revista Iuventa nr 6 by Revista IUVENTA

Membrii redacției

Elena Ungureanu, redactor-şef, Iaşi Dragoş-Andrei Preutescu, redactor-şef adjunct, Iaşi Irina Ivanov, responsabil editare şi tehnoredactare, Iaşi Florin Adamache, responsabil PR, Iași Denis Iuliana Diaconu, responsabil desene pagină, Iaşi Oana Roman, responsabil fotografii, Iași Prof. Ilie Istrati, coordonator al revistei şcolare „Tracitas atque latinitas”, Iaşi Prof. Gâlcă Mihai Cornel, Iaşi Maria Elena Gârlea, Câmpulung Moldovenesc Alina Ionescu, Iaşi Olga Bondari, Preşedinte Asociaţia Tinerilor Basarabeni din Iaşi, (Rep. Moldova) Otilia Iutiş, Iaşi Rotaru Carmen, Facultatea de Jurnalism, UAIC, Iaşi Ioana Mădălina Gâdinceanu, Iaşi Cornelius Drăgan, Vaslui Pop-Cozac Iulia, Jibou, Judeţul Sălaj Luciana Muraraşu, Iaşi Netcă Adina Mălina, Vaslui Roxana Lixandru, Câmpulung Dr. Simina Renţea, Constanţa Sergiu-Andrei Flondor, Iaşi Alecs Daniel Leşan, Iaşi

Cuprins

Cuprins Invitație la vis

Editorial Dacă școala nu e școală

Floare de latinitate

Agricultura romană

Clipa de viață A alege

pag. 5

Recenzie “Îmi e cãlãuzã oricine-i mai nebun decât mine” Fascinația lecturii lui Cioran

pag. 9

Compoziția frumosului Realitate ruptă Vrăji pierdute Tablou singuratic Dor de noiembrie lui Adrian Pãunescu- În memoriam Fântâna oarbă Soare și nori Corbul singuratic Orizont -umeri-mersul pe aripi-tinerețe-dragoste și poezieAșa tăcut

pag. 14 pag. 17

Eseu

pag. 19 pag. 19 pag. 19

Efecte didactice Generația POST Nevoia de educație Importanța educației

pag. 20 pag. 20 pag. 21 pag. 21 pag. 21 pag. 22 pag. 22 pag. 23 pag. 23 pag. 24

Pânza de păianjen

George Coșbuc, "Lupta Vieții"

pag. 25 pag. 27 pag. 28 pag. 30

pag. 31

Multiculturalitate Pour toi mon amour-Jacques Prévert

Credința Pilda care ne vorbește

pag. 6 pag. 8

pag. 33

Drept și societate

pag. 34

Despre profesia de avocat - Istoria profesiei de avocat-

pag. 35

Editorial

De prin străbuni se spune, Şi totuşi noi nu ştim că şcoala nu e şcoală Dacă nu e cu rost. Ea ne învaţă poveşti despre carte Şi se preface într-un palat de cleştar Pentru cei care vor zilnic să primească O filă de poveste în dar. Mereu în faţa celei mai frumoase cărţi, În inima ştiinţelor de viaţă, Noi trebuie să nu trădăm Puterea de-a cunoaşte. Cerneala căzută pe gânduri, Poartă rumoarea ambiţiei legendare Şi face să izbucnească pretutindeni Vise ascunse. Dragoș-Andrei Preutescu Elena Ungureanu

Invitație la vis

Vara şi-a lăsat urmele frumuseţii ei pe chipul meu surâzător; pielea bronzată aduce albă strălucire dinţilor dezveliţi în zâmbete, aroma sărată a mării impregnează încă, amintind a vacanţă, părul meu mângâiat cald de vântul verii. Ochii rotunzi deapănă în adâncimi de privire poveşti cu atingere de suflet îndrăgostit, plimbări prin tărâmuri exotice, desprinse din alte lumi - lipsite de grija zilei de mâine, pline de relaxare, de fericire continuă. Într-o amintire de-o clipă s-a condensat o întreagă vară de experienţe, de trăiri intense, de râsete şi plânsete, de lecturi deschizătoare de minte şi inimă, de odihnă şi frenezie. Acum mi-am desenat inima pe nisip, acum a şters-o valul mării. Între două momente de „acum” s-au scurs zile întregi de frumos şi nopţi luminate de ploaia de stele.

viaţa aceasta! Dincolo de clipele de vară, de zgomotul oraşului, de diplomele de studii, de întâlnirile cu prietenii, de sărbători şi aniversări, de goana după cumpărături, de şuşotelile colegilor de serviciu, de ratele la bancă, de oboseala aceluiaşi tipar, de monotonia aparent îndepărtată de televizor, de neînţelegerile cu copiii, cu părinţii etc, dincolo de toate acestea pe care le numim simbolic „viaţa mea” se află altceva- misterios, necunoscut şi tainic, care ne sperie doar pentru că nu ştim ce este şi cum o să ne fie acolodincolo. Interesant că intensitatea trăirilor cuprinse în clipa de vară m-a făcut să mă gândesc fără frică la moarte ca la ceva firesc către care ne îndreptăm de la prima gură de aer respirată în această lume. Cu cât trăim mai puţin intens, cu cât ne bucurăm mai puţin de minunile pe care viaţa ni le oferă, cu cât uităm mai des să fim pe val, cu atât ne e mai frică să murim, căci de fapt ne pare rău că nu ne trăim viaţa; nici nu trăim, nici nu murim, ci doar supravieţuim, ferindune de a ne îmbăia în miracolul vieţii. Când ne îndrăgostim, când facem ceea ce ne place şi ochii ne strălucesc de fericire, când avem diverse reuşite, când ajutăm pe cineva, când facem dragoste şi ne dizolvăm limitele trupului şi ale personalităţii în fiinţa iubită atunci gustăm din mierea vieţii, atunci ne trăim din plin, cu adevărat, viaţa. În acele momente privilegiate gândul morţii nu ne mai produce frică pentru că realizăm că viaţa şi

O clipă de vară s-a adăugat celorlalte clipe parfumate de anotimpuri, îmbogăţindu-mi viaţa. Ce-i viaţa altceva decât o înşiruire de clipe, de momente trăite în prezentul ”acum”? Reflectez asupra fragilităţii vieţii, a clipei în care brusc se rupe firul care te lega de tot ceea ce înseamna pentru tine această lume pământească şi te trezeşti dincolo de viaţă întro altă viaţă care se numeşte moarte şi care nu ştim cum este decât atunci când ne naştem în ea. Toată viaţa ne pregătim pentru moarte, spun înţelepţii, dar cât timp ne permitem cu adevărat să ne gândim la efemeritatea vieţii, la cât de uşor se moare, la cum şi de ce se trece în lumea de dincolo. Dincolo de ce ? Dincolo de

Invitație la vis

moartea sunt cele două feţe ale aceleiaşi monezi, acum noi aflându-ne pe muchia rostogolitoare a banului, în locul unde secundele timpului ating atemporalitatea. Dr. Simina Renţea

Clipa fericită a verii, cu tot ce mi-a adus ea în suflet, mi-a răsărit pe buze savoarea de nedescris a eternităţii binefăcătoare, mi-a parfumat viaţa cu iz de înţelepciune, m-a deschis spre noi orizonturi de înţelegere, de simţire, de trăire.

www.poeziaiubirii.blogspot.com

Clipe Am clipit şi lumina s-a ascuns delicată între pleoape; am clipit şi floarea şi-a deschis timidă petalele spre soare; am clipit şi răsăritul a colorat cerul în violetul apusului; am clipit şi fetiţa cu codiţe împletite a devenit femeie; am clipit şi zilele s-au condensat în clipe; am clipit şi eternitatea mi-a făcut cu mâna dincolo de clipe.

Invitație la vis

A a l e g e

Mi-am construit un zid, o cutie în care eu singură m-am pus: eu sunt aşa, eu nu sunt aşa! Nu vreau să ies din această cutie, deşi aş putea. Îmi este jenă de mine însămi să lupt şi să nu cedez în faţa unor situaţii. Ştiu exact cum sunt şi nu pot fi altfel…sau nu vreau? Sunt înţelegătoare, prietenoasă, cu tact…şi în nici un caz nu pot fi rece şi lipsită de sentimente. Există o imensă distanţă între cine sunt şi cine vreau să devin, ca persoană. Am simţit de multe ori că nu voi reuşi. Creierul nu mai face legături, picioarele sunt amorţite, trupul e îngheţat în loc, nimic nu se întâmplă cum doresc. Partea greu de acceptat e că eu nu mă las pe mine însămi să efectuez aceste lucruri minore. Parcă m-aş sufoca sub greutatea dezaprobării colective a mulţimii pe care o simt holbându-se. Totuşi aleg. Aleg să fiu curajoasă şi să merg înainte. Câteodată ne spunem că nu există alegeri, când de fapt exact opusul este valabil. Să îţi asumi un risc, să plonjezi în necunoscut, fără nici o garanţie. Aceasta e o alegere, Aleg să nu mă domine Yin, partea întunecată, luminată doar de un strop de alb. În fiecare zi trebuie să alegi. În fiecare zi trebuie să hotărăşti să te desprinzi de ce ţi s-a întâmplat în trecut şi să trăieşti ce ţi se întâmplă azi. Fiecare are puterea aceasta. Fiecare îşi merită triumful şi victoria. „Schimbă ce poţi, acceptă ce nu poţi şi fă diferenţa dintre cele două”, spunea un proverb indian. Schimbarea e singura care ne dă viaţă. Ceea ce alegi în viaţă te defineşte. Alegerile ne formează trecutul, prezentul şi viitorul. În ciuda tuturor greşelilor pe care le-am făcut, fiecare zi aduce cu ea o nouă lume de posibilităţi – numite alegeri. Modul în care ne raportăm la riscuri spune multe despre noi. În fiecare zi, în fiecare moment decidem. Modul

în care ne vedem pe noi înşine, limitează ceea ce putem fi. Gândeşte altfel şi vei putea învăţa ceva -pentru că există în noi dorinţa a face lucruri pe care nu le-am mai făcut. Pentru că uneori ne putem surprinde pe noi înşine. Cea mai mare greşeală este să renunţi. Adevărata putere stă în dorinţa de a continua să încerci. Să continui să crezi că lucrurile vor fi mai bune. Să îţi reaminteşti tot ceea ce ai realizat. Să fi recunoscător pentru darurile care ţi-au fost date. Să gândeşti în perspectivă. La sfârşitul zilei, cu asta vei rămâne: ştii că ai făcut tot ce puteai face, iar mâine te vei trezi şi vei încerca din nou… Curajul este motorul vieţii. Când şti că e corect, când impulsul există, când oportunitatea se iveşte, acţionează. Alege să fi Yang. Alege să fi ceea ce eşti, alege să fi ceea ce nu eşti şi mai ales ceea ce cu puţin curaj ai putea fi..

