Constantin Stana - Mărturii spre neuitare

Constantin Stana

Mărturii spre neuitare

Constantin Stana

lector: Lenuş Lungu antolog: Gabriela Mimi Boroianu corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STANA, CONSTANTIN neuitare/Constantin Stana

–

Mărturii

Iaşi: Editura StudIS, 2017 ISBN 978-606-775-595-4 821.135.1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

2

spre

Mărturii spre neuitare

Constantin Stana

Volum de note de lectură, recenzii, prezentări şi prefeţe de carte oferit ca P R E M I U

D E

E X C E L E N Ţ Ă

post mortem pentru activitatea desfăşurată din partea revistelor

C r o n o s şi Taifas Literar ale site-lui Cronopedia (lenusa.ning.com).

Editura StudIs - 2017 – 3

Constantin Stana

4

Mărturii spre neuitare

Nu sunt om al timpului meu

Sunt doar un contemporan al celor de azi, mirat că această lume există, dramatică în căderea ei, un om care-şi fredonează pentru sine melancoliile pe străzi, în solitare hoinăreli nocturne, altoindu-şi mereu intimitatea cu speranţa că va apuca să vadă rodirea aşteptată a veacului.

Sacră naivitate, nu-i aşa?

Fatalmente, sunt unul dintre voi, hrănindu-şi anonimatul cu rare fulgerări de orgoliu - semn că şi eu aş exista între aceiaşi parametri comuni. N-am nici măcar egoismul de a spune: „eu sunt, de fapt...”

Sunt un paşoptist trăitor în a doua jumătate a secolului 20. Am prins zorile mileniului III şi voi 5

Constantin Stana

prinde încă o sumă bună de ani din veacul 21, pentru că am încăpăţânarea zodiei mele : Berbec..!

Sunt mistic de profunzime, fără habotnicie; creştin-ortodox din bun simţ şi din respect pentru Tradiţie. Nu sunt biblic, în pofida faptului că tatăl meu (pentru care am nutrit un cult… olimpian!) a fost neclintit slujitor al bisericii, vreme de 75 de ani şi mai bine, într-un şir de clerici ce se-ntinde peste 3-4 veacuri. A afirma altceva înseamnă să fiu ipocrit, şi nu-mi pot permite. Cred cu toată fermitatea într-un Dumnezeu unic, de a cărui existenţă nu mă îndoiesc, pentru că-L recunosc pretutindeni şi în toate, şi pentru că-L simt locuindu-mi fiinţa. Sunt tolerant în limite rezonabile, şi n-am curajul să… întorc şi celălalt obraz, considerând gestul ca subdignitate.

Dispreţuiesc spiritul sectar şi invazia religioasă de orice fel, pentru că, excluzând excepţiile, sunt adeptul măsurii, echilibrului şi armoniei în tot ce înfăptuiesc.

Cred uneori, când îmi supun dreptei judecăţi inima şi mintea, „că garoafele-s roşii şi din pricina mea.”

Descind dintr-o familie onorabilă, de baştină oltenească, precum am spus, din vechea Plasă de Olteţ a Romanaţilor.

Copilăria mea a fost jumătate paradisiacă, jumătate infernală, insultată de Istoria nebună pe care generaţia mea a trăit-o.

6

Mărturii spre neuitare

Sunt umanist prin structură şi profesor, până mai ieri, de Limba şi Literatura Română, prin vocaţie.

Am profesat, în această calitate, la Colegiul Naţional Pedagogic Ştefan Odobleja din Drobeta-TurnuSeverin. Mi-am venerat Învăţătoarea şi Profesorii, cu sentimentul pe care vechii greci îl nutreau pentru locuitorii Olimpului. Profesia mea este consecinţa acestui sentiment, iar comportamentul meu socioprofesional se corectează permanent după acele modele.

Ca român, sunt zamolxean. Valorile spirituale ale Neamului meu mă preocupă până la insomnie şi uitare de sine. Iubesc tot ce este bun, frumos şi adevărat, şi murmur fără istovire, alături de Eminescu: „- Fără eu, nu e Dumnezeu. Fără poporul meu, nu e lume..!”

Sunt un boem cenzurat de pedanterii, şi un liric fundamental. Astea nu fac rău nimănui, mi se pare..! Între cinici şi stoici îi prefer pe cei din urmă. Sociabil şi comunicativ în regim diurn, sunt solitar şi mut (rareori solilocvial) în regim nocturn. Ataşamentul meu este incurabil. Mai degrabă eleat decât heraclitean, pendulez între violenţa… retorică şi melancolia romantică. Sunt fatalmente, patriot.

Naţionalist fără „ultra-”, dizgraţiez amestecul, corcirea, urâţirea Naţiei. Mă alarmează şi-mi repugnă pierderea reperelor, erodarea principiilor şi invazia prostiei, siluirea limbii (prin rostiri 7

Constantin Stana

subrurale!), iar trăirea „second hand” îmi provoacă repulsii, ca şi comportamentul maidanez.

Nu suport boschetarii, nu port cămaşa peste pantaloni, cozorocul şepcii peste ceafă şi ochelari de soare (noaptea?!?) pe frizură.

Nu-mi plac fotbalul, hoţia, violenţa, spiritul vagabond, nu agreez nici o mască a prostiei şi nu mănânc seminţe.

Prefer decenţa şi admir protocolul.

Nu pot fi duplicitar.

De zgomot, de zarvă, de hărmălaie adăpostesc în muzica bună şi în poezia clasică.

mă

Admirând pe Ahile, hoinăresc cu Don Quijote.

Păzitor al cultului eroilor, consider că virtutea cea mai aleasă a bărbatului este să zeifice Femeia şi să-l ridice în triumful Soarelui pe Copil. Deasupra tuturor străluceşte etern Patria mea!

Istoria m-a învăţat să am răbdare, iar cultura să înţeleg şi să iert.

Din tot ce este omenesc, nimic nu-mi este străin.

Mă resemnez cu gândul că, dintotdeauna, Inteligenţa şi Prostia s-au aflat în raport invers proporţional. Că lumea Răului exclusiv, ca şi lumea Binelui exclusiv, sunt utopii.

Speranţele şi realizările mele s-au împlinit minimal, dar nu disper. Eu fac ce am de făcut, având, 8

Mărturii spre neuitare

ca şi Immanuel Kant, „cerul înstelat deasupra mea, şi norma morală în mine”. Curriculul meu este încărcat de ciudăţenii: activitate didactică neîntreruptă de 40 de ani în slujba limbii şi literaturii Neamului meu, prozator şi eseist, cronicar şi critic literar, gazetar şi întemeietor de publicaţii, combatant prezent în politică, societate şi cultură, fost inspector şcolar şi, în prezent, pensionar debutant, aşteptând liniştit firimiturile cuvenite muncii mele de o viaţă.

Totuşi, subscriu la varianta shakespeariană a lui „a fi”, cu convingerea că, aruncând la gunoi „interesele”, omul poate fi mai fericit şi mai longeviv, că trecutul, istoria noastră, constituie atestatul existenţei noastre. Un popor fără istorie nu este un popor, şi n-are valori, fiind nevoit să denigreze şi să împrumute sau să fure de la alţii. Cine n-are trecut se defineşte printr-un prezent conjunctural, fie el şi intempestiv, dar viitorul lui va fi o himeră…

La această dată încă trăiesc, şi mă veţi simţi mereu alături.

Constantin Stana

9

Constantin Stana

Din păcate, la doi ani de la scrierea acestor rânduri, sătul de nedreptăți și cu durere în suflet pentru țara lăsată în urmă, domnul Profesor ne-a părăsit într-un mod fulgerător lăsând un gol imens în sufletele noastre.

Am adunat între coperţile acestei cărţi câteva din scrierile sale (unele înmânate chiar de dumnealui de-a lungul timpului, altele primite de la prietenii dânsului care au avut amabilitatea de a mă ajuta în acest demers al meu), ca pe nişte „mărturii spre neuitare”, un omagiu adus omului minunat care a fost.

Gabriela Mimi Boroianu

10

Mărturii spre neuitare

Lacrima cuvântului

Există cărţi care n-ar fi trebuit scrise. Şi care n-ar trebui citite. Fiindcă scrierea şi citirea lor este mai dureroasă decât o rană. E un fel de spargere şi de secătuire a sufletului. O rupere tragică a Fiinţei. Şi totuşi aceste cărţi trebuie scrise şi trebuie citite, pentru că sunt cărţile durerii aducerii-aminte, sfidarea Uitării şi a Vinei. Existenţa lor, a scriitorilor şi a pătimiţilor, prea pătimiţilor mărturisitori înseamnă ridicarea din morţi, izbăvitoare, salvatoare a Moralei.

Astfel de cărţi sunt cele care depun mărturie, pentru neîncrezătorii contemporani, pentru generaţiile tinere mai cu seamă, despre infernul concentraţionar al închisorilor comuniste-bolşevice din Romania.

O astfel de carte este „Drumuri în întuneric”, alcătuită de cunoscutul poet mehedinţean Dumitru Andreca din câteva oropsite destine mehedinţene, torţionate peste orice închipuire în neagra istorie a anilor 1945-1964.

11

Constantin Stana

Transcrisă după înregistrări audio realizate de autor în dialog direct cu supravieţuitorii Ororii, între 1994-1998 şi editată de Fundaţia „Academia Civică” în 1998 (Ed.Amalteea), sub egida AFDPR, cartea s-a „lansat” sâmbătă, 30 ianuarie 1999 la Muzeul de Artă din Drobeta Tr.Severin.

Evenimentul a fost plănuit de filiala mehedinţeană a AFDPR, ca o provocare a Istoriei, în chiar fostul sediu al securităţii mehedinţene de unde „eroii” cărţii (unii dintre ei, puţini, trăitori şi astăzi, şi participanţi la restituirea unui trecut blestemat) aveau să pornească pe lungul drum al calvarului comunist românesc.

Există cărţi şi cărţi, care se citesc oricum, nu interesează dispoziţia sau sentimentul. Cartea lui Dumitru Andreca se citeşte în genunchi. În faţa altarelor interioare, printre lacrimi, covârşit de umilinţă, de pioşenie şi de rugă. Se citeşte de cine are curaj. De cine poate. De cine are inima şi nervii tari. Cine nu, să n-o citească, pentru că mintea riscă să se clatine, să se tulbure şi să urle, la întâlnirea neînchipuită cu Oroarea. N-o recomand tinerilor, din teamă şi din protecţie. Mi-e teamă de căderea lor în descumpănire. Şi mă îngrozesc că nar putea să creadă. Că ar considera-o drept literatură de groază, de imaginaţie bolnavă, Dumnezeu i-a ferit, şi le-a ferit chiar şi imaginaţia, de coşmărul unor astfel de existenţe cumplite. Aşa 12

Mărturii spre neuitare ceva, nu s-a trăit. Aşa ceva i-a agonizat. Şi totuşi, mai ales pe adolescenţi îi îndemn, cu prudenţă s-o citească. Să-şi reprezinte dimensiunile cosmice ale Groazei, să se teamă, să ţină minte şi să-şi rânduiască drept şi curat viitorul.

Ceremonia s-a desfăşurat între geamăt şi reculegere. Au fost prezenţi, pe lângă fondatorii AFDPR Mehedinţi, personalităţi de seamă ale oraşului (prefectul Viorel Palască, preşedintele CJ Stelian Sârbulescu, vicepreşedintele CJ - Virgil Popescu, scriitori, medici, profesori, ingineri etc.), foşti detinuţi politici, urmaşi ai acestora, foşti luptători din rezistenţa armată anticomunistă reprezentanţi ai mass-media, tineri. Şi, ca invitat de onoare, senatorul Constantin Ţicu-Dumitrescu – relicvă vie alături de supravieţuitorii amintiţi mai sus (senatorul Mihai Buracu, prof. Dumitru Arvat, ing. Nicolae Ianăşi, Dumitru Dragomir, Constantin Ţăculescu, Tudor Matei, Marinaş Pascu, Ioji Robu, C. Diaconescu, P. Vădraru, I. Pufan, Aurel Albu, G. Flueraşu, unii dintre ei trecuţi în hodina ţărânii), relicvă cum spuneam a demnităţii şi onoarei naţionale pierdute.

Acestora le-am ascultat, după festivitate, întrun „conclav restrâns şi întâmplător, amintirile.

Mărturisirile înlăcrimate. M-am uluit şi m-am cutremurat. Şi-am plâns, sfâşiat înlăuntrul meu, aducându-mi aminte de ai mei: părinţi şi 13

Constantin Stana

cunoscuţi, terorizaţi şi ei, până la pragul dezumanizării, de demonismul aceluiaşi regim.

Confruntat cu Uluirea, m-am mirat de cum mai trăiesc. Şi cum de mai trăiesc eu, şi alţii ca mine, cum mai trăieşte acest popor ce a putut îndura aşa grozăvii. Şi cina mea, de mai târziu, a fost mai sărată ca în alte dăţi. Mulţumim ţie, Doamne, pentru tăria, pentru izbăvirea şi nemurirea pe care ni le-ai dat, că ne-ai ridicat deasupra suferinţei, oroarei şi crimei.

Mărturisesc, cu iertare, că aceştia au suferit mai mult decât lisus. Acela a fost hulit şi batjocorit, judecat de minciună şi osândit. Calvarul lui a durat puţin, şi a murit în câteva ore. Dar aceştia? Poate cineva măsura chinul, suferinţa lor, hulirea şi batjocura, urgia destinului lor şi a familiilor lor, iubirile pierdute, darurile arse şi spulberate, speranţele zădărnicite, prigonirea copiilor, tributul plătit vieţii? Ştie, sau poate spune cineva, câţi kilometri a avut drumul calvarului Ior şi cât de grea le-a fost crucea, ori cât de adâncă prăbuşirea, ori odiseea înfiorătoare a revenirii între oameni, între cei vii? Poate cineva, în vreun chip, să reabiliteze dezonoarea lor criminală? Doamne al puterilor! Făne să înţelegem preţul cel greu al lecţiei lor de demnitate! Dă-ne şi nouă, nevrednicilor, misticul fior ce i-a ţinut în viată ca să poată mărturisi, luminând întunericul nefiinţei!

14

Mărturii spre neuitare Am aflat şi despre existenţa (încă, şi fericită, se pare) a unora dintre torţionarii celor de mai sus.

Cum or trăi? Ce Dumnezeu al ateilor i-o ţine şi pe ei? Şi mai ştiu, cum ştiu şi mulţi dintre contemporanii mei, trăitori în neruşinată tăcere, că fiii vinovaţilor, care n-au avut de la cine învăţa respectul pentru valorile morale, urmaşii celor ceau distrus şi batjocorit floarea neamului românesc, ne conduc astăzi, de la înâlţimea rangurilor şi funcţiilor statale.

Tot ei.

Iar noi, din preacreştinească milă(?!) îndurăm mai departe, ca vita, jugul alogen al ruşinii.

Citind cartea lui Dumitru Andreca, omul poate muri şi poate renaşte. E zguduit în inimă, şi rândurile par tremurate de lacrimi. Lacrima autorului şi a personajului cărţii, supusă legilor ortografiei, devine cuvânt de evanghelie. Şi cărţile de felul acesta trebuie să devină, măcar până în secunda Iertării şi uitării, evangheliile neamului românesc. lartă-mă, prietene şi frate al sufletului şi suferinţei mele, Dumitre, că n-am scris, că nu pot scrie despre cartea ta. Cine ar putea?

Mă simt mai curat, prin purificare, şi mai tare, căci oamenii aceştia sunt prietenii mei, fraţi ai mei în marea familie a neamului meu nemuritor. Pentru întărirea conştiintei acestei identităţi, îţi mulţumesc ţie, Dumitre! Şi mai iartă, în generozitatea ta, 15

Constantin Stana

această litanie! Tu poţi. Sunt definitiv convins că, la judecata cea din urmă a poeţilor Dumnezeu te va opri alăturea dreptei sale, iertându-te de toate cele omeneşti. Mântuit de trufie prin lucrima cuvântului, vei binemerita de la oameni, dacă nu de la Patrie, ca păzitor al Adevărului, ca izvor al aducerii aminte. Iar vouă celor ridicaţi din Infern, Dumnezeu să vă dea, cu prisos, tot ceea ce oamenii v-au răpit!

16

Mărturii spre neuitare

Pasteluri paradoxale

Obstinația poeziei, într-o vreme când societatea își ghidează gusturile spre alte valori, este semnul unei sacre, binefăcătoare naivități, de care rămâne veșnic marcat sufletul pur. Și apariția unei cărți de poezie, într-o etern românească, halucinantă horă a „horelor” capătă, în egală măsură, semnificația unui paradox și a unui miracol.

Indiferent, de circumstanțele sociale ale ființei (natură umană, spirit elevant, profesiune etc.), peste orizontul cultural comun, poezia este, și va rămâne, o stare de grație astrală, proprie - simbolic - spiritului orfic.

Nu oricine se naște și nu oricine se face poet.

Muzele, doar ele, Supremele Creaturi ale Armoniei, își permit o elecțiune nimănui explicată, ca orice miracol. Pentru aceasta este nevoie - și numai poetul, din tot Universul, este ființa ce se nevoiește în beneficiul semenilor „Sfânt trup și hrană sieși” de o tulburare aleasă, a sufletului, căutător de valori sentimentale, de fascinație dumnezeiască a cuvântului și a sintaxei. Chiar dacă toți suntem 17

Constantin Stana

creația haosului Primordial, ca iarba și tristețea din ochiul căprioarei ucise, numai cei care au primit fărâmele lor lucitoare, luminică de divinitate, pot să mai urzească povestea nerostită a Rostirii. Numai poetul poate trece Verbul în Înfăptuire transliterare a Verbului Făt- Frumos și a Zânelor Vocale.

Re - crearea cuvântului poetic ca sărbătorire a extazului Ființei e dictată de împătimire și de credința nestrămutată în eternitatea Frumosului și a Iubirii. Aici, ca într-un concurs al retoricilor, câștigă cel care „zice” mai frumos.

Tentația Verbului Pantocrator n-o ocolește nici pe Gina Petre, tânăra profesoară de științe exacte (matematici) din Severin care propune, prin această carte de poezie, o seismică sufletească aparte, un mod de a se defini între semeni, mizând totul pe „cartea” mărturisirilor celor mai lirice. Între atâtea voci poetice, sonore, poezia Ginei Petre este mai degrabă o șoaptă catifelată, semn al timidității structurale, pe nimic întemeiate. Dacă omul este ca și lucrul său, poetul este ca și poezia: un abur. Fără să violenteze auzul liric, eufemiile astrale, cereştile muzici, cu stridențe de fanfară, ea oferă primei audiții melancolia stăpânită a unui lied.

Gina Petre scrie, și ne propune în acest prim volum al mărturisirilor ei lirice, o poezie modernă mai mult prin formă, decât ca protest la rigorile 18

Mărturii spre neuitare prozadice clasice. Este modalitatea ei proprie de discurs, ce nu alterează limpezimea expresiei eului, nici nu creează distanțe voite, ostentative (semn al teribilismului adolescentin).

Versurile sunt reflecive, deși nu întotdeauna titlurile motivează, sugestiv, discursul (Soartă, Salut, Vibrație, Curaj etc.) Titlul poeziei pare mai degrabă o persiflare decât o sugestie.

