venere și Madonă și-am rămas cu nostalgia după absolut, Ieșul tot e înnebunit, Miron Pompiliu mi-a vorbit ore-n șir despre tine, Jaques mi-a întregit portretul tău, de-ai ști că i-am furat fotografia ta pe care i-o făcusei cadou și-acum o țin sub perină precum fetele mari talismanul vieții lor…Și știi de ce? Pentru că-mi place poezia ta, domnule Eminescu! Și-am vrut să te cunosc personal… -Eu sunt, doamnă-n carne și oase! Dar nu merit atâtea laude… Vorbiți-mi mai bine despre Ieșul nostru! -Ieșul nostru, glumi tânăra femeie, de când s-au mutat boierii la București e monoton și bolnav, după o lungă și grea iarnă, domnule Eminescu. Doar seratele Junimii ne mai încălzesc inimile…La ultima întâlnire s-a vorbit mult despre dumneata, ai talent, ești invidiat… -Mulțumesc pentru compliment, dar numai talentul nu-i de ajuns! La baza brumei de talent pe care mi-a dat-o Dumnezeu stă o muncă sisifică; poezia e șlefuire până la lucirile celeste! -Știu că ai dreptate…Mi-am încercat și eu condeiul în ale poeziei , dar… Veronica nu mai continuă, își aduse aminte pentru ce venise și-i zise stingheră: -Ne-am luat cu vorba și nu ți-am spus scopul vizitei mele. De fapt Miron mi-a dat sugestia. Am venit la Viena să consult niște doctori și Miron mi-a zis: < Ia caută-l tu pe Eminescu, cu el n-ai să pierzi timpul de geaba!> Vreau, domnule Eminescu, cât voi sta aici,să cunosc orașul, să vizitez muzeele, să văd spectacole la teatru, concerte, să vizitez parcurile și tot ce are Viena mai frumos…Și rogu-mă de tine să-mi fii călăuză…Poate îmi va trece răul care mă paște, oftă tânăra femeie, învăluită toată în melancolie… Propunerea căzuse direct, fără ocolișuri, și Mihai Eminescu nu ezită să-i răspundă: -Cum o să refuz eu o frumoasă moldoveancă ca dumneavoastră! -Pardon, domnule, o ardeleancă… Între timp Mihai deschise ușa, o strigă pe mam’zell Gretta, și o rugă să facă două cafele, după care se întoarse și-i răspunse: -Dacă-i așa, cum să las eu o ardeleancă singură în inima Imperiului Cezaro-Crăiesc! Tare mi-e teamă că v-ar fura cineva… -Pe mine n-are cine să mă mai fure!- mai avu ea timp să răspundă, după care intră voluminoasa mam’zell cu o tavă mare pe care ținea un samovar rusesc și câteva cești; se învolănase și se înzorzonase să pară și ea o doamnă a Vienei și mai ales să nu-l facă de râs pe domnul student. -Dar frumoasă mai e duduița, își legăna ea șoldurile doldora de volane cu ochii pe Veronica, acum îmi dau eu seama de ce domnul student 35
ține așa de mult la basmele lui cele cu Ilene Cosânzene, căci, bată-l norocul, mi-a împuiat capul cu ele… -Hai, mam’zell Gretta, că nu-i chia așa; m-a rugat un prieten ardelean de aici de la școala de cătane să-i cizelez un basm cu Zâna Zorilor- se adresă el Veronicăi, și eu i-l mai citesc din când în când să văd cum reacționează… Se lăsă apoi tăcerea cafelei, grația gesturilor cu care Veronica își bău cafeaua îi păru lui Eminescu ruptă dintr-un studin de balet. Cu mânuțele ei fine sorbea din ceșca de cafea cu o eleganță rar întâlnită. El o privea și se întreba: <De unde picase această femeie să-i tulbure lui existența de bârlog tocmai acum în preajma examenelor?> Veronica, bănuind că ceva nu-i în regulă, îi zise: -N-aș vrea, domnule Eminescu, să-ți fiu o povară tocmai acum în preajma examenelor! -O dulce povară, da, doamnă!- glumi el, privindu-i ochii adânci ca apele netulburate ale lacului Iozemitti, pe care-l cântase ea într-o poezioară. Privind prin cameră, femeia puse ochii pe un maldăr de cărți: -Dumneata trăiești aici în lumea cărților, nu mai ai timp și de lumea muritorilor de rând!- remarcă ea ironic, făcând aluzie la faptul că-i răpea timpul de studiu. -Timpul, când e vorba de dumneavoastră, nu mai contează, doamnă! Dar aș vrea să știu dacă veniți pentru prima dată la Viena… -E o poveste mai veche, domnule Eminescu, am fost și acum patrucinci ani cu soțul, dar am stat numai o săptămână… Eram prea mică atunci ca să percep lumea și-ți poți închipui că eram legată de el… -Stați mult? -Atât cât să nu vă plictisesc! -Mă refer dacă stați mult la Viena! -Depinde de tratament, poate o lună, poate mai multe… -Viena e mare, doamnă, într-o lună de-abia îi simțiți pulsul…Și câteva luni sunt puține! Pentru a pătrunde tainele orașului, îți trebuie ani. Veronica se ridică de plecare, stătuse prea mult și-o aștepta soțul la Pensiunea Lowenbach. -Aș vrea să plec, domnule Eminescu, mă așteaptă soțul, apropo, mi-a spus doamna că ai stat și tu acolo, așa că nu-ți e străină, poți oricând să-mi faci o vizită… -Voi veni, doamnă, negreșit voi veni… Și-i cuprinse mijlocul pentru a o conduce în hol să-și îmbrace pelerina. 36
Ieșiră afară… Peste Viena se lăsase perdeaua de peruzea a nopții, plutea parcă prin aerul primăvăratic al serii valsul atât de drag tuturor, Dunărea albastră, al lui Straus, adus de curenții marelui fluviu care-și spărgea valurile de malul apropiat; luna cu nămeții ei de lumină aurie se juca straniu printre crengile copacilor proaspăt înfrunziți, urcând pe scările de mătase ale cerului… Câtva timp merseră alături în tăcere, fiecare cu gândurile lui…Și câte gânduri nu le veniseră nechemate peste sufletele lor! Numai mâinile li se întâlniseră discret, transmițând unul altuia acea căldură ce ți-o dă fiorii primei mari dragoste. La despărțire Eminescu îi strânse mâna, prinzându-i-o ca pe un hulub, și i-o sărută. Atingerea mâinii ei îi arse buzele; când venise, mâinile ei erau gheață, ce alchimie se petrecuse în corpul ei că la plecare ardeau. Iar el la despărțire simți acel fior care-l ai după ce te vizitează ielele, noaptea, prin poiene blestemate din pădure când le găsești dănțuind despuiate și, căutând să faci dragoste cu ele, îți lasă sufletul nătâng și corpul beteag. -Noapte bună, doamnă Veronica Micle! -Noapte bună, domnule Mihai Eminescu! <Te sărut, pământ al primăverii, noapte a vieții mele care mi-ai adus idolul mult visat…Plouă cu stele, plouă cu lună, plouă cu miros de liliac, plouă cu îngeri…Se aude muzica astrelor în marile depărtări, cad și se ridică luceferi, horesc ielele în poieni de pădure, greierii țârâiesc încet… Fericirea în această noapte vine sub nume de floare și ea se numește Veronica!> -Și nu uita că te-aștept mâine seară!” Întâlnirea cu acestă femeie îi va marca viața. Timpul cât a stat cu ea la Viena a fost pentru Veronica un fel de lecție a vieții. Eminescu, uitând de Universitate, o va plimba prin toate colțurile de vis ale Vienei, o va duce la teatru, la operă și operetă, la muzee etc. Emiescu va fi profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre teatru, despre muzică, despre viață. După plecarea ei acasă la Iași, Eminescu rămâne descumpănit și fără chef de a mai urma cursurile Universității. Neprezentându-se la examene, deși Titu Maiorescu îl sfătuise să și le dea, pentru a intra în corpul profesorilor universitari, Eminescu ia trenul spre Iași, evitând Ipoteștiul, probabil chemat de glasul iubirii pentru femeia care-l părăsise decurând. Trezindu-se cu Eminescu la Iași, Titu Maiorescu și junimiștii rămân descumpăniți de atitudinea de frondă a poetului. Ca să scape de 37
gura lor le spunea : „ Pe la sfârșitul lui noiembrie mă-ntorc în Germania pentru examene... Călătoria mea va avea ca scop înainte de toate depunerea doctoratului”. 5. EMINESCU STUDENT LA BERLIN Pe 6 octombrie 1874 Xenopol scria în cronica Junimii „Se citesc poeziile lui Eminescu publicate până acum.” Înseamnă că Eminescu nu mai era în țară. Abia pe 18 decembrie apare înscris la Facultatea de Filozofie a Universității berlineze, probabil din lipsa banilor, care i-a primit cu întârziere. S-a înscris la cursurile lui Duhring cu un certificat de gimnaziu, ca act de studii, luat de la Botoșani. În matricolele Universității figurează între 18 decembrie 1872 -26 iulie 1873 și între 6 decembrie 1873- 22 ianuarie 1875. În afară de Duhring îl mai auduază pe Zeller și pe Lepssius, lociund pe Albrechtstasse nr.6 într-un cămin pensiune, unde locuise și fratele său, Șerban. La Berlin nu mai era efervescența de la Viena, numărul studenților români era mic. De aici a apărut o idilă de dragoste cu frumoasa Milly, imortalizată într-o poezie. Ca și la Viena citește mult, se pune la punct cu filozofia timpului, trăind „într-o penibilă nesiguranță”. În iunie comunică lui frăține-său că dorește să-și termine examenele și „m-oi întoarce în țară”. Cu toate insistențele lui Maiorescu și ale lui taică-său de a-și lua doctoratul, Eminescu se întoarce în țară fără niciun rezultat. „Am decis să mă întorc în țară peste câtăva vreme- îi scrie el lui Miron Pompiliu- și să m-arunc în valurile vieții practic... Am deci o rugă către tine. .. Caută-mi o ocupație în Iași- ea poate fi foarte modestă și neînsemnată, căci nu sunt pretențios și știu a trăi cu puțin.” Să-l fi chemat glasul iubirii pentru femeia pe care o divinizase și cu care trăise clipele de fericire de la Viena ? 6. A AVUT EMINESCU COPII? Despre poetul național Eminescu orice notă biografică trebuie luată în seamă. O întrebare care a stârnit interesul biografilor lui a fost și aceasta: a avut Eminescu copii? Știm din însemnările contemporanilor și din poezia lui că Eminescu a fost un copil precoce și presupunem că și-a început viața sexuală de timpuriu. Ne aducem aminte de idilele lui din sat cu iubita din poezia „Seara pe deal”. Poezia aparține perioadei de tinerețe (1871). Și este o amintire proaspătă a trăirii din sat. Cadrul rustic al 38
începutului înserării, răsunetul clopotului, toaca, oamenii care se întorc acasă de la muncă, pregătesc starea emoțională tulburătoare a poetului: „ Ah! în curând satul în vale-amuțește, Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește; Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagi, Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă! Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umărȘi fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr, Ap-am să beau din a ta gură frumusețe, Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe. Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină, Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină, Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodiiStelele-n cer mișcă-auritele zodii. Ne-om rezima capetele-unul de altul Li surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm,- astfel de noapte bogată Cine pe ea n-ar da viața toată?”. Fiorul întâlnirii cu ființa iubită cuprinde nu numai sufletul poetului, ci și natura care-l ocrotește. De altfel dragostea la Eminescu în toate poeziile lui se desfășoară în „marea carte a naturii”, în codru mai ales. 39