Otilia Iutiş, studentă, Facultatea de Arte „George Enescu”, Iaşi http://www.otilia-colours.blogspot.com/

Floare de latinitate

Romanii s-au considerat întotdeauna un popor de ţărani, deoarece din cele mai vechi timpuri principala bogăţie a Italiei o constituia fertilitatea solului. Istoricii evocau până târziu figura devenită legendară a lui Cincinnatus, pe care solii trimişi de Senat să-i încredinţeze cea mai înaltă magistratură din stat l-au găsit la îndeletnicirile lui câmpeneşti. Pe de altă parte, poeţii se făceau ecoul nostalgiei pe care Romanii o aveau după viaţa de la ţară. Astfel, pentru Vergilius nu putea exista viaţă mai fericiă decât viața ţăranului, care se bucura de ogoarele îmbelşugate, de izvoare cu ape cristaline, de văi răcoroase şi de odihna binefăcătoare sub umbrarul arborilor. Tradiţia istorică ni-l prezintă pe însuşi întemeitorul Romei, legendarul Romulus, ca păstor de turme şi mânuitor al plugului, cu ajutorul căriua şi-a tras brazdele de hotar pentru incinta cetăţii sale de scaun.Ţinuturile din apropierea Romei, chiar o bună parte din câmpie, erau în timpuri străvechi acoperite cu păduri, în rariştile şi dumbrăvile lor păşunau turmele, iar pe valea inferioară a râului Tibru locuitorii se îndeletniceau cu lucrarea pământului.Tradiţia istorică îi atribuie lui Romulus prima împărţire a pământului în loturi de două iugera, aproximativ o jumătate de hectar, fiecărui cap de familie, din terenurile agricole aflate încă în proprietate comună. Supafaţa de două iugera reprezenta suprafaţa de pământ pe care o pereche de vite înjugate puteau s-o are până la primul popas. Suprafeţele de pământ produceu suficiente cantităţi de cereale şi alte produse agricole pentru întreţinerea unei familii. Populaţia din Latium era foarte numeroasă şi că existenţa celor 50 de sate de care vorbește tradiţia istorică este verosimilă. O trăsătură caracteristică a agriculturii romane o constituie lupta permanentă dintre mica şi marea proprietate agrară. Alături de proprietatea particulară

Ceres zeiţa agriculturii la Romani

comună continua să existe vechea proprietate obştească dezvoltând-se sub forma proprietăţii de stat / ager publicus /. După ce Roma a învins populaţiile vecine proprietatea de stat s-a extins prin înglobarea unor suprafeţe din teritoriile cucerite. De obicei Romanii confiscau în acest scop una sau două treimi din cele mai fertile terenuri arabile şi din păşunele inamicului învins.Pământurile confiscate erau folosite în comun de către toţi cetăţenii cu turmele lor, în schimbul unei arenzi plătite statului, terenurile arabile uneori erau distrubuite celor săraci, dar în general erau date în arendă.Patricienii, care acaparaseră cele mai bune terenuri din proprietatea obştească, reuşiseră să obţină şi un rol politic hotărâtor în stat.Ei aveau şi privelegiul de a lua în arendă terenuri din proprietatea de stat, sporindu-şi averile în dauna micilor producători şi mai ales a plebeilor, care erau cu totul lipsiţi de posibilitaea de a lua vreun petec de pământ în arendă. Aceştia erau adeseori , mai ales când recoltele erau distruse de calamităţi naturale sau de către duşmani, în situaţia de a nu-şi putea

Floare de latinitate

asigura traiul penru ei şi familiile lor.

atribuite cetăţenior care şi-au pierdut pământul, mai ales foştilor soldaţi. Aceştia reprezentau adevărate garnizoane, dar în primul rând aveau tot interesul să-şi apere propria lor existenţă şi a membrilor familiilor lor, precum şi loturile de pământ acordate de stat.

Atunci ei se vedeau constrânşi să se împrumute de la cei bogaţi cu dobânzi atât de mari, încât în scurtă vreme acestea ajungeau şi chiar întreceau împrumutul iniţial. Ca să scape de datorii, care-i ameninţau cu pierderea libertăţii căci datornicii insolvabilii erau de obicei vânduţi ca sclavi în Etruria dincolo de Tibru, micii proprietatri înglodaţi în datorii cedau creditorului propriul lor pământ, contribuind prin aceasta la sporirea fondului agrar al celor bogaţi. Procesul concentrării proprietăţii agricole se desfăşura nu numai de pe urma acaparării de loturi tot mai numeroase şi mai întinse din ager publicus şi a contopirii lor cu terenurile proprii. Numeroasele războaie puneau în impsibilitate pe micii proprietari să-şi cultive ogoarele, lăsându-le de multe ori în paragină. Se înampla ca unii dintre ei, neavând siguranţa întoarcerii la coarnele plugului, să-şi vândă pe preţuri de nimic loturile încă înainte de a pleca la război. Nu erau rare nici cazurile în care, la întoarcerea lor, nu-şi mai găseau loturile de pământ, căci între timp ele fuseseră înglobate în moşia vecinului pentru neplata la timp a datoriilor contractate anterior, pentru repararea casei dărăpănate sau pentru cumpararea vitelor de jug.

Coloniile erau înfiinţate printr-o hotărâre a Senatului roman, în care se stabileau locurile ce urmau a fi ocupate, numărul coloniştilor, întinderea teritoriilor ce urmau a fi împărţite, precum şi suprafaţa fiecărui lot în parte.Cifra medie a membrilor unei colonii varia de obicei între 1.800 şi 2.000 de persoane, bărbaţi, femei şi copii. Dar în anumite condiţii speciale, când era vorba de a întemeia colonii într-o regiune în care mai persistau focare de răscoală, aşa încât un număr restrâns de colonişti putea fi cu uşurinţă nimicit, sau suprafaţa cultivabilă confiscată de la băştinaşi era mai întinsă, se trimiteau colonişti cu mult mai numeroşi. Rolul cel mai mare îl vor juca aceste colonii în viaţa economică a statului roman şi a Italiei în general. În prima jumătate a secolului al II-lea, mai precis în anul 270 î.e.n., când s-a încheiat procesul cuceririi Italiei de către Romani, agricultura se prezenta sub două aspecte: pe de o parte proprietatea mică şi mijlocie, iar pe de alta suprafeţe de pământ tot mai întinse în mânile unui mic număr de proprietari, ca rezultat al acaparării de loturi ţărăneşti şi mai ales al arendării terenurilor din ager publicus. Aceşti mari proprietari de pământ erau puternicii zilei, senatori şi înalţi magistraţi, care au continuat să considere pământul ca principalul izvor de venituri. Procesul decăderii micii proprietăţi agricole continua în secolul al III-lea. Războaiele care au avut loc, dar mai ales cel deal doilea război punic, au cauzat distrugerea a jumătate din micile gospodării ţărăneşti din Italia. Ele au dispărut atat din urma devastărilor armatelor lui Hannibal, cât şi din cauză că ţăranii, fiind sub arme, şi-au lăsat pământurlile nelucrate, iar marii proprietari le-au cumpărat pe preţuri de nimic sau le-au înglobat cu forţa în moşiile lor. În felul acesta, în locul micilor proprietăţi agrare, se formează în secolul al IIlea î.e.n., marile proprietăţi, numite şi

Celor deposedaţi de pământurile lor nu le mai rămânea decât două posibiltăţi: fie să lucreze mai departe ca arendaşi, fie să se îndeletnicească cu vreo ocupaţie la oraş, contopinu-se în masa plebei urbane. Originea ţărănească a plebei urbane este confirmată de faptul că prima ei organizaţie politică a luat fiinţă în jurul templului zeiţei Ceres, divinitate protectoare a agriculturii. În secolele următoare plebea îşi va aminti de originea ei ţărănească , cerând să i se dea pământ sau susţinând revindicările celor care cereau pământ şi prezentau în adunări proiecte de legi agrare. Este adevărat că scăderea numărului micilor proprietăţi ţărăneşti era compensată în parte prin înfiinţarea în teritoriile cucerite a aşezărilor militaro-ţărăneşti cunoscute sub numele de colonii /coloniae /.Terenurile cele mai bune erau confiscate de către Romani şi

Floare de latinitate

latifundii / latifundia /.

În epoca imperială a continuat procesul de concentrare a pămantului, nu numai în Italia , ci şi în provincii.Dar, în acelşi timp Augustus şi urmaşii lui au luat măsuri pentru menţinerea micii proprietăţi prin înfiinţarea de noi colonii şi pe solul italic, îndeosebi în regiunile pe care coloniştii aduşi anterior le părăsiseră. Dar mica proprietate a supravieţuit până la finele imperiului alături de latifundii.Rândurile agricultorilor liberi au sporit treptat, pe măsură ce se dezvolta colonatul. Într-adevăr, dând în arendă loturi de pămant, în schimbul unei rente, unor oameni liberi numiţi coloni /coloni/ marii proprietari au deschis o cale intermediară de apropiere între ei şi mica proprietate agricolă. Marea proprietate continua să existe mai mult teoretic, căci în realitate ea era fărâmiţată în numeroase loturi date în folosinţă micilor

O parte din ţăranii ruinaţi au ajuns în situaţia de a munci cu ziua la marii proprietari. Dar ei nu-şi puteau asigura un câstig permanent, deoarece nu erau angajaţi decât pentru anumite perioade ale anului, ca lucrători sezonieri. Numai un mic număr de ţărani deposedaţi, care aveau aptitudini şi deprinderi speciale, au reuşit să devină meşteşugari sau muncitori la lucrările de construcţii. Marea masă a ţăranilor ruinaţi erau siliţi să se îndrepte spre Roma, unde trăiau din câstiguri întamplătoare. Ei îşi vindeau voturle, sau cerşeau mila puternicilor zilei şi adeseori trăiau din distribuţiile gratuite de cereale făcute pe cheltuiala statului. Aşa s-a creat la Roma o pătură tot mai numeroasă de oameni declasaţi, care formează lumpenproletariatul. Un proces asemănător a avut loc şi în alte oraşe ale Italiei, care se aflau într-un stadiu de dezvoltare mai avansat. Procesul de concentrare a pământului în dauna micii proprietăţi particulare şi a proprietăţii de stat continuă şi în secolul I î.e.n. Războaiele civile, care au adus atâtea pagube şi stricăciuni pe teritoriul Italiei, au accentuat fenomenul abandonării micilor proprietăţi , în timp ce cămătăria ruina treptat pe acelea care luptau din răsputeri să se menţină. Toţi aceşti factori au asigurat triumful definitiv al marii proprietăţi în Italia. Ea este frecventă în regiunile cele mai fertile ale peninsulei, de pe malurile Mării Adriatice sau din Campania, lăsand micilor proprietari terenurile accidentate de pe pantele Apeninilor. Marea proprietate se bucura de prestigiul pe care odinioară îl dăduse vechilor familii patriciene şi pe care noua clasă senatorială, se străduia sa-l menţină. Tot aşa procedau şi oamenii de afaceri de tot felul, începand cu acei publicani, care realizau profituri fabuloase din luarea în arendă a perceperii tributului datorat de provincii statului roman şi din cămătărie. Aspiraţia acestora era de a-și cumpăra o supafaţă cât de mică de pământ în Italia, pe care apoi aveau grijă să o rotunjească şi să o dezvolte .În felul acesta ei credeau că, având proprietate funiciară, se vor bucura şi ei de prestigiul şi de influenţa clasei senatoriale.

