Revista Cronos nr. 6 (27), iunie 2016 by Ioan Muntean

coper ta 1

E Eddiittoorriiaall N Niiccoollaaee VVaassiillee 33 E Evveen niim meen ntt lliitteerraarr G Gaabbrriieellaa M Miim mii BBoorrooiiaannuu 55 E Esseeu u CCoonnssttaannttiinn SSttaannaa 1122 AAnnaa CCrriissttiinnaa PPooppeessccuu 1144 IIoonn VVaanngghheellee 1166 P o e z i e Poezie LLeennuuşş LLuunngguu 1188 CCoosstteell AAvvrraam meessccuu 1199 LLoorreeddaannaa M Măăddăălleessccuu 2200 AAllbbeerrttoo VVookkaa 2211 O Orrbbaann M Miirreellaa 2211 CCoonnssttaannttiinn M Mîînnddrruuţţăă 2222 N i c u D o f t o r e Nicu Doftoreaannuu 2233 P r o z ă Proză M Miihhaaeellaa M Mooşşnneeaannuu 2244 AAllm maa SSîîrrbbuu 2288

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

N Noottee ddee ccăăllăăttoorriiee IIoonn PPâârrââiiaannuu 3311 C r o n i c Cronicăă ddee ccaarrttee CCoonnssttaannttiinn SSttaannaa 3355 R e c e n z Recenziiii D Drraaggoom miirr IIggnnaatt 3388 FFoorru um m ccrroon nooppeeddiiaan n PPuuiiuu G Ghheeoorrgghhee R Răădduuccaann 4422 C Caarrtteeaa ddiin n sseerrttaarr M Maarriiaa G Giiuurrggiiuu 4433 LLeennuuşş LLuunngguu 4499 L Leeccttu urrii îîn n ffooiilleettoon n N i c Nicoollaaee VVaassiillee 5511 U Um moorr EElleennaa AAggiiuu N Neeaaccssuu 5588 T Trraaddiiţţiiii,, ddaattiin nii,, oobbiicceeiiu urrii IIooaann M Muunntteeaann 6622 D Diippttiicc M Maannuueellaa CCeerraasseellaa JJeerrllăăiiaannuu & & IIoonn VVaanngghheellee 6644

coper ta 2

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Căţelul sau calculatorul? Globalizarea, mai ales cea informaţională, conduce la o mai bună posibilitate de a te informa şi a face comparaţii. Suntem adesea porniţi să judecăm porniri temporare, legate de vârstă sau de diferite situaţii particulare, drept schimbări definitive în viaţa oamenilor, îi catalogăm pe viaţă negativ şi, din fericire, constatăm mai târziu ca nu a fost aşa. Este cazul tipic al relaţiilor dintre generaţii. Generaţia actuală consideră o situaţie deosebită, periculoasă, explozivă, că tinerii refugiaţi în lumea virtuală pierd legătura cu lumea reală, pierd sensibilitatea, pierd dorinţa de a relaţiona în realitate şi în timp real. Am avut o ocazie să constat că nu este aşa, că tinerii de azi au tot ce trebuie să aibă un om în el, chiar dacă petrec mai multe ore pe zi în faţa calculatorului. Am participat odată la o întâlnire cu elevi de la un liceu din Baia Mare pe tema „Omul şi calculatorul”. Eu eram avocatul omului, iar d-l. Varujan Pambuccian, care nu este doar politician, ci şi un renumit profesor universitar în domeniul matematicii, era avocatul calculatorului. În sală erau câteva zeci de elevi de liceu, toţi mari amatori de calculator, gălăgioşi. Creau o atmosferă de stadion. ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Profesorii de la alte discipline erau afectaţi de faptul că se simţeau neglijaţi, atât ei cât şi disciplinele lor de studiu. D-l. Pambuccian a „înrăutăţit” şi mai mult situaţia, provocându-i cu îndemnul să ridice mâna cine are acasă calculator. Evident că a urmat un răspuns în proporţie de masă cu mâinile ridicate, gest însoţit şi de un zgomot infernal de aprobare. Eram de-a dreptul stresat de modul cum, în situaţia creată, aş mai fi putut echilibra situaţia în favoarea omului. În situaţia respectivă, tinerii din sală ar fi interpretat că a fi în favoarea omului ar însemna să fii împotriva calculatorului!... Mi-a dat Dumnezeu o inspiraţie de moment şi am continuat cu două întrebări în acelaşi mod interactiv de comunicare. Le-am cerut: să ridice mâna cine are acasă un câine? A urmat un răspuns afirmativ aproape de acelaşi entuziasm ca și în cazul calculatorului. Întrebarea următoare a făcut însă linişte totală în sală. Întrebarea era dacă ar dori să schimbe câinele real cu unul electronic. Răspunsul a fost un categoric „Nu”. A urmat o discuţie foarte interesantă şi echilibrată, din care a reieșit maturitatea gândirii tinerilor liceeni. La fel de lipsită de sens mi se pare discuția referitoare la o ipotetică concurență, pe viață și pe moarte, între carte și calculator. Că ar fi un real pericol de 3

eeddiittoorriiaall dispariție a cărții, a literaturii, din cauza calculatorului!... Atacul vine din partea celor care, pentru că nu sunt dispuși să învețe utilizarea calculatorului, preferă calea mai ușoară, cea a negației acestuia. Cu ocazia unui interviu, pus în fața unei întrebări, privind primordialitatea omului sau calculatorului, matematicianul Grigore Moisil, cu umorul caracteristic, i-a răspuns:

Viaţă,... sau calculator? Vrem prieteni, de mici, și când suntem mari și voinici, sunt sprijinul sufletului, fac bine mereu omului. Dar ne este mai uşor, s-avem prieten... un calculator, ne aduce ştiinţă şi putere,

– Păi, scumpă doamnă, a compara

fără iubire, fără durere!... Bine este, uneori, să încerci să te măsori, dacă chiar faci tot ce poţi, să-ţi găseşti timp pentru toţi. La început creşte o plantă, ai grijă tot timpul de ea, vezi să aibă lumină şi dă-i mereu apă să bea! Un animal încearcă să-l creşti, doar după aceea poţi spune, că eşti capabil să iubeşti! Grijă să ai de el, să aibă apă, şi mereu ce mânca, abia apoi, de la viaţă,

omul cu calculatorul, este similar cu comparația dintre ploaie și umbrelă!... Calculatorul este umbrela omului împotriva ploii de informații.

cere şi pentru tine ceva!... Speră să ai o viaţă frumoasă, o educaţie completă şi aleasă, calculatorul să fie,

Evoluția netă, în favoarea utilizarii pe o scară tot mai largă a tehnicii de calcul în locul activităților similare manuale, a condus la situația în care, în țări dezvoltate, cu o cultură foarte avansată, să se elimine învățatul scrisului de mână din școala primară. 4

dar nu în pat, ci pe masă, crescând plante şi animale acasă! Cine înlocuieşte, cu calculatorul, o floare, o pisică, un căţel, nu va duce o viaţă frumoasă, va trăi singur,... doar pentru el!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Gabriela Mimi Boroianu

O dorinţă numită „Prietenii literare Drobeta Turnu Severin – Baia Mare” Se spune că atunci când îţi doreşti ceva foarte, foarte mult, cu tot sufletul, întreg universul lucrează pentru împlinirea acestei dorinţe. Am avut o dorinţă, o dorinţă care a prins rădăcini în sufletul meu odată cu propunerea domnului Romeo Ioan Roşiianu de a veni împreună cu prietenii şi colaboratorii dânsului de la gruparea eCreator, la Severin, pentru a pune „un picior de pod” cum îi place dânsului să spună, la construirea unei frumoase şi fructuase „Prietenii literare”, care să se materializeze într-un număr al revistei eCreator pe care de altfel o şi conduce. Glasul meu firav nu a avut răsunet în lumea literară severineană lovindu-se de zidul rece al „lipsei fondurilor”. M-am întristat dar am continuat să sper că se va găsi totuşi cineva care să vadă dincolo de bani şi să înţeleagă importanţa acestor întâlniri între oamenii care iubesc şi împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru cuvântul scris. Şi iată că, universul mi-a ascultat ruga şi a trimis un mesager să pună aripi dorinţei mele. Acest mesager, acest om cu suflet mare care a făcut ca visul meu să devină realitate, a fost doamna Gabriela Valentina Dobrotă care înţelegând importanţa acestui demers a sponsorizat apariţia numărului 5 al revistei eCReator intitulat „Prietenii literare Drobeta Turnu Severin – Baia Mare” şi astfel pilonul acestui pod ce va uni sudul literar al ţării de nordul ei a fost pus în data de 21 martie 2016 odată cu deschiderea către publicul larg a „Cetăţii ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Severinului”. De atunci, în decurs de o lună de zile, scriitorii severineni şi băimăreni au pus umăr lângă umăr şi au bătut cuvânt lângă cuvânt construind acest pod „literar” care s-a arătat în toată splendoarea lui în data de 22 aprilie şi nu oricum, ci printr-o întâlnire de excepţie, la zi de mare sărbătoare în frumoasa Cetate a Severinului, chiar cu ocazia sărbătoririi zilelor oraşului. La întâlnire au participat scriitori veniţi din toate colţurile ţării să serbeze

alături de noi şi de scriitorii sosiţi din Baia Mare, lansarea acestui număr al revistei şi totodată martori la sudarea acestei prietenii între iubitorii cuvântului din nordul şi sudul ţării. În întâmpinarea acestui demers scriitorii severineni au venit cu un dar de suflet, o lansare „în oglindă” a revistei Terra Grifonis ediţie nouă, care a găzduit între paginile ei şi cuvintele prietenilor scriitori din Baia Mare.

eevveenniim meenntt lliitteerraarr În deschidere, domnul Viorel Mirea amfitrionul acestui eveniment şi totodată directorul revistei Terra Grifonis, a luat cuvântul salutând invitaţii vorbindu-ne despre programul acestei întâlniri şi totodată ne-a anunţat un spectacol surpriză organizat în cinstea prietenilor noştri băimăreni. După această scurtă introducere domnul Viorel Mirea a dat cuvântul domnului Dan Şalapa care ne-a vorbit despre bucuria de a se afla în mijlocul nostru împreună cu prietenii domniei sale veniţi în oraş cu ocazia desfășurării editiei a IX-a, a unui alt complex de manifestări „Drumul cărții” inițiat de editura Ştef; ediție preluată și integrată Zilelor Severinului 2016, prezentându-ne totodată programul şi invitaţii dânsului: de la Târgoviște editura Singur reprezentată prin domnul Ştefan Doru Dăncuş directorul editurii și Gabriela Țiplea director economic; de la editura Mircea cel Bătrân din Râmnicu Vâlcea- domnul Puiu Raducan directorul editurii și scriitor, deasemenea editura Icon din București prin prezenţa profesoarei Maria Tutunaru și a lui Ionuţ Bunea şi bineînţeles Editura Stef, editura organizatoare, prin prezenţa domnului Dragan Nedelcu. Domnul Dan Şalapa a încheiat cu o invitaţie pentru a doua zi la Casa Tineretului unde vor avea loc câteva lansări de carte. În continuare domnul Viorel Mirea a dat cuvântul domnului Tudor Răţoi 6

directorul de la arhivele naționale de la Mehedinți care ne-a vorbit despre expoziția care se afla în fața pavilionului din cadru Cetății și despre materialul din revista Terra Grifonis, cel legat de stadionul Anghelescu. Acesta şi-a arătat bucuria că „Terra Grifonis reapare într-o serie nouă în acest oraș care, trebuie să recunoaștem, nu are foarte multe publicații culturale. Ea vine și oferă publicului interesat lucruri care pot să devină obiecte de lectură, subiecte interesante și tot ceea ce face deliciul lecturii în general. Eu am încercat în paginile pe care le-am scris să continui o inițiativă mai veche și anume aceea de a pune în evidență unele obiective care de-a lungul timpului au intrat în uitare.” Intrând în evenimentul propriu-zis domnul Viorel Mirea a dat cuvântul domnului Ioan Romeo Roşiianu: – Vreau să vă mulțumesc în primul rând pentru prietenie chiar dacă pare un non sens într-o lume literară plină de vanități și orgolii să vorbești despre prietenie. Cred că Dumnezeu a gândit lumea aceasta să încăpem toți, dat fiind faptul că ne vedem la o lună și-un pic aici deja cu zâmbetul pe buze ca o dovadă imortalizată a trecerii noastre prin lume, este dovada că se poate! Am să vorbesc mai mult despre revistă în partea a doua a gândurilor mele acum vreau să vă spun că dacă altădată în perioada de la reversoare încoace era un titlu de mândrie să fii un mecena, să faci acte de mecenat, de la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr marchiz până la rege aveau la curte și se mândreau cu asta, că sprijineau artele, aveau poeții, dramaturgi, aveau totul îi ajutau, îi sprijineau numai ca să creeze! În zilele noastre este invers... mai mari zilei, întorc spatele artelor de orice fel, nu-i doare gura să spună că sprijină dar... nu fac nimic. Autoritățile abia așteaptă să moară un artist că să-i dea după aceea o denumire de școală, de stradă, ca să-şi coafeze ei memoria. Eu împărtășesc o altă idee, eu cred că artiștii trebuie prețuiți astăzi în timpul vieții lor. Ei trebuie ajutați, astăzi, ca să poată crea mai mult și mai bine. (…) Nimeni nu este profet în țara lui, asta o știți foarte bine, nimeni nu poate fi profet aici în Severin nici noi nu putem să fim profeți acolo și atunci ne-am propus prin acest proiect prietenii literare să aducem vocea scriitorilor din Maramureș aici la dumneavoastră acasă pentru nivelul de cultură dar și să ducem vocea dumneavoastră acolo. Acest demers mi lam propus de mult timp încă de anul trecut de când am vorbit prima dată cu Gabriela Mimi Boroianu. Chiar dacă nu s-a putut atunci l-am păstrat viu cât se poate de viu și datorită lui Gabriela Dobrotă care din nefericire nu se află alături de noi azi, aici, la mandatat pe domnul Eugen Golea care va vorbi în locul ei, după cum spuneam datorită lui Gabi l-am făcut mult mai repede. Ea este persoana care a creat, care a facilitat această punte și astfel a dovedit, ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

și vreau să subliniez acest aspect, că este un om de o sensibilitate aparte și un om cu un caracter uriaș. De ce? Sunt foarte puţini oameni, oamenii buni, care nu uită locul de unde au plecat. Gabi Dobrotă nu uită că a trăit vremuri bune în Baia Mare și vă asigur că a fost un om, un meneger de performanță acolo, s-a și confesat la întrunirea trecută, mă bucur că peste ani am rămas prieteni, la fel de buni prieteni, și în momentul în care i-am propus și i-am aruncat această mănușă a înțeles.(...) este de dorit să strângem rândurile pentru că acest concept aparent ilogic de prietenii literare într-o lume a hienelor prinde rădăcini. Și dacă acum vorbim despre eCreator Prietenii Literare și despre Terra Grifonis primul număr dintr-o editie nouă, înseamnă că ce am însămânțat acum o lună și jumătate deja a încolțit! Și să știți că am venit cu drag și am revenit cu un grup de scriitori și mai mare, acum este Vasile Muste, Nicu Scheianu, Mirela Orban, Mihai Ganea, Virginia Paraschiv suntem mai mulți și toate chestiunile astea nu ar fi fost posibile dacă Gabi nu ar fi înțeles. Eu nu aș fi putut suporta singur realizarea acestui proiect, pe care mi l-am dorit și Gabi Boroianu știe încă de anul trecut din septembrie-octombrie când am vorbit inițial cu ea, n-aş fi putut și de data asta îi mulțumesc lui Dumnezeu că am regăsit-o pe Gabi Dobrotă în Drobeta Turnu Severin, iar regăsirea mea cu ea după ani buni arată cam așa. (arată volumul) De aici în 7

eevveenniim meenntt lliitteerraarr colo se vor găsi oameni care vor putea face mai mult, mai bine, dar această lucrare este de referință, este o punte între porțile nordului și porțile sudului. Mulțumesc mult de tot! Dau cuvântul domnului Eugen Golea. Domnul Eugen Golea ne-a explicat de ce doamna Gabriela Drobotă nu a putut fi alături de noi punând totodată accentul pe faptul că acest demers al dânsei nu are nici o legătură cu viitoarele alegeri la care participă. Eu îi mulțumesc lui Romeo, vă mulțumesc tuturor că îmi dați ocazia să fiu aici alături de dumneavoastră, dealtfel am fost și acum o lună de zile dar am stat în sală acolo și nici acum nu stăteam aici dacă Gabriela, cum a spus și Romeo, nu era la Iacobeni unde se confruntă cu o problemă la mina unde lucrează. Aș vrea să vă spun, că acest proiect nu are nici o legătură cu campania electorală. Ne-a urat succes sperând că poate în „proiectele culturii mehedințene, urmând exemplul proiectului acesta se vor face „Prietenii literare Severin - Caransebeș” sau „Oradea-Severin” sau cu un alt oraș. Au urmat apoi pe rând, la invitaţia domnului Romeo Roşiianu, la cuvânt toţi oaspeţii noştri sosiţi din diferite colţuri ale ţării doar pentru a fi alături de noi la acest eveniment. Primul care a luat cuvântul a fost domnul Vasile Muste care ne-a asigurat de prietenia dânsului, de bucuria de a cunoaşte Severinul prin intermediul acestui volum aşa cum nu a reuşit să-l cunoască 8