Lexicul poetic, strict, insinuează iluzorii puncte cardinale ale spiritului fascinant de tainicele mișcări ale ființii sub astre. Ființa receptează melancolic Trecerea („Vine o vreme/a uitarii de păsări/a uitării de toate”) cu sentimentul acut al însingurării („Ridicăm spre coroane de arbori/mâinile însingurate de mângâieri...”). Înfiorare a omului sensibil amenințat de bănuite alienări („...stare de echilibru a mâinilor/Prin profunda, îndelungata tăcere) în expectativa soluție salvatoare, a „iubitului nenăscut”, când, „...doare doar liniștea/Prezenta, binefăcătoare, perfida noastră liniște” (Liniște). Într-o lume de „...o vagă credință/În frumusețea petalelor”, sub imperativul „banalei zile de mâine” poeta mai crede în „frumusețea orei de seară/Când citim împăcați cuvintele stele/Cu tâmpla oprită/pe umărul timpului/albit de căderea Orelor/ce încă mai sună”. Este expresia sufletului frecventat de neliniști, geamănă cu năzuința salvatoare în 19

Constantin Stana

„Dureroasa/măreața/Însângerata/clipă (Viață).

sfântă”

Uneori, setea explicabilă de adevăr se confruntă cu îndoiala. David și Goliat într-o competiție în care prețul este trăirea: „Dincolo de adevăr/Nu mai găsim nici o taină/Ne amăgim/... În marginea drumului floarea...” (Pentru că). Într-o astfel de perspectivă, existența devine „Cu ostentație/Viața de-a joaca/Viața de-a valma” în care speranța așteaptă nerăbdătoare un semn.

Semnul, singurătatea, ora, tentația înțelegerii, consternarea (uneori) și plânsul sunt câteva peceți, însemne ale acestei frământări a lucidității tulburate de absurd („Consternați de absurd/Am uitat să mai vrem” -verb) Obsesia vegetalului, contaminată de simbolurile astrale ale luminii „de sus” eşalonează pe o verticală propriu definită, dimensiunea sufletească înfiorată de trecerea clipei: „Între verigile albe ale orelor/Frunze de măr/Îmi atingi geana dreaptă cu infinitul/Jumătăți întregite/a rugăciune” (Aliaj) Poezia Ginei Petre este una a interiorului intim, a mișcărilor domoale, abia curajoase cu parfum de epocă trecută, cu „sertare prăfuite” în care s-a adunat „colbul de aur al tinereții”, o „numismatică” vegetală, a frunzelor - valori sugestive a perisabilității, unde, visele „adormite” 20

Mărturii spre neuitare stau sub „lacăte închise/cu cheile pierdute”. Mediul intim, sadovenian în privința „admosferei apăsătoare a târgurilor de altădată”, etalează „Obiecte de bazar/adunate din fulgerul zilei/cu bucuria copilului/Pentru oul de lemn” (Zi).

Teama de banal, de recluziune într-un spațiu (bacovian) al zborului interzis, se comunică persiflist „Sistem închis/tablou cu natură moartă,/cioburile.../o floare cu nume neștiut.../și multă, multă împietrire” (Expun) Angoasele poetei, primejduită, alertată de invazia derizoriului, a nimicului, sunt „loc comun” al existenței omului contemporan, cu influențe culturale de la Nietzche la Heidegger: „Alergând, întrebând/vom muri/curând, căutând” (Alergând).

Uneori asocierea expresiei poetice cu termenii tehnici, devine echivocă. Alteori, demersul liric se salvează prin reale (ca sugestie) virtuți poetice, în expresie inedită, destin personal: „Și iarăși hărăzite/Spre sud să ducem/Aceleași păsări/rănite/de-ntristare” (Toamnă).

Simbolurile (cerbii) se pun în relație semantică cu personificări inspirate (trupul cerului) într-un joc curios, barbian („Mă prefac în cuvinte/să mă ascund/în sintaxe imaginarului” - Stampă).

Abstracția matematică și simbolistică mistică a pitagoreicilor denotă, ca și în cazul lui Barbu, primatul „muzei” cifrelor, modelul desăvârșit al geometriei ca etalon pentru poezia agreată de idee: 21

Constantin Stana

„Întinde brațul stâng/și cuprinde-mi sufletul/... Întinde colțul de sus/al Craiului Nou/și cuprindemi visele pe după vise” (Căuș). Și enumerația valențelor poetice ale acestei promisiuni lirice numită Gina Petre, ar putea continua. Las cititorului plăcerea descoperirii unui nou orizont de frumusețe și șansa regăsirii în comuniunea sufletească a autoarei. Cu inerențele specifice debutantului asumându-şi riscul „ieșirii la lume”, cu luminile și umbrele ei, adică, invitația lirică a poeziei Ginei Petre reprezintă un act cultural. O astfel de invitație se onorează din respect pentru litera frumos caligrafiată, pentru sentimentul ales și cald care o însoțește. Fărăndoială, cititorul avizat, și nu numai, va găsi firesc, distanțele și nepotriviri cu propriul lui gust. Va trece cu ușurință peste ele. Pentru că poezia de față, cu certitudine, oferă tot atâta satisfacție cititorului de poezie, câtă oferă marginea de drum și răcoarea umbrei trecătorului ostenit. Și, dacă poezia este expresia unei pătimiri zăbovitoare între cuvinte, dacă este ea o „secretă orfevrărie”, cu siguranță că iubitorul de frumusețe scumpă va găsi în poezia Ginei Petre nefalse giuvaeruri.

(1998)

22

Mărturii spre neuitare

Note şi atitudini

Fără-ndoială, profesorul Marius Popescu face parte din acea categorie distinsă de oameni pe care Destinul i-a desemnat să surclaseze Mediocritatea „aurea” şi să repudieze, cu o eleganţă absolut necomună a spiritului, anonimatul vulgului de obşte, grabnic risipitor în insignifiante trăiri...

Aparţinător mai degrabă generaţiei mele, cvasiclasicizate prin comparaţia cu contemporaneitatea ignară şi debusolată, marcat deopotrivă de tribulaţiile unui destin uman aglomerat, ca şi de conştiinţa axiologică a propriilor valenţe, trecut prin viaţă şi prin lume cu prudenţa unui Lycurg, călăuzit de paidentiea socratică şi cenzurându-şi logosul cu măsurile platoniciene, adesea afectat de Sfânta Treime a înţelepciunii celor vechi (Binele, Adevărul şi Frumosul), domnul Marius Popescu s-a clădit pe sine ca model social şi comportamental, încet, răbdător şi cu o admirabilă migală, pentru a lăsa şi celor de aproape un reper,

23

Constantin Stana

după imperativul astral care i-a marcat consecvent familia şi Neamul.

Coordonatele sale existenţiale, socioprofesionale, gnoseologice au fost determinate de natura vremii în care a trăit şi trăieşte. De la stranietatea unei false predestinări proletare în adolescenţă s-a ridicat, printr-un notabil efort de voinţă, ca şi prin obiectivitatea strict-evolutivă, la înălţimea gândirii filosofice, desăvârşit în pasionante studii universitare, în strânsă „amiciţie” cu Istoria şi cu Literele. Şi această conlucrare de armonii a fost adesea demonstrată, în cuvenitele circumstanţe pe care Soarta le seamănă pe cărările celor aleşi Către limanul aşezat şi senin al Senectuţii „biruit-au” şi în mintea Domniei-Sale „gândul” de a aduna într-o carte o bună parte din cele scrieri „ocazionale”, risipite cu atâta generozitate prin jurnale şi prin periodice. Gest de responsabilitate, de suflet şi de respect pe care l-am identificat şi la ceilalţi Popeşti, fraţi ai Domniei-Sale, pe care am avut, de asemenea, bucuria şi onoarea să-i cunosc.

Spaţiul rezervat (cu avariţie!) al acestei prefeţe numi permite necesara (de altfel!) divagaţia... genealogică, nu mai puţin lămuritoare în privinţa personalităţii profesorului Marius Popescu. Cititorii atenţi ai acestei cărţi vor observa că a fost discipol 24

Mărturii spre neuitare al unor „nume” de mare rezonanţă în cultura naţională a epocii, întru care nu se dezminte niciodată. În ce priveşte cartea de faţă, este un caleidoscop incitant şi instructiv, eclectică sub aspect tematic, care însumează peste o sută de studii, articole, evocări, critice şi atitudini intelectuale, cele mai multe tipărite în publicaţii drobetane. Ele demască un nestămpăr propriu intelectualului autentic, înnăscut şi format, o privire panoramică, o înţelegere de ansamblu şi departe, toate sub semnul competenţei, autorităţii „în materie” şi al metodologiei disciplinare fără cusur. Nici măcar în „efemeridele” articole de atitudine civică, în comentariile fulgurante pe teme politice de moment, sau în impresiile „de excursie” nu lipsesc documentarea exhaustivă, rigoarea cercetărilor şi sobrietatea academică a relatării/comunicării Interesul pentru tot ce mişcă (pe „moşia” sa!) trimite gândul către contele-cosaş de la Iasnaia Poliana (L.N. Tolstoi), iar seninătatea calmă a compoziţiei îl apropie de Voltaire şi Rousseau. Observaţia mea priveşte mai mult atitudini şi comportamente ale domnului Marius Popescu, neinteresată momentan de comparaţii cantitative între opere. Deasa „recidivă” jurnalistică vine acum la întâlnirea editorială „în volum”.

25

Constantin Stana

Parcă spre a rectifica eroarea iniţială a orientării proletare (trâmbiţă ideologică şi atestare genetică „sanitară” în adolescenţa autorului — un compromis jenant în spălarea „omului nou” de „petele” şi „mizeria” aristocraţiei cenzitare!) viaţa i-a oferit domnului Marius Popescu şi cuvenitele (nu ştiu cât de oportune sau de târzii!) recompense, uşor detectabile în domeniul Culturii (director al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Mehedinţi, director al Şcolii populare de artă şi director al Palatului Culturii „Teodor Costescu”) s-au constituit în tot atâtea prilejuri de a călători, de a vedea, de a afla, de a cunoaşte şi... de a consemna în scris toate acestea. Şi totuşi, în pofida diversităţii tematice a obiectivelor, care mută (cum se poate observa şi din titluri) repede privirea în cele mai neaşteptate direcţii, substanţa epică se poate... comportamenta.

Rămâne în grija exclusivă a autorului şi a editorului, desigur!, sistematizarea materiei. În urma propriei mele cercetări, şi în sprijinul efortului ordonator cuvenit domnului Marius Popescu, prefaţatorul poate lansa cel mult sugestii, pertinente în viziunea sa. Astfel, după , câteva „scrisori” cu titlu aproape oficial, rezultate din... „statul funcţiei” (Apel Înalt Prea Sfinţitului dr.

Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei – cu o 26

Mărturii spre neuitare revenire mai apoi, Scrisoare către Iisus Christos şi Eminescu, Scrisori către tineri, care s-ar constitui în preambul al celor ce vor urma, aflăm aici instructive, incitante şi adesea necunoscute contribuţii în studii şi articole privitoare la Poetul Naţional, vreo douăzeci, contribuţii şi restituiri documentare în toată regula, unele, chiar despre descendenţi, ignoraţi ai Eminescilor... Altele furnizează informaţii şi lămuriri privitoare la familia Blaga şi relaţiile acesteia cu Severinul, la asasinarea lui Octavian Goga, la viaţa, creaţia şi receptarea lui, Gh. Anghel, M. Lătăreţu, Gh. N. Dumitrescu-Bistrita, Gh. Ionescu- Şişeşti, V. Gionea, Sf. Nicodim ş.a.).

Trebuie remarcate, în toate acestea, cum spuneam, trimiterile punctuale la surse, completările pertinente, cuprinderea culturală, enciclopedică, cu care detectăm pe cercetătorul pasionat şi avizat. Cercetările asupra lui Mihai Eminescu şi a familiei sale sunt, în opinia noastră, veritabile exerciţii de virtuozitate în materie de genealogie şi de istorie literară, de suficientă persuasiune. Unele evocări fac discrete trimiteri la predecesorii autorului (Legenda preotului Alexandru Popescu) sau la... „apropiaţi” de prestigiu (V. Gionea, Lungul drum al Golgotei).

27

Constantin Stana

Se pot rândui laolaltă articolele de atitudine civică, în care se dezvăluie cititorului, un caracter onest, moral, incisiv până la satiră şi pamflet, de cele mai multe ori vindicativ (Inimă românească, Drama românilor timoceni, Neruşinarea ucrainienilor din Bucovina Românească, întâlnire cu istoria şi cultura la Chişinău, Pro Basarabia şi Bucovina), care măsoară exact dimensiunea patriotică de profil paşoptist a domnului Marius Popescu.

Prestaţia didactică, vocaţională, prilejuieşte profesorului critici de sistem, atitudini polemice, în tonuri şi accente ce amintesc de cantemiresca „gâlcevă a-nţeleptului cu lumea”. Religia în şcoală, un dicţionar al bunei-cuviinţe, când educaţia este total neglijată, etc. Sunt pledoarii pentru rectificarea unui sistem de învăţământ virusat de impertinenţe şi reformări, pe cât de inutile, pe atât de primejdioase pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Destabilizarea instrucţiei şcolare, deplasarea accentului de pe învăţământul formativ solid pe găselniţe adesea ridicole, discriminarea excesiv pozitivă a statutului elevului actual care deteriorează grav autoritatea şi ordinea instituţională (Avocatul elevului!) ce contaminează disciplina şi rigoarea în beneficiul unei „socializări” libertine ce conduce la superficialitate şi delicvenţă 28

Mărturii spre neuitare juvenilă, toate acestea alcătuiesc un rechizitoriu amar, cu nostalgia vremurilor când şcoala şi dascălul erau subsisteme vitale, strategice şi productive pentru valorificarea potenţialului spiritual naţional.

Un capitol distinct s-ar alcătui din manifestări şi evocări culturale tradiţionale, din evocări şi comemorări cuprinse în calendarul de evenimente, participări şi înfăptuiri ale instituţiilor de cultură pe care domnul Marius Popescu le-a „păstorit”.

Condiţia omului de cultură — un studiu interesant de „dogmatică” culturală, Isvoraş, isvor Comuna Balta la 450 de ani, Drumuind prin Plaiul Cloşani, Urmaşii lui Tudor la Prejna, Săptămâna sărbătorilor, Prin căminele culturale.... Oamenii din creierii munţilor, Cântece autumnale etc., demască un profesionist aplicat perfect domeniului şi un trezorier grijuliu al fondului tradiţional de datini, obiceiuri, specificităţii culturale manifeste, o posibilă şi prea puţin exploatată contribuţie românească la patrimoniul cultural european.

Demersul cultural este şi de astă dată riguros, depăşind limitele festive ale evenimentelor relatate.

Digresiunile, aportul informaţiei ştiinţifice, mitologice, remanenţa în spiritul locului şi resurecţia judecăţilor evalutive fac din discursul 29

Constantin Stana

domnului Marius Popescu o captivantă lecţie de cultură.

Sobrietatea stilistică este dublată de plăcerea înflăcărată de a comunica, într-un colocviu elegant şi rafinat, caracteristic omului de cultură, deloc străin vocaţiei publicistice. Stăpânirea definitivă a proprietăţii şi reflexivităţii termenilor, ca şi strunirea sintaxei într-o retorică seducătoare sunt referinţe ale scriitorului înnăscut.

Polemistul, când incisiv, când cordial, în stilul Iorga, se vădeşte în câteva articole cu o „cromatică” mai particulară: Neocameleonismul, La înalta Poartă de la Washington, Comerţul mizeriei şi mizeria comerţului, Mari civilizaţii în pericol, Diavolul de lângă Dumnezeu, Piciorul podului şi iaurtul gras, Idioţenie cu intensitate maximă, Huliganii de vitrină, Căinoase vremi, scrise cu umor, alteori cu ironie împinsă către sarcasm, au ceva din tonalitatea călinesciană a „cronicilor mizantropului”, în contradicţie cu structura intimă a autorului, care este, în fond, un filantrop incurabil şi referenţial.

Pamfletul, chiar dacă nu atinge cotele de intensitate argheziană ale speciei, este probat în Bestiile pidosnice, Gh. Hagi alături de N. Iorga, Sfidarea lui Moş Crăciun, Despre cum prostituează presa mercenarii, Huliganii de vitrină, 30

Mărturii spre neuitare contrapunctat de discurs academic (Monumentul Ţăranului Român), cu referinţe auxiliare în alocuţiuni de circumstanţă (Moment istoric în cultura română, Clopotele Motrului, Ciobanul cărţilor, Nichita '70, Călător între stea şi lumină) unele demonstrând certe abilităţi de cronicar literar.

Prezent peste tot pe unde timpul şi posibilităţile i-au permis, de la expoziţiile de pictură şi grafică la schimburile culturale interjudeţene, din locurile de baştină în diasporă, domnul Marius Popescu este deopotrivă memorialist, jurnalist, cercetător ştiinţific şi, peste tot, profesor itinerant, în spiritul junimist al „prelecţiunilor poporale”.

Această carte, eterogenă în conţinut, în care ochiul avizat poate distinge, totuşi, sistema, este o carte de lectură, un manual şi un ghid, spirituaI necesar lectorului autohton sau străin, dornic să se informeze asupra realităţilor şi spiritualităţii româneşti.

Hotărârea domnului Marius Popescu, târzie, ca un regret, dar cu atât mai necesară, de a-şi aduna într-un prim volum, dispersatele sale sclipiri de minte şi de suflet, are semnificaţia reală a unei obligaţii morale pe cale de a se împlini, şi semnificaţia simbolică a unui postament.

31

Constantin Stana

Salutară pentru treptele anilor săi şi pentru conştiinţa latenţelor ,autorului, cartea domnului Marius Popescu este sinonimă cu o renaştere în sens proustian.

Apropiindu-se de porţile Nirvanei, „sigilat” de valoare trebuie să dea seamă!

omul

Subscriind cu toată încrederea la vechiul proverb românesc recuperator care ne consolează cu blândeţea vorbei „mai bine mai târziu decât niciodată!”, aştept cu firească plăcere „ţipătul” acestei prime naşteri editoriale, pândind cu atenţie trează următoarele apariţii tipografice. Este obligaţia domnului Marius Popescu faţă de sine, faţă de ai săi, şi faţă de noi.

După întemeierea piedestalului, aşteptăm statuia, cu convingerea că nici un intelectual veritabil nu se poate eschiva imperativului horaţian „Eregi monumentum aere perenius...!

32

Mărturii spre neuitare

Patima verbului

După debutul editorial, consumat recent (Note şi atitudini, un florilegiu publicistic de articofe, note, impresii şi însemnări publicate în periodice, de-a lungul vremii, (Editura Ştef 2011) dl. profesor Marius Popescu pare hotărât a deschide o „pandorică” serie de surprize, scoţând din tainiţele intimităţii sale o admirabilă carte de poezie, surprinzătoare ea însăţi, prin calitatea vibraţiei lirice pe care, de altfel, autorul n-o lăsase să se vadă decât în ocazionalele sale recitări, febrilitate, din... clasici, pentru care nutrea o constantă admiraţie.

Anatomia Speranţei este un volum consistent de poezie (123), cu titluri simbolice, unde prozodia clasică se armonizează excelent cu versul liber, ca îngăduinţă a canoanelor, excelent orchestrată de un dirijor care cunoaşte perfect partitura, dirijând fără cusur simfonia mută a cuvintelor.

Prea puţine din aceste poezii, licăriseră prin presa locală şi naţională, fără să avertizeze evenimentul şocant pe care Marius Popescu îl 33

Constantin Stana

pregătea, minuţios ca un orfevrier şi tenace ca un matematician, pentru iubitorii de frumos.

Ineditul reflexiv al mesajului amplu pe care îl comunică această carte de poezie ilustrează, pe lângă timiditatea inexplicabilă a gestului, un poet autentic, profund şi viguros, ţinut ascuns până acum, din motive pe care doar autorul le cunoaşte. Întârzierea acestei cărţi, nepremeditată sporeşte mirarea şi oferă satisfacţia aşteptată deopotrivă de poeţi, de critici şi de cititori. Şi dacă, într-adevăr, poezia îl găseşte pe poet (dovadă - eforturile căznite şi sterile ale multora de a bate zadarnic la poarta Muzelor!) în cazul de faţă, lira pare c-a venit să se aşeze singură, docilă şi bine acordată, sub degetele fine ale aedului.

