Albinaritul intre pasiune si afacere

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TURNEA, ION Albinăritul între pasiune şi afacere / Ion Turnea - Caransebeş: Dalami, 2011 ISBN 978-973-1717-43-2 638.1

Tehnoredactare computerizată: Ion Turnea

Copyright © 2011 Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului EDITURA DALAMI Str. Mihai Viteazu, Centrul Comercial Euro Shopping Mall, et. 1 Caransebeş, 325400 Jud. Caraş Severin România Tel. / Fax: 0255-505818 E-mail: dalamiprint@yahoo.com

D

e cinste şi de folos sunt toate slujirile, începând cu cel mai simplu şi cel mai umil muncitor (...); de cinste este însă mai „ ales preoţia, care uneşte cea mai mare vrednicie şi cea mai mare răspundere, aceea a mântuirii sufletelor, care uneşte în slujirea sa sfântă cerul cu pământul.“ (prof. Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice, Editura Sf. Arhiepiscopie a Bucureştiului. 1997, pag. 90) Preotul este un purtător de lumină, el este asemenea îngerilor din cer în timpul săvârşirii Sfintelor Slujbe, este de asemenea pentru fiecare om, pentru fiecare fiu duhovnicesc căldură şi linişte sufletească, mângâiere.

Eu înţeleg foarte bine misiunea preotului în această lume, deoarece la rândul meu, în calitatea de primar al localităţii Oţelu Roşu lucrez cu oamenii şi vreau să precizez că munca cu oamenii, deşi este cea mai minunată, implică foarte multă responsabilitate şi dăruire.

Dacă primarul este reprezentantul fiecărui cetăţean în relaţia acestuia cu statul, preotul este cel care ne luminează calea mântuirii sufletelor noastre, este cel care ne poartă paşii pe calea Adevărului, este puntea de legătură a omului cu Dumnezeu, căci „Omul numai trupeşte se naşte, sufleteşte se plămădeşte potrivit cu împregiurările în care-şi petrece viaţa şi timpul copilăriei şi-n al tinereţelor.“ (Ioan Slavici, Antlogie, prefaţă, tabel cronologic, bibliografie selectivă de C. Mohanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, pag. 33) Am deosebita bucurie să prefaţez cartea părintelui Ion Turnea, Albinăritul între pasiune şi afacere.

Cartea părintelui se deschide cu date privind începuturile activităţii sale de apicultor.

Pasionat încă din copilărie de înţelepiunea şi munca albinei, părintele a descoperit tainele stupăritului pe când era preot paroh în localitatea Ciuta, judeţul Caraş Severin, 29. 06. 1980.

Din acel moment, părintele a început să înţeleagă mai bine toate misterele naturii, glasul vântului, lumina florilor, zâmbetul soarelui, căci doar înţelepciunea albinei îţi deschide cele mai adânci taine ale acestui paradis pământesc. În cuprinsul cărţii, părintele a început prin a prezenta albina ca mit 5

şi motiv literar, dar şi diferitele ei ipostaze în scrierile religioase, ca mai apoi să prezinte viaţa familiei de albine şi tehnologia creşterii acestora.

Cartea se structurează pe douăsprezece capitole plus introducerea.

Fiecare capitol are rolul lui bine definit, ne ajută să descoperim şi să înţelegem lumea micilor vietăţi, albinele, care, deşi neînsemnate ca făptură, sunt atât de iubite de toţi, datorită produselor muncii lor.

Totodată studiul cărţii este foarte util pentru cunoaşterea tehnologiei creşterii albinelor.

Lecturând cartea vom înţelege importanţa albinelor în istorie, literatură, mitologie, religie, dar şi pasiunea părintelui pentru albinărit.

Discutând cu părintele despre marea lui pasiune, albinăritul, am putut înţelege de la dânsul că prin ochii albinelor poţi pătrunde tot universul, fiindcă ele au atâta înţelepciune, atâta răbdare, atâta putere de muncă, încât nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor minunate insecte, „nu poţi decât să le iubeşti.“ mărturisea. „Unele din cele mai fericite momente din viaţa mea“ spunea părintele „sunt acelea în care mă las furat de vraja prisăcii mele. Toată lumea exterioară se închide în juru-mi, rămânând viu doar paradisul albinelor. Acest paradis mă atrage într-o lume a imaginaţiei în care vântul vorbeşte prin atingerea crengilor copacilor ce le transformă în strune, florile, prinţesele gătite cu podoabe de bal şi parfumate cu cele mai vii miresme, dansează mângâiate de albine. Fiecare om ce a gustat vreodată aroma tainică a stupinei sunt convins că nu o va mai uita nicicând.“ Consider că tipărirea acestei cărţi ajută la o mai bună cunoaştere a tehnologiei creşterii albinelor, dar şi la recunoaşterea acestora ca simbol al înţelepciunii în literatură şi religie.

Apreciez osteneala şi pasiunea părintelui Ion Turnea de a scrie această carte şi o recomand spre lectură nu doar apicultorilor sau specialiştilor în domeniul albinăritului, ci şi pasionaţilor de lectură, căci pe tot parcursul cărţii părintele îmbină tehnologia cu creaţia, realizând un adevărat eseu al creşterii albinelor.

Primarul oraşului Oţelu Roşu, IANCU SIMION-SIMI 6

ION TURNEA

ncă din copilărie am fost pasionat de albine. Albina era pe atunci o mare enigmă pentru mine. O vedeam ca pe o picătură de soare căzută pe pământ pentru a îndulci viaţa oamenilor prin înţelepciunea, hărnicia şi produsele muncii ei. Îmi doream „Fără ideal nu există nespus de mult să pătrund în lumea ei, să activitate, iar fără încerc a-i contempla perfecţiunea. activitate nu există Cu timpul am înţeles că albina este viaţă.“ singura insectă care se bucură de întreaga (Vissarion Grigoryevich preţuire şi admiraţie a oamenilor. Ea este Belinski) aceea care prin zborul ei din floare în floare

Î

ca într-un dans al luminii ajută la polenizarea plantelor sporind recolta de fructe şi seminţe.

Albina cunoaşte esenţa fiecărei flori, esenţă ascunsă tainic în polenul atât de binefăcător pentru viaţa familiei de albine şi pentru oameni.

Prin urmare albina este insecta care ajută plantele, îşi ajută familia, oamenii, chiar şi animalele.

Scriitorul Tudor Arghezi în poezia Lumină lină se identifică cu albina.

Albina, în poezia argheziană, este metafora ce arată aspiraţia scriitorului spre absolut, absolut pentru care e capabil de sacrificiul suprem.

Menirea de a poleniza a albinei sugerează misiunea poetului de a crea. Fiecare îşi desăvârşeşte cu înţelepciune propria artă, albina arta fagurilor, iar poetul arta cuvântului.

Personificată, albina se află în poezia argheziană într-o situaţie dramatică: „Zăcând aci, pe-o margine de drum, / Şi nu dormind într-un polen de floare“ 1. Soarta dramatică a albinei s-a datorat 1

Tudor Arghezi, Pagini alese Versuri şi proză, Editura T. Arghezi & Regis, Buc. 2006, pag. 15 7

ION TURNEA

încercării ei de a-şi depăşi propria condiţie pentru atingerea idealului.

2 Adresarea directă a eului liric: „Neascultând de vântul de la stup“ accentuează dramatismul situaţiei şi arată că albina s-a lăsat dominată de propriul ideal, ideal prezentat simbolic şi prin metafora: „Te-ai aruncat în plasa verde a zilei.“3 Ultimele două versuri ale poeziei se constitue într-o interogaţie retorică ce arată admiraţia eului liric pentru albina care a încercat datorită patimei sale mistuitoare; „Cu aripa-n ţărână şi în vis, / 4 Strânge la piept comoara ta deplină.“ să aspire la un ideal de neatins, exemplu demn de urmat şi pentru scriitorul ce se identifică totodată cu mica vietate: „Cât! Te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina 5 chemării te-a ucis.“ Urmând şi eu drumul albinei spre absolut, în anul 1978 mi s-a împlinit cel mai arzător ideal al meu, am fost hirotonit preot.

Din acel moment şi până în prezent am fost alături de fiecare om, i-am ascultat problemele, l-am povăţuit, l-am ajutat, m-am bucurat cu el şi am plâns împreună cu el. L-am cunoscut în toate cele trei momente prin care trebuie să treacă în viaţă spre a primi locul binemeritat în veşnicie: botezul, nunta şi moartea.

Surprinzător e că şi albina, acestă micuţă insectă, desprinsă parcă dintr-o rază de soare, îi este alături omului în toate momentele esenţiale din viaţa sa: botez, nuntă şi înmormântare prin ceara fără de care nu ar putea să fie confecţionate lumânările.

Cu ce altceva ar putea să fie asociată mai bine albina dacă nu cu lumina, cu strălucirea soarelui şi această asociere se datorează produselor sale atât de folositoare omului: mierea, ceara... În timpul misiunii mele ca preot în localitatea Ciuta, judeţul Caraş Severin, am avut bucuria să descopăr pentru prima dată tainele stupăritului.

Era o frumoasă zi din luna lui cireşar, natura părea mai vie ca niciodată. Cum am păşit pragul bisericii după oficierea Sfintei Liturghi pentru a mă îndrepta spre casă, căci 2

Tudor Arghezi, Pagini alese Versuri şi proză, Editura T. Arghezi & Regis, Buc. 2006, pag. 15 3 Idem, Ibidem,pag. 15 4 Idem, Ibidem, pag. 15 5 Idem, Ibidem, pag. 15 8

ION TURNEA

era praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, 29. 06. 1980, un credincios m-a oprit să-mi comunice că o familie de albine a roit.

Eu eram novice în această taină a stupăritului, novice cred că e prea mult spus, însă era momentul mult aşteptat de mine, puteam cunoaşte mai bine albinele, îmi puteam face propria stupină, aşa că am mers în livada prietenului meu şi am luat roiul de albine de pe creanga unuia dintre pruni.

A fost prima mea experienţă cu albinele. Îmi amintesc că nu aveam nimic din cele indispensabile creşterii albinelor, însă nu m-am lăsat descurajat de acest lucru, căci începând cu a doua zi am început să achiziţionez utilajele şi materialele necesare albinăritului.

Albinele sunt insectele ce se caracterizează prin înţelepciune, dovadă misterul fagurilor ce-i confecţionează, sunt insectele ce se caracterizează prin hărnicie, sunt insectele ce-i sunt alături omului prin produsele muncii lor, sunt insectele care ar putea să descopere prin pilda vieţii lor în fiecare dorinţa ascunsă a unui ideal.

Cu câtă fericire adună albinele nectarul din flori în fiecare clipă scurtă a vieţii lor!

Zborul lor jucăuş, zumzetul plin de viaţă şi mişcările pline de graţie şi delicateţe folosite pentru a săruta fiecare floare trădează această bucurie sfântă.

Pentru albine fiecare clipă este o veşnică sărbătoare, culegerea nectarului este o eternă, parfumată primăvară.

E probabil ca omul să observe intensitatea trăirii vieţii de care dau dovadă aceste micuţe vietăţi, cum preţuiesc, fructifică fiecare clipă a existenţei lor şi să le urmeze exemplul. În viaţă e bine ca omul să lupte pentru ceea ce-şi doreşte. Fiecare om e unic în felul său, e actorul principal al propriei sale vieţi, precum mierea este aurul de mult preţ al fiecărui stup, aşa cum mărturiseşte scriitorul simbolist Ion Minulescu în poezia Spovedanie: „Privesc pe cei ce trec mereu / Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări - / Botezuri, nunţi şi-nmormântări, / Şi parcă-n fiecare grup / Obiectul principal sunt Eu, 6 / Ca aurul lichid din stup...“

6

Ion Minulescu, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1977, pag. 159 9

ION TURNEA

CAPITOLUL 1 ÎNTRE LITERATURĂ ŞI APICULTURĂ 1.1. ALBINA, SIMBOL ŞI MIT

A

lbina este considerată simbol în literatură, deoarece reprezintă prototipul micii vietăţi, dotată cu numeroase trăsături morale: harnică, bun organizator, înţeleaptă şi de ce nu, înzestrată şi cu trăsături fizice deosebite, o frumuseţe misterioasă, culeasă parcă din aurul solar.

Albina adună din fiecare floare tot ceea ce e mai bun, aşa cum fiecare scriitor adună în oricare poem al său toate tainele universului: misterul iubirii, zâmbetul naturii, cetăţile imateriale ale norilor...

Putem astfel afirma că în fiecare om se pot regăsi însuşirile unei albine, fie hărnicia, fie priceperea şi înţelepciunea, fie romantismul acestor vietăţi care înţeleg cântul de dragoste al fiecărei plante.

Albina spre deosebire de oameni însumează toate trăsăturile pozitive, fiindu-le superioară.

Acest lucru îl sesizează şi scriitorul Maurice Materlinck. „Maurice Maeterlinck în celebrul său tratat asupra vieţii albinelor vedea concentrată în istoria unui stup de albine marea istorie a 7 omenirii.“ „De-a lungul celor şapte cărţi ale Vieţii albinelor facem cunoştiinţă, puţin câte puţin, cu cetatea cea mai bine chibzuită şi, din acest motiv fără pereche, a albinelor. Ordinea, munca neîntreruptă şi dezinteresată, diviziunea muncii, construcţia geometrică ideală a celulelor, fenomenele ce se succed cu o precizie matematică în funcţie de anotimpuri - roirea, creşterea puietului şi a mătcii care asigură viitorul speciei - toate acestea îl determină pe Maurice Maeterlinck să ne considere pe noi oamenii inferiori albinelor, sau aflându-ne într-o etapă de tranziţie, spre o nouă formă de organizare ce nu ar putea rivaliza prea curând cu aceea a gâzelor blonde.“8 7

www.scribd.com, Dicţionar de motive şi simboluri literare, pag. 8 Maurice Maeterlinck, Viaţa albinelor, Editura Apimondia, 1976, Cuvânt înainte 8

10

ION TURNEA

Aşadar scriitorul Maurice Maeterlinck consideră albina ca fiind însufleţitoare a întregului univers, deoarece observă că în stup se petrec foarte multe lucruri minunate şi astfel a „renunţat de mult timp să“ 9 caute „în această lume o minune mai interesantă şi mai frumoasă decât adevărul, sau, cel puţin, decât efortul omului ce tinde să-l cunoască. Să nu ne ostenim să descoperim măreţia vieţii în lucrurile 10 îndoielnice“ Albina fiind considerată de el ca însufleţitoare a întregului univers ne îndeamnă să încercăm a urmări evoluţia unui stup în timpul unui an.

Primăvara stupul se trezeşte la viaţă reluându-şi activitatea şi urmând toate marile etape specifice vieţii albinelor în ordinea lor normală: „formarea şi plecarea roiului, întemeierea unei noi cetăţi, naşterea, luptele şi zborul nupţial al tinerelor mătci, nimicirea trântorilor şi reîntoarcerea la somnul din timpul iernii. Fiecare din aceste etape va aduce singură lămuririle necesare asupra legilor, particularităţilor, obişnuinţelor, asupra evenimentelor care îi dau naştere, astfel încât, la sfârşitul anului apicol, care este scurt şi nu ţine decât din aprilie şi până la sfârşitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele casei de miere. Deocamdată, înainte de a deschide şi de a arunca o privire generală, este de ajuns să ştim că ea este formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor; din mii de lucrătoare sau albine fără sex, femele incomplete şi sterile şi, în sfârşit, din câteva sute de trântori, dintre care va fi desemnat soţul unic şi nefericit al viitoarei suverane pe care lucrătoarele o vor alege după plecarea, de voie sau de nevoie, a reginei ce domneşte.“11 Scriitorul observă că atunci când deschizi prima dată un stup pătrunzi într-o lume necunoscută, plină de surprize şi înţelepciune.

Pentru scriitorul Maurice Maeterlinck albina devine un simbol, un mit al înţelepciunii.

Albina este prezentă şi în mitologie. De ce mit? Mit, fiindcă e o făptură prea complexă, are în fiinţa ei toată măiestria creaţiei şi astfel

9

Maurice Maeterlinck, Colecţie: ***, iunie, 1976, cap. 1.1, În pragul stupului Idem, Ibidem, cap. 1.1 11 Idem, Ibidem, cap. 1.5

10

11

ION TURNEA

este văzută în mitologie ca un personaj fabulos, personificat, care ajută până şi la creaţia lumii, datorită înţelepciunii sale.

Albina fiind sămânţă a înţelepciunii şi materializare a spiritului, poartă mesajul divin, fiind deseori asociată cunoaşterii şi iniţierii. În mitologia românească, albina este văzută ca mesagerul însufleţit cu puteri magice, o insectă sfântă. „Albina fiind considerată sfântă, şi albinăritul a fost considerat o 12 ocupaţie sacră.“ Deoarece albina era considerată sfântă, cu albinăritul s-au ocupat mult timp doar călugării, preoţii şi învăţătorii de la sate, făcând din ceara albinelor lumânări. În mitologia românească, alături de albinăritul sacru, apare şi Zâna albinelor.

Zâna albinelor era „mai mare peste albine […] avea un corp de albină şi cap de femeie, vorbea omeneşte. Domnea în străfundurile pădurilor peste roiurile de albine sălbatice, adăpostite în scorburi de copaci. Cu mierea albinelor sălbatice se hrăneau Fetele pădurii şi vietăţile care nu stricau roiurile.“13 Conform mitologiei româneşti albina este insecta care a ajutat la crearea lumii, ea având origini precreştine. Legendele mitologice confirmă inteligenţa albinei, munca acesteia şi priceperea cu care îşi organizează propria viaţă. Astfel ea a primit în mitologie rolul de 14 sfetnic al Fărtatului. Fărtatul neştiind cum să „potrivească mai bine“ marginile cerului şi a pământului o consultă pe albină. „În legătură cu acest eveniment cosmogonic două legende ne dau explicaţii diferite: o legendă după care albina dă Fărtatului soluţia cum să procedeze sau cum să o lase pe ea să procedeze, prin încreţirea pământului şi crearea de văi şi munţi, şi altă legendă, după care albina devine doar mesagerul Fărtatului, pentru a cere sfatul înţeleptului arici.“15 Ariciul, fiind orgolios a refuzat să aducă servicii Fărtatului, dar albina dorind să ajute Fărtatul, prefăcându-se că pleacă, se ascunde 12

Romolus Vulcănescu, Mitologie românească, Editura Academiei Republicii, pag. 544 13 Idem, Ibidem, pag. 544 14 Idem, Ibidem, pag. 535 15 Idem, Ibidem, pag. 535 12

ION TURNEA

într-o floare şi ascultă cum gândeşte ariciul, vorbeşte cu sine însuşi despre soluţia posibilă.

Aflând soluţia, albina o comunică Fărtatului, ba mai mult de atât îl ajută să încreţească pământul cu munţi şi văi.

Pentru că albina a dezvăluit acest secret, a fost blestemată de arici 16 să-şi mănânce „scârna“ , dar binecuvântată de Fărtat ca scârna ei să se transforme în aliment sfânt. În această legendă mitologică se explică de fapt cum a apărut mierea „meligeneza“17.

Mitologia românească menţionează că albina făcea parte şi din economia domestică şi de stat a dacilor: „Dacia era de drept ţara 18 albinelor, ţara minunată a melifagilor“ . Dacii făceau comerţ cu grecii care au descoperit binefacerile mierii şi i-au folosit numele „ca 19 epitet divin, acordat unor semizei sau chiar zei.“ Începând cu evul mediu se vorbeşte despre originea creştină a albinei.

Mitologia populară creştină susţine că albina îşi trage obârşia din lacrimile Maicii Domnului, când aceasta plângea moartea lui Iisus Hristos. Această legendă creştină are de fapt ca sursă de inspiraţie o altă legendă veche, o legendă potrivit căreia albina s-a născut din lacrimile zeului Ra, zeul soarelui, zeu egiptean.

Potrivit acestei legende observăm că originea solară a albinei s-a îndătinat la români de la începuturile creştinismului. În alte legende româneşti albina e substituită de muscă. În legendele vechi albina e binecuvântată de Fărtat, iar musca nu, fiind considerată o unealtă a Nefărtatului, ea murdărind creaţia divină.

O veche legendă arată că albina e prototipul unei fete harnice.

Potrivit acestei legende, o mamă îşi cheamă băiatul şi fiica să-i fie aproape în ceasul morţii, pentru a-i fi mai uşor ultimul moment al vieţii omeneşti.

16

Romolus Vulcănescu, Mitologie românească, Editura Academiei Republicii, pag. 535 17 Idem, Ibidem, pag. 535 18 Idem, Ibidem, pag. 534 19 Idem, Ibidem, pag. 543 13

ION TURNEA

Băiatul ce era ucenic la un ţesător de pânză nu a venit, însă fata da.

După moartea ei, fata s-a transformat în albină, fiind mereu iubită de toată lumea, bucurându-se de lumina soarelui, iar băiatul în păianjen, sortit să trăiască singur în întuneric, neiubit de nimeni, aşa cum el nu şi-a arătat iubirea faţă de mamă.

O altă legendă ne precizează că albina ar fi avut iniţial culoarea albă.

Pe când avea această culoare, Dumnezeu a trimis-o la diavol, să-l întrebe, dacă ar fi bine ca în univers să guverneze mai mulţi sori.

Pentru a afla răspunsul corect, albina se aşeză pe capul diavolului fără ca acesta să observe şi îi citi toate gândurile.

Cu gândurile lui adunate ca într-un mănunchi, albina zbură spre cer, dar diavolul care sesiză că a fost păcălit a lovit-o cu biciul astfel încât corpul ei se făcu negru şi la mijloc subţire, gata să se rupă.

Albina este prezentă într-o legendă lângă omul ce a căzut în păcat, pe când sălăşluia în Eden.

Ea este îndemnată de şarpe să ceară lui Dumnezeu puteri peste firea ei. Astfel îi cere lui Dumnezeu ca tot omul pe care îl va înţepa să moară.

Dumnezeu i-a acceptat cererea, dar cu precizarea că acest lucru se poate întâmpla doar atunci când ea va aduna într-un an un decalitru de miere, altfel va trebui să moară şi ea după ce îl va înţepa pe om.

Partea finală a acestei legende însă, e cea care se împlineşte, deoarece o albină nu poate aduna atâta miere într-un an.

Se mai spune că albina este celibatară, pentru că refuză cererea în căsătorie a admiratorul ei, bondarul, în fiecare primăvară, din cauza muncii ce o solicită la maxim, şi pentru faptul că se simte slăbită după o iarnă grea trebuind să se refacă.

Toamna însă, când i-ar accepta cererea, bondarul e cel care nu mai doreşte aceasta, deoarece îi e foame şi trebuie să-şi adune provizii pentru iarnă. Albina fiind castă, se spune că şi crescătorul ei trebuie să fie la fel, căci de nu îi va fi asemenea, albinele îi vor părăsi stupii.

Conform unor credinţe străvechi, sufletul omului s-ar transforma în albină după moarte, iar crescătorul de albine care nu a vândut ceara, ci a dăruit-o bisericii urma să fie condus de roiuri de albine la mormânt.

14

ION TURNEA

Legenda Florilor de tei porneşte de la iubirea pură a unui băiat şi a unei fete. Băiatul se numea Albin, iar fata Teia.

Domnitorul regatului dorea să se căsătorească cu Teia, aşa că a trimis oamenii să o aducă la palat.

Aceştia l-au omorât pe Albin cu săbiile, iar pe ea au dus-o domnitorului.

Teia a refuzat cererea în căsătorie a domnitorului şi a murit la scurt timp, fiind îngropată într-un loc pustiu.

Pe mormântul ei a crescut un tei, la a cărui flori vine în fiecare an albina, dornică să continue povestea de dragoste dintre Teia şi Albin. În basmele româneşti, dar şi în cele din literatura universală, albina este insecta ce-i este recunoscătoare mereu omului. Îl răsplăteşte dându-i o aripioară, pe care acesta dacă îi va da foc sau o va privi va fi ajutat negreşit de albine.

Albinele sunt făpturile cele mai profunde, făpturile ce ştiu să creeze, ce ştiu să guste din realizările idealului muncii lor.

Albina, în haina-i ţesută cu fir de aur şi legată cu brâu negru, de pământ, zâmbeşte primelor raze de soare, cu fiecare primăvară ce îmbrăţişează natura, asemenea gingaşilor ghiocei, mulţumind razelor că trezeşte pământul adormit la viaţă, lăsând-o să comunice cu natura prin nectarul, seva magică a plantelor.

Datorită produselor muncii albinelor, omul este şi el în permanentă comuniune cu natura, nepreţuitele produse fiind adevărate farmacii, oaze de viaţă.

Fără albine, omul nu ar avea cum să guste esenţa plină de viaţă a naturii.

Adesea s-au inspirat scriitorii din aceste taine ale albinei, căci fiecare om ce este înzestrat cu har, fiecare om ce iubeşte arta, îşi doreşte să se bucure de gustul unui ideal împlinit, făcându-i părtaşi şi pe alţi iubitori de cultură la roadele muncii lor, aşa cum albina face părtaş produselor muncii ei şi pe om.

Literatura şi mitologia văd albina ca pe un simbol şi totodată un mit, datorită abilităţilor fiinţei ei.

Dacă omul ar şti să-şi cultive toate abilităţile, asemenea neobositelor albine, se va putea bucura şi el de propria lui miere.

15

ION TURNEA

1.2. ALBINA, MOTIV LITERAR

N

u număra fiecare oră din zi; fă în aşa fel încât fiecare oră din „ zi să conteze.“ (Mark Amend) Pentru albine fiecare clipă este preţioasă. Ea nu se pierde în deşertăciunea acestei vieţi asemenea oamenilor, ci veşnic neobosită nu stă să calculeze clipele, doar le fructifică prin cercetarea amănunţită a plantelor, prin aurul de mult preţ ce-l adună din aromele miilor de paradisuri descoperite.

Bun arhitect, albina, construieşte un important tezaur al fagurilor de ceară. Înţeleaptă, albina îşi organizează viaţa familiei în aşa fel încât fiecare individ al coloniei îşi are rolul său bine definit.

Scriitorii încercând să pătrundă veşnicia perfectelor insecte au creionat în operele lor, cu mult respect, admiraţie şi iubire, albina, ea fiind socotită astfel motiv literar. „Deschide-te naturii ca mugurul luminii, / Şi sparge închisoarea îngustului tău trup! / Simţirile să-ţi fie albinele grădinii, / Brăzdând în zbor văzuhul cu aurite linii, / Ca soarele să-l piardă în mierea unui stup.“20.

Omul este povăţuit de poetul Ion Pillat, un poet îndrăgostit de natură, căci a realizat în pastelurile sale, a s e m e n e a l u i Va s i l e Alecsandri un adevărat calendar în versuri, să înveţe să comunice cu natura. Doar prin comuniunea lui cu natura, omul va reuşi să se bucure de adevăratul paradis. „În volumele Eternităţi de-o clipă, Amăgiri, Grădina între ziduri, pare a rătăci printr-o pădure de simboluri, pe care le interpretează într-un mod propriu, deschizând priveliştile drumului lăuntric al începutului său şi descoperind luminişul inspiraţiei autohtone.“ 21 Eliberându-se de tot ceea ce-l leagă de trup, omul e îndrumat de poet să se înalţe spiritual asemenea mugurilor de lumină pentru a creşte în natură.

20 21

Ion Pillat, Poezii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, pag. 280 Idem, Ibidem, pag. 419, Cornelia Pillat 16

ION TURNEA

Crescând împreună cu misterul naturii, omul va ajunge la o comuniune atât de profundă cu aceasta încât propriul trup să se metamorfozeze într-un colţ din natură, astfel încât simţirile trupului să fie numite metaforic albinele grădinii.

Simţurile omului ce-l călăuzesc pe căi înţelepte pe acesta nu pot să fie denumite mai metaforic decât albine ale grădinii sufletului, fiindcă sunt unicele insecte ale cunoaşterii. Albinele prin zborul lor din floare în floare cercetează tot ceea ce poate să fie mai pur şi mai frumos în univers, tot ceea ce e mai înţelept.

Din moment ce simţirile au devenit albinele grădinii sufletului omenesc, acestea au posibilitatea să transmită în jur fericirea prin băzdarea orizontului cu numeroase linii aurii, linii ce te duc spre propria ta miere, o miere ce izvorăşte din soarele fiinţei tale. Şi dacă am învăţa să ne oglindim sufletul în ochi şi în colţul buzelor am străluci şi noi asemenea luminoaselor albine ce îmblânzesc soarele şi florile, căci nimic nu e mai luminos, nici măcar soarele ca zâmbetul fericirii de pe chipul unui om: „Un zâmbet este o modalitate necostisitoare de a-ţi schimba înfăţişarea.“ (Charles George Gordon) Albinăritul a fost din timpuri străvechi cea mai de preţ precopare a omului. Puţină miere îndulcea viaţa fiecăruia indiferent de greutăţi.

Acest lucru îl menţionează şi scriitorul Mihail Sadoveanu în romanul Fraţii Jderi: „Rău a fost că nu plouă peste necăjiţii din Ţara de Jos. N-are să fie bine că plouă prea mult pentru necăjiţii din Ţara de Sus. Căci Când se umplu fântânile, / Scad prisăcile şi stânile. Aşa-i 22 cumpăna: dacă se înalţă într-o parte se coboară în cealaltă.“ Sciitorul simbolist G. Bacovia în poezia Belşug, odată cu venirea toamnei peste natură, când totul se ofileşte treptat, până şi eul poetic plânge, numeşte mierea aducătoare de belşug aşezând-o alături de grâul fără de care omul nu ar mai avea pâinea de fiecare zi şi vinul, simbol al euharistiei: „Culori, şi fum de toamnă, plâns de poet, / Apa e rece, frunzele plouă - / […] Vinul şi mierea, şi grâul tot / Le-au strâns pe grabă cine-au putut.“ 23 22

Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, Editura Herra, Bucureşti, 2005, pag. 509 George Bacovia, Versuri şi proză, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, pag. 56 23

17

ION TURNEA

Albina este prin urmare o sfântă insectă, deoarece produsele ei precum mierea sunt aşezate pe acelaşi pedestal cu pâinea şi vinul.

Fiind o insectă sfântă a primit în operele literare statutul de motiv literar.

Atât basmele din literatura română, cât şi cele din literatura universală folosesc motivul literar al albinei atunci când eroul principal e nevoit să treacă probele în călătoria lui iniţiatică care-l va face vrednic de împărăţie şi însurătoare.

Fraţii Grimm în basmul Crăiasa Albinelor prezintă istoria a trei feciori de împărat. Doi dintre ei pornind să-şi încerce norocul în lume duc o viaţă deşartă, asemenea Fiului risipitor din pildele lui Iisus, nemaiavând îndrăzneala să se întoarcă la casa părintească. Datorită acestui lucru fratele mai mic, poreclit de ei Prostilă, căci nu le împărtăşea mentalităţile, porneşte în căutarea lor, îi găseşte, le ascultă şi de această dată insultele adresate lui şi pornesc la drum împreună. În drumul lor, Prostilă salvează de fraţii săi nişte mici vietăţi pe care aceştia le-au condamnat la moarte: nişte furnici, nişte raţe şi un roi de albine. Roiul de albine e salvat ultimul, căci el va avea cea mai importantă misiune, de a ajuta personajul pozitiv al basmului, pe Prostilă, să depăşească proba finală, a treia la număr şi cea mai grea.

Această probă consta în identificarea adevăratei domniţe. Într-o încăpere erau trei domniţe adormite, toate erau identice în ceea ce priveşte portretul fizic, dar le deosebea un singur lucru, fiecare a gustat ceva dulce înainte de a adormi, una o bucăţică de zahăr, alta o ceşcuţă de sirop, iar domniţa căutată o înghiţitură de miere. Crăiasa albinelor, regina roiului salvat de erou, l-a ajutat să depăşească această probă, l-a ajutat să găsească prinţesa căutată şi să risipească vraja în care au fost adânciţi cei din acel castel. În final el se căsătoreşte cu prinţesa salvată, iar fraţii lui cu celelaltedouă domniţe: „Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără şi mai frumoasă dintre domniţe şi după moartea craiului urcă pe scaunul domnesc. Iar fraţii lui mai mari socotiră că nici celelalte domniţe nu erau chiar de lepădat, şi trăiră cu toţii ani mulţi, în belşug şi fericire.“ 24 În situaţia în care a fost pus eroul din basmul scris de Fraţii Grimm

24

Fraţii Grimm, Basme, ed. Herra, Bucureşti, 2007, pag. 7 18

ION TURNEA

este şi eroul scriitorului Ion Creangă, Harap Alb. Harap Alb trebuia pentru a dobândi fata împăratului Roşu să o deosebească de o altă fată crescută din milă împărătească la palat şi care era identică în ceea ce priveşte aspectul fizic cu adevărata prinţesă. Şi de această dată tot albina este cea care îl scoate din încurcătură: „Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăraul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita când la una, când la alta. Şi cum sta el drept ca lumânarea şi le privea, cu băgare de samă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, o dată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atât i-a trebuit: îndată face câţiva paşi spre dânsa, o apucă frumuşel de mână şi zice împăratului...“ 25 Observăm că misiunea albinei în basmele menţionate mai sus este aceea de a cunoaşte. Prin urmare omul îi recunoaşte acestei micuţe vieţuitoare virtutea înţelepciunii, valorificând-o şi în operele literare.

Albina pe lângă virtutea înţelepciunii mai are şi o virtute pe care mulţi oameni o uită, aceea a prieteniei şi recunoştiinţei, ajutându-l pe om în situaţii dificile. Aşa se face că în opera literară Dumbrava minunată a scriitorului Mihai Sadoveanu îi este alături fetiţei nevinovate Lizuca, apărând-o de mama cea vitregă: „Bunicii aveau livadă şi albine […] şi-şi mlădia glasu-i înalt şi cristalin. Când deodată slobozi un ţipăt aşa de sfâşietor […] S-au apropiat prea tare de ştiubeie şi albinele s-au repezit la ele. Acum ies fugind pe portiţă.

26 Bat cu mâinile în toate părţile şi nu pot scăpa.“ Scriitorul Tudor Arghezi este un îndrăgostit de lumea micuţelor vietăţi, fapt pentru care le dedică multe din scrierile lui.

Printre micile vietăţi creionate cu multă măiestrie în opera lui un loc de frunte îl ocupă albina.

Doar un cunoscător al lumii acestor înţelepte insecte putea să prezinte viaţa lor aşa cum a făcut-o scriitorul Tudor Arghezi.

Poetul a prezentat în unele poezii ale sale toate momentele vieţii

25

Ion Creangă, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pag. 136 26 Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1987, pag. 37, 39, 40 19

ION TURNEA

familiei de albine cu măiestria unui apicultor care pe lângă arta albinăritului stăpânea foarte bine şi arta cuvântului. Cunoştea până şi tehnologia creşterii albinelor ştiind componentele unui stup: „Strecurat pe urdiniş...“ 27 În poezia Paza bună scriitorul prezintă pregătirea albinelor pentru o etapă importantă din viaţa lor, culesul: „S-a întors cercetătoarea / Să le spuie la surori / Că-i deschisă toată floarea / Şi câmpia, de cu zori. Şi-au plecat aproape toate / La cules cu mii şi mii, / Lăsând vorbă la nepoate / Să-ngrijească de copii.“ 28 Alt rol important al albinelor este acela de a se ocupa de creşterea puietului. Cu această misiune se ocupă albinele doici care sunt lăsate de albinele lucrătoare aflate în febra marelui cules, acasă, în stup, pentru a se ocupa de noile mlădiţe.

Doicile fac parte din categoria albinelor lucrătoare mai vârstnice care nu mai participă la cules, ci au misiunea de a se ocupa de stup.

Printre albinele rămase lângă stup, unele au rolul de a-l apăra de mulţii dăunători, după cum menţionează şi poetul Tudor Arghezi în continuarea poeziei: „Căci muscoii şi bondarii / Şi-alte neamuri de pădure, / Pe şoptite, ca tâlharii, / Umblau mierea să le-o fure./ Însă paza-n stup e bună, / Că târziu, după apus, / Colo jos, sub stupi, la lună, / Ei zăceau cu burta-n sus.“ 29 Dacă din întâmplare un dăunător reuşeşte să treacă de săgeţile albinelor însărcinte cu paza este îmbrăcat în ceară de cele din stup. Acest fapt îl menţionează scriitorul Tudor Arghezi şi în poezia Tâlharul pedepsit.

Un şoricel a încercat să prădeze într-o zi stupul cu miere, crezând că el fiind mare şi albina mică o să câştige în lupta cu ea: „Nu ştiuse că nerodul / Va da ochii cu norodul / Şi-şi pusese-n cap minciuna / Că dă-n stup de câte una. / Roiul, cum de l-a zărit / C-a intrat, l-a copleşit. / Socoteală să-i mai 30 ceară? / Nu! L-au îmbrăcat cu ceară.“ 27

Tudor Arghezi, Versuri şi proză, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1985, pag. 8 Idem, Ibidem, pag. 16 29 Idem, Ibidem, pag. 16 30 Idem, Ibidem, pag. 8, 9 28

20

ION TURNEA

Poezia Tâlharul pedepsit are şi o morală: „Nu ajunge, vream să zic, / Să fii mare cu cel mic, / Că puterea se adună / Din toţi micii împreună.“ 31 Din învăţătura transmisă, fiecare ar trebui să înţeleagă că, oricât de mare şi puternic ar fi, să nu se încreadă a rezista unui grup de buni prieteni sau unei familii bine organizate aşa cum este familia de albine, ci mai bine ar încerca să urmeze exemplul acestora. În poeziile Iscoada „De cum s-a ivit lumina, / A ieşit din stup albina, / Să mai vadă isma creaţă / A-nflorit de dimineaţă?/ 32 Se-ngrijeşte gospodina / De-nfloreşte şi sulfina,“ şi Miere şi ceară „Fetele, albinele, / Au furat sulfinele, / Ţărâna de soare, / De pe flori 33 uşoare, / Pulberea de lună / De pe mătrăgună...“ scriitorul Tudor Arghezi laudă hărnicia neobositelor albine.

Albinele sunt personificate în toate poeziile argheziene. Ele primind trăsături omeneşti îşi desfăşoară viaţa familiei de albine asemenea celor mai înţelepţi, bine organizaţi şi harnici oameni.

Tot în poezia Miere şi ceară, Arghezi surprinde o altă trăsătură a albinelor, neacceptarea altor albine străine în stupul lor, albine ce sunt detectate imediat datorită simţului lor olfactiv, dar nici a musafirilor nepoftiţi ca de exemplu, o pasăre rătăcită şi obosită: „Cred că va-ncăpea / Într-un stup şi-o stea, / Care a venit / Şi s-a rătăcit / 34 Dintr-un roi de sus. / Şi care diseară / E miere şi ceară.“ De această dată musafirul nepoftit e numit de poet metaforic stea, deoarece el se rătăceşte dintr-o greşeală în colonia de albine şi nu merge intenţionat în stup asemenea şoricelului, tâlharului pedepsit sau muştelor şi bondarilor.

Poezia Stupul lor a scriitorului Tudor Arghezi surprinde capacitatea albinelor de a se încălzi în timpul iernii prin ghemul ce-l fac în interiorul stupului şi care atinge temperaturi peste 30º C: „Stupul lor de pe vâlcea […] Prisăcarul le-a uitat / Şi-a căzut şi peste

31 32 33 34 35

Tudor Arghezi, Versuri şi proză, Ed. Ion Creangă, Buc. 1985, pag. 9 Idem, Ibidem, pag. 13 Idem, Ibidem, pag. 17 Idem, Ibidem, pag. 7, 8 Idem, Ibidem, pag. 17 21

ION TURNEA

ele / Iarna […] Înăuntru însă-n stup / Lucrătoarele sunt treze / Şi 35 făcând un singur trup / Nu-ncetează să lucreze.“ Ghemul uneşte albinele într-un singur trup. Ele nu au nicio urmă de egoism asemenea oamenilor, căci lucrează mereu împreună în orice moment al vieţii lor: „Căci nici una n-a muncit / Pentru sine, ci-mpreună / Pentru 36 stupul împlinit / Cu felii de miere bună.“ Înţelepciunea albinei este zugrăvită de Arghezi în poezia Fetica: „Ce duh ai şi ce putere / Să-mpleteşti ceara cu miere, / De la floarea din grădină, / Ostenită de albină? […] Ţeşi reţeaua din ghioace / De celule-n care pui / Miere dulce şi un pui / […] Eşti, pe lumea de subt cer / Cel mai mare inginer. / Pe-ntuneric, făr' să ştii, / Ai făcut bijuterii 37 […] Şi, cum ştii, muncind, să taci, / Nu te lauzi cu ce faci.“ În versurile poeziei Fetica, citate în rândurile de mai sus, scriitorul prezintă istoria muncii albinei, ce începe de la cunoaşterea florii din grădină, până la arhitectura fagurilor din interiorul stupului, loc unde adăpostesc aurul, mierea şi cresc viitoarele generaţii.

