IUVENTA, nr.9 by Revista IUVENTA

SUMAR 4 7

EDITORIAL Mediocritatea-energie malefică sau ironie vie? INTERVIU ,,Este de admirat modul în care japonezii aleg să-și promoveze cultura''-Interviu cu Irina Tit, Asociația Himawari-

PERSOANA X Caspar David Friedrich – refuzul societății

ESEU Ideea de demnitate umană ÎNGER ȘI DEMON „Principiul Demnităţii – risc sauavantaj?” Demnitate

15 17 19

INVITAȚIE LA VIS „Omul se uitã la om şi se bucurã.”( Marin Preda)…omul se uitã prin OM etichetându-l…

FLOARE DE LATINITATE AGRICULTURA ROMANĂ- Îngrășămintele

25 25 27 27 29 29 29

COMPOZIȚIA FRUMOSULUI rewind testament stelar Târziu Ferestre Drumul către servitudine Brumar Dragoste primară

PÂNZĂ DE PĂIANJEN Demnitate

DREPT ȘI SOCIETATE Controlul angajatorului în cazul muncii la domiciliu

NUVELĂ Cină în trei

REDACȚIA IUVENTA

Redactor-șef Redactor-șef adjunct Editare& Design (interior și copertă) Responsabil PR

Redactori

Foto

Dragoș Andrei PREUTESCU Elena UNGUREANU Irina IVANOV

Luciana MURARAȘU

Sergiu-Andrei FLONDOR Cornelius Ioan DRĂGAN Alina IONESCU Carmen ROTARU Anamaria BLANARU Ecaterina FLOREA Andreea CHIRIȚOIU Iulian PRALEA Codruța RĂBĂGEL Simina RENȚEA Ștefania ARGEANU Ilie ISTRATIE Roxana LIXANDRU Ovidiu HORGHIBAN Oana ROMAN Mălina NETCĂ Irina IVANOV

Mediocritatea – energie malefică sau ironie vie?

Elena Ungureanu: Mediocritatea din păcate tinde să devină un concept în mare vogă. Există din ce în ce mai multe sectoare ale vieţii în care tabuurile dispar, treptat, îngenuncheate de curajul care fusese până acum în stare latentă, gâtuit în adâncul fiecăruia dintre noi, redus la tăcere, dar care acum iese la iveală impetuos, transgresând obstacole ce ieri păreau inexpugnabile. Forme exacerbate de non-valoare, prost gust, indivizi fără personalitate, „copy-paste-uri” ale altor caractere, aparenţe în loc de esenţe, limbaj şocant, părul în culori nemaivăzute şi ţepi agresivi sunt numai câteva din aspectele care se văd cu ochiul liber, în stânga şi-n dreapta. Mediocrul e prieten cu inerţia, cu non-entuziasmul, cu inactivitatea, cu imposibilitatea de a opta şi de a decide. Ce facem Dragoş în momentul în care această categorie devine majoritatea? Sau atunci când mediocritatea „are prieteni” peste tot? Dragoş-Andrei Preutescu: Dragă Elena, problema majorităţii e deplin acceptată de mediocritate. De ce? Pentru că se aderă uşor la starea de fapt dată, pentru că oamenii nu mai au trebuinţe filozofice, umane, comunitare, raţionale.

Totul este la îndemâna uşuraticelor comportamente date de neliniştea sufletească şi coruperea morală. E mai simplu să fii aşa. Oamenii au nevoie de curaj şi perspectivă pentru a depăşi pragul mediocrităţii. Cei care sunt mediocri (şi îi includ aici şi pe cei fără scrupule, măcelarii, “dezinvolţii” comunitari, înşelătorii) iau totul ca pe ceva ce nu poate fi pierdut. Aşa cum spune Valeriu Butulescu şi în rândul ăstora mediocri să dă o luptă şi că “e ceva să fii cel mai mediocru”. Noi nu putem lua decât poziţia de mediatori. Simplu! Mediocrul se va topi precum o lumânare care arde fără speranţă într-un întuneric chinuitor. “Prietenii” acestor mediocri sunt părţile obscure ale vieţii. Dar mă întreb dacă trebuie doar să îi mediem sau să îi şi ajutăm? Elena Ungureanu: Nu ştiu dacă răul piere aşa uşor, dacă mediocrul se va topi precum o lumânare care arde fără speranţă. Costache Negruzzi făcând referire la clasa majorităţii mediocre din nuvela „Alexandru Lăpuşneanu”, sublinia: „proşti, dar mulţi Doamne!” Această judecată de valoare „proşti” mă duce cu gândul la minimalizarea

indivizilor în favoarea unui colectivism manipulabil, spre auto-ironie şi depersonalizare. Interesant totuşi este faptul că Aristotel, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Greciei Antice propunea în acea perioadă ca principiu elocvent pentru cursul vieţii aurea mediocritas (lat. = calea de mijloc e cea mai bună). Or, astăzi este prielnic să mai adoptăm calea de mijloc? Dacă mergem în direcţia extremelor suntem catalogaţi drept non-conformişti, ciudaţi, extravaganţi. Dacă mergem în direcţia „căii de mijloc” tindem să alunecăm spre mediocritate. Încercând să fac o analiză exhaustivă a acestor două tendinţe nu am reuşit să găsesc „soluţia sănătoasă”, dimpotrivă din ce în ce mai multe întrebări survin şi mai puţine răspunsuri apar. Cum putem defini normalitatea? Dragoş-Andrei Preutescu: O să încep prin a dovedi că normalitatea e o parte simplă a umanului. Este conceptul de OM, despre care am mai scris pe blog. Când te poziţionezi pentru condiţia de OM, ca latură strict umană, primeşti totul ca pe un medicament de normalitate. Şi când vorbesc de om, nu fac referire la aceia care se străduiesc să înfunde drumurile de VIP-ist, sau extra, mega-specialişti în ceva anume, ci mă gândesc la simplitatea felului de fi tu (cu bune şi rele). Calea de mijloc este altceva din punctul meu de vedere. Este forma comportamentului condiţionat de câteva reguli ale conduitei

importante într-o comunitate sau societate, care, din păcate la noi lipseşte. Vulgaritatea gândirii, a acţiunii şi rezultatele fără prea multe încercări sunt la îndemâna mediocrilor. Calea de mijloc nu conduce către mediocritate, ci conduce către stăpânire de sine şi cumpătare. Cumpătarea este un principiu de viaţă pe care Aristotel, la care faci referire, l-a pus în centrul condiţiei umane, pentru că nu poţi linişti sau alinta condiţia umană (animalică la origini) să promită, aşa cum spune Friedrich Nietzsche, să respecte condiţia comunitară sau socială. Poate fi mediocrul un vieţuitor al celor neliniştiţi şi lipsiţi de propriile promisiuni faţă de ceilalţi oameni? Elena Ungureanu: Mediocrul este lipsit de cultură, spirit şi valoare. În aceste condiţii este foarte greu să-l tratez ca pe un vieţuitor. De ce? Pentru că este mărginit, limitat. De ce să să nu luptăm pentru a fi cei mai buni? De ce să nu excelăm? Într-o lume a kitsch-ului, arivismului, parvenitismului, a falselor pretenţii culturale, a „piţiponcelii” prezente la tot pasul, a mediocrităţii, eu nu vreau să trăiesc. Îmi doresc să păstrez în viaţă ce e mai bun din lucrurile cele mai bune, de la oamenii cei mai buni. Vreau să fiu în clocot. Să explorez, să cunosc, să văd, să trăiesc. Oare cer prea mult?! Dragoş-Andrei Preutescu: Elena, nu

vreau să fiu împotriva ta, dar se pare că ai căzut şi tu în păcatul marketing-ului pentru succes. „Luptă, excelează, învinge”, toate astea nu se găsesc în toţi, doar la cei făcuţi pentru ele. Prima dată trebuie să arătăm că e nevoie de „de cunoaştere, trăire, explorare” şi apoi bătălii seculare pentru „pretenţii”. Revin şi cu asta închei, primul nostru scop este

să ne descoperim latura de oameni. Când avem condiţia de OM, pierdem orice fir de slăbiciune, mediocritate şi ale lumi întunecate. Ce este mai departe se defineşte de acţiunea educată, convulsionată sau înşelată. Şi ţine minte: mediocrii au viaţa scurtă!

Elena UNGUREANU Dragoș-Andrei PREUTESCU

interviu ,,Este de admirat modul în care japonezii aleg să-și promoveze cultura'' - Interviu cu Irina Tit, Asociația Himawari-

Poate că pentru mulți dintre noi cultura japoneză reprezintă încă un pisc pe care nu am reușit să-l escaladăm. O cultură exotică și plină de ciudățenii pentru noi, neinițiații, o a doua patrie pentru membrii asociației Himawari, care și-au propus să învețe ieșenii de la limba japoneză până la origami și de la dansuri japoneze până la rețete de sushi. Râmânem și în acest număr alături de cultura niponă prin vocea caldă a Irinei.

Carmen Rotaru: Să vorbim mai întâi de festivalul care a avut loc pe 11 martie, Hinamatsuri. Știu că se traduce prin festivalul păpușilor. Irina Tit: Da, este festivalul păpușilor sau al fetițelor între cinci și șase ani. Pentru ele are loc acest festival și de obicei la acest festival tradiția în Japonia este să se cumpere sau să se construiască o scară a papușilor care are mai multe trepte, pe prima treapta sunt împăratul și împărateasa, iar pe treptele inferioare curtenii, muzicantii și ceilalti de la curte. C.R.: Ce rol are acest festival în viața fetițelor japoneze? Ce semnifică de fapt acea scară de papuși? I.T.: Este ca un rit de trecere. Se presupune că păpușile purifică locul, casa respectivă în care locuiesc fetițele japoneze. Era un obicei străvechi, acum nu se mai practică, după festivalul Hinamatsuri, scara păpușilor era păstrată două sau trei zile în casă, iar după aceea păpușile erau aruncate în apa unui râu din apropiere. Se spunea că

duce relele departe de acea casă și fetițele vor avea un viitor împlinit și vor fi fericite când vor crește. C.R.: Cine a avut în Asociația Himawari inițiativa de a face acest festival și la noi? I.T.: Sincer nu știu. Eu sunt în asociație de doi ani. Când am ajuns deja era un obicei să se țină festivalul în fiecare an. Dar se pare că a prins foarte bine și acum, de la un an la altul, vedem că lumea este din ce în ce mai interesantă și poate că și noi creștem puțin câte puțin și mai învățăm în fiecare an câte ceva. C.R.: Cum primesc ieșenii acest festival aflat deja la a cincea ediție în Iași? I.T.: Anul acesta a fost primit foarte bine. Am avut o colaborare și cu o universitate din Japonia, din Tokio mai exact. Ei au venit aici pentru o colaborare cu Universitatea Cuza, dar au auzit de asociația noastră, au mai fost profesori de la ei în vizită la noi și au participat și ei. 17 studenți japonezi neau ajutat cu festivalul, cu tot felul de activități, caligrafie, jocuri japoneze,

interviu servire de ceai și se pare că publicul ieșean a fost foarte receptiv. Am avut mult mai mulți vizitatori decât la alte festivaluri pe care le-am organizat. Chiar am fost fericiți să vedem că lumea vine, e interesată și stăteau la activități acolo, ciorchine în jurul mesei, puneau întrebări. Asta este cel mai important la urma urmei, să vină lumea să se simtă bine. C.R.: Povestește-mi despre ceremonialul ceaiului. Cum se desfășoară? I.T.: Este foarte complex și durează foarte mult pentru ca o persoană să învețe toate principiile. Este un ceremonial spiritual, totul se desfășoară în liniște, oamenii trebuie să fie relaxați, să lase în urmă toate grijile, toate problemele, să vină acolo și să admire simplitatea acelui ceremonial pentru că la bază este o tehnică foarte simplă. Fiecare mișcare, fiecare gest pe care persoana îl face, sunt foarte bine studiate înainte și există o teorie întreagă despre cum se desfășoară fiecare mișcare.

,, Pentru japonezi istoria contează foarte mult.” C.R.: Auzisem de o zicală, provenită din japoneză, și anume ,,să bei ceai dintr-o ceașcă goală”. Ce anume înțeleg japonezii prin această expresie? I.T.: Să iei cuvânt cu cuvânt această expresie pe mine mă duce cu gândul tot la simplitate. Mai este vorba și despre aprecierea pe care ei o au față de lucrurile vechi, cum ar fi să bei ceai dintr-o ceașcă puțin ciobită. Lucrurile vechi sunt foarte apreciate și nu trebuie să arate într-un anumit fel sau să coste foarte mult. Pur și simplu să fie vechi. Pentru ei istoria contează foarte mult. C.R.: Ai îmbrăcat vreodată un kimono? I.T.: Prima dată când am intrat în asociație, la primul festival. C.R.: Care sunt părțile componente ale kimonoului pe care l-ai purtat tu? I.T.: Pe nume nu mai știu să vi le spun pentru că sunt deosebit de multe, dar kimonoul are mai multe straturi. Sunt două tipuri de îmbrăcăminte: kimonoul și yucataul. Kimonoul este îmbrăcămintea veche, tradițională, care are mai multe straturi, ce prind cu niște brâuri numite obi. Pe dedesubt fiecare strat al kimonoului este prins cu un astfel de obi, dar mai micuț, mai subțire. Yucataul este însă foarte simplu de îmbrăcat și de purtat, are un singur strat. Practic este un kimono de vară, în general din bumbac, culorile sunt foarte vesele. La kimonoul clasic durează și

sursă foto: www.ro.wikipedia.org

interviu foarte mult îmbrăcatul. Prima dată când l-am îmbrăcat m-au ajutat două persoane, iar eu trebuia să stau cu mâinile întinse și a durat jumătate de oră până m-au îmbrăcat. Durează mult, dar este o experiență foarte interesantă. C.R.: Există kimono?

mai

multe

tipuri

I.T.: Da. Diferențele sunt date de culori și de lungimea mânecii. Cele mai tinere poartă kimonouri în culori mai vesele, cu modele elaborate, flori și au mânecile lungi până la pământ. Pe măsură ce înaintează în vârstă lungimea mânecilor scade, iar femeile măritate poartă de obicei kimonouri cu mâneci foarte scurte și în culori mai temperate. Doamnele mai în vârstă poartă de regulă kimonouri închise la culoare. C.R.: Care este activitatea ta preferată de la Himawari legată de cultura japoneză?

gheișelor sunt complicate. Ele petrec ore întregi învățând aceste dansuri. C.R.: De ce Himawari, de ce o asociație bazată pe cultura japoneză? I.T.: Mi-a plăcut foarte mult limba, trebuie să recunosc că se datorează unei foarte bune prietene care mi-a pus într-o zi să ascult o melodie a unei formații de acolo, o melodie rock. Nu mi-a plăcut foarte mult sincer, dar mi-a plăcut cum sună, mi-a plăcut cât de melodiaoasă era limba în sine și nu neapărat melodia. Am vrut să învăț. Nu eram în Iași la momentul respectiv și când am venit în Iași am căutat să văd dacă există cursuri de limbă japoneză și am dat peste asociație. M-am înscris la cursuri, apoi am fost la câteva activități organizate de asociație și am zis că vreau să intru neapărat și am și rămas. C.R.: Ce ți se pare cel mai dificil de învățat ca începător la limba japoneză?