Suspicios şi indecis în privinţa propriei cântări lirice, Marius Popescu „riscă” acum, fără teama că glasul său nu se va auzi în polifonia de voci lirice, multe dintre ele doar simple zgomote mofturoase.

Corolar instrucţiei solide şi virtuţilor epice demonstrate în volumul amintit mai sus, Marius Popescu face dovada unui suflet liric de vibraţie profund omenească, unei stăpâniri profesioniste a uneltelor fi a materialului, construindu-şi poemele după tipare rezistente la vreme. Claritatea şi fineţea limbajului, adecvate ideii, denotă elevaţie intelectuală, rafinament în expresie şi sensibilitate sentimentală: „Din simfonia nopţii mă întorc/cu 34

Mărturii spre neuitare vise noi pe portativul vieţii/am rătăcit cu capul peun fiord/plutind secret spre ţărmul dimineţii/Erau adânci ecouri de senin/prin fluvii ce brăzdau câmpia sorţii/astrale muzici într-un cor divin/cu fulgere ardeau imperiul morţii” În afara poeziilor „dedicate” (splendide omagii lirice!) lui Eminescu, Brâncuşi, Nichita Stănescu apogiaturi apodictice la propria simfonie lirică, toate celelalte poeme sunt expresii absolute ale eului liric marcat şi persuasiv, izvorâte din convingerea fără cumpăt că „Drumul cuvintelor/spre viaţă/e gândit de lumină/înmugurit/pe tărâmul dimineţii.”

Cultul valorilor şi modelelor perene, imperativ oricărui poet, se dezvăluie şi aici, în formulă/formulare proprie gândului frumos îmbracă în Hainele de gală ale cuvântului poetic: „Să dezgropăm cuvintele/peste nordul rătăcitor/al gândului./Să zidim sufletele noastre/între infinit/şi infinit/peste lumina zilei/aşteptând/să aflăm drumul/necuvintelor.”

Asumându-şi nobila breaslă, împotriva sentinţei platoniciene, Marius Popescu îşi aliniază propriul destin la rândul celor ce aduc ofrande pe altarul de fum al Poeziei: „Noi aşteptăm în portul de iluzii/Încinşi cu egoism şi înjugaţi la vorbe/Dăm viaţă cărţii, sânge şi ţărână.”

35

Constantin Stana

Gândul poetului iese uneori din caleidoscopul fascinant şi problematic al Culturii (livreşti!), ca să se-ntoarcă la strămoşii arhetipali şi la Tradiţie, dând socoteală de mersul lumii şi slăvind pios pe Anonimul veteran, responsabil de Ţară şi de glie: „Îţi cer iertare/că-n nescrise legi/am rătăcit/prin burguri de decenii/când tu înalţi/poemele cereşti/purtând pe frunte/grija de milenii./Acasă mergi/ca să te scapi de noapte/dar rădăcina-n veci/ rămâne-n câmp/mereu mai secetoas/se resfrâng/fântânile/mereu, mereu săpate.”

Formulele poetice deseori inedite se circumscriu unei sintaxe particulare ce denotă lejeritatea filologică notabilă în reformularea limbajului expresiv, stăpânirea tropilor într-un discurs poetic proaspăt şi captivant (Alegere, Bătrânul, Vorbe, Da, etc). Armoniile lirice sunt, uneori, „stricate” de „protestul poetului - cetăţean, în parafrazări ce amintesc de revolta romantică, eminesciană: „Ce-mi doresc eu mie/dulce Românie/ţara mea de jafuri/ţara mea de hoţi/să umplu cu ţepe/dealuri şi câmpie/şi cu zor în ele/se ridic pe toţi” (Idee). În acelaşi solfegiu liric, întins de la O. Goga la A. Păunescu, se „fredonează” şi poemul „Drumul Crucii”.

Dl Marius Popescu este „consangvin” cu orice simbol cultural naţional (în simbioza, autor — operă); privirea sa, minunată de Operă, găseşte în 36

Mărturii spre neuitare materialul lexical generos al Limbii Române cele mai „potrivite” (în sens arghezian!) cuvinte spre a exprima recunoştinţa, mândria, elogiul şi admiraţia într-un discurs poetic fără cusur (Brâncuşi).

Format la „şcoala” poeziei bune, care l-a şi „clasicizat” într-un mod evident, cunoscător al poeziei româneşti „de antologie”, Marius Popescu schimbă cu mare uşurinţă „cheia melodică” a versurilor, punând în canon prozodia clasică şi versul liber, într-un efort admirabil de cultivare personalizată a capacităţilor expresivităţii frazei lirice. Este răspunsul autorizat al poetului veritabil la provocările modernităţii, demonstraţie de virtuozitate polifonică şi autentificare a sufletului liric.

Cititorii, indiferent de vârstă, cuprindere culturală, profesie sau gust estetic, pot găsi în Anatomia Speranţei plăcerea delicată şi profundă a unui gând subtil, într-o expresie lingvistică rafinată.

Drobeta Turnu Severin, în Săptămâna Luminată 2011

37

Constantin Stana

O sărbătoare a cuvântului

Nu mi-am pus niciodată întrebarea de ce poeţii dau poeziile destinate a fi publicate în volum un cuprins... numeric, nici ce anume i-a determinat să selecteze un număr sau altul de poeme, rotund sau nu. Dintr-o inexplicabilă curiozitate, ce ţine, în fond, de procedeele criticii, am constatat că volumul de versuri pe care îl prefaţez aici conţine fix 227 de poeme care, conform aceluiaşi procedeu, adunate cu poeziile publicate anterior în alte două cărţi de poezie, dau un număr total de... 500, cifră care spune multe despre frumoasa şi creatoarea senectute a autorului „Fântâna timpului” este „urma de duh a gândurilor/cetate de iluzii/nelinişte a speranţei/şi paşii/uneori număraţi/ai privirii”, după cum mărturiseşte însăşi autorul; un caleidoscop uriaş în care cititorul poate contempla cele mai neaşteptate faţete ale unui destin, o curgere învolburată de gânduri, sentimente, imagini şi reprezentări ale unui om cu o viaţă bogată, cu un spirit instruit şi temeinic, şi cu o perenitate atât de virilă a 38

Mărturii spre neuitare sentimentelor, efemeritatea.

încât

pune

între

paranteze

Unele poeme sunt, ca orice creaţii literare, nişte instantanee ale sensibilităţii de substrat romantic (Veste, Elegia, Job, (Dubito, Inocenţă, Lied ş.a), trădând o mirabilă acuitate a simţurilor; altele sunt copii de pe natură, succedauee poetice provocate de elemente ambiante care trimit memoria în istorie sau în cultură (Univers, Hazard, Baladă, Legendă, Dor de Eminescu). Notabile sunt poemele de inspiraţie creştină, sentimentul biblic fiind „tratat” uneori ludic, fără ironie, alteori ca o dramatică zbatere în interiorul Genezei (Timp de foc, Şarpele, Sfaturi, Erezie, Credinţă, Cutume, Glumă, Biblice ş.a.).

Neîndoielnic, prezenţa praf. Marius Popescu în Cetatea Poeziei e motivată de toate „scrisorile de acreditare”: cunoaşterea perfectă a limbii la toate nivelurile ei expresive, strunirea sigură a sintaxei poetice, cultura furnizoare de „subiecte” (teme şi motive), sensibilitatea lirică aptă să recepteze „fiorul liric”, să-l evalueze şi să-l încredinţeze limbajului transfigurator. Jitia culturii determină „cheile” comunicării sau ceea ce am putea numi „stilul propriu”: determinanta filosofică — decurs al instrucţiei vocaţionale, licăre în profunzimea limpede a gândului; între Apele de Sus şi Apele de 39

Constantin Stana

Jos, între Cer şi Fântână, Marius Popescu se dezvăluie mereu egal sieşi, rafinat şi doct, didactic şi confesional, nostalgic şi critic. „Nimic din ceea ce este omenesc nefiindu-i străin”, Marius Popescu are deopotrivă plăcerea Verbului - pus în mişcare ondulatorie către suflet, şi harul conferenţierii calificate pe cele mai inedite teme. Este plăcerea şi este harul omului de cultură, care vine din cultură şi pentru cultură. Prin urmare, cititorul poate identifica toate aceste note sau atribute remarcate de noi în poeziile menţionate sau în altele din cuprinsul acestui volum.

Singurătate celestă, omul meditativ şi profund, afectiv şi curtat de Anamneză, este în aceeaşi măsură om al Cetăţii şi al Lumii, două panorame ale Realului în care ochiul său avizat distinge imperfecţiuni şi operează proiecte ideale, trecute prin „furcile caudine” ale Spiritului Critic (Românii anului 2013, Românii, Stare, Gara Pustie, Semne, Retro, La noi, Ticăloşii ş.a.)

Convins el însuşi că „cel mai înalt punct de pe glob se află în inima ta”, poetul nu ezită să se „mărturisească” cititorului într-un soliloc cu uşoare accente de autopersiflare (Biografie). Peisajul baştinei sale, imprimat pentru totdeauna în suflet, îl conduce către un panteism asemănător unora dintre poemele lui Blaga, cu rădăcini precise în 40

Mărturii spre neuitare „Orizont şi stil” (Trilogia Culturii), exprimat ca un triumf al teluricului asupra Psiheei; un fel de adoraţie păgână a măreţiei naturii (Munţii).

Orice răsucire a cilindrului caleidoscop produce senzaţii şi mirări, completând, crochiu după crochiu, portretul autorului cu noi şi noi tuşe şi detalii.

Cercetarea repetată şi felurită a manuscrisului acestei cărţi mi-a adus în memorie, pe lângă satisfacţia filologică şi plăcerea critică, două versuri dintr-o cunoscută baladă coşbuciană, pe care le reproduc, omagial, aici: „Sunt grei bătrânii de pornit/(Dar de-i porneşti sunt greu de-oprit”. În optica aceasta, „cazu” Marius Popescu este încă o excepţie care vine să confirme realitatea că, departe de a fi un „impediment", senectutea este, din contră, o erupţie în planul creativităţii Există aici şi câteva „omagieri”, poezii închinate unor mari creatori români, între care se distinge cultul statornic pentru Eminescu (15 ian.

2002). Astfel de „figuri legendare” din Istorie, din Artă sau din Cultură întâlnim şi în cărţile anterioare.

Simţind în spate răsuflarea de gheaţă a implacabilului Destin al oricărei fiinţe, Marius Popescu strecoară discret între paginile cărţii de 41

Constantin Stana

faţă un Mesaj resemnat şi senin, abătând gândul către sentimentul veşniciei pe care îl aveau, implicit, vechii daci, complementar unei Vestiri în ton de romanţă: „Peste paşii vieţii/uitai să mă uit/că în zări divine/am fost nu mai sunt”. (Facem, în treacăt, constatarea că acest crâmpei de vers final („am fost nu mai sunt”!) aduce foarte mult, aproape până la identitatea sintactico-semantică, cu acel „Vivit nonvivit” de pe piatra funerară tombala a legendarului mormânt al legendarului Rege Arthur din legendarul regat insular Avalon...

Meticulos, productiv şi tenace, ordonat peste ale sale, Marius Popescu vrea să pună rânduială în toate, chiar dacă „Cu ochii umflaţi de ceaţa/cuvintelor/vedea păşind îngenunchiată/spre Crucea orizontului/săgeata iubirii/ca aura unei visate/şi ne-mplinite/capodopere” (Neîmpliniri), conştient că „Rolul meu în tragedia/sau comedia cosmică/este/zborul peste/frontierele înţepenite/ale gândului la chemările/nemărginirii/spre care am plecat/fără bilet de întoarcere” (Mie) „Clasicii” au ostoit „cearta” cu modernii şi rigorile prozodice de altădată au permis intrarea versului liber în cetate, după noile imperative ale „democraţiei” poetice. Plăcut surprins de prezenţa acestei libertăţi în poezia „clasicului” are acces la 42

Mărturii spre neuitare orice formă de libertate pe care, în fond, el însuşi o... precursează. Închei aici propria-mi „meditaţie” asupra cărţii de faţă, făcând precizarea că am ocolit „uzanţa” de a „cita” (argumentativ!) din cuprinsul ei la fiecare afirmaţie critică. Las cititorului această plăcere, cu convingerea că va descoperi în pagini spectacolul inepuizabil al celei mai frumoase grăiri de pe pământ (Limba (Română, Gândul înalt valsând cu Ideea frumoasă. O sărbătoare a Cuvântului...!

Drobeta-Turnu-Severin la 20 august 2013

43

Constantin Stana

Poezia ca inspiraţie divină

Pentru cine nu-l cunoaşte suficient, Eugen Dorcescu pare descins, ca avatar al Desăvârşitului Rafinament, direct din spiţa davidiană, biblică, rezumând şi sublimând reflexele teologice, gândiriste ale lui Nichifor Crainic şi ale colaboratorilor săi, de la V. Voiculescu la T. Arghezi. Roadele strădaniilor mistice ale mentorului „Gândirii” se văd de-abia acum răscoapte, fără aparentă legătură, în timp şi spaţiu, cu înclinaţiile deiste programatice ale celor amintiţi. Părând a recapitula, în forme canonice diamantine, plăcerea pe care incantaţia Logosului Divin o producea sacerdoţilor meditativi întru Dumnezeu, poezia mistică, de izvod biblic, a lui Eugen Dorcescu produce o indicibilă uluire şi un catharsis profund, atât ateului încercat de frumuseţi păgâne, cât şi profanului instruit în arta cuvântului. Sensibilizând legătura organică, ombilicală a Verbului creaţionist cu Fiinţa, poetul excelează în reformularea poesisului sacru pe înţelesul omului modern, carea pierdut comuniunea cu Stăpânul Absolut al cerurilor mute.

44

Mărturii spre neuitare Aprehensiunea lui Eugen Dorcescu pentru textele sacre, în speţă pentru imnica psaltică, e cunoscută deja, din cărţile lui anterioare.

Versificarea psalmilor biblici, la începuturile literaturii noastre culte de grafie slavonă, mult trudită de preacucernicul Dosoftei, cu stângăciile inerente acelor vremuri de înfiripare a limbii, e majestuos depăşită de Eugen Dorcescu. Temerarul acestor rânduri de „cronică” a trebuit să se întoarcă el însuşi la „originalul” biblic, ca să verifice, prin imperioasa comparaţie, o impresie persistentă şi, dacă vreţi, scandaloasă pentru spiritul bigot: aceea că psalmii lui Dorcescu depăşesc în profunzimea gândului, ca şi-n strălucirea desăvârşită a unei limbi poetice inegalabile, psalmii biblici ai regelui David. După părerea noastră (subiectivă, desigur, şi lipsită de orgoliul dogmatic al autorităţilor indiscutabile), Biblicele lui Eugen Dorcescu (Editura Marineasa, Timişoara, 2003) ar trebui, fără nici o prejudecată, să „corecteze” şi să completeze Cartea Cărţilor. Exegeţii textelor sacre, neîngrădiţi de tipare, de rigori formale, s-ar convinge uşor de ipoteza noastră. Cartea în discuţie reproduce pe coperta I o pictură votivă a regelui – poet, încoronat şi nimbat, privind pios în dreapta sa, în vreme ce-şi acompaniază muţenia cu un instrument cu coarde, ţinut cu mâna stângă şi „piţicat” cu cea dreaptă.

Notele laudative ale lui Valeriu Anania, de pe 45

Constantin Stana

coperta a IV-a a prezentei antologii, ar face inutil, prin suficienţa lor, orice comentariu. Dar, pentru că un plus la cele cuvenite nu face rău nici unui autor, ni l-am îngăduit şi pe-al nostru.

Substanţa poetică a lucrării ordonează, după viziunea selectivă, auctorială, patru tipuri de scrieri de „inspiraţie” biblică: cei 150 de Psalmi davidieni, 12 epistole „autobiografice”, profund meditative, ale Ecclesiastului (fiul lui David, rege al Ierusalimului), 131 de Pilde ale lui Solomon şi Rugăciunea regelui Manase. Prologul şi Epilogul ce îmbrăţişează textele acestea sunt, la rândul lor, fascinante: două pietre unghiulare ale Poeziei – Meditaţia de pe Munte şi Meditaţia din Pustiu –, predictive, în fond, şi luminătoare pentru ce va să vie sub ochiul extatic al lectorului. Ordinea răsturnată a cărţii, citirea ei retroversivă n-ar estompa cu nimic frumuseţea inalterabilă, perenă a textelor. Cântecul mut, melosul inspirat al regelui David din detaliul de frescă de pe biserica Sf. Gheorghe din Mănăstirea Voroneţ, traversând pe diagonală Ţara, ţinutul preaiubit al Sfintei Fecioare, se întrupează în cuvânt în Biblicele lui Eugen Dorcescu. Revelaţia sacrului, în simplitatea ei primordială, de pe când încă nu pierduserăm Edenul, se produce firesc, după o teurgică umanizată; consecinţele ritualice sunt cele aşteptate: „Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,/Discursul în tăcere s-a mutat”. Fiinţa 46

Mărturii spre neuitare abisală a Omului – creatură dintâi după chipul şi asemănarea Dumnezeirii – s-a întâlnit cu fiinţa abisală a lui Dumnezeu în muţenie, în nerostire, căci „Tăcerea era drumul către El” (Prolog). Psalmii ce alcătuiesc întâia diviziune a cărţii sunt doar tangenţi cu cei davidieni, în sensul „citatelor” sugestive, montate în poeziile lui Dorcescu precum pietrele nestemate în filigranul delicat al inelelor.

Discursul liric este abrupt, greu aforistic şi sentenţios-canonic, rânduindu-se după toate rigorile retoricii de cult ortodox. Vorbirea grea are frecvente solemnităţi shakespeariene şi curge tumultuos, ca o cascadă. Binele şi Răul sunt perfect disociate şi cumpănite în cântarele lui Dumnezeu, unde vanităţile omeneşti n-au greutate: „…nu-i aşa cu-aceia ce au la suflet răul!/Ei nu pot sta-n picioare la dreapta judecată./Cu cei cinstiţi nu-i afli alături niciodată/…/Căci Domnul ştie bine cărarea orişicui –/Pe drept îl ocroteşte; cel rău era şi nu-i”. Regele se cuvine să fie înţelept şi blând; judecătorul – învăţat; ambii să-l slujească ne-ncetat pe Domnul, şi cinstire Fiului să dea. Invocaţia mistică, implorarea divinităţii, de strictă pioşenie, are drept corolar credinţa: „Mă culc şi-adorm pacific şi senin,/Căci Domnul e tăria casei mele”.

Alteori parcă răzbate din versuri ruga fierbinte, disperată şi tragică a lui Arghezi, din psalmii cunoscuţi: „Îndură-Te către cuvântul meu/O, 47

Constantin Stana

Doamne, şi alungă-mi disperarea!/…/Ascultă-mi, Doamne, glasul dimineaţa,/Căci eu din zori Te strig şi Te aştept”. Ca orice psalmist, dar mult mai profund şi mai dramatic, şi în cuvinte mai alese, de o orbitoare solemnitate, poetul cere Divinităţii mizericordie şi protecţie, mereu aducere-aminte şi izbăvire de fiinţiala suferinţă, linişte sufletească şi „neted drum” sub paşii săi, cu rezonanţe grave din Rugăciunea lui Goga („Părinte, orânduie-mi cărarea!”). Izbăvirea în faţa „urzitorilor de rele”, a „nemernicilor şi mişeilor”, împovăraţi de ură, are preţ în suferinţă, în lacrimi şi rugăciuni, sub convingerea salvării Divine: „Sunt risipiţi şi pier de lângă mine/Duşmanii mei, în spaimă şi ruşine./O, Cel Etern! Salvarea-i doar la Tine…” – textul biblic originar e stors până la ultima picătură. Temele şi motivele poeziei psaltice, desăvârşit imnice, sunt, de asemenea, sleite în aluatul unei limbi fără cusur. Aburul sacru şi parfumul biblic trimit la psalmii lui David. Lumina mistică e însă nouă, şi licărirea verbului e alta. Suprasarcina pocăinţei depline a pelerinului ajuns în pragul mântuirii e strivitoare pentru neiniţiat. Schimbarea la faţă a Fiului a rezonat, iată, peste milenii, în schimbarea la faţă a Cuvântului. Căci cuvântul poetic al lui Eugen Dorcescu este, dacă vreţi, ecoul, replica umană a Cuvântului de la-nceput. Un ecou, sau un răspuns pe care Creatorul îl aşteaptă mereu de la 48

Mărturii spre neuitare Creaţia sa, pentru motivarea împlinirii tuturor făgăduinţelor şi pentru restabilirea echilibrului tulburat de bezmeticia omului.