Marcus Porcius Cato, scriitor şi barbat ilustru roman 234 a.Chr.,Tusculum-Latium149 a.Chr.Roma

Floare de latinitate

cultivtori, deci într-o mulţime de mici proprietari. Am prezentat pe scurt evoluţia proprietăţii agrare pentru a înțelege mai bine deosebirile ce au existat în cursul timpului între culturile de pe micile proprietăţi şi acelea de pe latifundii precum şi metodele diferite de cultură şi agrotehnică. Despre mica proprietate nu întâlnim decât ştiri sporadice în operele diferitilor scriitori, pentru cultura latifundiilor, avem în schimb, atât din epoca republicii, cât şi cea imperială, tratate agricole care ne dau date preţioase despre stadiul de dezvoltare a agriculturii romane şi italice. Cel dintâi dintre aceştia este Marcus Porcius Cato, cunoscut sub numele de Cato cel Bătrân / 234-149 i.e.n./ Lucrarea sa Despre agricultura / De agricultura / prezină propria sa experienţă a unui mare proprietar de pământ, zugrăvind, aşadar, transformările survenite în economia romană. Ca urmare a formării latifundiilor. “De agricultura” prezintă o deosebită valoare documentară, deoarece reflecta atât concepţiile tradiţionale cu privire la

Lucius Iunius Moderatus Columella / 4. p.Chr. Gades, Hispania Baetica- 70 p. Chr. viaţa de la ţară., cât şi noua orientare ce prindea tot mai mult teren. Cato considera, pe de o parte, lucrarea pământului şi, în general, viaţa de la ţară ca un izvor de energie şi virtuţi, iar pe de altă parte preconizează şi cele mai adecvate metode pentru această îndeletnicire să fie cât mai rentabilă.Cato susţine că o gospodarie trebuie să fie autarhică, adică să producă tot ceea ce îi era necesar, după el un bun gospodar trebuie”să vândă totdeauna şi să nu cumpere niciodată”. Despre noua orientare a latifundililor spune că o moşie, pentru a fi rentabilă, să fie situată în apropierea unei artere de comunicaţii terestre sau lângă o apă navigabilă, precum şi în apropierea unei aşezări urbane mai mari., era vorba de transport şi de desfacerea mărfurilor. Stadiul de dezvoltare la care s-a ridicat agricultura romană în secolul I î.e.n. poate fi cunoscut din scrierea “Despre agricultura “/ Res rusticae / a lui Marcus Terentius Varro / 116-27 î.e.n./. Spre deosebire de Cato, care se

Marcus Terentius Varro, scriitor şi encilopedist roman / Reate , a.116 a.Chr.-27 a. Chr. /

Floare de latinitate

ocupa numai cu agricultura din Latium şi Campania, Varro scria pentru marii proprietari din Italia întreagă, cărora le da sfaturi cum să-şi cultive moşiile pentru a fi cât mai productive pe baza unei exploatări intensive. Aceste moşii depăşeau acum cu mult suprafaţa celor de pe timpul lui Cato, iar unele ajungeau până la mai multe zeci de mii de iugera.

Din aceeaşi perioadă cu lucrarea lui Varro sunt “Georgicele” lui Vergilius, scrise în versuri. Acest poem despre agricultură nu este un tratat propriu –zis, căci poetul zugăveşte numai câteva aspecte mai importante. El este mai degrabă un manifest pus în serviciul politicii împăratului Augustus de refacere a agriculturii din Italia, de a întoarce mulţimea de plebei de la Roma la coarnele plugului, la o viaţă mai grea, dar mai sănătoasă, trăită în linişte şi pace.

Prof. Ilie Istrati, Profesor de Latină şi Latină Greacă, Şcoala B.P.Haşdeu, Iaşi

Plinius cel Btărân scriitor şi encilopedist roman 23 e.n. Como -79 e. n. Stabiae, Italia

Recenzie

“Îmi e călăuză oricine-i mai nebun decât mine”

Gândurile noastre fac o legătura istorică a ceea ce există dincolo de limita posibilităţilor pentru a înţelege lumea din jurul nostru, legătura dintre obstacole şi cărări, limitele impuse, furii, sacrificii cu har şi fără, asumarea rolului pe care fiecare dintre noi îl are în viaţă şi în societate.

exemplelor de viaţă, a modelelor şi a felului de a fi şi nu de a avea. Dur, foarte dur, dar merită să participe în semn de onoare şi principii. “Îi iubim pe ce ce riscă totul, în poezie ca şi-n filosofie...Ne fascinează doar cei care s-au nimicit încercând să dea sens vieţii lor.” (pag. 18) Îi admirăm şi îi venerăm ca pe nişte zei, dar nu e o apreciere sinceră, ci mai mult un sentiment de înţelegere, de compasiune. Autorul are un stil bacovian de a desluşi magiile problemelor şi a relelor ce nu îi convin. O formă de filozofare în adâncurile propriilor nervozităţi, aşa cum face şi într-o altă carte, “Schimbarea la faţă a României”, pe care o recomand cu plăcere iubitorilor de filozofie. Şi principalii vinovaţi ştiţi cine sunt? Adevăratele umbre rele, vinovaţii (“fără vină”) sunt pătimaşii, cei care exprimă totul într-o formă cerească, pasională, angelică, o sinceritate malefică în credinţa altora. Omul care susţine un principiu, o valoare, o atitudine, o sintagmă, o poezie, un roman, un om, un animal, o piatră, un moment, un film, o melodie, o floare, o iubire, o religie, o voce, o cercetare, o nebunie, el este pătimaşul, el este vinovatul, pentru crearea unui deranj al nimicului şi al urâtului.

Totul se reduce la o “ispită de a exista”. Încercarea atinsă de fiecare poartă în spate felul nostru de a fi, tentaţia, infiltrarea se duce în prăpăstii desprinse din subconştientul gândurilor şi al sentimentelor. Asta remarcă şi Emil Cioran, în cartea sa “Ispita de a exista”. Chiar el spune că “nu există operă să nu se întoarcă împotriva autorului ei: poemul îl va strivi pe poet, sistemul pe filozof, evenimentul pe omul de acţiune.” Dur, dur şi trebuie să recunosc bine gândit şi spus. Şi de ce se întâmplă aşa? Pentru că tocmai filozoful, omul de acţiune, poetul, scriitorul, sunt forţa de atracţie, ademenitorii, ei sunt cei care dau probe adevărate celorlalţi oameni, ei provoacă iubirea, dezgustul, frica, credinţa, critica şi toate “relele”, care la urma urmei ne învaţă să ştim cine suntem. Întotdeauna aceşti oameni, apreciaţi într-o formă de invidie secretoasă, descătuşează fiarele din cei care nu se regăsesc, ei vor ajunge să fie cei mai iubiţi prin plăcerile provocate, dar tot ei vor fi cei mai huliţi şi aruncaţi în spinii examenelor de viaţă. Pentru ceilalţi ei vor fi fişa de observaţie a defectelor, a sentimentelor, a

“Omul să nu iubească nimic – va fi de neînfrânat.” (Chuang-tse) Omul putred la suflet este cel care nu va păcătui în final? Omul singur de realităţi şi vise, de nostalgii, este cel care nu iubeşte. Nu iubeşte greutatea vieţii, jocul ei, izbucnirile tăioase. Totul devine conflict când

Recenzie

iubeşti, pentru că asta înseamnă război cu animalul din tine şi cu celelalte vietăţi. Poate fi boala noastră pătimirea? Sau faptul că dorim să căutăm patimile? (după mine e aceeaşi cu nebuniile) Isteriile ne ridică la culmi pe care de puţine ori reuşim să le găsim. Aşa este? Te întreb pe tine cititorule, pătimaş al rândurilor scrise în grabnice dezordini de suflet. Mă susţii în a găsi “ispita de a exista”?

Ştiu că astăzi se învârt teorii despre cum să ai succes, cum să fii fericit, dar ne ajută ele oare cu ceva? “Cei mai mulţi dintre noi izbutesc să reziste ispitei fericirii…reuşim, cel mult, să ştim ce este mulţumirea; dar niciodată fericirea lăuntrică, privilegiu al civilizaţiilor clădite pe ideea izbăvirii, pe refuzul de a-ţi savura suferinţele, de a te delecta cu ele;” (pag. 11) Şi izbăvim oare? De foarte multe ori nu. Pentru că nu înţelegem. Nouă ne-a plăcut să fim purtaţi de iluzii, de eşecuri, pentru că “ceea ce venerăm în zeii noştri sunt – idealizate – înfrângerile noastre.” Emil Cioran vorbeşte despre Europa, despre evrei, despre istoria pe care nu o vom accepta niciodată (“din duşmănie pentru ea şi pentru a o demasca a prins formă şi a luat avânt istoria, agresiune a omului contra lui însuşi; aşa încât, a te consacra istoriei înseamnă să înveţi să te revolţi, să-l imiţi pe Satan. Iar cel mai bine îl imităm, îl proiectăm în afară şi îl

Există lucruri pe care nu avem cum să le posedăm şi nici să le înţelegem. Chiar Cioran ne spune că “Nu poţi, în viaţa asta, să fii şi mântuit şi proprietar. Mă ridic împotriva generalizării minciunii, împotriva celor ce-şi exhibă pretinsa mântuire, sprijinind-o pe o doctrină de împrumut. A-i demasca, a-i coborî de pe soclul unde sunt cocoţaţi, a-i pune la stâlpul infamiei – iată o luptă ce nu ar trebui să lase pe nimeni indiferent.” (pag. 9) Cât e de frumos e ceea ce ne spune autorul, cât de crud, dar adevărat.

Recenzie

lăsăm să se convertească în evenimente.” pag. 17) – sincer să fiu, acum mi-au trecut prin faţa ochilor imaginea tuturor profesorilor de istorie pe care i-am avut; nu lipseşte critica asupra naţiunii noastre, dacă mai poate fi numită astfel, “când o naţiune începe să-şi piardă strălucirea, ea se îndreaptă spre condiţia de masă.”

devoratori de tot şi toate. De ce să ne uităm ore întregi la emisiuni falsificate? Devenim fanatici, pentru că altfel vei fi ALTFEL şi provoacă sinapse, crampe deontologilor. “Un popor care îşi este sieşi un chin e un popor bolnav.” Avem plăcerea aceasta de a vedea suferinţă, utopie şi obstacol. Suntem nişte vampiri ce se hrănesc cu suflete suferinde, cu imagini triste, cu nebunii. Atunci vă las o întrebare a autorului, poate veţi găsi răspuns: “Cum e cu putinţă să fii român?”

Problema pentru noi este, când ne-am pierdut strălucirea? Am avut-o vreodată? Pentru că eu nu pot să înţeleg de ce românul este atât de greoi, de ineficient şi de ce anume are nevoie pentru a fi trezit. E o dilemă în continuă creştere de adepţi. Însă “cei care n-au găsit răspuns la nicio întrebare suportă mai uşor tirania decât cei care au răspuns la toate.” (pag. 29)

În carte, neantul pare a fi obsesia autorului şi depresia ca o stare normală. Nimicul pare a fi filosofia multora, pentru că “ce greu e să te mistui în Fiinţă!”