Bunica lui Mihai spunea că băiatul „ sta pi la horă și să-ndemna la gioacă”. Se știu puține lucruri despre acestă fată. Să fie fata din „Mortua est”? E greu de spus. Dar poetul, după moartea ei „Am sfărâmat arfa-și a mea cântare/S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins.” Iubita de la Ipotești apare în diferite ipostaze în poezia lui și nu se stinge nici în ciclul veronian. Augustin Z.N. Pop, eminescologul care și-a închinat toată viața lui Eminescu, făcând anchete pe teren cu privire la viața și opera lui, între 3 și 9 iulie 1955 s-a deplasat la Ipotești, obținând precizări utile despre familia Eminovicilor și despre copilăria și adolescența lui Eminescu, din amintirile sătenilor. (Vezi: „Noi contribuții documentare la biografia lui Mihai Eminescu”) Contemporanii poetului au știut că Eminescu a avut un fiu natural pe nume Mihail Lăzăreanu, născut la 19 iunie 1877 a cărui mamă, Ileana de 25 de ani, era căsătorită cu pădurarul Ioan de 32 de ani. Peste ani, când Ilie Lăzăreanu, cum fusese declarat la naștere, împlinea vârsta de 50 de ani, a cerut Tribunalului Botoșani să-i rectifice identitatea, alăturându-i numele de Mihai, „fiul real al tatălui său”, renunțănd la Ilie. Având martori legali, avocatul Dumitru Mănăstireanu, cu discreție, prin depoziție orală și atestare scrisă, a susținut autenticitatea celor revendicate. Copilul s-a născut la Ipotești și a fost botezat de Henrieta. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era elev la Pomârla, vizitându-l. Iată câteva rânduri din depoziția petentului: „ tatăl reclamantului stătea în căsuța boierească Ichim; iar peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între noi se amesteca adesea și juca cu plăcere mingeațic Mihai Eminescu, sau cum îi ziceam noi copiii satului: Cuconașul Mihai. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884, și duduca Hanrieta, sora lui Eminescu venind să privească și ea hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuță pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care îl dezmierda și îl numea într-una Mihai, zicând că ea l-a botezat și ea i-a dat numele Mihai, ca și fratele ei.” Mama reclamantului pe atunci era o frumoasă blondină, tânără, care stătea mai mult singură, bărbatul fiind plecat mai mereu în pădure. Mai mult, familia stătea poartă în poartă cu familia Eminovocilor, făcându-și vizite reciproce. Dacă dăm nouă luni înapoi de la nașterea lui Mihai Lăzăreanu, descoperim că Mihai Eminescu fusese în octombrie 1886 pe la Ipotești, ceea ce ne întărește convingerea că întradevăr, omul nu mințea, era chir copilul lui Mihai. 40
Mihai Lăzăreanu a devenit slujbaș fiscal la Botoșani, ducând o existență retrasă, fiind un om ciudat. A fost necăsătorit toată viața, a stat singur ca un pustnic și a murit în anul 1944. Al doilea copil al poetului a fost pe punctul să-l aibă cu Veronica Micle în vara anului 1880. Dragostea pentru Veronica Micle este cunoscută cititorului și nu mai e cazul să reamintesc relațiile dintre ei. Cele mai frumoase poezii din ciclul veronian, eminescu le-a închinat ei. Virginia Micle-Gruber, fata Veronicăi, transmitea lui Victor Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu, fratele poetului, care la rândul lui transmitea în scris lui Corneliu Botez: „După cât se pare, Veronica ar fi rămas însărcinată în iarna 1879-1880 de la Eminescu” De altfel și Veronica recunoaște într-o scrisiare adresată poetului „ scumpului și iubitului meu Eminescu” din 2 noiembrie 1879, după mai bine de o lună de la revenirea ei de la București, unde locuise la Eminescu în str. Buzești nr. 5, că rămăsese însărcinată: „ Eu am fost menită de soartă a plăti totdeauna scump un cias de mulțemire, și fericirea mea nespusă care am simțit-o lângă tine, nebuniile fericite, de sigur că nu puteam decăt să le plătesc foarte scump, atât de scump încât mi groază a mă opri lung timp asupra acestui preț.” De altfel sarcina s-a complicat și Veronica a fost obligată să avorteze, deși ea ar fi vrut să aibă un copil de la Eminescu. Ce-ar fi fost ca Eminescu să fi avut un urmaș de la el și Veronica? Poate ar fi fost o împlinire a marii dragoste care s-a consumat între ei.
7.BIBLIOTECAR LA IAȘI și REVIZOR ȘCOLAR Sosit la Iași, Eminescu s-a îndreptat cu lădoaiele lui la început către casa lui Pogor, locuind câtva timp într-o odaie a clădirii. Când a auzit Titu Maiorescu a rămas surprins de sosirea inoportună a poetului, îndulcindu-și speranțele cu promosiunea unui doctorat la Iena . Și Eminescu se încadră cu insistențele lui Maiorescu ca bibliotecar al Universității ieșene. Cu obsesia lui despre titlurile universitare, Maiorescu, în decizia de numire, îl gratulizează ca „doctorand în filozofie.” Decizia era semnată de rectorul Ștefn Micle și jurământul fusese ținut în casa Veronicăi. În „Ghimpele” apărea pamfletul : Și pe junel-Eminachi Din Berlin abia sosit În locul lui Botnărachi Peste biblii l-a numit”.
41
Aici Eminescu petrece cele mai frumoase clipe din viața lui. Era lângă cărți și lângă Veronic. Funcționează ca bibliotecar până la data de 1 iulie 1875, când în urma unor aranjamente de culise, liberarii îl scot de la bibliotecă și-l trec ca revizor școlar pe județele Iași și Vaslui. Perioada revizoratului este de scurtă durată din 1 iulie 1875 până pe 4 iunie 1876 și plină de succese pentru învățământul românesc. Acum e momentul împlinirii dragostei lui față de Veronica, dar și dezamăgirea pentru toate greutățile prin care trecuse ca bibliotecar și revizor. Tot acum Eminescu scrie cele mai frumoase poezii de dragoste pe care unii critici literari le-au numit „epoca veronoană.”
42
7.. EMINESCU ȘI VERONICA MICLE
S-a vorbit mult despre dragostea dintre Eminescu și Veronica Micle, dragostea lor s-a întors pe toate fețele, rămânând însă și acum plină de mister. De la Octav Minar până la ultimul critic literar de astăzi,Veronica Micle, fie a fost ridicată în slăvi, fie coborâtă în infern. La început Eminescu a văzut-o pe Veronica Micle, fără a-i atrage atenția, în 43
casa profesorului Micle. Aici el venea adesea cu prietenul său, Miron Pompiliu, secretarul Universității. Micle îl chema adesea pe Miron Pompiliu fie pentru programul săptămânal al cursurilor, fie pentru alte treburi ale Universității. A doua oară a văzut-o pe Veronica la serbarea de la Putna. „Gândul îi fugi aiurea la Iași și la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ștefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iași și plecaseră amândoi pe la rectorul Micle. Atunci Miron îl recomandase rectorului: <Dumnealui e student la Viena, autorul Venerei și Madonei, fostul elev al lui Pumnul!> Acolo văzuse el prima dată acest chip de înger, cânta în hol la pian Bach…<Cine este duduia?>-îl întrebase el curios pe Miron. <Soția rectorului!>- îi făcuse Miron cu ochiul și tăcuseră. Cânta Patimile după Ioan atât de frumos și atât de trist încât îl impresionase pe poet. A doua oară o zărise la Putna cu ocazia serbării; de undeva din bătrânii codri ai lui Dragoș răsunase un corn prelung ca o chemare din alt timp, soarele scăpătase, se lăsase seara cu miresmele ei peste toată Valea Putnei și jos, în fața mânăstirii se-ncinsese o horă mare în care se prinseseră fete și flăcăi în frumoase costume naționale din toate ținuturile locuite de români. Cântau vestiții lăutari ai Sucevei, era veselie peste tot, de la moșneag până la țâncii care se hârjoneau pe lângă maicile lor. Deodată încep să bată clopotele mânăstirii vestind venirea delegației Iașului, sosiseră în rădvane domnul Kogălniceanu, primarul Cerchez, poetul Alecsandri și alți mari oameni care salutau ceremonios adunarea. Din ultimul rădvan coboară această ființă cu rectorul; acum o recunoscu, fusese îmbrăcată cu aceeași manta albastră, având pe cap o broboadă cu ciucurași care-o făceau să semene cu țărăncuțele din pânzele lui Grigorescu.”(Martirii lui Eros-roman) Inițial Veronica Micle a vrut să-l cunoască pe Eminescu, poetul care o vrăjise cu versurile lui din „Convorbiri literare”. Venită la Viena pentru a consulta niște doctori și pentru o cură, acum îl găsește disponibil, poet ce-i face toate poftele mergând împreună cu ea la teatru, la operă, vizitând muzeeie, opereta, parcurile și grădinile imperiale. Acum se înfiripă între ei legenda dragostei care va dăinui cât va fi iubire pe acest pământ.
44
Născuta in același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsaud, de religie greco-catolica, Veronica Micle rămâne orfană de tată in același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei, mama Veronicai, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de politia habsburgica. Situația grea o face sa treaca munții in vara lui 1850, in Moldova. Banii obținuți din vânzarea modestei case din Nasaud și imprumuturile îi ajung pentru a-si cumpăra o casa in Targu-Neamt. Mânastirea Neamtului își vindea "odaitele humuite" de pe Ulița Mare, pentru a termina spitalul și noul local al școlii. Peste ani, in 1886, Veronica Micle va dărui această casă cu cerdac, acoperita cu dranita, mânăstirii Văratec, pentru a servi drept locuința maicilor bolnave sau celor aflate in târg cu treburi. Curând familia se mută la Iasi. Ana Câmpeanu, femeie simpla, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. In iunie 1863, Veronica Micle absolvă Scoala Centrala cu diploma de eminență. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Ștefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi. Născut la Feleac, langa Cluj, școlit la Blaj, voluntar in 1848, după o licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, impresionat de frumusețea și inteligența fetei, Ștefan Micle o cere in căsătorie pe Veronica in anul urmator. Căsătoria se incheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene. Din adolescență, Veronica Micle pășeste intr-o casnicie in care admirația și respectul elevului răman precumpănitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viață de om. Cu finețe paternă, Ștefan Micle se ocupă de educația atât de tinerei sale soții. Doamna Micle ia lecții de franceză, de canto și pian, de literatură universală. Talentul ii e ocrotit și incurajat de sotul blând, "un cuget bun, onest si organizat". "Bălăuca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu răutate) incepe să aibă orgoliul, motivat, al prestanței sale. Cultura, limbile străine exersate (franceza, in care iși redactează o parte a 45
corespondenței, si germana), universul intelectual depășesc cu mult nivelul doamnelor de salon. La 29 aprilie 1866, se naște primul copil, Valeria, care ii mosteneste talentul literar și vocea. In anii de scoala, Veronica Micle cântase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tânăra imbrăcată in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cântăreață română. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, aflând doar in ultima clipa adevarul... Veronica îl cunoscuse pe Mihai Eminescu la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-și trata o eczemă. Tânăra doamna blondă, cu parul foarte lung, ușor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scăpau cu blândețe doua suvite transparente, atrăgea atentia imediat. Naturalețea ei dovedea inteligență, știa să fie spirituală cu grație. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adâncă, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile "Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "Mam gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te știam numai din nume, de nu te-aș mai fi știut!/ Și-am dorit să pot odata să te vad pe tine eu,/ Să-ți inchin a mea viață, să te fac idolul meu." (M-am gandit..., 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tânărul entuziast, de o frumusețe seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau? Înaripat de imaginația romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc. Mitul "ingerului blond" se născuse. La Iași, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se știe că femeile nu erau acceptate la ședințele "Junimii", chiar dacă publicau in "Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipărește, relativ frecvent, incepând cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei.