I.T.: Prefer origami, deja știu câte ceva, dar nu foarte bine, cât am avut timp printre picături, am reușit să mai fac ceva, și dansurile japoneze, cu asta am început când am intrat în asociație, in Departamentul de dansuri am vrut să mă înscriu.

I.T.: Scrierea bineînțeles este destul de greu de învățat, dar și stilul de predare contează. Mă duceam la cursuri după facultate sau după serviciu și era foarte relaxant, nu stresant. Gramatica, pe de altă parte, nu este deloc complicată. Și mai există diferența între limbajul formal și limbajul informal, destul de dificilă și pentru ei.

C.R.: Dansurile japoneze sunt greu de învățat?

C.R.: Care ar fi principala diferență între limbajul formal și cel informal?

I.T.: Cele pe care noi le practicăm acum nu sunt foarte greu de învățat, au mișcări simple și foarte repetitive. La un moment dat publicul a început să le cunoască, să le deosebească. Dar sunt și dansuri mult mai complicate, cele cu evantai de exemplu care necesită foarte mult timp până sunt învățate. Dansurile

I.T.: Cuvintele folosite, modul în care te adresezi. Exprimările în limbajul formal sunt mai lungi față de cele în limbaj informal. Când vorbești cu o persoană trebuie avut mare grijă deoarece trebuie să afli mai întâi dacă îți este superior la nivel de scară socială sau ca vârstă.

interviu C.R.: Ai călătorit în Japonia? I.T.: Nu, dar îmi doresc foarte mult. C.R.: Te poți vizualiza acolo? Ai putea să locuiești acolo? I.T.: Nu știu ce să zic. Momentan îți dai seama că îmi vine să spun da. Însă este posibil să fie greu. La început, după ce trece fascinația cu Japonia și începi să te familiarizezi, cred că la un moment dat s-ar putea să-ți vină greu pentru că există o diferență culturală destul de mare între România și Japonia. C.R.: Ai plănuită vreo excursie în Japonia în viitorul apropiat? I.T.: Da și am început să strâng bani. Marele impediment este biletul. Distanța este foarte mare și costă foarte mult transportul până acolo. Sper ca până la sfârșitul acestui an să ajung cumva. C.R.: Marea problemă cu peștele crud, sushi. Ai încercat vreodată?

I.T.: Sushi, sushi adevărat nu. Dar am mâncat sushi preparat de prietenii noștri care au venit aici și au studiat la Universitate, dar nu era cu pește crud era cu pește de la conservă, cu pește afumat. Gustul algelor mi se pare puțin mai greu de digerat, la început. C.R.: S-a occidentalizat societatea japoneză sau mai păstrează tradițiile? I.T.: Într-adevăr s-au occidentalizat într-o măsură, dar au valorile lor pe care și le păstrează foarte bine. Marile orașe încearcă să țină pasul și au parte de o occidentalizare rapidă, însă comunitățile mici încă țin la valorile și tradițiile lor. Este de admirat modul în care își promovează cultura și organizează activități pentru ca oamenii să se apropie de ea. Inclusiv aici în Iași au fost voluntari care s-au ocupat de această promovare, voluntari japonezi. Este de admirat acest lucru. Nu știu dacă din România au plecat oameni cu scopul de a promova cultura românească.

Carmen ROTARU

persoana X

Caspar David Friedrich – refuzul societății

Caspar David Friedrich (17741840) a fost un pictor romantic german ale cărui lucruri se poate să vă fie mai cunoscute decât credeți. Pe coperta cărții Amurgul idolilor, de Friedrich Nietzsche, editura Humanitas, anul 2007, îi apare lucrarea „Doi bărbați privind răsăritul lunii” și pe o altă carte a lui Nietzsche – Voința de putere, editura Aion, 1999 – imaginea dezarmantă a Naufragiului „Speranței”. Recunoscut ca peisagist, sculptorul francez David d'Angers e cel care a spus despre Friedrich (pictorul!) că a descoperit „tragedia peisajului”. În aceasta constă originalitatea lui: de a fi înfățișat natura ca o ființă vie, dotată cu caracter și predispusă la stări emoționale. Temele sale principale sunt singurătatea, natura și sublimul ei, moartea, dar și sentimentul religios. Prima temă este însă cea fundamentală, căci traversează aproape toate picturile, însoțită de stările aferente: detașare, dezamăgire, disperare. Astfel avem un Copac singuratic într-o depresiune înconjurată de munți, Călugărul la malul mării ce încearcă să se apropie cât mai mult de sublimul naturii și prin aceasta de vastitatea creației – tablou ce reunește mistica cu un sentiment crunt

de singurătate. „Cruce în munți” e un bun exemplu în care toate aceste elemente – natura, credința, singurătatea – se îmbină. Aceasta a fost o foarte scurtă introducere în arta lui Caspar David Friedrich, necesară pentru etapa următoare în care voi prezenta o particularitate aparte a acestuia. Ceea ce trebuie să reținem din biografia lui e că a fost un singuratic, așa se explică reprezentările subiective ale naturii. De fiecare dată când apar personaje într-o pictură a lui Friedrich, acestea sunt înfățișate din spate și niciodată nu li se vede chipul; în aceasta constă particularitate. O interpretare tehnică, să-i zicem, ar putea spune că prin acest procedeu personajul este o parte integrată peisajului, natura fiind suverană și pictorul ne îndeamnă să o venerăm. O scurtă privire asupra biografiei lui Friedrich ne dezvăluie două aspecte esențiale: dragostea pentru natură și personalitatea singuratică a sa. Dacă primul aspect ne explica poziția personajelor prin comuniunea strânsă între om și natură ce se instaurează folosind acest procedeu, al doilea aspect

persoana X

apropie cât mai mult posibil de peisaj, atras vădit de sublimul naturii. Ceața e o măsură a singurătății la care e nevoie să ajungă omul pentru a contempla desăvârșit natura, nu trebuie neapărat înțeleasă ca o metaforă pentru faptul că artistul se află undeva sus, privind în jos, la ceilalți, aflați în ceață. Călătorul preferă să întoarcă spatele societății, să urce până unde nu mai simte prezența ei apăsătoare și să rezoneze cu natura, regăsindu-se pe sine astfel. 13 mai 2012

Iulian PRALEA- student la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, Iași http://pajiiculturii.wordpress.com/

sursă foto:www.en.wikipedia.org

nu ar putea oare să însemne, pur și simplu, întoarcerea privirii de la societate? Un refuz al ei? Fapt caracteristic artiștilor romantici: să considere societatea un mediu ostil și săși întoarcă fața de la ea. Ar fi interesant de discutat care dintre cele două aspecte este primordial, dragostea pentru natură vine din dorința de izolare sau izolarea vine din dragostea de natură. Sunt oameni cărora le place să urce pe munte, dar nu sunt singuratici și la fel sunt oameni singuratici trăind în metropole. În Friedrich acest două tendințe ajung la o îmbinare perfectă, încât singurătatea este ridicată la rang de metodă de contemplare a naturii. „Trebuie să fiu singur și să știu că sînt astfel, pentru a vedea și simți desăvîrșit natura; trebuie să mă dăruiesc către ceea ce mă înconjoară, să mă unesc cu norii și stîncile mele pentru a fi ceea ce sînt. Singurătatea îmi este necesară pentru a putea vorbi cu natura...” a spus pictorul german unui poet rus, V. A. Jukovski. Tabloul „Călător deasupra norilor” îl consider capodopera lui Friedrich, e de asemenea probabil și cea mai cunoscută lucrare a sa. Am o considerație imensă pentru această lucrarea deoarece poate singură să pledeze pentru toată opera, în ea se regăsește foarte bine conturate cele două tendințe și teme: un bărbat înfățișat din spate, stând pe niște stânci, contemplă un peisaj de munte învăluit în ceață. E de remarcat că la fel ca în Călugăr la malul mării personajul se

eseu Ideea de demnitate umană „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.” Declaraţia Universală a Drepturilor Omului Încă din vremuri străvechi, principiul demnităţii a fost privit ca esenţial în cadrul relaţiilor umane, fiind un pilon de susţinere a respectului, onestităţii, responsabilităţii, egalităţii, solidarităţii şi cooperării. În societatea actuală demnitatea afişată poate fi un risc asumat sau un avantaj în funcţie de educaţia primită, activităţile şi obiectivele propuse. Demnitatea este o valoare a fiinţei umane care surprinde calitatea persoanei, a atitudinilor, acţiunilor, activităţilor şi performanţelor sale în raport cu influenţele externe. Prestigiul persoanei se construieşte şi se zideşte pe baza principiului demnităţii care poate fi văzut ca un deschizător de drumuri, un facilitator spre alegerea unor strategii de viaţă cinstite care să ofere un rang înalt omului la nivelul grupurilor din care face parte. Demnitatea presupune conştientizarea propriilor calităţi,

defecte, idei şi concepţii despre lume şi viaţă care ghidează evoluţia omului printre oameni. Nu de puţine ori, oamenii îşi formează ierarhii care au ca şi criteriu definitoriu, gradul de demnitate demonstrat de fiecare prin ceea ce îl defineşte. Acest termen este unul deschis care poate fi definit în funcţie de trăsăturile fiecăruia şi de educaţie, cultură, religie ori anturaj. Astfel, oamenii determină conţinutul conceptului în baza a ceea ce ei consideră a fi mai important pentru a atinge scopurile existenţiale, însă, în acelaşi timp, reţin esenţialul semnificaţiei care a fost transmis încă din cele mai vechi timpuri. Fiind o calitate a fiinţei umane, poate că există încă de la naştere ori este preluată prin intermediul experienţei de învăţare care sculptează şi cizelează forma omului pentru a fi acceptată la nivelul societăţii. Astfel, dacă omul se naşte cu demnitate atunci o cultivă de-a lungul vieţii şi o transformă, oferind diverse semnificaţii acestei valori umane definitorii pentru evoluţie. Totodată, demnitatea poate fi privită ca un dar divin care este pilonul interacţiunilor muritorilor care are rolul de a controla modalităţile de raportare la ceilalţi, la mediu şi la drepturi.

eseu Ideea de demnitate umană trebuie trăită şi transmisă ca un criteriu de preţuire oferit celorlalţi, fiind totodată trăită sub aspectul reciprocităţii. Când se vorbeşte despre demnitate nu se ţine cont de rasă, sex sau orientare sexuală deoarece demnitatea face parte din existenţa şi personalitatea fiecăruia, discriminarea evidenţiind diminuarea nivelului de demnitate. Demnitatea trebuie să persiste în societate fiind indispensabilă evoluţiei. Astfel, fiecare om îşi doreşte demnitate, o promovează în stilul propriu prin intermediul calităţii sale de fiinţă umană. Raţiunea şi conştiinţa de sine

realizează un melanj de semnificaţii oferite principiilor şi drepturilor oamenilor. Prin prisma acestor două direcţii, demnitatea se supune unor reguli nescrise, ele sunt dictate de conştiinţă şi de principiul libertăţii la informaţie şi opinie. Astfel, demnitatea etalată de fiecare creează o entitate unică şi specifică, dar care trebuie să se încadreze în normele şi drepturile sociale. Omul trăieşte prin demnitate, el trebuie să fie demn că e om, să transmită ideea acestui principiu. Demnitatea corelează direct cu concepţia şi imaginea de sine, cu aprecierea a ceea ce fiinţa umană este şi creează de-a lungul existenţei pentru a trăi. Fii demn de ceea ce eşti şi de ceea ce ai!

Codruța RĂBĂGEL- studentă la Facultatea de Științe Socio-Umane, Specializarea Psihologie, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

eseu

ÎNGER ȘI DEMON

Philip Zimbardo, a studiat ani la rând modul în care oamenii ajung sa fie răi şi a notat rezultatele cercetărilor sale în cartea „The Lucifer Effect: Understanding How Good People Turn E v i l ”. P e b a z a e x p e r i m e n t u l u i „Închisoarea Stanford„ (1971), Zimbardo a evidenţiat cum oamenii pot deveni captivi în puterea răului. 24 de studenţi au participat la un experiment care imita o închisoare în subsolul clădirii Universităţii Stanford, astfel, subiecţilor le-au fost atribuite roluri de prizonieri şi gardieni în mod aleatoriu. Datorită specificităţii fiecărui rol s-au produs o serie de abuzuri care au dus la încheierea experimentului înainte de data la care trebuia finalizat. Concluziile au transmis faptul că impulsul puterii şi controlul exercitat de contextul evenimentelor determină o transformare a indivizilor, latura negativă fiind accentuată. Tărâmurile binelui şi răului sunt slab delimitate – într-o clipită poţi fi înger, iar în alta demon. De-a lungul timpului oamenii au încercat să descopere prin intermediul religiei, filosofiei şi al ştiinţei magia pe care răul o deţine şi o revarsă asupra oamenilor. Din punct de vedere ecleziastic, binele este

asociat divinităţii, iar răul a luat naştere odată cu mărul otrăvit, Eva fiind cea care a risipit emoţia pură şi petalele florilor colorate. Linia dintre bine şi rău este permeabilă, uşor de trecut dinspre bine spre rău, uneori chiar inevitabil când oamenii buni sunt seduşi de globul de diamante străvezii şi lucruri efemere ale forţelor răului. Rareori, cei răi pot fi reinventaţi pentru a deveni fiinţe capabile să privească dincolo de invidie şi trai zbuciumat. Un înger este conturat de o avalanşă de clipe inedite ce arată un om plin de speranţă, entuziasm, iubire şi gingăşie - care iubeşte cu toată fiinţa fiecare zi a vieţii şi trăieşte optimist cu dorinţa de a atinge ţelul personal. Echilibrul general este un perete de sticlă extrem de subţire ce poate fi spulberat la atingerea unei pietricele şi totul se transformă într-o realitate aspră care frământă gândurile şi alungă departe armonia interioară apărând demonul. Fiecare îşi proiectează iluzia realităţii prin prisma trăsăturilor proprii care arată fie un înger, fie un demon, ori un melanj între aceste energii. Prin filtrul propriei conştiinţe, omul pune în balanţă şi alege în funcţie de context ce aură poartă şi ce

eseu conduită trebuie să adopte pentru a fi în serviciul uneia dintre forţe. O parte a balanţei spune da răului, o parte nu şi gândul este dus departe în amintirea a ceea ce apasă peste sufletul amăgit. Nu ştii încotro să o apuci, încerci să evadezi în ceilalţi, dar spre ghinionul sentimentelor totul se îndreaptă înspre ce a fost şi vezi acum trecutul. Trăieşti prin prisma trecutul veştejit, aşteptând un viitor învăluit în vraja luată de vânt. Prezentul te prinde într-o eternă oscilaţie care e un chin imens pentru că te ţine încătuşat în lanţurile dorinţei de a afla

adevărul general. Inima ar fugi în neant, dar raţiunea te opreşte înainte de prăpastie şi totul se reia, un amalgam de gânduri te cuprind şi te frâmântă. Iată, o parte îţi spune da, o parte îţi zice nu, iar tu nu poţi să scapi de lanţul slăbiciunilor. Oscilaţia între forţele binelui şi răului te aruncă în mrejele iluziei şi totodată oferă speranţă care la un moment dat poate distruge idei înălţătoare. Viaţa trebuie învăţată să evolueze pe drumurile sinuoase în funcţie de trebuinţele şi dorinţele fiecărui muritor! Tu ce alegi să fii? Codruța RĂBĂGEL- studentă la Facultatea de Științe Socio-Umane, Specializarea Psihologie, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