până acum. Ne-a vorbit de „importanţa acestui concept aproape dispărut în țara aceasta. De mai bine de o sută de ani de când nu am mai văzut o mare prietenie în literatura română iar conceptul prieteniei este atât de important între oameni şi cu atât mai important este între scriitori” de faptul că acest volum pune în valoare cultura existentă la acest moment şi scriitorii care o fac, că „este cu siguranță document și dacă pune în lumină câțiva poeți din Severin, câțiva poeți din Maramureș cu siguranță este un mare lucru, mare adică ea și-a îndeplinit scopul dar e foarte bine să fie toți cei care scriu căci nu vârfurile fac literatura ci mediocrii. Vi s-ar părea paradoxal lucrul acesta dar așa este! Nu geniile fac literatura, ci cei de un anumit nivel, ei duc literatura mai departe, nu geniile. Geniile doar o propulsează fac doar o explozie și atâta tot. Nichita Stănescu spunea „Nu-i potlogărie să fii mare, poet e important să fii, poet e cel mai greu să fii”. A urmat domnul Nicolae Scheianu „- Ceea ce am finalizat azi este o carte frumoasă, un lucru care sper că vă face plăcere și vă reprezintă în mare parte, nu știu dacă în totalitate, dar cel puțin în forma pe care am gândit-o noi și este aicea de față. Știu că de la ea se pot gândi și alte variante și alte forme de colaborare și comunicare între noi. Dar important este că este o modalitate prin care putem fi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr împreună și putem fi nu numai prieteni ci și apropiați în gândurile noastre și în ideile noastre.” Cuvântul a revenit domnului Romeo care ne-a vorbit de cele două linii care definesc revista eCreator: „unul este acest concept de „prietenii literare” pentru că vreau să fac din Baia Mare o altă capitală a României, să arăt că orice oraș poate devenii o capitală a culturii şi pentru că rămânând orfan de mic, cred cu tărie în valoarea prieteniei. Vreau să vă spun că prietenia există iar faptul că ne vedem după o lună și un pic aici este o dovadă cât se poate de vie. Faptul că ni s-a răspuns de domnul Viorel Mirea și de gruparea de aici aproape la fel de frumos cu un număr al revistei Terra Grifonis alocat substanțial scriitorilor din Maramureș este o dovadă că putem funcționa. A doua linie pe care o avem în live eCreator este de dezvoltare a centrelor, o altfel de punere în valoare a unor zone din Maramureș. Și-am scos spre exemplu - primul număr al acestei linii- eCreatori Nordului cu principalii scriitori din zona nordului, am scos un alt număr în jurul cenaclului de la Satu Lung, o ediție specială de unde a plecat și Ioan Groşan și mulți alții, mai sunt aici câteva exemplare dintr-un număr de 500 și ceva pagini dedicat festivalului de poezie de la Sighetul Marmației. Am să merg mai departe cu colegii mei veniți de la Baia Mare. Mirela Orban este o dovadă că nu ne limităm doar la Baia Mare. ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

eCreator-ul nu mai este o revistă doar de Baia Mare are doar redacția în Baia Mare. Este un concept pentru toată lumea. Ani Popescu a venit de la Caransebeș special să vă cunoască, cum a venit și Mirela Orban din Bistrița la fel cum a venit și Nicu Scheianu. Vă garantez că suntem prieteni. Dau cuvântul Mirelei Orban. În loc de discurs în spiritul sărbătorilor Pascale care se apropie, doamna Mirela a citit un poem care i-a fost publicat în revista Terra Grifonis. A urmat doamna Virginia Paraschiv un cunoscut şi apreciat critic literar care ne-a vorbit despre ce înseamna să fii scriitor la ora actuală, despre condiţia lui în societatea românească şi despre schimbările care se cer, despre ce înseamnă critica literară şi cum ar trebui făcută. A încheiat cu o recomandare „Fiecare om cultivat, fiecare om instruit fiecare om cu știință de carte poate să fie comentator, poate să facă notă de cultură unui prieten literar dar nu pe temeiul găștilor! Ci pe temeiul criteriilor de valoare. Și aici vin și spun și închei DA prieteniilor literare cu un amendament cu un criteriu de valoare fermă a scriituri. Atât. Mulțumesc!” „Eu am o vorbă: după Virginia Paraschiv nu-i bine să vorbești și asta am spus la toți confrați”, afirmă domnul Mihai Ganea în deschiderea discursului său în care ne-a vorbit despre dumnealui ca scriitor despre ce a trebuit să înfrunte în regimul comunist, despre anii de detenţie, 9

eevveenniim meenntt lliitteerraarr despre debutul întârziat cât şi despre domnul Florin Paraschiv – „ este după Mihai Ganea, de la nivelul Cioran, Eugen Ionescu și eu salt puțin să dau de Florin Paraschiv - a fost copil de comisar de politie, de profesie vânător de comuniști, el însuși a recunoscut înainte de moarte: Am stat 6 ani la nivelul minus trei în pușcărie și 10 în Bărăgan dar nu-mi pare rău că și eu i-am vânat și le-am plătit cu anticipație datoriile!”, despre cele două cărţi apărute la editura dumnealor şi anume: „Eminescu, Maiorescu imperceptibila junime” şi „Viața cotidiană în imperiul roșu”. Ne-a vorbit despre aprecierea pe care o are vizavi de domnul Ioan Romeo Roşiianu şi acest proiect al dumnealui spunând „Când a venit Romeo Roşiianu la mine cu această idee fantastică, și vă spun acum că eu întotdeauna lam comparat cu un erou care m-a fascinat încă din copilărie și nu l-am uitat nici până astazi - Danco a lui Maxim Gorchi, acel individ de buna intenție care își scoate inima din piept și o ridică precum o făclie deasupra capului să scoată oamenii la lumină din pădurile acelea întunecoase și tenebroase - acesta este Roşiianu”, după care l-a felicitat asigurându-l totodată de susţinerea dumnealui şi a doamnei Virginia Paraschiv. Doamna Ana Cristina Popescu, redactor al revistei eCreator sosită de la Caransebeş special pentru a fi alături de noi a vorbit puţin dar elocvent: „Ca dânsul 10

poate au mai fost mulţi. Şi toţi, dragă prietine, când te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…“ Mihail Sadoveanu, „Domnul Trandafir“ Scriitorul și jurnalistul Ioan Romeo Roșiianu animat de dragostea pentru literatură a chemat scriitori români de pretutindeni să picteze prin slove cununa de aur a eternității. Activitatea sa de apostolat literar s-a dovedit rodnică, dovadă revistele realizate în urma prieteniilor literare cu scriitorii din diferite centre culturale ale țării. Consider că literatura română contemporană are nevoie de oameni precum Ioan Romeo Roșiianu, oameni care se sacrifică pe ei pentru a aduna mărgăritarele nepieritoare ale neamului.” Domnul Doru Dăncuş a spus: „– Eu îl felicit pe Ioan Romeo Roşiianu pentru că se înconjoară de oameni de calibru - Scheianu, Muste, Mihai Ganea, Virginia Paraschiv, nume foarte cunoscute și apreciate în Maramureș acuma dumneavoastră care nu aveți un contact direct cu Maramureșul, poate că la fel ca peste tot sunt mulți veleitari. Eu chiar mă bucur că fac acest drum din nord

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr până la Dunăre niște oameni de calibru, maramureșeni, și că Severinul are astfel parte de un contact adevărat între cultura nordică și ei cu cea de aici așa cum au avut sau vor mai avea parte și alte orașe. Vă mulțumesc!” A urmat la cuvânt domnul Puiu Răducan care ne-a vorbit de bucuria reveniri la Drobeta Turnu Severin, despre legăturile dumnealui cu acest frumos oraş pe care îl numeşte de altfel „oraşul vieţii mele”, după care la felicitat pe domnul Romeo pentru proiectul iniţiat de asemenea pe autorii care au semnat în acest volum în jurul căruia ne-a adunat lansând totodată o provocare „În întâlnirile pe care le-am avut și am prieteni pe care îi reîntâlnesc aici, vorbeam despre un pod Baia Mare-Severin acum aș vorbi de două laturi ale unui triunghi și ridic mingea la fileu să zic așa sportiv sau dau o pasă celor din Maramureș să întregim acest triunghi cu Râmnicu Vâlcea orașul domniei mele cum îi spunea Mircea cel Bătrân. Sunt sigur de reușita asta uitându-mă la dumneavoastră.” Mulțumindu-i domnului Puiu, Romeo Roşianu a spus „de noi depinde. Pentru orice picior de pod îți trebuie pe malul celălalt ceva. Avem la Râmnicu Vâlcea pe Puiu și de aici încolo depinde de noi să vină gruparea lor la noi să mergem noi acolo.

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Vă aștept și pe voi inevitabil în Baia Mare, am păstrat o parte din tiraj acolo rămâne să inserez și împreună cu Gabi vă aștept un grup de scriirori în Baia Mare, să vedeți că nu este doar o poveste despre Maramureșul ăla gazdă bună. Baia Mare să știți că este recunoscută peste tot în lume pornind paradoxal de la celebra școală băimăreană de pictură. Vreau să vă spun că Baia Mare a reușit să strălucească cu această școală de pictură nu pentru că în momentul ăla avea pictori fantastici, nu! A fost o gazdă bună pentru pictorii veniți din toate cotloanele Europei. Ca să lămurim Baia Mare avea în momentul ăla 3-4 pictori dar venind cei mulți au rămas și în felul acesta s-a auzit de școala băimăreană de pictură. Deci Baia Mare a intrat în lumea înaltă a artei, a literaturii a culturii din postura de "găzdoaie" cum se zice în Maramureș de gazdă bună.” Cum însă timpul îşi urmează curgerea lui fără să ţină cont de dorinţa noastră de a mai povesti şi fiindcă mai erau de spus şi de văzut atâtea domnul Viorel Mirea, amfitrionul acestei întâlniri memorabile nea invitat să urmărim spectacolul pregătit special pentru acest eveniment. Închei aceste rânduri cu sentimentul că azi, aici literatura a deschis o nouă dimensiune şi mai ales cu speranţa că acest concept al prieteniilor literare va cuprinde curând toată ţara! 11

eesseeuu eseu 7-12

Constantin Stana

Returnalii Într-un studiu al său (Un prenume trac în onomastica română) publicat în revista Caligraf (an II, nr.23-24, ianuarie februarie 2003) din Drobeta Turnu Severin, mehedinţeanul Ion Vulpe, autor al cărţii (curioase!) Românii de dinainte de Christos. Un popor, mai multe patrii, vorbeşte chiar la început de toponimul Drobeta devenit, nu de mult, supranomen al cunoscutului oraş dunărean, Turnu-Severin. În explicaţia sa etimologică, drobeta însemna, în limba străvechilor geto-daci, despicata, aluzie la cursul fluviului sacru al acestora, care, despicându-şi prin aceste locuri apele, făcea să se nască, din bancurile mai răsărite şi mai dure de nisip, cunoscutele insuleostroave, existente şi astăzi, de la scufundata Ada-Kale, până la Calafat, şi de acolo până la mare Tot el afirmă, după alţii, traducerea arbore, stejar pentru numele drobeta, precizând existenţa în limba română a unui substantiv comun înrudit, druete, provenit din limba dacă de acum 1900 de ani. Explicaţie plauzibilă şi incitantă, deşi discutabilă, cum ar spune prea prudenţii cercetători lingvişti. Convins eu însumi că la urma urmei totul este discutabil, voi încerca în cele ce urmează exhumarea unor sensuri şi derivate semantice, pornind de la licărirea etimologică a lui Ion Vulpe, nu mai înainte de a propune studiului celor interesaţi o altă 12

carte curioasă: Limba românilor, de Mioara Căluşiţă Alecu. Persistenţa, până în zilele noastre, a vechiului substantiv dac druete, cu înţelesul denominativ de stejar mă duce cu gândul la druizi şi la celţi, excursie imaginară posibilă şi... atestată. Iau drept punct de sprijin afirmaţia lui G.Călinescu (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, pag 974-975): „Celţii s-au revărsat acum două milenii şi ceva în aceste părţi, aducând o civilizaţie nu total străină. Teoria că geţii ar fi goţi (nu invers? -n.n.) e dezminţită de feţele noastre. Celtismul nostru e deopotrivă confirmat...” Pornind de le această confirmare, este de presupus că peste vechiul nume băştinaş al stejarului, pierdut ori şters din istoria limbii de multele aluviuni alogene, s-a suprapus numele datorat preoţilor (sacerdoţilor) celţi druizii - care venerau acest Arbore al Lunii şi al Cerului, de unde culegeau Creanga de Aur a Vâscului cu puteri miraculoase, şi din trunchiul căruia confecţionau altare ori butuci de jertfă pentru ritualurile lor sacrificiale, magice. Menţionaţi riguros şi de Iulius Caesar în cartea sa De bello Gallico în aceeaşi vreme generică a expansiunii imperiale romane, e foarte posibil ca druizii să fi emigrat în Dacia preromană şi să-şi fi transferat numele funcţiei lor copacului cu pricina, abundent în nesfârşitele păduri din Dacia străvechilor fruntarii. Aliteraţia druides-druete, cu păstrarea legală a alternanţei consonantice d–t (sonor-surd) operează explicit şi convingător. În contextul subtilelor contacte misticoreligioase, păgâne, de atunci, cred c-ar fi fost posibilă chiar şi o confluenţă, cât de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu scurtă, druidico-zamolxeană (deceneică), dată fiind civilizaţia nu total străină pe care revărsarea celtică a adus-o aici. Altfel, cum s-ar explica tradiţia istorică a românilor de a agăţa în casă, la uşi, la oglinzi, la candele şi la icoane ramuri de vâsc, cu bobiţele lor aurii? Actualitatea butucilor de căsăpie, de sacrificii culinare, poate fi, de asemenea, un appendix explicativ. Cucerirea romană vine însă cu ritualurile, simbolurile şi numele ei noi, latineşti. Druetele drobetan, mai întâi, apoi toţi stejarii se vor numi, în zorii etnogenezei noastre, quercus, acumulând atribuţii simbolice-religioase, virile şi de fast. Păstrat ca arbore sacru al autorităţii cultice jupiteriene (Jovisquercus, Vergilius) sau ca Arbore al Cerului, Axis Mundi (J.G.Fraser, Creanga de Aur), din ale cărui frunze, alternând cu laurul, sau substituindu-l, se împletesc coroanele decernate învingătorilor la lupte sau celor care salvează viaţa unui concetăţean, ori în cunună dată ca premiu la jocurile Capitoline (Quercus Capitolina, Juvenal), merituoşilor cu tâmple umbrite de cununa civică de stejar (umbreta civili tempora quercu, Vergilius). Din lemn de stejar fusese construită şi corabia Argonauţilor (cf. Val. Flaccus), şi suliţa romană de război (idem). Esenţa tare a stejarului quercus s-a transmis şi rudelor sale apropiate, cornului şi gorunului (arbori foioşi, făcători de ghindă ?!). Din această optică putem emite prezumţia că, la limită cu etimonul slav (posibil! - n.n.) adus prin părţile noastre de ţară odată cu cel de al cincilea val migrator (slavii), toponimele Cornu, Cornea, Gornenţi, sau onomasticul Gorun sunt tot din aria semantică a stejarului-quercus, de ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

la Kerci (quercius) până la Cerna (querenea, adj. = de stejar), sau până la Herculane (pe Hercule l-au adus la apele tămăduitoare de sub Domogled romanii, nu grecii compatrioţi ai eroului; la Roma, între colinele Celius şi Esquilin, se află Querquetulama porta, Poarta Stejărişului. Prin derivarea querculanea, cu sincopa silabei qu, se obţine s.c. herculanea, poarta de stejăriş prin care accedem în actuala staţiune Băile Herculane). De reţinut că vâscul, ca şi ghinda (simbol temperamental şi cromatic în vechile cărţi de joc, alături de treflă, caro şi pică!) servea, se pare, în medicina veche, naturistă, la tratarea febrei cu scuturături (querquera febris, Plinius). Îndrăznim, cu tot riscul, să credem că, prin Vulgata (după Septuaginta), religia creştină de fond iudaic, în dese locuri copleşită de tradiţia păgână (precreştină), quercus s-a suprapus vechilor calendare, sărbătorind Creaţia (Naşterea) la jumătatea ultimei decade a lui decembrie, de Crăciun, când românii şi alte popoare săvârşesc ritualuri sacrificiale, taie porcii pe butuci şi mese de stejar, sărbătorind Noul An, ieşirea din solstiţiul de iarnă, din nopţile lungi. Mult mai plauzibilă este explicaţia Crăciunului prin repunerea în funcţiune a altarului druidic, a druetelui sacrificial din subconştientul colectiv, a quercus-ului latin străvechi, decât explicaţia religioasă (loc comun în mai toate religiile). Cu alte cuvinte, sărbătoarea creştină a Crăciunului nu vine de la lat. Creatio (consemnând şi Naşterea Domnului), ci de la lat. guerqus, în amintirea butucului de stejar pe care, în sărbătorile din preajma soltiţiului de iarnă, 13

eesseeuu se sacrificau animalele domestice (în special porcii). În Dicţionarul latin-român al lui G. Guţu (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1983) din care ne-am inspirat pe alocuri, găsim (pag.281) pentru creaţio, onis, sensurile: 1) naştere, procreare (în rosturile ei, în lungile, tihnitele şi odihnitele nopţi de iarnă, propice acestei îndeletniciri familiale), 2) alegere, numire (ocupaţiuni politico-administrative, juridice, obşteşti etc, de asemenea propice fie chiar a tutorilor, a demnitarilor, a magistraţilor. Masculinul creator, -oris are sensul de creator, fondator (Cic.), părinte (Av.), faţă de care sensurile religioase sunt figurate. În fond, un mimetism. Persistenţa, din zorii istoriei până în zilele noastre, a unor vechi cuvinte geto-dace de substrat trac, alimentate semantic prin nervuri la fel de vechi şi aproape comune, celtice şi grecoromane, subliniază o dată în plus statornicia noastră în acest areal geografic din preistorie şi contemporaneitatea cu cele mai vechi rase autohtone ale Europei (G.Călinescu). Să nu uităm că Supremul Fur al vechilor ahei, olimpianul Zeus, a trebuit să se travestească-n taur ca s-o poată răpi pe Europa şi să poată da o noimă, o coerenţă şi o legitimitate civilizaţiei mediteraneene prehomerice, nici că la temelia epocii elenistice se află un trac: macedoneanul Alexandru cel Mare. Asta spune multe... Din prudenţă, punem această eseistică etimologică sub sentinţa absolută a basmului, înţeles ca mit preistoric: De când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede..!