46
Casa in care se presupune ca a trait Veronica Micle
"Și ce-i aceasta melancolie dacă nu starea unei triste reverii?", se intreabă Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi indragostiți in Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit și el mitologie revarsă, in anii respectivi, o sumbră realitate. Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu și succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Daca e să-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primește curent scrisori anonime cu insulte triviale. "Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicăi. Moartea lui Ștefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa bârfele și acuzatiile. "O milă disprețuitoare incepuse să planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar). Urmează zece ani grei, deprimanți. Situatia materiala se inrăutățeste vizibil, pensia de urmaș nu e aprobată decât târziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care inființase catedrele de fizică si chimie ale Universitații iesene, le dotase cu aparatură și colecții știintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipsea un an vechime. Pentru a-și căpăta drepturile, tânăra văduvă călătoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde rămâne, lângă Eminescu, o luna si jumatate. Se infăptuia un vis. Corespondența din aceasta perioada stă mărturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. "Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi", scrie Veronica Micle, "scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești de față, care mă mai asigură și mă mai liniștesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele", incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinită tandrețe, aceste scrisori acoperă cu straluciri fugare o viata amara. Cine era Ștefan Micle ? Ștefan Micle s-a născut în comuna Feleac, lângă Cluj, pe 25 septembrie 1820, din părinți săraci. A urmat școala primară la Cluj, iar studiile liceale le-a făcut la Cluj, Blaj și Bistrița. Pentru a putea să se intreţină, încă din timpul şcolii a fost nevoit să lucreze, desfăşurând 47
diverse activităţi ca ucenic. A frecventat Facultatea de Drept din Cluj, pe care o termină cu nota eminente, în 1843. A avut un rol activ în Revoluţia de la 1848 din Transilvania . În 1850 obține o bursă și studiază la Viena, la Școala Politehnică. Aici, mulțumită indemânarii sale experimentale, ajunge să atragă asupra sa atenția profesorului de fizica, care il adăpostește chiar in localul Institutului de fizică. În anul 1856 vine la Iași la invitaţia lui A.T. Laurian și este numit profesor de fizică și chimie la nou înfiinţata instituţie de învăţământ superior, care continua tradiţia Academiei Mihăilene. Chemarea lui Micle la Iasi a făcut parte din planul de reorganizare a școlilor naționale din Moldova adoptat sub domnitorul Grigore Ghica, începând cu anul 1849. Odată cu înființarea Universității din Iași, la 26 octombrie 1860, Ștefan Micle este numit profesor universitar la catedra de fizică și chimie. Între 1867-1875 a fost rector al Universității din Iași. Pe 7 august 1864 s-a căsătorit la Cluj cu tânăra năsăudeancă Veronica Micle (născută Câmpeanu) Micle ştia să-şi puna știinţa la dispozitia unui public mai larg. El a deschis un curs liber de fizică, despre care V.A. Urechia in cunoscuta sa carte „Istoria şcoalelor” scrie: „In anii 1858-1859 se ţin la Iaşi primele cursuri libere gratuite. Cel dintâi curs liber a fost inaugurat în ziua de duminica Tomii 1858 de catre profesorul Ştefan Micle. Consiliul profesoral.... la 17 martie 1858 a aprobat facerea acestui curs liber de fizică populară în sala cea mare a Academiei de la 12 până la 1 p.m. Experimentele făcute de profesorul Micle atrăgea un numeros auditoriu la aceste cursuri”. Micle a fost un profesor model. Asupra calitatilor sale didactice, P. Suciu are urmatoarele aprecieri: „Ca profesor, atât de liceu cât şi la Universitate a ştiut el să urmeze în propunerile sale regulele pedagogice cu cea mai mare exactitate. El, adică, se cobora la nivelul ascultătorilor săi, aşa încât toţi intelegeau ce propunea el. În scurt propunerile sale erau clare, inteligibile pentru oricare şcolar sau student. El atât in privinta propunerii cât și fregventării la clase poate fi numit modelul profesorilor care vor să-și implinească cu sfințenie datoria lor. El, nu numai in școală, ci și in societate, oriunde se afla, răspândea lumina cunoștintelor sale. El voia să faca lumea toata, cu care venea in contact, ca să știe ceea ce știa el”. Este regretabil că nici lecţiile ținute la Academia Mihăileană, nici cursurile de la Facultatea de Ştiințe și nici conferinţele publice nu s-au publicat. Rămase in manuscris, cu timpul s-au pierdut. Istrati spune ca 48
a văzut urmatoarele manuscrise ale lui Micle: Mineralogia, Mecanica agricola, Astronomia, Botanica, Zoologia, Chimia analitica, Chimia anorganica, Chimia organica si Chimia experimentala. Cei care l-au cunoscut l-au admirat nu numai ca profesor ci si ca om. P. Poni spune ca „Micle era bunătatea intrupata”, iar B. P. Hasdeu scrie despre el că „era cel mai bun om, și incapabil de a face vreun rău”. S-a stins din viaţă la 4 august 1879 la Iași. Moartea lui Ștefan Micle, bucurie pentru mulți dușmani, nu insemnase același lucru pentru Veronica Micle, adâncită in singurătate și pesimism. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, dar este zădărnicit de Maiorescu, in primăvara lui 1880. Explicația de ordin material pe care i-o dă criticul poetului ascunde de fapt un resentiment incă puternic. In 1864, Veronica Micle și mama ei apăruseră intr-un proces răsunător intentat vanitosului critic. Președinte al Comitetului de inspectiune școlară, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in care era implicată subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Făcând parte, prin soțul său, din cercul simpatizanților Școlii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle susține cu inverșunare acuzația, poate reala. Cercul junimist se impotriveste căsătoriei, invocand, intre altele, flacăra poeziei ce trebuie ținută trează prin suferință. Conform mărturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiași an până in decembrie 1881 urmează o ruptură, ce aduce și mai multă mâhnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea caldă care răzbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin", cele câteva scrisori din această perioada trec la severul "Domnul meu", chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de rațiune, nu lipseste: "Eminescu meu, va veni un timp când vei simti toata amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădata, unor considerente care nu-ți vor da nicicând nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, și nimic din cele pierdute". Deși in ultima lună a lui 1881 vine in Bucuresti, iși ocolește, din ambiție, idolul de-o viață. Urmeaza regrete amarnice, iar impăcarea dovedeste, in corespondență, 49
o pasiune aproape morbidă: "Te vei convinge că din mii de ființe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și in minutele agoniei". Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei și, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotită: "Deprinsă de copilă, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am văzut și m-ai mângâiat" Dar gândul intors in urma nu aduce decât o imensa durere. La sfârșitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuința din str. Buzesti nr. 5. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfâșietoarei deprimari eminesciene.
Veronica
Nici relația lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenți, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o elegantă corespondență, nu o putusera clinti. "Prefera să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinț", avea să spună mai târziu fiica Veronicai, Virginia Micle. Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de dușmanii celor doi mari indrăgostiți ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobândește chip tragic. Afirmația dintr-o scrisoare: "Sunt lucruri in lume pe care ai dori să se intâmple (casatoria cu Eminescu), dar și de care mulțumești cerului că nu-ți implineste
50
dorința, așa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu rănit in perioada rupturii. Odata cu declanșarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu incetează, ba chiar găsesc de cuviință (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insănătoșire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o găsim pe Veronica in București, unde se mutase, obligată de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuiește pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, in sfârsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obține o bursă in străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de neștearsă dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887". "Și te iubesc ca si atunce/ Cu tot avântu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o dă trecutul amintirii." In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, stăruind pe langă Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defăimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem ("bălăuca", "berecheta", "indrăcita", "cu o droaie de nespălați"). La sfârșitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, lânga poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evolutia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle ii răspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătății poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simțire și de umanitate față de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă marturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendidă epocă a vieții sale intelectuale. Șiș sunt fără nici o lege și fără nici un Dumnezeu, sa-mi rămaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineața de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Șutu, o găsește pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste. La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, așeza pe pieptul poetului o cunună de "Nu-mă-uita". Doamna era, fără indoială, Veronica Micle. 51
8. PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ
Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu). „Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister . Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu. „Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor
52
curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social țl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu). Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului sau pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.” În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și sau dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare. (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți. În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului. În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe 53
dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).
Bojdeuca din Țicău
Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.
54
Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul. De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență. Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe : „Bădiță Mihai, Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală. Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : șapăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu. Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur. Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase. Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă... Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviși de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cineștie ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.” Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu. Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.
55
9. EMINESCU LA ZIARUL TIMPUL Scârbit de Iași, orașul care îl respinsese și de mofturile Veronicăi Micle care era absorbită în noua ei îndeletnicire de infirmieră, se hotărî să-i răspundă lui Slavici că va veni la Timpul dar n-are bani. Slavici care ducea toată salahorealea ziarului în spinare, îi trimise bani și Eminescu se execută. Prima impresie a lui Eminescu când puse piciorul pe străzile Bucureștilor a fost că nimic nu se schimbase de pe timpul când el era actor cu zece ani în urmă. „Vino la București, domnule Eminescu, îl îmbiase cumnata lui Maiorescu, nemțoaica, cu un zâmbet îmbietor, aici ți se deschid alte perspective...” „Să vă spun drept, îi răspundea poetul, Bucureștiul nu matrage cu nimic, sunt aceleași băltoace ca acum zece ani, când eram actor la teatru...” .Mințise, dacă ura Iașul, Bucureștiul îi trezea noi speranțe. Ziarul Timpul a apărut la 15 martie 1876, ca oficios al grupării conservatoare, conduse de Lascăr Catargiu, primministru al Guvernului în funcţie în acel moment, demisionat însă la 30 martie. Primul comitet de redacţie a fost format din Titu Maiorescu, P. Mavrogheni, Th. Rosetti, C. Suţu, Al. Ştirbei. Primul redactor al gazetei a fost Gr. H. Granda şi, pentru că nu făcea destulă publicitate „Convorbirilor Literare”, a fost înlocuit de junimişti, la sugestia lui Titu Maiorescu cu scriitorul Ioan Slavici. Redacţia se afla la etajul unu „din palatul Dacia, aflător pe Podul Mogoşoaiei (mai apoi Calea Victoriei), colţ cu strada Lipscani”. Printre fondatorii gazetei se mai numărau: Lascăr Catargiu, gen. I. Em. Florescu şi Al. Lahovari. Pentru câţiva ani, ziarul „Timpul” se va bucura de prezenţa în redacţia sa a trei mari clasici ai literaturii române: I. Slavici, care se ocupa de partea literară şi cea consacrată problemelor de politică externă; I. L. Caragiale, care venise, în februarie 1879, la insistenţele lui Eminescu şi desigur poetul, care a îndeplinit, după numai un an şi funcţia de redactor responsabil până la 1 ianuarie 1882, când va fi
56
numit prim-redactor pentru partea politică, iar în locul său în funcţia de redactor responsabil va fi numit Grigore G. Păucescu.