Albina mai este şi exemplul modestiei, căci ea este făptura care nu se laudă cu produsele muncii sale, însă este apreciată şi mult lăudată de toţi.

Prin urmare albina are toate trăsăturile pozitive care ar trebui îmbrăţişate de toţi oamenii. Aceste trăsături sunt prezentate cu multă măiestrie de scriitorul Tudor Arghezi, după cum am arătat în rândurile de mai sus.

Poezia argheziană, Lumină lină, însă, prezintă albina ca pe făptura care încearcă să-şi depăşească condiţia pentru a-şi atinge idealul, tezaurul de ceară. Cu această albină se identifică scriitorul. Din comuniunea lui cu mica vietate înţelegem cât de mult le admiră, respectă şi iubeşte pe aceste mici vietăţi.

Scriitorul Vasile Alecsandri în poezia Concertul în luncă nu poate concepe armonia, veselia din inima naturii fără prezenţa miciilor 37 vietăţi înaripate: „Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere...“

36

Tudor Arghezi, Versuri şi proză, Ed. Ion Creangă, Buc. 1985, pag. 8 Vasile Alecsandri, Legende şi pasteluri, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1982, pag. 108 37

22

ION TURNEA

Dacă Alecsandri surprinde albina prin veselia naturii plină de viaţă la început de primăvară, scriitorul George Coşbuc o prezintă vara, când natura este adormită datorită arşiţei, ea fiind singura care animă totul: „Numai zumzetul de-albine, / Fără-ncepere şi-adaos, / Curge-ntr-una, parcă vine / Din adâncul firii pline / De răpaos.“ 38 Alexandru Macedonski în Rondelul beat de roze, prezintă parfumul florilor ca un balsam al naturii pe care-l cunoaşte şi-l gustă albina: „De roze e beată grădina / Cu tot ce se află-mprejur: / E beat şi 39 cerescul azur, / Şi zâzâie, beată, albina.“ Muncile de primăvară, când totul palpită de viaţă, sunt zugrăvite de poetul George Topârceanu în poezia Rapsodii de primăvară prin comparaţia gospodinelor cu harnicele albine: „Ies gospodinele / Iuţi 40 ca albinele...“ Hărnicia albinelor e creionată şi de scriitorul Mihai Eminescu în poemul Călin (File de poveste): „Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur...“ 41 Scriitorul Adrian Păunescu în poezia Mila de albine aduce polenului laudă. El este cel cules de albine şi prefăcut în diferite produse, însă tot el e cel care priveşte cu milă înaripatele albine ce-şi sacrifică toată viaţa pentru a-l colecta.

Gavriil Stiharul se vede pe el însuşi polenul din cuvinte în poezia Eu sunt polenul din cuvinte...

Dacă fiecare am fi asemenea polenului la locul de muncă sau în încercarea de a ne atinge idealul ar exista în lume doar oameni împliniţi şi fericiţi.

Poeta Otilia Cazimir, o mare iubitoare a micilor vietăţi, dă grai naturii prin imaginile auditive create de zumzetul albinelor din zarzări.

Proverbele şi ghicitorile amintesc şi ele la rândul lor de înţeleapta insectă: „Din flori picuri de dulceaţă / Strânge de cu dimineaţă“ (Albina); din Proverbe, Zicători, Ghicitori, Editura Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 194.

38

George Coşbuc, Poezii, E. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 79 Alexandru Macedonski, Poezii, Ed. Herra, Bucureşti, 2002, pag. 167 40 George Topârceanu, Balade vesele şi triste, Ed. Herra, Buc. 2002, pag. 10 41 Mihai Eminescu, Poezii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 61 39

23

ION TURNEA

Albina este considerată motiv, deoarece prin calităţile ei pozitive dă viaţă operelor literare, îmbrăcându-le în aroma înţelepciunii.

Astfel ea rătăceşte prin infinitele cuvinte ale operelor literare şi prin sufletul multor scriitori.

Albinele sunt lumini vii a căror existenţă lasă urme adânci pe acest pământ.

Prin ele omul este în deplină comuniune cu natura.

Datorită misterului albinănatură, omul se bucură de esenţa magică, de viaţa eternă a naturii ce în fiecare primăvară, reînvie, se regenerează, îşi ia o înfăţişare nouă, de tânără, gata să fie mângâiată de razele soarelui, cercetată de înţelepciunea albinei, cântată de slova scriitorilor.

Doar ea, albina, este cea mai admirată şi preţuită insectă primind întâi valoare de mit, fiind prezentă în scrierile vechi conform cărorora i se atribuie diferite însuşiri legendare; mai târziu primeşte statutul de motiv literar fiind prezentă în majoritatea speciilor literare: basme, legende, poezii, poeme, romane; pentru ca să o întâlnim pe urmă şi în scrierile religioase.

Dacă privim făptura fragilă a strălucitoarei albine am putea cocluziona că e o insectă neînsemnată ce aduce doar o pată de culoare pe curcubeul infinit al naturii, însă dacă pătrundem în lumea perfecţiunii ei îi vom observa diamantele muncii sale.

Aşadar misterul albinei, esenţa ei, nu se rezumă doar la fragilitatea făpturii, ci la toată comoara ce se naşte din complexitatea fiinţei ei, căci „Esenţa lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.“ (Antoin de Saint-Exupery) 24

ION TURNEA

CAPITOLUL 2 IPOSTAZE ALE ALBINEI ÎN SCRIERILE RELIGIOASE

D

acă omul ar învăţa să fie lipicios ca mierea în tot ceea ce priveşte învăţătura sfântă, ar gusta încă din această viaţă trecătoare Paradisul.

Despre existenţa albinelor, a mierii şi rolul important al acestora în ceea ce priveşte viaţa omului în scrierile religioase avem multe dovezi.

Aceste dovezi le întâlnim atât în religia iudeo-creştină, cât şi în toate celelate religii ale lumii. „Mierea este la fel de veche ca istoria scrisă, [...] ce datează din 2100 î.Hr. unde a fost menţionată în scrierierile cuneiforme, precum şi în cele sumeriene şi babiloniene, codul hitit, dar şi în scrierile sacre din India şi Egipt. […]

Cel mai vechi record de păstrare a albinelor în stupi a fost găsit în templul Soarelui ridicat în 2400 î.Hr. de lângă Cairo […] Albinele erau recomandate frecvent în hieroglifele egiptene fiind favorizate de faraoni. […] Egiptenii antici au folosit mierea ca îndulcitor, ca un cadou pentru zeii lor, chiar şi ca ingredient în îmbălsămare fluid, […] Turtele de miere au fost coapte de egipteni şi folosite ca o jertfă de împăcare a zeilor. […] În Egiptul Antic mierea a avut un rol sacru în naşteri, decese şi căsătorii, se credea că e utilă pentru a furniza energia şi inspiraţia de a crea un copil. […] Aşadar mierea este menţionată în cele mai vechi istorii 42 scrise.“ 42

http://www.aloelf.com/bee-honey/ancient-history-of-bee-honey/ 25

ION TURNEA

„În religia greacă, albina era uneori identificată cu Demeter, zeiţa pământului şi a culturilor, care a reprezentat sufletul trimis în iad.

Albina simbolizează, de asemenea, că sufletul zboară departe de corp […]. Tradiţia greacă pretinde că Pitagora nu a mâncat nimic, doar 43 miere de-a lungul întregii sale vieţi.“ În religia iudeo-creştină, Sfânta Scriptură, întâlnim diferite ipostaze ale albinei, de la importanţa produselor ei până la înţelepciunea acesteia.

Locurile binecuvântate de Dumnezeu, adevărate mici paradisuri terestre, presărate din loc în loc pe acest pământ pentru ca oamenii să guste puţin, încă din această viaţă, fericirea, sunt locurile denumite metaforic, ţinuturi în care curge lapte şi miere: „M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din ţara aceasta şi să-l duc într-un pământ roditor şi larg, în ţara unde curge lapte şi miere, în ţinutul Canaaneilor...“ 44 „Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşeşte. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e 45 minunată în iscusinţă.“ Omul în viaţă este sfătuit de înţeleptul Solomon prin pildele sale să adopte exemplul albinei, care deşi e slabă în ceea ce priveşte trupul, face cele mai iscusite munci datorită priceperii şi hărniciei sale. Şi omul e la fel de slab la făptură dacă-l raportăm la acest univers, însă dacă urmează exemplul albinei câte lucruri de preţ şi veşnice ar putea săvârşi. Am putea să asociem în aceată privinţă arhitectura fagurilor cu piramidele egiptene.

Importanţa muncii albinei, produsele apicole, menţionează înţeleptul Solomon sunt folosite nu doar ca hrană, ci şi pentru sănătatea omului, nu doar de omul de rând, ci şi de regi. Astfel albina nu poate decât să fie cel mai pozitiv exemplu, cea mai vie pildă pentru om, ca acesta să petrecută o viaţă în fapte bune.

43

http://www.lunedemiel.tm.fr/anglais/06.htm Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Apocalipsa, cap. 10, v. 10 45 Sfânta Scriptură, Pilde, cap. 6, v. 8 44

26

ION TURNEA

Frumuseţea iubitei şi puterea dragostei e zugrăvită de înţeleptul Solomon în Cântarea Cântărilor şi din prizma dulceţii, unicităţii mierii. Aşa cum mierea e unică în dulceaţa ce o oferă şi iubirea, frumuseţea celei dragi sunt unice: „Ale tale buze miere izvorăsc, 46 iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta;“ Produsele apicole sunt folosite în Sfânta Scriptură şi pentru ca oamenii să fie mai energici, să fie puternici în războaie. Ionatan, fiul lui Saul după ce a gustat miere a reuşit să biruiască pe filisteni: „Ci s-a dus tot poporul în pădure, şi acolo într-o poiană era miere. Şi a intrat poporul în pădure şi a zis: Iată curge miere. Dar nimeni nu şi-a dus mâna spre gura sa, căci poporul se temea de blestem. Ionatan nu auzise de jurământul pe care-l pusese tatăl său pe popor; şi, întinzând vârvul toiagului ce-l avea în mână, l-a muiat într-un fagure de miere şi, întorcându-l cu mâna spre gura sa, i s-au luminat ochii. Atunci unul din popor i-a spus: Tatăl tău a pus jurământ asupra poporului, zicând: blestemat să fie cel ce va gusta astăzi hrană, şi de aceea poporul e istovit. Dar Ionatan a zis: Tatăl meu a tulburat ţara. Iată mie mi s-au luminat ochii când am gustat puţin din această miere.“ 47 Ioan Botezătorul, proorocul care face trecerea, legătura dintre Vechiul şi Noul Testament, până să-şi înceapă misiunea pentru care a fost trimis de Dumnezeu în această lume se întărea în pustie cu postul, rugăciunea, mâncând doar lăcuste şi miere sălbatică. „Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică.“ 48 Observăm că mierea este un produs ce nu întinează trupul, ci îl menţine într-o stare de curăţire, puritate, dându-i putere, energie.

Despre importanţa produselor apicole şi măreţia albinei ne vorbeşte Sfânta Scriptură prin ghicitoarea lui Samson, ghicitoare ce a fost rezultatul unui miracol ce s-a petrecut după ce acesta a doborât un leu. În trupul leului, după câteva zile, când de fapt trebuia să intre în putrefacţie, Samson a găsit miere, un roi şi-a găsit acolo stupul.

46

Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Cântarea Cântărilor cap. 4, v. 10 47 Sfânta Scriptură, I Regi, cap. 14, v. 25-29 48 Sfânta Scriptură, Matei, cap. 3, v. 4 27

ION TURNEA

Deşi evreii nu aveau voie să atingă trupurile moarte, prin acest miracol, Bunul Dumnezeu, a dat o pildă oamenilor referitoare la cât de importantă e mierea, căci până şi cel mai puternic are nevoie de aceasta. „Deci s-a dus Samson cu tatăl său şi cu mama sa la Timna; […] iată un leu tânăr venea răcnind înaintea lor. Atunci s-a pogorât peste el Duhul Domnului şi el a sfâşiat leul ca pe un ied; şi nu avea nimic în mână. […] Iar după câteva zile s-a dus el iarăşi […] şi s-a abătut să vadă trupul leului. Şi a luat el fagurele în mână şi s-a dus şi a mâncat pe cale; […]. Apoi a mers tatăl său la femeie şi a făcut acolo Samson ospăţ de şapte zile, cum au obiceiul să facă mirii. Şi când l-au văzut cei de acolo, au ales treizeci de nuntaşi care să fie împrejurul lui. Iar Samson a zis către ei: Am să vă spun o ghicitoare şi dacă mi-o veţi ghici în cele şapte zile ale ospăţului şi mi-o veţi dezlega, vă voi da treizeci de cămăşi şi treizeci de rânduri de haine. Iar dacă nu veţi putea s-o ghiciţi, atunci să-mi daţi voi mie […] Au zis aceia: Spune ghicitoarea ta, ca s-o auzim. Atunci le-a zis: Din cel ce mănâncă a ieşit mâncare, şi din cel tare a ieşit dulceaţă. Şi n-au putut să dezlege ghicitoarea în trei zile. Iar în ziua a şaptea au zis aceia către femeia lui Samson: Ademeneşte pe bărbatul tău să dezlege ghicitoarea; altfel te vom arde cu foc pe tine şi casa tatălui tău; ne-aţi chemat, oare, ca să ne jefuiţi? Şi a plâns femeia lui Samson înaintea lui […] şapte zile, cât a ţinut ospăţul la ei. În sfârşit a şaptea zi i-a dezlegat-o […] Şi iată în ziua a şaptea, […] au zis oamenii cetăţii: Ce e mai dulce ca mierea şi ce e mai tare ca leul? Şi el le-a zis: De nu aţi fi arat cu juninca mea, ghicitoarea mea n-o mai ghiceaţi voi. […] Iar femeia lui Samson s-a 49 măritat cu unul dintre nuntaşii de la nunta sa...“ Mierea este produsul apicol de care toţi avem nevoie pentru a creşte desăvârşit la trup şi la suflet, „Pentru aceea Domnul meu vă va da semn: Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel. Şi se va hrăni cu lapte şi cu miere până în vremea când va şti să arunce răul şi să aleagă binele.“ 50, din această cauză albina nu poate primi decât cuvinte de laudă,

49

Sfânta Scriptură, ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Judecători, cap. 14, v. 5-20 50 Sfânta Scriptură, Isaia, cap. 7, v. 14-15 28

ION TURNEA

ea nu poate decât să fie iubită de toţi sau luată ca pildă prin tot ceea ce face.

La fel de importantă ca mierea este şi ceara în tradiţia creştină, căci ea este mesajul luminii în ritualurile de trecere a vieţii omeneşti, botezul, nunta şi moartea: „Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar luminiţa aceea n-o aprindeau. O păstrau pe când avea să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce ţine în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă, când va pleca pe drumul de veci.“51 „Deodată însă baba Mâia schimbă ochii şi-i umplu de spaimă. Simţea cum vine ceva, rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse mâna, dar n-ajunse luminiţa de ceară. Aşa frământându-se, căzu pe podele şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.“52 Străjnicia de care dau dovadă albinele când sunt atacate de inamici este luată ca pildă în Sfânta Scriptură, în luptele poporului iudeu cu duşmanii: „Dar v-a ieşit înainte poporul amoreu care locuia pe muntele acela şi a tăbărât asupra voastră ca albinele şi v-a zdrobit de 53 la Seir până la Horma.“ , dar puterea lui Dumnezeu este cea care te ajută să învingi şi cele mai de netrecut obstacole: „Înconjuratu-m-au ca albinele fagurele, dar s-au stins ca focul de spini şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei.“54 „Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o pântecele meu s-a amărât.“55 menţionează autorul Apocalipsei.

Albina după cum am prezentat în acest subcapitol este o insectă iubită, pildă de înţelepciune, produsele ei putere, sănătate, hrană, în toate scrierile religioase, până şi învăţăturile sfinţilor sunt asociate cu urmele acestor preţuite vieţuitoare: „...sfinţi. Ei ne lasă pe 56 Dumnezeu, ca albina acul.“ 51

Ion Agârbiceanu, Jandarmul nuvele şi povestiri, Luminiţa, Ed. Allfa, Bucureşti, 2001, pag. 287, 288 52 Idem, Ibidem, pag. 292 53 Sfânta Scriptură, Deuteronom, cap. 1, v. 44 54 Sfânta Scriptură, Psalmi, 117, v. 12 55 Sfânta Scriptură, Apocalipsa, cap. 3, v. 4 56 Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, pag. 78 29

ION TURNEA

CAPITOLUL 3 ORIGINILE ŞI ÎNFLORIREA ALBINĂRITULUI ÎN ŢARA NOASTRĂ ara noastră ar putea să fie numită metaforic paradisul Ţalbinelor, deoarece se bucură de un relief variat, munţi împăduriţi, dealuri cu livezi parfumate, câmpii şi văi.

Livezile sunt adevărate cetăţi ale albinelor.

Ochii aromaţi ai copacilor ce săgetează orizontul scăldat în aburi de lumină ademenesc aceste regine ale florilor, albinele, să pătrundă în lumea lor de basm pentru a ajuta la polenizarea miilor de flori ce aşteaptă să se transforme, să crească, aşa cum din mugur de viaţă au înflorit, din splendoarea florii să nască rod.

Doar albina ce am putea-o numi insecta cunoaşterii poate să înţeleagă profunzimea naturii. Tăcerea naturii este plină de grai în faţa acestor mici vietăţi înaripate şi astfel îşi pleacă toată floarea naturii capul în faţa lor, lăsându-le să le pătrundă fiinţa. „O primă atestare documentară referitoare la raiul albinelor […] a fost descoperită în istoria lui Herodot...“57 „În descrierea expediţiei lui Darius împotriva sciţilor, anul 512 î. e. n. […] se menţionează: ... În ceea ce priveşte albinele, numărul lor este atât de mare pe malul stâng al Dunării, încât împiedică pe oameni să treacă mai departe.“58 Primul pas al omului spre apicultură a fost „vânătoarea de albine“59 Albinele erau insectele care preferau scorburile copacilor ca adăpost, deoarece acestea aveau rolul să le păzească de inamici, însă totodată erau un loc ideal pentru depozitarea proviziilor şi pentru înmulţire.

Dacă la început omul procura mierea direct din scorbură, mai 57

Constantin Antonescu, Albinele şi ... Noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 9 58 Idem, Ibidem, pag. 9 59 Idem, Ibidem, pag. 9 30

ION TURNEA

târziu, datorită faptului că această procedură era plină de primejdii, primejdiile nefiind altele decât fiarele sălbatice ce domneau în pădurile, oazele de verdeaţă ale ţării noastre, mierea a fost procurată din stupina construită pe lângă casa fiecăruia .

La început albinele au fost prinse şi mutate de om în scorburi asemănătoare celor din natură. În ţara noastră albinăritul era una din activităţiile de bază, alături de păstorit şi agricultură. Acest lucru este atestat de nenumărate documente. „Generalul şi istoricul Xenofon (427-355 î. e. n.) evidenţiază că: hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte sau preparat şi foarte puţină carne.“ 60 Acelaşi istoric mai scrie că: „Dacii se îndeletniceau cu agricultura, creşterea vitelor şi cu cea a albinăritului.“61 O perioadă de înflorire cunoaşte albinăritul după ce Dacia a fost colonizată de romani, datorită tehnologiei latine, împrumutate de la aceştia.

Alte atestări documentare precizează că în timpul năvăliririlor barbare singura ocupaţie a dacilor era apicultura. Acest lucru e menţionat şi de Fl. Begnescu (1937): „Avem destule probe potrivit cărora pe timpul năvălirilor barbare, orice activitate mai de seamă neputând exista în Dacia, nu a putut exista nicio apicultură 62 înfloritoare. Totuşi pe alocuri se cultivau mult albinele.“ Apicultura a cunoscut mai târziu o perioadă de înflorire odată cu întemeierea voievodatelor şi a Principatelor Române. Acest lucru este atestat de numeroasele legende, basme, cântece, obiceiuri de nuntă şi botez, proverbe. Aceste opere literare slăveau de fapt hărnicia albinelor.

Să ne oprim nu mai depare decât la poemul Călin (file din poveste) a lui Mihai Eminescu, ultima parte a poemului, când alături de nunta împărătească, se desfăşoară în feerica pădure de argint şi nunta miciilor vietăţi: „Şi albinele aduc miere aduc colb, 60

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 10 61 Idem, Ibidem, pag. 11 62 Idem, Ibidem, pag. 11 31

ION TURNEA

mărunt de aur, / Ca cercei din el să facă, cariul care-i meşter faur.“63 Observăm că scriitorul ce are ca sursă de inspiraţie pentru poemul său, basmul popular, Călin nebunul, laudă hărnicia albinelor şi preţioasele roade ale muncii lor, înfăţişate metaforic în colbul mărunt de aur, mierea şi ceara.

Denumirile multor localităţi au împrumutat elemente ale albinăritului. Aceste denumiri se păstrează şi în ziua de astăzi ca de exemplu: Prisaca, Prisăcani. „Abundenţa de produse apicole în economia ţărilor române este confirmată, de asemenea, de comerţul intens cu miere şi ceară de-a lungul întregii şi mult zbuciumatei istorii a Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, de folosirea acestor produse ca mijloc de plată a tributurilor şi dijmelor datorate de ţăranii iobagi, prezenţa albinelor şi a stupilor pe stemele fostelor judeţe Mehedinţi, Caraş Severin şi Vaslui şi multe altele.“64 Cronicarul Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei şi De neamul moldovenilor povesteşte că „în timp ce călăreţii se deplasau pentru întemeierea Moldovei, au zărit un stâlp de fum, spre care îndreptându-se au găsit o poiană cu un bătrân pe nume Iaţcu, ce trebăluia în mijlocul unei frumoase prisăci, rămas pe loc, nestingherit de migraţia popoarelor.“65 Un document din 20. 01. 1368, arată că Vlaicu Vodă a dat braşovenilor privilegiul să facă negoţ cu ceara din Muntenia. Astfel cerarii braşoveni o treceau din Transilvania în Ungaria.

Alt document privitor la exportul cu ceară îl deţinem de la Dan Voievod, 1384.

Multe documente referitoare la apicultură au rămas şi de la Mircea cel Mare (Mircea cel Bătrân), 1388. Acesta dăruieşte ctitoriei sale, Cozia, miere şi ceară pentru nevoile cultului.

63

Mihai Eminescu, Poezii, ed. Tineretului, Bucureşti, 1965, pag. 61 Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 12 65 www.slideshare.net, Din istoria apiculturii române, prezentare de prof. dr.

Dumitru Curcă şi colaboratorii 64

32

ION TURNEA

Alexandru cel bun în 1400 face o convenţie cu negustorii de produse apicole din Pocuţia, cărora le cere vamă o piatră de ceară pentru a-i lăsa să colecteze ceara din Moldova. În august 1413, un document de la Câmpulung, consemnează că economia românească se baza pe apicultură, căci pentru un butoi de miere sau o majă de ceară se plăteau 12 ducate.

Radu Voievod, 1421, Dan al II-lea, 1424, Alexandru Aldea, 1431, Vlad Dracu (Vlad Ţepeş), 1437 au emis hrisoave cu privire la scutirile vamale în ceea ce priveşte comerţul cu produse apicole.

Unele documente din Moldova cu privire la apicultură arată că fiii lui Alexandru cel bun, Ilie şi Ştefan, fac donaţii de prisăci.

O astfel de donaţie face şi Bogdan Voievod în 07. 10. 1451.

Alexăndrel, fiul lui Petru al III-lea, în 1453 a donat mănăstirii Probota o prisacă, iar în 1459 domnitorul Vlad Ţepeş a făcut donaţii de prisăci ostaşilor vrednici, scutindu-i şi de dări în ceea ce priveşte albinăritul.

Istoricul Nicolae Iorga în 1584 face referire la comerţul cu produse apicole precizând că un negustor pe nume Sima Nuce a încărcat o corabie cu ceară având destinaţia Veneţia. Ţările Române, în sec. al XVI-lea, în timpul dominaţiei otomane, au fost obligate să trimită la curtea sultanului, printre altele, miere şi ceară de albine.

Documentele Hurmuzachi fac precizări la comerţul cu miere şi ceară, fiind consemnat faptul că din Ardeal şi Galiţia se exporta ceară spre Veneţia şi Austria.

Spre sfârşitul feudalismului a apărut boştinăritul, o activitate ce era legată de strângerea cerii de albine.

Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei arată că albinăritul era o îndeletnicire a românilor precizând că nu era bine ca o familie să deţină mai mulţi stupi, decât le îngăduia locul stăpânit de ei, pentru a nu provoca supărări vecinilor.

Tot în Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir face referire la ceara verde, aceasta fiind o combinaţie de ceară cu propolis.

Despre importanţa apiculturii pentru ţara noastră face referire şi cronicarul Miron Costin în anul 1700.

Maria Tereza în 1767 a înfiinţat la Viena prima şcoală de apicultură.

33

ION TURNEA

Alexandru Ghica Voievod introducea în 1784 vama pentru exportul produselor apicole, iar în timpul lui Vasile Lupu a apărut dijma la stupi.

Alexandru Moruzi şi Nicolae Mavrogheni, 1794, triplează impozitul pe produsele apicole, stârnind nemulţumire în rândurile ţărănimii. În secolele XVI - XVIII apicultura a cunoscut o perioadă de înflorire, însă începând cu prima jumătate a secolului XIX, datorită dezvoltării agriculturii ea cunoaşte o perioadă de declin. Referire la această stare descurajantă a apiculturii face în 1932 şi I. Simionescu care menţionează că românii au ajuns să importe ceara.

Declinul apiculturii începând cu a doua jumătate a secolului al XIX - lea se datorează şi apariţiei zahărului industrial.

Albinăritul cunoaşte o scurtă decădere în secolul mai sus menţionat, astfel N. Nicolaescu şi Gh. Stoienescu în lucrarea Călăuza stuparului afirmă: „A fost o vreme când fiecare sătean ţinea împrejurul casei sau la adăpostul pădurilor, stupi cu albine, care făceau să curgă mierea şi ceara până dincolo de hotarele ţării noastre.

Din an în an însă, numărul stupilor s-a împuţinat, iar azi (1907, n. a. ) trebuie să colinzi patru, cinci sate ca să dai de vreun bătrân care să se mai îndeletnicească cu creşterea albinelor.“ 66 Din cele menţinate de N. Nicolaescu şi Gh. Stoienescu putem înţelege că doar pasionaţii, iubitorii de albine se mai ocupau cu apicultura, cei care au privit albinăritul doar ca pe o sursă de venit au renunţat la acesta în favoarea altor preocupări, ca de pildă agricultura. Începând cu secolul XX, albinăritul cunoaşte o nouă perioadă de înflorire.

Dr. Florin Begnescu ce are peste 30 de publicaţii despre apicultură a luptat pentru înfiinţarea unei asociaţii a apicultorilor români. Acest lucru se şi întâmplă în 1914. În 1938, dr. F. Bengescu devine conducătorul Secţiei de Apicultură, înfiinţată în Institutul Naţional Zootehnic din Bucureşti şi ţine cursuri despre apicultură până în 1948.

66

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 13 34

ION TURNEA

„Trecerea de la albinăritul tradiţional, bazat aproape în totalitate pe observarea fenomenelor din natură […] la cel raţional fundamentat pe cunoaşterea, pe bază ştiinţifică a biologiei acestora s-a înfăptuit […] în pas cu răspândirea cuceririlor ştiinţei, a noilor 67 tehnologii şi a noilor utilaje.“ La modernizarea apiculturii pe teritoriul ţării noastre au contribuit nenumăraţi crescători de albine printre care am putea aminti pe dr.

Florin Begnescu, Al. Bulighin, N. Nicolaescu, Al. T. Atanasiu, Gr. Giossanu, D. Harnagea, C. Hanganu, D. Stamatelache, E. Iovănescu, V. Petruş, Fr. Szöverdi, T. Bogdan, I. Vicoveanu, Al. Popa-Liseanu. „Crescătorii de albine, apicultorii profesionişti şi amatori sunt oameni obişnuiţi. Sunt în acelaşi timp prin specificul muncii lor mari iscoditori ai fenomenelor din natură, doritori de zile senine şi liniştite, de la începutul primăverii până toamna târziu, de a se afla cât mai mult printre flori şi zumzet de albine, învăţând să le cunoască şi să le stimuleze în activitatea laborioasă desfăşurată în folosul lor şi al întregii 68 societăţi.“ Apicultorii sunt de fapt acei îndrăgostiţi de albine, de micuţele vietăţi, atât de mari însă prin înţelepciunea lor, buna lor organizare, neoboseala muncii.

Ei înţeleg de la albine tainele naturii, cântul florilor, zâmbetul copacilor, dansul razelor solare.

Spectacolul stelelor din timpul zilei, ce se joacă graţios printre flori, pomi şi frunze, este o relaxare, nu doar pentru apicultori, ci pentru fiecare om ce iubeşte frumuseţea magică a albinei.

Solidaritatea albinelor care trăiesc în roiuri, familii mari, ar trebui împărtăşită şi de oameni, căci cu multă înţelepciune, albina îşi organizează viaţa, familia, nu doar munca.

Apicultorii au înţeles toate aceste taine a înţeleptelor insecte şi s-au simţit atraşi ca de un magnet de fascinanta lume a lor.

67

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 26 68 Idem, Ibidem, pag. 51 35

ION TURNEA

CAPITOLUL 4 FAMILIA DE ALBI NE 4.1. ANATOMIA ALBINELOR

A

lbina aparţine uneia din cele mai avansate grupe ale insectelor, ordinul Hymenoptera. Insectele, ca de altfel şi albina din punct de vedere zoologic face parte din regnul animal, subregnul nevertebratelor. Corpul lor este alcătuit din trei părţi principale: cap, torace şi abdomen, care la rândul lor sunt alcătuite din mai multe segmente acoperite cu un înveliş chitinos. Majoritatea insectelor au două perechi de aripi şi şase picioare.

Himenopterele sunt insecte superioare, deoarece la acest ordin apare viaţa socială.

Totodată albina aparţine „subordinului apocritelor (la care abdomenul este despărţit de torace printr-un fel de inel) grupa acleatelor, familia apideelor, genul apis.“69 Evoluţia albinei se face de la ou la adult. „Începând cu luna martie, stupul poate fi deschis fără riscuri. Pe fagurii din centrul stupului, în elipse cât palma şi pe măsura trecerii zilelor din ce în ce mai ample până la a ocupa aproape toată suprafaţa fagurelui, se observă în celule ouăle. Albe, strălucitoare, ouăle de albină sunt ca nişte bastonaşe lungi de 1,4 - 1,6 mm, curbate către 70 partea dorsală, rotunjite la capete.“ Capul viitorului individ este situat la capătul anterior al oului.

La câteva ore de la depunere se formează în ou, embrionul şi sunt vizibile segmentarea corpului, mugurii părţilor bucale şi ai picioarelor.

Albinele cu rol de doică au grijă de larvele ce în a treia zi de la depunerea în celulă rup foiţele embrionare, şi ies din ou, adică eclozionează.

69

Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 11 70 Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 14 36

ION TURNEA

Odată ieşită din ou larva creşte timp de cinci zile. În tot acest timp ea devine din ce în ce mai mare, ocupând toată celula. În ziua a noua de la depunerea oului larva începe să-şi ţese coconul, iar zilele zece - doisprezece se transformă în preninfă prin apariţia părţilor bucale, a ochilor, aripilor şi picioarelor. Începând cu ziua a treisprezecea până în ziua douăzeci devine nimfă, la început cu ochi albi, fără pigmenţi, apoi cu ochi roz, mov, purpurii, galbeni şi bruni, corpul e prima dată galben, apoi se pigmentează.

Eclozionarea adultului din celulă are loc în ziua douăzeci şi unu.

Adultul este o insectă perfectă, o albină a cărei corp e alcătuit din cap, torace şi abdomen.

Familia de albine e alcătuită din albine lucrătoare, matcă şi trântori, iar capul albinei diferă în funcţie de cei trei indivizi.

Capul albinei lucrătoare are un aspect triunghiular, pe când capul albinei matcă e mult mai rotunjit. Capul trântorului are însă o formă aproape rotundă.

cap de albină lucrătoare

cap de matcă 37

cap de trântor

ION TURNEA

La albinele lucrătoare „Pe regiunea dorsală a capului sunt aşezaţi, tot în triunghi trei ochi simpli, ocelii. Înaintea celor doi ochi compuşi, în două adâncituri, sunt inserate antenele. La partea ventrală a capului se află o piesă mobilă, buza superioară (Labrum).

La partea posterioară, peretele capului este perforat de o deschidere pentagonală, occipitală, foramen; prin ea se face comunicarea organelor din cap cu cele din torace şi abdomen printr-un gât membranos (fossa proboscis); de ea sunt inserate piesele bazale ale trompei.“71 Alcătuirea ochilor albinei dau posibilitatea acesteia să vadă pe aproape 180 º.

Cei doi ochi compuşi ai albinei au la bază numeroase unităţi numite omatidii.

Omatidia este compusă dintr-o parte epidermică, suprafaţa acoperită de cuticulă cu margini opace, lentila care constă în suprafaţa centrală, transparentă şi cristalinul care are rol de a concentra lumina, în timp ce corneea împiedică difuzarea acesteia datorită celulelor pigmentare.

71

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 11 38

ION TURNEA

Ochiul compus al albinei lucrătoare cuprinde în jur de 3000-5000 de omatidii, la matcă ochiul cuprinde în jur de 3000-4000 de omatidii, iar la trântor 7000-8000 de omatidii.

Ochii compuşi ai albinei sunt făcuţi pentru a vedea la distanţe mari, iar ochii simpli, ocelii au rolul de a măsura intensitatea luminii.

Antenele albinei sunt fixate în cuticula capului printr-o membrană şi sunt compuse dintr-o bază rigidă denumită scapula, „una distală, 72 flexibilă împărţită în 11 articole de femelă şi 12 la mascul.“ Porţiunea articulată poartă denumirea de pedicel şi flagel sau bici.

Pe flagel sunt localizate, în afara organelor văzului şi echilibrului, toate principalele 73 organe de simţ“ : simţul pipăitului, gustului, mirosului, auzului, termic, concentraţiei de acid carbonic al aerului.

72

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 12 73 Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 18 39

ION TURNEA

„Aparatul bucal este alcătuit din buza superioară care închide orificiul bucal, dintr-o pereche de mandibule cu ajutorul cărora 74 albina roade căpăcelul celulei la eclozionare […] şi trompă.“ Labrul este buza superioară, o prelungire a cutiei craniene. Mandibulele albinei nu au dinţi, ele „servesc la malaxarea cerii, iar la albinele ce primesc nectarul, la concetrarea acestuia în pelicule fine.“75 Trompa se mai numeşte şi proboscis şi este alcătuită din maxile, cu stipes, galea, lacinia, palpi maxilari. Această alcătuire ajută la sugerea nectarului din floare. Capacitatea productivă a albinei este 74

Ing. V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 12, 13 75 Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R, op. cit. pag. 18 40

ION TURNEA

dată şi de mărimea trompei, care în principiu măsoară între 6-7 mm, iar la matcă între 3,5 - 4 mm.

Glandele hipofaringiene sunt numite şi mamare şi se află în partea superioară a capului. Ele sunt de fapt două tuburi lungi ce poartă de-a lungul lor glandule. Fiecare are un canal colector cu deschidere la baza faringelui. Aceste glande le au doar albinele lucrătoare, la matcă fiind doar în formă rudimentară, iar la trântor sunt absente.

Glandele mandibulare se află la baza capului cu deschiderea pe mandibule. Ele sunt foarte dezvoltate la matcă şi lucrătoare, iar la trântor sunt foarte mici. Secreţia acestor glande ajută albinele lucrătoare să frământe ceara, propolisul şi să dizolve uleiosul înveliş al grăuntelui de polen.

Toracele albinei este alcătuit din trei segmente embrionare: protorace, mesotorace şi metatorace. Acestor segmente li se adaugă un al patrulea segment, ce e de fapt primul segment abdominal, propodeum. Propodeumul este o particularitate a himenopterelor. „În interiorul toracelui se află câteva categorii de muşchi, muşchii 76 longitudinali direcţi şi indirecţi, muşchi transversali.“ Mişcările de zbor ale albinei se datorează „existenţei unui şanţ 77 toracic longitudinal, şanţul pleural“ şi muşchilor „meso- şi 78 metatergitul.“ Albina are muşchii zborului extrem de dezvoltaţi, iar glucidele ce le consumă sunt sursă de energie pentru aceasta.

Aripile albinei sunt membranoase, cu nervuri rigide şi tubulare ce permit circulaţia hemolinfei. Ele se împart în două perechi, o pereche anterioară şi una posterioară. Aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare.

Aripile posterioare ale albinei au şi un sistem de cârlige, lucru ce ajută să se agaţe în timpul zborului de cele anterioare.

76

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. ing.

Harnaj, V. Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 19 77 Idem, Ibidem, pag. 19 78 Idem, Ibidem, pag. 19 41

ION TURNEA

Albina are şase picioare.

Piciorul albinei este alcătuit din: coxă, trochanter, femur, tibie şi tars. Tarsul e alcătuit şi el din cinci articole dintre care unul este basitarsul. Prima pereche de picioare e mai mică şi au o perie de curăţire a antenelor, a doua pereche au la baza inferioară a tibiei un spin ce foloseşte la descărcarea încărcăturii de polen şi propolis, iar a treia pereche de picioare au o alcătuire mai complexă: perie, piaptăn şi coşuleţ. Peria şi piaptănul servesc la culegerea polenului în coşuleţ.

Abdomenul este alcătuit din şase inele la albinele lucrătoare şi matcă şi din şapte inele la trântor. Inelele sunt telescopate şi unite între ele printr-o membrană intersegmentară.

42

ION TURNEA

Segmentele abdominale ca şi cele toracice de altfel sunt alcătuite din tergit, sternit şi două pleure. Tergitul ajută la expansiunea şi contragerea abdomenului.

Pe partea inferioară a abdomenului albinei lucrătoare, pe inelele 3, 4, 5, 6 sunt opt glande cerifere, numite şi oglinzi cerifere, glande ce matca şi trântorul nu le posedă, iar la capătul posterior, aparatul de venin.

Glanda lui Nasov datorită faptului că eliberează o substanţă volatilă, mirositoare, ajută la recunoaşterea albinelor.

Anatomia internă a albinei este alcătuită din: sistemul digestiv, sistemul respirator, sistemul muscular, sistemul circulator, sistemul nervos, aparatul de apărare sau acul cu venin, organele de simţ şi aparatul reproducător.

Sistemul digestiv este alcătuit din intestinul anterior, mediu şi posterior. Intestinul anterior e la rândul său alcătuit din farige sau pompa de nectar şi esofag. Esofagul face legătura cu intestinul mediu, intestin ce „găzduieşte digestia diferitelor alimente ale albinei.“79 „Intestinul posterior este subdivizat în intestinul subţire şi punga rectală, aceasta din urmă deschisă la exterior prin anus.“80 Sistemul digestiv mai cuprinde şi câte două glande salivare cefalice şi două hipofaringiene.

Sistemul respirator este alcătuit din tuburi traheene. Traheele se mai numesc şi saci aerieni şi sunt foarte ramificate.

Sistemul muscular al albinei e bine dezvoltat. Muşchii sunt legaţi de chitina scheletului, muşchii zborului fiind de foarte mare importanţă.

Sistemul circulator este simplificat la albină fiind compus din inimă, aortă şi lacunele de hemolinfă. Circulaţia se realizează prin inimă şi aortă. El are funcţia de a transporta substanţele nutritive şi a evacua deşeurile din organism. Sistemul nervos al albinei este identic cu al altor insecte, ganglionar şi scalariform.

79

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 22 80 Idem, Ibidem, pag. 22 43

ION TURNEA

„Creierul este alcătuit de patru porţiuni principale, denumite protocerebrum.“81 „Aparatul de apărare este prezent numai la albinele lucrătoare şi la matcă, provine din modificarea ultimelor două inele abdominale şi 82 este format din ac şi glandele veninoase.“ Acul la albinele lucrătoare serveşte ca organ de apărare, iar matca îl foloseşte când se luptă cu alte mătci. Albina după ce a înţepat un mamifer, moare, deoarece acul se rupe împreună cu punga de venin.