Mulţi dintre noi suntem nişte “fanatici fără convingeri”, iar asta provoacă depresii, sinucideri, enigme umane. De ce să faci facultate dacă nu îţi place şi dacă nu îi vezi scopul? Pentru că devenim fanaticii unor stereotipuri, unor reţete date de alţii care ne vor

Dragoş-Andrei

Preutescu

–

http://dapreutescu.blogspot.com/ Student Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice,

Specializarea

Internaţionale şi Studii Europene

Relaţii

Recenzie

Fascinaţia lecturii lui Cioran “Dacă viaţa a falsificat materia, omul, la rândul lui, a falsificat viaţa.”

~Emil Cioran, “Ispita de a exista”~

Iluminare a cuvântului sau iluminare

regret. Indiscutabil, în materie de cinism

prin cuvânt? Nu pare nici paralogism, nici

avea lipsuri. Ce deziluzie! Şi nu-mi

logică inconştientă, dar nici sofism pentru că

conteneam căutarea, şi totdeauna idolul

una e să săvârşeşti o greşeală intenţionată şi alta

momentului păcătuia pe undeva: omul era

e să o faci inconştient. În fond, cred că „Ispita

acolo, ascuns, deghizat sau disimulat.”

de a exista” a lui Cioran este ceva mai mult

Claritatea aceasta deconcertează pur şi simplu.

decât iradiere sau infuzie luminoasă, înseamnă

Excepţional eseist, înzestrat cu ironie fină sau

poate mai mult decât: forţă, înţelepciune şi

feroce, veritabil gânditor de utopie istorică,

frumuseţe. Descoperim pe parcursul acestei

Emil Cioran şi-a permis să vadă organizarea

opere că valoare plus rigoare plus disciplină este

lumii prin puterea intelectului.

egal cu demnitate. „Mult timp m-am încăpăţânat să caut un om care să ştie totul

„<<Destinul>> nu era decât o

despre sine şi despre ceilalţi, un înţelept-

mască, cum mască este tot ce nu e

demon, dumnezeiesc de lucid. De fiecare dată

moartea”.

când am crezut că-l găsisem, eram nevoit, după o cercetare atentă, să reduc din pretenţii: noul ales avea şi el câte-o pată,

Caracterul aleator şi superfluitatea

c â t e - u n c u s u r, re s t u r i a s c u n s e d e

scrisului, evită mirajul exaltat al creaţiei, acea

inconştienţă sau slăbiciune ce-l coborau la

dezamăgire care apare frecvent pe parcursul

nivelul comun. Ghiceam la el urme ale

operei, acel iluzoriu care nu duce decât la

dorinţei, ale speranţei - sau umbra câte unui

Recenzie

amăgire şi în ultimă instanţă la lamentaţie.

mai multe iaduri la un loc.” Revelaţia

Misiunea lucidităţii, „Dezgust în faţa cărnii, a

esenţială ar fi o altă iluzie precum cele produse

organelor, a fiecărei celule, dezgust

de metafizică, teologie şi ştiinţă. Se ajunge la

primordial, chimic. Totul în mine se

hazard prin stupefiantul răspuns: viaţa nu are,

dezagregă, chiar şi acest dezgust. În ce

nu poate avea sens. Căderile în timp şi istoria

osânze, în ce miasme şi-a găsit spiritul sălaş!

imposibiliă ar demonstra uluitoarea ultimă

Trupul acesta, care prin fiece por emană

afirmaţie.

duhori în stare să împută întregul univers, e

Este esenţial să citim opera lui Cioran.

doar un maldăr de gunoaie scăldat de un

Toţi oamenii fac filosofie. Sau, mai riguros

sânge aproape la fel de imund, un buboi ce

punctat, toţi oamenii au atitudini filosofice. Nu

schimonoseşte geometria globului. O, greaţă

este posibil să alegem între a avea sau a nu avea

miraculoasă! Oricine se apropie de mine mi-

o filosofie. Întrebarea care se detaşează după

arată fără voie faza exactă a descompunerii

lectura operei lui Cioran este următoarea:

sale, destinul livid ce-l pândeşte. Orice

pentru ce filosofie optăm? De unde începem

senzaţie este funebră, orice voluptate -

urcuşul sisific? De oriunde, spunea Constantin

sepulcrală.”, gândirea, „nu se lasă târâtă”, ci

Noica. Dacă un singur cititor al acestor rânduri

caută mereu nestingherită de nimic şi află până

va alege din bibliotecă să lectureze cartea lui

şi diferenţa dintre conştiinţă şi luciditate sau

Cioran şi se va apleca asupra ei mă declar o

despre ruptura dintre spirit şi lume. Luciditatea

învingătoare! (şi o învinsă deopotrivă).

se străduieşte să dezgolească rădăcinile teoriilor, articulaţia fiecărei cugetări. La Cioran, revelaţia devine esenţială.

Elena Ungureanu, Studentă, Facultatea

„Dacă mi-aş face inventarul zilelor, probabil

de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UAIC, Iaşi

n-aş găsi niciuna care să nu facă, singură, cât

Compoziția frumosului

Realitate ruptă

Vrăji pierdute

Incertitudine, noroc şi iluzii, Un peisaj afrodiziac Raiul rupt din nori, Cade sub formă de apă, Picături cristaline ce–mi udă faţa şi mă trezesc la viaţă. …O realitate ruptă. Sigură sentinţă Ce mă condamnă, ..petale trandafirii de compătimire …cad. Un mare cataclism , Fulgeră longetitudinea timpului, şi îmi arată un viitor ameninţat.

Spre nemurire vreau să zbor, In nemurire să mă pierd, Să am suflet călător Si să răscolesc neantul.. Vreau pe cheia uşii să privesc, Să adorm în pădurea de umbre, Î n somn, voi invăţa să te iubesc Ai să fii al meu somnifer!.. Să beau din cupa cea promisă Otrava ce mi-a înveninat sufletul, Să pot pluti mereu.. Să fiu asemeni norilor. Voi sorbi iar roua dimineţii, Vreau licoarea din petala tinereţii, Vreau ca prin moartea fiinţei mele, Să pot simţi bucuria nemuririi mele!

Ioana Mădălina Gâdinceanu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Specializarea Psihologie Generală

Tablou singuratic Stând la marginea râului, luna bălăcindu-se în el Cântând la harpa undelor ce trec la vale Un scâncet scoate dintr-un colţ stingher Şi sentimentele din suflet parcă trec agale.

Doreşte să scape, şi pe loc ea fuge Se-mpiedică de-o piatră şi apoi ea moare. Iar sângele ce-i curge, spală-ncet izvorul El rămâne acolo, se preschimbă-n floare Plânge de durere şi îşi ţine dorul Rămânând acolo chiar şi când e soare.

Se oglindesc doar stele şi câțiva nori în șoaptă Pe faţă îi apare înc-o tresărire O urmăreşte sumbru şi o prinde îndată Să-i ghicească-n palmă şi dor şi nemurire.

Mălina-Adina Netcă, Timişoara, Studentă

Dar se smunceşte şi începe a plânge Spune că nu-i place, ba chiar că o doare

Compoziția frumosului

Dor de noiembrie

Fântâna oarbă

lui Adrian Păunescu- În memoriam Mi-e dor de tine, tare dor Deși abia te-ai retras între constelații, Lumini și umbre amestecate Trezesc ideile-ți geniale în destinse spații.

Ti-aş spune şi n-aş vrea să ştii, Rămână taina nopţii mele, umbrind liniştea zorilor trandafirii, timpanele-mi de şoapte –s grele.

Luna este mai tristă în noaptea tăcerii, Porumbei supli cântă din flaut, printre gânduri de taină nu se mai țes idile Și in zadar sufletul meu plânge și te caut..

Nu. Nu te mint. Tu nu ştii că n-ai vorbit. Nevrednică-i confuzia ce ne desparte, Necunoscută ţi-este clipa care a zidit În mine, viu, ecoul peste moarte.

Pământul se țese ca într-o legendă, Frumos și magic, sfânt și absolut, Se șterge lumina ochilor în zare, Un alt contur și un alt înțeles viața ți-a cerut.

Cum poate duritatea să dezmierde… Fântâna oarba, n-o să-ţi ierte cerul, Ochiu-mi închis sperase-n oaza verde, Nisipu-ţi necuprins trădase, totuşi, adevărul…

Și respirând se-aude timpul, ca de ceară Fără tine, ora liniștii de humă poate să piară.

Maria Elena Gârlea, poetă, Câmpulung Moldovenesc

Compoziția frumosului

Soare și nori

Corbul singuratic

Pluteşti pe braţele unui nor

parcuri anoste

cu ochii tăi plini de dor,

dragoste de piatră,

al mării dulce sărut

chipul meu văzut

izvorăşte un nou început.

prin acele fete meschine te doboară,

soarele-ţi alintă pielea

chiar pe tine

visul trezeşte luna,

fiu al întunericului.

norii aleargă întruna. tot mai înstrăinat, mai distant vă înfrunt cu ultima putere, mă ridic din patul morţii, şansa vieţii mele simţită de ceva de vreme.

Orizont erai peste tot,

erai peste tot,

năpustire de materie şi spirit,

de nimeni vreodată învins,

de virtuozitate şi talent.

de soare neatins, de acel cer stins.

spirit neobosit… de acel trup copleşit Sergiu-Andrei Flondor http://sergiuflondor.wordpress.com/ Student, Facultatea de Litere, UAIC, Iaşi

în orizontul timpuriu.

Compoziția frumosului

Între timp şi moarte aceeaşi naştere stringentă. Doi. Doi de eu. Păr uns. Păr uscat.

despre arc ca o aruncare, natura stringentă, despre palmă ca o respirare a aceleiaşi vieţi când însuşi regele a hotărât marea când pasul a devenit făptura din timp atunci s-a tăcut...

Nasc cuvântul scară ca să mă caţăr. Nu mă lovesc. Nu mă plâng. De multe zile mă privesc şi mă uit. Mă pipăi. Singurătate bărbătească. Aştept ca un bun credincios antic, Cu linii spectrale astrale, Creşterea sânilor umezi, Rotunjirea, umbra.

mersul pe ape mersul pe ape despre arc ca o parte din cerc tu alinierea pomilor din sărut în sărut despre joi

În oglindă trupul atent La orice respirare Mă cheamă... Piatră de mare şi Piatra pocalPietrele sâni devenite oaspeţi.

alexandre alexandretrupele tale, inimile tale, falange, falange... mersul pe ape mersul pe ape...

Tic-tac. Tic-tac. La uşa Levantului.

despre suliţe despre coasterespiro, respiro... darius silit să te sărute alexandre....

-umeri-

-mersul pe aripi-

Oana Roman 22

Compoziția frumosului

naşterea din cer naşterea din pământmi se cere, mi se cunoaşte lovirea umărului antic, cine ce este, cine tu, apă, cine soare?

poem de zi poem de noapte... poem la capătul pământului. singură, ea, se pierde pe sine în ape, aprigă, ea, se stinge în cauşul coastei unu doi unu doilovirea de noi unu doi unu doi lovirea de noi

am loc să mă îndoi am timp de iarnă... azi ca şi ieri... azi ca şi ieri... sălbatic, sălbatic...

piatră piatră cine te-a facut? piatră piatră cine te-a născut? poem de nerozi, de stingheri poem fals, dat de pomană...