eseu „Principiul Demnităţii – risc sau avantaj?” În viaţă există lucruri evidente pe care ne facem că nu le vedem, lucruri pe care le vedem, dar nu le recunoaştem, le recunoaştem, dar nu le acceptăm, prezente, dar vrem să le uităm, să le trimitem într-un aer al falsităţii, înconjurat de răspunsul:„Nu îmi amintesc!”, şi lista poate continua la nesfârşit, însă mă opresc aici şi vă întreb: Are vreo legătură „bâiguiala” de mai sus cu acest principiu al demnităţii (…cuvânt mare ar spune unii, şi au dreptate)? Prea bine că are aş zice eu, pentru că ideea de bază stă aici: toţi dar ca să nu comit o generalizare, spun majoritatea, ştim ce vrea să însemne demnitatea, cum se manifestă ea, dar ups ne facem că nu ştim! E uşor să vorbim despre demnitate, e mai greu cu practica…problema noastră, a oamenilor, este - şi haideţi să o recunoaştem - că ne cam place să fim parte a masei, să fim parte a acelui întreg, în care nu prea vrem să avem iniţiativă, în care deciziile celor mai îndrăzneţi sunt luate de bune, fără să construim contra-argumente…pentru că ne complacem să fim această cultură de masă. Şi nu mă leg acum de toate înţelesurile şi semnificaţiile acestui cuvânt măreţ “DEMNITATE”, căci are

multe substraturi, dar un singur principiu: acela de a nu mai trata lucrurile cu superficialitate, de a accepta realitatea, deşi ea poate fi şi una negativă, de a căuta tu însuţi răspunsuri, pentru ca într-un final să FII DEMN de ceea ce eşti, ce ştii, ce poţi. Mulţi nu recunosc faptul că sunt români, sau vor să uite, pentru că ţara asta este în prezent aşa cum ştim cu toţii una … critică, ca să nu mă exprim altfel, dar e uşor să respingi, în loc să dai un pic timpul înapoi să vezi istoria neamului tău, valorile poporului tău care încep să fie uitate, şi care merită de fapt să fie respectate şi menţinute în viaţă, căci suntem unici în felul nostru şi avem cu ce să ne mândrim. Să ieşim odată din carapace, să ne asumăm riscuri, să confirmăm teoreme, să ne facem auziţi, să fim demni că avem ocazia să realizăm toate acestea. Dacă arăt compasiune pentru aproape, asta nu înseamnă că sunt fraier, dacă împart dreptatea cum se cuvine, indiferent de gradul de rudenie, asta nu înseamnă că sunt de trei ori fraier, asta arată că ştiu să fiu demn, că ştiu, pot să mă detaşez şi să rezist efectului de masă. Şi nu văd această demnitate un risc …care risc?!, de a fi criticat, de a fi ignorat, …crede-mă mulţi gândesc ca

eseu tine, dar se complac aşa, fii un exemplu care merită urmat, decât un exemplu pe care să-l urmezi tu, mai bine să primeşti întrebări, critici pentru a putea oferi apoi răspunsuri, lămuriri, decât să stai în carapace .

Asumă-ţi riscuri pentru a obţine avantaje…decât să mergi în pas cu ceilalţi, lasă-i pe alţii să meargă în pas cu tine, fii demn pentru a-i face şi pe ceilalţi să fie!

Andreea CHIRIȚOIU

eseu Demnitate

Tema acestui număr al Revistei Iuventa mi-a dat foarte mult de gândit şi de reflectat. Ştiu ce înseamnă acest cuvânt, care este interpretarea lui dată de DEX: „Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic. 2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru.”, dar cum se aplică el în viaţa de zi cu zi, în mine, în alte fiinţe, în jurul meu? –iată întrebările care m-au traversat în aceste zile. Aşa că am ales să întreb persoanele care mi-au ieşit în cale în această perioadă: ” Ce înseamnă pentru tine a fi demn?” şi am rămas uimită de felul în care semnificaţia acestui cuvânt are ecouri în oameni. Persoanele „intervievate” au vîrste cuprinse între 24- 44 ani şi sunt de ambele sexe; n-am să dau nume, ci doar răspunsurile lor. Astfel o femeie îmi răspunde:” Să fii tu însăţi!”, alta: „Să fii împăcată cu ceea ce faci, să n-ai regrete sau remuşcări legate de ceea ce faci sau spui.”, alta: „Să nu renunţi niciodată la principiile tale de viaţă şi să le urmezi.”, alta: „A avea coloană vertebrală, să ştii cine eşti şi să nu te întinzi mai mult decât poţi cu adevărat, a fii merituos.”, alta: „Să te

respecţi pe tine însăţi!”. Răspunsurile primite de la bărbaţi sunt următoarele: „Să-ţi respecţi principiile morale.”, „Să ai o stare de nobleţe şi să-ţi respecţi p r o m i s i u n i l e .”, „ S ă - ţ i r e s p e c ţ i convingerile interioare în orice situaţie de viaţă.”, „Să nu faci compromisuri.” Analizând aceste răspunsuri am realizat că în forul nostru interior este foarte important să ştim care sunt principiile noastre de viaţă şi apoi să nu ne abatem de la ele indiferent de circumstanţe, pentru că altfel începem să facem compromisuri şi treptat ajungem să nu ne mai simţim demni de a fi iubiţi atît de alţii cât şi de noi înşine, demni de a fi respectaţi, de a fi ascultaţi etc. Este foarte adevărat că în zilele de astăzi, în societatea în care trăim, este greu să rămâi vertical şi fidel propriilor convingeri interioare şi tocmai de aceea cred că demnitatea este o calitate cu atât mai valoroasă cu cât câştigăm mai multe „bătălii” cu forţele, conjuncturile etc care se opun principiilor noastre interioare. Cu cât suntem mai rezistenţi în faţa „ispitelor” de tot felul- să ascunzi

eseu un adevăr, să spui o mică minciună, să lauzi pe cineva doar pentru a obţine ceva (mai mulţi bani, o poziţie mai bună), să acuzi pe altul doar pentru a te ascunde pe tine, să bârfeşti şi să calomniezi din frica de a nu fi tu cel „pus la zid”şi multe altele de acest gen- cu atât suntem mai demni, mai oameni. Suntem oameni, mai mult sau mai puţin în adevăratul sens al cuvântului OM. Fiind făpturi create „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” înseamnă că avem în noi, potenţial, aceleaşi calităţi ca şi Creatorul nostru, chiar dacă le manifestăm sau nu. Depinde de interesul pe care l-am acordat propriei fiinţe pentru trezire şi transformare, pentru a ne descoperi adevărata natură.

Dumnezeu este Iubire, ceea ce arată că şi noi, oamenii, ca şi copii ai Lui suntem picături din Iubirea Nesfârşită şi Eternă care vibrează peste tot în Univers. Suntem demni să iubim, să fim iubiţi, să trăim iubirea, suntem demni să ne respectăm unii pe alţii, să ne ajutăm unii pe alţii în acest proces de devenire care este viaţa. Trebuie doar să credem profund şi din toată inima că suntem demni de tot ceea ce este mai bun şi mai sublim pentru noi şi aceea situaţie, fiinţă, calitate sau orice altceva ce ne dorim benefic va veni spre noi. Depinde de noi înşine să credem şi să fim demni!

Dr. Simina RENȚEA www. poeziaiubirii.blogspot.com

invitatie la vis , „Omul se uitã la om şi se bucurã.”( Marin Preda) …omul se uitã prin OM etichetându-l… Oamenii sau, mai bine zis, locuitorii planetei Terra au scãpat de nociva confuzie. Şi-au mai descoperit încã o capacitate, de care, spre deosebire de celelalte afişate trufaş în C.V-ul de angajare, sunt în stare sã dispunã necondiţionat.Da, NECONDIŢIONAT!Aţi vãzut şi citit bine!Şi tot la fel cum substantivul dreptate nu-şi gãseşte pluralul în cosmosul existenţial, mulţimea aceasta, a cãrei radiografii morale şi mundane, deopotrivã, încerc sã o redau acum, ţinând cont de spaţiul şi tema alocate ediţiei curente, aproape ca nu-şi gãseşte singularul, unicitatea, expresivitatea. Probabil cã sunteţi din ce în ce mai curioşi şi doriţi şi voi, dragi cititori ai Revistei Iuventa, sã ştiţi însuşirea care îi uneşte pe unii şi îi damneazã pe alţii. Ei bine, în acestã erã, oră, an , lunã şi zi, a-l eticheta pe cel de lângã tinevecin, coleg, prieten, cunoscut, necunoscut- om, în esenţã, a depãşit orice limitã admisã, a umplut paharul gol al unei umanitãţi şi-aşa ciobite şi zdruncinate. S-a ajuns în situaţia în care sã afirmi cã îţi place sã asculţi o anumitã

melodie, cã preferi un anumit gen muzical, iar feedback-ul pe care îl primeşti de la receptor sã fie o încercare de-a sa de a vorbi în necuvinte despre viaţa ta, ataşându-i, bineînţeles, sugestia primitã de linia melodicã, de frecvenţa unui anumit logos… S-a ajuns şi în situaţia în care exprimarea admiraţiei pentru un OM sã fie interpretatã cu gust meschin… S-a ajuns sã fii conştient de conţinutul unui text pe care tu însuţi l-ai scris în cadrul unui examen şi sã ţi se interzicã sã faci contestatie.Şi pentru cã tu, singurul, ciudatul, ai îndrãznit sã fii detaşat de privirile lor reci, maliţioase şi ai acţionat conform legii bunului simţ, cunoscânduţi, în aceeaşi mãsurã, şi propriile drepturi, având curajul sã redactezi de mânã o cerere prin care aduci la cunoştinţã “instanţelor” cã, în cazul tãu,

invitatie la , vis este necesarã reevaluarea lucrãrii, şi mai spui cã vrei şi numãr de înregistrare pentru a te asigura cã vei primi un rãspuns, beneficiezi de resturi, de sancţiuni consistente.De aici şi pânã la forme fãrã fond nu a fost nici mãcar un pas, ci mai degrabã un continuum, o prelungire, pentru cã dincolo de aspiraţiile noastre pozitive şi binevoitoare, ce se întâmplã la nivel de micro, va fi prezent fãrã doar şi poate şi în macrocosmos. Asistãm la inversãri de facturã axiologicã, la încurajarea nedreptãţii, nonvalorii, rãutãţii, vulgaritãţii, invidiei, cameleonicitãţii…Dacã eşti competent, inteligent, responsabil eşti exclus din schemã, sau altfel spus, din ecuaţie, urmând sã fie aplaudaţi cei ce cred ca au neavând.Dar nu aplauzele primite de la ei conteazã. Ceea ce este cu adevãrat valoros şi important pentru un om este atitudinea, libertatea de a te uita în ochii celorlalţi fara a te simţi constrâns, fãrã a evita contactul vizual, capacitatea de a deschide uşi şi suflete bazându-te pe ceea ce tu ştii pentru ca ai învãţat demn, pentru cã experienţa cumulatã, chiar dacã îţi este predatã de discipoli fãrã principii, te ajutã sã iţi doreşti sã continui a face bine, amintindu-ţi cã „Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme."(Nicolae Steinhardt)

Demnitatea, dreptatea, binele, adevarul sunt principii de viaţã, axis mundi pentru fiinţele curajoase care îşi asumã cu încredere şi statornicie felul lor de a fi, de a rãspunde, asimila, învãţa, transmite, dãrui. Îşi asumã propria lor credinţã, momentele de împlinire şi de eşec, în locul compromisului.Acesta din urmã va reprezenta întodeauna calea cea simplã, facilã de urmat. Pentru o astfel de alegere nu ai nevoie de conştiinţã şi de umanitate.

Ştefania ARGEANU-studentã la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale educaţiei,www.auraedaile.blogspot.com

floare de latinitate Agricultura romană Îngrăşămintele Ţăranii romani cunoşteau din cele mai vechi timpuri practica fertilizării terenurilor cultivabile cu ajutorul îngrăşămintelor. Ei clasificau diferitele îngrăşăminte după puterea lor fertilizatoare: primul loc îl ocupa gunoiul de păsări, iar ultimul cel de vite. Din experienţă au ajuns să aprecieze calităţile unui gunoi după un an de zile (vetus fimus). În acest an îl păstrau în gropi speciale de gunoi (sterquilinium).

Zeiţa Tellus Terra zeiţa pământului la romani

Mai era şi obiceiul de a arde gunoiul,folosindu-se ca fertilizant cenuşa rezultată. Îngrăşămintele erau transportate de obicei pe câmp în timpul iernii, cu ajutorul unei tărgi (crates stercoraria), purtată de doi oameni, dacă terenul era

în apropierea gospodăriei, sau cu un car (plaustrum), care consta dintr-o platformă lată de bârne, montată pe două roţi pline. Acestea nu se învârteau pe osie, care împreună cu ea produceau un scârţâit strident. Despre acestea vorbeşte Vergilius în „Georgice”. Oiştea era ferecată cu cercuri şi garnituri de bronz sau de fier, care o legau la un capăt de coşul carului, iar la celălalt de jugul tras de vite.Gunoiul era aşezat pe platformă direct sau într-un coş mare (scripea). Romanii cunoşteau şi calităţile fertilizante pe care le ava cenuşa, dar din cauza cantităţilor mici ce se puteau obţine într-o gospodărie, întrebuinţatrea ei era destul de redusă. Se folosea, în schimb, pe scară largă, în unele regiuni ale Italiei, cenuşa rezultată din arderea paielor de grâu după recoltarea spicelor sau seceratul pe la mijloc, precum şi a buruienilor din lanuri rămase pe câmp. În acest fel, un strat subţire de cenuşă contribuia la fertilizarea solului şi, în plus, o dată cu arderea paielor erau distruse şi insectele dăunătoare, precum şi seminţele buruienilor de tot felul.

floare de latinitate Pe lângă îngrăşăminte, experienţa i-a învăţat din cele mai vechi timpuri pe agricultorii Romani că un teren pe care se cultivă mereu aceleaşi cereale se secătuieşte. Ei au ajuns la concluzia că, pentru a-şi menţine calităţile productive, terenul are nevoie fie de un repaus pe o anumită perioadă de timp, în care să nu fie cultivat cu nimic, fie de o alternanţă a culturilor. Este vorba de pârloagă şi de asolament. Pârloaga dura de obicei un an, perioadă în care pământul rămânea în repaus absolut, după un an precedent de cultură. În această perioadă el se numea novale sau ager novalis. Acest procedeu se aplica mai ales acolo unde pe de o parte lipseau îngrăşămintele, iar pe de altă parte era teren suficient pentru a lăsa loturi complet necultivate. Mai târziu s-a adoptat sistemul cultivării pe aceste terenuri a unor plante a căror vegetaţie era de scurtă durată, aşa încât ele nu erau cu totul neproductive, reducându-se în schimb la jumătate perioada de repaus. În regiunile de munte, cu mai puţin pământ cultivabil sau cu o

populaţie mai numeroasă, unde nu se puteau lăsa terenurile în pârloagă, din cauza necesităţii unei culturi intensive, s-a recurs la asolament, care consta în alternarea diferitor culturi. Terenul pe care se cultivau plante diferite într-o anumită succesiune este cunoscut sub numele de ager restibilis. Romanii aplicau un asolament bienal, adică întrun an o cultură, în următorul alta, încă de pe timpul lui Cato; alternanţa era de obicei la leguminoase - grâu. Din secolul I e.n. datează asolamentul trienal, cu alternanţa napi-grâu bob, după Columella, sau mei-alac-bob sau meinapi-grâu, după Pliniu cel Bătrân. Aceste tipuri de îngrăşăminte pentru pământ le practică astăzi şi părinţii noştri la ţară. Acest lucru ne arată încă o dată originea latină a poporului român.