Organele de simţ ale albinei sunt organele tactile, răpândite pe toată suprafaţa corpului, organele de miros, olfactive, organul vederii, organele de gust. „Activitatea nervoasă a albinei se poate împărţi în: reflexe necondiţionate, instincte şi reflexe condiţionate. La reflexele necondiţionate se încadrează: înţepăturile, răspunsul la acţiunea fumului. La instincte se repartizează următoarele activităţi: îngrijirea şi hrănirea puietului, clădirea fagurilor, culesul nectarului, izgonirea trântorilor. La reflexele condiţionate se repartizează: orientarea albinelor în spaţiu, stabilirea legăturii cu sursa de hrană.“83 Aparatul reproducător este specific mătcii. „Organele reproducătoare sunt ovarele şi oviductele prin care comunică în oviductul comun impar, la baza acului se deschide punga copulatoare (bursa copulatrix), legată de vagin (vagina) care 84 primeşte la capătul său anterior oviductul comun.“ Cele patru părţi ale aparatului genital sunt: organele generatoare, cele două ovare, organele conductoare, două oviducte laterale, unul median şi cavitatea vaginală, organe anexe, spermateca cu glanda în Y, organe de acuplare, camera acului, numită şi bursa copulatrix.

81

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 24 82 Ing. V.Petruş şi ing. I.Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1964, pag. 19 83 Idem, Ibidem, pag. 20, 21 84 I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 34 44

ION TURNEA

Aparatul genital al trântorului este alcătuit din: „două testicule, trei canale deferente, două vezicule seminale, două glande mucoase, un canal ejaculator, un bulb cu lobul penat.“85 Albina cu toate că e o insectă micuţă are o anatomie foarte complexă. Datorită structurii sale anatomice albina reuşeşte să fie mai bine organizată în tot ceea ce face decât oamenii. Înţeleaptă, pricepe cursul firesc al anotimpurilor şi fiecare lucru îşi are pentru ea timpul său. Pasionaţii de apicultură au studiat-o şi au încercat să-i descifreze atât biologia făpturii ei, cât şi tezaurul muncii sale.

85

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 26 45

ION TURNEA

4.2. SPECII ŞI RASE DE ALBINE

A

lbinele au capacitatea de a se adapta la diferite condiţii de climă şi vegetaţie. Datorită acestei capacităţi albinele s-au răspândit în toate colţurile pământului. Tot datorită adaptării lor la diverse condiţii de climă s-a ajuns la împărţirea acestora pe rase. „Albinele fac parte din regnul Animalia, subregnul Nevertebrata, încrengătura Artropoda, clasa Insecta, ordinul Hymenoptera, grupul Aculeta, familia Apidae, genul Apis. Familia Apidae cuprinde albinele Apis, bondarii Bombus şi un gen de albine cu ac atrofiat Melipona […] Din aceeaşi familie mai fac parte: albinele solitare, la care fiecare femelă fecundată îşi construieşte un cuib unde depune ouăle […], albinele parazite, care depun ouăle în cuibul altor apide, 86 albinele care trăiesc în colonii.“ Patru specii de albine fac parte din genul Apis. Aceste specii de albine se pot clasifica astfel: Albina meliferă, albina uriaşă, albina pitică galbenă şi albina indiană.

Specia Apis e structurată astfel: Dorsata, albina indiană uriaşă, ce contruieşte un singur fagur prins de stânci sau de ramurile copacilor, Florea, o albină indiană pitică, ce construieşte un singur fagure foarte mic, prins de ramurile copacilor, Cerana sau albina indiană obişnuită, mellifica sau meliferă, exploatată de om pentru calităţile sale productive şi care se divizează în trei caste: matcă, trântori şi albine lucrătoare. În ţara noastră, datorită condiţiilor favorabile de vegetaţie şi climă, s-a format rasa Apis mellifera carpatica. Albina românească carpatică este foarte prolifică.

86

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.

9 46

ION TURNEA

„Albina meliferă are cea mai întinsă arie de răspândire, identificându-se pe toate continentele.“87 Ea face parte din regnul Animalia, regn specific vieţuitoarelor „monocelulare şi pluricelurale cu mod specific predominant de 88 hrănire pe baza regnului vegetal.“ Totodată ea aparţine subregnului Nevertebrata, deoarece nu are coloană vertebrală, încrengăturii Artropoda, fiindcă nu are coloană vertebrală, însă are picioare articulate, subîncrengătura Mandibulata, fiind artropodă cu mandibule, clasa Insecta, având asemenea insectelor: cap, torace şi abdomen, subclasa Pterigota, subclasă ce cuprinde insectele care prezintă pe segmentele toracice două şi trei perechi de aripi, ordinul Hzmenoptera ce cuprinde insectele cu aripi membranoase, subordinul apocrita, pentru că între torace şi abdomen se face legătura printr-o porţiune îngustă, peţiol.

Familia din care face parte albina meliferă este Apidae, subfamilia Apinae, subfamilia insectelor ce adună polen şi îşi fac cuiburi.

Ea mai aparţine tribului Apini, genului Apis, pentru că are o singură femelă cu organele reproducătoare dezvoltate.

La albina meliferă se constată un mare progres biologic datorită capacităţii sale da a aduna cantităţi mari de miere, mult mai mari decât întreţinerea lor pe timp de un an, permiţând astfel omului să recolteze o parte din ea, ajutând astfel progresului economic.

Ca urmare a studiilor efectuate asupra albinei melifere s-a ajuns la împărţirea acestei specii în trei mari grupe geografice: grupul irano-mediteranian, grupul mediteraniano-occidental şi grupul african.

87

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.

11 88 Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 36 47

ION TURNEA

Grupul irano-mediteranian cuprinde albina caucaziană de munte (munţii Caucaz), albina caucaziană galbenă, de şes (regiunea de şes a Caucazului), albina taurică (Crimeea), albina carnică (Austria şi Iugoslavia), albina italiană (America Centrală, America de Sud, Australia, Noua Zeelandă), albina carpatină (ţara noastră).

Albinele acestui grup sunt răspândite datorită productivităţii şi însuşirilor biologice, având mare interes economic.

Această grupă are la rândul său mai multe rase: mellifica sicula sau albina siciliană de culoare neagră, mellifica remipes, o albină blândă, roitoare în a cărei familie convieţuiesc două mătci, mellifica cypria, o albină irascibilă, căpăcire umedă, propolizatoare puternică, mellifica syriaca, albina cu cea mai lungă trompă, o albină foarte productivă, ea valorifică culesul şi la timp nefavorabil, mellifica ligustica, o albină cu mătci prolifice, mellifica carnica, căpăceşte mierea uscat, construieşte multe celule de trântori, mellifica carpatica sau albina românească, deosebit de blândă, productivă, cu reacţie la fum. „În cadrul acestei rase se disting mai multe populaţii sau ecotipuri corespunzător zonelor geografice din ţara noastră în care s-au dezvoltat şi la care s-au adaptat perfect. Deosebim ecotipul de stepă, 89 munte, Câmpia de vest, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei.“ Grupul mediteraniano-occidental include albina brună europeană (Franţa, Germania, Anglia, Olanda, Peninsula Scandinavă) şi grupul african ce cuprinde la rândul lui mai multe rase: albina egipteană (malurile Nilului şi a Mării Roşii), albina galbenă africană (centrul Africii), albina sud-africană (sudul Africii), albina punică sau telică

89

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 38 48

ION TURNEA

(Tunisia, Algeria şi Maroc), albina neagră (Madagascar). „Un studiu mai amănunţit o apropie mai mult de rasele de albine din grupul african (Apis mellifica intermissa). Prezintă o trompă de dimensiuni mici, este irascibilă, destul de roitoare, productivă şi rezistentă la iernare în condiţiile iernilor lungi.“90 Acest grup de albine mediteran-occidental cuprinde o singură rasă: Apis mellifica.

Albinele ce fac parte din grupul african se caracterizează prin talie mică, roire puternică şi irascibilitate accentuată.

Ele pot să fie împărţite astfel: mellifica unicolor, albină răspândită în Madagascar cu un corp de dimensiuni mici; mellifica intermissa, răspândită în Africa de Nord, mellifica adansonii sau albina galbenă africană, în zona centrală a Africii, o albină ce roieşte foarte mult, mellifica lamarckii sau albina egipteană ce este o rasă de trecere între albina africană şi cea europeană, o albină cu un corp mic, abdomen dotat cu peri deşi şi albicioşi, irascibilă şi roitoare ce nu formează ghem la iernare şi căpăceşte umed mirea; mellifica capenis ce prezintă posibilitatea de a creşte mătci normale din ouă depuse de albinele ouătoare după ce aceştea au roit fără matcă.

Cea mai veche specie de albine ce s-a descoperit a fost Trigona Prisca, găsită în New Jersey USA şi care datează de 74 - 94 milioane de ani. Aşadar e posibil ca predecesorii albinelor să fii trăit în această perioadă, însă fosilele genului Apis au fost descoperite în Germania prima dată. Este posibil ca această specie Apis să fii primit identităţi separate în timpul erei Terţiar.

Deşi albinele au un corp delicat, o durată de viaţă scurtă, ele nu par să ţină seama de aceste lucruri, căci zilnic transportă încărcături uriaşe de nectar şi polen, de la câmpul sau livezile pline de flori la stup. Veşnic neobosite îşi trăiesc scurta viaţă din plin, făcându-se utile mai ales pentru viitoarele generaţii de albine, dar şi pentru om prin surplusul de polen ce-l adună.

Datorită hărniciei lor, albinele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, putând să fie acum clasificate după cum am arătat pe specii şi rase.

90

Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., Manualul apicultorului, Redacţia Pub. Apicole, Bucureşti, 1979, pag. 37 49

ION TURNEA

Motto: „Dacă vrei să asculţi mintea unui om, ascultă-i cuvintele.“ (Proverbe, Zicători, Ghicitori, Ed. Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 110) Dacă vrei să pătrunzi înţelepciunea albinei, cunoaşte-i viaţa.

A

lbinele au o viaţă de familie foarte bine organizată. Dacă deschidem un stup pătrundem într-o lume a muzicii, a poeziei, dar în acelaşi timp într-o lume a ştiinţelor exacte.

Doar în familia acestor mici vietăţi armonia muzicală şi poezia dau mâna cu logica, cu ştiinţele exacte.

E atâta poezie, e atâta muzică în fiecare cămăruţă a fagurelui de miere, e atâta viaţă în fiecare celulă unde trăiesc primii zori ouăle, larvele, puietul şi totuşi atâta înţelepciune, atâta ştiinţă, atâta perfecţiune.

Fiecare individ al familiei de albine are o misiune. Niciunul nu se pierde în amănuntele clipelor deşarte, preţuind şi făcând util fiecare moment. Albinele lucrătoare înţeleg cântecul florilor şi adună esenţa fiecărui paradis parfumat, dăruind mai apoi diamantele culese albinelor lucrătoare ce îngrijesc de stup. Doicile, o altă categorie a albinelor lucrătoare, hrănesc puietul. Matca şi trântorul îndeplinesc rolul de reproducere în viaţa familiei lor.

Stupul albinei ascunde atâta magie, e un paradis unde curge lapte şi miere, un paradis plin de viaţă şi înţelepciune.

Cromatica albinei, galben şi negru e plină de simbol. Am putea considera că Dumnezeu a pictat-o astfel ţinând cont de două lucruri, lumina produselor muncii ei şi întunericul locuinţei acesteia, locuinţă încărcată însă de soare prin lumea ce o ascunde. Negrul ar putea să fie asociat şi cu lumea deşartă a acestui paradis pământesc, paradis în care albinele creează perle ale nemuririi. Galbenul e oglinda mierii, aurul dulce ce aduce atâta primăvară în natură şi în sufletul omenesc. „Cuibul familiei de albine este compus din câţiva faguri de ceară.

50

ION TURNEA

Fiecare fagure este format din mii de celule de formă hexagonală, aşezate pe ambele părţi ale peretelui comun din mijloc. Fundul celulei se compune din trei romburi care servesc ca o parte de fund pentru trei celule, aşezate pe faţa opusă a fagurelui. Se deosebesc: celulele de albine în care cresc albinele lucrătoare (cu diametrul de 5, 38 - 5, 42 mm şi adâncimea de 10 - 12 mm), celulele de trântori care servesc pentru creşterea trântorilor (cu diametrul de 6, 25 - 7, 00 mm) şi cu adâncimea de 13 - 16 mm) şi botcile în care se cresc mătcile. În celulele de albine lucrătoare, albinele depozitează miere şi păstură, în cele de trântori, miere şi foarte rar păstură. Albinele construiesc botcile numai pentru creşterea mătcilor, distrugându-le apoi.“ 91 Celulele în care creşte puietul de albine lucrătoare au forma hexagonală, celulele în care se dezvoltă trântorii sunt mai mari şi mai adânci, iar cele în care se dezvoltă celulele de matcă sau botcile sunt cilindrice, iar la exterior au formă de ghindă. „Botca seamănă bine cu forma unei ghinde mari, ce stă în poziţie verticală.“ 92 „În cuib se găsesc două forme de botci: botci de roire şi botci de salvare. Primele sunt clădite de albine atunci când familia urmează un roi şi sunt situate obişnuit pe marginile laterale şi de jos ale fagurilor. Albinele clădesc de obicei botcile de salvare pe suprafaţa de mijloc a fagurilor, prin modificarea celulelor lucrătoare, în care se află ouă sau larve tinere, atunci când familia a pierdut matca. Botcile se găsesc în stup numai când în familie se cresc mătci. După ieşirea mătcilor, albinele distrug botcile.“ 93 Pe lângă aceste forme principale de celule, albinele construiesc nişte celule de tranziţie între celulele de albine şi celulele mari de trântori. Aceste celule au forme neregulate. Tot forme neregulate au şi celulele mărginaşe datorită cărora fagurii se pot prinde de şipculiţele ramei. În aceste celule albinele depozitează mierea.

91

A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de stat pt. lit. ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 17 92 Constantin Hristea, L. Pădurean, L. S. A. B. C...Apicol, vol. II, Editura AgroSilvică, Bucureşti, 1967, pag. 15 93 I. Barac, Foti, N. Popa, Al. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1965, pag. 27 51

ION TURNEA

Fagurii cu celule de albine au grosimea de 25 mm. Spaţiul între fagurii vecini este de 12 mm. Între pereţii din mijloc ai fagurilor vecini distanţa este de 37 mm. În cazul în care distanţa va fi mărită mai mult, albinele vor construi în spaţiul dintre faguri, un fagure suplimentar, iar dacă distanţa va fi mai mică vor roade din pereţii celulelor.

Fagurele cu celule de albine, într-o ramă standard, cu dimensiunile de 435 X 300 mm, conţine în jur de 8000 de celule. „În stupii sistematici, albinele clădesc fagurii pe foile de fagure artificial, care sunt nişte foi subţiri de ceară cu adâncituri imprimate, 94 asemănătoare fundurilor de celule din fagurii clădiţi de albine.“ „În scorburi sau stupi primitivi, fagurii sunt fixaţi direct de tavan şi pereţii laterali, 95 deci nu pot fi scoşi fără a-i degrada.“ Pentru ca o familie de albine să se dezvolte normal, cuibul trebuie să fie alcătuit din faguri clădiţi drept şi regulat. În fiecare primăvară celulele fagurilor din cuiburi sunt ocupate de puiet, de ouă, larve, nimfe, celule căpăcite.

La început de primăvară, în viaţa familiei de albine are loc şi zborul de curăţire. Acest zbor se efectuează când temperatura aerului este de minimum 12º C. Acest zbor are ca scop eliminarea resturilor alimentelor nedigerate din organismul albinelor şi are loc la sfârşitul lunii februarie sau începutul lunii martie. „Albinele lucrătoare desfăşoară o activitate complexă, specifică vieţii colective, condiţionată de starea familiei în funcţie de sezon.

Activitatea albinelor are loc în stup 94

A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de stat pt. lit. ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 18 95 I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 38 52

ION TURNEA

şi în afara acestuia.“ 96 „Familia de albine petrece un sezon activ în ţara noastră din martie până în octombrie şi o perioadă de relativă inactivitate din noiembrie până în februarie. În aceste condiţii, vara calendaristică este pentru albine o permanentă toamnă: toate activităţile familiei se concentrează asupra procurării de rezerve de hrană şi acumularea lor în faguri.“ 97 Dezvoltarea familiei de albine cunoaşte şase perioade: creşterea albinelor de iernare, etapă care începe cu luna august şi care se datorează scăderii culesului de nectar şi polen, reducerii activităţii de zbor, intensităţii creşterii puietului, izgonirii trântorilor; repausul de iarnă, etapă ce se datorează temperaturilor scăzute, sub 8º C ce determină albina să părăsească fagurii mărginaşi şi să se îngrămădească pe cei din dreptul urdinişului formând un ghem alcătuit din matcă, încojurată de albinele tinere ce produc căldură prin mişcări şi zumzet, apoi albine bătrâne ce alcătuiesc coaja ghemului; înlocuirea albinelor de iarnă, etapă în care temperatura ajunge în mijlocul ghemului până la 35ºC; creşterea populaţiei familiilor, o etapă ce constă în înlocuirea albinelor bătrâne cu cele tinere, roirea, etapă ce are loc în lunile iunie şi iulie şi culesul.

Puterea familiei de albine depinde de numărul mare al acestora pe timpul culesurilor, din această cauză, dacă familia e slabă numeric după iernat, producţia e slabă.

După primul cules de nectar de la sfârşitul primăverii, activitate desfăşurată de albinele lucrătoare în afara stupului, apare instinctul de clădit. Astfel se înoiesc fagurii pentru noile generaţii de puiet, 96

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.

27 97 Asociaţia crescătorilor de albine din România, Manualul apicultorului, Ediţia a IX-a, ed. Crepuscul, Bucureşti, 2007, pag. 36 53

ION TURNEA

mai ales că în timpul culesului, glandele ceriere a albinelor se dezvoltă timp de două până la trei săptămâni, după care urmează o perioadă de cădere a acestora.

Albina lucrătoare pe lângă activitatea desfăşurată în afara stupului, desfăşoară multe activităţi şi în stup. Astfel ea are mai multe atribuţii, de cercetaşă, ce odată întoarsă în stup descrie pe fagure un cerc de figuri geometrice într-un dans circular cu rolul de a indica surse aflate la maxim 100 m de stup, iar pentru a indica surse aflate la mai mult de 100 m îşi agită abdomenul în stânga şi în dreapta, de paznic, când atacă şi înţeapă orice fel de inamic, de curăţitoare, fiindcă îndepărtează din stup resturile de faguri căzuţi, de ventilatoare, căci în vreme de caniculă la urdiniş, bate din aripi, de sanitar, ce elimină din stup cadavrele musafirilor nepoftiţi sau larvelor moarte.

Pentru o bună productivitate apicultorii trebuie să lucreze cu familii mari de albine. Înmulţirea familiilor de albine se poate realiza pe calea roirii naturale şi artificiale.

Roirea naturală constă în înmulţirea familiilor de albine prin divizare. O parte din albinele tinere împreună cu matca şi trântorii pleacă în căutarea unui nou adăpost, părăsind stupul. Această etapă din viaţa familiei de albine are avantajul că dintr-o familie de albine se pot obţine între unu până la patru roiuri. „Roiurile timpurii părăsesc familia mamă cu aproximativ 50 de zile înaintea culesului principal. Aceste roiuri dispun de timp suficient ca până la culesul principal să se întărească, deoarece în acest interval se pot prăsi două generaţii de albine.

54

ION TURNEA

În aceste condiţii roiurile timpurii pot să valorifice culesurile în mod corespunzător. Familiile mamă din care roiurile timpurii au ieşit dispun şi ele de timp suficient pentru refacerea lor.“ 98 După ce albinele din roiul natural sunt aşezate în noul adăpost încep o intensă activitate de construire a fagurilor şi participă activ la culesurile mai târzii.

Roirile târzii au loc cu cinci zile înainte de culesul principal, putând să valorifice culesul datorită energiei lor deosebite.

Există şi situaţii în care roiurile părăsesc stupul la începutul culesului. Acest lucru e nefast atât pentru ele, cât şi pentru familiile de bază. Culesul e neproductiv în această situaţie şi se pierd importante cantităţi de miere.

Roiurile mai pot să fie primare, cu matcă bătrână, secundare, terţiare, simple, cu o singură matcă, compuse, alcătuite din mai multe roiuri ce provin de la o singură familie.

98

Cora Rosenthal, Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 161 55

ION TURNEA

Înaintea roirii familia de albine se pregăteşte prin clădirea mai multor botci, albinele lucrătoare formează 99 „barbă“ , adică se adună mai multe albine în formă de ciorchine, matca este hrănită mai puţin, existenţa multor albine doici.

După căpăcirea primei botci are loc ieşirea roiurilor naturale, iar albinele care roiesc îşi umplu guşile cu miere înaintea părăsirii stupului.

Prin prinderea roiurilor naturale se pot obţine între unu şi patru roiuri cu mătci de calitate. „Roirea artificială se bazează pe roirea naturală cu diferenţa că nu se lasă familia de albine să roiască, ci încă înainte de a intra în frigurile roirii se aplică diferite posibilităţi de sporire a efectivului.

Roirea artificială faţă de cea naturală, prezintă o serie de avantaje: se 100 pot forma familii în numărul dorit.“ Dezavantajele roirii artificiale ar fi acelea că roiul se poate depopula, fiindcă are o vitalitate mai scăzută decât a unui roi natural.

Există diferite metode de înmulţire a familiilor de albine.

Roirea artificială se poate realiza şi prin divizare, scoţându-se întro zi însorită, dintr-o familie puternică, jumătate din ramele cu puiet şi albinele care-l acoperă, punându-le într-un stup nou sau prin mutare simplă, ce constă în mutarea ramelor cu puiet necăpăcit şi albinele ce le acoperă, într-o zi însorită, când majoritatea albinelor zburătoare nu sunt în stup, într-un alt stup.

Roirea prin stolonare se realizeză prin ridicarea ramelor cu puiet căpăcit şi a albinelor ce-l acoperă şi mutarea în stupii pregătiţi special. Această roire „se practică în stupinele cu sarcini mari de înmulţire.“ 101 99

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1983, pag. 65 100 Cora Rosenthal, Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 164 101 Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 90 56

ION TURNEA

Roirea prin metoda evantai se realizează prin lăsarea fără matcă a familiei destinate roirii, prin scoaterea acesteia din stup împreună cu o ramă de puiet şi miere, dar şi un fagur artificial şi mutarea acestora într-un stup nou. „Metoda roiului pachet constituie obiectul unui comerţ larg în partea de nord a S.U.A. unde se practică sacrificarea familiilor de albine, toamna şi repopularea stupilor, primăvara, cu roiuri aduse din regiunile sudice.“102 Obligatoriu este ca fiecare roi-pachet să aibă în interiorul lui o matcă.

Roirea artificială intensivă simplificată se bazează pe determinarea unei familii de albine să se pregătească de roire naturală.

Formarea roiurilor din nuclee se poate face după înflorirea salcâmului. Se împart fagurii cu puiet din familiile puternice, câţi faguri, atâtea nuclee. „Nucleele se aşează apoi în stupi sau lădiţe de transportat rame.“103 Ramele se transportă într-o cameră răcoroasă unde sunt ţinute între 36 şi 48 de ore, pe urmă se scot din cameră şi se aşează în apropierea stupinei, în locul unde albinele îşi efectuează zborul. Celor mai populaţi faguri, în urma acestei proceduri, li se altoieşte o botcă seara.

Calitatea famililor de albine depinde şi de vârsta mătcilor. „Unii din crescătorii de albine îşi procură mătcile tinere de care au nevoie 104 recurgând la roirea naturală.“ „Denumirea de matcă se dă acelei insecte din colectivitatea unei colonii, de obicei unică în stup, care asigură continuitatea speciei. Numai ea este în stare să dea ouă fecundate din care să se nască albine. În afară de depunera ouălelor, matca, prin 102

AlexandrinaAdler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.

69 57

ION TURNEA

prezenţa ei permanentă în cuib, dă albinelor din colonie siguranţa unei continuităţi de vieţuire. Albinele simt această prezenţă, căci odată cu schimbul de hrană îşi transmit una alteia substanţa de matcă pe care o secretă glandele ei mandibulare.“105 Dacă matca lipseşte din familia de albine, acestea o caută două, trei ore, cu mare zarvă, apoi se pregătesc să-şi crească o nouă matcă.

Albinele lucrătoare deşi au organele de reproducere, nu pot să facă acest lucru, deoarece acestea sunt foarte puţin dezvoltate. Ele ocupă alt rol în viaţa familiei de albine după cum am arătat mai sus, de culegătoare, cercetătoare, păzire, apărare, doici, ventilatoare, sanitar. „Trântorul reprezintă în colonie elementul sexual mascul, care asigură fecundarea mătcii şi deci perpetuarea în timp a speciei. […] Înfăţişarea lui se impune prin masivitate corporală, căci este de peste două ori mai mare şi mai greu decât albinele coloniei. […]

Pentru a-i putea creşte astfel, albinele clădesc faguri cu celule mult mai mari faţă de cele clădite pentru albinele lucrătoare.“106 Ei nu pot trăi oricâtă hrana ar avea decât în colectivitatea stupului. În stup mai au şi rolul de a prelucra nectarul adus de albinele lucrătoare prin eliminarea cantităţii de apă din nectar pentru maturarea mierii. Prigonirea acestora de către albine se face datorită unui reflex alimentar ce apare la albinele culegătoare mai mari de 103

Ing. V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 95 104.

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 159 105.

Constantin Hristea, L. Pădurean, L. S. A. B. C...Apicol, vol. II, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1967, pag. 15 106.

Idem. Ibidem, pag. 324 58

ION TURNEA

douăzeci de zile, cele tinere neparticipând. Când albinele nu mai găsesc hrană pe câmp se dispensează de trântori.

După fecundarea mătcii ce are loc în timpul zborului nupţial, trântorul moare.

Viaţa familiei de albine e foarte complexă. Perfecţiunea ei întrece cu mult viaţa oamenilor. Fiecare albină are misiunea ei de la care nu se abate, fiecare moment al schimbărilor climatice din natură are importanţa lui în desfăşurarea activităţii acestora. Doar cine nu cunoaşte cât de mare e această firavă vietate nu are curiozitatea de a încerca să le pătrundă viaţa şi le consideră nesemnificative. Albina e o adevărată zeiţa am putea spune prin adâncimea făpturii ei.

Ea e făptura veşnic neobosită, căci „pentru a obţine un kilogram de miere […] trebuie să adune nectarul din două milioane de flori de salcâm, parcurgând 40.000 de zboruri de la stup la câmpul cu flori, ceea ce echivalează cu... ocolul Pământului! Având în vedere faptul că, într-un minut, o albină poate să polenizeze 24 de flori, un calcul simplu ne arată că ea are nevoie de aproape 14.000 ore pentru a produce un kilogram de miere!“ 107 S-a dovedit ştiinţific faptul că albinele posedă o memorie a locurilor, ieşită din comun, ţinând minte schiţa tuturor traseelor favorabile spre zone cu flori bogate în nectar. Totodată ele dispun de o aşa numită busolă solară, care le ajută să găsească drumul cel mai scurt spre ţintă.

Aceste calităţi sunt dobândite în urma unor antrenamente riguroase, la care tinerele albine sunt supuse de suratele lor cu experienţă. În interiorul stupului, fiecare adultă are opt ucenice.

107

Eugenia Moraru, Planeta vie, ed. Donaris, 2009, pag. 96 59

ION TURNEA

Acestea o înconjoară şi urmăresc un fel de balet al profesoarei, constând în vibraţii diferite ale aripilor şi mişcări bine coordonate ale corpului.

Fiecare astfel de element […] corespunde unui detaliu din activitatea de culegere a 108 nectarului.“ Albinele sunt singurele făpturi ce rezistă şi la temperaturi de - 30º C datorită ghemurilor uriaşe ce le formează în jurul reginei.

Aşadar viaţa familiei de albine e unică în acest univers.

Fiind insecte sociale dintre cele mai evoluate, albinele realizează în comun o serie de activităţi utile supravieţuirii speciei: creşterea urmaşilor, adunarea şi prelucrarea hranei.

Atât de bine organizată este familia de albine, căci se comportă asemenea unui organism unde fiecare organ are rolul său bine definit, organ fără de care nu este posibilă supravieţuirea. Aşa şi fără fiecare albină se pierde o parte din vitalitatea stupului.

Albinele sunt cel mai bun exemplu de convieţuire în familie şi pentru om.

108

Specii de plante decorative ce oferă familiei de albine culesuri de întreţinere, până la marile culesuri de salcâm, tei etc. despre care voi vorbi în Capitolul 9 Resursele melifere ale ţării noatre.

Narcise

Ghiocei

Zambile

Gladiole

Eugenia Moraru, Planeta vie, ed. Donaris, 2009, pag. 97 60

ION TURNEA

CAPITOLUL 5 TEHNOLOGIA CREŞTERII ALBINELOR 5.1. CALENDARUL CREŞTERII ŞI ÎNGRIJIRII ALBINELOR Motto: „Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită.“ Antoin de Saint-Exupery, Micul prinţ

D

oar îndrăgostiţii de albine sunt cei care pot pătrunde în lumea tainică a prisăcii. Ei trăiesc alături de preţioasele insecte toate bucuriile ce ţi le oferă natura, de la zâmbetul primei raze de soare, primăvara, ce aduce zborul pentru curăţire a albinelor la fascinanta poveste a roirii, de la mireasma înfloririi la dansul albinelor cu cele mai minunate prinţese ale pământului, florile, de la aroma fructelor coapte la viaţa ce se naşte în interiorul stupului prin intensificarea creşterii puietului, de la steluţa de zăpadă căzută din văzduh peste prisacă la soarele ce încălzeşte întregul stup indiferent de temperatura de afară, ghemul.

Niciun om ce a privit apicultura doar ca pe o sursă de câştig nu a reuşit să pătrudă în lumea plină de enigme ce ţi-o oferă viaţa albinelor. A fost nevoit să renunţe, neavând răbdare să-i înţeleagă frumuseţea.

Aşadar nu e nevoie să începi doar prin a-ţi procura doar tehnologia necesară creşterii albinelor, ci e nevoie de multă răbdare să poţi pătrunde în universul celor mai înţelepte insecte, să înveţi să le iubeşti aşa cum cei ce vor să devină marinari sunt sfătuiţi de scriitorul Antoin de Saint-Exupery să înveţe să iubească marea.

Pentru a pricepe mai bine universul plin de viaţă al prisăcii o să prezint în acest subcapitol etapele creşterii albinelor în funcţie de 61

ION TURNEA

anotimp. „Sub influenţa mediului, în cursul anului au loc în familia de albine modificări cantitative şi calitative. Schimbările albinelor în familie, sub raport numeric, sunt determinate atât de condiţiile mediului exterior, cât şi de condiţiile ce se creează însăşi în interiorul cuibului.“ 109 Anul apicol începe toamna odată cu perioada de creştere a albinelor de iernare, perioadă ce corespunde lunilor augustseptembrie. În această perioadă activitatea de zbor a albinelor se micşorează, intensificându-se creşterea puietului. Albinele ce sunt crescute în această perioadă pot trăi 7-8 luni, spre deosebire de cele din sezon ce trăiesc între 35-45 zile.

Tot în această perioadă apare culesul de nectar şi polen care totuşi nu depăşeşte nivelul celui de la începutul verii.

Matca depune între 600-800 de ouă în 24 de ore în aceste luni de toamnă calendaristică.

După ultimul cules din sezonul de toamnă începe pregătirea pentru iernat.

Pregătirea pentru iernat se face având în vedere calitatea mătcilor, puterea familiilor, hrana necesară pentru iernare, organizarea cuibului.

Tot în perioada de pregătire pentru iernat „se aşază gratiile contra 110 şoarecilor la urdiniş, reductorul trecându-se la faza mică.“ , se efectuează stâmtorarea şi împachetarea cuiburilor, se verifică salteluţele. În perioada repausului de iarnă când temperatura scade, ouatul mătcii şi creşterea puietului încetează, iar albinele îşi micşorează zborul.

Această perioadă a repausului de iarnă începe pe la sfârşitul

109

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 71 110 Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. Ing. V. Harnaj, Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Buc. 1979, pag.

97 62

ION TURNEA

lunii octombrie şi se termină în februarie odată cu apariţia primului puiet în cuib. În perioada repausului de iarnă dacă temperatura scade sub 8º albinele formează ghemul de iarnă în dreptul urdinişului.

Perioada înlocuirii albinelor de iarnă începe odată cu apariţia primului puiet în cuib.

Până la zborul de curăţire ce are loc primăvara, matca depune între 20-100 ouă, însă după zborul de curăţire şi apariţia culesului de nectar şi polen, ouatul se intensifică ajungând la 1000 de ouă în luna aprilie şi până la 2000 de ouă în luna iunie.

Primăvara stuparul trebuie să facă investigaţii cu privire la starea familiei din stup. „Dacă în stup se aude un zumzet (bâzâit înfundat) accentuat şi continuu înseamnă că matca a depus ouă şi cuibul este format. În coloniile (familiile) în care acest zumzet este greu perceptibil, înseamnă că matca încă nu a început activitatea. În cazul când nu se aude nimic chiar dacă se loveşte puţin stupul, înseamnă că situaţia nu este bună şi se impune în acest caz o verificare mai 111 amănunţită.“ După această primă verificare stuparul verifică urdinişul care dacă este brumat în zilele friguroase demonstrează că în stup există o familie puternică şi o temperatură corespunzătoare pentru viaţa acesteia.

Urdinişul este al doilea pas care trebuie investigat de apicultor primăvara, căci dacă temperatura depăşeşte 12º C la urdiniş îşi fac apariţia albinele pentru a-şi începe zborul de curăţire.

Pentru a forţa albinele să săvârşească zborul de curăţire, stuparul trebuie să ridice podişorul şi să lase capacele expuse 111

Ioan Savu, Creşterea albinelor în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti, 1985, pag. 131, 132 63

ION TURNEA

la soare în aşa fel încât căldura să pătrundă până la ghem şi să activeze albinele care treptat se desprind de acesta şi iasă prin urdinişul superior.

Zborul de curăţire e necesar după cum am mai menţionat, căci în timpul lui albinele îşi curăţă intestinele.

Acest zbor nu durează mult, căci adesea vremea bună nu ţine mult, fiind foarte schimbătoare primăvara, obligând albinele să se întoarcă din nou în stup şi să se prindă iarăşi în ghem. Înainte ca albinele să efectueze zborul de curăţire pentru fortificarea organismului acestora se administrează apă caldă. Apa caldă favorizează zborul de curăţire şi ieşirea din stup a albinelor. Apa caldă se poate administra utilizându-se hrănitorul, verificându-se cu această ocazie starea acestuia.

După zborul de curăţire se verifică fiecare stup cu scopul de a se lua măsurile necesare ajutorării familiilor de albine mai slabe.

Când temperatura aerului permite, apicultorul curăţă fundul stupului de reziduuri precum ceara.

Stuparul asigură mai apoi necesarul de păstură până la apariţia primului cules.

Odată cu trezirea naturii la viaţă, albinele ca nişte prelungiri a razelor de soare mângâie primele flori, primii muguri de primăvară.

Câtă viaţă si relaxare simţi în prisacă urmărindu-le jocul.

Astfel în fiecare primăvară, am pătruns, însoţind zborul albinei din floare în floare, într-o lume unică, un adevărat paradis al culorilor şi aromelor.

Fiecare floare are universul său, are misterul său. Albina este insecta care reuşeşte să pătrundă în lumea fiecăreia. Ea culege înţelepciunea şi nectarul miilor de colţuri de rai ce-şi deschid petalele pentru ca aceasta să se împărtăşească din feerica lume a frumuseţilor.

Această lume feerică omul nu o poate pătrunde, nu e la fel de profund ca albina.

Câtă înţelepciune găseşte albina în fiecare palat al florii, cât de mult îi este răsplătită munca prin izvoarele cunoaşterii ce i se dechid cu fiecare plantă ce o adăposteşte.

Apicultorul încearcă să-i pătrundă adâncimea fiinţei, să-i studieze misterul cercetării fiecărei flori, să se lumineze cu înţelepciunea tainică a albinei.

64

ION TURNEA

Aroma de culori a naturii o primeşte pe albină să fie regina paradisului terestru în fiecare primăvară, căci ea ajută la polenizarea plantelor, contribuid astfel la succesiunea anotimpurilor.

Câtă profunzime ascunde natura, iar albina este aceea care poate să pătrundă această taină.

Albina este prototipul luminii ce botează în fiecare primăvară plantele, ajutându-le să dea rod. Galbenul ei, reflectat şi în produsele muncii sale este aur pentru sănătatea fiecărui om.

De fiecare dată când albinele sărută în zborul lor natura, soarele zâmbeşte mai puternic ca niciodată.

Acest zâmbet de primăvară al lui are sensul de a arăta că tot ce părea mort, a renăscut, că viaţa în natură a primit din nou culoare şi mireasmă.

Activitatea de vară începe odată cu înflorirea salcâmului, începutul lunii mai. Îndată cu înflorirea salcâmului şi a teiului stupii încep culesul. „Culesurile de salcâm şi tei sunt cele mai importante...“112 şi tocmai din această cauză înainte ca albinele să începă culesul de salcâm şi tei se va asigura spaţiul necesar depozitării mierii în stupi.

Salcâmii sau teii încăracaţi de flori îşi trimit în fiecare an vraja lor plină de aromă peste stupină invitând harnicele albine să le sărute mulţimea de stele parfumate ascunse între frunze, în timp ce ei, fericiţi de viaţa ce palpită în tot ce-i înconjoară, îşi înalţă capetele în văzduh, atât de semeţ, încât ramurile lor par a ţine în mână cerul cusut cu infinite fire subţiri de mătase albă împletite cu albastre fire de safir.

O feerică poezie poţi trăi în această perioadă din an în stupină. E suficient să te rupi pentru o oră de toate grijile şi să trăieşti momentul culegerii alături de iubitele tale albine din prisacă pentru ca să te încarci cu energie pozitivă pentru foarte multă vreme.

Un joc de luminiţe săgetează florile în mii de linii şi cerculeţe, într-un dans al unei fericiri eterne.

112

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.41 65

ION TURNEA

Nici nu se usucă lacrimile dimineţii de pe câmpul înverzit şi de pe fruntea plantelor încă adormite până ce abinele anunţând prin strălucirea lor primele raze ale răsăritului de soare îşi încep activitatea.

Vara cromatica albinei se împleteşte ziua cu lumina solară ce mângâie florile, iar noaptea cu ochii stelelor ce vegheză câmpul adormit. Dungile negre ce pictează corpul auriu al zeiţelor soarelui şi stelelor aminteşte de întunericul greutăţilor ce le aşteaptă pe neobositele insecte în interiorul stupului pe timp de iarnă sau în luptă cu inamicii lor.

Cel mai important cules al albinelor are loc atunci când socul, salcâmul, teiul, sunt în floare.

E bine însă de ştiut că e foarte important ca familia de albine să fie aproape de baza meliferă pentru ca producţia culesului să se tripleze chiar.

Atunci „când se urmăreşte culesul de mană (o substanţă zaharoasă eliminată de insectele care consumă seva unor arbori,

ca stejar, pin, ienupăr etc.), stupii se vor aşeza în locul unde se observă un număr mare de 113 muşuroaie de furnici.“ Dacă apicultorii începători „nu au posibilitatea să se deplaseze în diverse zone cu plante melifere în masiv, din cauza numărului redus 113

Ioan Savu, Creşterea albinelor în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti, 1985, pag. 168 114 Idem. Ibidem, pag. 168 66

ION TURNEA

de familii de albine, pot folosi din plin flora existentă în localitatea de 114 domiciliu sau în jurul ei“ În fiecare an orice floare îşi deschide petală după petală aşa cum o carte se deschide filă după filă invitând insecata cunoaşterii şi înţelepciunii să pătrundă lumea parfumată şi aromată a esteticii.

Conform celor prezentate până acum în acest subacapitol, viaţa familiei de albine se poate împărţii în patru mari perioade.

Prima perioadă se poate fixa primăvara. Începând cu sfârşitul lunii februarie, matca începe să depună ouă în celule fagurilor din mijlocul ghemului, astfel această perioadă constă în înlocuirea albinelor bătrâne care au iernat cu albine tinere abia ieşite din celule. Până în luna aprilie toate albinele bătrâne sunt înlocuite, deoarece îndată ce vremea se încălzeşte matca depune până la 1000 de ouă pe zi.