-tinereţe-

singură ea ca o ploaie numărată pe degete... singură ea singură ea .... unu doi unu doiinima pamântului faptic

-dragoste şi poezie-

Cornelius Ioan Drăgan Masterand, Drept European, UAIC, Iaşi

Compoziția frumosului

Aşa tăcut

Şi totuşi plânge

Şi totuşi râde

La geamul meu un strop de vis

La geamul meu un suflet singur

Se văicăreşte amintindu-şi

De cât a strâns în multe zile

De toată ploaia ce-a promis.

Nimic nu-i pare azi prea sigur.

Aşa tăcut

Şi totuşi cântă

Şi totuşi spune

La geamul meu un greier blând

La geamul meu un moş haios

Ţine vioara lui la tâmplă

Ce a făcut pe astă lume

Şi cu arcuşul zice-un cânt.

Totul e vis… dar e frumos.

Aşa tăcut Şi totuşi strigă La geamul meu un piţigoi Îşi strânge aripa cea frântă Alecs Daniel Leşan, Student,

Ce-a dobândit-o în război.

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UAIC, Iaşi

Eseu

Sunt convins că articolul nu are potenţialul să vă aducă plăcere, pentru că s-a discutat atât de mult despre profesori, educaţie, activitate didactică, mai ales după “groaznicul” examen de Bacalaureat de anul aceasta, dar eu nu o să fac altceva decât să vă povestesc despre întâmplări şi evenimente pe care le-am experiementat în viaţa mea de elev şi student.

ce păţeam. Liceul mi-a rămas la inimă datorită dirigintei noastre. Nimic nu poate fi mai frumos când un om matur te înţelege, îţi explică, te învaţă, este alături la tine (chiar şi atunci când erai bădăran), iar la finalul celor 4 ani să primeşti un CD, conţinând un filmuleţ pe care scrie “Mesaj de viaţă”. Câţi profesori mai fac asta? Ţin minte orele de electrotehnică, electronică digitală, megatronică, toate le făceam cu acelaşi profesor. Nu eram eu un pasionat al domeniului, dar profesorul mi-a rămas la inimă pentru felul în care făcea prezentările. Suflet şi acţiune. Era un om simplu, care nu cerea mai mult decât să îşi arate pasiunea. Ce minunat! Am şi acum în minte câteva din desenele, discuţiile din sala de clasă şi cu siguranţă pot lega două fire electrice dacă o să am nevoie.

Profesia de educator, profesor, nu este una picată din ceruri şi luată în braţe de cine şi cum poate. Are nevoie de aptitudini, pasiuni, reflecţii şi flexibilitate, dar cum bezmeticii zboară în societatea noastră, uite că nu e aşa. La şcoala generală am avut profesori ciudaţi (ca peste tot la urma urmei), dar erau pregătiţi. Nu i-am auzit niciodată să se plângă de salarii (cel puţin nu de faţă cu elevii). Profesorul de română era un amator al băuturilor alcolice (dar mi-au plăcut la nebunie orele cu el, nu am luat defectul lui ca pe ceva ce să mă afecteze, mă interesa ce pot învăţa). Ştiţi ce era foarte important, că nu existau scandaluri, noi nu vedeam că el are şi alte pasiuni, atât timp cât era o persoană pregătită. Profesorul de istorie, zis “Moleculă” (absolut fantastic omul), avea cele mai ciudate, masochiste (ar zice televiziunile de astăzi) feluri de a-şi pedepsi elevii: eram mânjiţi cu cerneală, mâncam cretă, o “ghilotinare” a pielii de sub bărbie şi câte şi mai câte. Fireşte toate astea se petreceau nu pentru că eram prea cuminţi. Dar pentru noi nu a fost o mare traumă, chiar şi acum ne amuzăm de

Astăzi, am avut triste experienţe, voluntare sau involuntare, care au provocat dezgust. La un renumit liceu din Iaşi, în timp ce mă pregăteam să prezint un proiect, ce credeţi că făcea unul dintre profesori? (de română din câte ţin minte). Făcea recomandări pentru elevii săi. “După ce terminaţi liceul, să plecaţi din ţara asta, nu aveţi niciun viitor. De când mă ştiu este aşa.” Păi atunci de ce nu a plecat şi el când era la liceu? Vă imaginaţi ce impact are un astfel de mesaj pentru un tânăr? Mai are el chef de educaţie în România, în oraşul său? Niciodată. Al doilea moment care m-a marcat a

Eseu

fost atunci când trebuia să lansăm primul număr al revistei Iuventa şi am încercat să obţinem sprijinul unei doamne profesoare. Mai bine nu mai apelam la ea. “Voi sunteţi nebuni (eram cu Elena Ungureanu). Vreţi să faceţi o revistă aici, în Iaşi, despre cultură, pentru tineri? Vă spun eu care am lucrat în presă, nu se merită!” Atunci lasă-te femeie de meserie! Ghinionul ei este că noi eram mai căpcăuni şi nu am căzut în negativismul ei. Chiar am contrazis-o, cu toate că ne punea de fiecare dată o altă replică cinică. Felicitări pentru încurajările oferite! Şi la urma urmei, de ce nu pentru tineri? Adică suntem părăsiţi? Lipsiţi de noimă? Dragi profesori, sunteţi pierduţi în spaţiu.

din viaţa oricui, el nu trebuie decât interpretat, dialogat, recunoscut şi împărtăşit. Le mulţumesc tuturor profesorilor care au avut un impact asupra mea, cu defecte şi calităţi, ei au reprezentat ceva.

La facultate, să fiu foarte sincer, am rămas de multe ori dezamăgit. Un profesor universitar este mai mult decât un educator, sau un profesor de liceu. Cum poţi să le propui studenţilor cartea proprie pentru unul din subiectele la examenul final şi după să spui: “Cartea asta e o prostie! O să o scot de pe piaţă că nu aveţi ce învăţa din ea.” Săracul, e dus! Îmi pare rău că trebuie să fiu neobrăzat, dar nu îi înţeleg pe oamenii aceştia. Nu-mi plac profesorii care nu respectă condiţiile de examinare şi notare, nu le suport zâmbetul şmecheresc, şi replicile de genul: “Da ce, te crezi aşa deştept!” Nu asta vreau să fac. În viaţa de student nu vrei altceva decât să îţi verific cunoştinţele, să porţi dialoguri constructive, să cercetezi. Vezi Gheorghiţă dacă poţi! E adevărat, sunt şi profesori care îţi merită respectul, dar aceştia trebuie să lupte uneori şi cu proprii colegi. Sinucigaş mod de a face educaţie. Însă noi, eu, nu ne predăm. Educaţie într-o societate este un capitol sfânt

Dragoş-Andrei Preutescu – http://dapreutescu.blogspot.com/ Student Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii

Eseu

Deşi ne includem din punct de vedere al categoriei de vârstă în aşa-zisa Generaţie POST, vreau să cred că ne detaşăm de acea majoritate izbitoare ghidată după valori superficiale, nonvalori, modele prefabricate care par a defini societatea secolului XXI. Tocmai de aceea este esenţial să conştientizăm rolul esenţial pe care îl are mediul şcolar, care, dincolo de divertisment şi relaxare, îşi propune să formeze un viitor segment de oameni avizaţi, pretenţioşi şi selectivi, care vor putea distinge aria pur comercială a educaţiei de cea care respectă codurile etice, morale şi deontologice. Având în vedere că existenţa unui astfel de obiectiv presupune pretenţia unui nivel calitativ ridicat şi o pregătire profesională la standarde ridicate a profesorilor, cooperare şi interes din partea elevilor, ce şanse avem noi, actualii şi viitorii elevi / studenţi să depăşim barierele POST?

ascund în spatele conducerii Ministerului Educaţiei şi Cultelor (care reformează de ani de zile învăţământul), regulile nescrise şi apoape lipsite de sens ale unor şcoli, clişeele constante care omoară sensul, etc. Supunându-ne sistemului ne transformăm în jucăria lui. Nesupunându-ne sistemului devenim mecanisme fără conştiinţă, care vociferează şi nu se resemnează. Teoretic, trăim într-un context educaţional ideal care promite marea cu sarea. Practic, viaţa ne contrazice la fiecare pas şi ne demonstrează cât de mult mai avem de lucrat la organizare. „Tomorrow never dies” ar spune James Bond, amintindu-ne că fiecare zi înseamnă o nouă şansă. Poate, poate, cândva, pentru o nouă generaţie POST-POST-POST se va schimba ceva. Ce ziceţi? Cam greu, nu?

Se pare că revolta ar fi o modalitate de a demonstra că existăm, să arătăm că şi cuvântul nostru ar putea să influenţeze luarea unei decizii în privinţa aspectelor care contează în educaţie. „Nu vreau” devinde dezideratul multora dintre noi. Ridicăm cu un oarecare dezgust din umăr şi spunem: „Nu”!

Elena Ungureanu

Revolta este, într-adevăr, o formă prin care ne opunem inutil, chiar absurd, unor formalităţi ale sistemului. Poate că nu e clar ce înseamnă sistem? Birocraţia, răspunsurile seci, acre, ascuţite sau stupide ale isteţilor care se

http://ungureanuelena.blogspot.com/ Studentă, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Specializarea Psihologie Generală, UAIC, Iaşi

Eseu

Importanţa educaţiei pedagogiei tradiţionale, bazat pe o comunicare unilaterală de la profesor la elev, iar celălalt, modern, care consideră elevul exclusiv ca obiect al educaţiei, în afara oricărei dirijări din partea educatorului. În accepţiunea pedagogiei contemporane, relaţia profesor-elev este privită ca o relaţie de mare profunzime, în care ambii parteneri colaborează permanent şi în cadrul căreia este bine precizat statutul fiecăruia: profesorul ca factor educativ, iar elevul ca obiect şi subiect al educaţiei. Astfel, profesorul, pentru a-şi îndeplini menirea de mediator trebuie să cunoască psihologia elevului, să se transpună în modul lui de a fi, de a simţi şi de a acţiona. Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societăţii: “Este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge să i se dă o formă care să-i convină cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspective fericite pentru viitorul neamului omenesc”, iar Comenius susţinea că “Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”. Aşadar, omul, prin statutul său are menirea de a se cultiva, de a-şi forma deprinderi şi principii verticale de viaţă. Trebuie să nu uităm niciodată că suntem oameni, şi asta o demonstrăm prin educaţie!