Carmen Silva în mai multe ipostaze
Poetului îi convenea postul, deoarece ziarul nu ducea o politică străină concepţiei sale politice, el fi ind „junimist şi conservator prin structură, cultură, prin cercul literar căruia îi aparţinea şi prin ura împotriva liberalilor, care îl lăsaseră pe drumuri”. Fondatorii „Timpului”, ne spune istoricul literar Z. Ornea, „voiau o gazetă care să le exprime o mijlocie (o linie de mijloc - n.a.) a vederilor lor politice. Care erau, desigur, antiliberale, dar mereu predispuse spre compromis”. Însă ura pe care o nutrea Eminescu faţă de liberali a fost transpusă în coloanele gazetei „cu aşa violenţă încât depăşea limitele politicii conservatoare”, făcând din „Timpul” în practică „un organ de expresie al poetului, după cum din punct de vedere redacţional, şedea, după un an numai, pe umerii săi”. Poziţia sa radicală, redată în articole vehemente, nestăpânite, a atras supărarea liderilor junimişti. Astfel, în octombrie 1878, I. A. Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase „Timpul” în ziarul său personal. Divizarea oamenilor politici români în două grupări, liberali şi conservatori, s-a făcut remarcată în preajma anului 1848, când liberalii militau pentru transformări profunde, în stare să deştepte conştiinţa naţională la români şi voinţa lor de a se dezvolta în strânsă legătură cu
57
civilizaţia occidentală, iar conservatorii s-au identifi cat cu spiritul mai tradiţionalist reprezentat de Regulamentele Organice. Divergenţele dintre cele două curente politice au continuat să se adâncească după 1848, ele fi ind legate de reformarea instituţiilor statului şi-n mod deosebit a rezolvării problemei agrare. Impulsionarea organizării aderenţilor, la liberalism sau conservatorism, în partide politice, au fost generate de noua Constituţie de la 1866 şi lupta pentru putere a celor două grupuri de interese. Constituţia prevedea alegeri periodice pentru Reprezentaţiunea Naţională (Parlamentul Ţării - n.a.), formată din două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Gruparea politică sau facţiunea, în limbajul epocii, care obţinea majoritatea parlamentară, era însărcinată de domnitor să formeze Guvernul, deci deţinea puterea. Menţinerea conservatorilor la putere, de prinţul Carol, o perioadă neobişnuit de lungă (11 martie 1871 - 4 aprilie 1876), a neliniştit facţiunea liberală, care s-a organizat, în ianuarie-martie 1875, în aşanumita „Coaliţie de la Mazar- Paşa”, ce a pus bazele Partidului Liberal, primul partid politic din România, în accepţiunea modernă a termenului. Pentru a înceta agitaţiile de stradă, atacurile violente din presă şi unele eventuale comploturi organizate de liberali privind înlăturarea sa de pe tron, Carol a chemat la guvernare Partidul Liberal, care va conduce Ţara timp de 12 ani, prin mâna autoritară a lui I. C. Brătianu, supranumit şi „Vizirul”. Obţinerea independenţei de stat, la începutul guvernării liberale, a dus la creşterea prestigiului politic al acestuia, dar şi la impunerea unor măsuri legislative, inclusiv schimbarea unor articole din Constituţie, care să consfi nţească noul statut internaţional al României şi al unirii Dobrogei cu Patria-mamă. Aceasta ducea la consolidarea autorităţii liberale pentru foarte mult timp, şi-n mod invers proporţional la slăbirea facţiunii conservatoare, ai cărei foşti miniştri în Guvernul Catargiu mai erau şi implicaţi în anchete parlamentare pe motive de abuz în funcţie, încălcarea legilor, delapidare de fonduri, falsifi - carea alegerilor etc., fi ind înlăturaţi din parlament. Teama cea mai mare era că liberalii vor proceda şi la alte reforme care vor afecta grav interesele moşierilor. În acest context, nefavorabil conservatorilor, se impunea cu necesitate strângerea rândurilor şi unifi carea forţelor conservatoare într-un partid politic care să contracareze acţiunile anti-conservatoare ale liberalilor. Mai mult ca oricând, se impunea şi în domeniul presei conservatoare să se încredinţeze munca unor ziarişti cu condei şi talent, buni cunoscători ai vieţii politice româneşti şi a năravurilor politicienilor, care să poată 58
combate cu succes acţiunile liberalilor. Practic, este momentul aducerii la Bucureşti, la „Timpul”, a lui Eminescu.
Casa lui Pogor unde se desfășurau ședințele Junimii
Care este contribuţia lui Mihai Eminescu la dezvoltarea presei românesti şi a particularitaţilor ei stilistice? Răspunsul ar fi că, în condiţiile în care publicistica romaneasca de pana la Eminescu era in general tributara unui stil mai degrabă bombastic, îndatorat modelelor presei revoluţionare de la 1848, şi patosului romantic specific acelei perioade, lui Eminescu i se datorează instituirea unui stil modern, neologic, elevat, dar totodată logic şi accesibil, inspirat de tezaurul de proverbe, regionalisme şi expresii populare româneşti. Articolele publicate în paginile “Timpului” nu numai că au atras atenţia contemporanilor, provocând mare vâlvă, dar impresionează şi astăzi prin vibraţia lor patriotică, prin admiraţia faţă de bărbăţia şi spiritul de jertfă al ostaşilor români în Razboiul pentru independenţa naţională din 1877, ca şi prin luciditatea cu care poetul judecă realitaţile din actualitatea social-politică a acelor ani. Totuşi publicistica eminesciană nu a fost supusă unei analize care sa-i evidenţieze conţinutul şi valoarea stilistică, fapt cu atat mai straniu, cu cât Eminescu nu şi-a recunoscut, în mod oficial, decat o singura profesiune, aceea de jurnalist. Publicistica lui Eminescu a fost în mod paradoxal marginalizată, ceea ce a generat o apreciere unilaterală a scrisului său, deşi numai împreună ele pot oferi o imagine completă a creativitaţii eminesciene. Eminescu s-a realizat ca ziarist la nivelul tuturor formulelor, s-a exprimat în toate 59
genurile jurnalistice, a fost promotorul diversificarii speciilor publicistice, a cultivat stirea, cronica dramatica, cronica muzicala, revista ziarelor, recenzia si editorialul, reprezentând un moment decisiv în procesul de “profesionalizare” al gazetarilor. Putem distinge trei perioade în evoluţia stilului eminescian: perioada începuturilor, anii 1870-1876, cand Eminescu a colaborat la Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri literare si Românul, perioada consacrarii anii 1876-1877 la Curierul de Iaşi când se dovedeşte vocaţia culturala polivalentă a poetului si perioada apogeului 1877-1883, fază care aparţine mai ales comentariului politic, articolele cu caracter polemic devenind deosebit de vehemente în critica bine-cunoscutelor “forme fără fond”. Publicistica lui Eminescu s-a impus atat la vremea publicării, cat şi în posteritate prin ideatică şi strălucire expresivă. Oscilând între teribilism şi obtuzitate, publicistica lui Eminescu rămâne o dimensiune profund definitorie a operei, în ciuda controverselor şi negaţilor. Parcurgându-i publicistica îl descoperi pe poet, pe prozator, pe dramaturg. El nu este un scriitor care practică amatoristic o gazetărie de circumstanţă şi eventual de vacanţa, gazetaria eminesciana a fost destin şi opţiune. Nu e deloc lipsit de semnificaţie ca angajarea gazetăreasca începe în 1870 şi se sfarşeşte în 1889. De aici rezultă nu numai implicarea sa gazetărească, în istoria dramatică a timpului, ci şi, între altele instituirea unui limbaj adecvat domeniului. "Vocea lui Dumnezeu, este vocea poporului; şi fiindcă chipul lui Dumnezeu este chipul poporului, dau înteles glasului poporului, sunt eu vocea lui Dumnezeu". Din acest extract inţelegem ca ne aflăm în faţa unui excepţional artist al cuvântului şi că acesta s-a simţit menit unei misiuni de apostol, iar finalitatea actului gazetăresc era a convinge şi a învinge. Dimensiunii informative i se adaugă şi o dimensiune analitică şi combativă, discursul publicistic se particularizează prin atitudine polemică, prezentă în mai toate manifestele sale. O altă caracteristică a scrierilor lui Eminescu acea că articolele sale sunt de multe ori construite pe temeiul prezenţei unui interlocutor, ceea ce ne oferă, nouă cititorilor, un puternic impact emoţional. Publicistica lui Eminescu a abordat doua zone de interes, pe de-o parte viaţa culturală, în primul rand teatrul, limba si literatura, învatamântul, şi pe de alta parte viaţa social-politică. Articolele având ca obiectiv cultura, sunt caracterizate printr-o atitudine intelectuala sobra, prin rigoare şi limbaj de specialitate colorat neologic, dar şi prin cultivarea ironiei şi a formulei sentenţioase. Articolele privind viaţa 60
social-politică se definesc prin interogaţia retorica, prezenţa unui interlocutor şi prin ţinuta polemică. Se valorifica oralitatea, cultivarea ironiei şi caricaturii. Reprezentativ pentru acest tip de articol sau discurs publicistic privind politicul, este urmatorul fragment: "Căci din doua una. Sau acesti oameni sunt cu toţi genii şi prin calitatea muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau neproducând nici o valoare nereprezentând nici un interes general decât cel al stomahului lor propriu, trebuie reîmpinşi în intunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negru sub unghie, fabricanţi numai de palavre, meseriaşi nu, bresla cinstină n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fuduli, mult mai înfumuraţi decât colaboratorii din nemurile cele mai vechi ale ţării". Textul publicistic eminescian adoptă un limbaj individual prin retorism şi simplitate, neologism şi archaism. Interogaţii retorice, fraze enunţiative ori exclamative, care dau relief atitudinii ironice a poetului şi propriului stil de comunicare. Putem observa folosirea unor construcţii oximoronice şi a unor figuri de stil definitorii pentru scrisul poetului, acestea potenţeaza discursul său publicistic, caracterizând cum nu se poate mai bine pe jurnaliştii şi mai ales pe oamenii politici ai vremii. Construcţii precum: onestitate inversă, America dunăreană, mesteşugul patriotismului reversibil, patriotism platonic, daltonism intelectual, voinţă negativă, utilizate în scopuri polemice , gravitează în sfera satirei, a ironiei şi a sarcasmului, pe care Eminescu a înteles să le pună în slujba corectitudinii morale, pe care el, ca om de litere, nu o concepea decât însotită de corectitudinea limbii. Textele eminesciene sunt produsul impactului cotidian al artistului cu o realitate complexa. Marea majoritate a articolelor reprezintă expresia unei ciocniri între propriile gânduri, idei, valori şi lumea în care a trăit şi pe care a încercat s-o modeleze sau măcar s-o judece.