A doua perioadă mai poate să fie denumită şi perioada de creştere. În această perioadă nectarul şi polenul se găsesc din abundenţă, matca e foarte bine hrănită, îşi fac apariţia şi trântorii, se desfăşoară roirea începând cu sfârşitul lunii mai până în luna iunie.

Perioada a treia coincide cu pregătirea albinelor pentru iernare.

Până să înceapă această perioadă toate albinele ce au participat la culesurile de vară mor şi sunt înlocuite de cele care îşi fac apariţia începând cu luna august, albine care nu s-au obosit în timpul culesurilor şi trăiesc până primăvara.

Perioada a patra este perioda iernării, a formării ghemului ce ridică temperatura în interiorul stupului indiferent de temperaturile scăzute de afară.

Calendarul lucrărilor apicole însă poate să fie structurat şi pe luni. În luna ianuarie se supravegează prin controale auditive, săptămânale, modul de iernare a familiilor de albine, se oferă protecţie contra dăunătorilor, se protejează stupii împotriva curenţilor, vânturilor, prin perdele de protecţie ce pot să fie coceni, tulpini de floarea soarelui, stuf, papură etc. se îndepărtează fără zgomot zăpada de pe scândurile de zbor ale stupilor, se desfundă urdinişurile de albinele moarte, se repară, dezinfectează inventarul apicol, se fixează fagurii artificiali în rame pentru sezonul următor, se achiziţionează noi utilaje, se pot confecţiona şi alţi stupi.

67

ION TURNEA

Februarie este luna în care trebuie o supraveghere mult mai atentă a felului de iernare a albinelor tot prin controale auditive, lovirea uşoară a stupului şi ascultarea vieţii ce palpită înăuntru, pregătirea pentru zborul de curăţire a familiilor de albine, continuarea rezolvării inventarului apicol.

Luna martie începe prin supravegerea atentă a zborului de curăţire, tratamente pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor dacă este cazul, deplasarea stupilor pentru culesurile timpurii, prevenirea furtişagurilor între familile de albine. Începând cu luna aprilie se fortifică familiile slabe de albine, se lărgesc cuiburile cu faguri clădiţi şi artificiali, se instalează colectoarele de polen, introducerea fagurilor cu celule pentru trântori, celule mult mai mari decât cele pentru mătci şi albine lucrătoare, extragerea şi condiţionarea de la stupii necorespunzători a cantităţii de ceară, transportul stupilor în livezile cu pomi în vederea culesului şi polenizării. În luna mai se continuă lărgirea cuibului de puiet, pregătirea familiei de albine pentru valorificarea optimă a culesului nectarului de salcâm, tei, asigurarea depozitării acestuia, instalarea colectoarelor de polen, creşterea artificială a mătcilor, instalarea topitorului de ceară de tip solar, extragerea mierii, organizarea transporturilor pentru culesul următor.

Lucrările apicole din luna iunie încep prin extragerea şi condiţionarea mierii de salcâm dar şi asigurarea rezervelor de miere pentru iarna următoare, se controlează puterea familiei de albine, întărirea familiilor noi formate ca urmare a roirilor, extragerea de ceară. În iulie se întăresc familiile de albine din lunile precedente, recoltarea şi extragerea mierii din culesurile de vară, revizia generală a cuiburilor, pregătirea şi transportarea stupilor noaptea, asigurându-le aerisirea, pentru culesul de întreţinere, fâneţe, bostănării etc.

August este luna în care se recoltează şi se extrage mierea culesurilor târzii, se deplasează stupii pentru culesurile târzii, se valorifică produsele apicole provenite din culesurile anterioare. Începând cu luna septembrie, deşi se continuă culesul târziu, se împachetează cuibul împotriva schimbărilor bruşte a temperaturii, 68

ION TURNEA

se iau măsuri pentru eliminarea umezelii din stup pe timp de iarnă, se revizuiesc utilajele şi ustensilele, pregătindu-le astfel pentru sezonul următor. În luna octombrie se previne atacul rozătoarelor prin instalarea unor grătare sau plase metalice la urdinişul stupului, se stimulează şi supraveghează zborurile de curăţire a albinelor, se confecţionează adăposturi improvizate pentru protejarea stupilor în perioada de iarnă, se confecţionează şi instalează perdele de coceni, stuf, papură etc.

Luna noiembrie începe prin efectuarea ultimului control în stup şi rezolvarea unor eventuale deficienţe, se aşează stupii în adăpostul improvizat, se suprveghează zborurile târzii. În decembrie se supraveghează şi se controlează săptămânal starea stupilor împachetaţi pentru iernat, se repară utilajele, ustensilele.

Calendarul lucrărilor apicole este foarte important, deoarece are „menirea să amintească celor interesaţi ce trebuie şi când trebuie să efectueze anumite operaţii şi cu ce mijloace pot fi acestea duse la 115 îndeplinire.“ Şi dacă am început acest subcapitol cu un motto în care am citat câteva vorbe pline de înţelepciune ale scriitorului Antoin de SaintExupery, voi încheia acest subcapitol cu alte câteva gânduri ale aceluiaşi scriitor: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.“ (Micul prinţ); „Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care se întruchipează.“ (Citadela); „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.“ (Micul prinţ).

Apicultorul este acel om care trăieşte sensibilitatea lucrurilor acestei vieţi, el e cel care vede cu ochii inimii şi pătrunde împreună cu albina lui iubită esenţa dragostei.

115

Ioan Savu, Creşterea albinelor în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti, 1985, pag. 223 69

ION TURNEA

Tot apicultorul e cel care cunoaşte profunzimea înţelepciunii, căci cine altul e prietenul, îmblânzitorul insectelor cunoaşterii dacă nu el.

Acest om al celor mai adânci lucruri ale vieţii e exemplul adevăratei prietenii, cunoscătorul esenţei iubirii, căci doar el a învăţat ce înseamnă devotamentul din viaţa bine organizată a familiei de albine, doar el cunoaşte puterea sacrificiului pentru împlinirea unei misiuni prin observarea atentă a muncii albinelor din timpul culesurilor, majoritatea albinelor lucrătoare trăind doar pentru această menire. Şi pentru ca totul să fie perfect apicultorul se identifică cu cea de la care a învăţat ce înseamnă să trăieşti intens şi folositor toate momentele vieţii, se identifică cu prietena îmblânzită de el şi care la rândul ei l-a îmblânzit. Relaţia dintre ei nu este asemenea altor relaţii ce se stabileşte între crescătorii de ovine, bovine de exemplu, stăpân şi necuvântătoare, relaţia lor se bazează pe o strânsă prietenie.

Nu putem cunoaşte fericirea acestei vieţi decât atunci când înţelegem sensibilitatea fiecărui lucru, oricât de neînsemnat ar părea, nu putem înţelege fericirea aceste vieţi până nu preţuim fiecare clipă.

Apicultorul s-a adâncit în această fericire prin comunicarea lui spirituală cu insecta cunoaşterii, albina, căci doar de la neostenita albină a învăţat preţuirea fiecărei clipe simţindu-i în acelaşi timp parfumul, aroma fericirii aşa cum o simte sfânta insectă pătrunzând în lumea fiecărei flori.

Doar admirând-o pe această mesageră a înţelepciunii apicultorul a simţit în adâncul conştiinţei sufletului său că „Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai întâi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om.“ (Antoin de SaintExupery, Citadela)

70

ION TURNEA

5.2. ORGANIZAREA ŞI PRACTICAREA STUPĂRITULUI Într-un stup sunt adunate şi aşezate toate frumuseţile universului.

Soarele ce guvernează perfecţiunea celui mai pur univers, mierea, luminează arhitectura unică a fagurilor.

Galbenul polenului este simbolul vieţii, verdele primăverii, aurul verde al existenţei. Polenul însufleţeşte floarea, e galbenul luminii dătătoare de viaţă în interiorul stupului, e marele element de la care sar putea naşte veşnicia, căci doar el e medicul oamenilor în diverse afecţiuni.

Ce miracol mai mare decât frumuseţea naturii şi taina vieţii ar putea exista? Niciunul. Acest miracol este ţesut cu fir de aur de către albine. Aşa au apărut văi adânci, fagurii, în care se varsă râuri de miere, munţi înalţi, ceara, arme împotriva duşmanilor, căci de nenumărate ori îşi îmbracă albinele duşmanii în ceară.

Stupul e o mică cămăruţă construită de mâna omului ce ascunde în interior un mare univers, un univers creat de cele mai înţelepte insecte, un univers al perfecţiunii. „În cele câteva zeci de milioane de ani de când albinele vieţuiesc în colonii organizate, ele au trăit protejate în scorburile arborilor bătrâni, care le-au asigurat un adăpost cu înveliş călduţ, căci arborele însuşi are propria lui căldură. În această situaţie ele nu au mai avut nevoie să-şi creeze un sistem propriu de apărare exterioară. Albinele nu s-au pregătit organic pentru aşa ceva, nu şi-au pus iscusinţa la încercare. De ce atâta munca, când au găsit totul de-a gata, în scorbură, locul ideal de adăpostire a întregii colonii şi a agoniselii strânse în timpul cald al verii cu flori încărcate cu nectar şi polen?

Albinele deci şi-au ales în mod deliberat locul cel mai potrivit pentru buna lor vieţuire, scorburile arborilor bătrâni din întinsul pădurii.

Omul, observând, această înclinare, aceste preferinţe ale albinelor de a-şi organiza viaţa în scorburi, a tăiat trunchiuri găunoase, le-a ars putregaiul din interior şi a făcut primii stupi din scoarţa ce a rămas tare. În aceste zise buduroaie, omul a pus roirile prinse formându-şi 116 propria stupină alături de casă.“ 116

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucure;ti, 1978, pag. 119, 120 71

ION TURNEA

După cum am menţionat mai sus albinele sunt insectele ce îşi stabilesc adăpostul, în mod natural, în scorburi de copaci, crăpături de stânci, stâlpi, poduri sau în alte locuri poziţionate în aşa fel încât să le ofere protecţie împotriva interperiilor.

Omul a adus albinele în preajma locuinţei sale încă din vechime, încercând prin acest lucru să valorifice produsele oferite de albine.

Principalul inventar apicol e reprezentat de stupi.

Indiferent de structura unui stup, fie că e confecţionat primitiv, din scoarţă de copac sau nuiele de răchită, fie că este un stup sistematic, are rolul de a proteja familia de albine, de a fi învelişul familiei.

Aşa cum învelişul corporal al albinelor, înveliş făcut din chitină, le apără, protejează organele interne, aşa şi stupul are rol de protecţie a întregii familii de albine, a muncii lor. Dacă în interiorul fiecărui înveliş corporal bate o inimă ce menţine viaţa şi în interiorul fiecărui stup bate o inimă, o inimă comună, inima familiei de albine. Într-un stup fagurii sunt scheletul de susţinere a coloniei, spune Constantin L. Hristea în lucrarea Stupăritul nou.

Albinele îşi formează cuibul în stupi, tot în stupi ele se dezvoltă desfăşurând activităţi specifice cum ar fi: clădirea fagurilor, mierea, nectarul, polenul, propolisul, creşterea larvelor.

Ele se apucă de clăditul fagurilor într-un stup doar după ce s-au aşezat în formă de ciorchine, un ciorchine asemănător cu cel în care ele se aflau în stare de roi.

Stupii sunt confecţionaţi de om pentru adăpostirea albinelor.

Materialul din care sunt construiţi stupii poate să fie lemn sau poliuretan. Omul a făcut stupi iniţial în vederea exploatării economice a albinelor. Mai târziu pasionaţii de albine au confecţionat stupi pentru studierea vieţii acestora.

Pentru început albinele au fost adăpostite în stupi simpli (trunchiuri de copaci scobite, coşniţe). În aceşti stupi nu era posibilă intervenţia omului datorită faptului că fagurii erau ficşi şi nu se puteau lua, mierea nu se putea extrage şi refolosi.

Astăzi se utilizează stupi sistematici, cu rame mobile. Aceşti stupi fac posibilă intervenţia omului în cuibul albinelor şi dă posibilitatea acestuia să folosească raţional toate produsele apicole.

Un stup, indiferent de tipul lui, orizontal, vertical cu magazine sau multietajat trebuie să asigure familiei de albine anumite condiţii 72

ION TURNEA

cum ar fi: să protejeze colonia de ploaie, zăpadă, viscol, vânt, curenţi de aer, umezeală, arşiţă, cu alte cuvinte să o ferească de toate capriciile fenomenelor din natură; volumul acestuia să fie suficient de încăpător pentru a asigura spaţiul necesar dezvoltării familiei de albine şi a depozitării rezervelor de miere şi păstură, la nevoie adăugarea de rame sau corpuri în funcţie de dezvoltarea coloniei pe timpul anului şi de evoluţia culesurilor. Totodată stupul e necesar să aibă o greutate care să permită transportul acestuia cu uşurinţă dintr-un loc în altul, dar să fie construit şi dintr-un material rezistent, însă uşor, lemn sau poliuretan pentru a oferi protecţie albinelor. E bine ca dimensiunile constructive ale părţilor componente dintr-un stup să fie standard, pentru a înlesni folosirea materialelor apicole ce sunt comercializate în magazinele de specialitate. Dispunerea ramelor, podişoarelor, diafragmelor, corpurilor şi a altor accesorii într-un stup nu au voie să stânjenească activitatea familiei de albine.

Obiectivul principal al activităţii desfăşurate într-o stupină este realizarea unor familii puternice de albine, capabile să valorifice culesul în condiţii optime. Pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie avut în vedere că într-o prisacă este important ca stupii să fie de acelaşi tip, de aceleaşi dimesiuni, cu ramă unică.

Un stup, indiferent de tip este alcătuit din următoarele părţi principale, fixe sau mobile: corpul sau cuibul, fundul şi acoperişul, catul sau magazinul. Acestor părţi principale li se poate adăuga opţional diafragme, hrănitoare, gratii şi alte accesorii folosite într-un scop sau altul. „Trunchiurile de copaci bătrâni şi scorburoşi erau curăţate de putreziciune până la coajă, arse pe dinăuntru pentru dezinfectare, iar apoi li se puneau înăuntru nişte şipci de-a curmezişul denumite pretculiţe, de care albinele legau fagurii clădiţi. În partea de jos se lăsa o deschidere de circulaţie denumită urdiniş […] Aşa au mers lucrurile secole la rând, până acum 350 de ani când într-o insulă din arhipeleagul Cicladelor greceşti, un stupar cu dragoste de albine le-a salvat viaţa: a pus într-o ladă câteva beţişoare de care a legat fâşii de faguri, pentru a da albinelor o îndrumare de direcţie unde să clădească restul fagurilor […] vestea s-a răspândit în toată lumea şi astfel s-a 117 făcut primul pas spre apicultura raţională.“ 117

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 298, 299 73

ION TURNEA

„Stupul sistematic a fost inventat de renumitul apicultor rus P. I. Procopovici în anul 1814. Primul stup era construit din scânduri în formă de ladă înaltă, dreptunghiulară, cu trei compartimente care se închideau cu capace mobile, păstrându-se o distanţă de 8 mm, atât între rame, cât şi între faguri şi capacele compartimentelor. O asemenea distanţă asigură trecerea albinelor, iar în acest spaţiu albinele nu clădesc faguri. Inventarea stupului cu rame a dat posibilitatea apicultorilor să intervină activ în viaţa şi munca familiei de albine şi să îmbunătăţească îngrijirea albinelor. De pe atunci, apicultorii din toate ţările au construit, după modelul stupului lui Procopovici, multe şi felurite modele de stupi sistematici: stupii au început să se deschidă pe deasupra, s-au făcut rame suspendate, iar diferitele părţi ale stupului au început să fie detaşabile.“ 118 „În anul 1838, apicultorul Ian Dzerzon a construit şi el primul stup cu rame mobile. Abia în 1851, un american, Langstroth obţine un brevet de invenţie pentru stupul care are un sistem vertical de mânuire a ramelor şi cu capac ce se deschide deasupra. La câteva luni după Langstroth, Brlepsch a inventat un stup la fel cu cel american, dar care se deschide din spate.“ 119 Denumirea pe care o poartă albinăritul practicat în astfel de stupi este de stupărit sistematic. În ţara noastră sunt utilizaţi stupi orizontali, stupi cu pereţi simpli, cu 12 rame sau stupi multietajaţi.

Volumul unui stup orizontal este foarte mare, asigurând familei de albine o bună dezvoltare. „La stupul orizontal se procedează la asigurarea spaţiului corespunzător prin introducerea de faguri clădiţi. Lărigirea cuibului se poate realiza treptat, pe măsura necesităţilor.“ 120 118

A. A.Climentov, Apicultura, Ed. de stat pt. lit. ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 33 119 Ing. V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, Ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 30, 31 74

ION TURNEA

La patea inferioară, stupul orizontal dispune de două urdinişuri, iar cuibul în care se află matca, conform STAS-ului vechi se găseşte în dreptul urdinişului.

Singura dificultate la un stup orizontal este că matca îşi extinde ouatul pe un număr mare de faguri.

Fagurii ar trebui să se delimiteze în faguri cu puiet şi faguri cu provizii la începutul culesului.

Stupul standardizat de tip orizontal pentru douăzeci de rame este realizat conform STAS 4170 / 1962. Acest stup este realizat din scândură de 25 mm grosime şi are fundul fix confecţionat din scânduri încheiate între ele în falţuri, aşezate în lungimea stupului, iar corpul din scânduri aşezate longitudinal, încheiate în falţ simplu.

Ramele de cuib şi de magazin ale stupului orizontal cu douăzeci de rame au aceleaşi dimensiuni, întrebuinţându-se atât pentru creşterea puietului, cât şi pentru depozitarea mierii. „Ministerul Agriculturii din R. S. S. U. a adoptat ca stup standard, stupul orizontal cu douăzeci de rame, cu dimensiunile 435 X 300 mm. Corpul acestui stup are următoarele dimensiuni interioare: lungimea 760 mm, lăţimea 450 mm şi înălţimea 320 mm.

La nivelul fundului, în părţi opuse, sunt aşezate urdinişuri având fixate în faţă, pe toată lungimea lor, scândurele de zbor late de 100-120 mm. Deasupra urdinişului de jos, la jumătatea înălţimii ramelor, pieziş, sub un unghi de 15 - 20º, se face urdinişul mijlociu, lung de 125 mm şi lat de 8 mm.

120

Cora Rosenthal, Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 123 75

ION TURNEA

Fundul acestui stup este fix. Sub rame există un spaţiu de 20 mm. Are două diafragme, care sunt ridicate cu 10 mm faţă de fund. Capacul stupului este drept, acoperit cu tablă de fier, cu carton gudronat sau cu placaj vopsit, ori înclinat într-o parte şi acoperit cu scânduri subţiri.

Partea de sus a spetezelor laterale ale ramelor se face mai lată (35 mm). Ramele de acest fel se apropie strâns una de alta în stup, ceea ce 121 simplifică mult pregătirea cuibului pentru transport.“ Alt tip de stup utilizat în apicultură este stupul cu pereţi simpli, cu 12 rame.

Acest stup are şi 2 diafragme şi capac.

Corpul acestui stup are forma unei lăzi cu patru pereţi de circa 35 până la 45 mm grosime, lungimea de 450 mm, lăţimea 450 mm, înălţimea 320 mm.

La înălţimea de 260 mm este urdinişul de sus, o deschizătură de 80 / 10 mm. În pereţii stupului nu sunt niciun fel de tăieturi ca să nu se piardă căldura. În partea de sus a pereţilor dinăuntru este tăiat un falţ pe care să se sprijine umeraşii ramelor şi diafragmelor, de 20 mm adâncime şi 11 mm lăţime. Fiecare ramă e alcătuită din patru speteze.

Speteaza de sus are lungimea de 470 mm, 25 mm lăţimea, 20 mm grosimea, spetezele laterale au 290 mm lungimea, 25 mm lăţimea, 8 mm grosimea, iar speteaza de jos are o lungime de 419 mm, o lăţime şi o grosime de 12 mm. Distanţa între spetezele ramelor şi peretele stupului trebuie să fie de 7,5 mm pentru a permite trecerea albinelor, iar ramele se aşează în stup la 12 mm una faţă de alta.

121

A. A.Climentov, Apicultura, Ed. de stat pt. lit. ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 43 76

ION TURNEA

Stupul vertical cu magazine este un stup foarte utilizat în România, fiind un stup de mare capacitate, volumul lui poate să fie mărit prin suprapunerea de magazine în funcţie de necesităţi.

El are toate elementele detaşabile fiind mobil şi divizibil.

Totodată asigură o productivitate mărită, căci familiile de albine se dezvoltă pe verticală în condiţii apropiate de mediul lor natural.

Stupul asigură condiţii optime pentru obţinerea de miere. Datorită structurii lui se păstrează caldura în cuib asigurându-se familiilor de albine o dezvoltare rapidă, cât şi o clădire timpurie a fagurilor .

Stupul de tip vertical, multietajat este alcătuit din scânduri cu grosimea de 25 mm. Are un fund mobil de 445 mm lăţime, 550 mm lungime, o porţiune de 60 mm care constituie scândura de zbor. Corpul stupului e alcătuit din patru pereţi încheiaţi la capete în ţincuri, de 20 mm grosime. Pe pereţii din faţă şi din spate există câte un falţ oblic de 22 mm înălţime şi 10 mm adâncime, acoperit cu tablă de oţel de 0, 6 mm grosime. Pe faţa internă şi externă a peretelui este săpată o scobitură, pe fundul scobiturii o placă pătrată de oţel de 1 mm grosime cu un orificiu ce are diametrul 10 mm. Aşezând corpul pe fund se formează un urdiniş de 375 / 20 mm.

Podişorul este format dintr-o platformă alcătuită din trei, patru scânduri de 15 mm grosime îmbinate între ele cu falţuri şi o ramă exterioară, prevăzută în interior cu un uluc.

77

ION TURNEA

Capacul este telescopic, are tavan drept, învelit la exterior cu tablă zincată ce îmbracă pereţii laterali în partea de sus pe o lăţime de 20 mm.

Capacul este compus din ramă exterioară de 90 / 20 încheiată la capete în ţincuri, un tavan din scânduri de 10 mm grosime, îmbinate în falţ şi fixate de ramă în cuie.

Ramele, câte 10 de fiecare corp au 435 / 230 dimensiunile exterioare, leaţul superior de 25 / 18 / 470 mm, umeraşe de 9 mm grosime, speteazele laterale au o grosime de 9 mm cu profil pentru distanţare, speteaza inferioară este de 15 / 7 / 417 mm.

Hrănitorul constă într-o ramă cu înălţimea de 60 mm. El e folosit de albine şi ca spaţiu de refugiu în timpul transportului.

Podişul separator are platforma de 10 mm grosime, e prevăzut cu trei laturi, două urdinişuri cu profil conic, suprapuse şi o deschizătură dreptunghiulară de 60 / 140 mm, cu sârmă pe ambele feţe.

Blocul de urdiniş are dimensiunile de 153 X 9 mm şi 50 X 9 mm şi se introduce în deschiderea urdinişului până în faţa peretelui, căci este oprit aici de două cuie din interior.

Stupul cu pereţi dubli este folosit în Siberia cu scopul ca frigul primăverii să nu stingherească dezvoltarea familiilor de albine dacă acestea ar fi fost în stupi cu pereţi simpli.

Dimensiunile din interiorul corpului sunt de 450 X 450 mm, înălţimea de 340 mm, pereţii interiori din scânduri de 25 mm, urdinişul se taie în partea de jos a peretelui din faţă, pereţii exteriori se fac din scânduri de 20 mm şi înalţi de 12-15 mm. Spaţiul între pereţii interiori şi exteriori ai stupului sunt umpluţi cu material rău conducător de căldură, material ce constă în deşeuri din industria textilă, muşchi, cetină, câlţi.

Magazinul e confecţionat din scânduri de 25, 5 mm.

Stupul cu două corpuri este utilizat pentru dezvoltarea familiilor de albine cu mătci bune. Este un stup ce are volumul pentru 12 rame.

Stupii de împerechere sunt construiţi special pentru creşterea şi păstrarea mătcilor.

78

ION TURNEA

Ei au un singur nucleu de fecundaţie şi sunt compuşi dintr-un cuib cu un singur urdiniş, deasupra căruia este hrănitorul parafinat ce conţine un dop utilizat pentru a bloca orificiul de hranire în timpul transportului şi un capac din PFL. Aceşti stupi mai conţin şi un capac din tablă zincată, un fund prevăzut cu un orificiu acoperit şi cu sită pentru aerisire, două picioare de suspensie.

Acest stup are rama puţin mai specială, deoarece are dimensiunile unei rame mari standard de cuib (470 × 25 × 300 mm), însă se pliază cu ajutorul unor balamale astfel încât să încapă în nucleul de fecundaţie ajungând la măsurile externe de 111 × 180 × 300 mm.

Stupul complet are dimensiunile externe de 220 ×180 × 420 mm.

Stupii de paie şi de trestie sunt confecţionaţi din paie uscate, papură, trestie, rogoz, coceni de porumbi. Aceşti stupi sunt confecţionaţi atunci când materialul lemnos lipseşte.

Aceşti stupi se construiesc pe o carcasă de lemn, grosimea pereţiilor fiind de 40 mm. În Germania se construiesc stupi şi din materiale plastice.

Roiniţă este lada pentru transportat roiuri la pachet. Această ladă este prevăzută cu capac detaşabil prins în foraibăre, pentru ataşarea pâlniei de scuturare a albinei. Împachetarea stupilor se face cu un material uşor pentru a nu mări greutatea stupului. Materialele cele mai bune pentru împachetat stupii sunt: vata, câlţii, pâsla.

Componentele stupului multietajat: 1. Capacul stupului 2. Corpuri 3. Podişor 4. Podişorul Snellgrove 5. Rama ventilaţie 6. Hrănitorul 7. Rame

Stup multietajat

(435X 230 mm)

8. Rame 9. Fundul stupului 10. Blocul pentru urdiniş 11. Închizător de urdiniş 12. Orificii pentru sistemul de fixare Stup

vertical cu magazine

79

Stup orizontal

ION TURNEA

5.3. UTILAJE ŞI MATERIALE NECESARE ALBINĂRITULUI

Ladă pentru albine

Motto: „Frumuseţea dacă nu este însoţită de virtute, este ca o floare fără parfum.“ (Proverbe, Zicători, Ghicitori, Ed. Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 125) Stuparul fără unelte apicole este aemenea soldatului ce a plecat la război fără armă.

După cum am menţionat în subcapitolul anterior principalul inventar apicol e reprezentat de stupi. Într-o prisacă însă este utilizat un bogat inventar apicol fără de care albinăritul ar fi un eşec. Voi prezenta în acest subcapitol utilajele şi materialele necesare albinăritului.

Remorca apicolă pavilionară este visul oricărui prisăcar.

Pentru ca acest vis să devină realitate trebuie respectate mai multe reguli de ordin tehnologic.

Pavilioanale sunt de două feluri: fixe (utilizate în zone cu climă rece) şi mobile (remorca apicolă pavilionară).

Datorită pavilionului fix familiile de albine iernează într-un spaţiu închis, ferit de vicisitudinile vremii, la tempePAVILION ratura mediului ambiant. Pereţii sunt de regulă din lemn, acoperişul de asemenea din lemn cu învelitoare uşoară din tablă sau carton asfaltat. Spre exterior, în dreptul urdinişurilor stupului, latura dinspre sud a construcţiei este prevăzută cu fante. Fantele pot să fie închise în timpul gerurilor sau a viscolului. Accesul în pavilion se face printr-o uşă bine închisă. Cromatica pavilionului trebuie să fie închisă pentru absorbţie calorică.

80

ION TURNEA

Acest lucru permite pe timpul zilei să crească temperatura din interior în aşa fel încât să crească cu câteva grade faţă de cea din exterior. Pe latura dinspre sud sunt aşezaţi stupii pe unu, două sau trei nivele, iar în spatele lor se află o alee de lucru. Imaginaţia şi posibilităţile apicultorului au făcut adesea din aceste pavilioane adevărate minuni de confort şi funcţionalitate.

Pavilioanele mobile sunt în general remorci de uz general însă transformate artizanal. Ele au denumirea de remorcă apicolă pavilionară. Aceasta este în principiu adaptarea unui pavilion fix la o remorcă, dar cu multe transformări importante, de ordin constructiv şi tehnologic. Capacitatea de transport variază de la 20 la 100 familii de albine.

Viteza de deplasare admisă este de până la max. 30 km/h pentru remorcile lente, tractate obligatoriu numai de tractor rutier, sau peste 30 km/h pentru remorcile rapide, tractate de autovehicule.

Masca apicolă face parte din echipamentul stuparului. Cu ajutorul ei, stuparul îşi apără capul de atacul albinelor.

Masca poate să fie de mai multe tipuri.

Masca denumită în comerţ ICZ este compusă „dintr-o pălărie de pânză cu borul larg menţinut, întins cu ajutorul unui fir metalic. În jurul borului este prinsă o pânză cilindrică, care se strânge cu ajutorul unui elastic în jurul calotei pălăriei şi cu un jnur în jurul gulerului şalopetei. În dreptul feţei, pânza este înlocuită printr-o ţesătură rară din păr de cal sau tul negru.

122 Pânza este mai rezistentă decât tifonul.“ 122

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 102 81

ION TURNEA

Masca metalică este alcătuită dintr-o sită de construcţie specială, plasă de sârmă de formă ovală cu marginile întărite într-o ramă de tablă de care se prinde o pânză ce protejează capul şi gâtul.

Această mască ne este recomandată pe timpul verii, căci este foarte cald iar ea se încălzeşte excesiv.

Mănuşile apicole sunt confecţionate din cauciuc subţire sau piele fină. Ele sunt utile pentru cei care sunt sensibili la înţepăturile de albine în zona mâinii sau primăvara şi toamna, în general în perioadele lipsite de cules, când albinele sunt foarte agresive. „În condiţiile din ţara noastră şi cu albinele noastre, nu este nevoie de mănuşi de protecţie, decât în împrejurări speciale.“ 123 Şalopeta este alcătuită dintr-o singură piesă de pânză, are culoare albă, elastică la încheiaturi, la mâini şi picioare, cu rol de a strânge materialul pe lângă corp ca să nu permită pătruderea albinelor. Geaca este cea care oferă protecţie doar de la brâu în sus, pe lângă gât are fermuar prin care se poate ataşa o mască.

Afumătorul este compus dintr-un cilindru metalic. În interiorul acestuia se află un cilindru mai scurt ce are fund perforat. Cilindrul afumătorului este prevăzut în partea de jos cu o gaură, pentru a uşura arderea. În afumător se ard materiale ce produc mult fum ca de pildă: putregai, cârpe vechi, scoarţă de copac. Capacul afumătorului este conic. Fumul iasă prin orificiul său graţie pompării aerului prin partea de jos.

Albinele în momentul în care simt fumul se reped la faguri şi-şi 123

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 102 82

ION TURNEA

umplu guşa de miere, în disperarea lor de a salva măcar ceva din ce au agonisit, căci se declanşează un reflex necondiţionat, păstrat din vremuri străvechi, când îşi aveau cuibul în păduri iar acestea erau mistuite de incendii. Fiindu-le distrasă atenţia, albinele permit apicultorului să intervină în stup.

Dalta apicolă este confecţionată dintr-o bucată de oţel. De obicei daltele au în corpul de metal o scobitură ce se îngustează la capete folosită pentru extragerea cuielor din rame şi corpuri de stupi.

Dalta este ascuţită la ambele capete, unul dintre capete e îndoit în unghi drept cu scopul de a putea curăţii ramele. Ea are o lungime de 190 mm, lăţimea de 35 mm.

Scărarul sau ridicătorul de rame este sub formă de lamă zimţată, o piesă de oţel, are vârful curbat şi mâner.

Scărarul se sprijină de ramele cuibului prin intermediului picioruşului de metal cu care este prevăzut, distanţându-le, apoi prin introducerea capătului curbat sub o ramă pe care o ridică şi o examinează.

Cleştele de ramă este o unealtă utilă extragerii din stup a ramelor dar şi examinării acestora. Are două părţi metalice sub formă de cleşte şi un mâner. Unii cleşti de ramă au sudată o daltă apicolă pe unul din mânere.

Cu această daltă se pot desprinde şi examina ramele lipite cu propolis.

Scaunul apicultorului are forma unui taburet de 40-50 cm înălţime şi îndeplineşte atât rol de scaun cât şi de lădiţă pentru transportul sculelor şi instrumentarului apicol necesar lucrărilor din 83

ION TURNEA

stupină fiind prevăzut cu 2-3 compartimente pentru scule sau materiale. Există diverse modele de scaune apicole, de la taburet până la scaun înalt sau ţeavă de PVC fixată cu ajutorul chingilor de mijlocul stuparului. Pentru uşurarea transportului e suficient o tăietură în tăbliţa superioară.

Peria apicolă se foloseşte pentru îndepărtarea albinelor de pe faguri, cu ocazia diferitelor lucrări care cer aceasta, pereţii stupului, echipament etc.

Ea are culoare albă sau alb - gălbuie şi este confecţionată din păr de cal sau fire sintetice cu o lungime de cc. 65-67mm. Mânerul este confecţionat din lemn sau material plastic. Peria se poate înlocui şi cu o pană de gâscă.

Lada de lucru se foloseşte pentru protecţia ramelor cu miere scoase din stup, pentru a nu le aşeza oriunde, ferindu-le de atacul albinelor hoaţe. Ea este utilă şi în transportul acestor rame spre camera de extracţie sau pentru mutarea ramelor cu puiet între colonii.

Din această cauză ea trebuie să fie uşoară, construită din foi de placaj prinse pe un schelet de lemn. În partea de sus are un mâner din piele sau plastic. Capacitatea lăzii este de 5-6 rame. Dimensiunile ei se stabilesc în raport cu tipul ramelor folosite în stupină. Pentru ramele stupului standard (4170 / 53 lada are următoarele dimensiuni: 470 mm lungime, 225 mm lăţime, 320 mm înălţime sau 250 mm înălţime în cazul stupilor multietajaţi.

Suportul pentru rame este util în susţinerea temporară a ramelor scoase din stup. Este alcătuit dintr-un cadru de fier cu umeraşe sau dintr-un cadru de lemn de o lăţime puţin mai mică decât corpul de stup sau magazia şi este compartimentat. Şablonul pentru montarea fagurilor se foloseşte din momentul 84

ION TURNEA

punerii în vânzare a ramelor nemontate şi asigură realizarea unor rame nedeformate. Şablonul pentru fixarea distanţei e confecţionat din metal uşor sau carton. El fixează distanţa între găurile ce se fac în spetezele ramelor nedeformate. El are forma picioruşului ramei, are orificii mai largi cu rol de a marca locul unde trebuie date găurile. Picioruşele pot să fie găurite atât înainte de montarea ramelor, cât şi după. Pentru rama de tip STAS sunt necesare cinci găuri şi patru găuri pentru ramele de tip multietajat, iar pentru ramele de magazie doar trei găuri. Într-o stupină sunt necesare şi echipamente pentru creşterea mătcilor. Acestea sunt: cuştile pentru mătci, kiturile de marcare, izolatorul, lanţeta de transvazare, botcile artificiale, ramele cu şipci pentru botci şi nucleele de împerechere.

Cuştile pentru mătci se utilizează pentru protecţia mătcilor de albinele lucrătoare din stup, la introducerea reginelor în familiile noi, la expediţia mătcilor şi la cumpărarea acestora de la un producător.

Există nenumărate modele de cuşti. Exceptând cuştile de tip Zander, Titov, Miller, Benthon, aproape fiecare apicultor are un model născocit de el.

Toate cuştile pentru mătci sunt formate dintr-un cadru de lemn, metal sau plastic şi o plasă de sârmă sau din plastic găurit, ce protejează matca şi permite ventilaţia cuştii. Ele sunt prevăzute cu un compartiment în care se poate pune hrană necesară pe timpul transportului. Cea mai utilă cuşcă ar putea să fie cea tip capac ce se înfige în fagure.

Kiturile de marcare conţin instrumentele necesare marcării mătcilor. Marcarea acestora se face cu culoarea corespunzătoare anului în care au eclozionat.

Izolatorul este alcătuit dintr-un cadru de lemn sau metal care are pereţii laterali formaţi din gratie Hanneman în care încape doar o singură ramă de stup. Este util pentru a separa rama introdusă în el de ramele stupului obligând astfel matca să depună ouă doar în fagurele din rama respectivă.

85

ION TURNEA

Lanţeta de transvazare este un instrument util pentru luarea larvelor din fagurii cu puiet. Aceste larve trebuie să aibe cel mult 12 ore. Mutarea acestora se face în botci.

Botcile artificiale au rol de bază pentru creşterea botcilor.

Există diferite modele de botci, unele au picioruş de plastic ce se introduce în orificiile făcute în şipcile de creştere, altele au şurub, etc. Ele pot să fie reutilizate după curăţarea şi dezinfectarea prin fierbere datorită faptului că sunt construite din material plastic rezistent.

Ramele cu şipci pentru botci au dimensiunea celor din stup dar au pereţii laterali mai groşi şi străbătuţi de 3-4 canale în care vor intra şipcile cu botci. Ele sunt croite din scândură subţire cu grosimea de 10mm. Ele au 12-14 orificii în care se fixează picioruşele botcilor artificiale.

Nucleele de împerechere servesc la împerecherea mătcilor eclozionate. Ele se clasifică în funcţie de mărimea lor astfel: nuclee mari ce conţin câte 2-3 rame STAS de stup orizontal sau multietajat, fixe sau pliabile), nuclee mijlocii care conţin 2-3 rame de magazin, nuclee mici ce conţin rame reprezentând 1/2, 1/4 sau 1/8 din rama de stup orizontal sau multietajat şi micronuclee ce conţin în jur de 10g albine fiecare.

Nucleele de împerechere sunt construite din lemn sau poliestiren expandat. Feţele nucleelor cu mai multe compartimente sunt vopsite cu culori diferite sau marcate cu semne distincte, cu diferite figuri geometrice pentru a se evita rătăcirea mătcilor.

Pentru extragerea şi prelucrarea mierii şi păstrarea acesteia se folosesc diferite utilaje. Acestea sunt: cuţitul de decăpăcit, furculiţa, 86

ION TURNEA

masa pentru descăpăcit, tava, extractorul, strecurătoarea pentru filtrat mierea şi maturatorul.

Cuţitul de descăpăcit este confecţionat din tablă ascuţită de inox, cu lama lungă de 220 mm, lată de 45 mm, cu grosimea redusă la 3 mm, cu marginile bine ascuţite, conform STAS nr. 4188 / 53 şi se foloseşte pentru înlăturarea căpăcelelor de ceară de pe celulele fagurilor cu miere.

Furculiţa de descăpăcit este utilizată pentru eliminarea căpăcelelor de ceară de pe celulele pline cu miere ale fagurilor, în special a celor care au suprafaţa neuniform căpăcită. Ea poate să fie confecţionată din aluminiu turnat cu ace din oţel, din tablă de inox de 2 mm cu ace de oţel şi mâner de lemn, din tablă de inox ştanţată.

Există şi furculiţă electrică pentru descăpăcit ce are în interiorul ei o rezistenţă electrică prevăzută cu termostat pentru păstrarea unei temperaturi constante. Furculiţa de descăpăcit se compune dintr-un mâner de lemn sau material plastic, indiferent de model.

Tava şi masa de descăpăcit pot să fie confecţionate din inox. Tava are pereţii oblici, fundul are o sită de sârmă cu ochiuri de 2 mm sau ciur din inox cu rol de a opri căpăcelele de ceară şi a lăsa să se acumuleaze mierea pe fund pentru ca mai apoi să curgă printr-un tub de scurgere în recipientele destinate maturării şi filtrării.

Masa de descăpăcit este compusă dintr-un schelet de lemn, cu un seratar în interior, cu fundul din plasă metalică. Deasupra scheletului există un stelaj demontabil. Mărimea stelajului e dată de capacitatea extensorului.

Extractorul se foloseşte pentru extragerea mierii din faguri cu ajutorul forţei centrifuge fără a deteriora structura fagurilor 87

ION TURNEA

prin tăiere sau strivire. Acest principiu a fost descoperit în anul 1865 de Hruşca şi se foloseşte şi în prezent. S-au schimbat doar tipurile de centrifugă. În funcţie de poziţia ramei faţă de centul centrifugei aceasta poate să fie radială, cu rama aşezată pe speteaza inferioară şi superioară, tangenţială când faţa fagurelui e perpendiculară cu centrul acesteia.

Strecurătoarea pentru filtrat mierea este utilizată la extragere şi pentru strecurarea mierii de impurităţile de ceară şi păstură. Este confecţionată din tablă albă şi sită dublă. Prima sită are ochiurile mai mari, pentru reţinerea bucăţilor mari de ceară. A doua sită are ochiuri mai mici pentru reţinerea bucăţilor fine de ceară şi păstură.