Eugen Dorcescu recapitulează şi recreează psalmi în manieră absolută, străluminând vechile înţelesuri cu sensibilităţi şi exigenţe noi, corectând, după dogmă, imaginea blagiană apocaliptică a „Paradisului în destrămare”.

Impresia finală, după parcurgerea atentă a psalmilor lui Eugen Dorcescu, este că, măcar pentru multă, multă vreme, nu se mai poate scrie poezie psaltică.

Limpezimea de cristal a frazei poetice nu e depăşită decât, poate, de calitatea absolută a lexicului. Metafora, simbolul şi podoaba fastuoasă a epitetului ornant fac jocuri de lumini orbitoare ca Slava, în care întrezărim imaginea fulgurantă a lui Dumnezeu. Lângă sonoritatea de alămuri fine şi cizelate a limbii române, Eugen Dorcescu aşază, pe acelaşi portativ „gregorian”, isonuri ebraice, presărate cu zgârcenie în „grăirea” Ecclesiastului.

Secţiunea psalmilor se încheie într-un fortissimo orchestral, la care toate instrumentele participă.

Senzaţia finală, asurzitor-auditivă, este supremul imn de slavă ridicat spre nesfârşitele lăcaşuri ale eternului Demiurgos: „Cu glas de corn văzduhul săgetaţi,/Cu lira şi cu harpa. Fremătând/În dans.

Tamburul, flautul plăpând/Se-ngemănează-n imn, 49

Constantin Stana

ca nişte fraţi./Sonore corzi, treziţi-vă, vibraţi!/Şi voi, caval, chimvale, rând pe rând,/Şi toate laolaltă, răsunaţi!/Tot ce viaţă are pe pământ/Să-L laude pe Cel Etern şi Sfânt./Să-L preamărească laic şi monah./Să-L adorăm cu toţi. Hallelu Yah!” Ecclesiastul este, fără comentarii, cea mai desăvârşită (sic!) transpunere în versuri a vorbelor (în proză) ale fiului lui David. Amplul poem respectă cotele biblice. Satisfacţia şi lamentaţia, înălţarea şi căderea, optimismul şi deznădejdea contrapunctează versul epic sub cezura metrului endecasilab, care este pus în alertă de iamb, sub sentinţa tragică a fatalistului „Havel Havalim” (Deşertăciune a deşertăciunilor, în orig. ebraic – n. n.). Ecclesiastul lui Eugen Dorcescu reduce tragismul biblic la mâhnirea românească, făcând loc astral licărului de speranţă. Frământările, marile întrebări ale Omului, alergarea după vânt şi vânarea de vânt se aşază sub rigoarea resemnării smerite, în perspectiva întâlnirii ultime cu Dumnezeu şi a dreptei reaşezări viitoare, după a doua venire. Frazele sunt memorabile, şi recunoaştem aici deznădejdea romantică de mai târziu, schopenhaueriană. Ca să nu universalizeze această deznădejde, ce poate uşor degenera în panteism, poemul lui Eugen Dorcescu găseşte un reper, un punct de sprijin didactic, tradus prin satisfactul „Carpe diem!”: „Tu, tinere, te bucură, cât 50

Mărturii spre neuitare încă/E vreme. Să te-nfrupţi pe săturate/Din celengăduite, revelate./Ascultă-ndemnul inimii.

Adâncă/Să-ţi fie desfătarea. Şi bogată./Să-ţi fie veghea clară. Paşnic somnul”, sub accentele anacreontice răsunând vag versurile lui Echnaton, chiar dacă aceste îndemnuri trăiriste sunt înfrânate de inexorabilul memento: „Dar ţine minte: pentru toate Domnul/Te va chema-ntr-o zi la judecată”.

Avertismentul ecclesiastic priveşte nu implacabila pedeapsă divină, urmată de veşnica osândă, ci conştientizarea kantiană a normei morale: „Iah Elohim din veşnicii ascuns e,/Dar are sub privire toate cele,/De la noianul mării pân’ la stele./Şi judeca-va lucrurile-ascunse –/Pe toate: Fie bune, fie rele”.

Pildele (131) celui de-al treilea împărat al lui Israel (Solomon, cca 971 – 931 î. H. – n. a.) au aceeaşi tuşă stilistică pe care Eugen Dorcescu o aplică Ecclesiastului, iar comentariul lor ar putea alcătui un capitol distinct. Retransfigurându-le, după o poetică subiectivă, absolut impresionantă, poetul citează, subtextual, pentru eventuală „documentare”, sursele.

Rugăciunea regelui Manase („Stihuire după ultimul text din Vechiul Testament” – n. a.) aduce mult, în punctele ei de zbucium sufletesc, cu eminesciana rugăciune a unui dac, încheiată, desigur, în cunoscuta notă liturgică: „…pe Tine te 51

Constantin Stana

laudă toate puterile cerului,/şi a Ta este slava, în vecie. Amin!”

Epilogul cărţii este deopotrivă un crez şi o dare-de-seamă a creştinului fundamental, lepădat definitiv de trufia amăgitoare a celor lumeşti: „…sătul de idoli şi eroi/(Eroi când în prim-plan, când în eclipsă),/Pun jos condeiul laic. Scrieţi voi!/Ne revedem după Apocalipsă”.

După exprimarea, în aceşti termeni, a nestrămutatei sale hotărâri, ne aşteptăm ca Eugen Dorcescu să abandoneze definitiv îndeletnicirea scrisului. Peste tema biblică nu mai poate trece.

Cele laice devin tot mai robite addagiului ecclesiastic. Fără falsă mâhnire, îi respectăm decizia, recunoscând anabasisul absolut la care Eugen Dorcescu a „osândit” anevoioasa trudă a lui Dosoftei.

Chiar şi din această perspectivă, Biblicele lui Eugen Dorcescu instituie o veritabilă şi fundamentală carte de căpătâi a omului modern, sufocat de angoase.

Caligraf, 6/2005.

52

Mărturii spre neuitare

GHETTO

Viaţa între zero şi unu În înţelesul său propriu, de suprafaţă sau de adâncime, ghetoul este un cuvânt damnat de înseşi societăţile care i-au moşit naşterea, într-un Ev Mediu precar, aflat el însuşi într-o flagrantă criză de umanitate. Este un avertisment şi un reproş adresate unei lumi structurate eronat, suficientă sieşi, de o îndoielnică moralitate, şi lacunară în înţelegerea (contrar renascentistă) a rostului şi a valorii omului. O lume care a preferat să-şi întunece propriul Ev în pofida corectivelor iluminaţilor ei, cutezând să-şi prelungească tenebrele până spre finele veacului XX şi mai departe. Mentalitatea aceasta reprobabilă a făcut posibilă marginalizarea egoistă, interesată şi controlată a unor grupuri etnice sau religioase, fără nicio scuză motivaţională, abuzând de stranii argumente pe care Istoria n-a ezitat să le blameze, considerându-le grave anomalii ale Firii, ori regretabile derapaje în dinamica evolutivă a 53

Constantin Stana

societăţii. În faţa acestei realităţi, raţiunea păleşte, iar lumina ei intră în conflict cu amurgul…

Ghetoul este, în fond, o păţanie a lumii europene (dar nu numai!), un experiment detestabil, somnambulesc, nefericit şi regretabil. O eroare. Pentru că este expresia înjositoare a unei umanităţi restricţionate fără motiv, închise între paranteze formale şi primejdioase, care s-a dovedit a fi mai mult un coşmar decât o soluţie. O lume de dincolo de barieră. O ruşine a evoluţiei sociale, în care homo sapiens s-a lăsat sedus de cântecul de sirenă al lui homo faber, amăgit de morganatice interese. Cui prodiit?

Această entitate social-administrativă cu firave şi excentrice motivaţii politice a avut şi are încă literatura ei – o beletristică vindicativă şi tardivrecuperatorie, care cerea imperativ o corecţie. O complicată şi dificilă „spălare de păcate”. S-au scris multe cărţi, ilustrând, în stiluri şi viziuni diferite, aceeaşi temă. Paradoxal rămâne faptul că această discriminare intraspecifică a operat tocmai în societăţile progresiste, fardate cu o nesustenabilă superioritate în această ecuaţie existenţială. De la restricţionarea teritorială a amerindienilor la gulagul sovietic recent se întinde acelaşi lanţ care traversează Europa creatoare de progres şi de civilizaţie. În literatura română, această dramă a devenit tragedie, derulată pe două coordonate 54

Mărturii spre neuitare subumane: mediul concentraţionar al închisorilor comuniste, şi dislocarea ţăranilor înstăriţi în Bărăgan, două dintre cele mai mari tragedii produse de o istorie smintită până la monstruozitate, într-o umanitate răvăşită, panicată până la nebunie şi deturnată de la rosturile ei statornice. Tragedii care au marcat pentru totdeauna destinele unor oameni nevinovaţi.

Literatura propriu-zisă de ghetou este sumară (la noi), aspectuală, superficială şi virusată de melancolii pasagere ca şi de idilismul nostru structural, da la G.M. Zamfirescu la E. Barbu.

Romanul Ninei Ceranu (Viaţa între zero şi unu, Editura Eubeea, Timişoara, 2014) vine, cu modestia şi discreţia atât de caracteristice autoarei, să împlinească această lipsă. Fiindcă, orice s-ar spune, dincolo de teze ideologice caduce, un ghetou românesc a existat. Ba chiar mai există pe alocuri, ca o fatalitate inexorabilă, în această întoarcere a socialismului totalitar către capitalismul sălbatic, pe cale de a deveni bestial şi sinucigaş. Chiar dacă propaganda media escamotează realităţi neconfortabile, în America – modelul absolut al tuturor democraţiilor posibile, Harlemul şi Bronxul rămân şi astăzi ce-au fost dintotdeauna: ghetouri metropolitane.

Ghetoul românesc este, în viziunea realistă şi obiectivă a Ninei Ceranu, o încropire ocazională relativ statornică de la periferia marelui oraş 55

Constantin Stana

industrializat, atât de aglomerat şi de „prins” în expansiunea şi în dezvoltarea sa, încât nu mai poate cuprinde pe toată lumea. Şi atunci, după criterii numai de el ştiute, aproape secrete, expulzează la periferiile sale deseori insalubre „oamenii de prisos”, această subumanitate renegată, necompatibilă cu moftul urban. Extra muros, această lume pestriţă, acest isarlâk românesc se organizează cum poate, într-o lume paralelă lumii urbane, adiacentă şi complementară acesteia, căreia-i serveşte interesele industriale şi progresul continuu. Ghetoul nu este o lume la întâmplare, ci doar o lume ratată, sau o lume a rataţilor de circumstanţă. „Foaia de parcurs” a destinului ei este avizată, parafată, semnată şi supervizată de autorităţi şi de structuri ale Statului, care nu permit deviaţii şi degenerări.

Controlul acestei lumi se exercită evident, la lumina zilei, sau prin mijloace subtile, specializate, după cum putem afla din conţinutul romanului. Numai aşa ghetoul rămâne echivalentul unui stup, împiedicat prin orice mijloace să devină viespar.

Altfel spus, şi tocmai fiindcă este controlat, ghetoul e un subsistem administrativ şi social, cu finalitate productivă şi cu virtuali cetăţeni („la noroc”, în speranţa că vor obţine un domiciliu urban şi un „buletin de oraş”). Este o civilitate secvenţială, un segment de lume, o rudă săracă şi profitabilă.

Există între ele o ciudată simbioză. Fără 56

Mărturii spre neuitare proximitatea ideală şi bine structurată a oraşului, ghetoul ar deveni o cloacă a delincvenţei şi a crimei, asemenea periferiilor londoneze de altădată (?) din cărţile lui Dickens. În realitatea sa crudă, ghetoul este un „stup fără matcă”, după precizarea autoarei (p.92). Celula de bază a ghetoului este baraca, un compromis între casă şi grotă, între locuinţă şi hardughie. Între patru pereţi de beton, această amenajare este predestinată existenţei sordide. În penumbra preocupărilor şi forfotei cotidiene, bucuriile sunt licurici numărabili.

Locuitorii barăcilor sunt, în mod firesc, baraciştii, băieţii aduşi de tren, tineri mânaţi de iluzii sau vârstnici reformaţi, oameni de condiţie modestă, sosiţi şi stabiliţi aici în speranţa unei redresări şi a unei miraculoase schimbări de statut social; delincvenţi eliberaţi condiţionat pentru care, în viziunea regimului, munca şi inserţia socială prin sectoarele productive ar fi o formă de reeducare, prelungire într-o libertate iluizorie, civilă a „fenomenului Piteşti”, băieţi şi fete de vârstă adolescentină împinşi de-acasă de pornirile specifice vârstei, dar şi de lipsa de perspective a traiului la ţară, pensionari, precupeţe, femei de serviciu, şantierişti, cărăuşi, mici fermieri de ocazie, obsedaţi de efortul restaurării unui paradis pierdut prin colectivizare, funcţionari modeşti şi resemnaţi, traficanţi de mărfuri şi de produse autohtone şi străine la scară mică, prestatori de servicii, rareori 57

Constantin Stana

studenţi, văduve, orfani, oameni de naţii şi rase diferite, pe care timpul îi părăsise. Victime ale Cetăţii, cei din ghetou trăiau în afară de timp, ori într-un timp care nu mai era al lor, şi care semăna foarte puţin cu timpul oamenilor din Urbea mare (p.92). Îngrăditura ghetoului avea o topografie precisă, în vecinătatea Abatorului timişorean, în proximitatea unor cartiere şi străzi cunoscute, întro geografie reală. Dezrădăcinaţi, şi fără şansa de a se mai întoarce la baştina lor, aceşti baracişti erau, pentru Oraş, nişte intruşi. Iar Oraşul era, pentru ei, o hidră, o caracatiţă din tentaculele căreia nu mai aveau scăpare. Ei trăiau într-un timp necronologic, a cărui durată era determinată de viza de flotant.

Viaţă de pe o zi pe alta, pentru ai cărei trăitori Timişoara întruchipa mirajul Vestului. Occidentul.

Necunoscutul. Provocare şi neputinţă în acelaşi timp. Un compromis cu situaţiile-limită. O simbioză a numelui cu porecla, a familiei cu concubinajul, a magazinului de Stat cu trocul şi cu micul trafic caracteristic localităţilor de frontieră, a idealului cu iluzia.

Acţiunea romanului se plasează într-un interval ce se întinde de la proletcultismul de inspiraţie sovietică până aproape de evenimentele din decembrie 89. O perioadă de vreo 30 de ani, cunoscută direct şi evocată cu precizie, fără retuşări. Cu o lume foarte concretă, fără nevoia de a mai concura Starea Civilă, deoarece autenticul 58

Mărturii spre neuitare este mai viguros decât veridicul şi refuză imaginarul, făcând aproape de prisos ficţiunea romanescă. O lume în care personajele sunt totodată martori şi reflectori ai aceleiaşi realităţi.

Poate tocmai de aceea creaţionismul în sens rebrenian nu simte aici aparent nevoia elaborării minuţioase, amploarea solidelor eşafodaje, nici infatuarea monumentalului. Substanţa epică pare a curge de la sine. Presupun că autoarea nici n-a insistat asupra complicatelor scheme de construcţie, nici asupra detaliilor portretistice ornante, considerând personajele romanului tot aşa de evidente pentru cititor, ca şi persoana a II-a pentru vorbitor. Furnicarul uman din ghetou nu are nici un fel de ierarhie, şi nici nu dă semne c-ar duce lipsă de aşa ceva, ori că şi-ar dori.

Microgrupurile se organizează şi se încheagă pe criterii de vârstă şi profesionale, după afinităţi, şi mai puţin după interese, în absenţa liderilor, care oricum n-ar fi recunoscuţi ca atare.

Administratorul însuşi (Paraschiv, un fost profesor reabilitat de sistem, trăindu-şi nostalgiile într-o intimitate strâmtorată, aproape convenţională) este un baracist oarecare, beneficiind de insignifiante avantaje. Datele lor curriculare sunt sumare, fără extensii sau relaţionări. Din acest amalgam mundan care-şi trăieşte babilonia pe cont propriu apar pe rând în scenă, individual sau grupaţi după voinţa autoarei, personaje chemate de exigenţele 59

Constantin Stana

naraţiunii: familia Cucoş (soţul, Alexandru, ziarist versat, soţia lui, Viviana, şi fiica lor Iulia), AglăiţaBolboiata, eroina tragică a primului nucleu epic distinct, soţul ei, Ivan Nucevski, şofer, Stelică, un un fost deţinut, Rodica, colegă de birou a Nadiei, Any Magheti, un personaj-reflector, al cărei soţ se afla în detenţie la penitenciarul din Severin, Pătruţ, un profesor universitar absent din acţiune dar aflat în vizorul informatorului Luca Petru ca posibil duşman ascuns al ordinii de Stat, Mihai, ofiţer de Securitate şi virtual logodnic al Nadiei (ambii consăteni, cu familiile învrăjbite pe motive politice, variantă locală a nefericiţilor tineri din Verona), Mina, fiica mai mare şi mai îndrăzneaţă a dnei Paiu (femeie de serviciu), care-şi va consuma propria dramă în episodul următor, Marin Panduru, nefericitul soţ de complezenţă al Minei, Mitriţă Popici, fost miliţian mehedinţean, beneficiind de propriul său episod dramatic, şi Nadia – personaj martor, central, în sensul că toată anecdotica romanului pare a gravita în jurul ei, ori că ea iscodeşte, observă şi analizează mediul de ghetou, sub pretextul unui studiu sociologic. Ea deschide acţiunea amplă a romanului (social!), străbate şi încheie subiectul.

Diferenţele de statut social, de instrucţie şi de educaţie se recunosc în comportamentul şi în vorbirea personajelor: un limbaj în general colocvial, de aspect oral, uneori cu forme şi rostiri 60

Mărturii spre neuitare neaoşe, specifice locurilor de baştină. Originară din Mehedinţi şi naturalizată ad vitam în Banat, Nina Ceranu consemnează exact şi inserează fără şovăială la locul potrivit din text, sporind astfel caracterul de autenticitate, fonetismele şi morfosintaxa acestei vorbiri, din care am selectat, spre edificarea cititorului, câteva mostre: a adăsta, avusei, a aldui, băcui, blodziu, birangă, a se cocârja, cotrânţă, fiacru, işloci, a încherba, naică, neţ, a pune botu, stârceală, şlog, spăşit, a sta de taină, umblaşi ş.a., nu întrutotul străine cititorului de nivel mediu.