10. EMINESCU ȘI CARAGIALE În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamațiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tânăr bine legat, cu studiile întrerupte și pus pe căpătuială. În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se atașază de trupa lui de teatru . Văzând în el un copiator de
61
texte excelent, cu un scris impecabil, și iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajază ca sufleor și copist la Teatrul Național. Soarta face ca acum să se întâlnească cei doi mari scriitori, Caragiale și Mihai Eminescu.
I.L.Caragiale
Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vieții noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltoarea vieții e pus față în față cu un tânăr pribeag, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timp, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe. Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investește în ochii acestuia ca un tânăr de excepție. Eminescu îi apăruse frumos ca o scluptură antică sau ca un sfânt hărăzit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternanțe de euforie și tristețe ce-i caracteriza vârsta adultă, rămâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos să fie adevărat!” avea să exclame Caragiale mai târziu, aducându-și aminte de întâlnire. Și lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a părut a fi a unui dandy îmbrăcat bine, cu multe cunoștințe literare, dar și un mare iubitor de teatru. Acum în această sesiune teatrală dintre anii 1868 și 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egală pasiune pentru literatură. Câte discuții s-au depănat între dânșii, în ceasurile lor libere, petrecute laolaltă, între două spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar și de cultură.
62
Caragiale a fost martor și la la plecarea lui Eminescu la Viena, însoțit de fratele său, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care să ateste legăturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise și publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laudă în ,,Direcția nouă”(1872), punându-l imediat după Alecsandri. Să fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale? În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în București adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grăbește să-l cheme în redacție pe Caragiale, spunând că un altul mai bun ca el nu există în tot Bucureștiul. Se vede treaba că Eminescu îi urmărea mersul lui la ziarele „Claponul” și „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „Național-liberarii” și „ Liberalii și conservatorii” nu au darul să atragă atenția șefilor junimiști precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna împreună cu cei doi la ziar, ne-a lăsat cele mai prețioase amintiri despre atmosfera redacțională și despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale. Cu „Roma învinsă”, Caragiale pătrunde la Junimea. Cu talentul său scenic, a prezentat junimiștilor piesa aproape jucată de el, mimând, gesticulând și rostind apăsat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseseră la cale să scrie și o „ Gramatică”, împărțindu-și rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa și Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodată. Ca să învețe de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gică-contra” tratând drept moftangii pe Kant și pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevărate lecții de filozofie. După ceasuri lungi în redacție ei se căutau și prin oraș, izolându-se la nesfârșite taclale. Cei doi își câștigaseră întietatea și la Junimea, unde, cu toate că erau cei mai tineri, își câștigaseră un adevărat prestigiu prin precizia și fermitatea vederilor critice. Eminescu se mulțumea cu încuviințarea lui Maiorescu și se bucura de admirația mută a lui Caragiale, „Las’ c-a tăcut și hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune că „era o plăcere nu numai pentru dânșii ci și pentru oricine care vedea cum petrec împreună.” La ziarul ,,Timpul”, Caragiale trăgea mâţa de coadă, lăsând beleaua mai mult pe Eminescu şi Slavici. După ce a participat câtva timp la şedinţele Junimii din Bucureşti, îşi schimba atitudinea dintrodată şi-l atacă și pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui şi l-a publicat în revistă. Ţine conferinţe împotriva-i, deşi mai târziu l-a linguşit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” şi n-a mai vrut să aibă cu el decât relaţii,, literare”. 63
Caragiale era un,,graeculus” înfigăreţ şi foarte agil. Observând că nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie şi pe Slavici în proză, el se axează pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfătuit şi de Eminescu, care văzuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic şi cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfăşura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, dărâmător de valori, indiferent la morală, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste măsură în puterile lui, Caragiale nu se putea să nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de altă talie etică şi artistică. Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras nişte acte compromiţătoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu şi i le-a dat ,,andrisantului”. După opt zile de absenţă din redacţie, Caragiale este numit inspector școlar cu 800 de lei pe lună de către „andrisant”. Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primăvara anului 1878 până la mijlocul anului 1881, când a trebuit să părăsească redacția, silit din motive pe care numai el le cunoaște. Istoriografia literară ne vorbește și de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibilă rămâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adică Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la București. Femeia era frumoasă și atrăgea atenția bărbaților, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rică Venturiano. Ocazia se ivește tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor școlar pe județele Neamț-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-și găsește consolare în casa femeii fie la TârguNeamț, fie la Iași. Cei doi au întreținut și o corespondență, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Și nici Veronica nu le-a păstrat pe-ale lui. Dacă le păstra poate posteritatea avea să cunoască mult mai multe taine din relația lor.
64
Teiul lui Eminescu din Copou
Numit revizor şcolar pe circumscripţia Neamţ-Suceava, I. L. Caragiale o asaltează pe Veronica Micle, cu atenţiile lui de amorez şi veştile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critică pe Mihai faţă de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de supărare cu poetul. Scipione Bădescu îl pune în gardă pe Eminescu despre legăturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamţ, legături fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei şi l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destăinuit şi ea secretul despre ,,boala” lui, ,,păcat” pentru care Eminescu o iartă. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” față de Caragiale.Se spune că chiar ar fi vrut să-l împuște cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas. Nu l-a iertat însă niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa şi i-a cerut să restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scenă dură se întâmplă chiar într-una din şedinţele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Crăciun, când cei doi scriitori se ceartă ca la uşa cortului, ,,dimpotrivă Eminescu şi Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu). Veronica nu era disponibilă să facă,, prostia” de a se îndrăgosti de Caragiale, Junimiştii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau această dihonie, pentru a-l despărţi pe poet de femeia iubită, mai ales că Eminescu îi propusese căsătoria. Titu Maiorescu merge mai departe şi insinuează o intriga specifică lui Caragiale cum că dramaturgul ,,i-a înşirat pe toţi prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care şi el înşuşi”. Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare către Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce păcat că nu se poate face nimic dintrun asemenea om! Firea l-a înzestrat bine și viața l-a tentat cu toate prefăcătoriile și bunurile ei: a fost sărac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a 65
pierdut; o fi iubit probabil și o fi fost iubit, niciodată nu și-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zămislit se pare că i-a suflat-o la ureche, după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te să fii trivial!” La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, străbate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a făcut poetului. Cu toată bârfa lumii, Eminescu a fost alături de Veronica până la sfârşitul vieţii. O fotografie, descoperită recent, îl arată pe Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe.
11. EMINESCU ȘI MACEDONSKI Doi mari poeţi aflati într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.
Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui 66
Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă. Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol. Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească. Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’. Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.
12. EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECAPOENARU Izgonit din empireul inimii Mitei, unde de altfel nu avusese niciodată loc, Mihai, cu sentimentele rătăcite şi răvăşite de focul dragostei tartanice care părea că nu se stinsese definitiv pentru Veronica, găsise un dulce narcotic sentimental, un paliativ de ultimă oră, în văduva disponibilă din societatea pe care o frecventa atât în casa Kremnitzilor căt şi în cea a lui Maiorescu, pe numele adevărat de fostă nevastă, de Cleopatra Leca-Poenaru. Femeia semăna şi-n nume şi-n renume cu faimoasa regină a Egiptului, cu care-i plăcea să se compare. Aluat din coca lui Caragiale, verişoare lui primară, cum şi-o recomanda amicilor,- Cleopatra era înainte de toate o frivolă. Înaltă, solidă chiar, cu un corp atletic, bine pus la punct în strânsorile dedesubturilor, Dalila nu era chiar de lepădat şi, bărbaţii, amatori 67
de şuiete, roiau pe lângă ea, atât pentru izul dulceag al glumelor ei, cât şi pentru amorurile ei împărtăşite cu atâta nonşalanţă şi-n stânga şi-n drepata, mai mult din instinct, căci de inimă nu putea fi vorba. De altfel fostul ei soţ, căpitanul Poenaru, divorţase de ea decurând tocmai dintr-un asemenea motiv- un flagrant delict amoros cu alt bărbat în căminul conjugal- şi procesul devenise celebru în urbea Bucureştiului, dând de furcă câţiva ani tribunaleler bucureştene. Apoi, nu tocmai tânăra văduvioară, uitase repede cele întâmplate şi-şi juca rolul de divă încontinuare, având în vedere că femeia era şi artistă. În costum de amazoancă, umbla lala călărind pe un bidiviu pursânge din herghelia regală pe la Loleşti şi Popânzăneşti-Romanaţi, pe moşiile ei, pe care, rând pe rând, le păpase ca o crăiliceasă a Bucureştiului, la roata norocului sau la cărţi cu fanti de tot felul. Şcolită prin Franţa în lupanarele Parisului sau pe la Viena, femeia avea şi ceva cultură. Nepoată a pictorului Lecca, iubea arta şi pictura, mergea la teatru, la concerte, la baluri şi la seratele literare ale lui Maiorescu. Stătea mai mult pe la faimoasa Momuloaia, bunica lui Caragiale, care o probozise cu numele de Cleo. Aici, probabil o cunoscuse Eminescu prin amicul sau din acea perioadă, Caragiale, care i-o recomandase ca artista de teatru. Cum poetul avea slăbiciunea artistelor de teatru, reflex al peregrinărilor lui cu artiştii de teatru din trupele lui Fani Tardini şi Iorgu Caregiale, sau cu artistele de la Teatru cel Mare din Viena, legase o oarecare amiciţie. Primele discuţii probabil că fuseseră despre teatru, Eminescu o întrebase unde făcuse teatru, cu cine arta dramatică, ce piese jucase, ce roluri îi plăcea, dacă-i plăcuse Viena si Parisul… Da, femeia fusese şi la Viena şi la Paris, văzuse de toate, se cultivase, îi plăcuse totul, muzica Vienei, pădurile Vienei, Teatru cel Mare, Opera, Cabareturile pariziene, pictorii timpului, depravarea dulce a oraşului Soare. Aşa se face că Eminescu îi face mai multe vizite pe strada Cometei, mai ales iarna, devenind ,,un companion de crailic”, jucând rolul lui Donjuan. Insemnarile lui despre femeie ne duc cu gândul la intimităţi ce nu se pot povesti. ,,Lună, dulce-ai fost în acea plăcută, Sfântă noapte, când suspina Cleopatra…Eşti tu cuminte, Cleopatra? Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra! Tu m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt șira spinării, m-ai dăşelat moraliceşte, încât nu mai pot avea nicio bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig în interiorul inimii, sunt atât de bătrân, Dalilo…” Despre noua achiziţie a lui Eminescu, primul aflase Maiorescu, probabil chiar din gura femeii care i se lăudase, pentru că îi scria unui prieten din Iaşi, ca să ajungă la urechile Veronicăi: ,, Eminescu, amorezat de doamna 68