Ana Cristina Popescu

Dunărea, o pildă de răbdare, statornicie, dragoste şi înţelepciune Dunărea, fluviul ce nu-şi uită niciodată drumul, fluviul ce a avut răbdare să asculte ani şi ani lacrimile şi zâmbetele oamenilor a fost mereu o pildă în păstrarea învăţăturilor strămoşeşti, a tradiţiilor fără de care omul sar asemăna unui copac fără rădăcini, unui copac ce se ofileşte cu prima rafală de vânt, a unui copac ce nu are un nume care să-i definească originea. Dumitru Radu Popescu în nuvela „Duios Anastasia trecea“ insistă asupra importanţei păstrării obiceiurilor, tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti. Locul în care se desfăşoară acţiunea în nuvelă este un sat din judeţul Mehedinţi prin care trecea Dunărea. Anastasia, personajul principal al operei, o păstrătoare a credinţelor strămoşeşti, îngropă un partizan sârb respectând tradiţia din bătrâni. Partizanul sârb a fost omorât de nemţi şi abandonat la o răscruce de drumuri ca pildă pentru alţi răzvrătiţi. Pentru curajul ei de a păstra credinţa strămoşească Anastasia a plătit cu viaţa, pentru că nemţii au omorât-o înecând-o în closetele ocupanţilor. Criticul Vladimir Streinu afirmă că „tiranul visează să interzică […] străvechile rânduieli ale sufletului românesc.“ Prin dramaticul final al Anastasiei nemţii nu au reuşit să interzică credinţele româneşti, mai mult decât atât i-a încurajat pe români să nuşi uite neamul. O pildă în păstrarea valorilor strămoşeşti putea să le fie şi fluviul ce scălda

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu faţa satului lor şi nu uita să zâmbească fiecărui răsărit de soare sau să plângă cu fiecare tunet. Cred că Anastasia a înţeles nu doar valoarea credinţelor strămoşeşti, ci şi îndemnul apei ce merge neclintită pe drumul ei. În nuvela lui Gala Galaction „De la noi la Cladova“ Dunărea are rolul de a separa doi oameni ce puteau cădea în păcat, unul prin cădera în păcat, Popa Tonea ar fi întors spatele învăţăturilor moral-religioase şi familiei, celălalt personaj doar căminului său. Scriitorul Nicolae Labiş în poezia „Dunărea“ ne invită la o călătorie imaginară spre a înţelege taina apei ce ani de-a rândul a ascultat, a răbdat şi a purtat cu ea mai departe mesajul oamenilor. „Prieteni dragi, acum porni-vom/Pe malul Dunării cel clar/Şi vom porni nu pe o navă/Ci peun vapor imaginar.“ Înainte ca Dunărea să înveţe ca să păşească prin lume îşi adapă fiinţa din izvorul munţilor, aşa cum pruncul se plămădeşte în pântecele mamei lui. „Cum fierbe apa în cazane/Şi sar dintr-însa stropi mărunţi/Aşa-i şi Dunărea când fierbe/În marele cazan din munţi.“ În drumul său Dunărea nu uită să-şi adune fiii lângă ea, râurile ce o îmbrăţişează cu drag spre a cunoaşte împreună marea. „Pe malul drept şi stâng curg râuri/[…] /Căci Dunărea-i ca şi o mamă/Ce lângă ea îşi cheamă fiii“. Dunărea este fluviul „Ce ştie şi apuse chinuri/Şi bucuria de acum.“ mai spune poetul. Poetul George Coşbuc în „Dunărea şi Oltul“ sublinează importanţa libertăţii ce aduce cu sine păstrarea graiului strămoşesc. Oltul, afluentul Dunării, este întrebat de fluviul mamă „Tu, copile drag al meu, Zbuciumat tu vii la vale/Tulbure mereu./Plouă mult la voi la munte,/Sate şi ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

câmpii de-neci,/Ori ţi-e firea ta de-a rupe/Maluri pe unde treci?“ E firească grija părintească ce o poartă Dunărea afluenţilor săi, îndemnându-i la pace şi armonie, însă Oltul îi arată mamei sale cauza zbuciumului său: „Nu de asta-s tulburat./Tu pe undealergi prin lume,/Vezi şi ţări şi munţi frumoşi,/Neamuri ce-şi vorbesc ferice/Graiul din strămoşi./Şi ţi-e dragă ţara asta/De români, căci te iubesc/Dar tu nu cunoşti dea-ntregul/Neamul românesc./[…] /Eu de unde vin mâhnitul,/[…]/Jugul este pus/Sfânta libertate este/Nume gol pe-a lor pământ.“ Folclorul în poeziile şi cântecele populare vorbeşte despre Dunăre ca despre fluviul ce îşi continuă liniştit calea, chiar dacă lacrimile norilor vestesc toamna sau raza soarelui verdeaţa verii „Trişti şi negrii rămân norii/Toamna când pleacă cocorii/Tu curgi liniştită-n vale/Şi n-ai nicio supărare.“ („Hai, Dunărea mea“) Dunărea este apa vie ce a purtat cu ea doina omului simplu, cântecul îndrăgostitului, durerea sufletelor ce s-au sacrificat pentru ţara şi credinţa lor strămoşească. În „Dunăre, apă vioară“ fluviul este rugat de cel înstrăinat să devină cerneală spre a putea trimite prin intermediul ei o scrisoare mamei sale în ţară. În poezia „Valurile Dunării“ scrisă de poetul român Carol Scrob şi pusă pe note de compozitorul Iosif Ivanovici, Dunărea vorbeşte despre dragostea dintre doi tineri. „Povestea lor e-acuma un dans/E melodia unui vals/Ce-l duce Dunărea cântând“. Dunărea va rămâne pentru românii pe a căror meleaguri trece un izvor nesecat de păstrare a credinţelor şi obiceiurilor strămoşeşti.

eesseeuu Ion Vanghele

Hermeneutica Miturilor... Viteazul cu mâna de aur, basm din colecţia „Basme române” a lui G.Dem Teodorescu, editura Corint, Bucureşti, 2007. Basmul este foarte simplu. Un împărat are o fata şi o ţine închisă ca să nu fie furată de zmeu, deoarece acesta mai încercase de câteva ori şi nu reuşise. Până la urmă împăratul cedează rugăminţilor fetei, o lasă să iasă din casă şi zmeul atâta aşteapta. Dă împăratul zvon în ţară că cine îi aduce fata o va căpăta de soţie şi va primi pe lângă mâna ei şi jumătate de împărăţie. Un alt împărat are doi baieţi şi aceştia vin la împăratul cu fata, să plece pe urmele acesteia şi să o găsească. În călătoria lor (în căutarea fetii de împărat) ajung la o vrăjitoare şi apoi mai merg o bucată de drum şi încremenesc lângă o stâncă. Împărăteasa cu feciorii dispăruţi se duce la biserică plângându-şi copiii pierduţi. Impresionat de cucernicia femeii, preotul îi spune că va naşte un copil năzdrăvan care va creşte într-o zi cât alţii cresc într-o lună. Chiar aşa se întâmplă şi feciorul născut ajunge peste noapte mare şi pleacă în căutarea fraţilor lui, alegându-şi calul după metoda cu tipsia plină cu jar pe care grecii au aplicat-o în câmpia de la Maraton. 16

În clipa în care am văzut cum grecii dau foc corabiilor persane, am înteles cine sunt toate personajele basmului şi acţiunea la care iau parte. Mă voi raporta nu la realitatea istorică ci la aceea care apare în Iliada lui Homer. Pentru că în basm avem două surse de informaţii care se suprapun la un moment dat în basmul lui Teodorescu: unul istoric, şi celalalt de factură legendară pe care îl regăsim în Iliada dar şi în dicţionarele de mitologie antică greacă şi basmele brodate pe acest motiv. Împăratul cu fata cea frumoasă, este Zeus. Fata cea frumoasă cu părul de aur, ca o zînă, este zeiţa Atena în dublă sa ipostază de femeie/statuie a Atenei, şi de oraş. În cadrul acestui basm, zmeul este Paris. Cei doi fraţi, fii de împărat sunt Agamemnon şi respectiv Menelaos cel care era casătorit cu Elena/Atena. În cadrul basmului se uită că Atena este o zeiţa fecioară şi povestitorul, fie o mărită după gustul sau, fie o lasă pe mâna zmeului care va trebui să pună mâna pe cercul de metal ce-i înconjura pântecul, ca acesta să se rupă şi să dea naştere copilului conceput de cei doi. Cercul de metal nu este o centură de castitate, ci reprezintă luptătorii înzăuaţi care apără cetatea, respectiv pe zeiţă. Vreau să vă spun că descoperirea semnificaţiilor simbolice din cadrul basmului, nu apar aşa dintr-o dată. De foarte multe ori trecem pe lângă ele fără să ne dăm seama. Conexiunile cu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu materialul istoric şi legendar se fac de cele mai multe ori mult mai târziu. Există chiar riscul neintenţionat să nu realizam ce citim şi să ne îndepărtăm de realitatea arhetipală, istorică a basmului. Urmează naşterea fiului năzdrăvan, care nu este altcineva decât Achile. Ştiţi de ce am spus Achile? Pentru că mamei lui îi era frică să nu îl piardă. Aceeaşi teamă o avea şi zeiţa Tetis legat de Achile. În primul rând l-a scăldat în apele Styxului ţinându-l de călcâi, apoi l-a ascuns printre fetele lui Lycomede, ca să-l ferească de oracolul care spunea că va muri în războiul troian. Muma pădurii care are două fete, este zeiţa Discordiei, Eris. Fetele ei în acest caz sunt zeiţa Hera şi respectiv zeiţa Afrodita cu oraşele şi templele care le erau dedicate lor. Siguranţa afirmaţiilor mele că este vorba despre războiul troian într-o variantă populară se datorează celor două izvoare unul cu apă moartă şi altul cu apă vie, care apar lângă cetatea Troia, în apropierea acestor izvoare, Achile omorându-l pe Zmeu, care acum nu mai este Paris ci Hector. Cele două izvoare, apar în basm sub forma unei cofe şi sticle, cu un conţinut lichid, având temperaturi diferite de mediul din afară. Referirea la aceste izvoare apare la Platon când vorbeşte despre Atlantida: În centrul insulei sale, Poseidon a construit o cetate înconjurată de ziduri, a plantat o vastă grădină fertilă, făcând să ţâşnească la ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

suprafaţă, două izvoare cu apă, unul cald, altul rece. A doua menţiune a izvoarelor apare la Omer: Amândoi s-au avântat înainte pe lânga turnul de pază (este vorba aici de descrierea luptei dintre Achile şi Hector) şi smochinul mişcat de vânt mereu de-a lungul zidului pe drumul de care, până ce au ajuns amândoi la cele două izvoare care tâşnesc frumos din care purcedeau cele două izvoare ale Scamandrului, cel bogat în vârtejuri. Dintr-unul curge apă călduţă, (termală) şi nori de aburi urcă deasupra ca dintr-un foc ce arde. Celălalt curge vara ca grindina sau zăpada rece, sau ca apa îngheţată. În simbolica basmului, cofiţa care îi dă eroului „niţică încălzeală” este pârâul cu apă caldă câtă vreme sticla cu apa rece face referire la cel deal doilea pârâu prin care tâşneşte Scamandrul. Amândouă aceste pârâuri ţâşnesc în apropierea Troiei. A doua referire la cele două izvoare autorul o face când Făt-Frumos împreună cu fata răpită, pleacă din cetate: „Când se pogorau de pe munte, fata de împărat îi arată cele două izvoare din care curgeau apa vie şi apa moartă.(FătFrumos umplu atunci cofa şi sticla care iau fost date de muma pădurii şi porniră înainte...” În finalul basmului concursul acela de tip –„Cine ştie câştigă” – este de o naivitate strigătoare la cer.

ppooeezziiee poezie 13-18

Gândurile sunt corăbii

Lenuş Lungu

Dor Mi-e dor să ne plouă cu cireșe coapte-n mai gânduri curate în sălbatice flori la margine de cărare în ecouri de mărgăritare să murmur cântece când înima zvâcnește și sufletul dănțuiește.

Sufletul Sufletul mi se zbate între oglinzi plimbându-mă prin viață mă umplu de cuvinte adunând firimituri între tăceri și vise

Urmele unei ploi

Plouă mărunt în trup și-n gând picături dansează încet pe cerul sufletului meu aleg tăcerea pentru a desena cuvinte pe cărările timpului petale de suflet în boabe de rouă pașii-mi calcă printre vise dezbrăcată de umbre mângâiată de un vânt hoinar picură cu amintiri ce ard Las ploii dreptul să mă doară.

Gândurile sunt corăbii lacrimi înfundate în oftări prelungi transformate-n valuri înstrăinată de atâta furtună se împletesc în unde înspumate de timp ghirlande de flori mirositoare îmi fixează primăvara-n păr strălucitoare diamant se sfărâmă-n stânca ce o port te vreau în suflet albastru infinit te vreau în spumă să îneci păsările speriate târăsc după mine vise albe amestecate în verde-albastrul din zenit târăsc după mine viața.

Stau pe gânduri Stau pe gânduri așezată pe piatra de căpătâi ce-mi luminează amintirile se-aștern mereu frunze din pomul vieții sfânt peste umbrele ce trec peste mine adun cuvinte de pe drumurile toate oasele durerilor răsună în tunete un fior a rămas din vraja amintirilor și inimile cântă în trupurile de un verde crud zborul dezleagă ușor din pământ spre soare Iubirea, ofrandă, alunecă pe braţele mele spre tine.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Costel Avramescu

Ciutura cu amintiri

Tăcerea cutreieră cu paşii cuvintelor

Când mă oglindesc primăvara-n fântână,

În liniştea sufletului, gândindu-mă la toate,

Văd soarta plutind între două ceruri înstelate.

Am început să mă mir tot mai mult de mine,

Mă surprind cu sufletul meu de mână

Am ajuns să-nţeleg că, din tot ce se poate,

Clătindu-mi amurgul în apele-i revigorante.

Când pasul va tăcea, vor rămâne prea puţine.

Petale de suflet presar în fântână.

Cu foarte mici excepţii, oploşit pe-al vieţii plaur,

Parfumul lor se îmbibă în piatră.

Trecutul pare o casă pustie pentru tot ce-am făcut.

Piatra curge în lacrimi de ţărână

Azi, nu mai cred că tăcerea este un talisman de aur,

Inundând a copilăriei mele vatră.

Căci nimeni nu va recunoaşte: ce frumos a tăcut!

Mi-e dor de-acele amintiri cu dare de mână,

Mai zgomotoasă decât orice linişte neştiută din univers,

De ciutura care mă adăpa cu vise înaripate,

Tăcerea radiază în fiecare gând şi-n zbaterea de puls.

De curcubeul furişat ştrengăreşte în fântână

Cu timpul, am învăţat s-o accept ca pe un fapt divers,

Copleşindu-mă cu aripi de fluturi înrourate.

Dar, azi, spunându-mi: nu m-atinge!, mi-a dat un impuls.

Când pe trupul de mătase al lunii curg

Învăluite-n amurgul stelelor şi-n zorii pe care-i vestesc,

Ultimele îmbrăţişări solare din amurg,

Aşez cuvintele nerostite sub pernă, spre aducere-aminte.

Speranţa îşi urmează supusă eterna ispită

Pe-un recif curat de tăcere, încerc şi eu să mă odihnesc,

Aşa cum umbra mă urmează nedezlipită.

Dorind gândurilor mele să se-nţeleagă-n acele cuvinte.

Fac din razele lunii o scară cu trepte ancestrale

Pe firul clipelor din matca vieţii către izvorul înţelepciunii

Pe care să coboare cerul când amurgul se crapă

Încerc să recuperez, în scris, doar cuvintele care luminează

Şi să-şi repună în cupola virtuţilor astrale

Ca o prelungire a viselor adunate sub cupola de mătase-a lunii

Stelele care au coborât în copilărie să bea apă.

Spre-a dărui simţăminte pe care numai inima mi le dictează.

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

ppooeezziiee Loredana Mădălescu

Devotat celui ce-am simțit ieri călătorind spre niciunde, pierzând nopți după nopți sau zi fără zi, legănându-mă Luna: „la ora asta, genele-ți trebuie să alerge în vreun vis!” și nu-i dau dreptatecăutând insomniei să-i dau un motiv sănătos, la o cotitură de univers mi-am așezat timid taraba acareturilor de lucidități însăși astrele gestionând frânturi nebuniticale, praful cosmic spulberând altele din ele, și-am rămas până astăzi devotat amintirii celui ce aveam ieri cearcăne, albastrului, călătorului neobosit niciunde, revederii.

Hai

Eseu rezultat din concurs. Vara-i vară. Toamna-i toamnă. Suflete pribegesc de foamea pitorescului. Ca unicat. Cerul își scălâmbăie norii-fălci încrustate a rânjet înfumurat; mă dor membrele ca pentru reumatism; un pictor obez schițează culoarea mișcării; valuri de mare sărută fraternal crestele munților și-așa imaginație nu e întâmplătoare; în sobă arde focul. Vara-i vară. Toamna-i toamnă, căutăm cu tâmpla ce mâinile nu pot palpa. Când m-au înmormântat, natura ocupa o groapă învecinată

mai cheamă-mă pierdut și plâns damnat și singur, pălit și fără vlagă, mai cheamă-mă, vântule, să ne odihnim pustietatea pe-a amărăciunii bancă. 20

și-așa situație nu e întâmplătoare ca unicat „sufleurul fricii”iată mișcareaalergăm de anotimpuri durânde Buzzati, Fellini și Kafka... mai trebuie ceva continuat?!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Alberto Voka

Sufletul verii Hai să privim în amurg Disperarea Şi marea-n ruină, Pădurea care şi-a apus Cununa de crengi. De câte ori ne-mpăcăm, Suntem mai aproape de Dumnezeu. Hai, vino în sufletul verii – Vom fi Precum doi inşi Aplecaţi tare departe Şi adormiţi...

Cântec popular Prin Rai alergând, Coborând, Pe aşternutul de vânt, Sânii tăi tremurau. Undele lor mă loveau, Mă trânteau la pământ.

Miere

Orban Mirela

Galben de iunie cu urme de incantații subacute când mă satur de trepanația lumească mă lipesc de pământul roșu, negru sau galben căscat indecent înaintea mea voi fi una cu tăcerile lui verdele sălbatic mă va copleși crud din pântecele-mi sterp vor plezni flori de nu-mă-uita margarete poate sânziene întârziate roi de fluturi în dans nupțial deasupra noaptea oglindind infinitul prefăcut în puzderie de stele împrăștiate aiurea pentru ochiul analfabet e târziu de iunie primesc cireșe ciugulite de păsări flămânde sâmburii îngropați sub talpa unui hoțoman

De ce mă vrei? M-ai întrebat. Pe buzele tale Erau polen şi nectar. Nevăzute albine Îţi desenau pe buze o inimă. De ce mă vrei? M-ai întrebat. Nevăzute albine Se trudeau să poarte prin aer Tremurul inimii tale.