“Educaţia este un ornament în vremuri de prosperitate şi un refugiu în vremuri de restrişte” (Aristotel)

Consider că educaţia este unul dintre cele mai importante capitole ale vieţii. Lumea este clădită din mistere, elemente bizare ori abstracte, frumuseţi grandioase, şi o largă paletă de domenii pe care omul trebuie să le însuşească. . Filosofia demonstrează faptul că omul diferă de celelalte ființe prin rațiune, prin capacitatea de a gândi. Așadar, pot spune, că educația este indispensabilă vieții, deoarece ne oferă împlinire sufletească, hrană spirituală. John Dewey spunea: “Eucația nu este pregătirea pentru viața, educația este viața însăși”. Într-o societate modernă, aflată în continuă schimbare şi dezvoltare, educaţia ocupă un loc primordial. Ea îşi propune să formeze şi să dezvolte indivizi de un nivel moral şi civic “necesari construirii unei societăţi democratice prospere.”(Văideanu G.) Activitatea de modelare a personalităţii copilului, începuta în familie, încă din primii ani de viaţă, contribuie, în mod cert, la formarea acestuia ca OM. Relaţia profesor-elev reprezintă una dintre problemele majore ale învăţământului contemporan. În plan istoric, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica educativă s-au conturat două puncte de vedere opuse privind relaţia profesor-elev: unul caracteristic

Pop-Cozac Iulia, Jibou, judeţul Sălaj Studentă Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea “Babeş-Bolyai”, ClujNapoca

Pânza de păianjen

“Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător. O luptă-i viaţa; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic Când n-ai un ţel hotărâtor.” (George Coşbuc, "Lupta Vieţii")

-1-

Nimic nu scoate în evidenţă mai mult decât versurile lui Coşbuc, că astăzi noi suntem nişte eroi, cei care ne luptăm, cu noi, să nu devenim altceva, sau aşa cum vor alţii, pentru ca apoi să luptăm pentru ceilalţi, să descoperim acel “ţel hotărâtor” la care face referire. Însă lupta este şi mai grea dacă ţelul nu există, pentru că rezişti suferind printr-o nerealizare a ideilor, pasiunilor şi alte dorinţe omeneşti pentru devenire în fiinţă şi credinţă. Lupta apare ca o stare de devenire, de iniţiere în arta plânsului ca formă a realizării, ca o metodă anticipată a firescului în arenele romanice ale vieţii. Viaţa este un Gladiator şi greu poate fi învinsă prin zâmbete, bucurii sau de ce nu prin râs. Cel care râde înainte să cunoască plânsul, atunci înseamnă că nu luptă, ci mimează o nevoie superficială de apărare în contradicţie cu ceea ce se întâmplă, un fel de joc psihologic, la care foarte mulţi câştigă, sinceri să fim. Jocul dureros dus de viaţă în corzile cotidiene ale parcurgerii eroice se manifestă pe seama celor care contestă inconsecvenţele stăpâne pe suflete pierdute în armurile răului, invidiei, prostiei ca mana cerească, gingăşiei flasce, temperaţiei sufocate de nemernicie şi strategiilor nefireşti ale urii conduse de cei care nu găsesc posibilitatea să lupte, să intre în jocul plânsului pentru a izbândi împotriva unui râs capricios ce ne macină sufletul. Dragoş-Andrei Preutescu – http://dapreutescu.blogspot.com/

Pânza de păianjen

-2A porni la drum înseamnă a avea o ţintă, un scop, o destinaţie. De obicei între start şi destinaţie apar inevitabil poticniri, căderi, obstacole. Dar oare nu cumva fulgerul este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul? Nu cumva pe câmpul de luptă cad soldaţi în bătălie, dar în acelaşi timp supravieţuitorii asigură victoria? George Coşbuc multiplică în versurile sale o serie de trăiri conflictuale pe care le pune sub semnul interogaţiei absolute: “Pe seama cui?” Eul liric vorbeşte despre impasul existenţial în care se află omul în “Lupta vieţii”: “Nimic nu-i mai de râs ca plânsul / În ochii unui luptător. / Eşti un nemernic când n-ai un ţel hotărâtor.” În manieră semănătoristă a cărui adept literar a fost, Coşbuc construieşte un eu supratensionat, cu frământări interioare. Lupta vieţii îşi capătă triumful pozitiv prin intermediul dragostei, a ţelului hotărâtor care devine în final un reper al vieţii. Plasat între cei doi poli existenţiali: “râs”-“plâns” poetul invită cititorul la o amplă şi fină analiză asupra vieţii. Supranumit şi “poet al omului perfect” cum afirma Constantin Stere, George Coşbuc va rămâne un vizionar al mişcărilor sufleteşti sempiterne, cel care ne învaţă că “O luptă-i viaţa, deci te luptă / Cu dragoste de ea, cu dor”. Elena Ungureanu - http://ungureanu-elena.blogspot.com/

Elena UNGUREANU

Multiculturalitate

Jacques Prévert

Elena UNGUREANU

Je suis allé au marché aux oiseaux Et j'ai acheté des oiseaux Pour toi mon amour Je suis allé au marché aux fleurs Et j'ai acheté des fleurs Pour toi mon amour Je suis allé au marché à la ferraille Et j'ai acheté des chaînes De lourdes chaînes Pour toi mon amour Et puis je suis allé au marché aux esclaves Et je t'ai cherchée Mais je ne t'ai pas trouvée mon amour.

Text selectat de Elena Ungureanu, Studentă, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, UAIC

Elena UNGUREANU

Credința

Pilda care ne vobeşte

Un om, trecând pe o stradă, a văzut în

îndurase de ea.

faţa unei biserici un bătrân sărman, cerşetor, ce

- Vezi, i-a mai spus omul, mama ta a avut

trăia din milostenia credincioşilor. De bătrân, s-

dreptate. Dumnezeu totdeauna te răsplăteşte

a apropiat o fetiţă care i-a întins câţiva bănuţi.

pentru binele făcut. Tu l-ai ajutat pe bătrân, iar

Impresionat de gestul ei, trecătorul a întrebat-o

Domnul mi-a dat mie ocazia să te întâlnesc

pe copilă:

tocmai în acel ceas. Eu te-am ajutat acum pe

- Spune-mi, de ce i-ai dat bătrânului

tine, şi, fii sigură, Dumnezeu îmi va ajuta şi mie

bănuţii tăi?

mai târziu, fiindcă atunci când ne ajutăm unii pe

- Ştiţi, domnule, tatăl meu a murit, iar

ceilalţi, şi Dumnezeu ne ajută pe noi.

mama, deşi munceşte mult, nu prea are bani, aşa

Cu cât suntem mai buni şi avem mai multă grijă

că o ducem destul de greu. Dar aseară mama mi-

unul de altul, cu atât Dumnezeu ne vede

a spus că, atunci când faci un bine, Dumnezeu te

credinţa şi ne fereşte de rele.

răsplăteşte negreşit. Aşa că azi, am luat bănuţii aceştia pe care eu i-am strâns şi i-am dat

“Fiecare din noi e ajutat de celălalt în

bătrânului din faţa bisericii. El are, cu siguranţă,

mod providenţial.”

mai multă nevoie de ei. Iar Dumnezeu, fiindcă

(Sfântul Marcu Ascetul)

am făcut un bine, se va îndura şi de mine. Cucerit de bunătatea fetei, omul a întrebat-o ce îşi doreşte ea cel mai mult.

Text selectat de Gâlcă Mihai Cornel,

- O, a spus fata, aş vrea un cojocel, că vine iarna

Profesor de Matematică, Iaşi

şi va fi foarte frig. Anul trecut am răcit rău de tot, fiindcă nu am umblat bine îmbrăcată, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi m-a însănătoşit. Mama

Elena UNGUREANU

a vrut să-mi cumpere un cojocel, dar e tare scump şi nu se poate. - E, uite că se poate, i-a mai spus omul. Vino cu mine! Ajunşi în faţa unui magazin mare, ce se afla peste drum, omul i-a cumpărat fetei un cojocel călduros şi tare frumos. Fetiţa nu ştia cum să-i mai mulţumească străinului ce se

Drept și societate

Despre profesia de avocat

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. La început, apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cea din epoca modernă. Totuşi, se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.

retribuită prin onorarii. Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o operă a societăţii moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesioniste de avocaţi (de exemplu, în timpul revoluţiei franceze) deoarece se considera că monopolul unor profesii legale constituie o ofensă adusă libertăţii individuale. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă în mod absolut, adică lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. Justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nici o pregătire profesională.

Originea avocaturii este plasată de majoritatea autorilor în Roma, unde la finele Republicii, a cunoscut cea mai frumoasa epocă a istoriei sale. În timpul lui Romulus, funcţionau aşa numiţii patronus causarum, cu misiunea de a-i asista gratuit pe justiţiabili. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a încetat să mai fie un serviciu gratuit, fiind exercitată de adevăraţii jurisconsulţi, numiţi “avocaţi”. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor care exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare. Arta bunei apărări judiciare începe, însă, cu primele discuţii exploratorii purtate de avocat, de urmaşul modern al vechilor defensores, oratores, advocates, cu clientul său.¹ În epoca lui Iustinian, avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional şi era

Luând în considerare şi rolul esenţial al avocaturii în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar trebui să fie remuneraţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte.² O astfel de încercare de organizare a “magistraturii apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. El a desfiinţat avocatura în 1781 iar locul avocaţilor organizaţi într-o corporaţie profesionistă liberă a fost luat de

¹ Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe, Rawlings, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, Lecții de drept privat comparat, Instituții în dreptul privat comparat. Putere judiciară, jurisdicții și acțiuni, vol. II, Editura Fundației Axis, Iași, 2005, p. 291 ² Leș, Ioan, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005, p. 132

Drept şi Societate

consilierii asistenţi, numiţi din oficiu de către tribunal, pentru fiecare caz în parte. Aceştia erau numiţi dintre membrii tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Iar datorită eşecului acestui sistem, din 1793 s-a revenit la cel anterior.³

judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Astfel, el se situează pe acelaşi plan cu judecătorul care, la rândul său, devine dintr-un dominus litis un simplu arbiter litis şi se supune dictonului da nihi factum, dabo tibi ius6. În Europa, profesiunea de avocat a căpătat un interes la nivel supranaţional şi transnaţional. Dispoziţiile Tratatului de la Roma, care stipulează libera circulaţie a prestatorilor de servicii şi dreptul de stabilire, ambele întărite de Directivele din 1977, tind să faciliteze exercitarea efectivă a prestaţiilor avocaţilor şi fac dovada evidentă a caracterului internaţional al rolului pe care îl îndeplineşte avocatul. Exercitarea profesiei de avocat în spaţiul comunitar presupune existenţa unei profesiuni liberale şi independente, care să le poată pune în slujba serviciilor publice ale justiţiei. În 1988 reprezentanţii a 12 barouri din cadrul Comunitaii Europene au adoptat în unanimitate Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană. Recunoaşterea pe plan internaţional a drepturilor şi libertăţilor - prin Declaraţia universală a drepturilor omului, în tratate internaţionale referitoare la drepturi sociale şi economice sau chiar la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale- a căror protecţie trebuie asigurată şi garantată pe deplin, dar şi aparată în mod constant şi efectiv, reprezintă fundamentul dimensiunii universale a rolului avocatului

Istoria avocaturii a ilustrat prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabiliatea şi prestigiul acestei profesii: Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia, Cicero şi pleiada de jurisconsulţi ai Romei. Totuşi nu au lipsit voci care au criticat această profesie şi anume Montesquieu, La Fontaine şi Racine care imputa adesea că avocaţii apără pe oricine chiar şi pe criminali4. În reglementările actuale (Codul etic al avocatului) susţine munca sa de profesionist cu acest prilej de aflare a adevarului, chiar dacă el apără un om vinovat. El nu decide vinovaţia justiţiabilului său, ci ajută justiţiabilul să cunoască legea, să i se protejeze drepturile şi garantiile individuale şi contribuie, la final, la asigurarea domniei legii şi a spiritului de dreptate5. În toate ţările civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor i m p l i c a t e î n t r- u n p r o c e s o a p ă r a r e corespunzătoare. Totuşi, rolul lui nu poate fi redus la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor, fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorilor, contribuind la stabilirea corectă a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus

³ Poenaru, Emil; Murzea, Cristian, Profesii juridice liberale, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 18-20 4

Ibidem, p. 4 Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Ciucă, Valerius, M.; Scripcaru, Cătălin, Deontologie judiciară. Syllabus, Editura Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 206 6 Poenaru, Emil; Murzea, Cristian, op. cit., p. 4 5

Drept şi Societate

într-o societate democratică7. Cariera de avocat are o mare tradiţie şi o evoluţie în mare măsură diferită de cea din alte ţări europene.