Maturatorul este un vas folosit pentru limpezirea şi păstrarea mierii. El este confecţionat din tablă albă sau inox, având o capacitate de 150-200 l, pentru douăzeci de familii de albine. Este prevăzut şi cu robinte pentru scurgerea mierii maturate în recipiente destinate păstrării sau transportului.

Utilajele pentru condiţinarea cerii sunt: topitorul solar, topitorul de ceară cu aburi şi presa de ceară.

Topitorul solar este un dispozitiv care cu ajutorul energiei solare pe timpul verii topeşte ceara conţinută în faguri şi căpăcele.

Este compus dintr-o cutie de lemn sau metal, un capac cu geamuri de sticlă şi o tavă metalică prevăzută cu un sistem de filtrare şi un jgheab mobil. Prin utilizarea topitorului de ceară solar se obţine o ceară curată, gălbuie, plăcut mirositoare, de calitate superioară.

88

ION TURNEA

Topitorul de ceară cu aburi este folosit la prelucrarea materiei prime ce are un conţinut bogat în ceară. Este un dispozitiv compus dintr-un vas de tablă, cu pereţi dubli şi este acoperit cu un capac care se fixează etanş de pereţi. În spaţiul dintre pereţi se toarnă apă care prin fierbere provoacă aburi ce topesc ceara. Interiorul vasului are o sită pe care se fixează fagurii de topit şi care va reţine boştina şi celelalte resturi care rămân în urma prelucrării acestora (sârme, resturi de lemn, etc.).

Presa de ceară se compune dintr-un cleşte montat pe patru picioare. Cu ajutorul acestui dispozitiv, un săculeţ în care se găsesc resturi de faguri topiţi este presat. Există mai multe tipuri de prese ca de exemplu: Rooth, Temnov, etc.

Există utilaj şi pentru recoltarea lăptişorului de matcă. Pentru o producţie mică se utilizează o spatulă de lemn sau plastic, iar pentru o mare producţie, o pompă sau trompă de vid.

Utilajele pentru colectarea şi condiţionarea polenului se aplică la urdiniş sau sub capacul stupului. Ele sunt dispozitive ce ajută la desprinderea polenului de pe picioarele albinelor. Colectorul este alcătuit dintr-un corp, o placă activă, capac şi acoperiş de pânză.

Uscătorul de polen e compus dintr-un cazan cilindric de tablă, structurat pe trei compartimente, un stelaj cu patru etaje, un capac şi suporţi de susţinere.

Pentru o bună desfăşurare a lucrărilor apicole sunt necesare diverse construcţii precum: camera de lucru sau laboratorul apicol, centrala pentru extragerea şi condiţionarea mierii, depozitul de faguri, magazia, cabane.

Camera de lucru sau laboratorul apicol trebuie să fie un spaţiu luminat. Aici se desfăşoară activităţi precum montarea şi repararea stupilor, montarea ramelor, fixarea fagurilor artificiali.

Centrala pentru extragerea şi condiţionarea mierii necesită spaţiu pentru depozitarea corpurilor pline de miere, pentru camera 89

ION TURNEA

termostat, blocul de descăpăcire, extracţie, depozitarea magazinelor extrase. În stupinele mari se păstrează faguri de rezervă în camere speciale, ferite de dăunători.

Magazia este locul unde se păstrează zahăr, ceară, faguri artificiali, rame, cuie, sârmă, medicamente. Magazia e prevăzută cu rafturi.

Cabana pentru stupăritul pastoral e utilizată în stupinele mici. Este confecţionată din panouri demontabile din scânduri de lemn sau bucăţi de placaj, PFL. Este utilizată pentru extragerea mierii şi depozitarea diferitelor unelte, precum şi pentru cazarea apicultorului pe timpul pastoralului.

Cortul apicol este utilizat la examinarea coloniilor de albine în perioadele în care este pericol de furtişag sau la adăpostirea apicultorului pe timpul efectuării pastoralului.

Pintenul apicol pentru fixarea fagurelui

Dispozitiv de găurit rame

Sârmă zincată 90

Faguri artificiali

ION TURNEA

Organizarea unei stupine are ca punct de plecare procurarea de stupi, familii de albine, tot felul de echipamente şi materiale apicole.

Apicultura aduce multe satisfacţii îndrăgostiţilor de albine. Doar ei se pot bucura de avantajele materiale dobândite datorită aceastei pasiuni.

Cei care văd albinăritul doar ca pe o afacere eşuează. Îndrăgostiţii de stupărit sunt oameni de toate vârstele. Ei au ca punct de plecare iubirea faţă de albine, micile vietăţi atât de perfecte în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac. „Înţelepciunea este în faţa omului priceput, dar ochii nebunului o caută la capătul p ă m â n t u l u i . “ ( P ro v e r b e , Ghicitori, Zicători, Steaua Nordului, Constanţa, 2008, pag. 138) Stupăritul ascunde înţelepciune, trudă şi pasiune.

Ce superb spectacol întâlnesc apicultorii în stupina lor în fiecare primăvară când temperatura permite ieşirea albinelor din stup!

O plimbare în mijlocul naturii, acompaniat de zumzetul albinelor, de priveliştea jocului plin de bucuria vieţii este cel mai frumos dar pentru un apicultor.

Câtă viaţă e în fiecare stup indifernt de anotimp, câtă organizare şi perfecţiune!

Albinăritul este îndeletnicirea care stabileşte între om, insectele cele mai perfecte şi natură cea mai strânsă legătură. Nu există ceva mai frumos decât misterul naturii, indiferent de anotimp, mister parfumat de zumzetul şi viaţa plină de înţelepciune a albinelor.

Mulţumirea de sine a iubitorilor de albine vine odată cu rezultatele muncii lor.

Aceste rezultate se datorează faptului că ei pun suflet în tot ceea ce fac.

Pe lângă acest suflet cald destinat pasiunii lor, ei sunt atenţi ca stupina lor să fie dotată cu inventarul şi construcţiile apicole necesare.

91

ION TURNEA

5.4 HRĂNIREA ALBINELOR Albinele au nevoie de hrană pentru desfăşurarea activităţii vitale în stup şi în afara acestuia. Ele se pot hrăni în natură, iar la nevoie pot să fie hrănite de către om. „Hrana albinelor în natură constă din apă, miere (hidrocarbonate) şi păstură (proteine + hidrocarbonate + găsimi vegetale).“ 124 Albinele pot să fie hrănite suplimentar cu zahăr în funcţie de anotimp şi în cazul epuizării rezervelor de miere şi păstură din stup.

Zahărul poate să fie folosit sub formă de sirop. Siropul se obţine prin amestecarea unui kilogram de zahăr cu un litru de apă. Totodată zahărul poate să fie folosit pentru hrănirea albinelor şi sub formă de şerbet prin fierberea unui sirop concentrat de zahăr, două kilograme cu 0, 35 litri de apă la o temperatură de 116º C sau pastă, prin amestecarea zahărului cu miere, patru părţi zahăr pudră şi o parte miere. „Mierea preîncălzită se toarnă peste zahărul pudră şi se frământă ca şi aluatul de pâine până la uniformizarea întregii cantităţi. Preparatul se administrează sub formă de turte în greutate de 0,3-1 kg, cel mai simplu, aşezate pe o folie de material de plastic (circa 15 X 15 cm) deasupra ghemului, la care albinele au acces liber 125 de jur împrejurul acestuia.“ Zahărul tos poate să fie preparat prin amestecarea lui cu lapte praf, un kilogram de zahăr şi cincizeci de grame de lapte praf degresat.

Pentru o hrănire corectă a albinelor trebuie respectate câteva reguli: mierea din faguri să fie doar florală, să fie căpăcită şi să nu se cristalizeze, nu se foloseşte mierea de mană, fiindcă acest lucru poate duce la pierderea albinelor ce nu mai pot face zborul de curăţire, trebuie evitată folosirea mierii de rapiţă, căci aceasta se cristalizează foarte uşor.

Albinele în cadrul natural îşi recoltează hrana din flori sub formă de nectar şi polen.

Cel mai superb spectacol este poezia hrănirii albinelor în natură.

124

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 189 125 Idem, Ibidem, pag. 191 92

ION TURNEA

Albina este insecta care salută primele raze de soare ale primăverii ce trezesc la viaţă natura.

Zumzetul albinei animă plantele ce-şi deschid floarea sufletului lor, invitând înaripata sirenă să cunoască noi universuri, să deschidă lumea rodului prin polenizare.

Aromele colorate ale florilor se contopesc cu frumoasa insectă.

Aceste momente ale comuniunii dintre floare şi albină sunt o adevărată splendoare a naturii.

Să ne imaginăm o livadă plină de pomi în floare. Soarele scaldă florile în lumină, însă le lipseşte ceva care să le trezească la viaţă, ceva care să rupă tăcerea într-o fericire muzicală. Acel ceva poate să fie completat de vietăţile aurului din stup, de albine. Doar ele însufleţesc locurile pline de flori.

Albinele sunt făpturi superioare, fiindcă hrana lor este nectarul şi polenul florilor. Spun superioare, căci doar zeii din Olimp, după cum arată legendele, se hrăneau cu nectar. Nectarul era băutura fermecată a zeilor nemuritori. De fapt chiar această băutură divină le oferea nemurirea. „Un vultur se-nălţa, de-asemeni, în timpul nopţii, pe un munte. Acolo, sub un tei uriaş, ţâşnea din piatră un izvor. Dar nu era un izvor de apă, ci din adâncuri izbucnea o băutură fără seamăn, din care nu puteau sorbi decât zeii nemuritori. Şi-i aducea din băutură numită, tot de zei, nectar, lui Zeus, ca să se adape, în zorii fiecărei zile. Mâncând ambrozia cea dulce, sorbind nectarul fermecat, Zeus s126 a înălţat mai iute, a dobândit puteri cereşti.“ Hrana albinelor este sfântă, nectarul, polenul, mierea. Ele gustă doar ceea ce e mai pur. Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-şi începe misiunea lui sfântă a trăit în pustie în post şi hrana i-a fost mierea sălbatică. Aşadar albinele sunt insecte superioare şi datorită hranei lor. „Nectarul absorbit cu trompa pătrunde şi se acumulează în guşa albinei. Într-un zbor, albina duce în stup încărcătură până la 70 mg la cel mai intens cules şi mai puţin la culesuri slabe, ceea ce reprezintă ⅔ din greutatea ei corporală. Ajunsă în stup, albina fie că predă încărcătura de nectar la una din albinele primitoare de nectar, 126

Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, vol. I, Zeii, ed. Vox, Bucureşti, 2004, pag. 41 93

ION TURNEA

fie îl depozitează direct în celulele fagurilor. La transmiterea nectarului, albina culegătoare desface mandibulele şi îndoind trompa oferă albinei primitoare o picătură de nectar regurgitat din guşă. În cazul afluenţei mari de nectar, albinele culegătoare îl depozitează direct în celulele libere, suspendând picăturile pe partea superioară a pereţilor sau chiar în celule cu ouă sau puiet tânăr. Transformarea nectarului în miere constă pe de o parte din procesele biochimice de invertire a zaharurilor ce se desfăşoară sub influenţa invertazei din nectar, iar pe de altă parte din secreţiile albinelor şi din eliminarea prisosului de apă existentă în nectar de către albine.“ 127 Polenul în hrana albinelor este o sursă unică de proteine. El conţine albumine, săruri minerale.

Pentru recoltarea polenului din flori albina îşi foloseşte întreg corpul: perişorii de pe cap, toracele, abdomenul, părţile bucale, toate cele trei perechi de membre.

Acest proces de culegere a polenului din flori cuprinde două etape.

Albina se aşează pe floare în prima etapă şi zdrobeşte cu mandibulele anterele, apoi cu mişcări foarte repezi ale membrelor anterioare şi părţilor bucale scutură polenul, mânjindu-şi astfel toată suprafaţa corpului. A doua etapă se desfăşoară în zbor şi constă în formarea încărcăturilor de polen. Pentru ca să poată forma aceste încărcături de polen, albina îşi perie cu periuţele tarsiene polenul de pe perişorii corpului, iar de pe cap, de pe gât şi piesele bucale îl curăţă cu ajutorul membrelor anterioare. Cu membrele mijlocii albina curăţă polenul de pe torce şi o parte din abdomen. Membrele mijlocii şi anterioare, în timpul perierii sunt mereu în contact cu trompa ce are rolul de a umezi fiecare porţie de polen cu nectar sau miere. Polenul umezit este trecut apoi pe membrele posterioare. De aici polenul este trecut cu ajutorul pieptănului în coşuleţ.

Albinele mai „culeg şi mana, substanţă dulce care se găseşte în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile 128 plantelor.“ 127

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 39, 40 128 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău , Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 17 94

ION TURNEA

Apa este un element indispensabil al vieţii şi tocmai datorită acestui lucru este un component important al hranei albinelor. „Corpul albinelor în diferite ţesuturi conţine 75-80 % apă, iar în hemolinfă şi mai mult. Albinele consumă apă pentru menţinerea schimbului de substanţe la nivelul corespunzător, pentru hrana puietului, iar în cursul zilelor de arşiţă, pentru reglarea temperaturii 129 din cuib.“ Consumul maxim de hrană are loc în lunile februarie- septembrie, în perioada depunerii ouălelor, iar cel mai scăzut consum de hrană are loc în perioada octombrie-ianuarie după depunerea ouălelor şi zborul albinelor.

Nutriţia albinelor se face în funcţie de categorie, matcă, trântor, albină lucrătoare, dar şi în funcţie de sezon.

Albinele lucrătoare de pildă folosesc hrana pentru a produce mierea şi ceara necesară construcţiei fagurilor sau pentru producerea lăptişorului de matcă indispensabil creşterii larvelor. Între albine are loc şi un schimb de hrană. Albinele lucrătoare schimbă hrana între ele. Şi între matcă şi albinele lucrătoare are loc un schimb de hrană, căci în general matca primeşte hrana de la albinele lucrătoare, dar şi între trântori şi albine lucrătoare se produce acest schimb de hrană.

Hrana albinelor este necesară obţinerii produselor apicole.

Tocmai din aceată cauză, că hrănirea albinelor e necesară obţinerii produselor apicole şi nu numai, ci şi pentru întreţinerea vieţii famililor de albine se recurge şi la hrănire stimulativă.

Hrănirea stimulatorie a albinelor se poate face şi în funcţie de calendarul apicol.

Pentru ca albinele să fie hrănite e necesar să se procure hrănitoare adecvate tipului de stup.

Pentru hrănirile masive se foloseşte podişorul-hrănitor, creat de ing. F.Hanganu.

Pentru stupul de tip orizontal e peferabil să fie folosit hrănitorul

129

I. Foti Barac, N. Popa, Al., Sănduleac, E., Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 43 95

ION TURNEA

tip Miller ce se aşează deasupra fagurilor aflaţi lângă ghem. Acest hrănitor are o capacitate mare, ocupând perimetrul a două scâduri podişor. Fundul lui are o deschidere longitudinală la mijloc cu scopul de a lăsa albinele să pătrundă până la hrană sau să o depoziteze în faguri.

Pentru hrănirile în cantităţi mici cel mai stimulator hrănitor este jgheabul. Jgheabul este mobil, se aşează în mijlocul cuibului şi are capacitatea de 450-500 ml. El înlocuieşte speteaza superioară a unei rame clăditoare.

Hrănitoarele de tip Doolittle sunt ca o ramă înfundată pe ambele părţi şi au o capacitate de până la 3 kg sirop. Pentru ca albinele să nu se înece în sirop, acest tip de hrănitoare sunt dotate cu plutitor.

Foarte practic este şi hrănitorul de tip Hill ce este ca o cutie cilindrică. El este dotat cu un capac etanş cu mai multe orificii de 1 mm.

Hrana de completare oferită albinelor poate să fie turnată şi direct în alveolele a doi sau trei faguri goi în stupinele mai mici.

Hrănirea de stimulare se desfăşoară imediat după hrănirea de completare şi are rol de a stimula ouatul mătcii ce începe cu mijlocul lunii ianuarie.

Datorită hrănirii stimulative în stup apare o populaţie de albine tinere, ignorând frigul de afară şi înainte ca albinele de toamnă să dispară. „Hrănirea de stimulare începe în prima decadă a lunii februarie, care este prima lună de primăvară apicolă. Dar la început această hrănire nu se face cu sirop, ci cu turtiţe de păstură amestecată cu miere semicristalizată pusă pe bucăţi de tifon şi aşezată deasupra ramelor unde se află ghemul. Apoi, începând cu ultima decadă, se poate trece la hrănirea cu sirop în cantităţi mici. Astfel colonia are impresia că afară a început un cules timpuriu, mai ales când în sirop se adaugă substanţe proteice. Intervenţia aceasta se face într-o zi caldă, luând măsurile necesare arătate la controlul de fond, pentru ca temperatura cuibului să nu se risipească.“ 130

130

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 357 96

ION TURNEA

Hrănirea stimulativă se poate face şi în natură, cu proteine. În acest scop la trei părţi de făină de soia se adaugă o parte de lapte smântânit şi o parte de drojdie de bere pulverizată. Această hrănire însă dă rezultate doar parţial, căci albinele digeră greu din cauza amidonului.

Când se face hrănirea cu lapte se adaugă acid pentru a se evita coagularea laptelui.

Acidul folosit în hrănirea stimulativă trebuie să fie citric, acetic sau tartric, sarea de lămâie, sau hidrazină. Aceşti acizi ajută la ameliorarea stării fiziologice a albinelor.

Când hrănirea se face cu sirop din lapte smântânit se intensifică creşterea puietului 100%. El se alcătuieşte din sirop de zahăr 50%, lapte de vacă smântânit 20%, 24 mg clorură de cobalt pentru a stimula secreţia lăptişorului albinelor şi a mări rezistenţa albinelor la loca europeană. „În hrana de stimulare lichidă trebuie adăugat 25 g suc de ceapă sau usturoi, care s-a dovedit timp de zece ani de când îl folosesc în prisaca proprie ar fi o frână serioasă în dezvoltarea nosemozei.“ 131 Acest suc se prepară astfel: ceapa decojită de foile periferice se rade, răzătura după ce e aşezată pe un tifon se stoarce cu o presa de mână, obţinându-se un suc spumos, lăptos cu miros caracteristic.

Siropul călduţ, până în maxim 37º C, se amestecă cu dulceaţa din zahăr, iar albinele îl consumă.

Acest suc de ceapă nu e recomandat în timpul culesului pentru a nu influenţa cu mirosul persistent, mierea.

Pentru prepararea sucului de usturoi, acesta se curăţă de coajă, se zdrobeşte într-un mojar, apoi se lasă 2-3 ore acoperit cu apă caldă, pe urmă este presat şi se strecoară prin tifon.

Sucul de morcov este şi el foarte util în hrana stimulativă, fiindcă conţine caroten, un pigment roşu-portocaliu sub formă de provitamină din care organismul îşi sinteatizează vitaminele, în cazul acesta, vitamina A. Acesta se poate adăuga şi în siropul de zahăr în cantitate de doar 10g la litru şi nu mai mult de o dată pe săptămână.

Hrănirea stimulativă pe perioada celor 4-5 luni de iarnă se face ţinând cont şi de prevenirea bolilor albinelor, căci în intestinul gros al albinelor, în punga rectală se pot aduna diferiţi germeni patogeni.

131

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 363 97

ION TURNEA

Când se foloseşte acest sirop este interzisă extragerea mierii ce conţine în ea antibiotice.

Majoritatea tratamentelor se aplică însă cu hrana, putând astfel vorbi de o hrănire medicamentoasă.

Pe timp de iarnă o familie normală de albine consumă între 700800 g la început, acest lucru intensificându-se în celelalte luni până la 1,5-2 kg lunar. Pentru această hrănire sunt necesar 7-8 kg de miere, dar nu trebuie lăsat la începutul iernii doar această cantitate, pentru ca familile de albine să nu fie lipsită de hrană tocmai când au cea mai mare nevoie de aceasta.

Pentru hrănirea albinelor în primăvară trebuie ţinut cont că siropul de zahăr nu poate suplini mierea şi se lasă din timp 16-20 kg.

Tot primăvara, dacă „nu există posibilitatea asigurării polenului, familiile de albine mai pot fi hrănite cu îndulcitori de polen ca: drojdia de bere uscată, făina de soia sau bumbac degresată, lapte praf, gălbenuş sau albuş de ouă preparate.“ 132 Hrana albinelor după cum s-a putut observa în acest subcapitol constă în substanţe dulci cu un conţinut mare de glucoză, fructoză, zaharuri.

Pe timpul culesurilor, începând cu lunile de vară, mai ales în perioada înfloririi salcâmului şi teiului, albinele îşi procură hrana din flori sub formă de nectar, polen şi apă. Ele adună hrana din flori, o transportă în stup şi aici o prelucrează. În fiecare primăvară albinele simt chemarea plantelor, a florilor.

Toată această chemare a naturii ce albina o simte în perioada marilor culesuri, dacă o priveşti cu atenţie, ar putea părea desprinsă dintr-un basm.

Ochii înflăcăraţi a florilor zâmbesc cu primele raze de soare privind spre orizontul scăldat în aburi de lumină, în timp ce parfumul lor se înalţă spre cer căutând în zbor stupinele.

Albinele simt chemarea frumoaselor zâne ale naturii şi pornesc în căutarea lor, călăuzite de firele de mireasmă ţesute.

E atâta lumină de parfum în fiecare floare, e atâta verdeaţă de cer în fiecare mugur, e atâta culoare de pământ cu fiecare mană cercetată, e atâta mister al naturii în fiecare albină, încât nu te poţi abţine să nu 132

Ing.V. Petruş, şi ing.I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 71 98

ION TURNEA

aduni nectatul acestor miracole şi să-l transformi în miere de cuvinte.

Nectarul adunat cu atâta delicateţe şi talent de albine, din florile ce sfioase îşi deschid petalele, invitându-le în lumea lor spre a le ajuta să aducă rod necesită însă un îndelungat proces de prelucrare. El mai poate să fie numit şi materia primă pentru produsele apicole.

Albinele pe timpul verii consumă şi foarte multă apă, din această cauză e preferabil ca amplasamentul lor în perioada culesurilor să fie aproape de o sursă cu apă şi în zona meliferă corespunzătoare.

Chiar şi înaintea marilor culesuri de la începutul verii, cu cel puţin şase săptămâni înainte se face hrănirea stimulentă a albinelor, indiferent de cantitatea proviziilor ce există în familia de albine: „Se poate realiza prin descăpăcirea periodică, la interval de 2-3 zile, a unei zone de 1- 2 dm² dintr-un fagure cu miere, care se aşează după diafragmă în cazul stupilor orizontali şi R.A. 1001, sau în corpul inferior în cazul stupilor multietajaţi. În lipsa fagurilor de miere hrănirea stimulentă se face prin administrarea periodică, la un interval de 2-3 zile a cantităţii de 0,3-0,5 litri sirop, în concentraţie de 1 : 1 zahăr şi apă, turnat în hrănitoare aşezate după diafragmă sau deasupra cuibului la stupii multietajaţi.“ 133 În timpul culesului de întreţinere a albinelor, când vremea se încălzeşte uşor se aplică şi procedeul lărgirii cuibului prin amplasarea de faguri goi în mijlocul acestuia. Această lărgire a cuibului se efectuează începând cu primul cules, cel de întreţinere periodic, la intervale de o săptămână. „Culesul de întreţinere este un factor deosebit de stimulativ pentru 134 dezvoltarea familiei, oatul mătcii intensificându-se.“ Hrănirea de stimulare este utilizată cu scopul de a suplini culesul, atunci când acesta lipseşte, dar şi pentru a asigura o activitate continuă familiei de albine, fapt pentru care se aplică şi înaintea marilor culesuri. „Albinele pot fi forţate să viziteze anumite culturi dacă li se aplică o hrănire foarte matinală la interiorul stupului. În siropul administrat 133

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.

37 134 Cora, Rosenthal, Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 49 99

ION TURNEA

se introduc petale din cultura spre care vrem să le dirijăm. Excitate de sirop şi de mirosul florilor, albinele vizitează cultura. Cu ajutorul hranei, albinele pot fi forţate să descopere mai rapid o suprafaţă care înfloreşte.“ 135 Hrănirea abinelor este unul din cele mai importante procedee în apicultură, căci fără acesta, viaţa familiei de albine şi toată producţia ar fi compromisă.

5.5 Norme de protecţie a muncii în practicarea stupăritului În orice domeniu de activitate trebuie cunoscute şi respectate o serie de norme privind protecţia muncii. Este firesc ca şi în practicrea stupăritului să fie cunoscute şi respectate normele de protecţie a muncii.

O primă regulă ar fi amplasarea stupinelor cât mai departe de drumurile circulate pentru evitarea unor accidente provocate de către oameni sau animale.

Când apicultorii lucrează în stupină, e necesar să nu prezinte mirosuri ca alcoolul, parfumul, transpiraţia, pentru a nu irita albinele.

La intervenţiile în cuibul familiei de albine se evită mişcările bruşte ce pot duce la lovirea şi strivirea albinelor. Orice intervenţie în cuibul familiei de albine se face cu multă atenţie.

La amplasarea stupinelor în zonele melifere, ca de altfel şi în atelierele de confecţionare a stupilor se respectă normele de prevenire a incendiilor.

Introducerea şi scoaterea ramelor din centrifugă, la extracţia mierii, se face doar când aceasta nu este în funcţiune. În stupăritul pastoral, transportul se efectuează noaptea sau dimineaţa pe răcoare, verificându-se aşezarea stupilor, pentru evitarea răsturnării acestora.

Pentru evitarea accidentelor nedorite e necesar să se respecte normele de protecţie a muncii.

135

Cora, Rosenthal, Lucrări în stupină, ed. Ceres, Bucureşti, 1973, pag. 71 100

ION TURNEA

Capitolul 6 Întreţinerea familiilor de abine 6.1. Respectarea regulilor de igienă în stupină „Realizarea în apicultură a unor producţii sporite este strâns legată de menţinerea, în stupină, a familiilor de albine sănătoase şi puternice, potrivit perioadei de dezvoltare din cursul anului şi în perioada activă din timpul principalelor culesuri de nectar şi polen, existente în ţara noastră. În acelaşi timp, luarea unor măsuri eficiente de igienă în stupină constituie un factor important în păstrarea famililor de albine, iar aplicarea măsurilor şi mijloacelor pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi intoxicaţiilor, asigură starea de sănătate a albinelor din stupine, elemente de bază în obţinerea unor 136 importante producţii apicole.“ Dezvoltarea familiilor de albine depinde de mulţi factori interni şi externi.

Astfel vatra stupinei pe lângă faptul că e necesar să fie lângă zona meliferă, trebuie să fie aşezată într-un loc uscat şi să beneficieze de căldura soarelui. Ea trebuie dezinfectată periodic prin stropirea cu clorură de var.

Albinele trebuie să efectueze zborul de curăţire pentru a-şi elibera intestinul încărcat şi a se evita multe boli.

Curăţirea fundurilor stupilor e obligatorie mai ales primăvara. În fiecare lună curăţirea acestora se poate realiza cu o sârmă îndoită ce are la capăt o bucată de tifon.

Stupii se dezinfectează prin raderea lor, spălarea cu apă fierbinte şi sodă 3-5 %, după care se usucă. Se pot dezinfecta şi cu formol 10 %.

De altfel, pentru o igienă perfectă tot inventarul lemnos trebuie curăţat prin spălare: podişoare, hrănitoare, diafragme.

Utilajul metalic se spală şi se dezinfectează prin fierbere.

Pentru o bună igienă şi evitarea diferitelor boli, la intrarea în iarnă se face revizia amănunţită a cuiburilor.

Aceeaşi revizie amănunţită a cuiburilor trebuie făcută şi la ieşirea din iarnă.

Igiena cuibului albinei stă la baza sănătăţii acestora.

136

Asociaţia crescătorilor de albine din România, Manualul apicultorului, Ediţia a IX-a, ed. Crepuscul, Bucureşti, 2007, pag. 251 101

ION TURNEA

6.2. Bolile albinelor şi prevenirea acestora Orice organism viu este supus îmbolnăvirilor. Albinele fiind organisme vii pot la rândul lor să fie supuse diferitor boli. Acest lucru este inevitabil în ceea ce le priveşte, deoarece trăiesc în colonii (familii) de albine, într-un spaţiu închis cum este stupul.

Să reflectăm o clipă asupra vieţii acestor insecte care trăiesc cu miile într-un stup, iar iarna, de exemplu, se încălzesc prin ghemul ce-l formează cu propriul corp, în timp ce toamna datorită intemperiilor vremii se confruntă cu problema umidităţii în interiorul cuibului şi să constatăm că sunt datorită acestei situaţii foarte supuse îmbolnăvirilor.

Luând în calcul acest lucru stuparul trebuie să păstreze în permanenţă igiena în stup, să ia toate metodele de prevenire a diferitelor boli, să cunoască toate simtomele bolilor şi felul acestora pentru a reuşi să le combată.

Bolile albinelor, datorită moartalităţii pe care o pot produce în rândul micilor viţuitoare, reduc numărul acestora considerabil, iar familia se depopulează devenind neproductivă.

Când stuparii se cofruntă cu diferite cazuri de boli pierd inevitabil multe familii de albine, poate chiar stupini întregi, suferind pagube însemnate atât pentru ei ca apicultori, cât şi pentru economia naţională, căci albinele au un rol important în polenizarea diferitelor culturi, iar pentru ca aceste pagube să nu se producă este foarte important ca bolile albinelor să fie depistate la timp, să poată fii prevenite, combătute.

Prevenirea şi combaterea bolilor are o importanţă deosebită în apicultură. „Prevenirea bolilor la albine se asigură prin respectarea regulilor de igienă în cuiburile familiilor de albine şi în stupină […] prin asigurarea proviziilor de hrană, de calitate superioară, adăpostirea, îngrijirea la timp, ameliorarea rasei, măsurile sanitare privind curăţenia şi dezinfecţia, combaterea dăunătorilor şi a paraziţilor, 137 efectuarea transporturilor, procurarea sau schimbul de materiale.“ 137

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 173 102

ION TURNEA

Într-o stupină dacă numărul de familii de albine este mare, stupii aglomeraţi, nu se pot menţine regulile de igienă corespunzătoare, familile de albine pot să fie neproductive, să se îmbolnăvească. De altfel stupina trebuie fixată pe un teren uscat, într-un loc ferit de vânturi şi curenţi puternici. Ea nu trebuie să fie în apropierea fabricilor ce emană gaze toxice dăunătoare sănătăţii albinelor. „Pe parcursul scurtei lor vieţi, albinele“138 pot să fie „supuse fenomenelor de agresiune, a noxelor industriale, rutiere pesticidelor şi otrăvurilor, cosecinţă a activităţii umane.“ 139 Stupii trebuie să fie orintaţi cu urdinişurile spre sud-vest sau sud.

Hrana deţine şi ea un rol foarte important în sănătatea albinelor, dar şi apa e la fel de necesară. Apa trebuie dată de stupar albinelor, nu să fie luată de acestea din băltoace etc. „În cazuri suspecte de boală, la descoperirea unei larve suspecte, stupului respectiv i se micşorează urdinişul şi nu se mai foloseşte 140 pentru schimbul de faguri între familiile de albine.“ „Apicultorul este obligat să transvazeze familia de albine bolnavă într-un stup nou sau unul dezinfectat. Transvazarea familiilor de albine se face astfel: seara, după ce albinele vor fi terminat zborul, în dreptul urdinişului familiei bolnave […] Se aşează pe o folie de placaj pe care se aştern ziare şi se pune o ladă sau o roiniţă. Apoi ramele se scot din stup şi se scutură de albine. Albinele rămase în stup sunt măturate cu o pană, iar albinele căzute pe ziare sunt scuturate în roiniţă sau în ladă. Albinele se introduc apoi pentru două zile, 48 de ore, într-o încăpere uscată, întunecoasă şi răcoroasă.“ 141 Combaterea bolilor albinelor se bazează pe măsuri de ordin medicamentos şi dezinfecţie.

Aceste boli se datorează unor infecţii produse de anumiţi viruşi, bacterii, protozoare, paraziţi, micete. „Infecţia este o stare de boală 138

Asociaţia crescătorilor de albine din România, Manualul apicultorului, Ediţia a IX-a, ed. Crepuscul, Bucureşti, 2007, pag. 251 139 Idem. Ibidem. pag. 251 140 Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 175 141 A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 156 103

ION TURNEA

determinată de invazia locală sau generală a unui agent patogen în organism, deci rezultatul conflictului dintre organism şi factorii 142 biologici de agresie.“ „Bolile albinelor aduc mari pagube apiculturii: ele nimicesc familii întregi sau le slăbesc, făcând exploatarea lor să fie nerentabilă 143 şi adeseori chiar deficitară. Bolile atacă puietul şi albinele adulte.“ Bolile albinelor se pot împărţi în trei mari categorii: boli contagioase, necontagioase şi intoxicaţii.

Bolile contagioase pot să fie grupate astfel: virotice (puietul în sac, boala neagră); bacteriene (loca americană, europeană, septicemia, paratifoza); micotice (ascosferoza, aspergiloza, melanoza); parazitare (nosemoza, amibioza, acarioza, brauloza, varrooza, senotainioza, triunghiulinoza).

Bolile necontagioase ale albinelor sunt reprezentate prin: puietul răcit; boala de mai; diareea albinelor; anomaliile mătcilor.

Intoxicaţiile albinelor se pot produce: cu polen; cu nectar; cu miere cu mană; cu medicamente; cu pesticide folosite pentru combaterea dăunătorilor.

Voi începe prezentarea bolilor albinelor prin cele ale puietului.

Aceste boli se datorează larvelor ce pier, transformându-se în 144 „massă putrefiată“ . Datorită acestui lucru bolile puietului au mai primit denumirea şi de putrezirea puietului.

Puietul răcit apare în general primăvara. Acest lucru se petrece în familiile slabe, ce au cuiburile nerestrânse şi neîmpachetate.

El mai poate apărea chiar şi atunci când apicultorul lărgeşte prea mult cuibul familiei de albine dar şi dacă stupii vor fi menţinuţi pe timp nefavorabil prea mult deschişi.

Dacă în familia de albine ca urmare a unei boli, numărul albinelor s-a redus foarte mult şi puietul a rămas neacoperit pot apărea boli ale acestuia.

Când larvele îşi pierd luciul şi culoarea lor devine cenuşie, deşi 142

Asociaţia crescătorilor de albine din România, Manualul apicultorului, Ediţia a IX-a, ed. Crepuscul, Bucureşti, 2007, pag. 251 143 A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 154 144 Idem, Ibidem, pag. 154 104

ION TURNEA

nu emană niciun miros caracteristic, păstrându-şi forma şi consistenţa apar simptomele puietului bolnav.

Pentru prevenirea răcirii puietului se are în vedere ţinerea cuibului strâns, primăvara, până când timpul permite introducerea fagurilor noi în cuib, prin menţinerea unor familii puternice, cu destule albine acoperitoare şi prin combaterea bolilor albinelor adulte, care reduc numărul albinelor din colonii.

Bolile cele mai cunoscute şi răpândite ale puietului sunt: loca europeană, loca americană, iar mai rar întâlnite: puietul văros, puietul în sac şi puietul pietrificat.

Loca europeană apare atunci când într-un stup sunt insuficiente rezervele de hrană, miere şi păstură, acest lucru ducând la subnutriţia puietului şi la slăbirea organismului larvelor.

Ea mai apare şi dacă familia de albine e slabă, iar stupul rece.

La apariţia bolilor puietului mai contribuie şi fagurii bătrâni care au dezvoltat microbi şi spori.

Deşi albinele curăţă celulele fagurilor de larvele moarte, nu reuşesc să nimicească şi microbii ce au stat la apariţia putrezirii puietului. În fază incipientă, loca europeană atacă larvele a căror culoare din lucie-sidefie devine brună, închisă la culoare. Dacă loca europeană este în stare avansată poate pieri şi puietul căpăcit.

Această infecţie se transmite puietului, dar şi larvelor prin hrănire cu miere infectată, în general prin albinele doici.

Loca europeană poate să apară în prima jumătate a sezonului 145 apicol „primăvara şi în prima jumătate a verii “ prin îmbolnăvirea larvelor tinere, în vârstă de 3-4 zile şi care datorită bolii „au diferite 145

C.E. Pop, Carmen Spătaru, Cora Rosenthal, Cleopatra Rusu, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 108 105

ION TURNEA

poziţii faţă de celulă.“ 146 Agenţii patogeni ce duc la această boală sunt: „Streptococus Pluton, Bacillus orpheus şi Streptococus apis“ 147, „Bacillus alvei, Bacterum eurydice […].“ 148 Aceşti agenţi patogeni pătrund în organism pe cale bucală. În urma infectării, larvele primesc culoare galbenă-cafenie şi un miros caracteistic, de putrefacţie. Pentru stabilirea diagnosticului se recoltează faguri cu puiet bolnav.

Important de precizat este că loca europeană atacă familiile de albine în stupinele a căror igienă lasă mult de dorit.

Dacă pe lângă loca europeană se instalează şi loca americană, tratamentul este administrarea teramicinei.

Loca americană apare în general după culesul salcâmului şi îmbolnăveşte puietul căpăcit. Ea se instalează nu doar la familiile slabe, ci şi la cele puternice. „Agentul patogen este Bacillus 149 larvae.“ Contaminarea ca şi la loca europeană se face tot pe cale bucală, însă albinele tinere „încercând să îndepărteze din celule cadavrele, se contaminează şi vehiculează sporii la alte larve“ 150, nefiind exclusă astfel „calea de infecţie transovariană.“151 Când se instalează această boală fagurele primeşte aspectul de puiet împrăştiat, celulele bolnave au căpăcelele înfundate, uneori perforate, de culoare închisă.

Tratamentul pentru această boală este sulfatiazol.

Infecţia poate să se transmită de la o familie de albine la alta doar prin albinele hoaţe ce transportă miere şi ceară nedezinfectată.

146

A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 155 147 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 86 148 C.E. Pop, Carmen Spătaru, Cora Rosenthal, Cleopatra Rusu, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 109 149 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, AlexandruSabău, Carmen Lia Spătaru, op. cit. pag. 87 150 Idem, Ibidem, pag. 87 151 Idem, Ibidem, pag. 87 106

ION TURNEA

Această boală se transmite atât albinelor adulte cât şi puietului, în special puietului de trântor, dar atacă şi ouăle, larvele, ninfele. „Etiologic, agentul patogen este acarianul Varrooa jacobsoni.

Femela prezintă corpul aplatizat, transversal oval, lung de 1,1 mm şi lat de 1,6 mm, de culoare maro-roşiatic, prevăzut cu patru perechi de picioare. Ea se fixează atât pe torace cât şi pe abdomen şi membre, iar în perioadele de înmulţire depune în medie 7-8 ouă în celulele cu puiet, din care după 2 zile ies larvele, care se hrănesc cu hemolimfa larvelor şi nimfelor de albină, iar după 7 zile se transformă în adulţi, ce se împerechează înainte de eclozionarea albinelor. Masculul este mai mic, de formă rotundă, având culoarea albă-cenuşie şi moare după împerechere, din celule ieşind numai femele împerecheate.

Femelele împerecheate trec apoi pe albinele lucrătoare, trântori şi matcă, unde se hrănesc cu hemolimfa acestora, fapt ce determină 152 debilizarea şi moartea lor prematură.“ În anul 1904, în insula Java, boala a fost descoperită de E. Jacobson. În Europa a fost semnalată pentru prima dată în anul 1967. Varrooza este prin urmare o boală ascunsă, deoarece parazitul acesteia poate exista în stup timp de mai mulţi ani fără să se constate o mortalitate anormală, până în ziua în care infestarea masivă duce la moartea rapidă a familiei. „La descoperirea puietului văros, trebuie imediat înlăturate din cuib ramele cu puietul atacat, trebuie micşorat cuibul, iar familia trebuie mutată într-un stup uscat. În cazuri grave se face transvazarea albinelor pe rame cu foi de faguri artificiali, însă fără înfometarea lor de două zile.“ 153 152

www.proapicultura.ro A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 162 153

107

ION TURNEA

Indicat este ca larvele atacate să fie acoperite cu mucegai alb, pufos.

Puietul pietrificat, aspergiloza, este o infecţie ce se datorează unei ciuperci de mucegai ce poate să fie foarte bine văzută la microscop.

Când această infecţie este prezentă, capul larvei se acoperă de o culoare brună-verzuie. Datorită bolii larvele se usucă, devin tari asemenea pietrei şi au culoarea albă-gălbuie.