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

îmi obstruează traheea vor lăstări la anul și la mai mulți eu râd prostește buzele mi se umplu cu zeama trandafirie și strănut fără formalități dinspre sat paparude nebune se pregătesc să cheame ploaia

ppooeezziiee Constantin Mîndruţă

Doamne, de atâta dor De câte ori mă mai gândesc la tine Aş vrea să-ţi scriu, dar nu ştiu de am dreptul, De dor am o durere şi îmi vine Să nu mai am o inimă în pieptul

Mai are dragostea vreo vârstă? De când îl mai iubeşti şi pe Iisus? Pe inimă şi suflet ai o crustă, N-ai detergenţi, prin rugăciune nu-s.

Care nu are peste el un chip Atât de drag şi Doamne, n-am greşit, Găseşte Tu ca mine un alt tip Şi o să vezi de cine eşti iubit.

Derâderea e-n toată preacurvia, E vârsta la bricheta fără gaz, Dacă femeii nu-i dai omenia, Ce să îţi facă dacă eşti de haz?!

Mă doare, Doamne de atâta dor, Aş vrea să mor, dar nu am un mormânt, La mine moartea nu înseamnă zor, Dar săturat sunt să colind prin vânt.

De bătrâneţe pierdeţi demnitatea, Reprezentaţi sunteţi fără de voi, Nici nu mai ştiţi ce vreţi, că bunătatea Vi se strecoară-n visul cu strigoi.

De-abia aştept să-ţi fiu la judecată, Te judec eu cu dreptul de-a fi mort, Unul din noi are o minte-nceată, Ce-ai căutat pe cruce ca suport ?

Mai am puţin, va dispărea ideea Că Duhul Sfânt Botez a fost în toţi, Însă mă doare, pentru voi femeia E ce începe fără de chiloţi.

Să Te iubesc, atât mi-a mai rămas Şi Te iubesc, dar unde e femeia ? Mi-ai dat-o pân` la moarte-n glas Şi azi le-ai dat şi popilor ideea.

Nu te gândeşti, cu părul alb, nepoţi, Pe unde ţi-e nevasta-mbătrânită, Atât de nesătui şi idioţi Făceţi-vă din moarte o iubită!

Lupta cu moartea

Că ea nu ia toţi proştii-n galantar Şi nici nu-i pasă cine se omoară, Ea e o doamnă fără de habar L-adresa ei cine să mai apară.

lui D.P. din când în când revin să îmbătrânesc Eşti singur, noapte, fiul îţi aprinde Lumina, de câte ori pleacă, O lumânare albă te va vinde Când rugăciunea în genunchi te-apleacă.

Aveţi neveste, mame de copii Şi cu nepoţi, doar ei vă mai dau vârstă, Iar tu te faci că vârsta n-o mai ştii Şi umblii către moarte dup-o fustă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Nicu Doftoreanu

Tangoul primului copil STRIC! Zilnic stric câte ceva. De mic, de când mă ştiu am tot stricat: Întâi am luat icoana copilăriei şi am izbit-on zidul realităţii, Apoi, învingând puterea inerţiei, M-am regăsit şi am încercat să lipesc bucăţile rămase, Dar le-am găsit, risipite de suflarea imensitaţii În spaţiile nefolosite din celelalte trei dimensiuni. LE ADUN! Le adun şi reuşesc să... STRIC conturul norilor care zdrenţuiesc cerul, Dând depărtărilor aerul că încă mă doresc, Dar ele nu-mi mai primesc umbra şi mi-o aruncă-n viaţa ta, Unde reuşesc...să-ţi STRIC fericirea. Totuşi nu mă opresc! STRIC! Stric mai departe metodic: Bucăţică cu bucăţică! Până când aproape-am terminat de stricat A mai rămas doar o singură floare, Pe care parc-am mai văzut-o undeva! De-aceea, încercând să nu-o strivesc, Deoarece pentru o floare merită să facem orice sacrificiu, Iau micuţul ghem de viaţă în braţe Şi-ncerc să-l desfăşor căutându-i capătul Însă, definind conturul anilor pierduţi, STRIC … farmecul curiozităţii Pentru că-n clipa-n care ajung la capăt Îi PIERD… copilăria!

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Tangoul destrămării Motto: Uneori te uiţi fără să vezi, alteori, vezi fără să te uiţi. Filosofie glumeaţă de cafenea Suspinul Luminii e mort, Când curgerea Nopţii, Pictată de negre izvoare Pe vise de lemn, Ne-adună la picioare Grămezi de-ntuneric, Strivindu-ne de zidul Somnului. Suspinul Luminii e mort Când pe ele-mi însemn Zgâriind cu Lumină, Ştiutele clipe, Schimbate acum În rupte bucăţi de-ntuneric Lipite stângaci Pe locul în care şi alţi condamnaţi Privirea şi-au frânt. Suspinul Luminii e mort Când NOI, Cei din interior, Privind la trecerea TĂCERII, Simţim cum pâlpâirea VISELOR, Umbre colorate de suflet În faţa altarelor din chiliile sfinte, Distorsionează formele-nceputului În roua picurată din pragul Zorilor

pprroozzăă te-au iubit de parcă tu ai fi fost copilul lor şi eu aş fi fost nora? Începuseră să râdă amândoi, aducându-şi aminte de acele momente, dar el a continuat, Mari, draga mea, dacă băiatul vrea să plece, apoi să plece, da? Îl lăsăm să plece, da?

proză 28-33

Mihaela Moşneanu

Răpirea (2) Doamna Mariana este căsătorită cu domnul Costel Alexandrescu, un fost miner, care în prezent e pensionar. Iarna îşi petrece timpul liber cu cititul şi vara, cu pescuitul. Sunt cele două ocupaţii de bază ale domnului Tică, cum îi spune toată lumea. Atât prietenii, cât şi toţi cunoscuţii săi îl respectau şi-l îndrăgeau foarte mult. Au un copil de douăzecişidoi de ani, care este plecat în Italia la muncă. Când Mircea îi anunţase că vrea să plece la muncă în străinătate, doamna Mariana nu a fost de acord, dar domnul Tică i-a spus: – Măi Mari, e tânăr şi simte nevoia să plece, să vadă lumea şi să facă ceva cu viaţa lui. Ce să facem? Să-l ţinem aici? Nu putem să facem acest lucru, trebuie să înveţe singur pe pielea lui ce-nseamnă viaţa. Noi l-am crescut, lam educat şi l-am pus pe picioare, dar nu putem să-l ţinem legat de noi, dacă vrea să plece. – Da, măi Tică, dar poate să lucreze aici în ţară, şi poate să înveţe ce e viaţa, şi aici. – Da, sunt de acord cu tine, dar dacă el vrea să-şi întindă aripile mai departe, de ce să-l oprim? Tu, când m-ai cunoscut pe mine, cum a fost când ai tăi s-au împotrivit relaţiei noastre? Îţi aduci aminte? – Da, îmi aduc aminte, dar şi tu ţiaduci aminte că până la urmă, mami şi tati 24

– Bineee! Dacă tu vrei aşa, deşi mi se rupe inima să-l ştiu departe printre străini, fără cineva care să-i poarte de grijă. S-au luat în braţe atunci, s-au îmbrăţişat cu toată dragostea şi cu tot respectul care şi-i le purtau de douăzecişitrei de ani de când erau împreună, în timp ce amăndurora li se iviseră lacrimi în ochi, gândinduse că singurul lor copil vrea să plece, să-i lase singuri. Şi Mircea plecase peste o lună în Italia cu Dinu, un prieten de-al lui. Atât domnul Tică şi doamna Mariana, cât şi doamna Cati, împreună cu domnul Victor Paulescu, părinţii lui Dinu, care locuiau în blocul unde era magazinul, le-au făcut bagajele celor doi tineri şi i-au lăsat să plece. Băieţii au plecat singuri, deoarece n-au vrut să fie conduşi până în staţie, spunându-le părinţilor că sunt acum bărbaţi, că ştiu foarte bine unde să aştepte autocarul şi că se descurcă singuri să se urce în el. Domnul Tică are şaizeci de ani şi un început de burtă, dar înălţimea sa îl avantajează din punct de vedere fizic. Este îmbrăcat în pijamaua sa bleumarin şi într-un capot negru de iarnă, liniat pe margini şi la guler cu o dungă albă. Are o faţă lungă, fruntea înaltă, doi ochi mari şi căprui, împrejmuiţi de gene negre, nasul drept şi buzele de un roşu-deschis. Sprâncenele, şi ele negre, parcă creionate pe tenul său

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă măsliniu, părul grizonant, tuns scurt cu breton completează fizionomia sa. Apartamentul lor cu două camere este la etajul unu. Soţul Marianei stă pe un scaun în bucătărie şi ţine un ziar în mână. Îl citise pe tot de ceva timp, dar soţia lui nu mai venise cu pâinea. Se gândi în sinea lui că ar fi trebuit să ajungă de mult acasă. Privind spre masă, văzu cele două farfurii cu ciorbă, care se răcise de mult şi cele două linguri. Apoi, privirea i se îndreptă spre aragazul cu patru ochiuri şi cuptor, pe care rămăsese oala roşie cu polonicul în ea. După care începu să se uite peste tot ce era în jurul său. Şi unele amintiri începură să se perinde prin mintea sa, de parcă se întâmplau aievea. Prima amintire, cea mai recentă, fu aceea în care soţia lui pusese mâncarea în farfurie. Când să se aşeze la masă, văzuse că în plasă era doar un colţ de pâine şi îi spusese: – Tică, nu este pâine, trebuie să merg să cumpăr. – Iar ai uitat să te uiţi la timp dacă-i pâine, iar pleci şi vii peste o oră, zise el bombănind. – Nu, nu, dragul meu, îmi iau repede geaca, fularul şi căciula, şi-am plecat. În două sau trei minute sunt înapoi. Se dezbrăcase de capot şi se îmbrăcase (aşa cum am mai povestit la început, înainte de a fi luată pe sus de cei trei golani), apoi se întorsese spre el şi îl sărutase pe obraz, în timp ce el, tot bombănea să vină repede acasă. După care plecase, ieşind pe uşă şi nu mai ajunse înapoi, nici până acum. Îşi mai aminti cum se treziseră azidimneaţă. El deschisese primul ochii, îşi întinsese braţul drept peste ea şi o luase în braţe, gândindu-se că e aşa de frumoasă. Nu ştia de ce, dar dimineaţa, de multe ori îl ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

cuprindea un sentiment de duioşie şi făcea acest gest de fiecare dată. După vreo două minute, se trezise şi ea. Îl privise prima dată somnoroasă, dar imediat, ochii ei îl mângâiaseră cu o privire caldă, ceea ce îl făcuse s-o ia în braţe strâns şi s-o sărute cu foc, după care au făcut dragoste. După aceea se lipiseră unul de celălalt, el sărutând-o pe frunte şi ea mângâindu-i spatele. Mai stătuseră aşa vreo cinci minute fără să spună niciunul dintre ei, nimic. La un moment dat, ea spusese: – Nu mai stau, merg să pun de-o cafea. – Mai stai puţin, apoi faci cafeaua sau ce vrei tu, draga mea. – Ei, aş mai sta eu, dar astăzi trebuie să fac mâncare şi curat. – Lasă, ai timp să le faci pe toate astea, doar nu eşti în armată, nimeni nu te grăbeşte. Privindu-l zâmbind, i-a spus: – Daaa, las' că ştiu eu că nu-s în armată, dar când îţi va veni foamea, parcă văd cum mă vei întreba dacă e gata masa şi cum vei fi nerăbdător să mănânci. – Ei, şi de când îţi pasă ţie aşa de mult de nerăbdarea mea? Din câte ştiu eu, întodeauna îmi spui că imediat e gata masa, după care mă laşi să bombănesc de unul singur, îi răspunse el râzând, aşa cum faci şi cu pâinea, când vezi că nu mai este. Pleci, spui că vii repede cu ea, dar te-ntorci peste o oră. – Ei, lasă, că trebuie să ne ridicăm amândoi, eu fac cafeaua şi tu vii să o bem împreună. Auzind-o, el o luase din nou în braţe, dar ea se zbătuse în timp ce râdea:

pprroozzăă – Lasă-mă, lasă-mă, că ţi-ajunge, mai avem timp pentru asta şi mâine, şi poimâine, ai auzit?. – Mmm, bine, bine! Dacă tu zici, aşa o fi! îi răspunsese el cu o faţă de copil supărat. Ea il sărutase fugar pe obraz şi apoi fugise la baie. Când a ieșit peste cinci minute, i-a spus: – Te aştept, dragul meu. Hai, ce faci? Nu te-ai mai ridicat din pat, nici acum? – Ba daaa! Uite acum m-am ridicat! îi răspunse el, dând plapuma la o parte şi sărind din pat. Ea plecase râzând spre bucătărie, îşi luase capotul în fugă şi şlapii în picioare. Când ieşise el din baie, mirosul de cafea îi izbise nasul şi a grăbit paşii. Se pusese la masă, în timp ce ea punea cafeaua în ceşti. Apoi au băut-o, râzând şi tachinându-se unul pe celălalt, în legătură cu obiceiurile lor zilnice, despre pâine, despre cititul şi pescuitul lui, etc. După vreun sfert de oră, ea îi spusese că se apucă de curăţenie şi el o lăsase în pace. Plecând spre sufragerie, îşi alese repede o carte lantâmplare, din bibliotecă şi merse cu ea în dormitor, se puse iar în pat şi începu să citească, în timp ce ea pornise aspiratorul. În vreo zece minute terminase curăţenia şi trecuse la bucătărie. Făcuse ciorbă de burtă, care era preferata lui. Mai avea în cuptorul aragazului nişte friptură de porc cu garnitură de cartofi. Totul părea să fie gata, când l-a chemat la masă, dar atunci văzuse că iar nu-i pâine şi plecase să cumpere. Se ridică în picioare şi privirea îi căzu pe cămara unde erau borcanele cu murături şi cu alte alimente trebuincioase unei 26

gospodine. Îşi aduse aminte cum cumpărase la începutul toamnei, toate care îi fuseseră necesare pentru ele, cum le tocase mărunt, cum le fiersese, cum le pusese în borcane, în timp ce el stătea şi citea ziarul alături de ea sau o mai ajuta atunci când era nevoie de ceva. Amintirile se derulară înapoi în timp, aducându-şi aminte când au cumpărat apartamentul, cum l-au văruit şi l-au aranjat mai mult după bunul plac al Marianei, decât după al lui, fiindcă îşi dorise atunci ca ea să fie fericită. Ultima amintire care îi ajunse prin faţa ochilor, fu aceea în care copilul lor apăruse pe lume, şi cât de fericiţi fuseseră amândoi în acel moment. Nu-şi dădea seama din care motiv, amintirile îl năpădeau în felul acesta. Memoria sa îi arăta toate acestea, de parcă ar fi vizionat filmul vieţii sale. Îşi întoarse privirea spre fereastră şi se duse în faţa ei. Stând acolo, începu să se mire. Se gândea că ea mai venea târziu, pentru că se întâlnea cu vreo prietenă care o ţinea de vorbă, dar niciodată nu întârzia mai mult de o jumătate de oră sau cel mult, o oră. Acum, aproape se însera, dar el nici măcar nu o vedea venind. „Măi, dar cine-o fi oprit-o pe drum şi cine s-o ţină atâta de vorbă? Dar nu, a trecut mult timp, e aproape seara, şi ea tot nu a venit acasă. De ce oare? Cred că dacă nu apare, o să mă duc s-o caut la magazin. Dar nu cred că va fi nevoie, sigur am s-o găsesc pe-aci, pe undeva. Trebuie să apară, ce naiba! Doar ştie că a pus masa şi că o aştept cu pâinea, să mâncăm!'' Mai privi spre geam un timp, aşteptând-o nerăbdător să se întoarcă acasă, dar ea nu apărea deloc în raza lui vizuală. Se încruntă fără să-şi dea seama şi îşi reluă gândurile: „măi, dar e

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă culmea, ce-o fi cu ea de nu mai vine? Gata! Mă duc după ea, merg să mă îmbrac şi mă duc după ea! Totuşi, e ciudat, mai mult de-o oră n-a întârziat niciodată! O fi păţit ceva? Ei, ce să păţească? Doamne fereşte!" Şi plecă din bucătărie, uitând de cele două farfurii cu ciorbă, care, oricum se răcise de mult şi în oală, dar mai în farfurii! Trecu prin holul micuţ şi intrănd prin sufragerie, ajunse pe celălalt coridor, şi mai micuţ. Pe dreapta era dormitorul şi cum intră, în stânga era un pat de două persoane şi cu o lampă micuţă cu abajur. În stânga era un dulap vechi din lemn masiv cu două rafturi. Deschise o uşă de jos şi îşi scoase repede un trening vişiniu. Se dezbrăcă, lepădând capotul şi pijamaua pe pat, şi imediat se îmbrăcă în trening. Apoi parcurse sufrageria în grabă până în hol. Prima oară vru să se încalţe în alţi şlapi, dar fără să-şi dea seama, puse mâna pe nişte adidaşi pe care îi încălţa când mergea vara la pescuit. De pe cuierul de lemn îşi luă o geacă de fâş şi-o îmbrăcă, după care ieşi pe uşă, uitând că trebuie încuiată. Coborî treptele şi ieşi sprinten din scară, ca un tânăr. Grăbi paşii spre magazin, pe acelaşi drum pe unde mersese şi soţia sa, fără să-i pese de pământul umed şi fără să privească în jurul său. Ajungând acolo, urcă cele trei trepte, deschise brusc uşa şi intră în grabă. Nu apucă să spună nimic, că doamna Jeana, o vânzătoare grasă, cu obrajii roşii şi cu ochii albaştri îl salută voioasă: – Ooo, bună seara, domnu' Tică! Ce mai faceţi?