Bibliografie: 1.Nicolae Lascu, Cum trăiau Romanii, Editura Ştiinţifică, 1963.

Ilie ISTRATIE, Profesor de Limba Latină, Şcoala B.P.Haşdeu, Iaşi

compozitia , frumosului rewind

sunt lipsită de tine în timpurile astea (îţi aud în continuu paşii pe scări de când ai plecat) nici cerul n-a mai coborât mai aproape de noi nici apele n-au fost mai albastre... nici măcar dorurile nu mai sunt aşa puternice. unde mi-a fost capul? când puteam să te las să-mi zideşti aripi acum nici măsurători nu sunt inventate să pot preciza distanţa dintre noi am încercat să derulez secundele ca pe casetele video vechi, dar cu cât dădeam înapoi, cu atât te cunoşteam mai puţin, până într-o zi când nici cine erai nu mai ştiam la un moment dat am oprit fiindcă mi-era frică. mă pierdusem în copilărie și nu mai ştiam pe unde să ies și eu care credeam că te pot dezlipi dintr-o amintire când colo nu te mai găsesc nicăieri te culeg vag dintr-o dimineaţă ploioasă când râdeam zgomotos căci nişte îngeri ne ghiceau în palmă credeam că suntem unii de-ai lor, dar ne-am adus aminte de noi şi-am început să plângem te-ai încălţat, ai trântit uşa şi nu te-ai mai întors. halal veşnicie o să-mi petrec cu tine, aşa cum mi-ai promis am rămas eu singură şi ploaia de-afară

testament stelar

azi am învăţat stelele să moară le-am păcălit, le-am făcut să-şi taie venele crezând că după ce vor leşina le voi dona sânge proastele! habar n-aveau că nici măcar nu suntem compatibile nu ştiu dacă după ce îi voi arăta lunii cum să se înece sub nori voi mai şti să te iubesc sunt o criminală, dar să ştii dacă te ucid, n-am nicio vină înainte de toate, crede-mă m-am resuscitat de un milion de ori dar atunci când inima nu-ţi mai bate ca picăturile de ploaie o dai altuia să se bucure de ea eu i-am dat-o soarelui şi mi-a ars-o să ştii că şi criminalii devin criminali pentru un motiv şi porumbeii mor loviţi de praştie şi ochii se închid şi visele...da...visele nu mai sunt visate eu vreau să dau strălucirea ochilor mei unui nebun orb şi cuvintele mele unui poem las moştenire iubirea mea pământului pentru că ştiu că vor afla despre uciderile mele şi mă vor condamna la moarte dar am fost o stea, cine mai are nevoie de o stea după ce a strălucit?

Roxana LIXANDRU, Colegiul Național Dinicu Golescu, Câmpulung, Argeş

compozitia ,frumosului

compozitia , frumosului

T â r z i u veneau norii într-un suflu, ostenit picam lângă un trunchi de stejar sudori reci repezeau noaptea, vin norii, umbrele tresar. peste firele de iarbă rece îţi încerci paşii nesiguri, roua-ţi face pielea să tresară şi este târziu, dar timpul stă în loc, viaţa nu-ţi mai trece.

F e r e s t r e frigul mângâie buclele părului cu degete subţiri deschid fereastra cerului gust cu poftă din carnea mărului şi-mi întind braţele peste nori. frigul pândeşte razele soarelui le alungă, zile-ntregi vrea să le pătrundă luni adormite şi stele-n cer vrea să ajungă şi-mi fură inima, căldura focului.

Sergiu-Andrei FLONDOR, Fa c u l t a t e a d e L i t e r e , Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

compozitia , frumosului Drumul către servitute Îmi definesc bucata de pământ pe care trebuie s-o calc. Părând a fi hoaţă, mă strecor în unicul meu somn şi devin apă. Apă umedă, usoară- apă de ploaie. Când inchid ochii el este acolo, e drept , fără flamuri si veleităţi armeneşti încercând convertirea mea la păcat- în cautare de femei şi de locuri. A strigare, desfăşurând coapsa, inelul strâns pe sine, pe buze; foci sălbatice cu bot gros- mistificatorul purtând trena. Sunt şi casc, impletită în păr albastru, devin obositoare vorbind când sunt trează, nevrotică. Mai bine pulpa mea durândă, explicaţie femeiască. Anna Karenina nu a murit. Mi-a fost de faţă la naştere, înviere şi moarte.[nu cred în tocuri, menestrelul meu adormit trimite spre plaiul estic, cuuceritor]. Mâna sa mi-a dezmierdat trupul, ea cunoscându-şi sfârşitul în fiecare zi. Obosită, m-am oprit la Lipnic şi m-am închinat la troiţă; câţiva trandafiri mi-ai rupt cu limba făcându-mi loc să respir. A cunoaşte aer, iată inflamaţie.

Brumar El dănltuind. Mă micşorează, mă mişcă în fiece clipă, puterile scad, conurile plantei cangrenând. Părul lung, latinic cu astră bogată... te vrea însă tu, grecoaico, nu surâzi, nu plângi ci taci şi treci mai departe ca o umbră reticulară. Şi-a dăltuit. El râde. În spatele meu preria creşte coaste.

Dragoste primară Ţi-am muşcat sânul sălbatic. La început nu mi-am putut întoparce privirea dar mai apoi mi-am lasat-o în jos să plouă, ca şi când nu ar fi fost zi, nu ar fi fost noapte. Doritoarele mele m-au cucerit şi am calat paşnic. Clepsidra mi-a dezvelit trupul apoi câmpul minat al minţii şi-a părăsit matca. Caii haiducilor aprind ţinutul, focul mistuind totul. Omul izbăvit în femeia lui- desţelenirea albastră.

Cornelius Ioan DRĂGANstudent la Facultatea de Psihologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași

panza de paianjen

„Mediul natural al ideilor generale este cultura generală; mediul natural al ideilor speciale este cultura de specialitate. Deosebirea conceptuală între cele două medii nu implică nici că ele sunt separate în realitate, nici că ele ar trebui să fie. Dimpotrivă, teza mea (pe care o voi dezvolta – “Un model al culturii bine rânduite”) este că sănătatea unei culturi stă sau cade împreună cu relaţia de colaborare care se stabileşte între cultura generală şi culturile de specialitate – şi anume, depinde de capacitatea culturii generale de a oferi un suport durabil şi fertil culturilor de specialitate, cărora să le fie în acelaşi timp cadru, adăpost şi oglindă. Deocamdată, să remarcăm că modelul cultural românesc este bazat pe separarea şi non-comunicarea dintre cultura generală şi culturile de specialitate şi că, în ceea ce priveşte relaţia cu spaţiul public, tot spaţiul public este ocupat, la noi, de mediul culturii generale, care este cultura tout court. Acesta este un fapt.” (Horia-Roman Patapievici – „Despre idei şi blocaje”, Editura Humanitas, Bucureşti 2007, pp.

-1Ideile căzute pe gânduri Paşaportul nostru spre destinaţia „succes” îl reprezintă bagajul informaţional pe care îl acumulăm pe parcursul vieţii şi modul în care ştim să aplicăm sau nu ceea ce am învăţat. Pe scurt, din punct de vedere personal, percep cultura generală a fiecăruia dintre noi ca fiind un indice reprezentativ al poftei pentru artă şi frumos. Horia-Roman Patapievici, în lucrarea sa „Despre idei şi blocaje” vorbeşte despre existenţa a două sfere „cultură generală” vs. „cultură de specialitate” ca fiind două entităţi ce se interferează şi presupun interdependenţă necesară asigurării unui suport durabil şi fertil culturilor.

Raportându-se la matricea culturală românească el observă faptul că aceste sfere sunt două entităţi de sine stătătoare, nu se intersectează, ci capătă alura culturii „tout court”. Nu sunt de acord cu afirmaţia conform căreia în spaţiul românesc totul se reduce la „cultură generală”. De ce? Dacă această ipoteză ar fi adevărată, atunci de ce se mai vorbeşte despre existenţa specialiştilor în diverse domenii (IT, ingineri, doctori, psihologi, bucătari, cofetari, etc.) ? De ce se mai formează tineri pe anumite filiere de specialitate dacă totul este „general”? Se poate absolutiza cu atâta non-şalanţă că „modelul cultural românesc este bazat pe separarea şi non-comunicarea dintre cultura generală şi culturile de

panza de paianjen

specialitate”? Este „acesta este un fapt” ? Pentru a conchide, consider că aceste întrebări ar trebui să devină un semnal de alarmă în vederea reorganizării ideilor căzute pe gânduri.

Elena UNGUREANU

al nostru, că fiecare poate face orice, este şi normal că părem picaţi într-o abordare generală a societăţii. Nu mai reuşim să facem distincţii pentru că acceptăm generalizarea şi abordarea mediocră a celor care depăşesc sferele conformismului. Accept generalitatea până la un punct, dar dacă reuşesc să reprezint „specialitatea”, trebuie să fiu acceptat.

-2În mare parte trebuie să fiu de acord cu Horia-Roman Patapievici. El face o distincţie onestă faţă de orientarea către marile idei şi ideile generale, care pot fi consumate de toţi şi oriunde. Dumnealui gândeşte strict elitist, dar sunt convins că prin explicarea conceptului de cultură generală, absolută, care se manifestă asupra unei societăţi, ne putem cufunda într-un mediu nefertil dezvoltării şi acumulării. Cultura generală pe de o parte este un lucru benefic, pentru că ne putem identifica într-o cultură asimilată, copiată sau ansamblată pentru momentele devenirii. Dar eu văd aici „cultura generală” a lui Patapievici mai mult ca pe o exponent negativ, pentru că reduce totul la o simplă conformare şi împiedicarea unui rol de specialitatea în varii domenii. Suntem opriţi doar la un moment „general” de culturalizare. Atât timp cât nu acceptăm ierarhiile, când ne amăgim că totul ni se cuvine, că totul este un drept

Dragoş-Andrei PREUTESCU

-3Trăim în aceste vremuri mai mult comunicarea culturii şi mai puţin comunicarea prin cultură. Nevoia unei „funcţii normative” (Denis McQuail), a unui set de valori care să dea contur şi o identificare destul de precisă a culturii generale, este implicită în această comunicare a culturii. Nu putem vorbi astăzi de cultură, fie ea generală, fie specializată, fără a aduce în discuţie rolul mediei în cultură aşa cum a fost văzută de specialiştii în comunicare: de a stabili care este în momentul de faţă cultura dominantă, de a recunoaşte subculturile şi noile tendinţe precum şi de a stabili un set de valori prin exercitarea funcţiei menţionate mai sus. Nevoia publicului consumator de cultură de a

panza de paianjen

avea un anumit ghidaj în receptare vine din ceea ce Edward Herman şi Noam Chomsky au numit „the manufacture of consent”, şi anume necesitatea sentimentului apartenenţei la o anumită percepţie a realităţii, fie ea socială, politică sau culturală. Din această perspectivă, a relaţiei existente între

comunicare şi cultură, important este să comunicăm cultura în general, să ne identificăm cu ea, să aderăm la un set de valori, şi mai apoi să ne aşezăm într-o cultură specializată, în funcţie de formaţia noastră intelectuală, de aplecarea artistică sau pur şi simplu de bunul gust.

Anamaria BLANARU

drept ,si societate

Controlul angajatorului în cazul muncii la domiciliu Unul din drepturile fundamentale ale omului, prevăzut de Constituţie (art.41) și bineînteles de Codul muncii (art. 108-110), îl reprezintă dreptul la muncă, neputându-se îngrădi persoanei alegerea locului de muncă, a profesiei sau activităţii pe care să o presteze. Astfel în relaţiile de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament, a nediscriminării pe bază de sex, religie, vârstă, rasă, orientare sexuală, religie, etnie sau handicap. Munca la domiciliu este o modalitate specifică de executare a contractului de muncă, determinată de faptul că locul prestării muncii nu este la sediul, punctul de lucru al angajatorului, ci la domiciliul salariatului. Prin urmare, există posibilitatea încadrării în muncă şi a persoanelor cu handicap, persoane care nu s-ar putea deplasa în vederea prestării unei muncii la sediul unui angajator. Ca orice contract, şi contractul individual de muncă la domiciliu ce reglementează voinţa părţilor trebuie să conţină: - identitatea părţilor; - locul de muncă;

- sediul angajatorului; - funcţia/ocupaţia ce va fi ocupată şi atribuţiile postului; - data de la care contractul începe a-şi produce efectele; - durata concediului de odihnă la care salaria-tul are dreptul; - salariul de bază; - riscurile specifice postului; - că salariatul lucrează la domiciliu; - programul în cadrul căruia angajatorul este în drept a controla activitatea salariatului său şi modalitatea concretă în care se face aceasta; - obligaţia angajatorului de a asigura transpor-tul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la domiciliul angajatorului; - condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata acestuia; - drepturile şi obligaţiile atât ale anga-jatorului cât şi ale salariatului; - modalităţile în care poate interveni modificarea contractului. Dacă este vorba despre un contract individual de muncă cu

drept ,si societate timp parţial, acesta trebuie să cuprindă şi următoarele elemente: - durata muncii şi repartizarea programului de lucru; - condiţiile în care se poate modifica programul de lucru; - interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră. În lipsa acestor menţiuni, contractul se consideră încheiat pentru normă întreagă. Încheierea unui contract individual de muncă la domiciliu realizându-se în formă scrisă, prezintă o serie de avantaje, și anume: - se poate îmbina activitatea salarială cu studiile sau formarea profesională; - posibilitatea angajării persoanelor aflate la pensie; - drepturile salariale se acordă propor-ţional cu timpul efectiv lucrat; - durata concediului de odihnă anual se acordă proporţional cu a c t i v i t a t e a p r e s t a t ă î n t r- u n a n calendaristic; - dacă salariatul doreşte a se transfera pe un loc de muncă cu normă întreagă, angajatorul are obligaţia de a lua în considerare o astfel de cerere şi de a informa salariaţii în legătură cu apariţia unor astfel de posturi; - salariatul poate avea acces la locuri de muncă cu fracţiune de normă la

toate nivelurile, în măsura în care acestea sunt disponibile; - un salariat poate încheia un număr nelimitat de astfel de contracte. Se consideră că muncesc la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin. Aceştia îşi stabilesc singuri programul de lucru, însă angajatorul este în drept să verifice activitatea la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncă. În ceea ce privește drepturile și obligațiile acestora menționăm că sunt aceleași ca și la salariații al căror loc de muncă se află la sediul angajatorului. În cadrul contractelor colective de muncă se pot stabili şi condiţii specifice privind munca la domiciliu. Conţinutul acestui contract trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca ale unui contract obişnuit şi în plus: - precizarea expresă că salariatul lucrează la domiciliu; - programul în cadrul căruia angajatorul este în drept să controleze activitatea salariatului său şi modalitatea concretă de realizare a controlului; - obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, după caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizează în activitate precum şi al produselor finite