Poenaru-Leca, găseşte în această doamnă cam corpolentă multă inspiraţie…” Nici lui Mite nu-i convenea ,,noua achiziţie” Prietenul lui Maiorescu de la Iaşi, pentru a afla lucruri mai concrete, se adresa Mitei. Femeia îi răspundea răutăcios, persiflând pe poet: ,,Eminescu era pe de-a-ntregul disperat ieri… aş spune că absenţa doamnei din inima lui ( n.n. probabil absenţa de la serate) explică tristeţea lui. Bietul băiat! Cred că ea a răspuns la declaraţiile sale printr-un hohot de râs si el, aşa se spune, nădăjduia să fie acceptat ca soţ” Eminescu, detaşat de aceşti binevoitori, o ura şi-o incrimina pe Cleopatra în versuri, comparând-o cu faimoasa Dalilă; acum era timpul când i se năruiau definitiv planurile matrimoniale cu Veronica şi când boala se cuibarea din ce în ce mai mult în corpul lui, instalându-se definitiv:,, Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să le pun?/ Ah! Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” Nu-i mai rămăsese decăt consolarea: ,, Proştii se-nsoară totdeauna, nebunii câteodată, înţeleptul nicicând. Dacă acesta o face, s-o faca încai din comoditate şi în deplină ignoranţă că va fi înşelat de femeia lui.” Ucenicul lui Schopenhauer începea să-şi urmeze maestrul…
13. BOALA LUI EMINESCU
69
Aici la Mărcuța a fost internat Eminescu
Boala lui Eminescu nu a venit din senin. Ființa poetului a rezistat treizeci și trei de ani, fiind supusă incandescenței bolii și marilor combustii ale muncii sale creatoare. Încă de la vârsta de 18 ani, pe când era la Viena el era conștient că „nu mai poate fi fericit în viață”, stătea zile întregi închis în casă, acuzând dureri de cap, de urechi, de stomac. La Universitate din Berlin se plângea adesea de „dureri de genunchi ” Să fi fost toate acestea rezultatul luesului matern de care vorbesc mai toți apropiații săi ? Poetul își cunoștea boala, îi știa cauzele și-i studia efectele asupra sa. Când doctorul Kremnitz, la un consult al lui Eminescu, căruia îi apăruseră ulcere pe picioare, îi spune că n-are nimic, a făcut o mare greșeală. Încă de acum trebuia sfătuit să ia măsuri preventive, adică o dietă severă, fără abuz de tutun, cafea și alcool, fără surmenaj intelectual etc. Nimic din toate astea nu i-a fost prescris și poetul a continuat să ducă o viață dezordonată cu mâncare pe apucate, cu o muncă istovitoare, cu nopți albe, cu exces de tutun, cafea și, când se ivea situația, și cu alcool. Între 21 ianuarie și 11 februarie 1883 doctorul Kremnitz, la recomandarea lui Titu Maiorescu, îl internează la Spitalui Brâncovenesc, fără mari rezultate. Poetul simșea că ceva nu e în regulă cu el, cu o mare scârbă de viață striga în poeziile sale că „organele-s sfărâmate și maestrul e nebun”.
70
Sanatorul Oberdobling
Anu 1883 a fost fatal pentru poet. Simțind că nu mai poate sta în singurătate, se mută la Ioan Slavici, întemeindu-se pe prietenia lui. Slavici îl înștiințeazî pe Maiorescu că mihai Eminescu are „manifestări ciudate”. Pe 5 iunie pe o caniculă îngrozitoare, când Mihai Eminescu pleacă la Iași la sărbătoarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare, el se manifestă și mai ciudat. Nu-și mai citește „Doina”, iar în bojdeuca lui Creangă a scos un revorvel, spunându-i gazdei, la culcare, că i-e frică de „canalia liberară”
Titu Maiorescu
Venind la București, boala se accentuează. Maiorescu chiar notează în Însemnările lui zilnice pe data de 23 iunie 1883 : „ Și Eminescu, care devine din ce în ce mai alienat.” Fără a lua vreo măsură cu el, Constantin Simțion îl antrenează la băutură pe 25 iunie, chefuind până la miezul 71
nopții, făcând rămășaguri aiuritoare. Acum intră în conflict și cu gazda, soția lui Slavici, pentru comportamentul lui ciudat, care striga, vorbea singur, se plimba prin cameră. Ceea ce o face pe Ecaterina Magyarossy să scrie lui Maiorescu : „D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Pe 28 iunie 1883 Eminescu este închis la stabilimentul băilor, încuindu-se pe dinăuntru. „Am fost siliți să-l îmbrăcăm în camisonul de forță și astfel l-am condus la Institutul Caritatea...” ( T. Maiorescu). Filmul bolii lui Eminescu acum ia forme paroxistice. De la medici psihiatri până la eminescologi de ocazie și-au dat cu părerea despre boala lui Eminescu. Unii au politizat-o de-abinelea punând-o în legătură cu conspirația masonică și cu poliția hamsburgică care au vrut să-l termine pe poet pentru atitudinea lui politică și pentru articolele pe care le scria în Timpul, care erau un fel de pericol pentru Imperiu. Să fi fost toți prietenii lui Eminescu și doctorii care l-au consultat un fel de conspiratori secreți ai poliției hamsburgice ? Nu-mi vine a crede. Eminescu putea să fie înlocuit de la Timpul și să i se închidă gura și altfel, nu neapărat făcându-l nebun. La 5 iulie 1883 doctorul Șuțu elibera un certificat medical cu următorul diagnostic : „Subsemnatul doctor în medicină attest că d-l Eminescu adus în căutarea Institutului Caritatea din București la 28 iunie 1883 de către Onor Prefectura Capitalei este atins de alienație mintală în formă „manie acută”, stare care reclamă o căutare serioasă în un stabiliment special.” Tratamentul doctorului Șuțu s-a dovedit ineficace, fiind un tratament empiric. De-abia în toamnă pe 2 noiembrie 1883, un prieten al lui, Chibici, fost coleg de școală, pleacă cu Eminescu la Viena și-l internează la sanatoriul Obersteiner de la Ober-Dobling de lângă Viena. Boala lui Eminescu pricinuiește un mare rău și tatălui său, care-i grăbește sfârșitul pe 8 februarie 1884, iar pe 7 martie 1884 la Ipotești moare și fratele său, Niculae, care s-a sinucis „prin împușcare”. La acest sanatoriu Eminescu pare a se simți mai bine. Dieta severă și tratamentul clinic, aplicat de doctori, restabilesc starea bolnavului. Acum Eminescu se interesează de lada de manuscrise și de viitorul lui. După ce iese din sanatoriu, Chibici face o excursie cu el prin Italia, care nu i-a fost de bun augur. El voia să vină acasă la „mămăliga strămoșească”. Cum prezența sărbătorilor de Crăciun se apropia, Titu Maiorescu se grăbea să scape de poet, trimițându-l la Iași ca bibliotecar al Universității cu un salariu de 289 de franci „care se vor realiza din cotizații”. Acest lucru nu se realizează, este numit subbibliotecar de formă, așteaptă un post de revizor care nu mai vine.
72
Boala își urmează cursul inexorabil. Știrile din anii agoniei ieșene sunt triste. Acum abcesele picioarelor supurau, făceau cruste și-i produceau mâncărimi de nesuportat. La 1 august 1885 pleacă la Limanul de lângă Odesa unde stă cca două săptămâni, fiind renumit pentru nămolul lui care făcea minuni. Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)
Prima ediție Eminescu
Eminescu devine agresiv pe stradă, necontrolat în atitudini, și este internat la bolnița de la Neamțu între 9 noiembrie și 9 aprilie 1887, unde este supus unui tratament empiric pentru liniștire. Pentru moment își revine iarăși și este luat la Botoșani de sora lui, Henrieta. Acum se inițiază „liste de subscripție” pentru poet iar Henrieta anunța că poetul se simte mai bine. Pe 12 aprilie 1888 Veronica Micle vine la Botoșani, îl rupe pe Eminescu de Henrieta, împotriva voinței ei, și-l duce la București, cu scopul de a fi sub controlul ei și al medicilor. Interesant că acum Eminescu participă la spectacole de teatru, se plimbă pe stradă cu Veronica și cu alți amici, cum ar fi alexandru Vlahuță. Într-o fotografie descoperită recent, unde sunt mai mulți artiști, elevi și scriitori, poetul se află în spate lângă Veronica Micle și Vlahuță. În față ecranul fotografiei este ocupat de Caragiale care se duielează cu un mare artist.
73
Sanatoriul Caritas
14.
SFÂRŞITUL POEȚILOR -
74
Masca mortuară a lui Eminescu În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vieţii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucureşti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta uşii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte. Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufleţit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoţi în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcaşul bisericii, curtea şi împrejurimile erau înţesate de lume: ziarişti, intelectuali, profesori, studenţi, orăşeni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustaţa neagră şi barba neagră şi puţin crescută”, ,,…capul şi aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”
75
Mormântul lui eminescu
Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Naţionalul” şi ,,Constituţionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societăţii ,, Tinerimea română”, a societăţii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei şi la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”. Cuvântarea de adio trebuia ţinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăreşti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimiştii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor” De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului şi pe Calea Şerban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tuş evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în faţa Universităţii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărţitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenţi, intelectuali, profesori 76
universitari, elevi, orăşeni. În faţa statuilor lui Eliade Rădulescu şi Mihai Viteazu sunt înfăţişaţi numeroşi elevi şi studenţi cu capul descoperit, aduşi de dascalii lor. În faţa Universităţii profesorul Dimitrie August Laurian a ţinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viaţa poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botoşenean. Profund mişcat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferinţele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârnise un murmur de admiraţie în toată mulţimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator. În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că şi cerul vărsa lacrimile lui la durerea morţii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele raze roşietice peste cimitirul Bellu. .Ajunşi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, şi după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu. Studenţi Şcolii Normale, şase la număr, au luat pe umere sicriul şi l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât uşor în hăul pământului. Maiorescu cu câţiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămaşiţele pământeşti ale poetului. Aşa s-au terminat ultimele clipe legate de viaţa poetului. Ca o ironie ă sorţii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată şi lista contribuabililor: T. Maiorescu……….100 lei; Alexandru Djuvara…60 lei; J. I. Socecu…………40 lei; Teodor Rosetti……..60 lei; Dr. Neagoe…………40 lei; D. Cepescu…………20 lei; Ioan Colţescu………20 lei; Profesor Mândreanu 20 lei; Dr. Mihaiu…………10 lei; Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicaţia daca iă plătit . Dr. C. Felix…………20 lei Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu ( marele Kogălniceanu !) nu a plătit!