şi avocaţii, care erau reputaţi pentru independenţa lor şi deci, eventuali duşmani reputabili. Se pare că Napoleon ar fi afirmat despre avocaţi că: “Tant que j'aurai l'epee au cote, je veux pouvoir couper la langue aux avocates qui s'en servent contre le guvernement”. Avocaţii au rămas însă servitorii unei profesii liberale dedicate în principal pledoariilor penale şi civile, în timp ce les avoues, au devenit ofiţeri ministeriali (officiers ministerieles) din 18168.

Profesia de avocat reprezintă o parte din marea moştenire lăsată de imperiul roman. In evul mediu, a avut loc o dispersare a funcţiilor avocatului ca urmare a unei specializări progresive a avocaţilor. În consecinţă, încetul cu încetul, avocaţii şi-au păstrat ca sarcină exclusivă pledoaria, lăsând altora atribuţii administrative. O primă sciziune a avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea între avocaţi şi procurori, a căror principală atribuţie era asigurarea îndeplinirii procedurii scrise în faţa tribunalelor în calitate de reprezentanţi ai părţilor. Mult mai târziu, aceştia din urma au fost numiţi avoues, un fel de avocaţi care se ocupau doar de procedura scrisă, neavând posibilitatea de a pune concluzii în cadrul procesului civil sau penal.

Restructurarea profesiilor juridice şi judiciare menţionate a apărut ca o cerinţă imperioasă a concurenţei existente în cadrul Uniunii Europene, între avocaţii statelor membre. Acest lucru presupunea o simplificare a profesiilor legate de reprezentarea şi asistarea părţilor în cadrul procedurilor judiciare. De aceea, autorităţile guvernamentale au încercat reunificarea profesiilor în două etape importante şi anume Legea nr. 71-1130/1971 ce a avut caracter parţial pentru că fuziunea între avocat şi avoue s-a realizat la nivelul tribunalelor de primă instanţă şi ulterior Legea 90-1258 şi 90-1259/1990 prin fuziunea consilierilor juridici şi avocaţilor, ducând la stabilirea unui nou statut al profesiei de avocat. Totuşi profesia de avoue s-a menţinut pentru curţile de apel datorită complexităţii cauzelor ce parcurg cel de-al doilea grad de jurisdicţie. Avocaţii de la Curtea de Casaţie se constituie într-un corp distinct şi îndeplinesc atât funcţia de avocat, cât şi cea de avoue. Ei sunt în acelaşi timp şi avocaţi ai Consiliului de Stat.

De aceea, în vechiul drept, aceste două profesii - avocatura şi procuratura - au format două corporaţii distincte, iar ruptura a continuat să se adâncească până când revoluţia le-a suprimat. Dar consecinţele negative ale dispariţiei acestor auxiliari atât de necesari l-au determinat pe Napoleon să reabiliteze, într-o primă etapă, pe procurori (care din 1804 au fost denumiţi oficial avoues). Într-o a doua etapă, patru ani mai târziu, au fost repuşi în legalitate

7 8

Ibidem, p. 10-11 Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe, Rawlings, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, op. cit., p. 293

Drept şi Societate

Astăzi, în Franţa există o singură profesie de avocat care îşi asumă atât asigurarea cât şi reprezentarea clientului. Profesiunea de avocat este organizată într-o formă asemănătoare cu cea din alte ţări europene şi anume există barou, un consiliu naţional a barourilor la care se adaugă un centru regional de formare profesională a avocaţilor (C.R.F.P.A.) ce este în raza de activitate a fiecărei curţi de apel. Au acces în avocatură numai cetăţenii francezi sau persoanele din ţările U.E. sau din spaţiul economic european. Persoanele care doresc să intre în avocatură trebuie să aibă o bună conduită şi să nu fi suferit condamnări penale sau disciplinare ori administrative, alături de studii juridice (diploma de maitraise en droit) sau o altă diplomă echivalentă pentru exercitarea profesiei. Candidatul trebuie să susţină şi un examen de admitere în C.R.F.P.A., la facultăţile de drept anume destinate în acest scop, ce presupunea o rigoare deosebită. Sunt scutiţi de la acest examen persoanele care au îndeplinit anumite funcţii în domeniul juridic sau judiciar, precum şi doctorii în drept. Durata studiilor la acest centru este de un an, după care este urmat de efectuarea unui stagiu obligatoriu de 2 ani. Avocatul are dreptul de a pleda în faţa oricărei autorităţi jurisdicţionale şi disciplinare, cu exceptia Consiliului de Stat şi a Curtii de Casaţie. Ei au monopolul pledoariei în faţa jurisdicţiei de drept comun, activitatea avocatului constând şi în acordarea de consultaţii juridice, precum şi în redactarea

anumitor acte juridice. În mod tradiţional, ei îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor cabinete individuale. Însă în ultimele decenii formele asociative sunt diverse, începând de la cabinetul individual, asociaţia, societatea civilă profesională, societatea civilă de mijloace (avocaţii pun în comun toate mijloacele necesare exerciţiului activităţii lor profesionale), până la societatea în vederea exercitării profesiei liberale9.

L e g e a n r. 5 1 / 1 9 9 5 , p e n t r u organizarea şi exercitarea profesiei de avocat consolidează statutul autonom şi liberal al avocaturii, subliniind că avocatul este supus numai legii, statului şi regulilor eticii profesionale. La aceasta se adaugă şi Statutul profesiei de avocat. Întrucât dreptul român este unul de inspiraţie franceză, avocatul este reglementat în mod asemănător, în sensul că pentru a intra în profesia de avocat, candidaţii trebuie să îndeplinească mai multe condiţii şi să susţină un examen organizat anual de Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.). Simplul fapt de a reuşi la acest examen nu dă dreptul acestuia să exercite profesia deoarece trebuie în prealabil să se înscrie într-un barou de avocaţi şi să depună jurământul. La începutul exercitării profesiei avocatul efectueaza în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu o durată de 2

Leș, Ioan, op. cit., p. 79-82

Drept şi Societate

ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar şi este îndrumat de un avocat definitiv cu o vechime de minim 6 ani în această calitate. Tot în perioada de stagiatură, avocatul stagiar trebuie să urmeze un an şi cursurile Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A.), urmate de susţinerea examenului de absolvire10. Principalele drepturi ale avocaţilor sunt în mare: dreptul la onorarii, inviolabilitatea corespondenţei pe care o întreţine în scop profesional, inviolabilitatea cabinetului, imunitatea în privinţa celor afirmate la oral sau în scris, libertatea de alegere a dosarelor. Obligaţiile lor profesionale sunt: respectarea secretului profesional, respectarea ducerii la bun sfârşit până la termenul cuvenit a dosarului cu care este însărcinat, restituirea documentelor, a pieselor depuse la dosar de către client, evitarea riscului conflictelor de interese11. În ceea ce priveste regulile de disciplină carora avocaţii sunt supuşi, menţionăm că abaterile disciplinare sunt urmărite şi sancţionate la nivel de barou.

Studiile juridice durează 3 ani şi jumătate, iar în timpul vacanţelor, studenţii efectuează un stagiu de practică de minim 3 luni, şi se finalizează printr-un prim examen de stat. Ulterior, candidatul trebuie să promoveze al doilea examen de stat, decisiv pentru alegerea profesiei, care se susţine în faţa unor practicieni ai dreptului (judecători, avocaţi, etc.). Candidaţii cu rezultatele bune ocupă posturi în ministere sau magistratură (judecători sau procurori), iar cei cu rezultate mediocre pot accede la o carieră de jurist într-o intreprindere privată sau pot deveni avocaţi. Pentru a deveni avocat, pe lângă al doilea examen de stat trebuie obţinută o autorizaţie (zalassung) de la administraţia regională a justiţiei pe baza avizului consultativ al Camerei de avocaţi. Cei de pe lângă Curtea Federală de Justiţie trebuie să îndeplinească o serie de condiţii suplimentare şi anume să fi împlinit vârsta de 35 de ani şi să fi exercitat fără întrerupere profesia de avocat minim 5 ani. Aceştia fiind admişi de către o comisie de selecţie a avocaţilor de pe lângă Curtea Federală de Justiţie, numirea lor se face de către Ministrul federal al justiţiei12. Avocatul european din zilele noastre trebuie să fie pregătit să-şi reprezinte clienţii atât în faţa instanţelor naţionale cât şi în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, denumită în mod curent şi “Curtea Europeana de Justiţie” (C.E.J.) şi a Curţii de primă instanţă (C.P.I.)13.

Ca şi în celelalte ţări europene, se acordă o importanţă particulară formării şi recrutării celor ce doresc să îmbrăţişeze o carieră juridică sau judiciară (avocat, procuror, executor judecătoresc, etc.). 10

Dănilă, Ligia, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 16-20 Ibidem, p. 135-145 12 Ibidem, p. 104-105 13 Stoica, Cristiana, I.; Webster, Janice, H., Avocatul român în sistemul de drept european. Profesia de avocat în România, realitate și perspective în cadrul procesului de integrare europeană, Editura All Education, București, 1997, p. 75 11

Drept şi Societate

denumirea de plaintiffs' lawyers, iar cei care apară marele business, medicii şi companiile de asigurări sunt denumiţi defendants' lawyers.

Cei care se prezintă în faţa acestor instanţe trebuie să fie reprezentaţi de către avocaţi îndreptăţiţi să practice avocatura în faţa instanţelor din ţările lor. Statutele care guvernează regulile de procedură ale curţilor nu conţin restricţii privind naţionalitatea. Un avocat care îşi reprezintă clientul în faţa Curţii trebuie să-şi prezinte acreditarea pentru a se putea stabili dacă are dreptul să pledeze în faţa instanţei. Lectorii universitari care sunt cetăţeni ai statelor membre au dreptul să apară în faţa C.E.J. în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi avocaţi ce pledează în faţa C.E.J.. Avocaţii pledanţi vor avea aceleaşi drepturi, obligaţii, privilegii şi imunităţi pe care le-ar avea în oricare altă instanţă14. Trecând la sistemul de common-law, vom analiza această profesie în două state reprezentative.