Ca mijloc exclusiv de comunicare în ghetou, această limbă îşi etalează expresivitatea şi pitorescul în bârfe şi comentarii, canale de o sinonimie aproape totală, pe care autoarea le pretextează pentru acest „înşiră-te mărgărite” al „povestirii” sale. Oricum le-ai privi, prin prisma diversităţii profesionale, prin limbaj sau prin poziţionare socială, personajele acestea care-şi duc viaţa aproape inerţial „între zero şi unu”, sau „între nimic şi foarte puţin”, ori „între nimic şi aproape ceva”, sunt încadrabile în „clasica” tipologie a realismului (pe care realismul o preia intactă de la romantism, aducându-i îmbunătăţiri acordate propriei „poetici”). Iar gura-lumii are aici conotaţia unui cod de conduită şi cheie a tălmăcirii tainelor individuale. Fără constrângerea adesea obositoare a detalierii balzaciene inoperante unei societăţi predispuse la repezite generalizări, şi evitând cu 61

Constantin Stana

prudenţă şi cu fineţe aproape flaubertiană orice digresiuni naturaliste („naturale” într-un astfel de mediu), Nina Ceranu optează pentru stricta şi suficienta (sugestiva!) caracterizare sintetică a personajelor, lăsând evenimentelor libertatea de a împlini această aparentă lipsă (p.277, 287, 300, 301). Cu toate acestea, nu sunt schiţe de portret, cu atât mai puţin crochiuri, întrucât personajele nau reţineri în privinţa autocaracterizării, detaliile necesare fiindu-le la dispoziţie. Destul că episodul nunţii buclucaşe se derulează sub titlul generic şi aproape sentenţios Circ pe bani (p.306). Statutul de observator central al Nadiei (Duţămare) obligă, desigur, la o portretistică „aplicată”. Dramele individuale se traversează sau se rezolvă „cu inimă uşoară” (Iar dacă n-o merge căruţa, mă despriponesc cât ai zice peşte! hotărăşte, eliberator, în ajunul propriei nunţi, Marin Panduru). Pe la „răscrucile” narative, sclipeşte câte-o sadoveniană făclioară de lirism, sfidând penumbra: Frigul parcă strepezise din nou dinţii cerului.

Naraţiunea derulează firul epic al cauzalităţii pe un număr mare de capitole, cu titluri ce trimit la construcţia romanelor tradiţionale (de la Defoe la Sadoveanu ş.a.): titluri sugestive, rezumative, retoric-interogative, sentenţioase, ironice etc. renunţând la banala enumerare cu cifre romane.

Subiectul evidenţiază două părţi compoziţionale (I, II), cinci structuri epice consistente, deşi inegale: 62

Mărturii spre neuitare moartea Aglăiţei, nunta lui Marin Panduru cu Mina Paiu, episodul consacrat bunului samaritean Mitriţă Popică, halucinaţia lui Catargiu, amurgul vechii generaţii concomitent cu „avatarul” ghetoului (Cap de şir) şi un scurt (semnificativ) epilog (scris cu italice, ca şi alte subsegmente din text, observaţii, notaţii sau meditaţii ale autoarei, ea însăşi martor şi reflector al evenimentelor acestei lumi particulare, mereu crepusculare.

Primul segment fixează coordonatele spaţiotemporale ale ghetoului şi introduce pe cititor în lumea şi în atmosfera acestui sociotop (o „mărginime”!) din care se detaşază evenimentul tragic şi tulburător al morţii Aglăiţei, mamă a patru copii din două căsătorii (ultima – cu Ivan Nucevski, bănuit de asasinat şi arestat în urma unei tragicomice anchete miliţieneşti). Întins pe 164 de pagini, acest segment narează detaliat, pe fundalul vieţii cotidiene a ghetoului, împrejurările şi supoziţiile direct legate de eveniment. Se poate constata fidelitatea ceremonialului funerar relatat faţă de modelul folkloric, de aspect monografic, ceea ce face posibilă apropierea de poezia coşbuciană marcată de acelaşi caracter monumental, de aceeaşi expresie ritualică (Moartea lui Fulger), cu precizarea că romanul Ninei Ceranu aduce în completarea descrierii ceremonialului câteva texte folclorice adecvate (Totu-n lume-i trecător, p.150, 156, 157). Nu se poate trece cu 63

Constantin Stana

vederea nici panseul despre vid (p.148-149), reprodus şi pe coperta a IV-a a cărţii. Desigur, în jurul acestui segmentul (ca şi celelalte) gravitează şi alte secvenţe narative complementare. Capitolul O poveste de dragoste dată-n urmărire, în care se relatează începutul idilei dintre Nadia şi Mihai, alături de capitolele Deparazitarea şi Când s-a schimbat garnitura anunţă de departe, ca nişte zvonuri prenupţiale, evenimentul nunţii ghinionistului Marin cu Mina (gravidă cu autor necunoscut; de un farmec aparte este prezumarea posibililor vinovaţi de paternitate, ca şi argumentele pro sau contra), impresionant prin culoarea locală. Şi moartea, şi nunta sunt ilustrate la dimensiuni monografice, uzând de datele bogate ale tradiţiei folclorice naţionale, ceea ce obligă aplicarea aceleiaşi cote valorice ca în cazul lui Liviu Rebreanu (Ion), sau George Coşbuc (Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger). Dacă în cazul ritului de trecere romanul este fidel tradiţiei, nunta în ghetou este o variantă urbană (periferică) a nunţii ţărăneşti tradiţionale, din care Nina Ceranu preia elementele „nodale”, transferate epocii proletcultiste (pp.222-344). Ca şi în cazul nunţii Anei din romanul lui Rebreanu, ori a lui Aliman din Lostriţa lui V.Voiculescu, nunta aceasta este o dramă cu final neaşteptat: doar că aici mirele dispare brusc, în toiul nunţii, cu o parte din darurile hărăzite întemeierii noii familii, profitând de o criză prenatală a miresei. Aceste 64

Mărturii spre neuitare două segmente narative ample laolaltă cu complementarele lor împlinesc prima parte (I) a cărţii, care cuprind aproape trei sferturi din roman.

Partea a II-a (pp.345-439) denotă o precipitare a evenimentelor într-un timp predist, nerăbdător (Ce s-a-ntâmplat, Doamne, cu omenirea asta?). Este declinul generaţiei lui Mitriţă Popică, ce pare a nuşi mai găsi locul în acea stranie contemporaneitate pe care n-o mai înţelege, declin bântuit de coşmaruri în cazul lui Culiţă Catargiu, care Încă nu trecuse peste deşertăciunea lumii, şi resemnat pentru cuplul Toader-Stoina, dar nostalgic pentru Linda (fost model în atelierele de pictură de pe la instituţiile de artă). Timpul se grăbeşte halucinant, depăşind puterea de înţelegere a baraciştilor, amintirile se succed cu repeziciune ca paginile unui album răsfoite de vânt, sunt recapitulate fulgurant, ca-n clipa morţii, întâmplări şi situaţii, cu oameni şi instituţii din preajma ultimului război şi de după aceea. E un timp moromeţian. Paradoxal şi neaşteptat, dar simţit organic, ca o paranteză închisă după o existenţă precară ce nu s-a mai putut recupera. Cap de şir încheie epilogic romanul, generaţia ratată îşi face bagajele şi ultimele pregătiri pentru „marea trecere” din lumea albă în nefiinţă. Schimbările repezi învolburează însăşi viaţa ghetoului, care se sparge, baraciştii pregătindu-se şi ei de plecare, care-ncotro, unde-or vedea cu ochii, spre un nou ghetou. Să fie revelaţia 65

Constantin Stana

Nadiei (chiar în ziua de Paști), scrisă tot în italice, semnul providenţial de vestire a trecerii vieţii de la zero la unu? Începutul şi sfârşitul romanului se înnoadă sub privirea omniprezentei Nadia (viziune structural-compoziţională specifică marilor romane rebreniene, călinesciene, sau de aiurea. „Cardiograma” romanului Viaţa între zero şi unu este interesantă, pe lângă aspectul tematic major, prin variaţia ritmurilor. Prin respiraţia epică.

Când linear şi domol, când sinusoid, când precipitat, aceste ritmuri sunt dictate de viaţa interioară, stranie şi specifică pe care romanul o ilustrează în cel mai adecvat stil cu putinţă, stil care tinde să devină o notă cu precădere, conferind romanului caracter referenţial şi aşezându-l în raftul de sus al literaturii actuale.

Despre Nina Ceranu sunt foarte multe de spus. Nu este loc aici pentru amănunte curriculare, pe care cititorul interesat le poate găsi cu uşurinţă pe canalele arhicunoscute, nici pentru o fişă bibliografică completă, care ar depăşi intenţiile demersului meu. Ceea ce se poate constata, fie chiar numai după citirea romanului de faţă, este că Nina Ceranu este, fără nicio îndoială a posibililor evaluatori, o scriitoare deplină riscând să devină „canonică”, cenzurată de rigori academice şi desăvârşită în arta scrisului frumos. Poetă şi prozatoare, editor şi director al unor prestigioase publicaţii literare, Nina Ceranu este ceea ce numim 66

Mărturii spre neuitare îndeobşte un scriitor plurivalent, prodigios şi cu metodă.

Stilul său, accesibil şi limpede (semn al scriitorilor autentici), sintetizează toate „clasicele” trăsături generale şi particulare care pun în vedere, într-o lumină plină, tocmai această autenticitate a scriitorului de ţinută şi de avengură. Am încredinţarea că reacţiile criticii consacrate vor augmenta propriile noastre demersuri critice.

Precum se poate observa, am scutit cititorul, contrar uzanţelor, de reproducerea în aceste pagini a unor fragmente ilustrative, făcând cuvenitele trimiteri la paginile în care ele se pot găsi, cu convingerea că cititorul le poate afla el însuşi, fără a-l lipsi de plăcerea personală a descoperirii acelor fragmente.

Cititor calificat eu însumi, tentat uneori, sub strălucitoarea zodie călinesciană, de „demonul” ratării genurilor beletristice, aduc cuvenitele mulţumiri Doamnei Nina Ceranu pentru plăcerea incomparabilă a acestei lecturi!

67

Constantin Stana

Resursele paseiste ale ficţiunii literare

(Nina Ceranu – Doamna de pe Spion Strasse) (Cel ce n-a găsit drumul s-a rătăcit?)

Acela care, din pură curiozitate, din întâmplare sau dintr-o firească pasiune de cititor răsfoieşte nota bio-bibliografică a Ninei Ceranu (n.

Manofu, la 1948 în Jiana – Mehedinţi) ori a avut prilejul s-o cunoască personal pe purtătoarea acestui nume îşi poate explica uşor de ce Vremea a uitat să-i ia cuvenita vamă de care nu iartă pe nici un muritor, prin aceea că, probabil, n-a găsit-o niciodată în vacanţă.

Respectiva notă se poate afla integral accesând paginile omniscientului NET, adică transmiţând în scris (tastând!) numele autoarei în discuţie arhicunoscutului „motor de căutare” GOOGLE. Prin urmare nu vom încărca memoria cititorului cu informaţii pe care le poate afla detaliat şi confortabil din sursa amintită, oferindu-i doar date sumare, lapidare, dar suficiente pentru a-şi forma o impresie…

68

Mărturii spre neuitare Nina Ceranu (vom păstra şi acum, ca şi altădată, pe tot parcursul referirilor noastre pseudonimul adoptat consecvent de autoare) este jurnalist, doctor „cum laudae” în Limba Română, colaboratoare la prestigioase publicaţii din ţară şi din străinătate, semnatară a patru volume de versuri şi a douăsprezece romane, de trei ori premiată de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, preşedinte fondator al Fundaţiei şi Revistei „Orient latin” şi al Editurii Eubeea, redactor-şef al revistei „Anotimpuri literare” şi redactor la „Ţara Mehedinţiului” (toate în Timişoara)… O atât de laborioasă activitate literară şi culturală completează o carte de vizită cu care nu mulţi scriitori ai zilelor noastre se pot prezenta.

Romanul pe care-l prefaţăm, acum (al treisprezecelea dintr-o serie pe care o urmărim de la începuturi cu acelaşi constant interes) ne produce noi plăceri estetice şi nebănuite surprize. Lectorul obişnuit, eschivând „arcana” subtitlului retoricinterogativ, credem că va fi la fel de surprins ca şi noi să constate, după „ridicarea cortinei”, că se află afectiv şi efectiv într-un alt „bâlci al deşertăciunilor” dintr-a doua jumătate a vea-cului al XIX-lea (aproximativ 1860-1890, perioadă social-culturală şi istorică distinctă, cunoscută în istoria noastră literară drept „Epoca marilor clasici”).

Transcendenţa memoriei culturale lasă loc 69

Constantin Stana

aducerii-aminte, luminând cu un zâmbet larg de recunoaştere şi de înţelegere acea lume, pe care unii au trăit-o cu mai bine de un veac înaintea noastră, iar bunicii noştri au putut-o contempla din proximitate, generaţiile tinere întrevăzând-o prin ful-gurante lecturi din scriitorii canonici. Acest paseism al ficţiunii permite nostalgica evadare a cititorului din contemporaneitate, iar evocarea realistă complementară, bine documentată, facilitează transferul în acea lume re-ferenţială, cunoscută din manualele şcolare, o lume accesibilă oricărui individ instruit la nivel mediu standard şi recunoscută prin contribuţia ei patrimonială la cultura naţională. Pentru cititorul avizat care a depăşit acest nivel, gestul iniţiatic al Ninei Ceranu aminteşte de acela, profund ezoteric, al lui Vergiliu de a-l călăuzi pe Dante în Infern, după cum însuşi marele ghibelin mărturisea în Divina comedie, în a patra decadă a înfloritorului quattrocento renascentist… Diferenţele dintre aceste două călătorii se datorează lumilor şi vremurilor.

Trecând peste aceste consideraţii preliminare, vom constata de la bun început că romanul Ninei Ceranu este restauraţia laborioasă a unei ample fresce sociale inspi-rată de lumea bănăţenilor de baştină, frescă realizată cu instrumentarul realismului balzacian. Dincolo de metodă, de la primele pagini se vede fermecătoarea culoare locală, 70

Mărturii spre neuitare admirabil realizată stilistic, mai cu seamă la nivelul lexico-semantic, mai puţin la nivel frazeologic şi aproape deloc la cel sintactic, pe temeiul nu mai puţin fermecător al graiului bănăţean, cu rarisime neologisme şi în pofida câtorva sclipiri de limbaj solemn, impuse de ceremonialul oral al curtoaziei de salon, ori a efuziunilor patriotice ditirambice acordate imperativelor epocii.

La lectura atentă a cărţii, oricine poate recunoaşte că o astfel de scriere ar fi cvasiimposibilă fără o riguroasă şi bogată documentare filologică, precum şi în absenţa unei certe virtuozităţi stilistice îndelung exersate în procesul creaţiei beletristice subiective.

Aparent dezinteresată de receptarea critică a cărţii, Nina Ceranu s-a lăsat sedusă (complexul Pygmalion! – nu fără o umbră de îndoială recunoscută salutar chiar în subtitlul cărţii) de afinitatea structurală (electivă, goetheeană!) cu lumea propriei ficţiuni.

Exegeza poate revela cu uşurinţă sursele documentării, disociind cercetarea dialectală de ficţiunea romanescă.

Prima componentă este în bună parte inserată în comentarii, referinţe, explicaţii, citate şi note.

Suportul stilistic este dialectal, bănăţean cu precădere; în paginile romanului găsim însă elemente lexicale şi din alte arii ale rostirii româneşti, de la Ţiganiada lui Budai-Deleanu, 71

Constantin Stana

traversând preromantismul poeţilor Văcăreşti, şi genera-ţia paşoptistă romantică, până Filimon, Hasdeu şi Macedonski, adică mai toate „zilele de aur a scripturilor române”, remarcate şi de Eminescu în Epigonii. Din această panoramă vastă nu lipsesc „fiziologiile” (schiţe caracterologice şi de moravuri), descrierile lumii mondene, într-o notă de autenticitate, serenadele pe versurile lui Enăchiţă Văcărescu, într-o manieră uşor idilică, perfect rezonantă cu simfonia epocii. Nefiind vorba de saloanele rafinate din Viena sau din Paris, aici evenimentele mondene sunt mult mai rare, preluând, la scară locală, filiera imitativă a teatrului românesc de la începuturile sale, şi limitându-se la două-trei baluri, la tot cam atâtea petreceri câmpeneşti, şi la întruniri restrânse prin casele mai arătoase şi mai pretenţioase ale unui segment insignifiant de „lume bună”. Vulgul avea alte rânduieli, ceremoniile, festivităţile sale fiind ocazionate de sărbătorile de peste an.

Reprezentaţiile dramatice ale trupei ambulante a lui Mihail Pascaly, cu repertoriu stângaci, gen Matei Millo sau Costache Faca, inclusiv perioada de început a dramaturgiei bulevardiere a lui Alecsandri, sunt „chinuri ale facerii” dramaturgiei româneşti originale de mai târziu. Discuţiile cu Pascaly pe tema mişcării teatrale, după spectacolul de la teatrul din Timişoara, parafrazează 72

Mărturii spre neuitare literalmente principiile programatice formulate de Kogălniceanu în celebrul său articol din primul număr al „Daciei literare” de la 1840 (referirile la traducerile mediocre şi sufocante din autori străini, imitarea modelelor din afară), completate cu opinii critice privind calitatea declamaţiei şi a artei actoriceşti, precaritatea repertoriului, obstacolele administrative. Acest amestec de preromantism, romantism şi clasicism dă o anumită savoare arhaică textului, şi un pitoresc balcanic inconfundabil, tipic „porţilor Orientului”, cu trimitere la capitolele similare din Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon (Chorografia şi dansul în Ţara Românească, Teatrul în vremea principelui Caragea ş. a.). Chiar în retorica avântată a lui Pascaly distingem elemente din nu mai puţin celebrul „testament” cultural al Văcăreştilor. Firesc, aproape inevitabil, în astfel de împrejurări efervescente este clamat cu obstinaţie sentimentul patriotic peren (moştenire directă de la predecesorii paşoptişti, cu reverberaţii acute în poezia lui George Coşbuc şi Octa-vian Goga) invocând destinul istoric şi ostilitatea vremurilor. Alte pagini chiar fac concurenţă obsesiei balzaciene pentru detaliu: descrierea felurilor de bucate servite muşteriilor prin aceste grădini şi terase, ori a reţetelor culinare autohtone ar stârni fără-ndoială apetitul pantagruelic al lui Rabelais, şi l-ar pune pe gânduri 73

Constantin Stana

pe Păstorel, obligându-l să transcrie (cu adăugiri şi completări) „De re culinaria”. Toaletele doamnelor şi domniţelor de aici ar trezi fantezia şi invidia galanteriilor din Occident, prin traducerea unei arte şi unui curios meşteşug „haute couture” şi le-ar irita pe strălucitoarele curtezane ale aceluiaşi Balzac, ba chiar le-ar pune în umbră pe „damele cu camelii”. Vestimentaţia şi parfumurile degajă o suavă mireasmă balcanică, un iz oriental cu indefinibile nuanţe europene, pe care cititorul pare a le sesiza olfactiv, adulmecându-le printre pagini. În această atmosferă evocator-teodoresciană, lipsită de cunoscutele ornamente metaforice (orgiastice, precum s-a afirmat!) ale celui din urmă, în care dominanta stilistică realistă deplasează către fundal elementul ficţional, cartea Ninei Ceranu rămâne „stricto senso” o operă de ficţiune.