77
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.” În urma mulţimii care l-a însoţit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenţa ei fusese foarte discretă atât la biserică cât şi la mormânt. Ştia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a aşteptat până s-ă retras lumea şi, singură, în faţa reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile veşniciei, va fi şi ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui şi-i punea câte-o floare pe pământul reavăn. De altfel, ştiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucureşti cu dorinţa de a-l ajuta şi de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botoşani şi-l convinsese pe poet să vină la Bucureşti. Îşi măritase fetele şi acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuţi împreună în lumea artiştilor, la teatru sau la alte spectacole. Există şi o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artiştilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o şi şi-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat şi Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună! Ai zis tu şi eu atuncia, când pe-a dorului aripe, Duşi de al iubirii farmec,- privind cerul împreunăNoi visam eternitatea în durata unei clipe” …………………………………………… ,, Gândeşte-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim şi în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20 de minute a fost făcută.” Acum şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu” După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, 78
urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă: ,,O moarte vin de treci Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi, Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm, Să dorm pe veci”
Mormântul Veronicăi Micle
Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. Şi-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei
79
Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială. Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face.. La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889… Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Şi din lumea lui, repeta blestemul: ,,Nici cenuşa noastră-n lume, Scumpo, nu s-o întâlni!’ Şi asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii. Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea. Visez mereu o statuie a dragostei şlefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrăţişate ale celor doi poeţi, cu titlul pus de Perpessicius, care şi-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.
80
15. FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU În ciuda personalităţii de care s-a bucurat în contemporaneitate, Eminescu s-a lăsat greu fotografiat. Nu i-a plăcut să-şi expună corpul ochiului fotografic curios. El a fost conştient că o fotografie rămâne peste veacuri şi era foarte atent la ţinută, atunci când a fost obligat să se fotografieze. Aşa se face că de la el nu ne-au rămas decât patru fotografii bust şi două în grup: una ca elev la Cernăuti si alta, spre sfârşitul vieţii
împreuna cu o grupă de actori la Bucureşti. Întâia fotografie care ni s-a păstrat este cea luciferiana din anul 1869, făcută la Praga, la 19 ani. Ajuns la Praga cu părinţii, a fost găzduit la fratele său Şerban, care locuia aici, cu gândul de a urma cursurile Universităţii Caroline, a doua ca reputaţie din Imperiul Austro-Ungar, după Viena. Ca să se încrie i s-a cerut o fotografie pentru dosar. Un funcţiopnar scrupulos al Universităţii i-a respins cererea de înscriere pe motiv că documentul de absolvire a liceului nu era în regulă. La întrebarea:,, Denumirea şcolii în care studentul a urmat ultimul trimestru?” din formular, Eminescu a răspuns: ,,Scoală particulară din Bucureşti!”. Dacă Universitatea din Praga l-a respins, cea de la Viena a trecut cu vederea această inadvertenţă. După cele 11 zile petrecute la Praga, Eminescu a plecat spre Viena. Fotografia a fost executată de Ian Tomas din Praga care locuia pe strada Vaclavska. Poetul a făcut 6 fotografii: trei ovale şi trei dreptunghiulare, în sepia, carte poştală. Nu ştim care a fost viitorul celor şase exemplare. Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.” Fotografia a fost donată Asociaţiei Astra din Sibiu de E.Hodoş. Probabil că şi celelalte exemplare au fost făcute cadou colegilor sau familiei, dar ele nu sau mai păstrat.
81
Preferinţa oamenilor şi a admiratorilor lui Eminescu se îndreapţă către această fotografie. Tomas n-a fost un fotograf celebru dar a ştiut să reflecte subiectivitatea prin privirea studiată care a trecut dincolo de obiectiv, fapt ce a favorizat cele mai variate interpretări. Această fotografie este singura care a făcut carieră. Chipul imagologic al poetului a avut ca model acesta fotografie. Figura lui s-a identificat cu efigia poetului naţional, cu poezia sa, şi chiar cu întregul romantism european. La o statistica putem spune că fotografia a ajuns la peste un miliard de exemplare.
A doua fotografie a fost cerută de Junimea pentru alcătuirea unui album în anul 1883. Eminescu ripostează prin Slavici că n-are bani pentru aşa ceva. ,,Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Boheme roumanie.”( Maiorescu) Fotografia este executată la Bucureşti în atelierul lui Franz Duchek şi ea figurează în al doilea tablou al Societăţii Junimea şi în volumul de poezii din anul 1884 ale lui Eminescu. Portretul lui Duschek pentru albumul Junimii a fost considerat,, cea mai credincioasă icoană a lui” Fotografia este reprodusă în ediţia princeps 1883 a poeziiloe eminesciene si pe prima pagină de doliu a ,,Familiei” ,,Subtiat de gânduri şi de o înfrigurare sentimentală” (G. Călinescu), portretul va fi valorificat si în arta plastică de artişti.
82
A treia fotografie are o istorioara ceva mai ciudată. Îi dăm cuvântul lui A.C. Cuza pentru a ne povesti: ,,În sfârşit, într-o zi,vara,(1884), profitând de bunele dispoziţii, l-am luat de pe terasa hotelului Traian din Iaşi pe Eminescu, împreună cu Wilhelm Humpel şi cu Petru V. Grigoriu şi aşa, îmbrăcat în costumul său alb de vară, cum era, ne-am dus cu toţii la atelierul de fotografie Nestor Heck, strada Lăpuşneanu, nr.42 unde a consimtit a se fotografia, însă numai în grup, alăturea de noi, ne-am aşezat împreună. După indicaţiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, cee ce nu puţin l-a supărat mai apoi, văzându-se amăgit ca un copil” Fotografia apare întradevăr în costumul lui alb, cu papion, chică şi mustaţă. Ochii s-au retras în fundul capului şi privirea pare pierdută. Era imediat după crunta boala care pusese stăpânire pe el.
A patra fotografie şi ultima, executată de Jean Bieling în noiembrie, anul 1887, la Botoşani, a fost, în acea perioadă, cea mai răspândită, după moartea poetului. Fotografia s-a făcut la stăruinţele surorii sale, Aglaia, venită împreună cu soţul de la Cernăuţi la Botoşani unde era şi Eminescu, bolnav, în casele Henrietei. Portretul a fost cerut cu insistenţă si de Cornelia Emilian din Iaşi, o binefăcătoare a poetului si a Henrietei. La 20 noiembrie 1887, Henrieta scria într-o scrisoare către Cornelia Emilian: ,,Fotografia lui Mihai a reuşit bine. Trei m-au costat 15 franci, una lui Moţoc (n.n. preşedintele societăţii Eminescu de la liceul Matei Basarab, căruia poetul îi luase apărarea în Timpul -15-18 martie) care a cerut-o telegrafic, una matale şi una pentru noi” Tot în acest timp Eminescu, pentru a-şi arăta recunoştinţa pentru ajutorul dat, îi scria Corneliei Emilian: ,, Astăzi, simţindu-mă bine, Vă satisfac dorinţa de a va trimite fotografia cerută de mult timp”. Fotografia convenea imaginarului unei epoci în care Eminescu era considerat filozoful pesimist, mort nebun, în mizerie. Aici are o figură stinsă, obosită, de bolnav. Ion Scurtu ne spune că,, fotografia îl nedreptăţeşte pe poet şi a falsificat în ochii publicului imaginea fizionomiei adevărate a lui
83
Eminescu” ,,Masca nietzcheeană pustiită, cu ochii înfundati şi stătuţi” nu mai corespunde figurii ideale consacrate. Desigur că nu sunt numai acestea. Multe s-au pierdut. Mărturii credibile venite de la prieteni atestă existenţa altor fotografii, ulterior pierdute. Augustin Z.N.Pop arată că,, În albumul de fotografii al Veronicăi Micle s-a păstrat mult timp o fotografie a lui Eminescu lângă medicul lui curant” De asemeni Slavici susţine că a văzut şi reţinut din albumul Veronicăi Micle o fotografie a lui Eminescu cu doctorul său curant de la Odesa. În acelaşi album s-a aflat şi o fotografie din aprilie 1888 a lui Eminescu , la Botoşani, lângă poetesă. Slavici susţine că Virginia Gruber i-ar fi dăruit-o lui în 1894, dar din păcate s-a pierdut.
Un portret fals publicat de G. Călinescu în ,,Viaţa lui Eminescu” ,,Eminescu la 16 ani”, a fost contestat de Al. Piru si Şerban Cioculescu. Fotografia cu pricina este a actorului botoşenean Ion Bălănescu şi este provenită din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, înfăţişând un bărbat matur, cu mustaţă, în costum de călărie, sprijinindu-se pe o piesă de mobilier. Rămâne un mister fotografiea în care poetul stă în picioare rezemat de un scaun, pe care eu nu o identific cu Eminescu.
Două fotografii făcute în colectiv sunt ca un arc peste timp în viaţa poetului. Una este făcută la intrare în viaţă în 1866 la Cernăuţi cu clasa lui şi alta în 1888, cu un an înainte de a muri. 84
Dacă în prima fotografie vedem un adolescent plin de viaţă în rândul al doilea, în a doua fotografie avem un Eminescu blazat, aşezat în spate în picioare între Veronica Micle şi Vlahuţă. Această a doua fotografie, descoperită recent, pare să fie făcută lângă Dâmboviţa în faţa unui parapet metalic. În fundal se vede Hanul lui Maniuc (vechiul Hotel Dacia), în dreapta biserica Sf. Ioan. Vechiul Hotel Dacia găzduia în acel timp o sală de spectacole. Fotografia a aparţinut lui Nicolae Soreanu, un tânăr actor, care i-a dăruit-o lui Nicolae Teodorescu, ucenicul tipogaf care făcea afişe pentru teatru. Fiul său, Teodorescu N. Pantelimon a transmis-o nepotului sau şi aşa a ajuns fotografia până la noi. Nicolae Soreanu a dat explicaţii despre personajele din fotografie, care s-au transmis până la noi. Mihai Eminescu este în dreapta sus, purtând pe cap o pălărie şi având mustăţi proeminente. În anul 1888 poetul se afla în Bucureşti, la rugăminţile Veronicăi, care-l furase de la Henrieta din Botoşani.
Eminescu îşi reluase activitatea de ziarist, mergea la teatru şi era văzut prin cafenele cu prietenii. În dreapta poetului se află Veronica Micle care purta o pălă rie vieneză cu panglică, iar în stqnga poetului era Vlahuţă. Încă din 1887 Veronica se mutase la Bucureşti, trăgqnd totuşi nădejde la o 85
mezalianţă cu poetul. Şi ea participa la spectacole şi la întrunirile mondene. Fie ieşi seră de la un spectacol, fie de la o întrunire, şi toţi se hotărâseră sa facă o fotografie impreună. În primul plan se află I.L. Caragiale cu capul descoperit, duelându-se cu bastonul lui Ştefan Iulian, actor la Teatrul Naţional. Între ei este studentul Iancu brezeanu, viitorul actor care a jucat rolul memorabil al cetăţeanului turmentat şi Ion din ,,Năpasta” În fotografie mai apare şi Aristizza Romanescu, artista atât de iubită de Veronica Micle, căreia i-a închinat şi o poezie. 16.