– Bună seara doamna Jeana, bine, mulţumesc! Mariana mea plecă de mult de la magazin? – Poftim? Doamna Mariana nici măcar n-a fost azi la magazin, domnu’ Tică! îi răspunse vânzătoarea, şi dacă mă gândesc bine, mă mir că nu a fost, pentru că dânsa trece cel puţin o dată, în fiecare zi. – Cuum? Şi făcând ochii mari, cum n-a fost azi la magazin? Nu, nu se poate! Doar ştiu bine că a plecat după pâine şi eu am aşteptat-o cu mâncarea pe masă, până acum! îi spuse şi continuă zâmbind, haideţi doamna Jeana, glumiţi acum? – Nuuu domnu' Tică, vai de mine! Nu-mi permit să fac astfel de glume! îi răspunse, privindu-l atent. O privea fix, cu gura întredeschisă. Nu-i venea să creadă ce-i spusese vânzătoarea. Lăsă capul jos, gândindu-se pe unde o fi? I se părea ciudat, nu mai făcuse niciodată asta şi nici nu ar fi avut motiv să-i facă aşa ceva. Sau avea vreun motiv şi nu ştia el? Îşi întrerupse gândurile, îşi ridică faţa spre vânzătoare şi îi spuse zâmbind: – Bine doamna Jeana, mulţumesc frumos! Lăsaţi că o găsesc eu, cine ştie? O fi pe la vreuna din prietenele ei. I s-o fi întâmplat ceva vreuneia dintre ele şi ştiţi cum e ea, săritoare. – Da, domnu' Tică, cine ştie? O fi pe la vreo prietenă, dar o găsiţi dumneavostră repede, n-avea unde să se ducă. O fi peaproape, pe-aci, îi spuse şi ea zâmbind. Îşi luă la revedere şi ieşi din magazin. Dar cu toate că-i zâmbise amabil vânzătoarei, cine l-ar fi privit în acel moment, ar fi putut să-i vadă îngrijorarea şi nedumerirea de pe faţă. va urma

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

pprroozzăă somn, ca un miop care-şi uitase ochelarii pe toaleta de lângă patul din dormitor şi-l întreb a scârbă şi indignare:

Alma Sîrbu

Bişniţarul păcălit Într-o seară de decembrie, pe un ger cumplit, aud soneria zbârnâind. Era cam târziu pentru o vizită obişnuită, aşa că am bănuit că pe mine mă căuta persoana care insista cu degetul pe soneria de la intrare. Abia stinsesem televizorul cu lămpi, albnegru, cel care ne mai „încălzea” atmosfera glacială din casă şi cînd spun „încălzea”, nu mă refer la faptul că ne transmitea cine ştie ce sentimente sau culturalizare, dar fusese un film bulgăresc „demn de luat în seamă”, pe vremurile acelea searbede de cultură transmisă oral şi vizual. Săracul televizor ne încălzea la propriu adică ne ridica gradele celsius în sufrageria în care şi florile îngheţau în glastră şi ţineau, frate, cam toată iarna „înfrumuseţându-ne peisajul familial”. Eh, dar să revin la persoana care insista la sonerie… cred că eram deja cu piciorul stâng, băgat într-un crac al pijamalei groase de finet şi când auzii soneria, am alergat către uşa de la intrare ca să nu-i trezesc pe ai mei care se duceau a doua zi la muncă… Mă uit pe vizor şi constat că era Cornel, unul dintre fiţoşii comunei, băiat de gaşcă dealtfel, vecin şi fiu de ofiţer din armată, coleg cu taică-meu. Deschid uşa uimită şi totodată contrariată de vizita foarte târzie şi neaşteptată. Mă uit la el cu ochii mijiţi de 28

– Ce cauţi frate la ora asta? Ce dracu, n-ai somn? Eu mă trezesc mâine de dimineaţă că trebuie să învăţ… am teză la română! – Băi Almo, scuze că te-am deranjat dar am venit să-ţi arăt ceva… mi-am luat blugi cauciucaţi, bleu! N-are nimeni în Constanţa şi-n Kogo asemenea blugi! Când îmi spuse o asemenea gugumănie, mă uitai cruciş la el şi ochii-mi coborâră de-a lungul corpului lui către abdomen şi picioare, uitându-mă lung să văd şi eu ce naiba de blugi îşi luase nătărăul ăsta ca să vină la ora aia înaintată „să mi-i prezinte”… – Ei, ce zici? mă trezii el din „reverie” (defapt mă gîndeam cât de prost poa’ să fie şi cât de neghioabă mă crede el pe mine c-am să cad lată pe spate, când o să văd minunea…) Mă uit strâmb la el şi-i zic printre hohote de râs: – Băi Cornele, ce dreacu’ mă, vii la mine la uşă, doar pentru atâta lucru? Da, blugii sunt frumoşi, n-am ce zice, dar nu ştiu cum ai intrat în ei, că sunt cam strâmţi. Stai puţin: şi printre sughiţurile de râs, îl las în pragul uşii şi mă arunc într-un costum de trening, găsit la îndemâna piciorului. În drum spre ieşire, înşfac şi paltonul şi cizmele de pe cuierul din hol… ies în mare grabă şi trag uşa după mine căci mă „pişam” pe mine de râs şi nu puteam să-mi deranjez progenitorii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Hai, frate să vedem, să pipăim ce puşca mea de blugi ţi-ai achiziţionat, îi zic lui Cornel printre sughiţuri. Hai s-o luăm şi pe Aida că mi-e târşă să mergem doar noi doi, la plimbare pe gerul ăsta. – Hai, bă Almo, s-o luăm şi pe ea, că şi aşa n-am somn şi n-am ce face! – N-ai tu, că dormi până la prânz şi te duci la bişniţăreală în oraş, dar noi avem de făcut un liceu. Ieşim din bloc, de la mine şi ocolim blocul din faţă, unde stătea Aida, la etajul unu. M-am uitat pe jos şi am găsit câteva pietricele cu care aveam de gând să arunc în geam, fără să fac prea mult zgomot şi fără să-l fac ţăndări. Tocmai când ne pregăteam să aruncăm cu pietre, Aida ieşi pe balcon ca să-şi aprindă o ţigară. – Hei, fată, coboară, în faţa blocului că avem un „caz urgent”. Uite e şi Cornel cu mine: îi strig eu râzând aproape în hohote. – Ah, m-aţi speriat fraţilor, şopti Aida spre noi şi se întoarse în apartament de unde coborî în 5 minute. Eu şi Cornel ne mutaserăm „sediul” în scara blocului Aidei, căci gerul muşca din feţele şi corpurile noastre ca dintr-o buca’ de şuncă aflată într-una din afumătoarele ce populau spaţiul verde dintre locuinţe. Era un frig „de crăpau pietrele” şi eu eram îmbrăcată cât se putea de gros, în schimb Cornel avea o geacă de piele pe el, atât de fină încât dădea impresia că se va rupe la orice răsucire a trupului şi în blugii cu pricina, care, din fericire sau nu, nu-i ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

lăsau prea mult loc de manevră, atât erau de strâmţi. Uitasem să-mi iau mânuşile groase de lână şi-mi suflam în pumni cu ultimele urme de energie dar nu mă lăsam deloc: trebuia să mă răzbun pe „răpgiugă” ăla care mă deranjase în miez de noapte ca să-mi arate că şi-a luat el, bişniţarul dracului, nişte amărâţi de blugi! În sfârşit apăru şi Aida, îmbrăcată ca după război, cu ce nimerise pe întuneric şişi aprinse ţigarea cu sete: – Eh, hai acu’, spuneţi de ce-aţi venit? – Băi Aido, am venit mă să-ţi arăt ce blugi miam tras: îi zise Cornel desfăcându-şi fermoarul gecii de piele care se cam poticnea din cauza frigului şi rotindu-şi trupul zvelt în faţa ei ca să-l vadă din toate unghiurile. Pe Aida o pufni un râs isteric şi se uită la mine făcîndu-mi cu ochiul: – Băi Cornele, nu ţi-s prea strâmţi blugii ăştia? Pun pariu că-s şi cauciucaţi şi că n-ai chiloţi pe sub ei că s-ar fi văzut. – Da mă, n-am, dar mi-a fost ruşine să vă spun... nici nu ştiţi ce greu i-am pus pe mine! – Îmi închipui!pufnii şi eu în râs... cred că nu i-ai îmbrăcat din picioare... – Da, bă Almo... a trebuit să mă aşez pe pat şi să-mi sug burta ca să le pot trage fermoarul. – Păi şi cu „sfânta” ce-ai făcut, întreb eu printre lacrimi şi sughiţuri de râs…

pprroozzăă Între timp ieşiserăm din bloc şi ne îndreptam cu paşi repezi spre „Aleea Îndrăgostiţilor”, care ducea la hotelul Taromului din pădurea de la Kogo.

-Eh, acu’ e acu’ Cornele… blugii jos, îi ziserăm noi în cor, bineînţeles zdruncinate de râsul interminabil care ne inundase tot corpul.

Eu şi Aida ne încălzisem deja, de atâta râs şi ne îngheţaseră lacrimile pe faţă dar ne distram de minune şi prostul de Cornel ne privea idiot, neînţelegînd ce era aşa de râs în chestiunea asta…

El, foarte serios (căci se lua în serios tot timpul şi mai ales atunci când minţea, lăudându-se cu tot felul de tertipuri) îşi trase fermoarul de metal, de la blugi şi se întoarse cu spatele ca nu cumva să-i vedem „cucul” ci curul şi-şi trase blugii în jos spre genunchi.

Încet, încet, ajunserăm la hotel, care era gol, dar era luminat feeric, ca un pom de Crăciun… noi fetele începuserăm să ne dăm ghionturi şi să ne facem un plan de răzbunare. Acest Cornel, vecin cu noi, adevărat lucru, o merita cu prisosinţă prin comportamentul lui miştocar şi flegmatic, pe care-l afişa ori de cîte ori era nevoie să-şi demonstreze „superioritatea” de mare bişniţar al străzilor dosnice din Costanţa. Printre suspine şi lacrimi de râs, încerc să-i propun un pariu: – Băi, Cornele, ştii ceva? Eu pun pariu cu tine că dacă îţi dai blugii jos acu’, au să îngheţe şi n-o să ţi-i poţi trage înapoi pe tine… – Ei, pe dracu! zise el… pe ce punem pariu că s-au lăsat deja şi numai am probleme cu îmbrăcatu’! -Păi zi tu, pe ce? hohoti şi Aida, abia îngăimînd vorbele. – Pe 50 de dolari şi 10 sticle de PepsiCola, zise el curgându-i balele căci era băutura lui preferată şi nu prea se găsea... – Gata, ne prindem! zic şi eu şi întindem mâinile toţi, ca să punem la punct pariul. 30

– Uite, vedeţi că i-am dat jos? ne zise el bravând. – Da, am văzut-o p’asta dar acu’ trage-i înapoi, în sus, îi ziserăm noi, aproape leşinate de râs... Şi „săracul” băiat, încercă să-şi tragă blugii cauciucaţi, înapoi spre coapsele deja îngheţate şi blugii nu-l ascultară defel: îngheţaseră în poziţia strîns pe genunchi şi pas să mai vrea în sus, înapoi. – Ei… acu-i acu’, Cornele, ce te faci? îi zisei eu, încercând să nu mai râd… hai, Aida acasă că am văzut ce aveam de văzut (un cur gol). Circul s-a terminat! şi o luai pe Aida de mână, care se strâmbase de râs şi plecarăm agale spre locuinţele noastre, îngheţate bocnă dar satisfăcute că-l făcusem „de cacao” pe fiţosul satului… îl auzeam din depărtare strigându-ne disperat să ne întoarcem înapoi să să-l ajutăm să-şi pună blugii pe el, că îngheţase de frig, însă noi ne grăbeam tare: făceam pe noi de râs… A doua zi s-a dus vestea în tot satul că al nostru Cornel, fusese prins de miliţia locală făcând „labă” în faţa unuia dintre felinarele care luminau hotelul din pădure.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Ion Pârâianu

Roșiile Pleșești istoric

– –

Mănăstirea Monument

Din documentele existente în Arhivele Statului și la alte instituții, localitatea Roșiile ca formă de organizare administrativ-teritorială este atestată din prima jumătate a secolului al XIV-lea. Documentul fundamental care întărește afirmația de mai sus, privind istoricul acestei localități, este „Documente privind Istoria României, veacurile XIII-XVI – indicile numelor de locuri; Editura Academiei – 1956. În anul 1560, satul Roșiile dispunea de o biserică construită din lemn – lăcaș de cultură și religie – realizată din inițiativa lui Voinea cu locuitorii satului – reper de atestare documentară a comunei. În anul 1633 este menționată începerea construcției unei biserici, devenită mănăstire, localizată în satul Pleșești, terminată abia în anul 1791. Despre zidirea acestei mănăstiri nu se cunosc date concrete; dar din generație în generație, pe cale orală, de-a lungul veacurilor, au circulat mai multe variante:

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

a) Mănăstirea ar fi fost construită de haiducul Dragu, care se ascundea în hățișurile Pădurii Balaciu, ce se întindea până aproape de locul unde a hotărât să ridice mănăstire și în stufărișul unei bălți de mari dimensiuni, care azi îi poartă numele: Balta Dragului. Legenda spune că aici, în baltă, s-ar afla un butoi plin cu galbeni, pe care i-ar fi ascuns haiducul, după ce a construit trei biserici. Banii îi avea de la boierii pe care îi tâlhărea în pădure în drumul lor spre Târgul de la Râureni, spre Băbeni sau Râmnic. O întâmplare asemănătoare am citit-o în nuvela „În pădurea Cotoșmanei” din volumul „Lângă apa Vodislavei” de Gala Galaction. Numai că Dragu, haiducul, avea și o credință; credința în Dumnezeu. Nu se știe sigur ordinea construirii celor trei bisericii pe axa Roești, Pleșești, Grădiștea. Cert este că la început Mănăstirea din Pleșești n-a avut acoperământ. Avea o singură cupolă lustruită cu lut cu palmele. La construcție n-a fost folosită mistria. Toată tencuiala a fost executată numai cu mâna. În zidul din cărămidă gros de 1,20 m. se află doar patru ferestre cu o lățime de 80 centimetri, tocmai pentru a suporta greutatea boltei eliptice. Mănăstirea purta, la început, hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. 31

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Întrucât bisericile din Roești, Roșiile și Grădiștea se află pe aceeași linie – răsărit, apus – și au elemente de construcție comune, se crede că ar fi fost construite tot de Dragu – haiducul. Prima pictură a fost făcută în altar în jurul anului 1800 și are șapte straturi. Vopselele erau pregătite dintr-un amestec de ulei din plante, esențe de ierburi și gălbenuș de ou. Pictura din naos diferă de pictura din pronaos și altar. Sunt trei stiluri de frescă. Cu siguranță primele picturi executate au fost cele din altar și pronaos. b) Înscrisul în pisanie, că biserica ar fi fost ridicată în 1791 de frații Pleșescu, ar fi a doua variantă a acestei sfinte zidiri. Trebuie amintit faptul că din anul 1910, o dată cu construirea bisericii din satul Romanești, în timpul regelui Carol și a Preasfințitului D.D. Ghinadie cu ajutorul material al lui Nae Busuioc, primar, împreună cu preotul paroh Popescu, noua ctitorie primește Hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, iar Mănăstirea Pleșești, din aceeași parohie, Romanești, de la această dată prăznuiește hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. Traducerea din slava veche din pisanie confirmă varianta b). “… Această sfântă și Dumnezeiască biserică, unde se prăznuiește Hramul „Aducerii în biserică” 32

și se cinstește Hramul „Sf. Ierarh Nicolae” este zidită din temelie și cu toată osteneala și cheltuiala mai jos numiților ctitori de au săvârșit de zidit la leahtul 1791 de popa Ion Pleșescu şi popa Medeși Pleșescu şi diaconul Marin Pleșescu cu frații lui (...) și alții (...), trecând vreme multă la mijloc până în anul 1800 învrednicindu-se mai sus numiții ctitori de au înfrumusețat-o cu zugrăvire peste tot după cum se vede având în ajutor și pe dumnealui Polcovnicul Nicolae Pleșoianu împreună cu soția sa Maria şi jupân Dumitru Sturza epitrop cu soția Casandra ca să le fie spre veșnică pomenire a tot neamul și fiilor în anul de Hristos 1803, august 15, în zilele luminatului Domn Ioan Dumitru Grigore Ghica, voievod cu blagoslovenia Sfinției Sale părintelui Neofit – Episcopul Râmnicului”. Mănăstirea a fost încăpriorată și acoperită cu șiță. În altar sunt inscripții despre Nicolae Pleșoianu și picturi vechi, iar cele din naos și pronaos sunt afumate de, poate, tone de lumânări care au ars în timpul veacurilor trecute. Datorită vechimii Mănăstirea Pleșești a fost declarată monument istoric, chiar dacă nu are nici o chilie sau altă construcție aferentă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Pe fațada exterioară a mănăstirii sunt picturi care reprezintă diverse scene din viața omului, peisaje, scene cu animale, arhangheli, filozofi, sfinți militari, mucenici, dar și teme biblice clasice, precum Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam și Eva din Rai, etc. Mănăstirea Pleșești este printre puținele mănăstiri care are pictată moartea cu coasa, în exterior, atât în partea de nord, cât și în partea de sud. Fiind monument istoric, mănăstirea n-a fost renovată câtuși de puțin; de reparație capitală nici vorbă, deși s-au făcut numeroase demersuri la Ministerul culturii și Cultelor. Singurul ministru al culturii care a promis că vine cu istorici, iconografi, pictori, reprezentanți ai BOR și alți specialiști a fost Marin Sorescu, poet, eseist, traducător, romancier, dramaturg, dar preocupat și de grafică și pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și străinătate. Ministru Culturii în cabinetul lui Nicolae Văcăroiu (25 nov. – 5 mai 1993), iubitor și cunoscător al tehnicii picturale, Marin Sorescu putea hotărî declanșarea unor lucrări de amploare sub supravegherea specialiștilor, ca mănăstirea să capete o nouă înfățișare, să prindă o altă viață.

ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Din păcate, Marin Sorescu s-a stins din viață prea devreme, la nici 61 de ani; (născut în com. Bulzești, Dolj la 19 februarie 1936; - decedat la 8 decembrie 1996, București) și nici acum, când erau făcute toate diligențele, lucrările de reparație capitală la Mănăstirea Pleșești nu s-au putut realiza. Personal, după cum văd azi cum sunt numiți miniștri și cum e guvernată țara, cred că vor trece tot atâția ani, câți are mănăstirea, ca să se mai ocupe cineva de ea, dacă o va mai ține Dumnezeu, Creatorul și Atotputernicul. Acum, două istorioare, pe care le-am putea numi minuni, pentru că minuni numai la locuri sfinte se întâmplă sau nefericire, dezastru? 1) Spuneam mai sus că pe pereții mănăstirii este pictată moartea cu coasa. Unui anume ins din neamul Bicanilor nu-i plăcea această sinistră pictură și într-o zi s-a urcat și a dat cu var peste chipul morții. După câteva săptămâni de sub stratul de var a apărut moartea. Nu la mult timp după această apariție Bican a murit. Să fi fost un blestem, o pedeapsă sau o minune? De atunci nimeni nu a mai îndrăznit nici să pomenească de pictura cu moartea.

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee

2) Anii au trecut și șița de pe acoperiș a putrezit. Enoriașii care aparțin de această mănăstire au făcut toate demersurile pentru a primi aprobarea de înlocuire a acoperișului cu șiță nouă și cu toată lemnăria nouă (grinzi, căpriori), precum și pardoseala din interior, (la fel de putredă). Au donat și sume de bani, fiecare după posibilități, pentru procurarea materialului lemons. Aportul substanțial a venit de la Domnul dr. Pârșcoveanu Ilie ca recunoaștere și prețuire pentru cei dragi din familie (soția, Simona, profesor și socrifamilia Bulacu), care au trecut prea timpuriu la cele veșnice. Pentru că la pictură nu au avut „dezlegare” niciodată, cu partea lemnoasă nu aveau cum să strice autenticul epocii. Totuși, pentru siguranță, șița a fost făcută la fața locului de meseriași în arta lemnului din zona de munte, de pe lângă Horezu. Toate lucările s-au executat în anul 1992 sub stricta supraveghere a doctorului Adrian I.Pârșcoveanu, fiul domnului dr. Ilie Pârșcoveanu. Tot acum a fost construit și gardul împrejmuitor. La această acțiune comună o deosebită contribuție a avut și Romică Roșianu, fiu al satului - economist – Direcția Județeană Arad.

Meseriașii aveau salahori din sat. Într-o zi frumoasă, însorită, calmă, fiind bun prieten cu Adrian și Romică, vine să dea o mână de ajutor Manole Danciu, un hâtru din fire. Ia câțiva lănteți, să-i urce pe acoperiș. Scara fusese pusă chiar peste „mireasa lumii”. Ajungând pe trepte, sus, în dreptul respectivei picturi, îngână pentru sine: „De te-aș prinde…” Și nu mai ajunge pe acoperiș cu materialele la mesriași, că din tot seninul s-a iscat o vijelie puternică încât l-a doborât de pe scară cu lemnele-n brațe, de care s-a și lovit între coaste și a zăcut zile bune. A murit tânăr, în plină putere de muncă, la numai 57 de ani, dând mâna, definitiv, cu moartea. Asta istorioară.

doua

Moartea nu face minuni. Nu poate mântui și nici înălța suflete. Moartea, imparțială, osândește veșnic sufletele tuturor. Istoricul Mănăstirii Pleșești extras din documentele vremii și completat cu date credibile, alese din legendele știute de bătrânii satului și nu numai, prezentate în acest material, rămâne un reper, un simbol al culturii din epoca premodernă pe aceste meleaguri și o interesantă temă de studiu pentru toți oamenii de cultură, știință și artă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Constantin Stana

O poetică a simplităţii Apariţia Gabrielei Mimi Boroianu în „zariştea” poeziei actuale este oarecum tardivă (pentru o prejudecată care leagă debutul literar al celor ce trag cu feciorelnică sfială de mâneca diafană a Inspiraţiei, de vîrsta adolescenţei - vârsta imberbilor temerari care pariază pe orice zână morgană -, sau măcar a primei tinereţi), dar surprinzătoare. Dezinteresată (de circumstanţă!) sau puţin încrezătoare (după cum mărturiseşte) în expunerea editorială comună (primul său volum de versuri a apărut în 2015, la insistenţele unor prieteni care i-au descoperit valenţele lirice), a ales calea mai comodă şi mai discretă a publicării (postării) creaţiilor poetice proprii pe site-uri şi bloguri de profil, canale electronice de comunicare mai puţin frecventate de consumatorii şi evaluatorii „tradiţionalişti” de literatură… Acolo este de-a dreptul debordantă, de o prolificitate poetică în stare să stârnească invidia creatorilor „abundenţi”. Motivată sau nu, aceasta a fost opţiunea ei, chiar disimulată în falsa modestie a recunoaşterii creativităţii subiective. Prudentă din instinct, şi echilibrată graţie structurii ei interioare, ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

temperamentale, Gabriela Mimi Boroianu se lasă frecvent cenzurată de limitările bunului simţ, ocolind provocarea şi eschivând cu graţie orice posibilă insinuare răutăcioasă a preamulţilor candidaţi la statutele „nobilei bresle” patronate de olimpienele Euterpe şi Erato… Totuşi, n-a ezitat să-şi facă simţită prezenţa în câteva antologii şi în reviste literare editate în format electronic şi tipărite, testând, într-un fel, receptivitatea publică şi „contabilizând” notificările (de gust!) asupra creaţiilor sale, vizând valoarea . „Jurnalul unei muze” este, în consens cu cele de mai sus, o escamotare a emoţionatei sale ieşire în lume. Un răspuns zâmbitor şi curajos la o provocare ce poate fi neiertătoare… Sau, deopotrivă, o delegare de responsabilitate. Sub travestiul „muzei” se zăreşte foarte clar silueta inconfundabilă a autoarei, chiar după „paravanul” jurnalului – specie epică fără pretenţii de celebritate, şi fără orgoliu, utilizat aici ca un pretext amăgitor al polifoniei vivaldiene dintre coperţile volumului. Cele peste o sută de poezii ale cărţii ilustrează în construcţii prozodice variate o temă lirică fundamental: Erosul ca aspiraţie perenă a Fiinţei, a sufletului uman, atribut şi marcă a Devenirii. Viziunea romantic-idilică se completează cu recuzita motivelor cunoscute: visul, dorul, noaptea, zeiţa, cerul, steaua, umbra, ploaia, poezia ş.c.l. într-un vertij 35

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee sonor şi imagistic surprinzător. Ca orice ideal, şi idealul erotic este intangibil; conştiinţa acestei neputinţe afectează sufletul îndrăgostit, punându-l în umbra melancoliei, tristeţii, regretului, în perspectiva inexorabilă a trecerii timpului. Starea de reverie este predominantă, reiterând mai vechiul motiv literar al vieţii ca vis; reverie marcată de melancolii recapitulative, în proiecţii ce vizează deopotrivă realitatea şi ficţiunea, hotărârea (N-am să fiu nici ploaia care seacă norii de dureri/Lăsând umbrele să joace proaste comedii la geam/Ci voi fi lumina însăşi, suma zilelor de ieri/Muza slovelor de aur, nimb iubirilor şi hram) şi resemnarea cu accente eminesciene (Dar visul urcă tot mai sus/Mi-e teamă că nu-l pot atinge/Şi-atât de multe-ar fi de spus/Când depărtarea ne învinge). Titlurile poeziilor, uneori stângace, sugerează o seismică afectivă impresionantă, bine tradusă în limbaj poetic. Repedea schimbare a uneltelor de figurare lexicosemantică, recapitulând mutaţiile prozodice de la modelul Alecsandri sau Coşbuc la virtuozităţile rondelului, sonetului etc. traduce pasiunea autentică şi perseverenţa iniţiatică, dublate de cunoaşterea mecanismelor lirice în intimitatea lor şi de recunoaşterea virtuţilor expresive. Evitând excesele tropice exploatate până la sleire de hermetismul modernist, Gabriela Mimi Boroianu racordează 36

căldura mesajului liric la tensiunea propriei sensibilităţi (“M-am născut cu o inimă de jar/tânjind după căldura cuvântului./Florilor mele tu le erai parfum/izvorând sub penița sufletului./În palmele mele/îți rodeau cuvintele/ca răspuns așteptării tale,/rostită rugă în fiecare frunză/în plânsul întârziat al toamnei.”) Cititorul avizat va detecta în versurile Gabrielei Mimi Boroianu ecouri fireşti din poezia română şi europeană, de la Rilke la Macedonski, de la Esenin la Eminescu, de la Magda Isanos la Ana Blandiana, de la Ana Ahmatova la Minulescu… „Jocul oglinzilor” (cinetica imaginilor poetice) şi schimbarea „matriţelor” sugerează o sumă de lecturi selective, un traseu poetic preferenţial, gravitând în jurul romantismului mai degrabă decât să bată spre postmodernism. „Panorama” lirică a cărţii etalează ochiului ecstatic un Paradis captivant, morganatic, intimat, în care asistăm la spectacolul ludic al perechii primordiale în splendida ei inocenţă. Uneori, sentimentul este foarte terestru, declanşând drama interioară („Şi palme mating, şi păru-mi revarsă/Pe cerul de pânză un soare răsare/Un chip prinde glas dintr-o inimă arsă/Stingânduse-n ploi pe o geană de zare/Şi toamna căruntă culori îţi mai fură/Când cerul îşi pierde lumina-ntr-un nor,/Arome-n săruturi din colţuri de gură/Se sting în tăceri amărui, şi mă dor”). Alteori, nota

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee lejer idilică trimite la pendularea cosmică a sentimentului erotic între cer şi pământ, cunoscută din utopia erotica eminesciană (Sara pe deal, Lacul ş.a.: „M-ai ales să fiu vântul, ce bate-n asfințit/Și răcorește codrul cu umbre de aramă/Când dorul te cuprinde și glasu-a amuțit/Iar telegarii lunii la car nocturn se-nhamă.//Ai vrea acord de rime, în pieptul tău să bat./Imagini trecătoare când izvorăsc din gând/Şi taina nesfârșită, ce visele-o desfac/Cu-mpărăția nopții coboară pe pământ.”). Sunt uşor sesizabile aici notaţiile inedite, specifice limbajului propriu, care „salvează” fraza lirică de inerentele stângăcii. Expresia sentimentală pare a coborî din definiţia blagiană a spaţiului mioritic, ca manifestare a unei stări (de dor!) nici prea grea, nici prea uşoară, în care geometria sinusoidei, moalea ei unduire este tulburată de metrii poetici. Ca un „respire” necesar, aceeaşi curgere domoală a frazei este, pe alocuri, înviorată de accente uşor parodice, autoironice (Tot ce-mi doresc, Ţi-aş da). Fără-ndoială că poezia adevărată se naşte din preaplinul sufletesc revărsat în rostire, pe care Verbul o transfigurează în imagini artistice cu arhicunoscute finalităţi estetice. Supradimensionarea senzorială devine accesibilă aici tocmai prin limpezimea limbajului beletristic. Gabriela Mimi Boroianu nu intenţionează să şocheze şi, dacă ţinem cont de reticenţele ei recunoscute, nu ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

doreşte nici măcar să impresioneze, lăsând să se-nţeleagă că poezia ei ar fi un lucru care nu ne priveşte. Cu toate acestea, poezia, fiind un act creator manifest, nu-şi poate asigura intimitatea absolută. Dar nici nu poate dezavua rigoarea, punându-se în slujba aleatoriului şi hazardului. Gestul crucial al editării unei cărţi de poezie capătă semnificaţia unui risc asumat, a unei premeditări. O viziune proprie, subiectivă şi tulburătoare asupra lumii nu se poate consolida fără o instrucţie aplicată, fără abilităţi de prelucrare particulară a materiei brute. Altfel spus, slova de foc reclamă în mod imperativ prezenţa slovei făurite, fără de care poezia ar rămâne doar o frumoasă proiecţie diafană, ca o sclipire într-un ciob, ce nu-i conferă calitatea de diamant. Gabriela Mimi Boroianu are această ambivalenţă. Cu sincer ataşament afectiv la nobila breaslă, şi odată ieşită la rampă, ea găseşte de (bună) cuviinţă să se definească, într-o „artă poetică” proprie (Izvorând iubire). Trecând peste inerentele „scame” (rime simetrice, oxitone sau paroxitone, exces de elemente joncţionale, confuzia eului auctorial cu eul liric etc), poezia Gabrielei Mimi Boroianu este notabilă. Ea restaurează o poetică a simplităţii care, sustrasă banalului, devine motiv de aleasă şi rafinată delectare spirituală.

rreecceennzziiii recenzii

Dragomir Ignat

Rezistenţa timpului

proba

Roşiianu Ioan Romeo- Pictorii cuvintelor Pentru un poet dedat experienţelor lirice riscante cel puţin, am comentat recent o carte a lui Ioan Romeo Roşiianu, în care am detetctat o înclinaţie aproape patologică spre înnoirea expresiei poetice personale, a reveni la exerciţiul critic practicat în urmă cu decenii, este un nou pariu cu sine şi cu cititorii pe care îi ia părtaşi la inciziile pe text. După mărturisirea autorului, titlul volumului „Pictorii cuvintelor”, publicat în 2015, la Editura Tipo Moldova, în colecţia Opera Omnia, i-a fost sugerat la o întâlnire spontană pe terasa Muzeului Literaturii Române din Bucureşti de către regretatul critic şi istoric literar, cu rădăcini familiale în Maramureş, Laurenţiu Ulici, pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. De fapt, Laurenţiu Ulici încerca să-i convingă la respectiva întâlnire pe cei prezenţi pe terasă, că autorul nu este propriuzis un critic literar, ci un „pictor al cuvintelor” care încearcă să devoaleze în cărţile citite sensuri pe care autorii nici măcar nu le bănuiau. Şi la rândul său, Ioan Romeo Roşiianu îi numeşte pe cei disecaţi în cronicile sale „pictorii cuvintelor”. O primă observaţie ce se cuvine evidenţiată este că autorul scrie cu mult curaj despre mai marii literaturii de atunci şi de acum, 38

materialul adunat în carte referindu-se la perioada 1993- 1997. Ulterior, autorul şi-a impus o perioadă de tăcere de aproximativ două decenii, revenind recent la uneltele sale critice abia în anul trecut. Cartea de critică şi eseuri la care facem referinţă nu este una comodă mai ales pentru cei analizaţi, pentru că autorul nu se sfieşte să opereze pe viu, fără anestezie, fără paliative de calmare, despărţind cu brutalitatea pe care o dau argumentele valoarea de nonvaloare. Primul capitol al volumului intitulat „Damele metaforei” analizează volume de versuri scrise de poete. Gabriela Creţan este luată sub lupă cu volumul „Mic tratat despre arta trădării”, Ed. Eminescu 1995, recomandat de Cezar Ivănescu, poet, să o recunoaştem, cu autoritate. Luând la purecat poemele din carte, autorul afirmă că poeta „vorbeşte o limbă numai de ea ştiută” în care dincolo de unele reuşite certe, „sentimentalismul îi gâtuie poemele”. Punând în balanţă reuşitele de ordin ideatic şi prozodic, în comparaţie cu textele mai puţin izbutite, recenzantul concluzionează că „despre autoare se va mai auzi”. Cele 20 de poeme cuprinse între coperţile volumului „Dactilografa de noapte”, Ed. Cartea Românească, 1996, scos sub egida Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti de Nora Iuga, autorul notează că este scos „sub pecetea biografismului”, având un caracter mai degrabă confesiv. Autoarea cărţii, vrând cu orice preţ să se rupă de clasicismul oarecum desuet anterior, încearcă să se plieze pe tiparele optzecismului, nu cu reuşite certe, dimpotrivă, ludicul sau eroticul încercate de autoare dau senzaţia mai degrabă de artificiozitate decât de texte cu reală valoare

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii literară. Aceasta probabil şi pentru că aflată-n pragul senectuţii, are fără să vrea, privirile întoarse spre trecut. Şi plecând de la această aserţiune, criticul aplică efectul de grenadă, notând textual „poetele nu pot scrie bine decât atâta timp cât au o intensă viaţă sexuală”. Şi vâră în această categorie nume „grele” ale liricii feminine, Ana Blandiana, Florenţa Albu, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu sau Angela Marinescu. Textele Norei Iuga sunt analizate nu numai cu exigenţă ci şi cu oarecare notă de ironie. Plecând de la un text confesiv al poetei, în care mărturiseşte că uneori i se pare că bate câmpii, autorul îşi încheie cronica la modul sarcastic „zilele în care poeta bate câmpii sunt cele în care scrie poezie”. Cu referire la Dumitra Negruşa, criticul aduce în discuţie o problemă de principiu, aceea a autorităţii celor care acordă titlurile de poet-poetă. Dacă un anonim sau doi recomandă un alt anonim, există toate şansele ca şi cei ce recomandă şi cel recomandat să rămână în sfera veşnicului anonimat. Este şi cazul poetei Negruşa, care prin textele publicate în voumul „Cuvinte nespuse” Ed, Destine, 1994, iese din lumea persoanelor oneste, trecând în cea a persoanelor care trebuie privite cu rezervă sau chiar sfidate. Probabil că cei care au îndemnat-o să scrie şi să publice contra unor sume deloc neglijabile au făcut-o să creadă că ea chiar are har şi valoare. Nimic mai fals. Textele ei sunt lipsite de idei, sunt scrise pueril, cu pasaje descriptive supărătoare, mult prea departe de ceea ce este numit şi acceptat îndeobşte ca poezie. Chiar dacă visează să ajungă la „cuvintele de aur”, fără moarte, idee strecurată şi în volumele Iarba ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

neuitării, 1995, Fructul ancestral 1996, ultimul recomandat de Valeriu Gorunescu, Ioan Romeo Roşiianu scrie în concluzie, „o condamn pe Dumitra Negruşa la uitare veşnică”. Fără comentarii. O atitudine mai binevoitoare are criticul cu privire la volumul „Ochiul străinului”, publicat de Rhea Cristina la Editura Du Style, 1996, în care observă un volum matur, bine structurat, în care autoarea lasă să se vadă o atitudine critică şi detaşată faţă de cenuşiul existenţial, deşi nu de puţine ori pare a fi înfrântă de deziluzii. Este şi reproşul pe care criticul i-l face „dacă poeta nu s-ar fi sustras cu atâta încăpăţânare atrocităţilor realităţii înconjurătoare, unele poeme ar fi avut ceva mai multă consistenţă”... Cel de al doilea capitol, „Aşii de pe mâneca literaturii” dă substanţa propriuzisă a demersului critic. Practic, el cuprinde 28 de autori comentaţi şi peste 50 de cărţi trecute prin filtrul critic. Observaţia generală de la care pornim este că criticul reuşeşte să evidenţieze şi caracteristicile specifice curentului optzecist şi nota particulară pe care o oferă fiecare autor. De observat de asemenea, că acest capitol ia sub lupa analizei pe text doar autori bărbaţi, ceea ce lasă impresia că criticul ar fi oarecât misogin, expediind lirica feminină înt-un colţ mai puţin favorabil sub aspect analitic. Adrian Alui Gheorghe este poetul „menit să dea lumii încă o fărâmă de frumos.” Leit-motivul poeziei sale e moartea sau spaima de moarte, teama de a realiza puţin pe plan artistic, ceea ce-l trimite la izolarea în sine, la recluziune. Poetul rămâne egal cu sine prin „distincţia aristocratică a scriiturii”. 39