drept ,si societate pe care le realizează. Contractul cu muncă la domiciliu poate fi încheiat pe durată nedeterminată sau determinată, cu program normal sau parţial de lucru. Lipsa formei scrise atrage incidenţa art. 16 alin. (2) din Codul muncii, în sensul că se prezumă că s-a încheiat un c o n t ra c t d e m u n c ă p e d u ra t ă nederminată. Astfel forma scrisă a contractului individual de muncă cu munca la domiciliu este o condiţie ad validitatem şi ad probationem. Dacă înscrisul constatator nu conţine elementele speciale stipulate de art. 109 alin. lit. a)-c) din Codul muncii, contractul nu este lovit de nulitate, ci cel mult va fi nulă clauza contrară dispoziţiilor legale. Lipsesc din Codul muncii dispoziţiile care ar trebui să reglementeze modalitatea în care angajatorul ţine evidenţele legate de munca la domiciliu, prevederile din cod privitoare la acest gen de contract fiind mult prea vagi şi generale. Textul din Codul muncii nu prevede expres suportarea de către angajator a contravalorii materiilor prime şi al materialelor, precum şi al cheltuielilor pe care le face salariatul în procesul muncii (electricitate, încălzire,

apă etc.). În cazul respectiv, dacă aceste cheltuieli ar fi suportate de către salariat s-ar ajunge la micşorarea veniturilor sale. Astfel în ceea ce priveşte obligaţia angajatorului de a suporta cheltuielile necesitare pentru desfăşurarea muncii de către salariat, cum ar fi: electricitatea, încălzirea, apa etc., dispoziţiile Codului muncii sunt lacunare, nereferindu-se la acestea. Codul muncii prevede numai obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului al materiilor prime şi materialelor, precum şi al produselor finite. Art. 109 din Codul muncii se referă la obligaţia angajatorului de a asigura doar transportul materiilor prime şi materialelor, se subînţelege aceeaşi obligaţie a angajatorului şi în ceea ce priveşte restul cheltuielilor efectuate de salariat în derularea activităţii ce necesită a fi executată în temeiul contractului de muncă. Considerăm că mod temeinic şi justificat salariatul cu munca la domiciliu este îndreptăţit că primească, în plus faţă de drepturile salariale, contravaloarea cheltuielilor de producţie, dacă nu s-a convenit ca acestea să fie incluse în retribuţia stabilită iniţial de comun acord de către cele două părţi.

drept ,si societate Practica a stabilit că părţile contractului cu muncă la domiciliu pot alege una din următoarele modalităţi de procurare şi achitare a cheltuielilor astfel: - materiile prime şi materialele să fie procurate de angajator; - materiile prime şi materialele să fie procurate de salariat pe cheltuiala angajatorului; - materiile prime şi materialele să fie procurate de salariat pe cheltuiala lui, însă cu asigurarea unui salariu corespunzător, pentru a-i permite aceste cheltuieli. Totodată, această soluţie poate fi aplicată şi în cazul celorlalte cheltuieli de producţie (energia electrică, apa, canalizarea etc). Nu în ultimul rând, în cazul acestui

gen de contract, este necesar ca între angajator şi salariat să se întocmească o evidenţă specială legată de materiile prime şi materialele care se predau salariatului şi de produsele preluate de la acesta.

Bibliografie

1. Codul Muncii al Romaniei din 24/01/2003, actualizat la data de 22.04.2007;

2. Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii Reglementări interne și comunitare, Editura Wolters Kluwer, București, 2007;

3. Țiclea, Alexandru, Tratat de dreptul muncii 2007, Editura Universul Juridic, București,

sursă foto: www.cariereonline.ro

Alina IONESCU- studentă la Facultatea de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

nuvela

Cină în trei -I-

oria umplu un pahar cu apă şi i-l aduse doamnei Brădişteanu.

- Poftim. - Vă mulţumesc. Femeia în vârstă de 78 de ani abia de luă o înghiţitură. - Nu-i nevoie să vă îngrijoraţi. La urma urmei, lucrurile astea-s normale. - Dar înţelegeţi că nu mi-e uşor... - Vă înţeleg, doamnă, cum să nu. - Am încercat să ignor toate semnele astea, să-mi caut de lucru. De pildă m-am apucat să croşetez ciorapi. - Şi bine aţi făcut. Dar voiam să vă-ntreb, mai faceţi câte-o vizită vreunei vecine, sau mai primiţi vizite din când în când? - Fiecare-i cu grijile lui, nu are nimeni chef de vizite... - Ajută, doamna Brădişteanu, să ştiţi că ajută. Dac-aţi invita-o pe vecina de la trei la o cafea şi o prăjitură nu cred că v-ar refuza. - Nici nu mă-nţeleg prea bine cu cei din bloc... Au fost nişte scandaluri... - Dar fiul, mai vine câteodată să vă vadă? - Cine, Sergiu? Nu-şi mai vede capul de treburi. Nici nu-l judec. - Chiar îmi spuneaţi că seamănă cu tatăl lui, că au aceiaşi ochi. Nu credeţi că v-ar mai trece dorul dacă l-aţi vedea şi aţi sta de vorbă cu el? - Off, da' ce eu nu m-am gândit la asta? Ce credeţi că fac toată ziua? - Vă uitaţi pe fereastră, aşa mi-aţi zis. - Păi ce altceva să fac? De televizor m-am scârbit. Şi curentul e scump. Horia se uită pe nişte hârtii. Doamna Brădişteanu scoase o batistă şi-şi suflă nasul. - Doamnă, ştiu că vă e greu, dar v-aş ruga să-mi povestiţi cum s-a-ntâmplat aseară. - Oricum pentru asta am venit. - Adevărat. Mi-ar fi de folos dacă aş avea mai multe detalii...

nuvela - O să-mi daţi pastile? - Nu cred că va fi nevoie. - Am acasă un dulap întreg. Îmi mănâncă toţi banii. - Lucrurile se vor îndrepta cumva de la sine. Tot ce aveţi nevoie e să vorbiţi, să vă descărcaţi. - Să încep? - Dacă nu aveţi nimic împotrivă... - Poate-i doar mintea mea de femeie bătrână care macină numai prostii... - E-adevărat că aveţi o vârstă... Suntem oameni, doamnă. - Cum să-ncep eu... Aseară – să fi fost vreo 10 – am aţipit în fotoliu, în timp ce croşetam. Aşa mă ia câteodată oboseala, de uit de mine oriunde aş fi. Şi ieri chiar am făcut treabă – am spălat aragazul, că tare mai era murdar. Cred c-am stat aşa vreo oră, fără să visez nimic. Întuneric. Şi deodată numai ce îl văd pe bărbatu-meu – opt ani şi două luni au trecut de când a murit, Dumnezeu să-l ierte! – cum intră în cameră şi vine spre mine încet-încet, ţinându-se de spate, cum obişnuia el. Era îmbrăcat în pijamale şi avea părul ciufulit. După fiecare pas mai făcea o pauză şi gemea de durere, atâta cât să nu mă deranjeze. Aşa era el, nu voia să facă mare caz de durerea lui. Dar ce a băgat groaza în mine, domnu' Horia – şi acuma îmi vine să scuip în sân – e cât de palid era la faţă, alb ca varul, nu alta, de zici că nici nu mai era om. Mi-a îngheţat sângele-n vine. Dar mi-era şi aşa o milă de dânsul, de simţeam cum se rupe inima-n mine. Tare mult a mai suferit, săracul, în ultimul an de viaţă. Am vrut să-i spun ceva, să sar să-l ajut, dar chiar atuncea m-am trezit, înţepându-mă cu andreaua. - Aţi mai reuşit să adormiţi? - Da' de unde? Nu mi-a fost de ajuns visu' ăsta urât? - Şi la noapte ce-o să faceţi? - Na, acuma, că am văzut lumina zilei, şi-am vorbit şi cu matale, mă simt mai bine. Am trecut pe la biserică de dimineaţă să mă rog pentru sufletul lui Vasea al meu. La noapte-o să dorm, ce-o să fac! - Drept să vă spun, asemenea episoade s-ar putea să se repete. E şi din cauză că nu prea interacţionaţi cu oamenii, şi aţi cam rupt legătura cu familia. Ce-i bine e c-aţi luat de pe suflet. Dar sfatul meu e să căutaţi să mai schimbaţi câte-o vorbă cu cine prindeţi. Să nu vă mai închideţi aşa în casă. - Înţeleg ce-mi spuneţi, domnu' Horia, da', ştiu şi eu... Vremurile-s grele. - Tocmai de aia trebuie să fim mai solidari unii cu alţii. - Doamne-ajută, atunci! O să-ncerc să vă urmez sfatul. - Am uitat să vă-ntreb. Aţi vorbit şi cu preotul de episodul de-aseară? - Da' cum să nu? - Şi ce v-a zis?

nuvela - Să mă rog şi să am încredere că Dumnezeu va orândui ca sufletul lui Vasea să-şi găsească pacea veşnică. - Înţeleg. Horia se apropie, cu mâinile la spate, de fereastră, şi aruncă o privire afară, printre jaluzele. Un câine vagabond răscolea cu botul într-o pungă cu resturi de mâncare, lângă un tomberon. Doamna Brădişteanu, uitându-se la ceafa lui Horia, îşi făcu cruce de trei ori, cu o viteză neobişnuită, şi scuipă în sân. - Aţi spus ceva? se întoarse Horia, distrat. - Nu... doar că nu reuşesc să-mi scot din minte imaginea răposatului. Fiecare om parcă are faţa lui. Şi la dumneavoastră, uitându-mă adineaori, aveam impresia că-l văd aievea... Horia aruncă o privire asupra ceasului de pe perete. - Mi-e teamă că ne apropiem de final. Mai aveţi ceva să-mi spuneţi, doamnă Brădişteanu? - Staţi... V-am adus un pachet de cafea. - Nu era nevoie. Bătrâna scoase pachetul din geantă şi-l depuse pe birou. - Dumnezeu să vă dea sănătate. - În caz că nu vă simţiţi bine, puteţi să-mi daţi un telefon, sau să apelaţi la colega mea, domnişoara Roman. Doamna Brădişteanu făcu o scurtă plecăciune şi, fără să-l slăbească pe Horia din priviri, ieşi din cabinet, continuând să îi aducă mulţumiri. Văzându-se, în sfârşit, rămas singur, Horia îşi duse mâna la frunte – îl chinuia o durere de cap teribilă. Şi nu era ceva nou, se împlineau deja două săptămâni de când migrena îl urma pretutindeni, la muncă, la masă, în timpul liber, ca un câine credincios. Încă nu consultase un medic – avea oroare de aşa ceva – doar se abătuse pe la o farmacie şi, nereuşind să se hotărască ce să ceară, se oprise asupra banalei aspirine, care acum nu-i folosea la nimic. Intră în baie şi se spălă cu apă rece pe faţă. Evită, pe cât posibil, să se privească în oglindă. Puse mâna pe un prosop să se şteargă, dar îi atrase atenţia o pată roşie de pe suprafaţa acestuia, astfel încât îl aşeză la loc, iritat. - Ilinca, Ilinca... Revenit în cabinet, se lăsă pe spate în scaunul din piele de la birou şi închise ochii, lăsându-se în voia gândurilor. Gata, îi era de-ajuns. Se săturase să intre în intimitatea oamenilor, să le afle secretele, să se adâncească în suferinţele lor. Ce treabă avea el cu problemele de

nuvela familie ale altora? De ce să-şi bată capul să interpreteze visele lipsite de noimă ale unor străini? De unde şi până unde trebuia să înghită frustrările nenumărate ale tuturor celor care treceau pragul cainetului său? Poate că-şi greşise meseria. N-ar fi fost mai bine să-şi petreacă toată ziua în faţa unui calculator, făcând programare sau contabilitate? Ar fi dat orice să lucreze cu cifre, nu cu oameni. Era un individ rece, condus de raţiune, bine ancorat în realitate. Psihologia, ca ştiinţă, îl dezamăgise. Nimic nu e mai imprevizibil ca sufletul omului. Oricât de mult îşi dădea silinţa cu pacienţii lui, de fiecare dată lucrurile o luau razna şi ei reveneau la vechile greşeli: se lăsau subjugaţi de visare, se desprindeau de realitate. Simţea o ură profundă pentru fantezii, pentru tot ceea ce nu stă sub semnul logicii. Povestea cu fantoma bătrânului, a doamnei Brădişteanu, nu-i picase deloc bine. Suferise şi el o pierdere de curând. Îi era de-ajuns că se gândea mereu la persoana dispărută din viaţa lui, nu-i mai trebuia să asculte şi cazurile altora. De ce devenise dintr-o dată totul atât de greu şi munca lui atât de nesuferită? În mod cert, avea nevoie de o pauză. Ieşind pe hol, dădu cu ochii de Ilinca, asistenta lui, care-şi rodea unghiile în spatele unui birou. Era brunetă, înaltă, şi avea mereu grijă să poarte decolteuri generoase. Totuşi, era ceva în legătură cu faţa ei care îi era nesuferit. Să fi fost nasul? - Reprogramează-mi întâlnirile de pe ziua de azi. Ilinca făcu ochii mari. - Sunteţi sigur? Horia îşi duse mâna la frunte, însoţind acest gest de o grimasă. - Ilinca, ştii că nu-mi place să mă repet. - Pot să vă-ntreb din ce cauză reprogramăm? Nu vă simţiţi bine? Îl enerva peste măsură curiozitatea ei copilărească şi felul în care-l privea, printre gene, clipind des. - Mă simt excelent, Ilinca. - Mie îmi daţi altă impresie. - Nu ţin minte să-ţi fi cerut părerea. - N-aveţi de ce să vă supăraţi... Voiam doar să mă interesez de starea dumneavoastră. Câteodată avea fantezii cu Ilinca, îşi imagina într-o fracţiune de secundă cum o urcă pe birou, îi smulge hainele şi o posedă chiar acolo, în cabinet, cu riscul să dea vreun pacient peste ei.

nuvela Dar era prea obosit. N-avea chef să se implice în nicio relaţie şi apoi, nu era etic... - Să vă chem un taxi? - Cred că o să conduc. - Părerea mea e să evitaţi să urcaţi la volan, vă văd cam palid la faţă. - Ia-ţi liber pentru restul zilei. - V-aş putea duce cu Peugeot-ul meu. - Unde? - Acasă... Naivitatea ei îl scotea din sărite. Sorbi dintr-un pahar cu apă. Ilinca îşi consultă agenda. - Va trebui s-o reprogramez pe doamna Lazăr. - Pe săptămâna viitoare. - Cum doriţi. Lui Horia îi sună telefonul. - Mă scuzi... Era Laurenţiu Dimov, regizorul. Penultima persoană cu care-ar fi vrut să vorbească. - Da. - Salut, Horia! Scuză-mă că te deranjez! - Nu-i nicio problemă. - Eşti la cabinet? - Da. - La ce oră ieşi azi? - Pe laaaa... 19. - Ne putem vedea la o bere? Vreau să te rog ceva. - Nu ştiu... Am de citit o carte... - Te priveşte şi pe tine. - Ah... înţeleg. - Totuşi, nu vreau să abuzez. - Lasă, Laurenţiu... Uite ce. Am câţiva pacienţi care nu pot veni şi-o să-mi iau liber pentru restul zilei. - Şi atunci când ne putem întâlni? - Când ţi-e la îndemână. - Într-o oră e ok? Te deranjează dacă vii la mine la teatru? - O, nu... Chiar mi-ar face plăcere. - Bine atunci. Ne vedem într-o oră. - Ok. - Ciao. - Pa.