Îl mai iubesc tinerii pe Eminescu ?
Într-un sondaj ad-hoc făcut pe cca 25 de tineri cu întrebarea dacă îl iubesc pe Eminescu am constatat că aproape jumătate mi-au spus că Eminescu nu mai este în atenția lor. De ce ?- i-am întrebat. Răspunsurile au fost variate. Eminescu este depășit, epoca romantismului s-a dus demult. Ne-am cantonat în Eminescu, cu nefericirea lui, cu iubirile lui neîmplinite. Veronica Micle nu mai e iubita ideală care se sacrifică pentru iubit. Dacă vrem să întinerim poezia postmodernistă, ziceau ei, trebuie să ieșim din Eminescu. Acum sunt alte timpuri, avem televiziuni, internet, o viață care se desfășoară tumultos, iubitele nu mai au mirosul romantic al secolului trecut, e la modă sexul cu toate capriciile lui, s-a dus moda domnișoarelor de pension, moda tinerilor don juani care tremurau pe la ferestrele desdemonei și-i făceau declarații de dragoste în versuri. Bine, bine, dar numai aceste elemente vă fac să nu-l mai iubiți ? Poeziile lui de dragoste sunt unice, versurile lui au sclipirea aurului și a marmorei șlefuită până la perfecțiune, el a fost și este și astăzi marele poet care a trasat noi direcții în literatură, (poezia modernă începe cu Eminescu), un mare ziarist, un mare filozof, un mare patriot. Tăcere. „Poezia lui s-a zaharisit.”- îmi răspunde cineva. „Ai citit această poezie ?”-l-am întrebat. „Spune-mi cîteva versuri din Eminescu !” Tot tăcere. Generații întregi au știut poezia lui pe dinafară, au recitat-o cu o pasiune înrobitoare : Sadoveanu, Vlahuță, Ibrăileanu, Iorga, Călinescu ,Noica, Petru Creția, Rosa Del Conte etc. Perpessicius și-a pierdut vederea pe manuscrisele lui, Augustin Z.N. Pop și-a ruinat averea umblând după o frântură de Eminescu. Sunteți superficiali, dragi tineri ! Nu mai citiți, nu vă mai aplecați pe carte cu pasiunea omului studios. Vă lipsesc lecturile fundamentale, vă lipsește dragostea față de lectură, pasiunea cărții. Sufletul vostru este
86
furat de sclipirile clipei. Faceți orice ca să ajungeți scavul banului, care vă înrobește, vreți mașini, locuințe spațioase, visați la mari averi . Dar uitați un lucru : sufletul. Bogăția voastră cea mare, sufletul, este ruină. Tot fugind după himere, vă treziți la bătrânețe cu vânarea de vânt, vorba ecleziastului. Trebuie să știți că Eminescu nu este cel despre care vorbiți voi. Nu vreau să spun cuvinte mari despre el. Mai bine citiți-l și răscitiți-l și aveți să-l descoperiți cu tot farmecul lui. Eminescu vă va mângâia în clipele voastre de nefericire, Eminescu vă va trezi la viață, Eminescu va trezi în voi dragoste față de țară, acel patriotism mult hulit de voi, Eminescu vă va pune pe gânduri cu întrebările lui despre viață, vă va încânta cu poezia lui filozofică, cu poezia lui de dragoste, vă va deschide ochii cu articolele lui din ziarul Timpul, articole care au și astăzi aceeași valoare. Ascultați glasu lui în poezia „Numai poetul” : „Lumea toată-i trecătoare. Oamenii se trec și mor ...................................... Numai poetul, Ca paseri ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpului În ramurile gândului, În sfintele lunci Unde paseri ca el Se-ntrec în cântări.”
16. PREZENTAREA COMPLEXULUI MEMORIAL M. EMINESCU de la IPOTEŞTI Ana Florescu – muzeograf , Memorialul Ipotesti Complexul este format din următoarele componente: A.
Casa memoriala a familiei Eminovici - Biserica familiei- cumparata de mama lui Mihai Eminescu. 87
- In cimitirul bisericii sunt mormintele a patru din membri familiei. - Biserica noua- cu hramul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, construita in perioada interbelica la initiativa lui Nicolae Iorga si Cezar Petrescu. - Muzeul Mihai Eminescu (Casa Papadopol) - In curte, un salcam urias ne aminteste ca suntem intr-un loc deosebit! Aici se organizeaza periodic tabere de creatie, simpozioane, cursuri de vara. - Lacul lui Eminescu, lacul cu nuferi, se afla in padurea Baisa la patru kilometri de Ipotesti. Este deschis vizitarii si are o cararuie de acces amenajata cu dale de piatra. Memorialul Mihai Eminescu poate fi vizitat zilnic intre orele 9-17. B. Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu”
1. 2. 3. 4.
5. 6.
•
Memorialul Ipotesti – Centrul National de Studii ,,Mihai Eminescu” este o institutie de cultura înfiintata prin hotarare guvernamentala în anul 1992. Activitatea institutiei se desfasoara pe mai multe planuri: cercetare a operei eminesciene si a poeziei românesti si critica literara fondul de carte si fondul documentar al Bibliotecii Nationale de Poezie ,,Mihai Eminescu”; muzeografie vizitarea obiectivelor muzeale: Casa memoriala ,,Mihai Eminescu”, Bisericuta familiei Eminovici, Biserica satului Ipotesti – construita în memoria poetului Mihai Eminescu, Casa taraneasca de epoca (Casa Papadopol), Muzeul tematic ,,Mihai Eminescu”; valorificarea patrimoniului prin expozitii temporare si permanente; cercetare muzeografica. turism cultural – pensiunea ,,Floarea albastra”, de 2 stele, cu 4 de locuri de cazare la etajul Muzeului si 56 de locuri în cele 7 case de vacanta amplasate în livada. Biblioteca Nationala de Poezie ,,Mihai Eminescu” a fost inaugurata în anul 2000, anul Mihai Eminescu. Are peste 25.000 de volume – poezie româneasca si straina si manuscrisele eminesciene în xero-copii si foto-copii. Originalele sunt la Bucuresti, la Biblioteca Academiei Române. 88
•
În interiorul Bibliotecii se afla sala de lectura ,,Constantin Noica” si amfiteatrul ,,Laurentiu Ulici”, cu 160 de locuri si cu echipament tehnic modern, pentru organizarea diverselor manifestari culturale.
•
Casa memoriala ,,Mihai Eminescu” este refacuta de 2 ori, în 1934 -1936 si apoi în 1976-1979. A doua reconstructie s-a facut pe fundatia casei vechi, a copilariei poetului, casa ce s-a prabusit , fiind foarte degradata, în 1924. Actuala casa este întocmai cum era cea a copilariei: la fel de mare, în acelasi stil de constructie si cu aceleasi camere: salon, camera parintilor – amenajata acum drept birou de lucru si camera fetelor. Se mai pastreaza din obiectele de la familie si caseta de machiaj a poetului, din vremea când facea turnee prin tara cu trupele de teatru. Casa originala era prevazuta cu o anexa, situata pe zona actualului amfiteatru, constructie în care se aflau înca trei camere: camera baietilor, bucataria, biroul tatalui. Curtea casei era pâna dincolo de actualul amfiteatru si includea bisericuta catunului Ipotesti si acareturile necesare oricarei gospodarii de la tara: grajduri, cotete, hambare. Atunci erau în Ipotesti 18 – 20 de case, iar tatal cumparase aici, în 1847, o mosie de 420 de hectare, care tinea din Dealul Crucii pâna la Manastirea Agafton - pe drumul catre Suceava, incluzând padurea si lacul descrise de Eminescu în poeziile sale. Casa si mosia au fost vândute chiar de catre tatal poetului, în 1878, din cauza datoriilor. Tatal ramâne la Ipotesti, pâna la moarte, ca arendas pe fosta-i mosie. În lateralele casei sunt doi salcâmi din vremea copilariei poetului, iar în stânga casei se afla un monument din bronz, inspirat din poemul ,,Luceafarul”.
•
•
•
89
•
•
•
•
•
Bisericuta familiei Eminovici – dateaza de dinainte de 1800 si a fost cumparata de mama poetului în 1847,,cu 250 de galbeni’’ . Se pastreaza vechile icoane, cristelnita în care a fost botezat Eminescu - adusa din Botosani de la biserica Uspenia – locul botezului si vesmintele preotului ce l-a botezat. Se mai tin aici slujbe de 4 ori pe an: la 15 ianuarie, 15 iunie, Înaltarea Domnului si la hram, pe 8 noiembrie, de Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil. Biserica satului Ipotesti – a fost construita în memoria poetului Mihai Eminescu, ianugurata în anul 1939 – la 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, fiind singura biserica din lume construita cu bani publici în memoria unui poet. Cei care au avut initiativa strângerii acestor fonduri au fost istoricul Nicolae Iorga si scriitorul Cezar Petrescu. Pictura interioara, realizata de Petru Remus Troteanu, absolvent al Academiei de Bele-Arte din Bucuresti si Paris, este unica în lume. Sfintii au capetele înconjurate de aure neagre, în semn de doliu pentru moartea prematura a marelui poet. Pe peretele dintre pronaos si naos sunt pictati simbolic, 2 regi – unul vremelnic, domn al tarii la acea vreme – regele Carol al II-lea si unul etern în constiinta iubitorilor de cultura: Mihai Eminescu,,rege al poeziei”, în marime naturala, avea aproximativ 1,70 m. Biserica este în stil moldovenesc, fiind înconjurata la exterior, sub streasina, de o friza în care se repeta trei însemne heraldice – stema judetului Botosani – coasa (importanta judetului ca zona cerealiera), stema Moldovei – capul de bour si stema regatului.Friza a fost acoperita în perioada comunista cu ipsos rosu – pentru ca deranja prezenta stemei regatului, si mai târziu curatata. În fata bisericii se afla un brad argintiu, plantat în 15 iunie 1939 de Nicolae Iorga. În biserica se fac toate slujbele, alta biserica nu exista acum în sat.
4. Mormintele familiei se afla în spatele celor doua biserici: fratii poetului Nicolae – avocat, mort la 42 de ani, de tuberculoza si Iorgu – ofiter, rapus de acceasi boala, la 29 de ani. Se odihnesc aici si mama poetului, Raluca, moarta în 15 august 1876 - în dreptul mormântului ei se afla teiul plantat atunci de 90
Eminescu si Gheorghe Eminovici – tatal poetului, mort în 8 ianuarie 1884. Din 1939 s-a mutat aici si cimitirul satului. •
Casa parineasca de epoca (Casa Papadopol) este casa donata de Maria Papadopol, ultima proprietara a mosiei Ipotesti, statului român, împreuna cu aproape 3 hectare de pamânt. Dateaza de la aproximativ 1900. Acum este muzeu etnografic.
•
Muzeul ,,Mihai Eminescu”, este amenajat într-o constructie din anul 1989 si a fost inaugurat în 15 iunie 2000, prezentând simbolic momentele importante din viata si opera lui Mihai Eminescu.
•
La etaj se afla locuri de cazare, iar la demisol: sala de expozitii ,,Horia Bernea” si sala de mese – pentru 80 de persoane.
91