rreecceennzziiii Florea Burtan, poet dunărean, vorbeşte despre o lume a frumuseţii, a liniştii, neconformă cu realitatea de azi. Lasă totuşi o bună impresie artistică. La nemţeanul Theodor George Calcan, „cuvântul devine mai puternic decât realitatea.” Obsesia morţii o întâlnim şi la Nicolae Coande, în schimb, pentru alt important poet nemţean, Daniel Corbu, poezia este „balsam pentru suflet” alungând singurătatea în faţa vieţii şi a morţii. Autorul a adoptat uşor tonalitatea scriiturii textualiste, cărţile lui fiind „spectacole cu un singur personaj”, care repun poezia în drepturile ei sacre. Este unul dintre laureaţii Festivalului de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, ediţia a optsprezecea. În concluzie, criticul îmbrăţişează fără rezerve părerea celor care au spus despre Daniel Corbu, că este „o unealtă a Divinităţii”. Traian T Coşovei, distins cu Premiul Academiei Române, este poetul care „se ascunde în spatele cuvintelor bine alese, în spatele unei perdele a visurilor neîmplinite, care îl fac totuşi să creadă că lumea „e puţin mai frumoasă”. Spaţiul rural cu o recuzită folclorică în care sunt amestecate, datini, credinţe ce tind spre ritmuri „ancestrale”, descoperă criticul în volumul semnat de Stan V. Cristea, în vreme ce la botoşăneanul Gellu Dorian găsim aceeaşi obsesie a prezentului derizoriu, urmat de un viitor incert, în care sufletul care se deschide în faţa cuvântului nu are decât alternativa resemnării. Marian Drăghici este actantul sceptic, obosit de atâta viaţă, într-o scriitură totuşi cu nerv ce creionează situaţii limită. Concluzia, indiscutabil un poet. Un poet ce-şi domină avânturile verbale, cu o metaforă bine conturată, într-un demers liric ce cultivă contrastul şi distorsiunea 40

este Aurelian Titu Dumitrescu, cel care în volumul Antume trece totuşi de la morbiditate spre poezie. Aceeaşi stare o găsim şi în versurile lui Nicolae Esinescu, cel care prezintă „o lume abjectă, măcinată de crize colcăitoare, urât mirositoare” şi care cade pradă descritivismului, uzitând un vocabular redus pentru a descrie un univers îngust. Întrebare. Dacă e univers poate fi îngustat sau dilatat? Cel care a stârnit oprobriul asistenţei în Serile de poezie de la Deseşti este Mihai Gălăţeanu, cel care răstoarnă şi încurcă voit universurile???!!! până la a ofensa denaturând adevărurile biblice. Expresiile licenţioase au fost taxate dur de asistenţă, însă autorul pare să fi rămas insensibil, dovadă că inovaţia artificioasă de formă nu poate salva lipsa de conţinut. La Anghel Gâdea, cea de a treia carte de poezie nu poate depăşi izul arghezian, utilizând cuvinte brute, neşlefuite, cu elemente de legătură neavenite, care scad consistenţa creaţiei. Bogdan Ghiu- „este un poet care-şi cunoaşte lungimea păturii spirituale cu care îşi înveleşte creaţia”. Bucovineanul Constantin Hrehor este „tentat, nu şi copleşit de marile probleme ale lumii, viaţa şi moartea.” Întâlnim la el uneori o atmosferă bacoviană, dar şi imagini luxuriante care-i singularizează vocea poetică. Gheorghe Izbăşescu, publicat şi înainte de 89, plonjează într-o înspumată apă a amintirilor. De o atenţie aparte, deosebit de critică, „se bucură” Ştefan Vaida Marinescu, din Videle, care fiind singurul poet din oraşul său îşi face revistă literară proprie, ţinând să fie cu orice preţ „cel mai tare din parcare”. Găsim la el tendinţa de autodepăşire a unei personalităţi bolnave şi bolnăvicioase, căruia i s-a urcat ideea de scriitor la cap şi care şi-a făcut deja o statuie

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii pe care o ţine probabil în debara. Şi-a dobândit şi un doctorat, treaba lui cum, şi a intrat şi pe terenul criticii şi istoriei literare. Pentru a nu putea fi contrazis, l-a luat în colimator pe Constant Tonegaru pe care îl maculează într-un ghiveci pseudocritic. Şi ca să dovedească pe deplin că nu înţelege absolut nimic din ceea ce se cheamă demers critic şi-a continuat „masturbaţia literarocritică” cu Verlaine, Baudellaire, Apollinaire sau cu alte naţii, vezi E. A. Poe. Cum este şi dascăl, se constituie perfect în antimodelul omului de la catedră, ins de la care elevii nu de învăţat nimic. Dintre poeţii care au avut contact nemijlocit cu Maramureşul, primul recenzat este Dorin Ploscaru, „înrobit de frumos şi de graţia şoaptei” înspăimântat de mizeria cotidiană, cerebral, trăgând SOS-uri privind starea morală a societăţii umane. Cel de al doilea, Ioan Es. Pop priveşte lumea de pe margine, în poeme încărcate de o nostalgie a grotescului şi urâtului, cu imagini picturale, reci. Soluţia ar fi să-şi facă rost de un Dumnezeu personal, care să-l apere pe învinsul din el cu identitatea pusă sub semnul incertitudinii. În contrast cu Es. Pop este basarabeanul Nicolae Popa, mulţumit de sine şi de propriile realizări, cerebral, grijuliu cu frumuseţea cuvântului şi cu haina de gală a metaforei. Dimitrie Rachici prelucrează pildele şi proverbele biblicului Solomon, dar şi altele din paremiologia autohtonă şi universală încercând o simbioză între poezie şi înţelepciune cu sorţi de izbândă relativi. Nicolae Sava, alt condeier trecut prin Sighet, este un poet al gravităţii interioare, cu şoapta prudent însăilată pe hârtie, pentru care îndeletnicirea de a fi fericit este un lucru ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

străin. El este însinguratul pentru care cuvintele sunt o condamnare la „nemurire”. Cassian Maria Spiridon, poetul ieşean, te poartă prin toate meandrele poeziei cu nonşalanţa celui sigur de sine. Dacă în lirică şi-a câştigat locul în Panteon, fiind etichetat, clasat, catalogat, „într-un cuvânt recunoscut”, despre cetăţeanul Cassian Maria Spiridon aduce mărturie cartea despre evenimentele din 89 de la Iaşi, unde are ocazia să mai vadă, deşi nu era nevoie, abjecţia sistemului de represiune comunist. Temele fundamentale ale poeziei sale rămân dragostea şi moartea. Nicolae Ţone, la care Adrian Păunescu i-a condamnat poezia pe viaţă, propune un volum de dialoguri despre Eminescu, cel care ne-a condus spre biruinţa sufletului românesc. Pan M. Vizirescu este unul vechi de tot, fiind debutat de Nicolae Iorga şi fost colaborator la Gândirea, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, dar a reuşit să se sustragă pedepsei timp de 23 de ani, pentru că a crezut mereu în „comuniunea omului cu Dumnezeu”. Un apropiat al Maramureşului este George Vulturescu, din Sătmarul Poesisului, ce care vede cu scrisul şi se apără în faţa vicistitudinilor vieţii cu scutul sincerităţii. Aşadar, o carte care pune diagnoza pe un moment anume, când poeţii sunt seismografele unei societăţi anacronice şi profund suferinde. Autorul a promis o carte „în oglindă“, în care aproximativ aceiaşi autori vor fi analizaţi după un sfert de veac. Considerăm promisiunea o provocare. Aşteptăm cartea.

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Puiu Gheorghe Răducan

La bătrânețţe mă gândesc! Bătrânețea În noaptea tuciurie când luna a adormit în post şi nu se mai vede pic de cristal, ies în tindă să-mi fac inventarul. Adun, scad, împart. De înmulţit nu înmulţesc că nu am ce. Corbii cu mustăţile albe au început deja să mă cânte, să mă numere, ba m-au luat în evidenţele operative. Trezită din somn, luna iese de după norul mare, sprijinind cerul cu cornul drept. Cireşii iernii îşi croiesc veşminte, iar Domnul trece în Procesul Verbal recoltele anului în curs. Iată că noaptea se duce ca dragostea! Mă gândeam, iubito, să luăm bătrâneţea de ambele mâini şi s-o purtăm cu grijă peste tot. Să avem grijă de ea. Să fie copilul nostru. Între trecut şi viitor, să ne îngrijim copilul. Dar, iată, trece bătrâneţea pe şuşea. Ce amărâtă este! Şchioapătă. În şorţul prins în brâu nu mai are nimic. Basmaua de pe cap strânsă în jurul gâtului este roasă de timpuri, decolorată de vremuri. Parcă are formă de şapcă ce-i protejează faţa ridată de frig. Dar şi de ochii oamenilor. Din frumuseţea de odinioară când îi plesneau ţâţele-n chingi, a ajuns o epavă tristă şi cocoşată. Mulţi spun: Eiii! Fosta-i lele cine-ai fost, acum nu mai ai vreun rost. Merge încet cu paşi răguşiţi, nu bagă pe nimeni în seamă. Fusta-i obosită şi ea, atârnă într-o parte. Vai! Cum se mai purta ea odată! Şi ce scurtă mai era fusta dumneaei! Acum merge dezlânat la vale, având în spinare un ilic, foarte vechi şi el, de fapt o pufoaică şantierească ce şi-a pierdut mânecile. Pe sub ilicul - pufoaică slinoasă, stau agăţate 42

vreo trei cămăşi, vechi, rupte şi ele. Totul este vechi şi uzat pe această bătrâneţe. Zici că este muma pădurii. Urâtă foarte. Cobor din tindă în curte, deschid portiţa, ies în şuşea, merg după dânsa. Nişte copii, nişte tinerei, râd de bătrâneţe. Spun că este urâtă şi, iată, încep s-o huiduie, s-o gonească din sat. – Ce-aveţi, mă, cu ea? Nu vedeţi ce tristă şi amărâtă este! Ce rău v-a făcut, mă? Ce tineri răi, îmi spun! – Huoooooooo! Huoooooo! Fugi baba dracului, fugi urâta morţii că te visăm la noapte! Ce obrăznicie! Ce obrăznicie! Ce lipsă de respect la tineretul ăsta faţă de bătrâneţe! Îmi spun asta mereu şi mă apropii de ea s-o protejez de gura spurcaţilor ăstora de tineri. Ce tineret! Halal tineret! Niciun respect faţă de bătrâneţe! – Sărut mâna, bătrâneţe! – Să trăieşti, maică, să trăieşti! Mergea apăsat la vale, nici măcar n-a întors capul către mine. Basmaua-i înclinată mult în faţă parcă era o cârmă, parcă-i arăta direcţia: la vale... – Ce faceţi, bătrâneţe? De unde veniţi? – Ei! Am coborât dintr-un dud şi m-am urcat până-n Sudos, la salcâmul aplecat să-mi caut câinele, pe Ursei. – Şi unde vă duceţi acum, bătrâneţe? – La vale, maică, la vale! Drumul ăsta unde duce? – La Şasa şi la biserică, mamaie! Mergem pe aici! – Nu, mamă! Nu! Mai cobor oţâră, mai cobor. – Haideţi cu mine că tineretul nu vă respectă, lumea este rea! – Vino, dumneata, să mergem împreună! Am luat acum bătrâneţea de mână. O port peste tot. Este a mea, suntem nedespărţiţi de-acum.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr cartea din sertar

Maria Giurgiu

Copilărie fantastic

între

real

și

(fragment din volumul meu de debut „Povești despre un teritoriu marginalizat”) În anii copilăriei mele, nu exista în satul meu lumină electrică și toate beneficiile care decurg din această binecuvântată invenție a umanității. Abia prin 1973 a fost adusă electricitatea la noi. Satul meu de pe meleaguri argeșene înconjurat de păduri, emana însă o atmosferă tainică, un mister aparte așa cum era el situat pe culmea unui deal, înconjurat de văi adânci și alte dealuri împădurite, răzleț de satele vecine și parcă un pic rupt, de lumea reală. Pe atunci, școala cea mai apropiată se afla la circa patru kilometri de sat și noi, pentru a ajunge la ea făceam zilnic acea distanță, pe poteci tainice prin păduri coborând și urcând coastele pe cărări ce șerpuia urcând pieptiși pe marginea râpilor săpate în coasta dealului de scurgerea torenților repezi ce se formau în urma ploilor și a topirii zăpezilor abundente, în iernile aspre de pe la noi. Urmam sinuozitățile potecii pe sub poalele pădurii până la gârla din vale, pe care o traversam cu piciorul prin vad, atunci când timpul era bun și ploua ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

puțin. Când în schimb,timpul era ploios și apele se umflau, mergeam de-a lungul văii până la puntea de scânduri legănătoare, care fusese construită de săteni peste gârlă și treceam pe acolo, privind cu teamă vârtejul amețitor, tulbure și înspumat al apei, care se zvârcolea sălbatic dedesupt. Fiind copii ai acelor locuri, le iubeam și eram fascinați de ele. Ne imaginam ca descinzând din poveștile fraților Grimm pe care le citeam cu asiduitate. sau din poveștile istorice din cărți, unde pădurea și cărările sale, iubea și ocrotea eroii de odinioară. Astfel simțeam noi, copiii acelor locuri, pădurile, văile, gârla că ne erau prieteni, ne cunoșteau și ne erau complici, considerândune de-ai casei. Lumea satelor, credea în superstiții și în existența spiritelor de tot felul, îngeri, vrăji, diavoli, iele. Despre toate acestea și despre viață, noi ne creasem o viziune personală, toate aceste existențe fantastice părându-ne firești pe atunci ca făcând parte și ele, din viața satului și a oamenilor. Când vreunul din noi copiii ne simțeam rău, de la stomac, vreo durere de cap, sau altceva, care nu trecea cu o pastilă, dispensarul fiind departe și medicul neputând fi contactat prea ușor, mama o chema pe bunica Gherghina să ne descânte de deochi sau de bubă. Ea era o bună cunoscătoare a leacurilor de tot felul: ierburi, bureți de bubă care creșteau pe coastele dealurilor și ne învățase și pe noi 43

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr să-i recunoaștem, cărbuni aprinși, stinși în apă neîncepută de izvor, apă cu zahăr miere și altele din acestea.

– Ooof! Fir-ar a moarti! Asta a deocheat copiii! E strigoaică, s-a născut cu tichie pe ochi! Mama zice:

Într-o zi, din acele timpuri îndepărtate ale copilăriei, eu cu fratele meu, Ionică, ne simțeam rău. Am început să avem dureri de burtă, cu senzații de greață și dureri de cap, așa din senin. Mama, a dat fuga la bunica la vale și a adus-o imediat la noi, să ne descânte de deochi. În timp ce ne descânta într-o cană cu apă, cu băț de mătură și după ce mai întâi și-a înfipt o lingură în brâu ca să avem leac, noi fiindu-i rude, ea ne-a întrebat:

– O fi asta! Că nu au mâncat nimic care să le facă rău!

– Mimișor! Ionică!

Mama minunându-se:

zice

– Am auzit și eu de ăștia care se nasc cu căiță, că au putere în priviri și că s-ar întoarce înapoi după ce mor, dar nu prea cred!

– Da bunico! – Ce-ați mâncat voi azi? – Am mâncat ciorbă de teci și ouă cu mărar și lapte bătut, făcute în tigaie, bunico! – Doar atât? Aa! Am mai mâncat vișine cu pâine de dimineață și pe coastă pe la Geamăna am cules nițel măcriș și l-am mâncat! – Asta nu face rău! Dar ia spuneți voi, v-ați întâlnit cumva azi pe drum cu Veta Băzgoaica sau cu Lisandrina lui Dițoi? Spuneți-mi cu cine vați întâlnit și dacă s-a uitat mai mult la voi! Ne uităm unu la altul și Ionică răspunde, noi cunoscând deja procedura de consult a bunicii: – Da bunico, ne întâlnirăm cu Băzgoaica, s-a uitat la noi și se mira că am crescut, însă a uitat să ne scuipe, să nu ne deochem! Ea se întoarce către mama adresându-i-se: 44

– Asta e! Nu vezi, că nici nu pot să le descânt? Casc într-una de mi-au dat lacrimile și cărbunii care-i stinsei în apă se duseră toți la fund, sfârâind! Veta deoache rău! Dacă se uită la cineva și se miră de el, fără să-și aducă aminte să-l scuipe, să nu-l deoache, poate să și moară, dacă acela adoarme cu deochiul!