nuvela Horia ieşi pe hol. - Am nevoie să mă duci până la Teatru Naţional. - Desigur. - Închide şi ne vedem în parcare. - Imediat. -II-

oria dispreţuia tot ce-nseamnă artă: filmul, muzica, literatura, pictura, teatrul. Dacă l-ai fi întrebat de ce, nici el n-ar fi ştiut să răspundă. Pur şi simplu avea alergie. Să spunem că din cauză că

era un om practic. Laurenţiu Dimov era în mijlocul unei repetiţii, îşi înjura actorii de mama focului. Aparent, majoritatea erau începători şi nu le ieşea prea bine jocul. Unul dintre ei, costumat în clovn, ridica mereu mâinile în aer, neînţelegând ce i se cere. - Dacă arătaţi spectatorului tot ce ştiţi, magia s-a dus! ţipa regizorul ca din gură de şarpe. O tânără actriţă se apropie de Horia, în culise. - Parcă-i ţicnit, nu? Bun venit la spitalul de nebuni! Cei doi dădură mâna. - Fumează două pachete pe zi. Ce să mai spun că l-am văzut odată cu sticla de whiskey la teatru. Horia schiţă un zâmbet. - Mai durează mult? - Nu, în cinci minute le dă un şut în fund şi îi trimite acasă. - Tu de ce nu joci? - L-am înjurat săptămâna trecută, la nervi. De atuncea se face că nu mă vede. - Îi trece. - Până nu-mi cer iertare în genunchi nu mai exist pentru el. - Şi ce-ai de gând să faci? - O să-i pun otravă de şoareci în whiskey. Dimov mai trase o ultimă înjurătură, acompaniată de un gest de lehamite, şi veni să-l îmbrăţişeze pe Horia. - Îi iubesc ca pe copii mei, nu te uita că îi porcăiesc. Actriţa se retrase, cu privirile în pământ. - Fascinantă această lume a teatrului, zâmbi Horia, încurcat. - Da, da... Mai bine mă făceam cofetar. Hai în biroul directorului, e plecat. Bem o

nuvela cafea. Cei doi pătrunseră într-o cămăruţă de la demisol, care mirosea a tutun de-i mută lui Horia nasul din loc. - Stai jos, dragă Horia. - Să trecem direct la subiect, dacă vrei, am o durere de cap şi vreau să ajung cât mai repede acasă, să mă întind în pat. - Desigur. Îţi mulţumesc c-ai venit, în primul rând. - N-ai pentru ce. - În legătură cu Adrian voiam să-ţi vorbesc. - Aşa... - Poate era de aşteptat, nu prea e în apele lui. De-aia i-am şi dat liber. - Nu l-am mai văzut de când cu accidentul... - Cum să-ţi spun... S-a închis în sine... Parcă nu mai e el însuşi. - Niciunuia dintre noi nu i-e uşor. - Aici şi voiam să ajung. Să nu crezi că sunt insensibil la drama prin care treci! - Să mergem mai departe... Se comportă ciudat? - Mai mult decât atât... violent, aş putea spune. - Te-a agresat? - Pe mine nu. - Atunci? - Pe un coleg de-al lui, student. Luasem o pauză, şi se schimbau în culise, când deodată... a-nceput să-l strângă de gât. Efectiv nu mai voia să-i de drumul. Îl strângea cu o asemenea forţă, încât bietului băiat îi ieşise limba afară... A trebuit să sar să-i despart, altfel nu ştiu unde s-ar fi putut ajunge... - Studentul... a depus plângere la poliţie? - Nu este cazul. Îl admiră atât de mult pe Adrian, încât se ţine mereu după dânsul. Ba chiar şi-a cerut el scuze c-a fost strâns de gât, deşi nu avea nicio vină! Colegii mi-au spus că Adrian a sărit din senin la el, fără niciun motiv. Ce pot să zic e că avea o privire ciudată, pierdută... ca şi cum ar fi văzut ceva care l-a răscolit adânc. În viaţa mea nu mi-a fost dat să mai asist la aşa ceva! - Îţi înţeleg îngrijorarea. Adrian e un suflet mai pătimaş. - Cel mai bun actor pe care-l am, Horia, cel mai bun! - Şi ce crezi că-i de făcut acum? - Aş vrea să te ocupi personal de el. Să vezi cât de... grav e. Şi în cât timp se poate întoarce pe scenă. - Nu cred că aş putea privi problema în mod obiectiv. - Părerea mea e că eşti cel mai indicat să se ocupe de el. Pentru discreţie.

nuvela - Înţeleg. - Şi nu e doar episodul cu studentul. Am auzit altele, şi mai şi. - Precum? - Stă numai în casă şi se comportă ca şi cum Monica ar fi acolo, pricepi? Ca şi cum ea ar fi acolo... - Cine ţi-a spus asta? - Studentul cu pricina. Îl vizitează în fiecare zi. - După ce l-a strâns de gât? - Da. - Mă doare capul. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. - Nu te-am mai servit cu o cafea. - Nu-i nevoie. Şi aşa am tensiunea crescută. - Spune-mi, Horia, înainte să pleci: ce-ai de gând să faci în chestiunea despre care am discutat? - Nu vreau să primit nimic. Nici nu sunt într-o stare care să-mi permită să lucrez la întregul meu potenţial, acum. Cert e că mă îngrijorează pe mine însumi perioada prin care trece Adrian. - Eu nu ştiu ce să fac... Am încercat să stau de vorbă cu el. Dă din cap că da şi da, însă tot cum îl taie mintea face. - Apreciez că ţii la el. - Promite-mi măcare c-o să-l vizitezi, când o să te faci mai bine. Pot să-ţi recomand un medic bun. - Nu, mulţumesc. Mă descurc. Evident c-o să trec pe la Adrian. - Parcă mi-ai luat o piatră de pe inimă. Să te conduc... Îmi pare rău pentru suferinţa voastră, Horia. - El şi-a pierdut logodnica, eu mi-am pierdut sora. Câteva minute mai târziu, Horia se trezi în stradă, năuc. Nu-şi dădea seama cum ajunsese acolo. Tânăra actriţă care-l ţinuse de vorbă în culise îl prinse din urmă. - Domnul Horia! - Îmi cer scuze... - Am schimbat două vorbe în culise, mai devreme... - A! Te ştiu. - Ella mă numesc. - Ţi se potriveşte. - Nu vă supăraţi că vă întreb, dar mai devreme aţi discutat despre Adrian cu domnul Dimov, nu-i aşa? - Cum ţi-ai dat seama?

nuvela - Intuiţia. - Te ascult. - Adrian e colegul meu... şi ţin la el... Ca şi colegi, evident!... Dar mi-e mai mult decât coleg. - Ce vrei să zici? - Mi-e şi vecin. - A! Interesant... - Aş putea să vă ajut cu diverse informaţii dacă aveţi de gând să-l sprijiniţi să treacă peste... perioada mai dificilă în care se află. Horia avea impresia că Ella îi reproducea fraze pe care le învăţase pe de rost. Era o fată emotivă, părând în acelaşi timp că are intenţii ascunse, în legătură cu ce, nici el nu-şi dădea seama... - Desigur, Ella. Îţi mulţumesc pentru ajutor. - Credeţi c-am putea merge la un suc să discutăm mai pe larg? Am ceva deosebit de important să vă comunic. - De ce nu... - E ok dacă mergem în Dublin? - Da. Cei doi intrară într-un local cu specific irlandez. -III-

omnul Popescu era realmente îngrozit. Îl cuprinsese o asemenea aversiune faţă de chiriaşul său, încât chemase poliţia să-l dea afară în stradă. Numele infamului chiriaş era Adrian Dorobăţ.

În acea dimineaţă, fiica domnului Popescu, Anais, în vârstă de paisprezece ani, trecuse în vizită pe la Adrian să-i ducă o sticlă de must, din partea tatălui ei. Până aici, toate bune şi frumoase, însă nu se ştie ce s-a întâmplat în garsoniera în care locuia Adrian, că Anais s-a întors acasă cu ochii în lacrimi, pradă unei crize de isterie. Domnul Popescu a-ncercat preţ de două ore să o descoasă, însă pe gura fiicei sale ieşeau numai vorbe fără şir. Situaţia era neclară. Din mărturia alambicată a lui Anais se înţelegea că Adrian, deşi stă singur în garsoniera lui, se comportă ca şi cum ar mai fi o persoană de faţă, şi o face atât de veridic, încât e în stare să provoace fiori oricui l-ar urmări. Comportamentul său era neobişnuit, ştiut fiind faptul că logodnica sa îşi pierduse viaţa din cauza unui accident de maşină, petrecut în urmă cu două luni (căzuse de pe pod în apele unui râu), şi se părea că tocmai logodnica lui era persoana cu care Adrian vorbea, ca şi cum ar fi fost de faţă.

nuvela Şi nu numai că vorbea cu ea, dar se şi prefăcea că o ţine de mână, o sărută sau chiar o îmbrăţişează. În urechile domnului Popescu, povestea lui Anais părea trasă de păr, mai ales că îl cunoştea ca pe Adrian ca pe un tânăr inteligent şi cu bun simţ (şi care îşi plătea mereu chiria la timp), însă groaza întipărită în ochii fiicei sale îl convinsese să ia măsuri drastice, pentru ca un asemenea episod să nu mai survină şi pe viitor. Se înfiinţase la uşa chiriaşului său (domnul Popescu deţinea un apartament de două camere şi o garsonieră, la etajul şapte al unui bloc de locuinţe, şi trăia de pe urma pensiei şi a sumei obţinute din închirierea garsonierei) şi bătuse cu pumnul în ea, pregătit să-i administreze o corecţie zdravănă mârşavului agresor al fiicei sale. Şi cum acesta refuzase să deschidă, proprietarul puse mâna pe un telefon şi ceru braţului legii să îi facă dreptate. Aşadar doi poliţişti se prezentară la uşa garsonierei ocupate de Adrian, care îi primi înăuntru cu amabilitate, fără să opună rezistenţă. Domnul Popescu fu nevoit să aştepte preţ de o oră pe scara blocului, căci Adrian dorise să-şi prezinte varianta în particular. Ca un tată responsabil ce se afla, îşi smulse puţinul păr pe care-l mai avea în cap de indignare, aşteptând ca „derbedeul de golan” să fie „evacuat cu promptitudine”. La urma urmei, garsoniera era proprietatea lui şi putea să se folosească de ea după cum dorea, nu? Într-un sfârşit, cei doi poliţişti ieşiră numai un zâmbet din garsonieră şi-l asigurară pe domnul Popescu că a fost doar un incident izolat şi nu are de ce să se îngrijoreze pentru siguranţa fiicei sale. La care domnul Popescu aproape făcu spume la gură. Conform celor doi poliţişti, Adrian Dorobăţ, ca şi actor, simţise nevoia să exerseze, şi de aceea interacţionase cu o persoană invizibilă, în acel caz, logodnica lui decedată în urmă cu două luni, într-un accident rutier, mai ales că îi simţea lipsa, şi dorea cumva să îi invoce prezenţa. Din nefericire, adolescenta Anais luase de bun acest joc al lui Adrian, care îşi cerea scuze pentru această teribilă neînţelegere. Totul spre stupefacţia domnului Popescu, care dădu în bâlbâială de nervi. Acesta obiectă că e dreptul lui să-l dea afară oricând are chef pe chiariş, însă cei doi poliţişti îi aduseră aminte de existenţa unui contract conform căruia Adrian Dorobăţ a plătit chiria în avans şi este în măsură să ocupe garsoniera pe tot parcursul acelei luni, conform legii. Pierzându-şi deodată interesul, cei doi poliţişti plecară, lăsându-l pe bietul domn Popescu cu gura căscată. Undeva, în camera sa din apartamentul de două camere, Anais plângea în hohote, strângându-şi perna în braţe.

nuvela -IV-

oate acestea îi fură povestite cu lux de amănunte lui Horia de către Ella, în Dublin, la un pahar de bere (Horia nu putuse rezista tentaţiei de a comanda un Guinness, cu toată durerea de cap care-l chinuia de două săpătmâni, şi în mod cu totul neaşteptat băutura reuşise să-l facă să se simtă mai bine). Horia reflecta acuma la cât din toată această istorie era adevărat şi cât adăugase de la ea Ella. Toate aceste „ştiri bombă” din acea zi: studentul strangulat, adolescenta băgată în sperieţi de imaginaţia lui Adrian, aveau un aer dubios, de parcă toată lumea se coalizase împotriva celui care, până nu demult, fusese logodnicul surorii lui. Farsa pusă în scenă de Adrian, în cadrul căreia simula apropierea fizică de Monica, îl întrista enorm. Se temea să nu facă o depresie. Decesul surorii lui, şi acuma subita demenţă a fostului ei logodnic erau prea mult pentru el. Şi apoi, Ella. Era clar îndrăgostită de Adrian. Probabil că-şi făcea speranţe. Aştepta cu înfrigurare ca el să dea uitării fantoma iubitei, ca să-şi joace rolul de prietenă care-l consolează, apoi să profite de vulnerabilitatea lui emoţională. Dar poate că Adrian avea nevoie de-o femeie care să aibă grijă de el. Şi Ella nu era o fată rea, doar că dragostea o cam orbise. Horia visa cu ochii deschişi, nu mai era atent la ce se-ntâmplă în jurul său, astfel încât, atunci când chelneriţa veni să-l întrebe dacă mai doreşte ceva, el nici măcar n-o luă în seamă. Uşor stânjenită, Ella dădu un răspuns evaziv din partea lui Horia, apoi îi făcut acestuia un semn cu mâna. - Ce? tresări el. - Erai cu gândul în altă parte. - Da... Îmi cer scuze. - Voiam să-ţi mulţumesc încă o dată că m-ai ascultat. - Eu îţi mulţumesc, Ella. Eşti o prietenă adevărată. - Pot să te-ntreb la ce te gândeai mai devreme? - Eh... Nu-i mare lucru. Îmi amintisem de un episod din copilărie, cu Monica... - Ai iubit-o mult, nu-i aşa? - Aşa cum îţi iubeşti sora mai mică. Era sufletul familiei. Mereu veselă şi pusă pe şotii. - Îmi imaginez. Aş fi vrut şi eu să am un frate sau o soră... Şi în ce consta

nuvela episodul respectiv? - O întâmplare amuzantă, de care mi-e şi oarecum ruşine... - Chiar m-ai făcut curioasă. - Oricum, nu-i mare lucru. Eram la ţară la bunici cu Monica – eu cred că aveam vreo nouă ani, iar era vreo opt – şi ne jucam în beci, când am dat de butoiul cu vin. Văzusem noi în ziua aceea un om beat turtă, mergea ţinându-se de gard şi cânta de mama focului, printre sughiţuri de râs. Starea lui ciudată exercitase o oarecare fascinaţie asupra noastră: a fi „beat” era pentru noi un mister, şi muream de nerăbdare să-l dezlegăm. Mie sincer acel butoi de vin, nu ştiu de ce, îmi inspira teamă, precum şi un sentiment de vinovăţie. Mă gândeam mereu la ce-o să spună cei mari dac-or să ne prindă. Monica, în schimb, avea o cu totul altă atitudine. A pus mâna pe un furtun, s-a „conectat” la butoi şi a început să sugă ca un burete. Eu nu ştiam dacă să râd sau să fac pe mine de frică. Monica mi-a dat şi mie să trag şi, ameţiţi de aburii alcoolului, ne-am luat la întrecere, care bea mai mult. Pot să-ţi spun că peste un sfert de oră stăteam pe spate, fiecare într-un coş împletit, şi fredonam un cântec de piraţi, amuzându-ne la nesfârşit de becul chior care atârna de un fir, care nouă ni se părea că seamănă cu o codiţă de purcel. Aşa de bine ne-am distrat în seara aceea, încât în anii care-au urmat, de fiecare dată când eram mai trist, îmi aminteam de acest episod, şi pe dată mă umplea veselia. Ella avea un zâmbet larg pe faţă. Horia sorbi, încurcat, din paharul de bere. Îi făcu un semn chelneriţei. - Nota, te rog! - Mergem? - Da. Vreau să trec pe la Adrian în seara asta. -V-

oria bătu la uşa lui Adrian. Acesta deschise şi îl invită înăuntru, cu un zâmbet larg pe buze.