Această boală însă atacă şi albinele adulte, „mucegaiul germinează la încheieturile inelelor chitinoase; albinele bolnave devin păroase şi pier repede. Familiile atacate părăsesc cuibul sau pier în întregime. Boala trece încet de la o familie la alta. La dezvoltarea bolii contribuie timpul umed, ploios şi umbrirea 154 stupinei.“ Dacă albinele sunt infectate de această boală şi apicultorul lucrează la dezinfecţia stupilor pe timp nefavorabil, vânt, de exemplu, infecţia poate să treacă şi în aparatul respirator al omului, ducând astfel la îmbolnăvirea lui.

Mierea provenită de la aceste familii este şi ea de asemenea periculoasă, înainte ca ea să fie folosită ca hrană se recomandă fierberea ei timp de 30 de minute.

Pentru combatera acestei boli se face transvazarea albinelor asigurându-se toate măsurile sanitare pentru dezinfectarea stupilor şi a inventarului apicol.

Dacă într-o familie de albine se instalează boala puietul în sac, larvele, după căpăcirea puietului, pier în primele zile.

Deoarece albinele deschid celulele cu larvele moarte se poate lăsa impresia că acestea au pierit înainte de a fi căpăcite. În cazul unei infecţii uşoare cuibul trebuie micşorat, dacă infecţia este puternică se face transvazarea familiei de albine fără înfometarea de două zile.

După o lună agentul provocator al acestei boli piere. „Paraloca (parapesta) este o boală molipsitoare a puietului, asemănătoare cu loca europeană şi americană, provocată de Bacillus paralvei. Boala nu este aşa de gravă şi apare mai ales primăvara şi la 154

A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 163 108

ION TURNEA

începutul verii. Tratamentul preventiv şi curativ este acelaşi ca la loca 155 europeană.“ Puietul degenerat este o boală ce apare din cauza hranei insuficiente. Ea constă în ouă mai mici, puiet mort. Această boală dispare prin schimbarea mătcii.

Spre deosebire de bolile puietului, bolile albinelor adulte se descoperă mult mai greu, fiindcă ele pier în general în afara stupului.

Acest lucru nu e benefic combaterii ei, findcă apicultorul o poate descoperii prea târziu, când se dezvoltă puternic în familia de albine.

Bolile albinelor adulte se pot clasifica în necontagioase: boala de mai, diareea, anomalii ale mătcilor; intoxicaţiile albinelor: otrăvirea albinelor; contagioase: parazitoze varrooza ce am prezentat-o când am vorbit despre puietul văros, nosemoza, acarioza, paratifosul, amoebiaza, senotainioza, triungulinoza micotice - melanoza, o boală contagioasă, ce afectează aparatul genital al mătcilor, viroze - boala neagră, bacterioze septicemie; parazitare: barauloza - păduchele albinei, găselniţa, musca Senotainia tricuspis.

Boala de mai este o boală necontagioasă şi se manifestă la albinele tinere, mai ales la albinele care se ocupă de creşterea puietului.

Această boală e denumită de mai, căci apare de obicei primăvara, atunci când familiile de albine se dezvoltă puternic iar o cantitate mare de puiet este crescută. În această perioadă albinele doici produc foarte mult lăptişor pentru hrana puietului.

Datorită acestui lucru ele consumă mult polen ce nu poate însă să fie prelucrat fără o cantitate suficientă de apă, astfel în zilele reci când nu pot zbura ori intensitatea zborului e foarte redusă, apare lipsa de apă, fenomen ce duce la un fel de constipaţie a albinelor tinere.

Lipsa apei afectează în egală măsură toate familiile dintr-o stupină.

Când albinele tinere sunt infectate cu boala de mai, la ieşirea din stup se târăsc în faţa urdinişului.

Dacă încearcă să zboare cad la pământ şi mor.

Ele au abdomenul umflat, iar excrementele sunt galbene până la 155

Ing. V. Petruş şi ing.I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 220 109

ION TURNEA

cafeniu deschis. Dacă se apasă abdomenul albinelor iese o pastă tare, galbenă.

Simptomele bolii de mai apar mai ales primăvara, după o perioadă rece.

Ca tratament se prepară sirop de zahăr foarte diluat şi se pulverizează pe albinele de pe faguri sau se administrează prin instalarea adăpătorilor în apropierea stupilor.

Diareea albinelor este o boală necontagioasă care se manifestă în timpul iernării. Ea se manifestă prin eliminarea „de excremente de culoare castanie, cu miros de putrefacţie. Cauzele care determină diarea sunt: mierea necorespunzătoare, zgomotele, lipsa mătcii, oscilaţiile de temperatură.“ 156 Pentru combaterea acestei boli şi pentru prevenirea infecţiilor secundare se administrează sirop călduţ cu pencilină. „Măsurile profilactice constau în aprovizionarea familiilor pentru iarnă cu rezerve de hrană de bună calitate şi în iernarea albinelor 157 într-un adăpost de iarnă uscat, cald şi bine aerisit.“ Anomalia mătcilor este o boală necontagioasă întâlnită la mătcile trântoriţe care depun ouă din care rezultă generaţii de trântori.

Mătcile pot prezenta un mare număr de anomalii.

Ele pot manifesta tulburări fiziologice legate de vârstă, ce constau în modificări structurale, apărând astfel atrofierea glandelor producătoare de venin, închiderea la culoare a tubilor Malpighi, pigmentarea ţesutului adipos, fibrozarea şi calcifierea valvei vaginale.

Datorită unor tulburări nervoase ce apar ca urmare a unor traumatisme fizice survenite cu ocazia marcării, tăierii aripilor sau altor manipulări, precum şi ca urmare a unor disfuncţiuni ale sistemului neuroendocrin, se pot observa la mătci paralizii precum şi depunerea de ouă nefecundate.

Când culesul în natură este insuficient şi nu determină modificări în structura internă sau externă apar mătci pitice, mătci cu 156

C.E. Pop, Carmen Spătaru, Cora Rosenthal, Cleopatra Rusu, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 115 157 A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 169 110

ION TURNEA

extremităţi anormale ca de exemplu aripile sau membrele sunt slab dezvoltate, fapt pentru care nu pot zbura şi nu se pot menţine pe suprafaţa fagurilor, apariţia la acelaşi individ a unor organe proprii celor două sexe, prezenţa unui singur ochi compus, anomalie numită ciclopism după numele ce-l purtau uriaşii din mitologie ce aveau un singur ochi, ciclopi microcefalia, albine cu capul mai redus.

Aparatul şi organele de reproducere pot prezenta la rândul lor modificări: ovare complet nedezvoltate, dezvoltarea insuficientă a oviductelor, ovare reduse ca volum, sterilizate, obstrucţia ovarelor ce se manifestă prin stagnarea spermei în oviducte ca urmare a nedezvoltării corespunzătoare a veziculei spermatice, calculi rectali ce blochează căile genitale.

Mătcile ce prezintă diverse anomalii trebuie înlocuite cu alte mătci tinere şi prolifice imediat ce au fost depistate.

Otrăvirea albinelor este o intoxicaţie ce se datorează faptului că acestea au adunat polen de pe flori stropite cu otrăvuri sau datorită preparatelor chimice folosite de apicultori împotriva dăunătorilor. „În toate cazurile de otrăvire a albinelor se recomandă să se hrănească familiile bolnave cu sirop de zahăr.“158 şi stupii să fie mutaţi din zona cu flori otrăvite. „Intoxicaţiile albinelor pot să apară datorită: polenului şi nectarului toxic, mierii de mană, excesului de medicamente, stropirilor cu substanţe chimice.“ 159 „Nosemoza este o endoparazitoză a albinelor adulte, produsă de Nosema apis. Boala apare la sfârşitul iernii şi începutul primăverii, uneori reapare toamna. Parazitul se înmulţeşte în peretele intestinal, împiedicând digestia şi asimilaţia hranei. Aici se transformă în spor, care este 158

A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 170 159 Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 92 111

ION TURNEA

eliminat odată cu excrementele în stup. Infestarea are loc pe cale bucală, prin deglutirea sporilor odată cu hrana. Boala se transmite prin miere, polen, faguri contaminaţi, furtişag, trântori, inventar 160 contaminat etc.“ „Albinele se infectează prin hrană. Din cauza tubului digestiv atacat şi distrus de toxinele parazitului, albinele slăbesc, ies afară din stup şi neputând zbura, se târăsc şi mor în faţa stupului. În faţa urdinişului, pe oglinda stupului, se găsesc albine moarte şi printre ele, albine care încearcă să zboare. Uneori nosemoza este însoţită de 161 diaree.“ Nosemoza mai este denumită şi boala mizeriei, fiindcă apare în urma existenţei unor factori din stup ce o favorizează: lipsa zborurilor de curaţire în timpul iernii; rezerve de hrana slab - calitativă, lipsa curăţeniei şi nedezinfectarea stupilor, umiditatea crescuta. Boala este cauzata de un protozoar ce se activează la apariţia condiţiilor prielnice şi care se gaseste în toţi stupii în stare latentă.

Trastamentul constă în mutarea familiilor în stupi curaţi şi dezinfectaţi, fagurii cu pete de diaree să fie înlocuiţi cu alţii de la familii sănătoase, albinele trebuie să fie hrănite cu sirop de zahăr sau miere diluată ce provine de la familiile sănătoase. Se poate folosi fumidil B, o sare solubilă, 1 g la 50 l de sirop. Fagurii se pot dezinfecta cu bioxid de sulf sau cu vapori de formol ori acid acetic.

160

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 90 161 Ing. V. Petruş şi ing.I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 223 112

ION TURNEA

Cel mai important lucru în combaterea acestei boli este respectarea regulilor de igienă.

Acarioza este o boală contagioasă, parazitară a albinelor. Ea este provocată de acarianul Acarapis woodi. Femela acestui acarian depune ouăle în traheele albinelor. Datorită acestui lucru albinele mor prin asfixiere. Medicamentul cel mai eficace contra acestei boli este Folbex.

Această boală nu este cunoscută la noi în ţară.

O altă boală contagioasă, parazitară a albinelor este paratifoza produsă de Bacillus paratyphi alvei. Acesta se găseşte în natură, în apele stătătoare, şanţuri, băltoace. Microbul pătrunde în tubul digestiv al albinelor provocând diaree, abdomen balonat, paralizia picioarelor şi moartea. Tratamentul se face cu teramicină sau streptomicină.

Amoebiaza este o boală contagioasă a albinelor ce este produsă de protozoarul Malpighamoeba mellificae şi se localizează în epiteliul tubilor lui Malpighi.

Ea apare odată cu zborurile de primăvară şi se transmite prin apă.

Albinele prezintă abdomenul mărit, diaree, tulburări nervoase.

Tratamentul constă în respectarea regulilor de igienă. „Senotainioza este produsă de larvele muştei vivipare Senotainia tricuspis, depuse în timpul zborului pe corpul albinelor, pe unde pătrund în cavitatea toracică şi se hrănesc cu hemolinfă. Albinele pierd capacitatea de zbor. Diagnosticul se pune pe baza examenului microscopic şi prin probă biologică. Se combate prin capcane pe 162 capacul stupului pentru muşte.“ Triungulinoza este boală contagioasă, ectoparazitară a albinelor adulte „produsă de larvele coleopterelor: Meloë varigatus şi Meloë 162

C.E. Pop, Carmen Spătaru, Cora Rosenthal, Cleopatra Rusu, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 114 113

ION TURNEA

proscarabeus, ascunse printre flori şi care se pierd pe corpul albinelor, pătrunde în cavitatea abdominală, consumă hemolinfa şi contuzionează ţesuturile. Albinele parazitare prezintă mişcări spasmodice şi dezordonate, se combate prin fumigaţie cu 163 fenotiazină.“ Melanoza este o boală contagioasă, micotică a mătcilor şi albinelor adulte. Ea afectează aparatul genital. Ea este produsă de o cipercă Melanosella mors apis.

Datorită acestei boli ovarele mătcilor se atrofiază, ele încetează a mai depune ouă şi prezintă la partea posterioară a abdomenului un dop din excremente uscate.

Se recomandă înlocuiorea mătcilor.

Boala neagră sau de pădure este o boală a albinelor adulte, o viroză. Ea constă în înnegrirea şi depilarea albinelor. Albinele afectate au o dimensiune mai mică şi sunt date afară din stup.

Pentru combatera ei se recomandă sirop călduţ cu lapte fiert 105 şi schimbarea mătcilor.

Septicemia aparţine categoriei bolilor bacterioze ca şi loca europeană şi americană, dar este o boală mai puţin molipsitoare. Ea poate apărea primăvara, vara şi toamna. Agentul patogen este Bacterium apisepticus. Acest microb pătrunde în oganismul albinei pe căile respiratorii şi de acolo trece în hemolinfă.

Albinele bolnave nu mai pot zbura, manifestă mişcări nesigure şi mor. Corpul albinelor moarte are articlulaţiile descompuse, este fragil. Se administrează antibiotice pentru combatera ei, iar stupinele trebuie să fie mutate pe teren uscat.

Barauloza - păduchele albinei este un parazit, o insectă ce se poate observa cu ochiul liber. Are culoare roşie-brună şi se găseşte pe toracele şi capul mătcii şi albinelor lucrătoare. „Pentru a obţine hrană, păduchele excită albinele sau matca în regiunea gurii, până când elimină hrana prin trompă. Păduchele 164 albinei se găseşte în stup tot timpul anului.“ 163

C.E. Pop, Carmen Spătaru, Cora Rosenthal, Cleopatra Rusu, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 115 164 Ing.V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 228 114

ION TURNEA

Combaterea păduchilor se face prin naftalină, fum de tutun, camfor.

Găselniţa sau molia cerii este un parzit al stupului. Acest parazit atacă fagurii, distruge celulele şi consumă ceara, păstura, resturile de puiet.

Pentru dezinfecţie se utilizează „acid acetic glacil, anhidridă sulfuroasă sau galecid“. 165 Un alt parazit al stupului este musca Senotainia tricuspis. Larvele ei parzitează albinele. Ea are lungimea de 6-8 mm, culoare cenuşiedeschis, o pată albă pe cap. Ea atacă albinele în zbor depunând multe larve în corpul acestora. „Larvele pătrund prin învelişul chitinos în muşchii toracelui, în abdomen şi chiar în cap, omorând albinele în 3-6 zile. La ieşirea larvelor din albinele moarte, acestea sunt uşor de 166 observat.“ Tratamentul constă în ditrugerea muştelor cu o soluţie de amidon 1 % căruia i se adaugă 100 g DDT. Bolile albinelor aduc pagube mari apicultorilor, deoarece datorită lor se pot pierde familii întregi, sau familile slăbesc, făcând exploatarea lor nerentabilă.

Pentru combaterea acestora e necesar păstrarea reguluilor de igienă în stupină, dezinfectarea utilajelor apicole, hrană adecvată.

165

Alexandrina Adler, Cleopatra Rusu, Alexandru Sabău, Carmen Lia Spătaru, Apicultură şi Sericicultură, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 92, 93 166 Ing.V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, Ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 229 115

ION TURNEA

6.3. DĂUNĂTORII ALBINELOR Dăunătorii albinelor sunt: fluturele Cap de mort, viespile, lupul albinelor, urechelniţa, furnicile, prigoriile, piţigoii şi ciocănitorile, şoarecii, botgrosul, broasca râioasă şi şopârlele.

Fluturele Cap de mort (Acherontia atropos) când are aripile desfăcute este de mărimea palmei unui om. Aşadar este un fluture mare.

Denumirea acestui flutur vine de la un desen ce îl are pe partea dorsală a aripilor, un desen asemănător craniului unui om.

Acest flutur în timpul zborului produce un zumzet specific care poate să fie perceptibil de la distanţă.

El pătrunde în stup seara pentru a consuma miere. Îşi face intrarea prin urdiniş, iar prin mişcarea aripilor agită albinele.

Se recomandă micşorarea urdinişului în funcţie de populaţia de albine pentru a împiedica accesul acestui fluture în stupi, dar şi instalarea gratiilor pe timpul toamnei.

Viespile fac parte dintre dăunătorii albinelor.

Ele trăiesc asemenea albinelor, în colonii. Se adăpostesc în scorburile copacilor, în şoproane, poduri, streşini sau în pământ.

Atacul lor asupra albinelor se produce dimineaţa sau toamna când albinele nu zboară, căci timpul este mai răcoros iar albinele sunt mai puţin vioaie şi se apără mai greu, aproape deloc.

Ele atacă albinele din familiile slabe pentru a le consuma mierea.

Dintre speciile de viespi dăunătoare aş menţiona: Vespa crabro, Vespa germanica, Vespa gallica, Vespa silvestris, Vespa media etc.

Cea mai dăunătoare dintre speciile de viespi este Vespa crabro denumită şi Vespa vulgaris. Ea pândeşte albinele la urdiniş, le atacă din zbor şi le mănâncă.

Combaterea viespilor constă în depistarea şi distrugerea cuiburilor acestora cu insecticide. „Fiind avide de carne, apicultorul le combate aşezând pe câteva capace ale stupilor câteva bucăţi de carne ce le dă câteva zile la rând; apoi otrăveşte aceste momeli 167 presărând peste ele verde de Paris sau altă otravă, nimicindu-le.“ 167

C.Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 260 116

ION TURNEA

Lupul albinelor denumit şi Philanthus triangulum este un dăunător asemănător cu viespea, însă acesta atacă albinele la urdiniş, pe flori, în zbor. După ce le prinde pe unele le mănâncă, iar cu altele îşi hrăneşte larvele din cuib.

Pentru combaterea acestui dăunător trebuie să i se distrugă cuibul turnând sulfură de carbon şi acoperind intrarea cu pământ.

Urechelniţa, Forficula auricularia, se hrăneşte cu miere după ce pătrunde noaptea în stup. Aceasta atacă şi puietul uneori. Pentru distrugerea ei se utilizează fosfat de zinc.

Furnicile sunt insecte ce aparţin mai multor genuri. Ele sunt periculoase pentru albine.

Pătrunderea acestora în stup se face prin crăpături, pe la urdiniş sau podişor.

Furnicile ajung să fure peste 1 kg de miere pe zi, neliniştind albinele.

Dacă în apropierea pădurilor, unde se găsesc populaţii numeroase de furnici, familii întregi de albine pot fi distruse sau redusă foarte mult capacitatea de producţie.

Combaterea furnicilor se face prin amplasarea stupinelor în zone fără furnici sau unde acestea sunt puţine.

Suporturilor stupilor trebuie unse cu păcură iar sub picioarele stupilor se aşează cutii cu petrol, se mai pot presăra şi cordoane de sare.

Pentru ca acestea să fie combătute se desfac muşuroaiele, se administrează insecticidul şi se astupă iar în cazul atacului masiv, se mută stupina.

Prigoriile Merops apiaster sunt cunoscute sub denumirea de albinărel. Ele sunt pasări cu un colorit al penajului foarte frumos şi mici ca dimensiune.

Prigoria trăieşte în regiuni cu terenuri erodate puternic şi îşi construieşte cuiburi în scorburile copacilor sau sub formă de galerii adânci.

Când timpul este rece, înnorat şi nu găseşte hrană, acestea atacă albinele din stupină sau pe cele ce se întorc de la cules, căci au un zbor mai 117

ION TURNEA

greoi şi mai lin, o prigorie putând distruge până la 60 de albine.

Atacurile au loc după ce acestea se adună în stoluri şi sunt mai numeroase în luna iunie, când îşi cresc puii şi în luna august când se pregătesc de plecare spre ţările calde.

Combaterea prigoriilor se poate face prin distrugerea cuiburilor cu diferite substanţe de tip respirator. „Piţigoii şi ciocănitoarele, deşi fac unele pagube în stupine, nu pot fi omorâţi. Cei dintâi se aşează iarna la urdiniş ciocănind stupul; albinele deranjate de zgomot se desprind din ghemul de iarnă, ies pe scândura de zbor, de unde păsărelele avide le devoră; ciocănitorile strică adeseori stupii găurind peretele lateral până ajung la fagurii cu albine pe care le consumă; deci paguba făcută este mare, fiind însă păsări folositoare pădurii nu se distrug, dar se îndepărtează din jurul prisăcii prin focuri de armă.“ 168 Şoarecii pătrund toamna în stupi pe la urdiniş sau prin alte crăpături. Ei consumă miere, păstură, distrug fagurii şi deranjează albinele.

Pentru a împiedica pătrunderea lor în stup, se instalează gratii la urdiniş sau reducătoare ale acestuia.

Fagurii atacaţi de şoareci se topesc primăvara, iar pentru îndepărtarea mirosului stupii se spală.

Combaterea şoarecilor se poate face prin otrăvirea cu gâu răspândit în stup sau locul unde iernează stupii. „Botgrosul este o pasăre insectivoră care nu se mulţumeşte să se hrănească cu albine numai vara ci îşi face provizii din cadavrele lor pe care le înfige în ţepii unor arbuşti cum sunt măceşii, pentru a le avea ca hrană pe timpul nefavorabil, când insectele nu zboară.“ 169 Broasca râioasă şi şopârlele fac pagube familiilor de albine, cuibărindu-se pe fundul stupilor. Noaptea consumă albine, având limba lungă şi lipicioasă.

Ariciul în schimb se hrăneşte doar cu albinele moarte de pe oglinzile stupilor, atacând şi gonind şopârlele şi broasca râioasă.

Tot dăunători ai albinelor mai pot să fie considerate şi plantele

168 169

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 261 Idem, ibidem, pag. 261 118

ION TURNEA

insectivore ca de pildă: piciorul cocoşului, roua cereului, spicul dracului. Aceste plante atrag albinele prin culoare, miros, nectar bogat. Albinele după ce se aşează pe corolele lor, ele îşi închid petalele şi rămân prizoniere.

Dăunătorii albinelor ca şi bolile acestora pot aduce mari stricăciuni familiilor de albine prin micşorarea populaţiei acestora.

Anatomia albinei Fotografii Dăunatori (de la stânga la dreapta): Primul rând - Phoracantha recurva, Tetropium fuscum, Varroa destructor.

Al doilea rând - Pityogenes bidentatus, Teia anartoides, Tomicus piniperda.

Al treilea rând - Xylosandrus mutilatus, Sirex noctillo,Solenopsis invicta.

Al patrulea rând - Scolytus schevyrewi.

119

ION TURNEA

CAPITOLUL 7 PRODUSELE APICOLE ŞI IMPORTANŢA LOR PENTRU VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATE Fiecare organism viu încearcă să lase urme ale existenţei lui pe acest pământ.

Unele se limitează doar la aspectul reproducerii, altele încearcă să-şi depăşească limitele existenţiale prin diamantele muncii săvârşite.

Albinele sunt insectele care se confruntă cu soarta geniului prin produsele muncii lor.

Urmele existenţei lor pe acest pământ sunt comori pentru mediul înconjurător, polenizarea; comori pentru oameni, hrană, medicament; comori industriale, ceara. În stup mierea este hrana de bază a albinelor, lăptişorul de matcă hrană pentru larve şi matcă, ceara e materialul folosit de aceste harnice insecte în construcţie, constucţie finisată cu ajutorul propolisului, ce are rol de a cimenta fagurii, polenul, păstura, propolisul, adevărate farmacii.

Având în vedere acest lucru o să prezit în acest capitol importanţa fiecărui produs apicol începând cu mierea şi mai apoi ceara cele mai utilizate produse.

7.1. MIEREA Dintre toate alimentele ce omul le poate consuma pentru a se hrăni şi a combate diferite boli, mierea este singurul care nu este supus stricăciunii.

Nu întâmplător Sfântul Ioan Botezătorul s-a hrănit cu miere sălbatică, căci prin puritatea, proprietăţile ei, ce nu o lasă să se strice, a reuşit să-şi întărească trupul, lucru necesar oricărei întăriri spirituale prin rugăciune.

Până când acest aliment sfânt să lumineze stupul e necesar un întreg proces de prelucrare a nectarului adunat din miile de flori cercetate de albine.

Originea mierii se află aşadar în esenţa fiecărei plante, iar plantele au diferite proprietăţi terapeutice.

120

ION TURNEA

Prin urmare mierea e cu mult mai presus decât o plantă medicinală, ea însumând o întreagă farmacie naturistă.

Din punct de vedere gramatical substantivul miere este defectiv de plural. Chiar şi această inexistenţă a formei de plural îi conferă o unicitate aparte.

Mierea este aroma florilor, nectar al vieţii, iar pentru existenţa acestui aliment muncesc roiuri de albine.

Dacă mierea este substantiv defectiv de plural, simbolizând unicitatea, roi e substantiv colectiv ce evidenţiază puterea micilor vietăţi, albinele, de a crea cel mai de preţ aliment.

Mierea s-a născut din cântecul florilor şi măiestria albinelor.

Dacă nu ar fi existat flori, cu siguranţă albinele le-ar fi inventat, ţesându-le cu migală din legenda nemuritoare a mierii.

Mierea „este un aliment igienic, un mediu de conservare a 170 fructelor şi vitaminelor.“ „Mierea provine din transformarea nectarului de către albine. Prin calităţile sale nutritive, mierea de albine este considerată ca un aliment de mare valoare, având în acelaşi timp şi proprietăţi medicale (curative şi profilactice) datorită substanţelor care intră în componenţa ei.“ 171 Mierea ar putea să fie clasifictă astfel: după provenienţă, mierea de flori (monofloră sau polifloră) şi mierea de mană; după felul obţinerii, miere în faguri, scursă liber din faguri, extrasă cu ajutorul centrifugii, presarea fagurilor; după consecinţă, lichidă, cristalizată, zaharisită; după culoare, poate să fie aproximativ incoloră, galbenă, aurie, brună, roşcată; după aromă; după gust; după puritate; după compoziţia chimică şi după puterea calorică.

170

Speranţa Anton , Incursiune în medicina naturistă, ed. Polirom, Bucureşti, 2009, pag. 62 171 Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 200 121

ION TURNEA

Mierea are diferite proprietăţi organoleptice, în funcţie de sortiment: mierea de salcâm este fluidă sau vâscoasă, nu se cristalizează, are culoare galben aurie, galbenă sau e incoloră, cu gust dulce, plăcut; mirea de tei este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, de culoare galbenă, portocaliu roşcată, cu aromă pronunţată, dulce; mierea de zmeură este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, culoare galbenă roşcată sau galben verzui, aromă specifică, dulce; mierea de izmă este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, culoare roşcată sau brună roşcată, miros aromat, dulce; mierea de conifere este uniformă, foarte vâscoasă, nu se cristalizează, culoare brună sau rubinie; mierea de fâneaţă, de deal este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, culoare galbenă sau brună, gust dulce, plăcut; mierea de floarea soarelui este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, culoare, are culoare galben aurie, portocalie sau galben închis, gust dulce, plăcut; mierea polifloră este uniformă, fluidă, vâscoasă sau cristalizată, culoare galbenă sau brună, gust dulce şi plăcut; mierea de mană este uniformă, fluidă sau vâscoasă, culoare galbenă brună sau brună deschis cu aromă specifică. „Extragerea mierii se face atunci când ea a ajuns la maturitate, adică după ce albinele au căpăcit partea superioară a fagurilor.“ 172 Dacă extracţia ei se face înainte ca să ajungă la maturitate, „se valorifică cu acordul unităţii achizitoare sau se păstrează un timp în această stare în maturător până la micşorarea conţinultului de apă, limpezire şi îndepărtarea impurităţilor.“ 173 Nu se extrage miere din fagurii cu puiet.

Mierea odată extrasă are proprietatea de a se cristaliza.

Majoritatea sortimentelor de miere cristalizează, excepţie făcând mierea de salcâm care nu se cristalizează timp îndelungat. „Calitatea mierii se judecă după culoare, gust, aromă, consistenţă, lipsă de adausuri străine, mod de cristalizare.“ 174 172

Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 201 173 Constantin Antonescu, Albinele şi ... Noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 211 174 A. A. Climentov, Apicultura, Ed. de stat pt. lit. ştiinţifică, Bucureşti, 1952, pag. 208 122

ION TURNEA

După cristalizare mirea se lichefiază foarte uşor. Din această cauză, pentru a nu pierde enzime, vitamine, apa în care se ţine mierea nu trebuie să aibă mai mult de 45º.

Timpul necesar ca mierea să se limpezeazcă depinde de vâscozitatea acesteia.

Mierea nu are voie să fie amplasată în vase de zinc, tablă zincată, cupru, plumb şi aliaje ale acestuia, ci în bidoane de aluminiu sau tablă cositorită, în butoaie metalice ceruite sau parafinate, în borcane de sticlă.

Mierea naturală are diferite însuşiri terapeutiuce: tratarea rănilor, ulcerului, energizantă, tratează epuizarea, oboseala, îmbunătăţeşte tonusul general, sporeşte buna dispoziţie, vitaminizantă, îmbunătăţeşte somnul, sporeşte cantitatea de hemoglobină în sânge. În miere pot să existe şi acizi, ei provin de la nectarul floral. Din cauza acestui lucru mierea florară e superioară celei de mană.

Gustul mierii este dulce, însă mierea de castan are gust puţin amărui. „Mierea de albine a intrat în alimentaţia omului din timpuri străvechi, având o valoare nutritivă superioară. Îndeosebi conţinutul său mare în zaharuri invertite (fructoză şi glucoză) uşor asimilate de organism, face să fie foarte apreciată în hrana zilnică a copiilor, vârstnicilor, s p o r t i v i l o r. Î n acelaşi timp mierea posedă o mare valoare calorică, deoarece 1 kg de miere produce aproximativ 3200 calorii.“ 175 Mierea de câmp este utilizată în diferite acţiuni terapeutice.

Compoziţia ei este miere de fâneaţă, de tei sau muşeţel.

Mierea de câmp poate să fie întrebuinţată atât în afecţiuni interne, cât şi externe.

Extern, ajută la vindecarea rănilor, oprirea hemoragiilor, iar intern are efect calmant asupra tubului digestiv, dezinfectează mucoasa tubului digestiv.

175

Maria Eftimescu, Octavian Berbecel, Ion Cârnu, Ana Maria Roman, Influenţa vremii asupra producţiei de miere, Ed. Ceres, Buc. 1982, pag. 79 123

ION TURNEA

Ea mai este recomandată şi pentru diversele infecţii din gură şi gât, cum ar fi amigdalitele, zăbăluţele etc.

Mierea de câmp nu are acţiuni toxice. Ea nu poate să fie utilizată însă de bolnavii cu diabet zaharat. În general, mierea, se păstrează în vase de sticlă sau de ceramică sau metal zmălţuit. Trebuie ferită de surse de contaminare diversă, de umiditate, căldură, lumină.

Mierea este un lichid dulce şi vâscos din punct de vedere fizic ce se poate cristaliza, dobândind cosistenţă solidă.

Din punct de vedere chimic, mierea este un amestec de substanţe organice: glucoză, fructoză, proteine, acizi organici, săruri minerale, oligoelemente, vitamine, hormoni, enzime, antibiotice.

Sortimentele de miere sunt diverse: tei, salcâm, izmă, polifloră etc. În concluzie putem afirma că mierea pe lângă calităţile terapeutice pe care le are, este şi un aliment plăcut la gust, bogat în calorii.

124

ION TURNEA

7.2. CEARA DE ALBINE Ceara este o secreţie emisă de glandele ceriere ale albinei lucrătoare. În momentul când este emisă de abine ea e albă şi curată.

Ea se formează în cantităţi mari în corpul albinelor, având la bază transformarea nectarului şi polenului. În primele zile după eclozionarea albinei se dezvoltă glandele ceriere.

Albinele ce secretă cel mai mult ceară şi care clădesc fagurii sunt cele tinere, cu vârsta de 12-18 zile.

Acestea secretă multă ceară şi construiesc cu rapiditate fagurii.

Atunci când secretă ceara şi clădesc fagurii ele se găsesc în stadiul de albine nezburătoare, neparticipând la aducerea apei, nectarului, polenului, munci făcute de albinele zburătoare în ultimul stadiu al vieţii.

Familiile de albine mari, producătoare de miere sunt şi mari producătoare de ceară. „În condiţiile obişnuite 1 kg de albine tinere, nezburătoare sau de stup, poate produce până la 0,5 kg ceară şi aceasta în paralel cu îngrijirea şi hrănirea puietului, primirea, prelucrarea şi depozitarea nectarului adus în stup de către albinele zburătoare; ţinând seama că într-un sezon apicol o familie de albine obişnuită poate creşte circa 15 kg albine, 150000, înseamnă că oricare din familiile de albine normale, adăpostită şi îngrijită corespunzător într-un stup sistematic, 176 poate să producă într-un sezon apicol în jur de 7, 5 kg ceară...“ Datorită faptului că ceara este utilizată de albine în stup, ca material de construcţie, ea se încărca cu substanţe străine care îi schimba compoziţia şi culoarea.

Astfel ea devine galbenă, apoi brună ajungând aproape neagra după câţiva ani.

176

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 216 125

ION TURNEA

Ceara de albine este mai mult sau mai puţin solubilă în diverşi compuşi organici şi insolubilă în apă. Ceara este solubilă în alcool 177 cald: eter, grăsimi, benzină, cloroform.“ Ceara se topeşte la 64º C. Ea „poate să fie obţinută prin topire la soare, topire cu apă sau cu ajutorul aburilor, prin presare la teascuri sau pe cale chimică cu ajutorul solvenţilor şi ceară înălbită, cu 178 ajutorul razelor solare sau pe cale chimică.“ „Compoziţia chimică a cerii variază în limite foarte strânse 179 cuprinzând aproximativ 79, 3 % C, 13,2 % H şi 7, 5 O.“ Componenţii principali ai cerii sunt: esterul miricinic şi acidul drotic.

Ea se utilizează în fabricarea fagurilor artificiali, fabricarea lumânărilor, sculptură, produse farmaceutice, cosmetice, pielărie, mobilă, armament, optică, telecomunicaţii etc. În majoritatea cazurilor se întrebuinţează un preparat conţinând ceară şi nu ceara pură.

Deşi ceara are multiple întrebuinţări industriale, „aproximativ 80% din ceara obţinută se întoarce în stupină sub formă de faguri 180 artificiali care contribuie la creşterea productivităţii în apicultură.“ Ea se recoltează din stup cu ajutorul unui săculeţ şi a unui cleşte de lemn.

Pentru o ceară de calitate superioară se prelucrează fagurii clădiţi natural şi în rame clăditoare, acei faguri în care nu a crescut puietul.

Această ceară este de calitatea I şi se utilizează în cosmetică, farmacie, pentru construirea fagurilor artificiali.

Ceara de calitatea a doua se obţine din faguri reformaţi, închişi la culoare, din care au ieşit mai multe generaţii de albine, iar ceara de calitatea a treia se foloseşte doar în scopuri industriale.

Există şi ceara sub calitatea a treia ce e obţinută prin tratarea reziduurilor de prelucrare a boştinei în teascuri cu solvenţi.

Ceara poate să fie falsificată prin amestecul ei cu parafină.

177

Constantin Antonescu, Albinele şi ... noi, ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979, pag. 223 178 Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 203 179 Constantin Antonescu, op. cit. pag. 223 180 Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, op. cit. pag. 202 126

ION TURNEA

Acest lucru se recunoaşte dacă prin frământarea între degete devine moale.

Tot contrafăcută este şi ceara amestecată cu cerezină şi care prin frământare se sfărâmă, iar cea amestecată cu sacâz devine lipicioasă prin sfărâmare. Dacă se amestecă cu seu devine moale şi unsuroasă.

Ceara falsificată nu are luciul caracteristic cerii naturale. În afară de ceara produsă de albine mai există şi ceară minerală, dar şi ceară vegetală.

Flora, solul, sezonul culesului, condiţiile fiziologice ale familiei de albine, ca de altfel şi modalitatea prin care aceasta este extrasă, din faguri, din căpăcele, din boştine, la cald sau la rece influenţează calitatea cerii.

Ceara este insolubilă în apă, însă solubilă în alcool, benzină, benzol, cloroform, eter, ulei.

Ca proprietăţi fizice, ceara este moale, elastică, plastică, insolubilă în apă, după cum am mai menţionat.

Ea are şi o acţiune medicamentoasă externă, creme, geluri etc. albeşte dinţii, întăreşte gingiile.

Ceara de albine după cum am prezentat în acest subcapitol se obţine din fagurii clădiţi de aceste insecte melifere, iar în decursul timpului a avut un rol important în dezvoltarea culturii umane, fiind utilă în numerase ramuri industriale.

127

ION TURNEA

7.3. POLENUL ŞI PĂSTURA Polenul este alcătuit din grăuncioare de diferite forme şi culori caracteristice fiecărei plante găsindu-se sub forma unui praf foarte fin în antenele florilor.

Grăuncioarele de polen, văzute la microscop au un înveliş foarte rezistent. Învelişul polenului este foarte puternic şi trebuie lovit insistent cu un ciocan pentru ca să fie sfărmat. Acest înveliş poartă denumirea de exină. Suprafaţa exinei e protejată de o substanţă uleioasă numită poleină ce nu este digerabilă, dar folosită de albine prin combinarea cu răşini de muguri, dând naştere unui nou produs folositor familiei de albine, propolisul.

Sub extină urmează al doilea înveliş, intina, o membrană celulozică transparentă, sub aceasta se găseşte o substanţă vâscoasă ce este alcătuită din lipide, albumine, substanţe minerale dintre care predomină fosforul, aminoacizii, glucidele şi vitaminele. Substanţa vâscoasă de sub itină se mai numeşte şi faviolă sau citoplasmă. În funcţie de planta ce îl produce compoziţia chimică a polenului este foarte variată, deosebindu-se prin forma suprafeţei exterioare, prin conţinutul diferit de substanţe nutritive şi vitamine, fiind foarte bogat în substanţe albuminoide.

Recoltarea polenului din plante se poate face direct de către om sau de către albine.

Polenul recoltat cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, fiindcă este poliflor, adunat de la mai multe flori. Albinele adăugă polenului recoltat nectar şi salivă.

O albină poate aduce la un zbor aproximativ 1/10 din greutatea ei corporala, în medie 12-15 mg polen.

De la o familie de albine, într-un sezon activ, se poate obţine 128

ION TURNEA

până la 1 kg de polen nestânjenindu-i dezvoltarea.

Recoltarea polenului adunat de albine se face cu ajutorul colectoarelor de polen, dispozitive ce se fixează la urdiniş. La intrarea în stup albinele se freacă de marginile orificiilor colectoarelor de polen iar polenul se scutura pe un grătar de unde cade în tăvi .

Polenul se păstrează foarte bine uscat în borcane de sticlă sau cutii din material de plastic închise. „O altă metodă de păstrare a polenului este în borcane, turnând deasupra un strat gros de miere sau în amestec cu miere, deasupra căruia se toarnă ceară topită formând un strat izolator.“ 181 Polenul se mai poate conserva şi prin amestecul cu zahăr, sub formă de turtă. Pentru prepararea turtelor se foloseşte 1 kg de miere sau zahăr şi două linguri de polen conservat El poate să fie întrebuinţat în medicină, singur, în amestec cu miere sau propolis.

Polenul neconsumat, aflat în stare proaspătă, suferă transformarea în păstură. „Păstura este polenul florilor, recoltat şi depozitat în faguri de către albine pentru hrana puietului. Păstura se poate preleva din celule, păstrându-se la rece.“ 182 Ea este hrană de bază a puietului, căci este bogată în minerale şi vitamine.

Compoziţional e mai puţin bogată în proteine şi grăsimi decât polenul, dar este mai bogată în zahăr, acid lactic, fapt ce-i permite o mai bună conservare.

Păstura se recoltează din faguri prin tăierea fâşii a fagurilor cu păstură sau retezarea celulelor.

Ea se întrebuinţează în stupină, în industria farmaceutică cu scopul de obţinere a vitaminelor naturale, în medicină pentru tratarea diverselor maladii ale sistemului endocrin şi nervos.

181

Ing. V. Petruş şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1964, pag. 206 182 Paul Bucată, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Ed. Alex-Alex & Leti Press, Bucureşti, 2001, pag. 38 129

ION TURNEA

Polenul şi păstura se pot utiliza în formă conservată şi pentru hrănirea albinelor în perioadele lipsite de cules, mai ales primăvara.

Iarna nu este indicat ca albinele să consume polen, căci digestia acestora se face greu, în restul timpului pot consuma oricând.

Atunci când polenul intră în stup, matca depune un număr mare de ouă, iar cuibul ia proporţii mai mari.