Tot aici descoperim câteva veritabile „coduri”: al galanteriei, al eleganţei comportamentale, al conversaţiei de salon (fără preţiozităţile ridicole molieriene!), ba chiar un cod al utilizării evantaiului (astăzi, dispărut), prinse în imagini cinetice care trimit la pictura germană şi fla-mandă, la concurenţă cu imaginile călinesciene de interioare, deşi mai apropiate de „soareaua” valahă atât de comună burgurilor de provincie, unde absenţa unei aristocraţii autentice e „corectată” prin câteva oficialităţi discutabile, cărora ar fi prea mult să le 74

Mărturii spre neuitare spunem notabilităţi, şi prea puţin dacă le-am spune autorităţi. Totuşi, această generoasă frescă provincială în care burghezia ce generează emancipare n-are nici măcar un rol episodic, e animată de o lume pestriţă, din aceeaşi recuzită romantică, o lume trăiristă după vremuri, unde idealurile se nasc anemice şi se ofilesc prematur, marcate de neputinţe, de eşecuri şi de resemnări ori de mici drame individuale adesea estompate de priorităţi sociale, o lume ghidată de destine aleatorii sau de conjuncturi social-istorice uneori ostile, de cele mai multe ori precare, cu un amurg previzibil şi decrepit. Lumea aceasta pare imuabilă, incapabilă de evoluţie dar vizată de fatalitate, ce nu se mişcă nici linear, nici circular. Lipsită de vectori, ea doar trasează în lumina uşoară a asfinţitului vertijuri subţiri, pe care ochiul le priveşte absent.

Iar când idila este obstrucţionată, se naşte drama, ca un stigmat al fatalităţii. În această lume se consumă şi destinul nefericit al Miliei, ca o corabie istovită şi cu pânzele rupte, plutind în derivă, lovită de vânturile rele ale vremii.

Planurile narative se intersectează uneori, firul epic se înnoadă ca la mătănii cu sugestii auctoriale directe ori cu pasaje (citate) scrise cu caractere italice, urmându-şi cursul printre inserţiunile lirice orale şi culte, menite să ilustreze seismica afectivă 75

Constantin Stana

a personajelor la un anumit moment, ori printre segmente de poezie ritualică.

Scenariile şi dinamica personajelor sunt dictate de evenimente, de dialectica interioară a cărţii, pe care autoarea le supervizează riguros, într-o regie sui-generis, lăsând impresia că s-ar rezuma la simpla transcriere a acestora, ca personaj-martor, împrumutând, pe alocuri, câte ceva din trăsăturile eroinei şi din polifonia vocilor.

Veridicitatea personajelor şi a faptelor este autentificată, precum am spus, de predominanţa stilistică a graiului bănăţean, atât de abundent încât face necesară prezenţa unui glosar prin care cartea s-ar putea sustrage interpretărilor şi clasificării ca literatură dialectală (măgulitoare pentru cei interesaţi de acest aspect). Epica tradiţionalistă eludează impurităţile moderniste, preferând clasicele instanţe narative. Lăsate în voia autocaracterizării, personajele sunt asemenea pozelor dintr-un album de epocă răsfoit nostalgic la vârsta senectuţii: crochiuri, schiţe şi detalii, asupra cărora autoarea nu insistă sistematic. De aceea, cu excepţia Miliei, personajele sunt lipsite de atributul introspecţiei sau de reflexivitate în sens camilpetrescian.

Nu fac excepţie de la caracterizarea lapidară nici o parte din personalităţile vremii: V. A. Urechia, Ventura, Alecsandri, Hasdeu, Millo…

76

Mărturii spre neuitare Milia (Emilia Lungu), fiică de învăţător, cu vocaţie pedagogică neîndoielnică, legată prin multe fire ale cauzalităţii de celelalte personaje ale romanului, se află în punctul cel mai înalt al ierarhiei acestora, în efortul imaginaţiei de a transforma fresca în basorelief.

Topografia este a spaţiului geografic provincial din ţinutul Banatului (Timişoara, Sânnicolau, Lugoj, Izvin), împrejurimi simbiotice în care respiră o delicată poezie a naturii, asemenea cunoscutelor „scene din viaţa de la ţară” din Comedia umană balzaciană – temă frecventă în mai toate literaturile, şi, fără excepţie, în literatura română, de la idilismul sămănătorist al lui Coşbuc şi Iorga (de la care Nina Ceranu împrumută paseismul, căruia-i transferă valenţe terapeutice) până la Sadoveanu, şi de aici la literatura contemporană.

Nina Ceranu nu omite nimic: nici problemele existenţei cotidiene, nici ciclica anotimpurilor, nici varietatea împrejurărilor care antrenează familia şi comunitatea. Evenimentele vieţii de familie, sărbătorile laice şi religioase, aniversările, momentele istorice şi culturale, şcoala, mentalităţile, excursiile şi călătoriile, comerţul beneficiază de tratament particular şi de spaţii bine stabilite în arhitectura romanului, conferind amploare frescei sociale şi accente specificului naţional.

77

Constantin Stana

„Romanul Miliei” debutează cu un incident petrecut la patinoarul (breugelian) de la Timişoara (un îngheţ rebel înainte de Paști) unde îşi face intrarea în scenă protagonista, al cărei portret se va întregi prin acumulări biografice succesive şi care o definesc tipo-logic, prefigurând un destin exemplar.

Milia trăieşte sub zodia Sburătorului primele simptome ale invaziei pube-rale şi ale naşterii instinctuale a sentimentului erotic. Idila pasageră cu eroul zilei (viitorul medic Nanu Moga, personaj cu aură perisabilă de cavaler medieval) se reduce la dimensiunea unui flirt ocazional, de circumstanţă, consumat în câteva întâlniri familiare la casa Botean, mai precis la Ersilia Botean, soţia avocatului, unde sunt prezentate telegrafic alte câteva personaje de anturaj: avocatul Papuc, coleg de breaslă al lui Botean şi meşter în prepararea crustaceelor după o reţetă proprie, Nanu, introdus recent la numita familie de Iulică (poetul şi jurnalistul Iulian Grozescu, unchiul Miliei, colaborator la revista „Familia”, personaj cu anumită notorietate în mediile culte, prieten şi admirator al lui Mihail Pascaly, dar şi conjurat întrun complot eşuat împotriva lui Pantazi Ghica. Atins de morbul neiertător al tuberculozei, se va stinge nu târzie vreme. Vestea morţii sale o afectează şi pe Ersilia, pe care Iulică o iubea în taină, închinându-i serenade, după moda vremii. În revistă apare 78

Mărturii spre neuitare necrologul dedicat poetului, necrolog alcătuit în cunoscutul stil bombastic al epocii. Ersilia Botean este varianta autohtonă a „Doamnei Bovary”, o femeie cam la 30 de ani, cu trăsături ce-ar aşeza-o lângă „crinul din vale” al lui Balzac. Ea câştigă din primul moment simpatia cititorului prin resemnarea cu care-şi trăieşte deziluziile şi insatisfacţiile în plan sentimental şi familial, cu palida consolare a unei căsătorii de speţă, lipsită şi de pasiunea clocotitoare, dar şi de spiritul de aventură ale personajelor lui Stendhal, ori Dumas. „Aurea mediocritas” îi poleieşte profilul de madonă mirată că se află într-o lume de la care nu mai are aşteptări. Cu timpul, va trece şi ea, lent, dar sigur, din femeie în efigie.

Ieşirea în lume, febrilitată, a Miliei este este un bun prilej pentru a descrie, cu acelaşi lux de amănunte prezent şi în alte romane ale Ninei Ceranu, scena integrală a unui bal la Casino, în pagini referenţiale asupra vieţii mondene din epocă în oraşele de provincie, în mod expres în Timişoara şi în Lugoj. În feeria momentului, Milia este o apariţie totuşi discretă. Ea impresionează ochiul atent prin inocenţa, puritatea şi farmecul vârstei adolescentine în genere. Ca şi Cazinoul, grădina de vară şi terasa-restaurant au fost, şi unele au rămas toposuri distincte unde se aduna lumea bună sau se organizau spectacole diverse. Unele erau 79

Constantin Stana

conservatoare şi exclusiviste, altele – simple „extensii” lucrative ale fostelor hanuri medievale convertite la noile rosturi comerciale sub presiunea burgheziei expansioniste. Însuşi Caragiale exploatează în registru comic acest loc, în Noaptea furtunoasă şi în D-ale carnavalului, iar Gambrinus, Capşa, Oteteleşanu ş. a. au intrat deja în legendă, ca şi trupa de estradă de la Cărăbuş, a lui Constantin Tănase.

Fără a-şi scăpa din ochi protagonista, Nina Ceranu panoramează şi criza din 1869 (România devenise de trei ani regat, începându-şi reformele, şi doar şapte ani o despărţea de Războiul de Independenţă) pe fundalul căreia se proiectează eforturile şi se demonstrează abilităţile pedagogice ale Miliei. Cumulând trăsături caracterologice ale „dăscăliţei” lui Goga şi din realitatea socială a tuturor timpurilor, Milia face toate demersurile pentru înfiinţarea unei şcoli parohiale de fete la Izvin, între Lugoj şi Timişoara, se ocupă cu şcolarizarea copilelor şi cu administrarea acestei şcoli congesionale şi comunitare, cu eforturi proprii efective, mizând pe exemplul personal în acest domeniu, asemenea părintelui Trandafir din nuvela Popa Tanda a lui Slavici. Tot din banii parohiei confecţionează uniforme şcolare pentru toate cele 27 de fete (Nota Bene!) cărora le organizează foarte riguros toate activităţile instructive şi educative, de 80

Mărturii spre neuitare la amenajarea spaţiului de învăţământ şi a propriei locuinţe la împărţirea terenului aferent şcolii în loturi cu destinaţie specială (activităţi sportive şi recreative, loturi agricole experimentale pentru deprinderea activităţilor gospodăreşti etc), stabileşte şi distribuie responsabilităţile personalului auxiliar, achiziţionează câteva cărţi ca punct de plecare spre organizarea unei biblioteci şcolare minimale, şi chiar elaborează o programă şcolară şi un program orar de activităţi. Acesta începea cu rugăciunea şi cu gimnastica de dimineaţă, şi continua cu ore de învăţare a abecedarului, ore de scris-citit (caligrafie şi ortoepie), religie, aritmetică (socotit şi numărat), declamaţie, exerciţii intuitive, studiul limbilor străine (germana şi maghiara), lucrul manual şi cântul naţional (folcloric şi patriotic). În acelaşi chip (“nec varietur”!) şi cam tot în acelaşi timp proceda, la cealaltă margine (moldavă!) a ţării „Domnul Trandafir”, din duioasa evocare sadoveniană, în forme şi cu conţinuturi ce vor sta la temelia învăţământului public haretian. Eheu, fugaces tempore…! – pare să şoptească astăzi, ca pentru sine, şi Nina Ceranu.

Doar doi ani poposeşte Milia la şcoala din Izvin. Şi trec alţi zece până când Milia se căsătoreşte cu ofiţerul imperial Isac Puhallo de Brlog, pe care îl urmează în Bosnia — el fiind detaşat în Sarajevo — mai bine spus într-o 81

Constantin Stana

prelungită lună de miere, dar fericirea ei nu ţine prea mult, fiindcă Isac moare, moare la scurtă vreme de la naştere şi copilul lor, iar lumea visurilor Miliei se prăbuşeşte sub loviturile de secure ale destinului. Ea însăşi intră într-un ireversibil proces de „întunecare”, ca Radu Comşa şi Ilie Moromete din romanele lui Cezar Petrescu şi Marin Preda. Murise şi Iulică despre care am vorbit deja şi apoi Matilda Pascaly; la ceva vreme moare şi Eufemia, mama Miliei ceva mai târziu şi tatăl ei.

Milia trăieşte la limita subzistenţei, în virtutea inerţiei vitale, pasivă sub raport sufletesc, îngrijită de fosta fată în casă, aproape indiferentă la lumea de-afară spre sfârşitul vieţii, urmând să răsfoiască iluzoriul album cu amintiri în ce i se perindau prin faţa ochilor chipuri de odinioară care-i decoraseră destinul…

Surprinzătoare prin apariţia ei în tocmai acest moment al postmodernismului vlăguit şi eclectic, cartea Ninei Ceranu este un avertisment dat modernismului cu orice preţ şi de făcătură ce rebutează nestingherit unele producţii beletristice actuale. Şi un refugiu revigorant în vremuri apuse, resuscitate de exerciţiul stilistic, amintind lumii de azi că resursele paseiste ale ficţiunii sunt încă latente, ca un posibil amendament al alienării, căreia-i opune tribulaţiile unui destin exemplar.

82

Mărturii spre neuitare La sfârşitul comentariului, ne punem insistent întrebarea: Cel ce n-a găsit drumul s-a rătăcit?

Chiar aşa…!

Fără orgoliul de a pretinde că ne aflăm în posesia vreunei fărâme de adevăr absolut, preferăm în loc de răspuns meditaţia Miliei din finalul cărţii: „Există în fiecare om un unghi divin, un unghi pe care năzuim să-l umplem mereu cu adevăr sau cu amăgire”... „Iluziunile sunt poate cea mai scumpă şi mai plăcută proprietate ce-o avem. Fericit e acela căruia astea îi sunt de ajutor, ca să facă o plăcută plimbare prin existenţă!

83

Constantin Stana

O poetică a simplităţii

Apariţia Gabrielei Mimi Boroianu în „zariştea” poeziei actuale este oarecum tardivă (pentru o prejudecată care leagă debutul literar al celor ce trag cu feciorelnică sfială de mâneca diafană a Inspiraţiei, de vîrsta adolescenţei - vârsta imberbilor temerari care pariază pe orice zână morgană -, sau măcar a primei tinereţi), dar surprinzătoare. Dezinteresată (de circumstanţă!) sau puţin încrezătoare (după cum mărturiseşte) în expunerea editorială comună (primul său volum de versuri a apărut în 2015, la insistenţele unor prieteni care i-au descoperit valenţele lirice), a ales calea mai comodă şi mai discretă a publicării (postării) creaţiilor poetice proprii pe site-uri şi bloguri de profil, canale electronice de comunicare mai puţin frecventate de consumatorii şi evaluatorii „tradiţionalişti” de literatură… Acolo este de-a dreptul debordantă, de prolificitate poetică în stare să stârnească invidia creatorilor „abundenţi”.

Motivată sau nu, aceasta a fost opţiunea ei, chiar disimulată în falsa modestie a recunoaşterii creativităţii subiective. Prudentă din instinct, şi 84

Mărturii spre neuitare echilibrată graţie structurii ei interioare, temperamentale, Gabriela Mimi Boroianu se lasă frecvent cenzurată de limitările bunului simţ, ocolind provocarea şi eschivând cu graţie orice posibilă insinuare răutăcioasă a preamulţilor candidaţi la statutele „nobilei bresle” patronate de olimpienele Euterpe şi Erato… Totuşi, n-a ezitat săşi facă simţită prezenţa în câteva antologii şi în reviste literare editate în format electronic şi tipărite, testând, într-un fel, receptivitatea publică şi „contabilizând” notificările (de gust!) asupra creaţiilor sale, vizând valoarea. „Jurnalul unei muze” este, în consens cu cele de mai sus, o escamotare a emoţionatei sale ieşire în lume. Un răspuns zâmbitor şi curajos la o provocare ce poate fi neiertătoare… Sau, deopotrivă, o delegare de responsabilitate. Sub travestiul „muzei” se zăreşte foarte clar silueta inconfundabilă a autoarei, chiar după „paravanul” jurnalului – specie epică fără pretenţii de celebritate, şi fără orgoliu, utilizat aici ca un pretext amăgitor al polifoniei vivaldiene dintre coperţile volumului.

Cele peste o sută de poezii ale cărţii ilustrează în construcţii prozodice variate o temă lirică fundamental: Erosul ca aspiraţie perenă a Fiinţei, a sufletului uman, atribut şi marcă a Devenirii.

Viziunea romantic-idilică se completează cu recuzita motivelor cunoscute: visul, dorul, noaptea, 85

Constantin Stana

zeiţa, cerul, steaua, umbra, ploaia, poezia ş.c.l. întrun vertij sonor şi imagistic surprinzător. Ca orice ideal, şi idealul erotic este intangibil; conştiinţa acestei neputinţe afectează sufletul îndrăgostit, punându-l în umbra melancoliei, tristeţii, regretului, în perspectiva inexorabilă a trecerii timpului. Starea de reverie este predominantă, reiterând mai vechiul motiv literar al vieţii ca vis; reverie marcată de melancolii recapitulative, în proiecţii ce vizează deopotrivă realitatea şi ficţiunea, hotărârea (N-am să fiu nici ploaia care seacă norii de dureri/Lăsând umbrele să joace proaste comedii la geam/Ci voi fi lumina însăşi, suma zilelor de ieri/Muza slovelor de aur, nimb iubirilor şi hram) şi resemnarea cu accente eminesciene (Dar visul urcă tot mai sus/Mi-e teamă că nu-l pot atinge/Şi-atât de multe-ar fi de spus/Când depărtarea ne învinge).

Titlurile poeziilor, uneori stângace, sugerează o seismică afectivă impresionantă, bine tradusă în limbaj poetic. Repedea schimbare a uneltelor de figurare lexico-semantică, recapitulând mutaţiile prozodice de la modelul Alecsandri sau Coşbuc la virtuozităţile rondelului, sonetului etc traduce pasiunea autentică şi perseverenţa iniţiatică, dublate de cunoaşterea mecanismelor lirice în intimitatea lor şi de recunoaşterea virtuţilor expresive.

Evitând excesele tropice exploatate până la sleire de hermetismul modernist, Gabriela Mimi 86

Mărturii spre neuitare Boroianu racordează căldura mesajului liric la tensiunea propriei sensibilităţi („M-am născut cu o inimă de jar/tânjind după căldura cuvântului./Florilor mele tu le erai parfum/izvorând sub penița sufletului./În palmele mele/îți rodeau cuvintele/ca răspuns așteptării tale,/rostită rugă în fiecare frunză/în plânsul întârziat al toamnei.”)

Cititorul avizat va detecta în versurile Gabrielei Mimi Boroianu ecouri fireşti din poezia română şi europeană, de la Rilke la Macedonski, de la Esenin la Eminescu, de la Magda Isanos la Ana Blandiana, de la Ana Ahmatova la Minulescu… „Jocul oglinzilor” (cinetica imaginilor poetice) şi schimbarea „matriţelor” sugerează o sumă de lecturi selective, un traseu poetic preferenţial, gravitând în jurul romantismului mai degrabă decât să bată spre postmodernism. „Panorama” lirică a cărţii etalează ochiului ecstatic un Paradis captivant, morganatic, intimat, în care asistăm la spectacolul ludic al perechii primordiale în splendida ei inocenţă. Uneori, sentimentul este foarte terestru, declanşând drama interioară („Şi palme m-ating, şi păru-mi revarsă/Pe cerul de pânză un soare răsare/Un chip prinde glas dintr-o inimă arsă/Stingânduse-n ploi pe o geană de zare/Şi toamna căruntă culori îţi mai fură/Când cerul îşi pierde lumina-ntr-un nor,/Arome-n săruturi din colţuri de gură/Se sting în tăceri amărui, şi mă dor”).

Alteori, nota lejer idilică trimite la pendularea 87

Constantin Stana

cosmică a sentimentului erotic între cer şi pământ, cunoscută din utopia erotica eminesciană (Sara pe deal, Lacul ş.a.: „M-ai ales să fiu vântul, ce bate-n asfințit/Și răcorește codrul cu umbre de aramă/Când dorul te cuprinde și glasu-a amuțit/Iar telegarii lunii la car nocturn se-nhamă.//Ai vrea acord de rime, în pieptul tău să bat./Imagini trecătoare când izvorăsc din gând/Şi taina nesfârșită, ce visele-o desfac/Cumpărăția nopții coboară pe pământ.”). Sunt uşor sesizabile aici notaţiile inedite, specifice limbajului propriu, care „salvează” fraza lirică de inerentele stângăcii.