Garsoniera avea un living generos, fiind mobilată modern. Horia recunoscu din instinct în tânărul abia ieşit din adolescenţă, cu părul vâlvoi şi mustecioară, care şedea la masă, pe studentul la actorie gâtuit de Adrian în culise. Prezenţa lui nu-l miră deloc: părea mai degrabă un element de mobilier, precum un scaun sau un cuier. Avea un zâmbet tâmp pe buze, care exprima recunoştinţă pentru faptul că i se dă voie să fie acolo. Horia şi-l imagină pe Adrian strângându-l de gât cu amândouă mâinile pe

nuvela student, limba acestuia ieşită afară de un cot, dar îşi alungă pe dată acest gând din minte, ca şi cum l-ar fi curentat. Adrian impresiona prin frumuseţe: trăsăturile parcă desenate de un pictor cu har ale feţei lui, ochii scânteietori, buzele roşii ca de femeie. Ce-l frapa era aerul lui de om inteligent, lucid şi stăpân pe sine. Adrian îi dădea impresia că poate citi cu uşurinţă în sufletul omului. Dar nu părea genul care să facă mare caz din asta, ci mai degrabă lăsa impresia că înţelege şi acceptă tainele cele mai bine ascunse alea fiecăruia. Părea să spună din priviri: ştiu cine eşti şi ce gândeşti, ce-ai făcut şi ce regreţi în viaţă, aşa că n-are rost să încerci să pari altcineva; în preajma mea poţi să te relaxezi şi să fii tu însuţi, ba chiar îţi recomand să dai cărţile pe faţă, vei avea doar de câştigat. Oricine l-ar fi cunoscut ar fi fost cuprins de dorinţa de a petrece mai mult timp în compania lui. Avea o vibraţie care te subjuga, un strop de nebunie, o căldură seducătoare. Horia înţelegea pe deplin ce-o fascinase pe sora lui la acest actor înalt, cu privire pătrunzătoare. El nu avuses ocazia de a-l cunoaşte prea bine, chiar intenţionase de mai multe ori să-i viziteze, dar programul încărcat îl obligase de fiecare dată să amâne momentul. Parcă i se înfingea un cuţit în inimă atunci când îşi aducea aminte ce cuplu frumos formau Monica şi Adrian. Aveau ceva dintr-un cavaler şi o prinţesă din basme, un farmec subtil, desăvârşit de o undă abia perceptibilă de tristeţe. Dar acum Monica nu mai era. La invitaţia gazdei, Horia se aşeză la masă. Avea o nedumerire: de ce erau patru farfurii, în loc de trei? - Mai ai vreun invitat? întrebă el. Adrian păru că nu înţelege. - De ce întrebi? - Păi, ai pus pe masă patru farfurii, în loc de trei. - Horia, cred că glumeşti. - Iartă-mă, sunt confuz. - El e Victor, student la actorie, foarte talentatul meu coleg. Şi am observat că mai ignori pe cineva, în seara asta... Horia ridică din umeri. Victor zâmbi spre locul gol din dreptul celei de-a patra farfurii. - Să ascultăm muzică? Ce preferi? Un moment de tăcere. - Liszt să fie, atunci.

nuvela Se ridică entuziast de la masă şi puse un CD în combina din bibliotecă. Acum aveau şi muzică, în surdină. Horia se prefăcu că nu vede ciudăţeniile celor doi actori. - În două minute e gata şi friptura, le comunică Adrian. Permiteţi-mi să vă servesc cu un vin bun. Luă o sticlă de vin roşu de pe un raft şi turnă în paharul lui Horia, al lui Victor, al său şi încă într-un pahar, aflat lângă cea de-a patra farfurie. - Mă duc să văd de friptură. Un moment de tăcere. - Nu, draga mea, în seara asta mă ocup eu de toate. Stai liniştită la locul tău. Horia ridică din sprâncene. Tot acest spectacol ieftin îi întorcea stomacul pe dos. Ar fi vrut să se ridice de la masă şi să încheie această farsă, totuşi ceva îl ţintuia pe scaun, punându-i un nod în gât. Adrian dispăru la bucătărie. - De ce te comporţi aşa? se răsti Horia la Victor. Acesta făcu o mutră de om abia trezit din somn. - Ce vreţi să spuneţi? - Farfuria, paharul în plus. Cu cine vorbeai când ai întrebat de muzică? Victor avea aerul unui om profund jignit. - Îmi pare bine că sunteţi cu noi în această seară minunată. - Băiatule, trezeşte-te la realitate, ce-i cu tine? - Îţi place muzica? întrebă Victor, privind din nou spre locul cu pricina. După două secunde: Mă bucur. Horia se resemnă să intre în jocul celor doi, căci părea că e imposibil să-i facă să renunţe. Era frustrat, mânios şi îndurerat în acelaşi timp. Adrian se întoarse cu o tavă în mână şi servi friptura în cele patru farfurii de la masă. Ultima dintre ele avea chiar şi cuţit şi furculiţă. Actorii începură să mănânce cu poftă. - Minunată, minunată! exclamă Victor. - Horia, nu ai poftă de mâncare? se interesă Adrian. - Cum să nu... - Sper să-ţi placă. - Am încredere în talentul tău de bucătar. - Mă flatezi. Horia tăie o bucată de carne şi duse furculiţa la gură. Apoi sorbi din paharul de vin.

nuvela - Cum mai merge treaba la cabinet? se interesă gazda. - Binişor. Slavă Domnului, am clienţi destui. - Umblă vorba că ai fi unul dintre cei mai căutaţi psihologi din oraş. - Îmi dau toată silinţa să-mi fac datoria faţă de pacienţi. - Monica mi-a povestit de eforturile pe care le faci pentru a deveni mereu mai bun. De cărţile pe care le citeşti, de seminariile la care participi. Horia se înecă cu o bucată de pâine. - Atunci când te pasionează munca pe care o faci, perfecţionarea continuă e ceva de la sine înţeles. - Ştiu despre ce vorbeşti. Eu însumi caut, ca să spun aşa, să mă reinventez mereu. - Sincer să fiu, a-ncerca să descifrezi mintea umană devine de la un moment dat obositor. - De ce? - Din cauza caracterului ei paradoxal. - Sunt pacienţi care-şi dau bătăi de cap? - Mai mult decât atât, unii dintre ei se joacă cu mine, inducându-mă mereu în eroare. Asemenea jocuri psihologice nu sunt pe placul meu. - Înţeleg. Aş putea spune că meseria noastră, a mea şi a lui Victor, presupune prin definiţie a crea o iluzie, ceea ce realizez că ne transformă în exact tipul de „pacient” indezirabil pentru tine. - Există o linie foarte subţire între a fi sănătos psihic şi bolnav psihic. Cu toţii avem înclinţii ciudat. Uneori morbide... - Se pare că încântătoarea noastră gazdă ţine la dietă, remarcă Victor. - Monica e atât de absorbită de ceea ce spune Horia, încât a uitat să mai şi mănânce, interveni Adrian. Horia dădu paharul de vin peste cap. - E abătută din cauza conflictului cu proprietarul, mai adăugă studentul. - Despre ce este vorba? întrebă Horia, ca şi cum ar fi auzit pentru prima oară de acest subiect. - O nimica toată, răspunse Adrian strâmbând din nas. E vorba despre cel care ne-a închiriat garsoniera, Popescu parcă îl cheamă... Un nume banal, pentru un om lipsit de calităţi. Numai când îi văd mutra de pensionar acrit mi se face rău. Bănuiesc că de-aia l-a şi lăsat nevastă-sa pentru altul. Ideea e că eu şi Monica tindem să fim cam... zgomotoşi noaptea. Iar frustratul ăsta de Popescu, după ce că bate cu ciocanul în ţeavă, ne mai aduce şi poliţia pe cap, chipurile pentru „tulburarea liniştii publice”.

nuvela Izbucnirea lui Adrian îl lăsă pe Horia cu gura căscată. - A vrut să-i dea afară în stradă! tună Victor, scandalizat. - Nicio şansă, amice, nicio şansă, continuă Adrian. Am achitat chiria în avans. Planul meu şi al lui Moni e să ne mutăm în casă nouă – apartamentul de patru camere pe care ni l-a făcut cadou taică-miu – pe 1 august, în ziua nunţii. Asta se ştie de lanceputul anului. Aşa că n-are cum să vină un necioplit ca Popescu să ne strice nouă tihna, evacuându-ne acum, cu două săptămâni înainte de nuntă. - Aşa e! întări Victor cu entuziasm. - Lasă iubito, spăl eu vasele! se adresă Adrian către locul rămas liber de la masă. Ai terminat, Horia? - Am auzit că Monica a pregătit un desert delicios, râse studentul cu gura până la urechi. Horia nu ştia ce să mai spună. Îi revenise subit durerea de cap – de două ori mai puternică ca înainte. Îi ţiuiau urechile şi camera se învârtea în jurul lui. Îi venea să vomite. - Mă scuzaţi... Horia se şterse cu şerveţelul la gură şi se îndreptă spre baie. Aici, el se frecă la ochi, privindu-se în oglindă. Avea impresia că visează. Oare îl drogase cineva? Ceea ce experimentase în living era de-a dreptul suprarealist. Se întreba dacă nu era el cel care înnebunise, dacă nu cumva avea vedenii. Să fi fost durerea de cap de vină? Ar fi trebuit să consulte un medic, încă de acum două săptămâni, când a apărut. Oare trauma suferită din cauza morţii surorii lui, coroborată cu cele 16 ore de muncă pe zi pe care le presta cu înfrigurare, să fi condus la degradarea gravă a capacităţii lui de judecată? Să fim serioşi, era pur şi simplu imposibil ca doi oameni cultivaţi precum Victor şi Adrian să se comporte într-un asemenea mod. Horia îşi dorea ca tot ce se întâmplă să fie doar un coşmar – şi să se trezească cât mai repede. Dădu drumul la robinet şi bău un pahar de apă. Se ciupi de gât. - Haide, Horia, revino-ţi! se adresă el reflexiei sale în oglindă. Reveni în living, unde-l întâmpină o privelişte ce-i dădu fiori reci pe şira spinării. Adrian dansa de unul singur, însă braţele sale era în aşa fel poziţionate, încât părea că are o parteneră de dans. Victor era încântat de prestaţia colegului său şi a perechii sale invizibile. Acest tablou i se păru lui Horia atât de absurd, încât avu senzaţia că i se prăbuşeşte tavanul în cap. Era ireal. În mod evident, Adrian erau un bun dansator, ţinuta, paşii, mişcările sale fiind desăvârşite. Dar era un şi mai bun actor, sugerând cu o abilitate ieşită din comun că dansează cu o femeie, care de fapt nu era acolo. Numărul său de virtuozitate se

nuvela termină apoteotic: o îmbrăţişă şi o sărută pe partenera lui de dans invizibilă, în aplauzele furtunoase ale lui Victor. - Bravo, bravo! A fost minunat! Studentul se ridică în picioare, cu paharul de vin în mână. - Să bem în cinstea cele mai frumoase şi talentate perechi! Descumpănit, Horia se aşeză la masă. Îşi sprijini capul în mâini. - Cum ţi s-a părut? îl întrebă Victor. - Bine... A fost bine. - Nu am cuvinte să-mi exprim bucuria de a lua parte la această întâlnire unică organizată de generoasele noastre gazde. Adrian se aşeză şi el la masă – obrajii lui erau roşii în urma dansului – şi dădu peste cap un pahar de vin. Era vesel şi expansiv. - Ştii cum să scoţi fiara din mine, draga mea! se adresă el, din nou, scaunului rămas liber de la masă. - O dansatoate excepţională, completă Victor. Plină de senzualitate, rafinată, misterioasă. - Horia, i-ai promis Monicăi – şi sper să te ţii de cuvânt – c-o să-i fii cavaler de onoare, spuse plin de entuziasm Adrian. - Să nu uiţi de mine! îi atrase atenţia studentul. - Împreună cu Victor, evident. - Mulţumesc. - Desigur, Adrian, o să mă ţin de cuvânt. Cum zici tu. - Nici nu mă aşteptam la altceva de la tine. - Aş face orice ca să fie Monica fericită. - De aceea te preţuiesc atât de mult. - Ştiu cât de important e pentru ea. - Absolut. - Acum, vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să plec. E târziu. - Ai dreptate. Horia se ridică de la masă. Adrian şi Victor îl conduseră până la uşă. - Nu-ţi săruţi sora? îl întrebă Adrian. - Poftim? - Am spus: ai de gând să o săruţi pe Monica înainte de plecare? - Ah... Da... Cum să nu. Horia se aplecă uşor înspre locul din stânga lui Adrian şi sărută pe obraz o persoană care nu era, de fapt, acolo.

nuvela - Cu bine! - La revedere, Horia! - Toate cele bune, domnule psiholog! -VI-

drian se plimba, secondat de Victor, printr-un magazin cu rochii de mireasă. Privea atent la fiecare rochie în parte, îi cerea părerea

colegului său, revenea la rochii pe care le văzuse deja, studiindu-le din nou. Părea atât de absorbit de această activitate, încât l-ai fi putut lua drept un designer vestimentar, care verifică fiecare detaliu al creaţiilor lui. Totuşi, era destul de nemulţumit. Fiecare rochie avea ceva care nu-i era pe plac. Ba voalul era prea lung, ba talia prea strâmtă, ba decolteul prea îndrăzneţ. Victor încerca să-l convingă în legătură cu două dintre modele, care aveau un aer clasic, discret. Adrian, însă, voia ceva mai modern, dar nu exagerat. Trecuseră două ore deja de când cei doi actori colindau magazinul. Adrian refuzase sistematic ajutorul vânzătoarelor, pe motiv că are încredere în propriul simţ estetic. Catrinel, una dintre vânzătoare, se apropie de ei. - Vă pot ajuta cu ceva? - Domnul preferă să aleagă singur, răspunse Victor. - Da... O rochie pentru logodnica mea, îi luă vorba din gură Adrian. - Vreţi să spuneţi că dumneavoastră cumpăraţi rochia pentru mireasă? - De ce nu? Iubita mea nu se simte prea bine zilele astea, stă mai mult în pat. Mi-a cerut să-i aleg eu cea mai frumoasă rochie. - Pot să spun că e ceva neobişnuit. Personal nu am mai auzit ca... - Asta e situaţia. - Şi în plus, se spune că aduce ghinion ca mirele să vadă mireasa înaintea nunţii. Inclusiv rochia nu e bine să o vedeţi. - Astea-s poveşti de adormit copii, o contră studentul. - Domnişoară, nu am prea mult timp la dispoziţie. Pe care aţi alege-o, care vă e mai dragă? întrebă Adrian. Catrinel îşi mângâie bărbia. O porni înspre celălalt capăt al magazinului. Actorii se ţinură după ea. - Uitaţi, aceasta îmi place mie cel mai mult, zâmbi Catrinel, arătându-le o rochie cu o cusătură desăvârşită. Adrian pocni din degete.