Admiterea în avocatură este condiţionată de obţinerea unei diplome de licenţă şi de reuşita la un examen dificil ce durează mai multe zile şi este compus, în majoritatea statelor, din trei etape. In prima etapă, candidatul primeşte un test care vizează dreptul constituţional al statului respectiv, procedurile legale şi alte materii studiate în primul an de universitate; etapa a doua este consacrată examinării unor materii de bază care sunt comune în mai multe state, respectiv în dreptul civil, penal şi dreptul afacerilor iar ultima etapă constă în deontologia legală şi judiciară. Pentru a deveni avocat membru la Baroul Curţii Supreme este necesară o practică într-un stat membru de minim 3 ani. Celor care sunt elegibili pentru aceasta li se permite să pledeze cauza şi în faţa instanţei supreme15.

Juriştii au un rol deosebit de important în viaţa socială, politică şi economică a societăţii. Astfel, un rol important alături de judecători îl ocupă şi avocaţii. Deoarece există un număr foarte mare de avocaţi organizaţi în barouri la nivelul tuturor statelor componente ale federaţiei, există şi o asociaţie care le înglobează, şi anume American Bar Association.

Activitatea avocaţială se realizează de două categorii de persoane: barristers şi solicitors. Aceasta este o distincţie tradiţională în dreptul englez, dar care în ultimele decenii şi-a pierdut o parte din semnificaţiile sale originale. Într-adevăr o lege din anul 1990 Courts of Legal Services Act - a căutat să realizeze o apropiere între cele două ramuri ale aceleiaşi profesii. O reunificare ca cea realizată

Avocaţii care apără persoanele prejudiciate în raporturile acestora cu marele business şi companiile de asigurări poartă

14 15

Ibidem, p. 77-78 Leș, Ioan, op. cit., p. 268-270

Drept şi Societate

în Franta între avue şi avocaţi nu s-a realizat încă în Anglia. Distincţia între barristers şi solicitors se întemeiază pe existenţa a două funcţii diferite: de reprezentare a părţilor în îndeplinirea actelor şi de asistare. Dreptul de a reprezenta părţile în îndeplinirea actelor de procedurî a constituit un monopol exclusiv al celor din urmă, iar dreptul de a asista, adică de a pleda a constituit monopolul celor dintâi. Courts of Legal Services Act a conceput un sistem nou de acordare a dreptului de a reprezenta (right to conduct a litigation) şi de a pleda (right to audiance) în faţa instanţelor de judecată.

ţări continentale se realizează prin intermediul notarului public deoarece aceasta ultimă profesie nu este cunoscută în dreptul englez. În cadrul procedurii judiciare, solicitor este reprezentantul părţilor şi în această calitate răspunde de îndeplinirea tuturor actelor procedurale. În cauzele mai simple, părţile se pot reprezenta ele însele, astfel că nu trebuie să recurgă în mod necesar la serviciile unui solicitor. Legea le îngăduie solicitor-ilor pentru cauzele simple chiar dreptul de a pleda la curţile de district şi a tribunalelor de primă instanţă (magistrates courts). În cauzele simple, angajarea unui barrister nu este necesară. Datorită întinselor sale competenţe judiciare şi extrajudiciare, solicitor-ul este considerat ca “un practician generalist al dreptului”. Profesia de barrister este consacrată pledoariei, adică concluziilor care tind spre obţinerea unei anumite soluţii judiciare. Aceştia formează ramura cea mai înaltă a profesiei de avocat şi sunt foarte puţini numeroşi. Uneori ei nu apar în faţa instanţelor, rezumându-se doar la consultaţie pentru solicitori. În pricipiu, nu există relaţii între justiţiabili şi barristeri, aceştia fiind angajaţi de solicitori. Recursul la o consultaţie din partea unui barrister se poate realiza chiar în legătură cu introducerea unei eventuale cereri de chemare în judecată. Astăzi, în Anglia, se cere ca un barrister să fie specializat în ramurile cele mai recente sau mai moderne ale dreptului: dreptul

Potrivit actualei reglementări, dreptul de a reprezenta şi dreptul de a pleda poate fi acordat de orice asociaţie profesională, autorizată. O atare asociaţie poate acorda unei persoane atât dreptul de a reprezenta cât şi dreptul de a pleda, ceea ce a pus capăt monopolului exclusiv la care ne-am referit deja. Cu toate acestea, profesiile de solicitor şi barrister nu au dispărut complet. Profesia de solicitor a avut întotdeauna un caracter mult mai complex decât acela pe care îl sugerează dreptul de a reprezenta părţile în justiţie. Ideea fundamentală este că atribuţiile solicitor-ului nu s-au raportat niciodată, în mod exclusiv, la îndeplinirea actelor de procedură în numele şi pentru clientul său. Solicitor-ul a avut şi are competenţa de a îndeplini şi unele acte de drept material, cum sunt încheierea de contracte, tranzacţii, testamente, etc.. Practic, solicitorul are dreptul de a întocmi şi alte acte care în alte

Drept şi Societate

lucreze ca independent17. La sfârşitul secolului al XIV-lea exista obiceiul ca Lordul Cancelar să ridice barrister-ii cei mai prosperi la rangul de sargeant at law. Un sargeant avea dreptul exclusiv de a pune concluzii în faţa instanţei de common-please şi urma să devina judecător. De atunci judecătorii sunt recrutaţi din rândul barrister-ilor. Faptul de a fi numit judecător este suprema încoronare a activităţii de barrister18. Solicitors şi barristers sunt consideraţi auxiliari ai părţilor. In Anglia însă, alături de aceştia există şi profesionişti care realizează o altă funcţie importantă, şi anume cea de “oficiali ai Coroanei”. Acestia sunt Attorney-General şi Solicitor-General. Ei sunt un fel de consilieri juridici ai Coroanei, fapt pentru care sunt denumiţi ca Law Officers of Crown. Ei sunt membri ai Baroului dar şi ai Camerelor Comunelor şi ai Guvernului. Attorney-General este o poziţie independentă faţă de executiv deşi este membru al Guvernului, răspunderea sa putând fi angajată numai faţă de Parlament. El este numit de către primul-ministru şi are funcţii apropiate de acelea ale unui procuror general: apărarea interesului public în faţa Tribunalelor. In această calitate, Attorney-General poate introduce anumite acţiuni civile sau poate autoriza o parte să introducă o acţiune în numele său, dar numai dacă este vorba de fapte care ar aduce atingere ordinii publice. În

comunitar, dreptul comercial, dreptul afacerilor, dreptul mediului, dreptul financiar, etc. Numărul barrister-ilor este mult mai redus decât al solicitor-ilor. Primii sunt organizaţi în patru asociaţii profesionale, denumite Inns of Court, de care aceştia sunt foarte ataşaţi16. Innsurile sunt instituțiile în care licențiatul în jurisprudență este mai întâi inițiat în profesia de jurist și apoi susținut în exercitarea funcției (profesiei) sale. Cel care, la absolvirea Facultății de drept, aspiră să se facă barrister, se înscrie la una din cele patru Inns of Court, unicele autorizate pentru formarea avocaților, în funcție pe lângă Tribunalele din Anglia și Țara Galilor. Centrala în grupuri de către patru, toți membrii Inn-ului stau la masă în ordinea vârstei și, după cină, participă la dezbateri, în procese fictive (moots) și concerte. Această activitate socială este însoțită și de examene profesionale care trebuie depășite, și după care practicianul este proclamat barrister de șefii Inn-ului din care face parte. Acum va putea vorbi de la bara (Bar) Tribunalului. Colegialitatea din timpul perioadei de ucenicie continuă pe parcursul exercitării profesiei. Avocații operează în grupuri constituite (chambers), ale căror birouri sunt în clădirea Inn-ului. După examen, noul avocat prestează șase luni de noviciat (pupillage) pe lângă unul din aceste grupuri și poate fi chemat apoi să facă parte din unul dintre acestea sau să

Ibidem, p. 21-23 Mario, Losa, Mari sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București, 2005, p. 292-294 18 Zlătescu, Victor, Dan, Drept privat comparat, Teoria generală a comparației drepturilor, Geografie juridică, Editura Oscar Print, București, 1997, p. 267 17

Drept şi Societate

materie penală, anumite acţiuni pot fi introduse numai de Attorney-General. Totodată Attorney-General îndeplineşte şi o funcţie particulară - cea de reprezentant al reginei. Solicitor-General este practic un reprezentant al lui Attorney-General şi de aceea ultimul trebuie să fie şi avocat şi membru al Parlamentului, fiind numit tot de primulministru19.

Avocatul a devenit astăzi un factor important şi indispensabil în înfăptuirea justiţiei. Prezenţa lui în desfăşurarea activităţii judiciare este expresia “dreptului la apărare” asigurat de lege, a garantării dreptului părţilor implicate şi a egalităţii lor în faţa instanţei, al caracterului colectiv a cautării adevărului şi soluţiei faptelor supuse judecăţii, al caracterului public al dezbaterilor, stipulat în legislaţiile moderne20.

Bibliografie: 1. Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe; Rawling, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, Lecții de drept privat comparat, Instituții în dreptul privat comparat. Putere judiciară, jurisdicții și acțiuni, vol. II, Editura Fundației Axis, Iasi, 2005; 2. Dănilă, Ligia, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura C.H. Beck, București, 2007; 3. Leș, Ioan, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005; 4. Mario, Losa, Mari sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București, 2005; 5. Poenaru, Emil; Murzea, Cristinel, Profesii juridice liberale, Editura Hamangiu, București, 2009; 6. Puha, Elena; Gorea, Brandușa, Deontologie juridică, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2008; 7. Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Ciucă, Valerius, M.; Scripcaru, Cătălin, Deontologie judiciară. Syllabus, Editura Sedcom Libris, Iași, 2009; 8. Stoica, Cristiana, I.; Webster, Janice, H., Avocatul român în sistemul de drept european. Profesia de avocat în România, realitate și perspective în cadrul procesului de integrare europeană, Editura All Education, București, 1997; 9. Zlătescu, Victor, Dan, Drept privat comparat, Teoria generală a comparației drepturilor, Geografie juridică, Editura Oscar Print, București, 1997.

Alina Ionescu

19 20

Leș, Ioan, op. cit., p. 23-24 Puha, Elena; Gorea, Brandușa, Deontologie juridică, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2008,

p. 122

Părerea ta contează!

Dacă te afli printre tinerii dornici de a-şi exprima ideile, de a-şi susţine punctele de vedere, de a-şi face simţită prezenţa în vârtejul ideilor, te aşteptăm cu drag să te alături echipei IUVENTA. Orice articol scris de tine poate contribui la modelarea unui nou reper în rândul tinerilor. Adresa de e-mail revista.iuventa@gmail.com îţi stă la dispoziţie! De asemenea, dacă doreşti să ne susţii şi să fii alături de noi la startul către un nou drum spre cultură, aşteptăm sugestiile, opiniile tale pe site-ul revistei www.revistaiuventa.ro sau ne poţi contacta la următoarele numere de telefon:

Elena Ungureanu – 0748.350.285 – redactor şef Dragoş-Andrei Preutescu -0741.540.172 – redactor şef-adjunct.

Vă dorim mult succes în drumul spre cultură! Cu drag, Echipa IUVENTA.