Polenul descoperit de albine cu milioane de ani în urmă a fost descoperit de oamenii de ştiinţă în 1945. Cercetându-l au descoperit „bogăţia atâtor elemente de viaţă pe care le cuprinde, nu numai pentru albine, dar şi pentru om.“ 183 Polenul are mai multe proteine decât carnea. El are un conţinut de peste 50 de substanţe componente, proteine, diverse zaharuri, hormoni, vitamine, enzime, grăsimi, săruri minerale, arome şi apă.

Apa însă este absentă în polenul uscat.

De fapt polenul poate să fie găsit sub trei forme; proaspăt, din colector, uscat, din uscător sau pastă, adică păstura.

Cea mai mare valoare nutritivă o are polenul uscat, deoarece nu conţine apă.

Medicamental se utilizează polenul granulat.

La noi în ţară nu se recoltează polenul pe sortimente monoflorale.

Polenul este un produs necesar nu doar vieţii familiei de albine, ci şi omului, fiind util în afecţiuni neropsihice, adjuvant al aparatului reproductiv masculin, menopauză, fibron uterin, afecţiuni ale ficatului, gastroduodenite, colite, diabet zaharat, anemii, hipertensiune arterială, insuficienţă cardiacă, insuficienţă circulatorie periferică, cardiopatie ischemică.

183

C. Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 225 130

ION TURNEA

7.4. PROPOLISUL Propolisul este o substanţa cleioasă.

Această substanţă este utilizată de albine în interiorul stupului pentru astuparea găurilor, micşorarea urdinişului, lustruirea celulelor de faguri, la lustruirea pereţilor stupului etc.

Observăm aşadar că albinele se comportă asemenea oamenilor gospodari ce îşi repară locuinţa aducându-i şi îmbunătăţiri, căci nu lasă pe seama apicultorului toate reparaţiile, ci ele însele astupă găurile din stup, micşorează urdinişul. „Dacă ceara este considerată material de construcţie pentru cuibul familiei de albine, propolisul este liantul, materialul de cimentare, de finisare a fagurelui.“ 184 Materiile răşinoase şi balsamurile din compoziţia propolisului sunt adunate de albine de pe mugurii plantelor sau le obţine prin prelucrarea polenului, astfel încât acesta are următoarea compoziţie chimică 50-55% materii răşinoase şi balsamuri, 15% uleiuri eterice, 30% ceara şi 5% polen.

Culoarea propolisului este roşiatică până la brun-închis.

Recoltarea propolisului se face în perioada sezonului activ şi în special primăvara. „Colectorul se compune din trei piese: un grătar distanţator ce se aplică peste spetezele ramelor stupului, o ţesătură sau plasă din material plastic cu ochiuri de 1,5 X 1,5 mm şi o pânză de bumbac, pânză colectoare.“ 185 184

Paul Bucată, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Ed. Alex-Alex & Leti Press, Bucureşti, 2001, pag. 40 185 Idem, Ibidem, pag. 41 131

ION TURNEA

El se poate recolta şi cu dalta de pe scândurile podişorului, umeraşii ramelor, având în vedere să nu se amestece cu alte impurităţi sau cu ceara de albine.

Propolisul este utilizat în aproape toate bolile, el este farmacia albinelor, fiind recunoscut pentru acţiunile sale antiinflamatoare, antibiotice, antibacteriene, dezinfectante, antivirotice, antifungice, antialergice, cicatrizante, combate mâncărimea de piele şi tumorile, tuberculoză, tratamente stomatologice etc. „Înainte, când prisăcile erau formate din stupi primitivi făcuţi din trunchiuri de copaci scobiţi de miez, bătrânii stupari frecau interiorul lor, ca astfel pereţii acestui locaş să nu prindă mucegai şi să devină impermeabili pentru umiditatea din iarnă. De asemenea, înainte de prinderea roiurilor, frecau rodniţa cu propolis şi apoi o legau de o prăjină pe care o înălţau în mijlocul vârtejului. Astfel, prin mirosul ce-l răspândea, propolisul ademenea uşor roiul care se aciuia în interiorul roiniţei, dând mai puţine griji stuparului.“ 186 Propolisul poate să fie folosit în stupină şi pentru liniştirea albinelor agresive. Apicultorul frecându-se cu o soluţie alcoolică de 15-20% propolis pe mâini este ferit de înţepăturile acestora.

Propolisul brut se foloseşte pentru prepararea lacurilor de calitate superioară. Cu aceste lacuri se lustruziesc viorile, mobila fină.

Propolisul are o compoziţie în mare parte necunoscută şi din această cauză unele sortimente pot să conţină substanţe toxice.

La bolnavi cu afecţiuni cardiace sau hepatice grave, propolisul este foarte greu de suportat.

Propolisul trebuie păstrat în vase de sticlă colorată sau ambalaj opac la lumină.

Propolisul, farmacia albinelor, este la fel de important şi pentru viaţa omului, ca pentru viaţa familiei de albine.

186

Hristea, C. Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 132 132

ION TURNEA

7.5. LĂPTIŞORUL DE MATCĂ Laptişorul de matcă, este produs pentru hrana puietului de către albinele doici, albinele tinere în a şaptea, a cincisprezecea zi a existenţei.

El este folosit în apiterapie, fiind rezultatul secreţiei glandelor hipofaringiene şi mandibulare. „Această secreţie glandurală serveşte drept hrană pentru larve în 187 primele zile ale vieţii lor, iar pentru matcă pe toată durata vieţii.“ Recoltarea lăptişorului de matcă se face după ce larvele sunt înlăturate, după trei zile de la momentul transvazării, cu ajutorul unui aparat dotat cu o pompă de vacuum.

El se recoltează la familiile puternice, cel mai bine, în prima jumătate a verii. Recoltările lăptişorului de matcă nu trebuie să coincidă însă cu perioada culesului principal pentru a nu se produce un număr redus de botci.

Familiile de la care se recoltează lăptişorul de matcă trebuie să aibă un număr mare de albine doici, capabile de a secreta mari cantităţi de lăptişor. Aceste albine trebuie să fie pregătite pentru hrăniri stimulente, aşa încât cu 25 de zile înainte de recoltarea lăptişorului li se dă 200 g de miere amestecată cu păstură, zilnic.

Amestecul se face după următoarea reţetă: 1 kg păstură, 2 kg miere cristalizată, 40 g sare la un litru de apă. În absenţa păsturii se pot da 250 g de sirop cu drojdie de bere. La 600 g apă se dizolvă 1 kg de zahăr, separat se dizolvă 50 g drojdie cu 3 linguriţe de zahăr până se obţine consistenţa smântânii, apoi se amestecă cu siropul preparat şi se fierbe trei minute în clocot. În perioada producerii lăptişorului familia de albine se stimuleză zilnic cu 150-200 g sirop de zahăr cu drojdie de bere, praf de lapte.

Pentru a nu se degrada, după recoltare, lăptişorul de matcă se păstrează la rece, în frigider. Se mai poate păstra în eprubete închise ermetic, în amestec cu miere, în hidromel, spirt de 13-14º, drajeuri.

Laptişorul poate constitui un supliment alimentar şi pentru om datorită conţinutului său de proteine, grăsimi, zahăr, vitamine şi 187

Paul Bucată, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Ed. Alex-Alex & Leti Press, Bucureşti, 2001, pag. 39 133

ION TURNEA

şi substanţe minerale.

El este utilizat pentru hrănirea copiilor imaturi, a bolnavilor sau covalescentilor, ameliorându-le starea generala; la batrâni reduce tulburarile neuro-circulatorii şi pe cele de memorie, înlătură astenia fizică şi psihică, îmbunătăţeşte vederea; creşte randamentul muncii fizice şi intelectuale; reduce nivelul colesterolului din sânge; ameliorează astmul bronşic. „În lăptişorul de matcă s-au găsit toţi cei 20 de aminoacizi necesari pentru creşterea şi activitatea normală a organismului uman. Este mai bogat în acid pantotenic, component al complexului vitaminic B, decât orice altă substanţă de origine animală cunoscută până acum. Lăptişorul de matcă conţine hormoni gonadotropi sau sbstanţe asemănătoare cu care se hrănesc larvele şi care provoacă la acestea o dezvoltare surprinzătoare ca ritm, volum şi 188 diferenţiere sexuală.“ Lăptişorul de matcă mai poate să fie utilizat şi în cosmetică. Se adaugă 35% lăptişor în componenţa cremelor. „Lăptişorul de matcă, atât la noi în ţară cât şi peste hotare, se comercializează în stare pură, în amestec cu miere, în alcool de 13º, liofilizat, tablete şi se întrebuinţează ca un fortificant supraconcentrat. În clinicile din multe ţări, lăptişorul de matcă se studiază în legătură cu tratamentul unor boli printre care nevrite, 189 afecţiuni cardio-vasculare, poliartrite etc.“

188

Ing. V. Petruş, şi ing. I. Oprişan, Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 214 189 Idem. Ibidem. pag. 214 134

ION TURNEA

7.6. VENINUL DE ALBINE „Veninul de albine este o substanţă complexă, secretată de glande 190 specializate din construcţia aparatului vulnerant al albinei.“ Deşi apicultura este una din cele mai vechi îndeletniciri ale omului, veninul a început să fie studiat cu aproximativ câteva decenii în urmă. În urma cercetărilor s-a dovedit că este util pentru combaterea afecţiunilor reumatismale şi este un bun dezinfectant. Totuşi el mai este util şi în combaterea astmului bronşic, hipertensiunii arteriale, nevroză, surmenaj, migrene, tromboze, arteroscreloze, urticarie, deformaţii osoase. În structura lui s-a găsit acid clorhidric, formic, ortofosforic. „Veninul conţine 46, 36% carbon, 7, 56% hidrogen şi 13, 30 % 191 azot...“ 192 El are reacţie acidă, „pH 4,5-5,5“ însă pentru a se evita această reacţie trebuie uscat şi apoi dizolvat în apă. Încălzit la 100º veninul nu-şi pierde timp de zece zile proprietăţile active, nici îngheţat nu pierde propririetăţile active şi toxice.

Veninul de albine este incolor, cu un puternic miros aromat şi gust amar.

De preferabil ar fi să se obţină cât mai mult venin fără sacrificarea albinelor.

O metodă ar fi narcotizarea albinelor. Albinele de pe 3 sau patru rame în timpul zborului intens sunt scuturate în borcan de sticlă de 5-6 l cu ajutorul pâlniei. Acesta se acoperă cu o hârtie de filtru înmuiată în clroform sau eter. Albinele vor fi iritate de vaporii emanaţi şi vor elibera venin pe pereţii şi fundul borcanului.

Altă metodă ar fi instalarea unor dispozitive electrice la urdiniş care să le irite şi să elimine venin.

Veninul obţinut şi uscat se păstrează în recipiente de sticlă, de culoare închisă.

190

Paul Bucată, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Ed. Alex-Alex & Leti Press, Bucureşti, 2001, pag. 42 191 I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 314 192 Idem, Ibidem, pag. 314 135

ION TURNEA

„Veninul se administrează bolnavilor pe cale bucală, înţepături sau injecţii, sub formă de alifii, inhalaţii şi prin electroforează cu ajutorul disocierii electrice, precum şi în combinaţii cu diferite alte preparate, după recomandările şi supravegherea medicului.“ 193 CAPITOLUL 8 APITERAPIA Apiterapia constă în utilizarea diferitelor produse apicole ca remedii în tratarea diferitelor suferinţe umane. „Cercetătorii de pe toate paralele şi meridianele globului, reevaluând tradiţii părăsite şi separând adevărul din mituri, încearcă să aducă omului de azi natura binefăcătoare cât mai aproape. Astfel, reintră în scenă foarte multe practici populare şi între ele bineînţeles, apiterapia, care ajunge subiect de numeroase simpozioane 194 internaţionale, apicole şi medicale.“ Natura este oaza de lumină ce se desfăşoară în mii de forme şi culori de curcubeu şi de care omul este legat. Comuniunea omului cu natura se face şi prin intermediul produselor naturale.

Albinele constituie o permanentă comuniune binefăcătoare cu natura, iar omul prin intermediul acestora, a produselor muncii lor trăieşte în deplină concordanţă cu mediul natural cel mai sănătos, nectarul florilor fructificat de albine în miere, polenul etc.

Din cele mai vechi timpuri omul a căutat în natură diferite ierburi, flori, frunze etc. pentru hrană dar şi pentru diverse boli, suferinţe.

Astfel a fost descoperită şi mierea, dar şi alte produse ale stupului de albine, stup ce era pe atunci scorbura copacilor.

La primul Simpozion Internaţional de apiterapie de la Madrid, din 1974 s-a „consfinţit pe plan internaţional Şcoala română de apiterapie“ 195, iar în anul 1976, Bucureştiul a fost gazda celui de al doilea Simpozion Internaţional de apiterapie.

193

Ing. Petruş, V. şi ing. Oprişan, I. Apicultura şi baza meliferă, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1964, pag. 210 194 Dr. Nic. N. Mihailescu, Mierea şi sănătatea, Editura Ceres, Bucureşti, 1977, pag. 18, 19 195 Idem, ibidem, pag. 18 136

ION TURNEA

Exită şi o apiterapie veterinară care la rândul ei se împarte în patru mari părţi, părţi ce reprezintă evoluţia ei pe parcursul anilor în istorie: apiterapie populară milenară, ce îşi are originea în negarea timpurilor şi s-a format datorită remediilor aflate la îndemâna omului primitiv; apiterapia cultă empirică care are o epocă de înflorire în atichitate, dispărând mai apoi, începând cu evul mediu; apiterapie medicală auxiliară, apărută ca metodă alternativă la terapia cultă naturală şi apiterapia experimentală industrială, o viitoare ştiinţă.

Apiterapia rămâne totuşi un tezaur de remedii naturale necunoscute, care pot să fie descoperite treptat, odată cu trecerea timpului.

Un secret al vindecării miraculoase a omului este şi încrederea lui în natură, medicină etc. În ceea ce priveşte produsele apicole, s-au descoperit o mulţime de reţete care ajută în diferite afecţiuni antinfecţioase, antiseptice, antiparazitare, antitumorale, antitoxice, antihemoragice, antianemice, boli ale aparatului respirator, remedii pentru aparatul digestiv, boli ale ficatului, afecţiuni biliare, afecţuni ale aparatului cardiovascular, hipotensive, hipnotice, anesteziante, anticonvulsive, afecţiuni ale glandelor sexuale.

Aceste reţete au în componenţa lor miere sau alte produse apicole.

Sucul de usturoi cu miere ajută la eliminarea viermilor intestinali la copii. Se amestecă 100 ml de miere cu lichidul de usturoi ce se obţine din usturoi fiert în două părţi de apă. Lichidul obţinut se răceşte înainte de amestecul lui cu miere. Acest produs după două trei zile trebuie aruncat, căci devine toxic.

Laptele cu ceapă şi miere se administrează în afecţiuni toxice. El se prepară din ceapă de arpagic sau o ceapă mare, roşie cu 250 ml de lapte şi două linguri de miere. Compoziţia de lapte cu ceapă se fierbe la foc mic 15 minute, după ce se răceşte se adaugă mierea.

Valabilitatea compoziţiei este de un an, păstrată în vas de ceramică.

Pasta de dovleac cu miere se foloseşte împotriva viermilor intestinali. Este valabilă 24 de ore şi se prepară din 100 g seminţe de dovleac neprăjite, fără coajă, zdrobite, aşezate într-un vas de ceramică smălţuită şi amestecate cu o lingură de miere.

137

ION TURNEA

Pasta de ferigă cu miere se utilizeză tot pentru viermii intestinali sau afecţiuni toxice, valabilitate, 24 de ore. Rădăcina de ferigă, uscată se face pulbere şi se amestecă cu o lingură de miere până la omogenizare.

Pasta de hrean cu miere se administrează doar cu avizul medicului împotriva viermilor rotunzi şi stimul al sistemului nervos, sexual, acţiune tonicardiacă. Se amestecă 15 g de hrean ras cu 40 g miere.

Sucul de morcov cu miere are acţiune antiseptică, cicatrizantă, hrănitoare asupra diverselor răni ale pielii, mucoaselor, grăbeşte vindecarea. Se amestecă 100 ml de suc de morcovi cu 100 g de miere.

Mierea de câmp, alcătuită din mierea de fâneaţă, tei, muşeţel se utilizează extern pe răni sângerânde, intern în diferite afecţiuni ale gurii, gâtului, iritaţii ale tubului digestiv.

Propolisul brut, recoltat de pe marginea superioară a ramelor sau podişoarului stupului se poate folosi extern ca dezinfectant, în tratamentul plăgilor pieli, mucoaselor, negi, bătături, entorse, luxaţii, acnee, el mai poate să fie utilizat şi împotriva micozelor (ciperci), eczeme.

Colir pentru ochi se utilizează în infecţiile banale ale ochilor. O ceapă roşie se taie şi se fierbe în 200 ml de apă 15 minute, apoi se amestecă cu o linguriţă de miere până la omogenizare. Şato (şodou) se administrează în rinofaringite, laringite, amigdalite (răceli în gât, piept, răguşeli). Un pahar de lapte cald se amestecă cu un gălbenuş de ou şi două linguri de miere. Acest preparat este contraindicat bolnavilor de diabet.

Pasta de trandafiri cu miere, la 100 g dulceaţă de petale de trandafiri se adaugă 150 g miere. Este utilă în bolile infecţioase, boli ale aparatului respirator, acţiune calmantă.

Pasta de pătlagină cu miere, 150 g frunze de pătlagină se toacă mărunt şi se amestecă cu 150 g miere şi se utilizează în afecţiuni ale căilor respiratorii. La fel de util este şi siropul de pătlagină cu miere alcătuit din 200 g frunze de pătlagină fierte jumătate oră în 400 ml apă şi amestecate după răcire cu 100g miere.

Siropul de lămâie cu miere, o lămâie fiartă zece minute în 100 ml de apă se amestecă două linguri glicerină şi un pahar de 138

ION TURNEA

miere este util în tusea provenită din bronşite cronice.

Tot pentru tuse se mai utilizeză şi siropul de ceapă cu miere.

Siropul de propolis are acţiune uşor antibiotică, luptă împotriva microbilor, indicat în boli ale aparatului respirator. 50 g propolis se fierbe într-un vas de tablă smălţuit cu 200 ml de apă. Până este călduţ se strecoară şi se amestecă cu 50 g miere.

Ceaiul de ceară de albine are acţiune antidiareică şi nu se utilizează după preparare mai mult de 2-3 zile, căci devine toxic. O lingură de ceară de albine se fierbe în 200 ml apă până scade jumătate.

Polenul natural e indicat ca tonic general, tonic special pentru aparatul reproductiv masculin, reglează digestia, util în afecţiuni ale ficatului.

Pasta de sunătoare cu miere ajută bila leneşă. Se amestecă 100 g flori de sunătoare cu 100 g de miere şi 100 g ulei de măsline.

Sucul de ridichi cu miere are acţiuni afrodisiace. 500 g suc de ridichi, obţinut cu ajutorul maşinii de stors fructe se amestecă cu 100 g miere.

Baie tonifiantă din plante şi miere, frunze de izmă, frunze de nuc şi miere este utilă pentru mâini şi picioare obosite.

Ceaiul de nuc cu miere este util pentru circulaţie şi împotriva transpiraţiilor abundente. În 200 ml de apă se pune un pumn de frunze proaspete sau o lingură de frunze uscate, se fierbe apoi compoziţia până fierbe la jumătate, apoi se amestecă cu o lingură de miere.

Ceaiul diuretic se prepară din ceapă cu miere, două cepe, 50 g miere şi 200 ml apă. Mierea se adaugă după ce siropul de ceapă a fiert 15 minute.

Gemul de odolean (valeriană) cu miere are acţiune calmantă.

Rădăcina de valeriană, uscată se pisează şi se amestecă o linguriţă de praf obţinut cu o lingură de miere.

Untul cu miere ajută la fixarea calciului la copii, 100 g unt se amestecă cu 100 g miere până la omogenizare şi se ia până la 6 linguriţe pe zi. Mai este indicat în spasmofilie.

Uleiul de propolis este recomandat în tratamentul arsurilor, degerăturilor, ulcerelor varicoase, plăgilor.

Polenul proaspăt are o activitate mult mai puternică decât cel conservat, însă nu se poate păstra activ mai mult de două ore în frigider. Cel uscat în uscătorul de polen îşi pierde 50% din activitatea terapeutică.

139

ION TURNEA

Polenul proaspăt dă rezultate bune în tratarea bolilor nervoase şi de tip astenic, bolilor hepatice.

Este contraindicat persoanelor alergice la polen. „Alergia la polen este foarte caracteristică prin faptul că are o evoluţie strict legată de sezon: numai perioada cât există polen în atmosferă, adică exact perioada în care înfloresc pomii (fructiferi şi nectariferi), florile, arbuştii şi cerealele. Odată cu venirea toamnei suferinţele bolnavilor alergici la polen se atenuează şi peste iarnă dispar cu totul...“ 196 Apiterapia cultă este mama meliterapiei, tratamenul cu miere, palinoterapiei, tratamentul cu polen, propolisoterapiei, tratamentul cu propolis, apitoxinoterapiei, tratamentul cu venin de albine, tratamentului cu lăptişor de matcă, tratamentului cu păstură.

Din produsele apicole se obţin medicamente bune ce sunt utilizate pentru tratarea sănătăţii tuturor.

196

Dr. Valentin Filip, Alergia produsă de plante, animale şi pesticide, Editura Ceres, 1983, pag. 160 140

ION TURNEA

CAPITOLUL 9 RESURSELE MELIFERE ALE ŢĂRII NOATRE Motto: „Miroase a aer de verdeaţă, în jur natura prinde viaţă, mă-mbrac în haina nouă de lumină; Am înţeles ce-nseamnă a cunoaşte 197 şi unde-i untdelemnul din candela-nţeleptei;“ Câtă prospeţime şi lumină ni se revelează în fiecare primăvară, câtă înţelepciune ascunde fiecare mugur ţesut de primăvară pe crengile cândva uscate de vântul toamnei, cât mister şi perfecţiune cuprinde fiecare floare ce luminează sub soare şi câţi prinţi vin să sărute frumoasele adormite din păduri!

Fiecare floare îşi aşteaptă prinţul ca să-i dea sărutul fermecat şi s-o trezească din somnul presărat de iarnă peste natură pentru ca mâine să dea rod. Şi cine altcineva e acel prinţ fermecat dacă nu albina?

Mulţi ar putea-o numi pe albină regina florilor, însă eu aş numi-o mai cu precădere prinţ, acel prinţ misterios ce trezeşte natura la viaţă săvârşind polenizarea pentru roadele de mâine.

Atâta viaţă naşte natura primăvara, atâta parfum, atâtea arome, atâta înviere.

An de an, odată cu trezirea naturii la viaţă, serbăm Învierea Domnului.

Nu întâmplător acest important eveniment creştin coincide cu anotimpul de verdeaţă, căci totul palpită a veşnicie.

Omul trage cortina peste melancolia iernii; primăvara cântă în zumzet de albine, arome de flori şi joc de păsări şi animale; sufletele se înalţă spiritual prin Învierea Domnului.

Totul e paradis, totul e un nou început, o nouă viaţă.

Fiecare om gustă frumuseţea naturii în fiecare colţ de primăvară şi se contopeşte cu adâncimea acesteia, însă cu mult mai mult se pierde 197

Ana-Cristina Popescu, Îndrăgostiţi de poezie, Destin fără aripi, Labirintul nisipului, Ed. Dalami, Caransebeş, 2009, pag. 129 141

ION TURNEA

albina în misterul ei fără de sfârşit atunci când începe perioada culesului.

Floare după floare, albina cercetează, polenizează, adună nectar, polen dar şi multă înţelepciune. „Avem de învăţat de la albină! Ea culege mierea şi nectarul din mii şi mii de flori şi chiar otrava o preface în miere. Am fost uimit când am citit un manual pentru albinărit. Am văzut acolo că lumea albinelor este o societate, dacă o putem numi aşa, perfectă! De unde atâta înţelepciune? Şi când am şti că albina nu trăieşte mai mult de 60 de zile! “ (Calinic - Veşnicia de zi cu zi) Pantele care produc nectar şi sunt vizitate de albinele care transformă nectarul în miere se numesc plantele melifere. În stupăritul pastoral şi staţionar, productivitatea familiilor de albine depinde de potenţialul melifer. Pentru stabilirea potenţialului melifer se impune identificarea zonelor cu plante nectaropolenifere.

Capacitatea de producţie a plantelor melifere se exprimată sub forma cantităţii de miere ce se poate obţine de pe un hectar cultivat cu acea plantă.

Producţia de miere depinde foarte mult de varietatea de plantă cultivată.

Voi prezenta în continuarea acestui subcapitol principalele plante melifere, nectaro-polenifere din România şi voi începe cu teiul şi salcâmul de care depinde foarte mult primul cules al albinelor, după care voi aşeza în ordine alfabetică celelalte plante nectaro-polenifere, plantele melifere şi arborii.

Teiul argintiu înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 1200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Tilia tomentosa. Florile lui sunt galbene.

142

ION TURNEA

Teiul pucios înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 1000 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Tilia cordata. Florile lui sunt galbene.

Teiul cu frunza mare înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 800 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Tilia platyphyllos. Florile lui sunt galbene - albe.

Salcâmul alb înfloreşte în lunile mai - iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 1200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Robinia pseudacacia. Florile lui sunt albe.

Salcâmul japonez înfloreşte în lunile iulie - august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 300-350 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Sophora japonica. Florile lui sunt albe - verzui.

Salcâmul mic înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Amorpha fructicosa. Florile lui sunt purpuriiviolacee.

Salcâmul roz înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 575 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este R. Hispida L. Florile lui sunt roz.

Salcâmul galben înfloreşte în lunile maiiunie, florile lui pot produce nectar, iar producţia de miere este de 50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Caragana arborescens. Florile lui sunt galbene-aurii.

Salcâmul violet înfloreşte în lunile maiiunie, florile lui pot produce nectar şi polen, 143

ION TURNEA

iar producţia de miere este de 1287 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este R. Viscosa Vent. Florile lui sunt violet-roz.

Afinul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10 - 12 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Vaccinium myrtillus. Florile lui sunt verzui-roşiatice.

Agrieşul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25 - 70 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Ribes grossularia.

Florile lui sunt verzui-roşiatice.

Alunul înfloreşte în luna martie, florile lui pot produce polen, iar producţia de miere este de m : 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Corylus avellana. Florile lui sunt galbenecenuşii.

Angelica înfloreşte în lunile iulie - august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de m : 90 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Archangelica officinalis. Florile ei sunt verzui-roşiatice.

Anasonul înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50 kg / ha. Denumirea 144

ION TURNEA

lui ştiinţifică este Pimpinella anisum. Florile lui sunt albe.

Anghinarea înfloreşte în lunile iulie septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 150 - 400 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Cynara scolymus.

Florile ei sunt roşii-violacee.

Aninul - Arinul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de m : 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Alnus. Florile lui sunt verzui - roşiatice.

Arţarul tătăresc înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 300-600 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Acer tataricum. Florile lui sunt albe-gălbui.

Arţarul american înfloreşte în lunile martieaprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Acer negundo.

Florile lui sunt galbene-verzui.

Asmăţui înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25-50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Anthriscus cerefolium. Florile lui sunt albe-roşiatice.

Bârcoace înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-100 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Cotoneaster integerrima Medik. Florile ei sunt albe-roşiatice.

Beşicoasa înfloreşte în lunile iunie-septembrie, florile ei pot 145

ION TURNEA

produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Cotlutea arborescens Florile ei sunt galbene.

Bradul alb înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de m: 20 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Abies alba Mill. Florile lui sunt gălbuiroşiatice.

Brânduşa galbenă este o plantă mică, perenă, înfloreşte primăvara devreme.

Brânduşa de toamnă este o erbacee din familia Liliaceelor, răspândită pe pajişti, câmpie şi păduri. Înfloreşte începând din luna iunie până toamna târziu. Este o plantă meliferă tardivă. Are tubercul cepos, caracteristic îi sunt frunzele mari, lungi, şi frumoasele flori mov, roşiatice, albicioase sau galbene ce apar în septembrieoctombrie, cu cele şase petale specifice. Deşi este considerată pentru animale o plantă otrăvitoare, fiindcă conţine alcaloidul colchicina, albinele îi culeg nectarul şi produc din acesta o miere de culoare pronunţat galbenă. Denumirea ei ştinţiifică este Colchicum autumnale.

Bumbacul înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Gossypium herbaceum. Florile lui sunt galbene.

Busuiocul înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-120 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Ocimum basilicum. Florile lui sunt albe-roz.

Busuiocul de mirişte înfloreşte în lunile iulie-sptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 120-150 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Stachys annua. Florile lui sunt violete-roşiatice.

146

ION TURNEA

Caisul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 2540 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Prunus armeniaca sin. Armeniaca vulgaris Lam. Florile lui sunt albe-roz.

Caprifoiul înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Lonicera tatarica. Florile lui sunt roşiatice-albe.

Castanul sălbatic înfloreşte în lunile maiiunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Aesculus hippocastanum. Florile lui sunt albe cu pete roşii.

Castanul comestibil înfloreşte în luna iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-120 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Castanea sativa Mill. Florile lui sunt galbene-verzui.

Castravetele înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cucumis sativus L. Florile lui sunt galbene. El este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae, originară din India şi este cultivat pe scară largă atât în regiunile cu climă temperată cât şi în cele cu climă tropicală.

147

ION TURNEA

Catalpa înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Catalpa bignoides Walt. Florile ei sunt albe.

Călinul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25-40 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Viburnum opulus. Florile lui sunt albe-verzui.

Căldăruşă înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Aquilegia vulgaris. Florile ei sunt negre-violacee-roz.

Căpşunile înfloresc în lunile aprilie-iunie, florile lor pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lor ştiinţifică este Fragaria sp. Florile lor sunt albe.

Cătina albă înfloreşte în lunile aprilie-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Hippophaë rhamnoides L.. Florile ei sunt galbeneruginii.

Cătina roşie înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Tamarix gallica L.. Florile ei sunt roz-verzui.

Cătina de garduri înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-50 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Lycium halimifolium Mill. Florile ei sunt albe-violete-roşiatice.

Cătuşnica înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Nepeta cataria L. Florile ei sunt albe-roşii.

Cânepa este una dintre cele mai vechi plante tehnice cultivate în ţara noastră şi produce cantităţi foarte mari de polen într-o perioada lipsită de cules. De asemenea, albinele culeg de la ea şi clei.

Denumirea ei ştiinţifică este Cannabis sativa L. 148

ION TURNEA

Cârmâz-Hurmuz înfloreşte în lunile iunie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Symphoricarpus albus Blake. Florile lui sunt albe-roz.

Cârmâz roşu înfloreşte în luna iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Symphoricarpus orbiculetus Moerch. Florile lui sunt roz.

Ceapa-seminceri înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 70-150 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Allium cepa L. Florile ei sunt albe.

Ceara albinei înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 600 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Asclepias syriaca L. Florile ei sunt albe-roz.

Cenuşer înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 300 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Ailanthus altissima Mill. Florile lui sunt galben-verzui.

Chica voinicului înfloreşte în lunile iunie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Nigella damascena L. Florile lui sunt albastre.

Chimen înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Carrum carvi L. Florile lui sunt albe-roşiatice.

Cimbrul de grădină înfloreşte în lunile iulie-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 80-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Satureja hortensis L. Florile lui sunt albe.

149

ION TURNEA

Cicoarea înfloreşte în lunile iulie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Cichorium intybus L. Florile lui sunt albastre.

Cimişir înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Buxus sempervirens L. Florile lui sunt galbene-verzui.

Cimbrişor înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 200 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Thymus serpyllum. Florile lui sunt roşii-purpurii.

Cireşul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cerasus avium L. Florile lui sunt albe.

Clopoţeii înfloresc începând cu sfârşitul lunii iunie şi până la căderea zăpezii. Oferă albinelor nectar şi polen.

Coacăzul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10-30 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Ribes sp. Florile lui sunt glbene-verzui.

Coada racului este o plantă cu tulpini târâtoare, perenă. Înfloreşte începând de la sfârşitul lunii mai până în septembrie şi este bine cercetată de albine pentru nectar şi polen.

Colţunul doamnei este o plantă erbacee cu înălţimea de 25-60 cm.

Ea creşte pretutindeni, pe malul râurilor, pâraielor, lacurilor, în râpi, păduri şi pe pajişti umede. Înfloreşte în lunile mai şi iunie şi oferă albinelor polen.

Conopidă-seminceri înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 40 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Brassica oleraceea v. botrytis L. Florile ei sunt albe-gălbui.

150

ION TURNEA

Corcoduşul înfloreşte în luna aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Prunus cerasifera Ehr. Florile lui sunt albe.

Corobăţică (Urechea porcului) înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 400 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Salvia verticillata L. Florile ei sunt albastre-violacee.

Coriandrul înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-500 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Coriandrum sativum L. Florile lui sunt albe.

Cornul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cornus mas L. Florile lui sunt albe.

Cruşinul înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 35-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Rhemnus frangula L. Florile lui sunt albe-verzui. Înfloreşte aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi şi oferă albinelor mult nectar. Mierea nu se îngroaşă, rămâne fluidă.

Cruşăţeaua înfloreşte în lunile aprilie-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Barbarea vulgaris R. Br. Florile ei sunt galbene-verzui.

Dioc (pismă) înfloreşte în mijlocul verii şi oferă albinelor nectar şi polen.

Degeţel roşu înfloreşte în lunile mai-septembrie, florile lui pot 151

ION TURNEA

produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Digitalis purpurea L. Florile lui sunt roşii-purpurii.

Dovleac alb înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 200-300 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cucurbita maxima L. Florile lui sunt galbene.

Dovleac furajer-Bostan înfloreşte în lunile mai-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 120-150 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cucurbita pepo L. Florile lui sunt galbene.

Dovleac vitaminos înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 80-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cucurbita moschata L. Florile lui sunt galbene.

Dovlecel înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Cucurbita pepo L. Florile lui sunt albe-verzui.

Drăcilă înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Berberis vulgaris L. Florile lui sunt galbene.

Dumbeţ înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 60-150 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Teucrium chamaedrys L. Florile lui sunt purpurii-roz.

Fagul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Fagus silvatica L. Florile lui sunt verzui.

152

ION TURNEA

Facelia înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 300-1000 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Phacelia tanacetifolia Benth. Florile ei sunt albastreviolacee. Ea este o plantă originară din America de Nord, ierboasă şi a fost adusă în Europa ca plantă decorativă şi meliferă. În afară de nectar, facelia furnizează un cules bogat de polen de culoare violetă.

Această plantă creşte bine pe tot cuprinsul ţării, dă rezultate bune chiar şi în regiunile aride, dacă este semănată după ploaie, fiind puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Are 30-60 cm înălţime, tulpina principală poartă până la 20 lăstari laterali ramificaţi la rândul lor, iar la extremităţile lor se află inflorescenţele compacte, în jur de 70 de flori la cele de sus şi 40-50 flori la cele secundare.

Phacelia congesta Hook înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Florile ei sunt bleu.

Fagul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Fagus silvatica L. Florile lui sunt verzui.

Fenicul-Molură înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Foeniculum vulgare Mill.

Florile lui sunt galbene.

Floarea-soarelui înfloreşte în lunile iulieseptembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 34-102 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Helianthus annuus L. Florile ei sunt galbene.

153

ION TURNEA

Frasin înfloreşte în luna mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de m : 20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Fraxinus excelsior L. Florile lui sunt verzui.

Gălbeneaua înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Rorippa amphibia L. Florile ei sunt galbene.

Gălbenuşa înfloreşte în iunie-iulie şi oferă albinelor nectar şi polen. Se găseşte pretutindeni în pajişti şi tufişuri.

Gherghină înfloreşte în lunile iulie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10-20 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Dahlia sp. Florile ei sunt de diferite culori.

Ghizdei înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 15-20 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Lotus corniculatus L. Florile lui sunt galbene.

Ghiocelul înfloreşte în lunile februariemartie, florile lui pot produce nectar şi polen.

Denumirea lui ştiinţifică este Galanthus nivalis L. Florile lui sunt albe.

El este o plantă ierboasă, de talie mică 30-50 cm.

Mai este numit vestitorul primăverii.

Glădiţă înfloreşte în luna iunie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 250 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Gleditschia triacanthos L. Florile ei sunt galbene-verzui.

Gutuiul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cydonia vulgaris Pers. Florile lui sunt albe-roz.

154

ION TURNEA

Gulia este o plantă bianuală, cu flori galbene care pentru fructificare se polenizează cu ajutorul albinelor.

Haina miresii înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Polygonum baldschusnicum L. Florile ei sunt albe.

Hrişca înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50-60 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Polygonum sp. Florile ei sunt roz.

Iasomia înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Jasminum officinale L. Florile ei sunt albe.

Iarba şarpelui înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 380-400 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Echium vulgare L. Florile ei sunt albastre-roşiatice.

Iarba neagră înfloreşte în lunile iulieseptembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 200 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Calluna vulgaris L. Florile ei sunt roz.

Izma broaştei-Izma măcicată înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 220 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Mentha aquatica L. Florile ei sunt roz.

Izma proastă - Busuiocul cerbilor - înfloreşte în lunile iulieseptembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Mentha pulegium L. Izma sălbatică Mintea calului înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen. Denumirea ei ştiinţifică este Mentha silvestris L. 155

ION TURNEA

Izma bună Menta înfloreşte în lunile iulieaugust, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Mentha piperita L. Florile ei sunt verde închis-albe-roz-violacee. Ea este o plantă erbace, meliferă, medicinală şi armomatică, cu tulpina înaltă.

Izma creaţă înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Mentha crispa L. Florile ei sunt liliachii.

Inul înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Linum ussitatissimum L. El este o plantă anuală care face parte din grupa plantelor textile. Se cultivă şi pentru producţia de ulei. Florile sunt lungi, dispuse într-o umbrelă falsă, având nuanţe albastre-albe. Aceste flori sunt totuşi puţin cercetate de albine.

Isopul înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50-120 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Hyssopus officinalis L. Florile lui sunt albastru-închis.

Jaleşul înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Stachys officinalis L. Florile lui sunt roşii-purpurii.

Jaleşul de baltă-Ţepuh înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-150 156

ION TURNEA

kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Stachys palustris L. Florile ei sunt violete.

Jugastrul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 200-400 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Acer campestre L. Florile lui sunt verzui.

Lemnul cânesc înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Ligustrum vulgare L. Florile lui sunt albe.

Levănţica înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50-100 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Lavandula spica L. Florile ei sunt albastre.

Liliacul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10-20 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Syringa vulgaris L. Florile lui sunt albe, violete.

Limba boului înfloreşte în lunile maiseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 50-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Anchusa officinalis L. Florile lui sunt albastre.

Limba mielului înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 250-300 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Borrago officinalis L. Florile lui sunt albastre.

Loboda înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen. Denumirea ei ştiinţifică este Atriplex tatarica L. Florile ei sunt verzui.

Lucernă galbenă înfloreşte în lunile iunie-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30 kg / ha.

157

ION TURNEA

Denumirea ei ştiinţifică este Medicago falcataL. Florile ei sunt galbene.

Lucerna înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 25-200 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Medicago sativa L. Florile ei sunt albastre-violete.

Lupin peren înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-120 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Lupinus perennis L. Florile lui sunt violete-roz.

Macul roşu înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Papaver rhoeas L. Florile lui sunt roşii.

Macul oriental înfloreşte în lunile mai-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Papaver orientale L. Florile lui sunt roşii.

Macul de grădină înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Papaver somniferum L. Magheranul înfloreşte în lunile iunie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Origanum majorana L. Florile lui sunt roşii-albe.

Măceşul înfloreşte în luna aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10-20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Rosa canina L. Florile lui sunt roz.

Măciuca ciobanului Rostogol înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 250-500 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Echinops sphaerocephalus L. Florile lui sunt albe.

Măcrişul este o plantă erbacee. Albinele adună de pe florile lui foarte mult polen de culoare cenuşie.

Mahonia înfloreşte în luna aprilie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-50 kg / ha.

158

ION TURNEA

Mărul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 20-30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Malus domestica Bork H. Florile lui sunt albe-roz.

Mărăcula înfloreşte în lunile mai-septembrie.

Florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Vicia villosa Roth.

Florile lui sunt violacee.

Mătăciunea moldovenească înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 300-400 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Dracocephalum moldavica L. Florile ei sunt albastre.

Mături înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Sorgum sp. Florile lui sunt verziviolete.

Măzărichea înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 10-30 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Vicia sativa L. Florile ei sunt albe-violetstriate.

Măzărichea borceag înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Vicia pannonica Cr. Florile ei sunt albe-gălbui.

Mesteacănul înfloreşte în lunile apriliemai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de (m: 10) kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Betula alba L. Florile lui sunt verzui.