nuvela - Asta e! Am găsit-o, Victor! - Nu e cine ştie ce, dar merge... - Sunt convins că Monica o să fie încântată. Domnişoară, împachetaţi rochia, vă rog! - Puteţi achita la casă. Jumătate de oră mai târziu, Adrian şi Victor erau într-un magazin de mobilă, în căutarea unui pătuţ de copii. - Cât de mult o să se bucure Monica! zâmbi Adrian. - Abia aştept să-i văd expresia feţei, îi ţinu isonul Victor. - Cu ce vă pot ajuta? îi întâmpină un vânzător. - Un pătuţ m-ar interesa. - Uitaţi, avem o gamă diversificată de modele, cu finisaje de cea mai bună calitate. - Arătaţi-mi unul din lemn de cireş. - Acesta. - Alt model nu aveţi? - Momentan nu, însă mâine primim marfă. - Am impresia că are un defect de fabricaţie? - Nu, domnule, aşa e îmbinarea plăcilor. - Înţeleg. Cât costă? - 620 de lei. - Îl iau. - Vine la pachet, va trebui să îl montaţi acasă. - Nicio problemă. - Vă rog să achitaţi la casă. Sper ca bebeluşul dumneavostră să-l folosească cu plăcere. - E pe drum. Logodnica mea e însărcinată în patru luni. - Felicitări! - Mulţumesc. Adrian mai avea în program o întâlnire cu Horia, la apartamentul de patru camere pe care urma să îl ocupe din 1 august. Se înserase deja, când Adrian, Horia şi Victor serveau o cafea în bucătăria apartamentului nou-nouţ. Gazda fuma ţigară de la ţigară. - Hai să-ţi arăt sufrageria şi dormitoarele, i se adresă Adrian lui Horia. - Şi ele-s tot nemobilate? - Deocamdată.

nuvela - Şi când e totul gata? - Mâine, când vine transportul. - Ăsta-i genul de apartament în care poţi să te rătăceşti. Nu te-ai gândit la unul de două, hai trei camere? Ar fi fost un cadru mai intim. - Au şi ei nevoie de spaţiu să se desfăşoare, interveni Victor. Gândiţi-vă c-or să-şi ia un câine, de exemplu, care are nevoie să alerge, să se joace. - Fiind un cadou de la tata, îi lămuri Adrian, nu am avut posibilitatea să aleg. Dar sunt mulţumit. Avem loc pentru copii, pentru oaspeţi... - Arată-mi dormitorul în care-o să dormi, îl rugă Horia. Cei trei se ridicară de la masă şi pătrunseră într-unul dintre cele trei dormitoare ale apartamentului, nemobilat, cu pereţii albi. - O cameră goală are un ecou ciudat, observă studentul. - Priveliştea ne-a plăcut în mod special, arătă Adrian spre fereastră, de-aia am ales împreună cu Monica să dormim aici. - N-ai de gând să văruieşti pereţii într-o culoare mai vie? întrebă Horia. - Mă mai gândesc. Un bleu mi-ar plăcea. - Şi cu restul dormitoarelor ce faci? - Unul îl rezerv pentru copil. Iar cel care mai rămâne aşteaptă şi el, la rândul lui, un copil. Mă ajutaţi să montez pătuţul? - Desigur, se oferi Victor. - Nu mi-ai spus de copil, se miră Horia. - Da, dragul meu, Monica e însărcinată în patru luni. Voiam să-ţi facem o surpriză, dar uite că mi-a scăpat. Victor aduse cutia cu piesele pătuţului şi se apucă să le monteze. Adrian îşi mai aprinse o ţigară. - Pe ăsta vrem să-l vopsim în roz. - O să ai o fetiţă, nu-i aşa? - Ai ghicit. - Atunci... Te felicit! - Mulţumesc. - Nu păreţi să vă bucuraţi prea tare, domnu' Horia, observă Victor. - De felul meu nu prea obişnuiesc să-mi arăt emoţiile. - Presupun că vă încântă gândul c-o să aveţi o nepoţică. - Evident... Studentul termină de montat pătuţul. - Mersi mult, Victor, i se adresă gazda. - Cu mare plăcere.

nuvela -VII-

omnul Popescu nu era genul de om care să renunţe atât de uşor. Văzându-se umilit de chiriaşul său, Adrian Dorobăţ, căruia până şi

poliţia îi dăduse dreptate, proprietarul trecu la închegarea unui plan prin care să-şi ia revanşa şi să răzbune trauma prin care trecuse iubita sa fiică. Îşi munci mintea ore întregi, scotocindu-i fiecare cotlon pentru a dibui o idee de geniu. Se dădu cu capul de toţi pereţii. Bău o sticlă întreagă de ţuică. Imaginea nesuferită a actorului îi apărea mereu în faţa ochilor, scoţându-l din pepeni. Pentru el, Adrian era însuşi diavolul, care urcase din subteranele împuţite undeşi făcea veacul, ca să-i amărască lui anii de pensie. Putea să jure cu mâna pe inimă că-i văzuse coarnele şi copitele. Însă oricât de viclean ar fi fost necuratul, el, domnul Popescu, era de două ori mai inteligent, şi avea să-i vină de hac negreşit. În cele din urmă, îi veni strălucita idee de a apela la o vrăjitoare, să împrăştie blestemul. Ţiganca vorbi cu un glob de sticlă şi ajunse la concluzia că sufletul lui Adrian era locuit de un duh necurat. Era grav! Drept soluţie, vrăjitoarea îi oferi un tablou pe care să-l atârne de unul dintre pereţii garsonierei, ca să alunge spiritele rele. Toată tărăşenia îl costă pe domnul Popescu 2000 de lei. Acestuia, însă, îi era teamă să viziteze garsoniera în care locuia Adrian. Superstiţios din fire, nu ţinea neapărat să simtă cum îl prinde de picior un pui de drac să-l tragă într-un cazan cu smoală încinsă din miezul infernului. Voia să delege responsabilitatea plasării tabloului unei terţe persoane, de preferinţă cât mai naivă şi neiniţiată în „ştiinţele oculte”. Norocul i-l scoase în cale pe Horia, care veni din proprie iniţiativă pe la el, să-l mai întrebe câte ceva despre Adrian. - Îmi fac griji pentru bunul dumneavoastră prieten, i se confesă lui Horia domnul Popescu. Tare mă tem că a cam pierdut contacul cu realitatea. - Sunt de acord, întări Horia, momentele petrecute alături de el în ultima vreme m-au marcat puternic. - Am înţeles că sunteţi psiholog. Ce aveţi de gând să faceţi în această calitate? - E greu... Nu ştiu dacă să-l las cu fanteziile lui sau să apelez la colegi de-ai mei ca să-l interneze. - Ştiţi prea bine că e violent, agresiv. - Asta mă frământă. Pe de altă parte, trăiesc cu speranţa c-o să-şi revină, că boala o să se vindece de la sine. - Părerea mea e c-ar trebui internat... spre binele lui! Şi al nostru tuturor.

nuvela - Vă înţeleg... Mai ales având în vedere episodul prin care-a trecut fiica dumneavoastră. - Nu e vorba numai de mine. Dar şi bietului student pe care l-a strangulat, şi care acum a picat în mrejele lui, trebuie să-i întindă cineva o mână de ajutor, până nu e prea târziu. Fac apel la dumneavostră, domnule Horia, să acţionaţi aşa cum vă dictează conştiinţa în acest caz dureros pentru noi toţi! - Voi lua decizia cea mai bună, vă asigur de asta. - Vă sunt recunoscător. - Voiaţi să-mi cereţi o favoare? - O, da. Ca să-i arăt chiriaşului meu Adrian Dorobăţ că nu-i port pică, deşi mi-a maltratat fiica, la care ţin ca la ochii din cap, îi ofer în dar acest tablou minunat, în semn al prieteniei şi respectului sincere pe care le nutresc pentru dumnealui. - Frumos din partea dumneavostră. - Însă găsesc că nu e potrivit să trec eu însumi pe la reşedinţa dumnealui, având în vedere că în mod oficial suntem într-o stare conflictuală. - Ah... - Aşa că vă rog pe dumneavoastră, domnu' Horia, să trageţi o fugă la garsonieră, să bateţi un cui şi să atârnaţi această pânză de perete. Vă asigur că domnul Dorobăţ va fi încântat de această surpriză! - Mi se pare ciudat ce-mi cereţi... Dar n-am cum să vă refuz. - Poftim cheile de la garsonieră. - Să intru, pur şi simplu? - Da. Acum nu e acasă. - Sunteţi sigur? - Da. - Bine atunci. Horia luă tabloul, un ciocan şi un cui şi pătrunse în garsoniera lui Adrian. Amintindu-şi de seara petrecută aici, împreună cu cei doi actori, pe şira spinării îi trecură fiori reci. Cina, dansul, sărutul de la final... Toate aceste scene halucinante avea impresia că le-a citit într-un roman, şi nu că le-a trăit aievea. Îi era teamă să nu dea Adrian peste el. La urma urmei, nu avea ce să caute de unul singur în locuinţa lui. Dar mai ales era tentat să scotocească prin sertare, doar-doar ar găsi ceva interesant, care să-i sporească uimirea... Dar bunul simţ îl opri să facă un asemenea gest. În garsonieră era o linişte neobişnuită, de mormânt. Niciun zgomot nu răzbătea

nuvela de afară. Parcă totul fusese părăsit în urmă cu mulţi ani... Pe Horia îl cuprinse o nostalgie ciudată, îşi aminti de copilăria fericită împreună cu Monica... Ar fi dat orice să se întoarcă în timp, să retrăiască acele clipe frumoase. Tabloul pe care i-l încredinţase domnul Popescu reprezenta un lup care urla la lună, şi era de un prost gust strigător la cer. Cu siguranţă Adrian avea să-l urască şi săl dea jos în cel mai scurt timp. Asta nu era, însă, problema lui. Tot ce trebuia să facă era să bată un cui în perete şi să atârne „opera de artă”. Nu se putea hotărî totuşi pe care dintre pereţi să-l aleagă. În cele din urmă îl alese pe acela mai gol. Fixă cuiul cu degetele şi începu să-l bată cu ciocanul. Spre surprinderea lui, peretele era fals. Cuiul trecu prin el „ca prin brânză”. Întrebarea era: de ce-ar fi existat acolo un perete fals, când el nu ar fi avut niciun rost? Lui Horia începură să-i tremure mâinile. Mai lovi o dată cu ciocanul, şi peretele se crăpă. Grozav! Cum avea să le explice domnului Popescu şi lui Adrian această ispravă? Neîndemânarea lui proverbială făcuse, încă o dată, ravagii. Nu era în stare nici să schimbe un bec. Era însă curios de ce exista un perete fals acolo. Un impuls de nestăpânit îl îndemnă să mai lovească o dată cu ciocanul. Crăpătura se extinse. Acum arăta precum crengile unui copac. Mai lovi o dată. Şi încă o dată. Peretele se rupse în două de-a binelea. Îşi strecură mâna în crăpătură şi smulse o bucată de perete. Îl izbi un miros greu, de hoit. Îşi puse o batistă la gură. Pentru numele lui Dumnezeu, ce se afla în spatele acelui perete? Dădu cu mâna de un sac de plastic, în care se afla ceva. Ce anume, nici el nu ar fi putut spune. Avea să afle cât de curând. Trase de sac cu toată puterea şi, spre groaza lui, acesta căzu de după perete, în cameră. Ceea ce se afla în sac părea a fi un corp uman! Cuprins de bănuială, Horia sfâşie sacul cu unghiile. Ceea ce-i fu dat să vadă îl făcu să se prăbuşească pe podea, îngrozit. Din momentul în care intrase în garsonieră, şi până când descoperise sacul cu pricina, Horia fusese supravegheat, fără ştiinţa lui. Asta doarece garsoniera era prevăzută cu camere de luat vederi.

Adrian le montase şi tot el viziona acum, pe un monitor, fiecare pas pe care îl făcea musafirul lui nepoftit. Luă o ultimă înghiţitură din cana de cafea, puse mâna pe nişte chei şi se făcu nevăzut. Înapoi la garsonieră, Horia privea în gol, stând întins pe podea cât era el de lung, sprijinit în coate. În mod evident, era în stare de şoc. Se făcuse alb la faţă ca varul. Descoperirea lui îi depăşea şi cele mai negre coşmaruri. Niciodată nu-şi putuse imagina că avea să trăiască un asemenea episod grotesc. Ce avea să facă acum? De cât timp era nevoie să-şi revină din punct de vedere psihic în urma loviturii primite? Oare visa? Sau îşi pierduse minţile? Dacă exista un Dumnezeu, cum de permise să se întâmple aşa ceva? Uşa garsonierei se deschise fără zgomot, şi înăuntru pătrunse cu paşi tiptili Adrian, care avea în mână un topor. Horia era prea absorbit de gânduri ca să-şi dea seama ce avea să urmeze...

-VIII-

drian stătea la masă, lua cina. Şi nu era singur. Mai existau două farfurii cu mâncare, în afară de a lui, şi două cuţite, şi două furculiţe, şi două şerveţele, şi două pahare de vin... Invitaţii lui nu erau, însă, dintre cei obişnuiţi, având în vedere că fuseseră legaţi de scaune cu sfoară, acest lucru însă nu părea să-l deranjeze pe amfitrion. El mânca în tihnă, savurându-şi friptura şi vinul roşu. În plus, invitaţii nu vorbeau. De fapt, ei nici nu prea se atingeau de mâncare. Pe lângă asta, aveau ochii închişi. Era o cină la care nimeni nu ar fi vrut să ia parte, stranie, absurdă, tristă... Cină în trei.

Ovidiu HORGHIBAN

Părerea ta contează!

Dacă te afli printre tinerii dornici de a-şi exprima ideile, de a-şi susţine punctele de vedere, de a-şi face simţită prezenţa în vârtejul ideilor, te aşteptăm cu drag să te alături echipei IUVENTA. Orice articol scris de tine poate contribui la modelarea unui nou reper în rândul tinerilor. Adresa de e-mail revista.iuventa@gmail.com îţi stă la dispoziţie!

De asemenea, dacă doreşti să ne susţii şi să fii alături de noi la startul către un nou drum spre cultură, aşteptăm sugestiile, opiniile tale pe site-ul revistei www.revistaiuventa.ro sau ne poţi contacta la următoarele numere de telefon:

Dragoş-Andrei Preutescu -0740.099.013 – redactor-șef Elena Ungureanu – 0748.350.285 – redactor-şef adjunct