Expresia sentimentală pare a coborî din definiţia blagiană a spaţiului mioritic, ca manifestare a unei stări (de dor!) nici prea grea, nici prea uşoară, în care geometria sinusoidei, moalea ei unduire este tulburată de metrii poetici. Ca un „respire” necesar, aceeaşi curgere domoală a frazei este, pe alocuri, înviorată de accente uşor parodice, autoironice (Tot ce-mi doresc, Ţi-aş da).

Fără-ndoială că poezia adevărată se naşte din preaplinul sufletesc revărsat în rostire, pe care Verbul o transfigurează în imagini artistice cu arhicunoscute finalităţi estetice.

Supradimensionarea senzorială devine accesibilă aici tocmai prin limpezimea limbajului beletristic.

Gabriela Mimi Boroianu nu intenţionează să şocheze şi, dacă ţinem cont de reticenţele ei recunoscute, nu doreşte nici măcar să 88

Mărturii spre neuitare impresioneze, lăsând să se-nţeleagă că poezia ei ar fi un lucru care nu ne priveşte. Cu toate acestea, poezia, fiind un act creator manifest, nu-şi poate asigura intimitatea absolută. Dar nici nu poate dezavua rigoarea, punându-se în slujba aleatoriului şi hazardului. Gestul crucial al editării unei cărţi de poezie capătă semnificaţia unui risc asumat, a unei premeditări. O viziune proprie, subiectivă şi tulburătoare asupra lumii nu se poate consolida fără o instrucţie aplicată, fără abilităţi de prelucrare particulară a materiei brute. Altfel spus, slova de foc reclamă în mod imperativ prezenţa slovei făurite, fără de care poezia ar rămâne doar o frumoasă proiecţie diafană, ca o sclipire într-un ciob, ce nu-i conferă calitatea de diamant. Gabriela Mimi Boroianu are această ambivalenţă. Cu sincer ataşament afectiv la nobila breaslă, şi odată ieşită la rampă, ea găseşte de (bună) cuviinţă să se definească , într-o „artă poetică” proprie (Izvorând iubire).

Trecând peste inerentele „scame” (rime simetrice, oxitone sau paroxitone, exces de elemente joncţionale, confuzia eului auctorial cu eul liric etc), poezia Gabrielei Mimi Boroianu este notabilă. Ea restaurează o poetică a simplităţii care, sustrasă banalului, devine motiv de aleasă şi rafinată delectare spirituală.

Septembrie 2015 89

Constantin Stana

90

Mărturii spre neuitare

Adierile lirei

Întâlnirea mea cu poezia Gabrielei Mimi Boroianu este relativ recentă şi absolut surprinzătoare. Ea s-a petrecut cu câteva luni în urmă, când fusesem invitat să prezint cartea altui confrate (Mihai Hafia Traistă – „Aproapelui cu ură”) cu care prilej s-a lansat şi primul volum de versuri al Gabrielei Mimi Boroianu, în prezentarea strălucită şi nuanţată a scriitorului Puiu Gheorghe Răducan şi în prezenţa unui auditoriu select, deşi „ad-hoc”.

Autoarea, în ale cărei priviri ochiul avizat ar fi putut citi limpede înclinarea către sensibilitate lirică, afişa o firească emoţie, o timiditate nejustificată – dacă ţinem cont de faptul că nu era la vârsta adolescenţei, vârstă de la care se aşteaptă îndeobşte cele dintâi tentaţii lirice, născute – neîndoielnic – de primele înmuguriri erotice; emoţie pe care am pus-o pe seama expunerii publice ale unor trăiri lăuntrice, intime, în înveşmântări lingvistice expresive despre care Gabriela Mimi Boroianu nu avea de unde să ştie dacă vor 91

Constantin Stana

92

Mărturii spre neuitare corespunde gustului estetic al unei asistenţe cvasinecunoscute. Spre plăcuta mea surprindere, am constatat că timpul nu trecuse degeaba, nici nu se pierduse, ci fusese folosit într-un îndelungat efort al autoarei cu sine, efort de şlefuire a slovei de obşte astfel încât să intre în rezonanţă deplină cu vibraţia interioară, şi să producă emoţia estetică scontată.

Era astfel un „amendament” la prejudecata generalizată a debutului timpuriu. Am descoperit mai apoi, cu progresivă bucurie, că presentimentul talentului autentic nu mă înşelase: Gabriela Mimi Boroianu îşi verificase valenţele pe canalele pe care de obicei nu le frecventam în această direcţie. Ea publicase pe internet, în reviste (publicaţii exclusiv literare) şi pe bloguri de care spre regretul meu nu ştiam (spiritul meu conservator şi clasicizat e de vină!) poezii într-o formă grafică şi atractivă foarte inspirată. Aplecându-mă asupra acestei creaţii cu atitudinea cititorului hipercalificat, care se sprijină pe o formaţie filologică solidă („ratasem” eu însumi majoritatea genurilor şi speciilor sub zodia admirabilă a „divinului” critic George Călinescu!), am descoperit o poetă de talent autentic, care ştie să echilibreze perfect fondul şi forma. Stăpână lejer pe mijloace, Gabriela Mimi Boroianu avea ştiinţa/cunoaşterea perfectă a prozodiei de orice fel, lăsând impresia stranie că fondul sentimental, poetic, curge de la sine în formele arhicunoscute.

93

Constantin Stana

N-am avut nici curiozitatea, nici şansa de a vedea „manuscrise” ca să pot deduce modalităţile de lucru (corectări, adăugiri, etc) ale autoarei asupra „slovei făurite” şi să trag concluzii asupra mecanismului intim al creaţiei, ori asupra „dotărilor de atelier”. Cu zâmbitoare perplexitate am aflat că-şi scria poeziile direct în moara infernală a calculatorului, câştigând încă o bilă albă…

Aveam să descopăr avalanşa aproape cotidiană a lirismului său pe aceleaşi canale despre care vorbeam. Şi am înţeles că pentru Gabriela Mimi Boroianu poezia ţine loc de respiraţie, şi este o modalitate paradisiacă de mântuire a asperităţilor existenţei, o evadare din banalitatea convenienţelor într-un azur al uluitoarelor iluzii. Că ea a reuşit, cu metodele poetului nativ, să creeze şi să regenteze un spaţiu şi un timp paradisiace, unde catharsisul operează în voie, iradiind umanitatea de circumstanţă: lumea ei mică, uimitoare prin propria-i capacitate de extensie. Am constatat asta ca pe o justă verificare, în consideraţiile altor creatori de poezie din urzeala diafană a lumii sale, ca şi în admiraţia nedisimulată a „degustătorilor” ocazionali de poezie… Cu o delicateţe şi o fineţe structurale, Gabriela Mimi Boroianu pune în cărţile sale de poezie măsură, repudiind voluminozitatea maculaturii, şi oferind cititorului miniaturi şlefuite cu migală, ca un bijutier, la 94

Mărturii spre neuitare intervale de timp rezonabile, ilustrative pentru a ceea ce s-ar putea numi fluiditatea creaţiei. Or scrierea continuă, cu program, duce mai totdeauna la desăvârşire, la capodoperă, dacă este susţinută de un talent viguros, de o vocaţie certă. Gabriela Mimi Boroianu scrie o poezie de succes şi am convingerea că ieşirea ei spaţiul larg şi generos al poeziei dincolo de ingratele limite ale „provincialismului” îi va aduce şi recunoaşterea cuvenită, şi notorietatea.

Cronicarul s-a mărginit aici la o simplă notaţie „impresionistă”, la consideraţii generale, fără să intre în „ambulatoriul” criticii estetice propriu-zise, din dorinţa modestă de a lansa câteva impresii de lectură pe care el însuşi şi le-a însuşit, de a facilita cititorului intrarea în sala cu oglinzi mişcătoare a poeziilor Gabrielei Mimi Boroianu, şi cu speranţa verificabilă că intuiţiile sale s-au potrivit, ca şi judecăţile sale, gusturilor atât de felurite ale cititorilor necunoscuţi, încercaţi de aceeaşi emoţie estetică.

06.04.2016

95

Constantin Stana

96

Mărturii spre neuitare

Prolegomene la Iubire

Dintre toate temerile care bântuie fiinţa umană, uneori spontan, ca o revelaţie, alteori constant, ca destinul, teama de neant, cu cele trei „zâne” ale sale, Anonimatul, Uitarea şi Moartea, este, poate, cea mai persistentă; ea întregeşte drama existenţei oricui, aruncând peste tot umbrele fugare ale unei tristeţi ancestrale şi meditative, aparent fără leac... În tentativa sa de a se mântui, vanitatea umană, în sens latin, a găsit trei soluţii salvatoare: perpetuarea generică a numelui, la nivelul omului comun care supravieţuieşte prin urmaşi, faptele de răsunet eroic, care, prin epopeea lui Homer (Iliada) l-au eternizat pe Ahile în conştiinţa lumii, şi creaţia, „utile dulci” în toate generoasele sale manifestări. Toate acestea sunt regentate de Iubire, care vehiculează, înnobilează şi străluminează toate efemerele noastre întreprinderi. Şi tot Iubirea este cea care a încolţit între gândurile şi străduinţele Ninei Ceranu, făcând să se nască, în forma nemuritoare a cărţii, antologia eseistică de astăzi, naştere la care, iată, suntem noi 97

Constantin Stana

înşine mărturisitori, în blânda amiază a luminatei zile de 24 septembrie 2016. Cartea „Despre iubire...” cu precizarea - subtitlu „Clubul de la Timişoara”, „ediţie îngrijită de Nina Ceranu”, a apărut de curând la editura „Ecou transilvan” din Cluj-Napoca, sub egida Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, şi reuneşte în paginile ei cincisprezece nume care şi-au câştigat deja notorietatea necesară spre a se mântui de angoasa uitării: Ion Marin Almăjan, Lilioara Ardeleanu, Veronica Balaj, Mirela-Ioana Borchin, Ioan Cărmăzan, Nina Ceranu-Chelariu, Manolita Dragomir-Filimonescu, Dana Gheorghiu, Doina Rodica Moţ, Constanţa Maria Marcu, Silvia C. Negru, Rodica Pop, Monica Rohan, Titus Suciu, Cornel Ungureanu... Patru barbaţi şi unsprezece femei pe care Nina Ceranu le-a ales pentru eternitate în panteonul Clubului de la Timişoara...

Fiecare dintre aceşti „nemuritori” este atent şi semnificativ aşezat pe soclul propriei note curriculare, bio-bibliografice, sub semnul horaţian, ca o damnaţiune, a acelui „exegi monumentum aere perenius...” distincţie binemeritată şi binefăcătoare - și fiecare a ales din „golestanul” creaţiei sale câte o floare, pe care a considerat-o cea mai frumoasă şi mai potrivită acestui buchet antologic - el însuşi o floare, dacă nu un florilegiu, în această „ikebana” a literaturii noastre actuale...

98

Mărturii spre neuitare Nota comună a celor cincisprezece magnifici (de ce ne-am teme de cuvinte, din moment ce uzanţa publică aruncă, inconştient şi aleatoriu, cu superlative în stânga şi-n dreapta, în libertatea ei bezmetică de a potrivi peretele cu nuca şi oiştea cu gardul?), nota comună a celor cincisprezece magnifici este Valoarea, acea bijuterie personalizată care le-a adus notorietatea cuvenită. Ea străluceşte stelar şi călăuzitor pe uraniscul aducerii-aminte, salvându-se, „pro merita”, şi salvându-ne de primejdia atotdevoratoare a timpului și a uitării...

Fiind o carte scrisă din şi pentru iubire, la modul exemplar beletristic, argumentul criteriului de selecţie a autorilor antologaţi, precum şi al opţiunilor lor privind textele din cuprins devine caduc şi superfluu, drept pentru care îl vom lăsa în grija cârcotaşilor eventuali, căutătorilor de noduri în papură, cu încredinţarea că numai ei îl pot folosi întru poleirea cu „aurea mediocritas” a propriilor neîmpliniri, făcând „să tacă zbârnăirea adunăturilor de muşte”... Nu vom încerca miniaturi portretistice fiecărui „personaj” din carte, cum deseori se obişnuieşte, din convingerea că această carte chiar n-are nevoie de asemenea adăugiri, eventuale colaterale..., şi nici nu dorim să diminuăm câtuşi de puţin din plăcerea particulară a cititorului, de a descoperi el însuşi frumuseţile textelor, sub farmecul lecturii, oferindu-i „chei” 99

Constantin Stana

100

Mărturii spre neuitare subiective de elucidare, nici disconfortul unui „deja vu” orgolios, inserat în demersul critic ocazional.

Credem că aprecierile trebuie să aparţină, în fond, şi nealterate, exclusiv cititorului, care el singur poate hotărî dacă să ne ia sau nu părtaşi la propriile sale revelaţii.

Fiind doar o întâmpinare, iar nu un studiu critic, potrivit unei altfel de abordări, aplicate şi argumentative, ne mulţumim cu atât: cu satisfacţia astfel mărturisită a descoperirii - în câteva cazuri, a re-descoperirii - unor oameni exemplari şi a unor creaţii alese, cu care ne străduim să intrăm în fascinanta comuniune de gând şi de simţire. Nu ne lipsim, desigur, nici de plăcerea ulterioarelor „colocvii” care ne-ar permite să devenim, în zăbava Orei, parafrazându-l pe divinul critic G. Călinescu, laolaltă şi atemporali, într-o eternă primăvară a sufletului: „... dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele şi câmpul încă plin de roze, Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...

Iubirea şi prietenia dac-au ajuns zădărnicie, Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în veşnicie...

Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul a-nflorit.”

(Al. Macedonski)

101

Constantin Stana

Nu putem încheia aceste fugare consideraţii fără să remarcăm monumentalul interviu (27 de pagini) cu Ioan Cărmăzan, realizat de Vasile Dogan în primăvara acestui an (31martie 2016)- „Despre Timişoara cu dragoste”, care deschide, vectorial, această antologie, dând sens, finalitate şi consistenţă întregii alcătuiri… O evocare nostalgică şi o ocrotire tandră, peste timp, a tineretii noastre, care conferă oraşului de pe Bega distincţie de topos absolut al iubirii, iar acestor soli ai Banatului„frunce”, titlul de heralzi eminenţi ai iubirii eterne de frumos...

24 septembrie 2016

102

Mărturii spre neuitare

Jurnalul „Devenirii prin suferinţă”

(Grig Gociu – „Căminul Racoviţă”. Cartea a III-a) Sunt cărţi menite să ilustreze destine individuale atât de puternice prin dramatismul lor, şi atât de încrustate în „carnea” unei generaţii radiante, încât depăşesc, prin semnificaţii, delimitarea strict cronologică prestabilită de autori, spre a se ridica la treapta de generalizare ce afectează o întreagă epocă...

Sunt cărţi care n-ar trebui scrise, pentru că trezesc din adormirea ei terapeutică Amnezia, provocând, fatalmente, re-trăirea aceloraşi suferinţe, cu aceeaşi intensitate originară, şi făcând mai anevoioasă vindecarea rănilor de atunci... Şi sunt cărţi care, chiar dacă au fost scrise, poate că n-ar trebui citite, pentru că permit zborul planat al Suferinţei până în contemporaneitate şi dincolo de ea, ca o umbră ameninţătoare a Nefericirii... Şi, totuşi... Şi, totuşi, am încredinţarea că tocmai de aceea astfel de cărţi trebuie scrise, şi trebuie citite!

103

Constantin Stana

Trebuie scrise fiindcă, dincolo de anecdotica lor individuală, de nota lor subiectivă, aceste cărţi, ce ignoră în aparenţă beletristica, cumulează valenţe documentare şi de frescă socială, panoramând o lume vie, reală, lipsită de butaforie idilică, şi inundată de o imundă suferinţă, faţă de care nu mai puţin imunda boemă riscă să devină o „prestidigitaţie” la modă. Într-o lume tot mai văduvită de repere paseiste, lume ce-şi uită regretabil de repede propriul său trecut, proiectându-şi în cine ştie ce direcţie viitorul ei incert, astfel de cărţi sunt, totodată, mărturii amare, care ne-au marcat înaintaşii dintr-un trecut nu prea îndepărtat şi de care suntem legaţi prin invizibile fire ale destinului nostru naţional comun; cunoaşterea, înţelegerea şi asumarea acestui destin otrăvit de vremelnicii este obligaţia noastră morală. Şi sunt, aceste cărţi, o lecţie de minte şi de suflet peste care nu putem sări, de la care nu putem lipsi şi nici chiuli fără să plătim, mâine, preţuri greu de prevăzut. Sunt file dintr-o istorie adevărată şi onestă, care nu pot fi rupte din carte fără presentimentul că ai ignorat şi ai dat uitării, cu vinovăţie, nişte documente ale Neamului tău, slăbindu-i legitimitatea în faţa Istoriei...

Chiar dacă distanţa dintre carte şi cititor creşte tot mai îngrijorător cu fiecare zi ce trece, aceste cărţi trebuie citite! Măcar pentru că aceste 104

Mărturii spre neuitare cărţi dovedesc un miracol: că indiferent cât de potrivnice ne-au fost, uneori, destinul, oamenii şi împrejurările, cei dinaintea noastră au găsit totdeauna în ei puterea de a se ridica după fiecare cădere, şi de a merge mai departe. Că nu s-au lăsat pradă deznădejdii şi renunţării, chiar dacă unii au clacat şi au evadat în moarte sau în resemnare. Că şi-au desăvârşit devenirea prin suferinţă, mântuindu-şi destinul. …

Cartea profesorului Grigore Gociu, încheind, cu acest al treilea volum, proiectul unui „altfel de jurnal” (cum au remarcat unii dintre referenţii volumelor anterioare) început cu trei ani în urmă („Eheu, fugaces tempore…!”), se înscrie, cu notele ei particulare, în „segmentul” de istorie literară contemporană ce mărturiseşte vitregiile unei epoci.

Este epoca blestematului deceniu şaizecist (19501960) care şi-a zbenguit ticăloşiile şi nefericirea asupra unui popor blajin, deturnându-l de la rosturile sale. Chiar dacă viforul cumplit al acelei vremelnice urgii s-a stins în amurgul veacului trecut, „jurnalul” lui Grigore Gociu avertizează, ca o anamneză, că sechelele acelei nefericiri de import n-au dispărut definitiv. Ele zac încă, latent, pe ici, pe colo, ca un cancer nevindecat, ca o zvârcolire anacronică, putând încolţi oricând în mentalităţi şi în comportamente aberante.

105

Constantin Stana

Această a treia carte a trilogiei „Căminul Racoviţă” vehiculează cu obstinaţie aceleaşi nuclee epice cunoscute din cele două cărţi anterioare omonime, cu arce laitmotivale ale naraţiunii evocatoare. Pe fundalul mocnind al vieţii studenţeşti din Clujul anilor de referinţă se mişcă aceleaşi personaje, între care noile „apariţii” sunt rare şi semnificative. Mediul studenţesc, în pofida imaginii pestriţe, de Isarlîk modern, are însă o certă coerenţă.

Este o lume vie, reală, dinamică, un vulcan fumegând, unde personajele, legate prin invizibile fire ale destinului lor comun, îşi urmează, fiecare, după şanse şi putinţe, meandrele propriei deveniri.

Situaţiile, întâmplările, evenimentele, chiar experienţele individuale au însă valoare arhetipală, radiind din destinul arhetipal al autorului. Astfel, una din calităţile cărţii de faţă este aceea că oferă cititorului trăitor pe atunci bucuria şi tristeţea de a se regăsi în stările de minte şi de suflet evocate de autor, restaurând, în intimitatea mută a memoriei afective, revelaţia şi reveria pătimirii trecute, de unde pare că se-aude scâncetul de naştere al obstinaţiei de a merge mai înainte cu orice preţ.

Gestul de a da cu tifla opreliştilor aminteşte, oarecum, de conduita tragic-şugubeaţă a lui Gavroche, sfidând gloanţele pe baricadele comunarde ale Parisului de altădată. „Clubul de 106

Mărturii spre neuitare elite” al „balicilor” clujeni (pag. 28) este, prin această raportare, un tonifiant „haz de necaz”.