Migdalul pitic înfloreşte în lunile martiemai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 10 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Amygdalus nana L. 159

ION TURNEA

Florile lui sunt roz-albe.

Menta înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Mentha piperita.

Moşmon înfloreşte în luna mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 10-20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Mespilus germanica L. Florile lui sunt albe.

Mojdrean înfloreşte în luna mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Fraxinus ornus L. Florile lui sunt albe-gălbui.

Molidul înfloreşte în luna mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de (m: 10) kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Picea excelsa Lam. Florile lui sunt verzui.

Morcovul este o plantă bianuală. El înfloreşte în luna iunie. Semincerele de morcov oferă albinelor nectar. Mierea este de culoare galbenă şi este aromată.

Muşcata dracului este o plantă ce înfloreşte din iunie până în septembrie. Ea secretă nectar chiar pe secetă.

Muştarul înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Sinapis alba L. Florile lui sunt galbene.

Muştarul de câmp înfloreşte în lunile mai-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Sinapis arvensis L. Florile lui sunt galbene.

Murul înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Rubus caesius L. Florile lui sunt albe-roz.

160

ION TURNEA

Nalba înfloreşte în lunile iunie- octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Malva silvestris L. Florile lui sunt roşiipurpurii.

Nalba mare de grădină înfloreşte în lunile iunie- octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Althaea rosea Cav. Napii porceşti înfloresc în lunile septembrie - octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-60 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Helianthus tuberosus L. Florile lui sunt galbene.

Oţetarul înfloreşte în lunile iunie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-60 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Rhus typhina L. Florile lui sunt galbeneverzui.

Oţetarul galben-Clocotiş înfloreşte în lunile iunie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Koelreuteria paniculata Laxm. Florile lui sunt galbene.

Paltinul de câmp înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Acer platanoides L. Florile lui sunt galbene-verzui.

Paltinul de munte înfloreşte în lunile apriliemai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha.

D enumirea lui ş tiinţifică es te Acer pseudoplatanus L. Florile lui sunt galbeneverzui.

Paltinul roşu înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Acer rubrum L. Florile lui sunt galbeneverzui.

161

ION TURNEA

Păducelul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 35-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Crataegus monogyna Jacq. Florile lui sunt roşii-galbene.

Pălămida înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Cirsium arvense L. Florile ei sunt violacee.

Păstârnacul înfloreşte în lunile iulieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 10-50 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Pastinaca sativa Lam. Florile lui sunt galbene.

Păpădia înfloreşte în lunile aprilieoctombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 200 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Taraxacum officinale Web. Florile ei sunt galbene.

Pătrunjelul înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 10-50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Petroselinum hortense Hoffm. Florile lui sunt verzui-galbui.

Părul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 8-20 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Pirus sativa Lam. Florile lui sunt albe.

Pepenele galben înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 10-40 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cucumis 162

ION TURNEA

Pepenele verde furajer înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40-100 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Colocynthis citrullus L. Florile lui sunt galbene.

Pepenele verde înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40-100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Colocynthis citrullus L. Florile lui sunt galbene.

Piersicul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Prunus persica Sieb. Florile lui sunt roz.

Pinul înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Pinus sp. Florile lui sunt verzui.

Poala Sfintei Mării înfloreşte în lunile iulieaugust, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 130-240 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Nepeta pannonica L. Florile ei sunt albe.

Plopul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Plopulus sp. Florile lui sunt verzui.

Porumbarul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 25-40 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Prunus spinosa. Florile lui sunt albe.

Porumbul înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen. Denumirea lui ştiinţifică este Zea mays L. Florile lui sunt albe.

Prazul este o plantă perenă, însă practica 163

ION TURNEA

legumicolă îl tratează ca o plantă bianuală, pentru că în anul al doilea formează tulpina florală, plină, netedă, cilindrică. El are flori albe sau violete. Înfloreşte în iunie şi secretă nectar din abundenţă şi puţin polen. Nectarul este recoltat de albine iar cu prilejul recoltării le şi polenizează.

Prunul înfloreşte în luna aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20-30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Prunus domestica L. Florile lui sunt albe.

Răchita înfloreşte în lunile martie-mai, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Salix sp.

Florile ei sunt verzui-galbene.

Rapiţa înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 35-100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Brassica napus oleifera L. Florile ei sunt galbene.

Răchitan înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-60 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Lythrum salicaria L. Florile lui sunt roşii-purpurii.

Rechie înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-60 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Reseda lutea L. Florile ei sunt galbeneverzui.

Rezeda înfloreşte în lunile iunie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-60 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Reseda odorata L. Florile ei sunt galbene.

Ridichia înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40-50 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Raphanus sativus L. Florile ei sunt albeliliachii.

164

ION TURNEA

Roiniţa înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-150 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Melissa officinalis L. Florile ei sunt albe.

Salcia albă înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-120 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Salix alba. Florile ei sunt galbeneverzui.

Salcia căprească înfloreşte în lunile martieaprilie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-200 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Salix caprea..

Sălcioara mirositoare înfloreşte în luna iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Elaeagnus angustifolia L. Florile ei sunt galbene.

Salvia albă-Nalba înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 300 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Lavatera thuringiaca L. Florile ei sunt albe.

Salvia înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 300 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Salvia nemurosa L. Florile lui sunt roşii-mov.

Salvia de câmp înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 280 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Salvia pratensis L. Florile ei sunt roşii-mov.

Scara domnului înfloreşte în luna iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50 kg / ha. Denumirea ei 165

ION TURNEA

ştiinţifică este Polemonium coeruleum L. Florile ei sunt albastre-albe.

Scaiul dracului de câmp înfloreşte în lunile iulieaugust, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-150 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Eryngium campestre L. Florile lui sunt albastre-verzui.

Scoruşul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Sorbus domestica L. Florile lui sunt albe.

Sânger înfloreşte în lunile mai-iunie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20-30 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cornus sanguinea L. Florile lui sunt albe.

Sirinderica înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Philadelphus coronarius L. Florile ei sunt albe.

Socul înfloreşte în lunile iunie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 80 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Sambucus nigra L. Florile lui sunt albe. Şovârnul înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 70-80 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Origanum vulgare L. Florile lui sunt roşii-purpurii. Şopârliţa înfloreşte în lunile mai-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Veronica sp. Florile ei sunt albastre.

Sparceta înfloreşte în luna iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 120-300 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Veronica sp. Florile ei sunt roşii-roz.

Splinuţa înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Solidago virga aurea L. Florile ei sunt galbene.

Steluţa înfloreşte în lunile august-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 60-120 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Aster amellus L. 166

ION TURNEA

Florile ei sunt albastru-deschis-albe.

Sulfina albă înfloreşte în luna iulie-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 200-500 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Melilotus albus Medik.. Florile ei sunt albastru-deschis-albe.

Sulfina galbenă înfloreşte în luna iulieseptembrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 150-300 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Melilotus officinalis Medik.. Florile ei sunt albastru-deschis-albe.

Talpa gâştei înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 200-400 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Leonurus cardica L. Florile ei sunt roz.

Taula înfloreşte în lunile mai-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Spiraea sp. Florile ei sunt roşii-albe.

Tisa înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Taxus bacata L. Florile ei sunt albe-verzui.

Trifoiul alb înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-250 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Trifolium repens L. Florile lui sunt albe-roz.

Trifoiul roşu înfloreşte în lunile maiseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 25-50 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Trifolium pratense L. Florile lui sunt roşii-purpurii.

Trifoiul hibrid înfloreşte în lunile mai-octombrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 120 kg / ha.

167

ION TURNEA

Denumirea lui ştiinţifică este Trifolium hybridum L. Florile lui sunt roz.

Trifoiul mărunt înfloreşte în lunile mai-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Medicago lupulina L. Florile lui sunt galbene.

Trifoiaş-Căpşunică înfloreşte în lunile iunieseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Trifolium fragiferum L. Florile lui sunt galbene.

Turbarea câinelui înfloreşte în lunile maiseptembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-50 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Cynoglossum officinale L. Florile lui sunt roşii.

Tutunul înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Nicotina tabacum L. Florile lui sunt roşii-roz.

Ulmul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de m: 10 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Ulmus campestris L. Florile lui sunt roşii.

Urzica moartă înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-150 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Lamium album L. Florile ei sunt roşii-purpurii.

Urzica de baltă înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-200 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Lycopus europaeus L. Florile ei sunt albe.

Urzicuţa-Sugel înfloreşte în lunile martie-octombrie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-60 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Lamium purpureum L. 168

ION TURNEA

Florile ei sunt roz.

Valeriana înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen. Denumirea ei ştiinţifică este Valeranella officinalis L. Florile ei sunt roz-albe.

Varză-semincer înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 20-30 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Brassica oleracea L. Florile ei sunt galben-deschis.

Vineţele-Albăstrele înfloreşte în lunile mai-iulie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 60 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Centaurea cyanus L. Florile ei sunt albasre.

Vişinul înfloreşte în lunile aprilie-mai, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 30-40 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Cerasus vulgaris Mill. Florile lui sunt albe.

Viţa de vie înfloreşte în lunile mai-iunie, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 5-10 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Vitis vinifera L. Florile ei sunt galbene-verzui.

Viţa de Canada înfloreşte în lunile iulie-august, florile ei pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 5-10 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Partenocysus sp. Florile ei sunt verzui.

Voronic înfloreşte în lunile iulie-septembrie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Marrubium vulgare L. Florile lui sunt albe.

Zălogul înfloreşte în lunile martie-aprilie, florile lui pot produce nectar şi polen, iar producţia de miere este de 100-120 kg / ha.

Denumirea lui ştiinţifică este Salix cinerea L. Florile lui sunt galbene.

Zburătoare - Răscoage înfloreşte în lunile iulie-august, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 100-600 kg / ha. Denumirea ei ştiinţifică este Chamaenerion angustifolium L. Epilobium angustifolium. Florile ei sunt violete.

Zburătoare - Pufuliţă înfloreşte în lunile iunie-august, florile ei pot 169

ION TURNEA

produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 40-60 kg / ha.

Denumirea ei ştiinţifică este Chamaenerion hyrsutum L. Zmeurul înfloreşte în lunile iunie-iulie, florile lui pot produce nectar şi polen iar producţia de miere este de 50-200 kg / ha. Denumirea lui ştiinţifică este Rubus idaeus L. Mana constituie o bună sursă meliferă, deoarece în ţara noastră o mare suprafaţă e ocupată de păduri de răşinoase, molid şi brad. Ea este o substanţă limpede, vâscoasă, dulce, ce se găseşte pe ramurile, frunzele copacilor, tulpinele plantelor.

Plantele mai sus menţionate se numesc melifere, deoarece „asigură materia primă folosită de albine pentru prepararea 198 produselor apicole (miere, ceară, propolis, lăptişor)“ Există peste 1000 de specii de plante melifere cunoscute. Dintre acestea, aproximativ 200 sunt de o mare importanţă pentru apicultură, indiferent de clasificarea agricolă: culturi de câmp, horticole, forestiere, medicinale, păşuni şi fâneţe, floră spontană; clasificarea botanică: Labiatae, Rosaceae, Umbelliferae, Cruciferae, Leguminosae sau clasificarea apicolă: timpurii de primăvară, de primăvară, de vară, de toamnă.

Speciile decorative oferă familiilor de albine culesuri de întreţinere de primăvara devreme până toamna târziu, prin înflorirea lor eşalonată. Aceste specii decorative sunt: zambila, ghiocelul, narcisa, gladiola etc. Ţara noastră are o floră meliferă bogată şi variată.

Există însă şi plante dăunătoare albinelor cu nectar sau polen otrăvitor, toxic, ca de exemplu mătrăguna, denumită ştiinţific Atropa belladonna, piciorul cocoşului, Ranunculus acer. Unele plante sunt insectivore: roua cerului Dorosera, foaia grasă, Pinguicula vulgaris, plante cu substanţe cleioase ce reţin albinele, Lipicioasa, Viscarza vulgaris.

Albina meliferă este adevărata comoară ce ajută la polenizarea 198

I. Barac, N. Foti, Al. Popa, E. Sănduleac, Creşterea albinelor, ed. AgroSilvică, Bucureşti, 1965, pag. 256 170

ION TURNEA

plantelor, pomilor fructiferi, culturilor de câmp, culturilor agricole, adunând din fiecare floare, plantă polenizată, nectar, polen, pentru obţinerea produselor apicole.

CAPITOLUL 10 INFLUENŢA VREMII ASUPRA VIEŢII FAMILIEI DE ALBINE „Factorii de mediu prezintă însă oscilaţii care pot determina însemnate schimbări în procesele fiziologice ale plantelor sau albinelor şi în ultimă instanţă, în desfăşurarea culesului şi în realizarea producţiei de miere.“ 199 Principalii factori meteorologici ce influenţează plantele melifere, sursă de nectar pentru albine sunt radiaţiile solare, temperatura, umiditatea, vântul.

Radiaţiile solare reprezintă o sursă de energie pentru dezvoltarea plantelor. Ele, după ce pătrund în atmosferă se transformă în lumină şi căldură, ajungând la suprafaţa pământului. Astfel energia razelor solare, la suprafaţa pământului e transformată în lumină şi căldură.

Plantele folosesc doar 3-5% din energia solară ce pătrunde în învelişul vegetal.

O plantă bine însorită secretă nectar mult, în timp ce planta aflată în loc umbrit secretă puţin nectar.

Unele plante ca de exemplu bumbacul se dezvoltă foarte bine când are o lumină intensă, alte plante din flora meliferă de munte preferă o lumină slabă sau umbra.

Lumina ajută plantele şi la asimilarea bioxidului de carbon.

Plantele melifere pentru a creşte şi a se dezvolta au nevoie de anumite limite de temperatură, deoarece înmugurirea, înfrunzirea, înflorirea, deschiderea florilor sunt influenţate de factorul termic.

Dacă temperatura este prea mare plantele încep să sufere şi am putea da ca exemplu grăunciorii de polen ai porumbului pentru care o temperatură peste 35º este foarte dăunătoare.

Odată cu creşterea temperaturii plantele nu mai secretă prea mult nectar.

199

Maria Eftimescu, Octavian Berbecel, Ion Cârnu, Ana-Maria Roman, Influenţa vremii asupra producţiei de miere, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982, pag. 6 171

ION TURNEA

Precipitaţiile ajută la acumularea apei în sol, iar aceasta este necesară pentru creşterea plantelor. Fără apă creşterea plantelor este încetinită sau încetează, frunzele lor se ofilesc sau chiar planta în întregime.

Pentru plante şi vaporii de aer din atmosferă sunt foarte importanţi, condiţionând zborul şi activitatea albinelor, ajutând plantele să transpire. Totuşi dacă în aer e prea multă umiditate poate favoriza apariţia bolilor de natură, bacterin şi micotic la plantele melifere.

Dacă timpul e secetos planta secretă mult mai puţin nectar dar bogat în zahăr.

Ploile liniştite au o influenţă pozitivă asupra secreţiei de nectar, în timp ce ploile torenţiale, abundente au efect negativ, spală nectarul şi polenul.

Primăvara, variaţiile moderate ale umidităţii din sol favorizeză creşterea plantelor.

O mare influenţă asupra plantelor o are şi vântul. De viteza cu care bate depinde polenizarea şi transpiraţia plantelor.

Vântul liniştit favorizeză creşterea concentraţiei de zahăr a nectarului, fecundarea plantelor, formarea seminţelor, răspândirea unor seminţe ca de exemplu păpădie, plop, zborul albinelor.

Dacă vântul este puternic, peste 10 m / secundă usucă plantele, le rupe, dezrădăcinează, scutură polenul. Şi roirea depinde foarte mult de starea vremii. Dacă vremea e caldă, matca bătrână cu o parte din populaţia de albine părăseşte stupul formând o nouă familie, un roi natural.

Chiar dacă potenţialul nectarifer al plantelor melifere e bun şi chiar dacă familia de albine e puternică, dacă în perioada culesului sunt condiţii meteo nefavorabile ca de exemplu: temperaturi scăzute, ploi torenţiale continue, furtuni, vânt puternic, producţia de miere e compromisă.

Ploile uşoare ca de altfel şi adierile de vânt favorizeză culesul albinelor.

Deoarece de la un an la altul au loc mari variaţii de temperatură, înflorirea speciilor melifere depinde de aceste schimbări ca de altfel şi culesul albinelor. Astfel e necesară în apicultură prognoza meteo, prin care se înţelege momentele optime deplasării stupilor în 172

ION TURNEA

perspectiva marilor culesuri. În ceea ce priveşte producţia de mană, aceasta depinde foarte mult de evoluţia timpului de la sfârşitul verii, începutul toamnei. Vremea dacă este caldă, iar precipitaţiile moderate, culesul de mană e productiv. Dacă toamna e rece, ploile sunt torenţiale, zâpada timpurie, culesul manei e compromis.

O vreme caldă, liniştită, cu precipitaţii moderate, influenţează pozitiv viaţa familiei de albine şi produsele lor.

173

ION TURNEA

CAPITOLUL 11 IMPORTANŢA STUPĂRITULUI PASTORAL PENTRU APICULTURĂ Stupăritul poate să fie divizat în două mari categorii: pastoral, amplasarea vetrei stupinei în zona meliferă corespunzătoare culesului şi staţionar, vatra stupinei rămâne mereu lângă casa apicultorului, însă cu condiţia ca aceasta să fie într-o zonă meliferă bogată.

Termenul pastoral zugrăveşte în mod idilic viaţa păstorilor, viaţa de la ţară. Acest termen mai primeşte şi denumirea de bucolic, păstoresc.

Unul din cele patru mituri esenţiale ale literaturii populare române (mitul estetic sau al jertfei pentru creaţie; mitul transhumanţei sau mioritic; mitul Zburătorului sau erotic; mitul etnogenezei formării poporului român) porneşte de la vechea îndeletnicire a oamenilor de la ţară, păstoritul. Acest mit este denumit ca fiind mitul mioritic sau al transhumanţei oierilor. Acest mit este ilustrat de transmutarea oilor de la munte la câmpie, şes şi invers, în funcţie de anotimp: „Pe-un 200 picior de plai, / Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, / Se cobor la vale,“ Balada populară Mioriţa ilustrează tocmai acest mit al transhumanţei oierilor, deoarece surprinde îndeletnicirea de bază a ţăranilor români, păstoritul, simbolizat prin cele trei provincii: Moldova, Ardealul şi Muntenia.

Pornind de la ideea transmutării dintr-un loc în altul în funcţie de anotimp a luat fiinţă şi stupăritul pastoral.

Practicarea pastoralului în apicultură constă în mutarea stupilor în locaţii favorabile culesului. Aceste locaţii se aleg în funcţie de anotim şi zona meliferă. În stupăritul pastoral, planul deplasării va trebui să fie întocmit din timp, stabilindu-se astfel numarul de stupi care urmează să fie transportaţi, dar şi mijloacele de tranport, documentele ce respectă

200

Culegere de Balade populare Mioriţa ed. Herra, Bucureşti, 2007, pag. 3 174

ION TURNEA

legislaţia în vigoare, nu în ultimul rând stabilirea locaţiilor vetrelor temporare prin recunoaşterea masivelor melifere în vederea amplasării stupinei. Prin urmare stuparitul pastoral cuprinde aspecte organizatorice, ştiintifice, tehnice, economice etc. În vederea practicării stupăritului pastoral apicultorul va trebui să cunoască: numărul de stupi ce urmează să fie amplasaţi, zonele cu plante melifere; flora meliferă dintr-o anume localitate în funcţie dorinţa amplasării stupinei în acel loc provizoriu; însă şi specificul localităţii în care vor merge, drumul ce urmează să fie parcurs, izvoarele, fântânile din apropierea amplasării provizorii a stupilor; posibilitaţile de aprovizionare. Stuparul trebuie să mai ştie perioadele de înflorire a diferitelor specii melifere, durata înfloririi lor. El trebuie să respecte toate regulile sanitar-veterinare stabilite pentru stuparitul pastoral, stupii să fie dezinfectaţi, ramele asemenea, albinele să fie sănătoase, să ia măsurile necesare care să ferască albinele de dăunători. Stupii trebuie să fie închişi în perioadele stropirii lor cu insecticide, iar această stropire să fie făcută cu ajutorul unor dispozitive speciale, tip triunghi de aerisire, ce pot să fie utilizate dacă sunt bine prinse de pereţii stupilor în timpul deplasarilor prelungite în pastoral.

Ajuns în zona meliferă dorită, stuparul e obligat să anunţe autorităţile acelei zone cu pivire la amplasarea stupinei.

Transportul, în ceea ce priveşte stupăritul pastoral, se poate face cu ajutorul camioanelor sau remorcilor şi atunci vorbim de stupărit pastoral cu stupi vărsaţi sau putem discuta despre stupărit făcut cu ajutorul pavilioanelor, atunci când transportul se face prin intermediul acestora.

Ca să fie evitată strivirea albinelor în timpul transportului fagurii 175

ION TURNEA

trebuie sa fie bine fixaţi, astfel încât să li se asigure un spatiu de refugiu acestora, deasupra cuibului. În timpul transportului se are în vedere şi asigurarea circulaţei aerului prin deschiderea sitelor de ventilaţie.

Eliminarea bioxidului de carbon ce se acumulează în timpul transportului se obţine prin practicarea unui orificiu, prevăzut cu pânză metalică, pe fundul stupului, iar dacă în interiorul stupilor se află miere nematurată este necesr ca fiecare colonie să fie stropită cu circa 1 litru apa sau transportul stupilor să fie făcut cu urdinişurile deschise având montate şi sitele de ventilaţie deasupra ramelor.

Folosirea paravârfurilor la urdinişurile stupilor ajută la eliminarea curenţilor reci.

Stupii pot să fie vopsiţi în diferite culori, galben, maro, bleu, albastru, verde, crem etc. însă suprafaţa vopsită să nu depăşească 0, 5 cm.

E bine de avut în vedere ca sosirea la destinaţie să fie dimineaţa, iar la sosire să se pulverizeze apă deasupra sitelor.

Se efectuează în timpul transportului şi opriri de control, iar toamna şi primavara transportul se poate continua chiar şi pe timpul zilei dacă timpul este friguros.

Amplasarea stupilor în noua vatră nu trebuie să fie făcută în aceeaşi direcţie cu cea a vecinului, iar dacă stupina e amplasată în spatele altei stupine se pot pierde multe albine lucrătoare.

Se recomandă densitatea amplasării la hectar a stupilor astfel: 14 până la 18 colonii la culesul de salcâm, până în jur de 10 colonii la culesul de tei, una, două colonii în vederea culesului de floarea soarelui, până la 6 colonii la culesul leguminoaselor, cinci colonii la culesul de zmeuriş, o colonie, bastonaşe, două, culturi pure.

Pentru culesurile târzii de la sfârşitul verii se pot folosi fâneţele, luncile râurilor, grădinile de zarzavat, zonele inundabile, bostanoasele etc.

Stupăritul pastoral se practică în vederea unor culesuri productive, dar trebuie avut în vedere că nu întotdeauna culesul poate să fie productiv şi acest lucru se poate datora diferitelor schimbări climaterice. În apicultură totul este să pui suflet în toate, să înveţi tehnologia creşterii albinelor de la înaintaşii tăi, să înveţi de la albină totul despre ea, pentru a nu da greş, căci orice greşeală nu se iartă în ceea ce priveşte albinăritul, putând duce până la pierderea de stupini întregi.

176

ION TURNEA

CAPITOLUL 12 MARILE BENEFICII ALE ALBINĂRITULUI Motto: Albinăritul este o lumină vie a înţelepciunii descoperită în lumea tainică a stupului.

Albinăritul poate să devină o afacere doar dacă se naşte din pasiune.

Punctul de plecare al albinăritului este dragostea faţă de albine.

De la dragostea faţă de albine, înţeleptele insecte ale aurului din stup, albinăritul ajunge să se bucură de mari beneficii datorită produselor apicole folosite de către om atât ca aliment, cât şi ca medicament pentru vindecarea diferitelor afecţiuni, dar şi prin utilizarea acestora în industrie, ceara, propolisul.

De altfel albinăritul îmbină munca intelectuală cu munca fizică.

Un apicultor nu poate să fie decât un om înţelept asemenea micilor vietăţi de care este pasionat. Doar cu multă înţelepciune, răbdare şi nu în ultimul rând cu multă muncă fizică poate să pătrundă în lumea vieţii familiei de albine, să le îngrijească, să obţină multe beneficii datorită produselor apicole.

Dacă dorim să discutăm despre albinărit ca despre o afacere e necesar să avem în vedere că „O afacere apicolă trebuie să ţină cont 201 de o analiză economică a profitului şi a pierderilor înregistrate.“ Pentru stabilirea venitului anual cu privire la o afacere profitabilă din albinărit, se adună toate vânzările de miere, polen, păstură, ceară, propolis, lăptişor de matcă, venin, albine sau regine vândute şi alte produse apicole.

Cheltuielile anuale sunt formate din costuri fixe şi costuri variabile care pot oscila în funcţie de cantitatea de miere sau alte produse apicole. Costurile variabile includ şi anumite costuri suplimentare, adesea neprevăzute, ca de exemplu medicamentele 201

http://ro.beekeeping.wikia.com/wiki/Analiza_economic%C4%83_a_unei_ afaceri_apicole 177

ION TURNEA

pentru diferite boli ale albinelor.

Costurile fixe se stabilesc în funcţie de asigurările sau taxele pentru închirierea unor suprafeţe de teren în vederea amplasării stupilor, de impozitele plătite anual pentru menţinerea certificatului de producător apicol.

Tot în categoria costurilor fixe pot să fie integrate şi dobânzile încasate din capitalul investit dar şi dobânzile plătite pentru capitalul împrumutat. „Valoarea costului din dobânzi se calculează astfel: capitalul total înmulţit cu rata dobânzii curente. Deprecierea fondurilor de capital (lăzi, echipament, clădiri, vehicule) este tot un cost fix care se calculează astfel: din costul fondurilor se scade valoarea recuperată şi totul se împarte la numărul de ani în care au fost folosite fondurile. În costurile fixe mai sunt incluse şi costurile pentru munca de 202 ansamblare, vopsit sau instalaţii.“ Costurile variabile se stabilesc în funcţie de muncile apicole efectuate. Aceste munci apicole încep cu vizitele în stupină, confecţionarea, întreţinerea stupilor, extracţia, îmbutelierea şi vânzarea mierii.

Costurile suplimentare se stabilesc în funcţie de cantitatea de zahăr folosită pentru hrănirea artificială a albinelor, medicamentele administrate albinelor pentru prevenirea sau combaterea diferitor boli, numărul recipientelor pentru depozitarea mierii, electricitate, combustibil, întreţinerea autovehiculelor, costuri de transport şi administraţie.

Pentru ca albinăritul să fie o afacere profitabilă, apicultorul trebuie în primul rând să cunoască teoretic şi apoi practic toată tehnologia creşterii albinelor, să asigure înfiinţarea unor familii de albine puternice în stupină în vederea unui cules bun, să ia toate măsurile necesare pentru igiena stupilor ca să nu fie afectată viaţa familiei de albine datorită diferitelor boli ce acestea le pot contacta, să amplaseze stupii în zone melifere adecvate culesurilor etc.

Totuşi albinăritul nu va fi niciodată o afacere profitabilă dacă apicultorul nu face toată munca din stupina sa cu pasiune. Se spune, 202

Http://ro.beekeeping.wikia.com/wiki/Analiza_economic%C4%83_a_unei_ afaceri_apicole 178

ION TURNEA

în general, că pentru bune rezultate la locul de muncă trebuie să faci ceva ce îţi place. Cu atât mai mult este valbilă această regulă în ceea ce priveşte stupăritul şi aş dori să citez cu privire la acest lucru câteva gânduri ale prof. dr. ing. Harnaj despre pasionatul apicultor Hristea: „De la vârsta de 14 ani trăieşte în mijlocul stupinei, printre albinele sale, supuse permanent studiului şi observaţiei sale atente, gata întotdeauna să noteze şi să explice anumite fenomene asupra cărora ştiinţa şi practica apicolă nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. De 70 de ani, Constantin L. Hristea îmbină fructuos pasiunea sa cu cercetarea meticuloasă a vieţii albinei şi cu practica apicolă, devenită an de an tot mai efecientă prin tehnologiile moderne la care apelează ca urmare a evoluţiei ascendente a apiculturii contemporane. O contribuţie esenţială la dezvoltarea apiculturii româneşti o are şi activitatea publicistică...“ 203 Putem observa aşadar că doar cu multă pasiune şi dăruire, cu multă dragoste faţă de înţeleptele şi harnicele insecte, albinele, poţi să transformi un frumos ideal şi într-o afacere profitabilă.

203

C.Hristea, Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978, pag. 3 179

ION TURNEA

BIBLIOGRAFIE 1. Adler, Alexandrina, Rusu, Cleopatra, Sabău Alexandru, Spătaru, Carmen Lia, Apicultură şi Sericicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 2. Agârbiceanu, Ion, Jandarmul nuvele şi povestiri, Ed. Allfa, Bucureşti, 2001 3. Alecsandri, Vasile, Legende şi pasteluri, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1982 4. Antonescu, Constantin, Albinele şi ... noi, Ed. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R. Bucureşti, 1979 5. Anton, Speranţa, Incursiune în medicina naturistă, Ed. Polirom, Bucureşti, 2009 6. Arghezi, Tudor, Pagini alese Versuri şi proză, Ed. Tudor Arghezi & Regis, Bucureşti, 2006 7. Arghezi, Tudor, Versuri şi proză, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1985 8. Barac, I., Foti, N., Popa, Al., Sănduleac, E., Creşterea albinelor, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1965 9. Bacovia, George, Versuri şi proză, Ed. Albatros, Bucureşti, 1985 10. Bacovia, George, Opera poetică, ed. Cartier, Chişinău, 2007 11. Bucată, Paul, Pledoarie pentru creşterea albinelor, Ed. AlexAlex & Leti Press, Bucureşti, 2001 12. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008 13. Coşbuc, George, Poezii, vol. I, II, III, Cartea Românească, Bucureşti, 1982 14. Coşbuc, George, Poezii, E. Herra, Bucureşti, 2002 15. Creangă, Ion, Poveşti, povestiri, amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980 16. Climentov, A. A. Apicultura, Ed. de Stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti, 1952 17. Eminescu, Mihai, Poezii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 18. Eftimescu, Maria, Berbecel, Octavian, Cârnu, Ion, Roman, Ana-Maria, Influenţa vremii asupra producţiei de miere, Ed. Ceres, Bucureşti, 1982 180

ION TURNEA

19. Fraţii Grimm, Basme, Ed. Herra, Bucureşti, 2007 20. Dr. Filip, Valentin, Alergia produsă de plante, animale şi pesticide, Editura Ceres, 1983 21. Hristea, C. Stupăritul nou, Editura A.C.A. Bucureşti, 1978 22. Macedonski, Alexandru, Poezii, Ed. Herra, Bucureşti, 2002 23. Minulescu, Ion, Versuri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977 24. Mitru, Alexandru, Legendele Olimpului, vol. I, Zeii, Ed. Vox, Bucureşti, 2004 25. Dr. Mihailescu, Nic. N., Mierea şi sănătatea, Editura Ceres, Bucureşti, 1977 26. Maeterlinck, Maurice, Viaţa albinelor, editura Apimondia, Colectie: ***, 1976 27. Moraru, Eugenia, Planeta vie, Ed. Donaris, 2009 28. Ing. Petruş, V. şi ing. Oprişan, I. Apicultura şi baza meliferă, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti, 1964 29. Pop, C.E. Spătaru, Carmen, Rosenthal, Cora, Rusu, Cleopatra, Apicultura şi Sericicultura, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 30. Popescu, Ana-Cristina Îndrăgostiţi de poezie, Destin fără aripi, Labirintul nisipului, Ed. Dalami, Caransebeş, 2009 31. Pillat, Ion, Poezii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983 32. Proverbe, Zicători, Ghicitori, Ed. Steaua Nordului, Constanţa, 2008 33. Rosenthal, Cora, Lucrări în stupină, Ed. Ceres, Bucureşti, 1973 34. Hristea, Constantin, L. Pădurean, L. S. A. B. C...Apicol, vol. II, Editura Agro-Silvică, Bucureşti, 1967 35. Sadoveanu, Mihail, Fraţii Jderi, Ed. Herra, Bucureşti, 2005 Sadoveanu, Mihail, Dumbrava minunată, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1987 36. Savu, Ioan, Creşterea albinelor în gospodărie, Editura Ceres, Bucureşti, 1985 37. Stănescu Nichita, Fiziologia poeziei, proză şi versuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1990 38. Topârceanu, George, Balade vesele şi triste, Ed. Herra, Buc. 2002

181

ION TURNEA

39. Tureac, Anişoara, Livadariu, Florica Martie Tehnologia creşterii albinelor şi viermilor de mătase, Proiectul Phare TVET RO 2006/018147.04.01.02.01.03.01, 2009 40. Vulcănescu, Romolus, Mitologie românească, Ed. Academiei Republicii 41. Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., preşedinte prof. dr. ing. Harnaj, V. Manualul apicultorului, Redacţia Publicaţiilor Apicole, Bucureşti, 1979 42. Asociaţia crescătorilor de albine din România, Manualul apicultorului, Ediţia a IX-a, Ed. Crepuscul, Bucureşti, 2007 43. Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994 44. Asociaţia „Dominou“, Curs de apicultură, Craiova, Dolj 45. Culegere de Balade populare Mioriţa Ed. Herra, 2007 46. www.scribd.com, Dicţionar de motive şi simboluri literare 47. www.slideshare.net, Din istoria apiculturii române, prezentare de prof. dr. Dumitru Curcă şi colaboratorii 48. Www.proapicultura.ro 49. www.stuparitul.com 50. www.Apicultura.xhost.ro 51. www.anpc.ro 52. Http://romikele.com/albine/imagini/stupi 53. Http://stupiibatranului.ro 54. http://agonia.ro, http://autori.citatepedia.ro, 55. www.universulcopiilor 56. http://www.aloelf.com/bee-honey/ancient-history-of-bee-honey 57. http://www.lunedemiel.tm.fr/anglais/06.htm 58.http://ro.beekeeping.wikia.com/wiki/Analiza_economic%C4%8 3_a_unei_afaceri_apicole 59. Www.seretransilvania.ro 60. www.teoalbina.3x.ro 61. Http://pastoralul.blogspot.com/2010/11/stuparitul-pastoralgeneralitati.html 62. Http://www.ellinikomeli.gr/el/melissokomos/lawscommision/388-varroa-medicine-list 63. Http://www.fao.org/forestry/30377/en/ 64. http://ro.wikipedia.org/wiki/Polen 182

„A-I mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu este ceva deosebit; a-I mulţumi însa când este furtună, atunci se arată adevarata recunoştinţă.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Un lucru este cert, nu aş putea încheia aceasă carte ce am scris-o din pasiune pentru albinărit şi ca folos pentru apicultori până ce nu aduc mulţumiri bunului meu prieten care a contribuit financiar la publicarea acestei lucrări în care am pus foarte mult suflet şi pe care o recomand tuturor pasionaţilor de stupărit.

Pentru ca această carte să poată vedea lumina tiparului şi să fie mai apoi lecturată de stupari, specialiştii în apicultură, iubitorii de artă, de cultură, a fost nevoie de sprijin financiar.

Acest sprijin financiar a venit din partea unui drag prieten al meu, Primarul oraşului Oţelu Roşu, Iancu Simion-Simi, căruia ţin să-i mulţumesc în mod deosebit, deoarece nu doar a sponsorizat apariţia editorială a cărţii, ci a şi prefaţat-o, fiind mereu un iubitor de cultură, deschis la tot ceea ce e util în domeniul ştiinţei, literaturii, artelor şi bineînţeles, domeniul apiculturii, după cum se poate constata din implicarea lui în editarea acestei lucrări.

Autorul

183

Postfaţă De curând am avut plăcerea să citim un articol publicat de părintele în Nr. 12 / martie, 2011 al revistei oraşului Oţelu Roşu, Ecou de timp.

Citind articolul am putut observa cu câtă pasiune şi căldură sufletească prezintă părintele înţelepciunea albinei.

Cu aceeaşi dăruire sufletească a scris şi lucrarea Albinăritul între pasiune şi afacere, prezentând pe parcursul ei viaţa familiei de albine, tehnologia creşterii acestora şi diferitele lor ipostaze în scrierile religioase, mitologie, literatură.

Suntem convinşi că nu doar apicultorii, ci şi pasionaţii de cultură, ce vor lectura acestă frumoasă carte, vor observa măiestria de care a dat dovadă părintele în prezentarea tehnologiei creşterii albinelor, începând de la originile albinăritului până la marile beneficii ale practicării lui.

Părintele Ion Turnea este pentru noi, nu doar autorul acestei frumoase lucrări de apicultură, e îndrumătorul nostru spiritual, duhovnicul care a sculptat cu mâinile imaginare ale fiinţei lui, omul ce suntem astăzi.

El ne-a fost mereu alături atât în momentele de bucurie, împlinire, ci şi momentele anevoiase ale vieţii noastre, învăţându-ne să avem încredere în noi, să luptăm pentru împlinirea idealurilor noastre, călăuzindu-ne să observăm cât de frumos este acest dar divin, viaţa, deschizându-ne sufletul spre perceperea şoaptele tainice ale naturii în mijlocul căreia trăim, zâmbetul florilor, dansul vântului, adâncimea apelor şi oglindirea cerului, înţelepciunea albinei.

Am avut privilegiul să vizităm în această primăvară stupina părintelui. Acest lucru ne-a ajutat să înţelegem mult mai bine toate enigmele acestei vieţi spre a trece cu înţelepciune orice obstacol ivit în cale, asemenea priceputelor insecte.

Vrem să-l felicităm pe scumpul nostru părinte pentru cartea ce a scris-o cu toată dragostea şi care cu siguranţă va place tuturor cititorilor ei, dar şi să-i mulţumim pentru că e mereu alături de noi, ajutându-ne şi povăţuindu-ne spiritual. profesor Adrian Popescu şi profesor Ana-Cristina Popescu 184

CUPRINS Prefaţă ............................................................................ pag. 5 Introducere Îndrăgostit de albine (Cum am devenit apicultor)........................................... pag. 7 Capitolul 1 Între literatură şi apicultură ........................................... pag. 10 1.1. Albina, simbol şi mit .............................................. pag. 10 1.2. Albina, motiv literar ............................................... pag. 16 Capitolul 2 Ipostaze ale albinei în scrierile religioase ..................... pag. 25 Capitolul 3 Originile şi înflorirea albinăritului în ţara noastră ........ pag. 30 Capitolul 4 Familia de albine ........................................................... pag. 36 4.1. Anatomia albinelor ................................................. pag. 36 4.2. Specii şi rase de albine ........................................... pag. 46 4.3. Viaţa familiei de albine .......................................... pag. 50 Capitolul 5 Tehnologia creşterii albinelor ........................................ pag. 61 5.1. Calendarul creşterii şi îngrijirii albinelor ............... pag. 61 5.2. Organizarea şi practicarea stupăritului .................. pag. 71 5.3. Utilaje şi materiale necesare albinăritului .............. pag. 80 5.4. Hrănirea albinelor .................................................. pag. 92 5.5. Norme de protecţie a muncii ................................. pag. 100 Capitolul 6 Întreţinerea familiilor de abine .................................... pag. 101 6.1. Respectarea regulilor de igienă în stupină ............. pag. 101 185

6.2. Bolile albinelor şi prevenirea acestora ................... pag. 102 6.3. Dăunătorii albinelor ............................................... pag. 116 Capitolul 7 Produsele apicole şi importanţa lor pentru viaţă şi sănătate ...................... pag. 120 7.1. Mierea .................................................................... pag. 120 7.2. Ceara de albine ...................................................... pag. 125 7.3. Polenul şi păstura ................................................... pag. 128 7.4. Propolisul ............................................................... pag. 131 7.5. Lăptişorul de matcă ............................................... pag. 133 7.6. Veninul de albine ................................................... pag. 135 Capitolul 8 Apiterapia ..................................................................... pag. 136 CAPITOLUL 9 Resursele melifere ale ţării noatre ................................ pag. 141 CAPITOLUL 10 Influenţa vremii asupra vieţii familiei de albine ........................................ pag. 171 CAPITOLUL 11 Importanţa stupăritului pastoral pentru apicultură ....... pag. 174 CAPITOLUL 12 Marile beneficii ale albinăritului .................................. pag. 177 Bibliografie ................................................................... pag. 180 Cuvânt de încheiere ...................................................... pag. 183 Postfaţă ......................................................................... pag. 184

186