Arhetipală este şi „situaţia-limită” a autoruluiprotagonist, erou, martor şi narator al propriului „jurnal”, silit dureros să-şi cumpănească şansele, să-şi încarce bateriile energetice de la surse neaşteptate, deseori născocite, un fel de robinsonadă, o pendulare dramatică între deznădejdea temeinică şi optimismul cu minime şanse (pag. 55).

Obsedantele repetiţii ale unor fapte şi întâmplări sunt nişte expectoraţii ale amărăciunii şi obidei unei generaţii, nişte rejecţii, motivate de resentimentele unor vinovaţi fără vină, frustraţi împotriva voinţei lor şi a oricărei logici umanitare; rostul lor este dublu: să reamintească tuturor celor în cauză, peste timp, toate necazurile pe care a trebuit să le înfrunte („Să nu uiţi, Darie!” zicea tot cam pe-atunci şi Zaharia Stancu), şi să pregătească fundalul senin pe care se va proiecta extraordinara capacitate de a ierta a acestor năpăstuiţi. Iar când cortina cade mai greu ca o tristeţe peste această stranie „panoramă a deşertăciunilor”, iar tăcerea pare a fi mai mult ca un oftat, astupând gura aplauzelor de obşte, îţi ţiuie în ureche doar şoapta meditativă a Arlechinului, părăsit şi el, într-un colţ al scenei întunecate: „- Cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie fericit!” (pag. 130) .

107

Constantin Stana

Ritmul însuşi al acestui „jurnal” este, şi el, ca un năduf răbdat îndelung. Meandre şi volute, curgeri line şi învolburări, suişuri şi coborâşuri, rotiri, alunecări şi rostogoliri, toate acestea compun o melopee la fel de complicată ca viaţa însăşi.

Oricât de grea, această viaţă este, pentru cei mai mulţi dintre „eroii” romanului, un infern suportabil.

Sau o penitenţă. Vârsta tânără şi exuberantă prin firea lucrurilor are nevoie, din când în când, de o supapă, de chiotul ei care reglează respiraţia şi oxigenează creierul, dând imbold Speranţei să se reformuleze. Bucuriile sunt puţine pe-aici, poate de aceea sunt gustate profund. Ele sunt clipe de triumf, greu obţinut, asupra oponenţilor obtuzi din sistemul bântuit de anomalii: o bursă obţinută nedrept de târziu, o vacanţă într-o tabără UTC, excursiile de studiu, o farsă colegială sau străfulgerările unei idile.

Norocul nu se întrezăreşte decât târziu, vine greu, tras de mânecă de merite şi de eforturi, parcă debusolat şi el... Astfel, capitolul „La mine în pat” are ceva şi din legănarea doinei din fluier, de la munte, şi din tusea clamoroasă a trompetei din „Aida” lui G. Verdi, la întoarcerea triumfală a lui Radames, ori din sacralitatea unei zile importante din calendar. Nanismului funciar al vremii înfăţişate în roman îi contrapunctează măreţia feerică a Naturii („vindecătoare de nevroze” - Al. Macedonski) în panorame construite sadovenian, 108

Mărturii spre neuitare cu un extraordinar simţ al amănuntului pitoresc, propriu ochiului avizat, ori pur şi simplu fermecat de frumuseţe.

Grigore Gociu este, vocaţional, un om al spaţiului paradisiac românesc, un copil „zolist” al naturii în care s-a născut şi care i-a pecetluit existenţa. Cunoscător calificat al acestui mediu, al geografiei româneşti în genere, el dezvăluie cititorului vizionar un spectator deopotrivă înzestrat cu capacitatea permanentă de a se minuna de privelişti, de oameni şi lucruri, şi harul narativ de a-l face pe cititor să vadă ceea ce vede el însuşi.

Detaliat, limpede şi fermecător.

Reîntoarcerea periodică la natură i-a devenit (şi profesional, constant, planificat, nu doar ocazional, turistic) un mod olimpian de revigorare, terapie pe care, deseori, o împărtăşeşte şi semenilor, cunoscuţi apropiaţi şi prieteni, şi studenţilor săi de la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

Tablourile sale de natură sunt „vivante”, nu fotografice. Nu sunt, adică, simple „naturi statice”.

Ele urmează marele spectacol al naturii de pe paralela 45 românească, în rostogolirea de miresme şi de culori a anotimpurilor, şi animată, în plus, de prezenţa oamenilor şi de fenomenele meteorologice.

Fără să aibă dimensiunile ciclopice ale „reportajelor” lui Geo Bogza, peisagistica lui Grigore Gociu este esenţializată şi sugestivă, cu 109

Constantin Stana

nimic mai prejos decât mediul forest, fabulos şi iniţiatic în care centaurul Chiron practica, în beneficiul tinerilor ahei din antica Eladă, kalokagathia; creşterea tinerilor frumoşi şi sănătoşi la trup şi la minte. Sau îi învăţa artele marţiale, ori sporturile pentru Olimpiade. Cred că tocmai din această simbioză (loc comun!) a omului cu natura s-a născut frăţia românului de baştină cu codrul, în expresia ei precisă, proverbială. Această simbioză determina moduri de viaţă, şi regla munca omului după ceasul (uneori, capricios!) al vremii. Munca omului de la ţară avea rosturi clare, şi o filosofie a ei, un fel de naturism, de panteism echilibrat, vizând armonia existenţială, trăirea în conformitate cu Firea, dar şi prudenţa asigurării (modeste!) a traiului. Aducându-şi aminte de copilăria sa muncită, cu toate treburile de peste an, profesorul („de ştiinţe naturale”!) exclamă cu nedisimulată satisfacţie: „Are munca asta grea o poezie a ei! (pag.

17)” - constatare robustă, de om sănătos!

Pe măsura desfăşurării firului epic, autorul îşi aminteşte, cu multă exactitate, dar şi cu o anumită candoare, şi de jocurile copilăriei petrecute la ţară sărmane improvizaţii, ca şi viaţa lor mereu bântuită de nevoi, din care cu greu puteau să rupă fărâma lor de bucurie (pag. 22), de „făcutul lemnelor” pentru foc (pag. 18), de cosit, de clacă („Furca”!), de miturile şi eresurile locale. Sunt pagini memorabile, de aspect monografic, despre o lume care parcă s110

Mărturii spre neuitare ar grăbi să alunece-n uitare. De aceea, repet, această carte este o mărturie şi o lecţie pentru generaţiile ce vor urma. Satul, care cândva intrase în literatură, lângă temele majore ale specificităţii noastre naţionale, ba chiar în şedinţele omagiale ale Academiei, a dispărut chiar şi din manualele şcolare, siluite de prea desele, nejustificatele şi smintitele programe şcolare „reformatoare”. A luat cu sine şi cuibarul veşniciei noastre, şi frumuseţea vechilor tradiţii, ba chiar şi strălucitoarea întemeiere a limbii, erodate de intemperiile neguroase ale noului ev. Rămâne în cartea lui Grigore Gociu şi în cărţile altora, frumos aşezate în frunzarul liniştit al bibliotecilor închise, imaginea tot mai estompată a acestui paradis terestru (cândva) tămăduitor.

Rostul însuşi al ţăranului român tradiţional a fost clintit până la demolare de experimente delirante ale unor demenţi căutători de fericire aiurea, fantasmagorice şi ruinătoare.

Găsim, în cartea vie a profesorului (el însuşi devenit arhetipal, cum spuneam!) multe pagini, cumplite prin tragismul lor „de mase”, privind anii ticăloşi ai colectivizării României după modelul stalinist, cu toate cohortele de nenorociri care i-au succedat, şi au dus la spulberarea destinului istoric al celei mai însemnate şi mai sănătoase clase sociale româneşti. Acele pagini se adaugă amărăciunii de ansamblu a „jurnalului”.

111

Constantin Stana

Urmând, la nivel „anecdotic”, un fir cronologic aşezat pe elemente evenimenţiale (cu necesare întoarceri recapitulative), cartea demonstrează o consecvenţă stilistică şi o coeziune a elementelor compoziţionale admirabile. Întreaga creaţie epică se întemeiază pe o autenticitate ce chiar face concurenţă stării civile. „Feliile de viaţă” nu se desprind din întreg, iar din „dosarele de existenţă” sunt ataşate, la sfârşitul cărţii, fotocopii.

Naraţiunea, accesibilă şi clară, fără înzorzonări, curge limpede, în matca firească a celei mai frumoase limbi „romanice”.

Iar retorismul „didacticist” nu aduce stricare, ci augmentează autenticitatea.

Nu putem trece cu vederea, cum nu putem rupe din magma epică, „cultul dascălului”, pe care Grigore Gociu îl practică onest, cu simţ axiologic precis, în cele câteva schiţe de portret - adevărate elogii esenţiale (profesorii Roşca, Savu s.a., unii adevărate somităţii, alţii - în devenire).

Este, de asemenea, remarcabilă puritatea adâncă a sentimentelor acestei generaţii. Echilibrul comportamental şi naturaleţea emoţională conferă o mare doză de credibilitate şi de demnitate relaţiilor între sexe, care sunt privite cu religiozitatea bunului-simţ.

Delicateţea este consubstanţială, iar discreţia guvernează tot acest comportament.

112

Mărturii spre neuitare Reîntoarcerea fostului „balic delincvent” la vechile urme, după dobândirea legitimităţii sale de „student cu drepturi depline” este un „rămas-bun” adresat părţii sale de nemeritată suferinţă, şi o ultimă verificare, spre aducere-aminte, că toate câte i s-au întâmplat n-au fost un coşmar, o ficţiune, ci chiar cruda realitate trăită, consfintiţă printr-o omenească împăienjenire a privirii...

Acum, la sfârşitul ei, cartea se poate citi şi reciti deplin. Este întreagă, şi se poate odihni sub alte priviri, luminată de alte înţelesuri, ca o suferinţă şi ca o iertare...

Nu pot zâmbi eu însumi decât cu părtaşă nostalgie, amintindu-mi umbra de regret mărturisit de tatăl scriitorului, într-un moment de zăbavă al câmpeneştilor lor învredniciri: „- Mi-ar fi plăcut ca unul dintre voi să se fi făcut scriitor...!” (Nota bene: ca o răzbunare, sau ca o revanşă a destinului, ambii fraţi Gociu, şi Ion (despre care ne rezervăm plăcerea de a scrie cândva!), şi Grigore sunt scriitori!).

Cum nu-mi pot reprima, acum, la sfârşitul lecturii „integralei” „Căminului Racoviţă”, ecoul interior la retorica întrebare a autorului: „– Prin câte ai trecut, Grigore Gociu, ca să ajungi aici?”

113

Constantin Stana

Reverii şi revelaţii

Costel Avrămescu este un pasionat de literatură care vine, în lumea fascinantă a poeziei, dintr-o zonă extraliterară. Nu este un caz izolat, nici măcar curios, dat fiind faptul că această pasiune nu alege – preferenţial – o anumită profesie, şi nu este o dedicaţie exclusivă a oamenilor de litere. Am putea spune chiar că, în această privinţă, vocaţia pentru frumos, exprimată în forme beletristice, se instituie ca gen proxim, orientările profesionale devenind diferenţe specifice, a căror diversitate ţine de motivaţii mai mult sau mai puţin conjuncturale. Accesul la literatură este, în această viziune, una dintre formele deplinei libertăţi a spiritului care se manifestă paralel, deseori anacronic, marcând, efemer sau constant, existenţa umană în genere. „Revelaţia cuvintelor” este un volum de poezie edificator pentru viziunea artistică a autorului, pentru tehnicile şi formulele poetice, ca şi pentru uzanţa mijloacelor expresive prin care se conturează un stil propriu şi o notă particulară a autenticităţii.

114

Mărturii spre neuitare Citind şi celelalte patru volume anteriore de poezie („Dincolo de cuvinte, sufletul meu”, „Mare şi destin”, „Însemnări în jurnalul de bord”, „Între relativ şi absolut”), am relevat o persoană complexă din punct de vedere spiritual şi emoţional. Sunt impresionat de sprinteneala şi inteligenţa cu care a făcut trecerea de la extraordinara rigoare ştiinţifică a cărţilor cu tematică geopolitică şi militară, scrise până la debutul în această literatură de cu totul altă factură, survenit după ieşirea sa la pensie (trecerea în rezervă, autorul având o impresionantă carieră militară).

Dacă este adevărat că dintr-o realitate dată, fiecare alege ceea ce vrea să vadă şi ceea ce este în conformitate cu sistemul său de valori, atunci putem spune că autorul alege, în mod cu totul deliberat, o viziune mai puţin obişnuită asupra lumii.

Tematica preocupărilor sale beletristice mă determină să presupun un scriitor „cu program”, ocolit de capriciile întâmplării, cu profunde sclipiri ale inspiraţiei şi o pronunţată tuşă filozofică.

Cuvintele i s-au revelat într-un proces de durată, provocând reverii transcrise adesea cu o evidentă lăcomie retorică, marcată de dorinţa de a spune cât mai multe, în fraze poetice ample şi tumultuoase, parcă zorite de inexorabila trecere a timpului. Cu tot acest galop al imaginilor, reuşeşte să prindă cele mai potrivite cuvinte, într-o fulgurantă anamneză.

115

Constantin Stana

Imaginile feerice create, de senină reverie, reuşesc să strunească limbajul într-o interesantă complementaritate a construcţiilor metaforizante.

Chiar dacă esenţializează şi, de multe ori, reuşeşte să sublimeze în metafore cu încărcătură metafizică, în unele poeme, autorul îşi exprimă crezul liric, accentul căzând însă nu pe tehnica poetică ci pe relaţiile dintre el şi lumea înconjurătoare, în care natura are un loc bine statuat. În funcţie de context, sugestia, simbolistica şi metafora sunt folosite diferenţiat (a se vedea, comparativ, poeziile „Vis de iarnă” şi „Prizonierul nopţilor de iarnă”). În aceeaşi direcţie, „Hegemonia frumuseţii din idee”, poezie care trimite la poetica horaţiană, se situează într-o complementaritate armonioasă cu poezia „Dulci simboluri în lumina lunii” sau cu poezia „Forma întâmplării”.

Contemplarea sa nu se fixează exclusiv pe reverie. Are şi ochi de pictor preocupat să surprindă variaţiile cromatice ale naturii, modificarea unor privelişti pe parcusul diurn al soarelui pe boltă, când contururile devin fie foarte clare, fie tremurătoare, fie ireale. Nici în poeziile de această factură, autorul nu-şi poate reprima total efuziunile sale lirico-filozofice. Imaginile sunt pipăite cu mâinile – „ochii tactili ai sufletului”, receptate cu ochiul fizic – „felinar în glastra sufletului” – sau corespondentul lui („ ...mi-ai dăruit clipa în care am închis ochii ca să le desluşesc,/condamnându-mă la 116

Mărturii spre neuitare simţire, fără a mai fi nevoie să privesc...” – „Întregul unui relativ absolut”).

Preocupat de problemele referitoare la sensurile existenţei, crezul poetic al lui Costel Avrămescu se desfăşoară, aproape fără îngrădire, mai mult în timp decât în spaţiu, în percepţia acută a comuniunii cu cei dragi, a căror viaţă, repede întreruptă, o retrăieşte în amintirile sale într-o strânsă legătura cu sensurile externe („Dialog temporal”, „Pirostrii peste amintiri”).

Din acest punct de vedere, apreciz că poezia sa este şi imprevizibilă. Chiar dacă, uneori, este neconvenţional, sentimentalismul unor poeme este răscolitor. Se remarcă precizia cu care sunt înregistrate şi comunicate anumite stări, trăiri, senzaţii, simbioze sufleteşti. În pofida poeticii, specifică mai degrabă vârstelor adolescentine, ele nu suferă de anumite reţineri, de timiditatea incomplet depăşită a acestor perioade ale vieţii.

Evident, indiciile temporale sunt reazemul unei asemenea atitudini („Iniman de firesc”, „Ciutura cu amintiri”, „Ecoul cântecului de sirenă”, „Din scoică, se prelinge marea”). „Revelaţia cuvintelor” produce o stare de uluire incipientă, care poate fi domolită doar prin scufundarea în reverie sau într-o analiză foarte profundă a textului. De acea stare meditativă care pune ordine în impresiile aleatorii, dând limpezimea 117

Constantin Stana

necesară imaginii toamnei”).

şi

expresiei

(„Altă

faţă

a

În funcţie de raportul stabilit între imagine şi realitate, poezia lui Costel Avrămescu are parte de forme stilistice tradiţionale sau moderne. Acolo unde este cazul, jocul rimelor, expresiv elaborat, dă strălucire imagistică poemelor. Excesul uneori retoric, impulsurile explicative, abundenţa elementelor conjuncte şi a determinanţilor lexicosemantici – aspecte explicabile prin înclinaţiile filozofice ale poetului – combinate cu amplitudinea desfăşurărilor sintactice contribuie la această armonie a frumuseţii ideatice cu o rigoarea asumată cu multă îndrăzneală.

Opţiunea pentru prozodia clasică este, uneori, amendată de latenţele spiritului modern, ce pare a căuta o eliberare de canoanele obsedante, un fel de evadare din imperiul rigorii, pe care nu le poate repudia. Există în discursul liric al lui Costel Avrămescu numeroase asemenea tendinţe. Versul liber aduce un câştig metaforic net („Catedrala de sub riduri”), izvorând din însăşi nevoia de zbor neîngrădit al libertăţii expresiei. Cel mai grăitor exemplu, în acest sens, este poezia „Timpului oricum nu-i pasă”.

Limbajul şi imaginile artistice sunt puse în corelaţie cu un plan filosofic bine conturat, având rolul de a revela un mister esenţial relativ la 118

Mărturii spre neuitare conţinutul unor poeme; eufonia versurilor libere sugereaza amplificarea misterului.

Subiectele poetice ale lui Costel Avrămescu, numeroase şi motivaţionale, sunt supuse la numeroase interogaţii şi invocaţii retorice. Ele se nasc în dorinţa de comprehensiune a unui suflet marcat evident de sensibilităţi lirice şi de un limbaj expresiv pus bine în lumină. Călător pe tainicile şi minunatele cărări ale lumii vii, ale gândului şi ale nebănuitelor frumuseţi de-abia intuite, mai mult meditativ decât jovial, uneori, obosit de speranţe şi contrariat de tragismul unei lumi puricate cu multă minuţiozitate, Costel Avrămescu îşi găseşte în clipa cea repede dintre visare şi aşteptări cuvenitul răgaz pentru viitoarele lui peregrinări („Amintiri viscolite”).

Eul poetic al lui Costel Avrămescu nu pare a fi îngrădit nici de timp, nici de spaţiu. El ne propune o poetică plurală, marcată de puternice accente filozofice şi evidenţiată prin predominarea cugetării, a reflexivităţii, profunzimea metaforei şi mister.

Oricine citeşte aceste versuri îşi dă repede seama că ceea ce citeşte este, de fapt, o regăsire a propriilor gânduri, o materializare a lor.

Puternic ancorată în contemporaneitate, poezia lui Costel Avrămescu merită atenţie din partea cititorilor şi chiar a criticii literare.

119

Constantin Stana

Cuprins

Nu sunt om al timpului meu 5 Lacrima cuvântului 11 Pasteluri paradoxale 17 Note şi atitudini 23 Patima verbului 33 O sărbătoare a cuvântului 38 Poezia ca inspiraţie divină 44 GHETTO 53 Resursele paseiste ale ficţiunii literare 68 O poetică a simplităţii 84 Adierile lirei 90 Prolegomene la Iubire 97 Jurnalul „Devenirii prin suferinţă” 103 Reverii şi revelaţii 114 Cuprins 120 120