– Ba să crezi! Ei pot să se întoarcă de pe lumea ailaltă și când mor, mai iau pe alții doi după ei, în șase săptămâni! Mama-și făcea semnul crucii auzind toate astea, noi însă care eram prin preajmă și auziserăm tot, eram foarte incitați de această nouă taină și doream să aflăm mai multe. Vin eu mai aproape și o întreb pe bunica: – Bunico, cum fac strigoii de vin înapoi din lumea cealaltă? Prâslea cel Voinic a venit înapoi de pe celălalt tărâm pe spinarea unei scorpii! Altfel nu se poate veni! Matale crezi că strigoii cunosc un drum secret pe care se întorc înapoi? Bunica mă privea abținându-se să nu râdă și mi-a zis:

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr – Curând întrebași curând să-ți fie leacul! Nu trebuie să fii atentă, la ce vorbesc cei mari, că ei uneori, mai spun prostii! Uite, beți amândoi din cana asta de trei ori și după aia, apropiați-vă să vă dau cu apă descântată pe la buric, în capul pieptului și pe frunte, ca să vă treacă! ne zicea ea privindu-ne cu drag. Noi ne apropiam cu cămășuțele ridicate. Ea după ce ne-a dat să bem din apa descântată cu cărbuni stinși, lua cu degetele un cărbune și puțină apă și ne făcea o cruce pe frunte, ne uda în capul pieptului și la buric, tot descântându-ne șoptit și căscând întruna, semn că eram deocheați. După puțin timp, ne trecea parcă ne luase răul, cu mâna. Era o adevărată năzdrăvană bunica, însă noi după ce am aflat despre strigoi, nu ne-am resemnat să rămânem neștiutori. Era aceasta o mare taină, pe care eu și Ionică ne-am retras către muchea Gemenii la locul nostru secret, de întrunire să ne sfătuim cum să-i dezlegăm singuri misterul, având în vedere că adulții ne considerau prea mici pentru a discuta aceste lucruri cu noi. Despre ce înseamnă moarte, ideile noastre erau cam confuze, căci până atunci nu văzuserăm nici un mort. Locul nostru secret era, sub un măr crețesc, un ascunziș natural, format din tufișuri de salcie, ce găsiseră loc prielnic să crească la umbră, sub acel bătrân măr cu ramuri noduroase și răsucite, ce crescuse pe hotarul cu vecinul nostru Ingineru, cam ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

pe la jumătatea potecii de-a lungul grădinii noastre, care ducea la Geamăna. Aici ne întâlneam, uneori cu nepoata Inginerului, Mixandra, cea mai bună prietenă a noastră, cu vreo câțiva ani mai mare ca noi. Locul era ideal pentru a discuta liniștiți departe de urechile mamei și a ne juca nestingheriți de ochii neastâmpărați ai fratelui nostru cel mic, Haralamb. El încă de pe atunci se dovedea o pacoste pentru noi sau un fel de râie de care greu reușeam să ne descotorosim. Avea o satisfacție grozavă să tragă cu urechea la discuțiile noastre și apoi să le facă publice înflorind de la el cele auzite fără pic de rușine sau scrupule. Dacă auzea din întâmplare ceva discutându-se între noi și alți prieteni de ai noștri apoi trebuia să ne luăm adio că acea discuție să nu devină publică și să nu ajungă la urechile părinților, înflorită de el astfel, că noi picam mereu vinovați de vreo boacănă de multe ori imaginară pentru care urma să fim pedepsiți de mama. Ca să nu se întâmple aceasta trebuia să ne lăsăm șantajați de el și să-i oferim ceva în schimb, la care în mod sigur, altfel nu am fi fost dispuși să renunțăm în ruptul capului. În acel nimiez, ne-am retras la umbra mărului departe de urechile celorlalți și am început să tăinuim. Ionică a început: – Ce spui Mariana? Crezi că strigoaica aia știe vreun drum secret pe care pleacă când vrea ea, pe tărâmul celălalt și vine înapoi?

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr Eu care eram puțin mai mare decât Ionică și știam la perfecție toate poveștile auzite de la tata, i-am răspuns: – Eu cred că da! Ea știe un drum secret și mi-ar plăcea să-l descoperim și noi. Cred că e pe aici pe aproape, dar ai auzit ce spunea bunica? Doar strigoii reușesc să-l vadă. Noi nu putem dacă nu suntem strigoi și trebuie să pândim strigoaica, să vedem pe unde intră ea pe lumea cealaltă și pe unde iese! – Așa e! Dar cum facem? Cred că ea intră noaptea, ca să nu o vadă lumea. Ar trebui să nu dormim noaptea și să stăm la pândă. Mama n-o să ne lase să ieșim noaptea.

– Mamă! Eu sau Mariana aveam tichie pe cap când ne-am născut? Mama la o astfel de întrebare nu se aștepta deloc și pe moment a rămas blocată privindu-și fiul stupefiată. În cele din urmă își revine din uimire și supărată, răspunde:

– Ieșim când doarme mama! Dar crezi că ar fi bine să-i spunem și Mixandrei să vină cu noi pe lumea ailaltă după strigoaică? Ionică repede:

să dăm la porci și să câștigăm astfel și bunăvoința mamei. Ea ne adora când făceam lucruri din acestea, din inițiativă proprie, fără să ne împingă de la spate. Am intrat în bătătura casei cu brațele pline de buruieni și le-am dat porcilor, astfel mama nici nu ne-a mai întrebat, pe unde ne-am pierdut vremea și ne privea mirându-se cât de cuminți sunt copii săi. Tocmai culesese fasolea și întinsese tecile să se usuce la soare. Ne-am apropiat și făcându-ne de lucru în jur ei, ne îndemnam din priviri unul pe altul, să abordăm subiectul care ne interesa. În cele din urmă, Ionică a deschis gura:

răspunde

– Nu, nu! Trebuie să aflăm doar noi amândoi secretul! E mai bine așa, că dacă află toată lumea nu e bine, își dă seama strigoaica și ne pedepsește. Știi ce m-am gândit eu? – Ce? Hai să o întrebăm pe mama dacă noi nu suntem niciunul strigoi! Poate ne-am născut vreunul din noi cu tichie și atunci, am putea găsi drumul singuri. – Hai să o întrebăm dar nu-i spunem de ce ne interesează, că ea nu ne va mai lăsa să căutăm drumul secret al strigoilor.

– Mă! Voi ați ascultat, la ce-am vorbit cu bunică-ta! Nu v-ați născut niciunul cu tichie și nu sunteți strigoi. Nu există așa ceva! Nu i-a văzut nimeni, niciodată și să nu mai trageți cu urechea la tot ce discută cei bătrâni! Ați înțeles? Noi am lăsat spăsiți nasul în jos și am răspuns cuminți într-un glas: – Da mămico! – Duceți-vă și vă odihniți, că mai târziu trebuie să duceți vaca la păscut! – Da mămico!

– Bine! Ne întoarcem noi acasă adunând în treacăt din vie câte un braț bun de buruieni 46

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr Am răspuns noi iar, cu un firicel de voce și ne-am retras sub dudul din spatele casei. Și acela era un loc preferat de noi pentru discuții private. Ne urcam în dud și în timp ce ne îndopam cu fructele sale dulci, negre, murdărindu-ne de suc pe față, discutam ascunși de ramuri, inaccesibile încă micuțului și indiscretului Haralamb, pe care ne făcea plăcere să-l ținem la distanță când discutam chestiuni importante. Deși mic căci avea în jur de cinci ani pe atunci, era asemeni unui dihor care se strecura pe neobservate să ne spioneze, așa că trebuia să fim mereu cu ochii în patru. Parcă știa că-i ascundeam ceva, căci se ținea ca scaiu după noi când observa că îl evitam.

Are un câine mare și dacă-l lasă dezlegat ne latră și ne și mușcă. Ziua îl leagă, însă noaptea îi dă drumul. Mi-a spus mie Dan al lui nea Mitroi, ieri când am fost cu vaca pe deal, că el prietenul meu. – Aha! Înțeleg! Să știi, că la câine nu mă gândisem! Și mie mi-e frică de el. Diseară când vine tata de la lucru, îl întrebăm. Dar să nu ne audă mama că vorbim iar de strigoi că ei nu-i place și ne ceartă. – Da! Așa e! Eu cu Ionică ne înțelegeam de minune și ne interesau cam aceleași lucruri. Mai cu seamă aveam amândoi o pasiune pentru dezlegarea misterelor și pentru lumea poveștilor. Seara când a sosit tata am așteptat ca pe ghimpi, să terminăm de cinat, ca să-l urmăm apoi în casă și să-l descoasem despre taina cu strigoii. El a văzut că noi doream ceva și ne-a chemat cu el în cameră apoi ne-a întrebat:

Odată ajunși în vârful dudului, ne-am așezat pe același comănac amândoi și Ionică mi-a zis cu voce scăzută: – Ai auzit ce a zis mama! Nu suntem niciunul strigoi, că nu neam născut cu tichie! – Am auzit! Păcat! În cazul acesta, va trebui să pândim strigoaica și o să fie cam greu, căci va trebui să o urmărim și noaptea. Mă tem că ne va vedea mama când vom ieși afară și nu ne va mai scăpa din ochi. Eu zic să-l întrebăm întâi pe tata, dacă strigoii cunosc o potecă secretă între lumea asta și lumea cealaltă. El știe toate alea și dacă-l rugăm amândoi, cred că ne va lămuri taina asta. – Da! Ar fi bine să încercăm! El ne răspunde mereu bine la întrebări și nu ne ceartă deloc. Apoi, mie noaptea mi-e frică să merg la casa strigoaicei, să o urmărim. ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

– Ce ați făcut voi azi? Ați necăjit-o pe mama voastră iar? Noi am răspuns în cor: – Nuuu tată, am fost cuminți! Eu am îndrăznit și mi-am deschis sufletul când el ne-a luat în brațe pe amândoi și ne-a așezat pe genunchii lui pe amândoi: – Tăticule, noi dorim să te întrebăm ceva! – Ia spuneți! Ce vreți voi să mai știți de data asta?

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr – Am dori să știm, dacă strigoii au o cărare secretă, pe care pot să se ducă oricând doresc, pe tărâmul celălalt și să se întoarcă înapoi! Tata a râs cu bunătate și ne-a alintat pe cap cu mâinile sale mari și bătătorite de muncă, însă atât de plăcute și ne-a întrebat: – De unde v-a venit vouă ideea asta cu strigoii? Ionică ia răspuns: – Azi ne-a deocheat Băzgoaica, care sa născut cu tichie pe ochi și e strigoaică. A venit bunica Gherghina și ne-a descântat de deochi, iar noi, ne-am făcut bine imediat, după ce ea ne-a dat să bem apă descântată și ne-a mânjit cu cărbuni și cu descântec pe frunte și la buric. Am auzit noi cum îi spunea mamii, că strigoii se întorc înapoi de pe lumea cealaltă când mor, să ia alți oameni cu ei. atunci ne-am gândit, că ei știu o potecă secretă pe unde pot să treacă așa ușor dintr-o lume în alta și am vrea să pândim strigoaica, ca să aflăm drumul pe unde trece ea, pe tărâmul celălalt. Vrem să ne ducem și noi să vedem tărâmul celălalt. Dacă-l găsim, poți să vii cu noi și matale. Tata s-a pus pe râs și ne-a strâns mai aproape de sine, apoi ne-a spus cu bunătate în glas:

doar în povești. Alea, ce ați auzit voi despre strigoi sunt niște superstiții băbești. Nu există strigoi și dacă ea deoache, nu însemnă deloc că e strigoaică. E o femeie normală, ca noi toți. Voi ați înțeles greșit! Lumea cealaltă poate fi văzută doar de sufletul oamenilor, după ce pleacă în cer pentru totdeauna, când ei mor. Nu a văzut nici un om de pe pământ, până acum acea lume. Nu trebuie să plecați voi, să căutați lucrurile astea și lumea cealaltă nu e același lucru, cu tărâmul celălalt din poveștile ce vi le-am spus eu. O să înțelegeți voi mai bine lucrurile astea când o să creșteți mari. Până atunci, când vreți să aflați ceva, întrebați-mă pe mine, că vă voi spune tot ce doriți să știți! Ați înțeles? – Da tată! Răspundem fericiți.

noi

– Ne spui o poveste acum? – Vă spun dar voi trebuie să-mi promite-ți că nu plecați niciodată în căutarea lucrurilor din povești! Eu v-am promis că vă ajut să descoperiți orice taină dacă veniți și mă întrebați. – Da! O să te întrebăm mereu, când vrem să aflăm ceva! Am răspuns noi într-un glas.

– Oamenii când mor, chiar și Băzgoaica, sufletul lor se duce în cer. Acolo e lumea cealaltă, nu aici pe pământ și nu se mai întorc până la vremea de apoi. Nu s-a mai întors înapoi nimeni, niciodată de acolo după moarte și nici nu e posibil, așa ceva. Acum ea e vie și nu știe nici o cale ca să ajungă pe tărâmul celălalt, care există 48

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr Lenuş lungu

Armura sufletului Armuri peste suflet și în fiecare dimineață sorbim încet din ceașca aburindă cu viață. Suntem dependenți de lumină, de dragoste, de căldură și vise. Gândurile se plimbă hai-hui și rar avem curajul să spunem ce inima ne spune. Câți sunt cei ce transformă adjectivele în verbe? Iar cei ce știu, înțeleg că a cunoaște viitorul nu înseamnă a tulbura intenția? Timpul se poate stăpâni, dar pentru asta avem nevoie de îndrăzneală, răbdare și discernământ. Ca să ne eliberăm de durere trebuie să înțelegem cauzele suferinței, să ne redescoperim în adâncimi și înălțimi. Să simțim gustul infinitului. Ne punem mereu întrebări cu privire la credință și chemarea sufletului, uitând că viața este de fapt o călătorie de vindecare, un drum din întuneric spre lumină, presărat cu pasiune, acceptare, dăruire, sacrificiu, străduință. Ne pierdem prin pădurea de îndoieli și confuzii, uităm că tot ce avem de făcut e să învățăm mereu, în fiecare clipă. Să găsim adevărul în cel mai pur sens. Suntem prizonierii propriilor noastre adăposturi care ne oferă false protecții, un confort iluzoriu. Încercăm mereu să creăm echilibrul cu prețul suferinței. Am uitat ce înseamnă răbdarea și ne dorim ca totul să se întâmple ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

cât mai repede. Aici, acum nu înseamnă imediat. Sufletul este păstrătorul înțelepciunii. Câți dintre noi își mai ascultă tăcerile și mai ascultă în tăcere? Câți mai visează cu ochii deschiși? Câți mai trăiesc senzația amețitoare a descoperirii și a pasiunii? Uităm că la rădăcina sufletului a fost sădită o sămânță de stea. Soarele răsare și apune, omul luminează sau se întunecă. Sunt zile în care ni se pare că avem universul în palme și zile în care credem că ne-a părăsit până și propria singurătate. E greu să fii singur în mulțime, la fel cum e de greu să-ți pictezi viața în culorile altora. Câțiva au curajul să-și zdrelească palmele în sârma ghimpată ce desparte visele de gânduri. Ei rătăcesc adesea prin pădurea cu sentimente sau forează adânc în stâncile sorții. Puțini înțeleg că timpul e același și oricât ne-am dori să-l comprimăm sau dilatăm nu facem decât să ne agățăm cu disperare de el. Toți simțim nevoia de schimbare în toate nuanțele posibile, dar ca să o facem trebuie să reînvățăm drumul către suflet. Cel mai greu e să străbați drumul către tine, să rupi barierele şi să deslușești misterul iubirii și al libertății, iar drumul pare greu doar atunci când te uiți după linia de sosire. Sufletul trebuie ascultat în tăcere, căci adevărul e dincolo de ea. Cobori în adâncimi ca să urci spre înălțimi. E un zbor spre profunzimi.

ccaarrtteeaa ddiinn sseerrttaarr

Visul unei nopţi de vară Privesc prin fereastra inimii cum noaptea încet se lasă peste sufletul meu.Visul unei nopţi albastre de vară cu iz de trandafiri,cu adieri calde de vânt,cu murmur de şoapte purtate de norii pufoşi.Să-mi îmbrac inima în cununi de frunze şi flori ce se împletesc în noaptea albastră…Să zbor să culeg praf de stele de pe cer,să fac o mantie de curcubee şi să arunc în univers.Vise pierdute…vise uitate de timp prefăcute în cenuşă…Merg cu gândul rătăcit pe aleile sufletului meu într-un labirint ce literele suspin. Curg gânduri de ape cristaline,pe ploapele mele unde se împletesc liane de ciorchini amestecate cu un parfum divin de sentimente…Îţi caut chipul tău de ceară, prin cenuşa timpului ţesută-n pânză de paianjen într-un colţ întunecos…Am obosit să scotocesc prin amintirile prăfuite de timp şi mă aşez pe barca inimii mele plutind şi la cârmă gândul chinuit mă poartă pe aripi de dor prin galaxie…Şi la Starbucks am ajuns unde soarele şi luna ma servit cu o caleea lactee alături pus un trandafir…Privesc un trandafir ce mi l-ai dăruit uscat cu petale scuturate de timp ce emana un parfum de iubire,dar totul s-a prefăcut în cenuşă…Mângâi cu degetele subţiri petalele uscate,simt încă parfumul tău şi o lacrimă îmi picură pe obraz…Aş vrea să vii în visul meu în nopţile cu lună unde stelele argintii sclipesc în şoapte de iubire,să-mi mângâi privirea cu surâsul 50

tău,inundă-mi clipa cu atingeri tandre să simt alinare.Eşti în inima mea,în visele mele,dar nu pot să te ating…Te aştept în vis să pornim în călătoria universului printre miile de stele…Să fim doi fluturi albi îmbrăţişaţi în noaptea albastră să dansăm în melodia nopţii, în acorduri de pian cântate în surdină şi îngerii să ne ocrotească.Frunzele caută rădăcini în cădere, dansând între viață și moarte. Triste, crengile goale promit revederea printre lacrimile reci ale ploii, iar lăstarii strigând cu durere, se întind șerpuind prin vânt. Ca niște fluturi mari, sângerii, alte frunze încep zbor rotit spre raiul cu iarbă înaltă ce îngroapă în adâncuri grămezi de dureri și speranțe. Și norii continuă să spele iarbă și frunze, crengi și copaci. Contopire de frunză cu picătură, de viață cu lacrimă, noi ape ce se scurg spre vechi rădăcini. Mă plimb prin pădurea de cuvinte ruginite, ascund toamna la mine în suflet, mai caut încă visele pierdute în iarbă... Sunt și eu o altă Evă ce așteaptă la răscruce de drumuri... Sunt fugară, surâzătoare, fără cuvinte uneori, îndurerată când simt copacii bătrâni ce strigă, agățându-se de mine cu brațe lungi ce se ramifică întruna și mă doare că nu mai pot să întind mâna și să-ți scriu pe cer ce simt... Descopăr toamna în priviri şi te asemăn unei frunze... Mai bine frunze și dans de frunze, decât crengi goale ce rănesc cerul într-o întindere fără răspuns.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (9) În perioada următoare, premergătoare Crăciunului, se afla la Londra. L-a sunat. Era foarte abătută. – Bună! Fac ceva foarte dureros şi simt nevoia să vorbesc cu cineva. – Ce faci aşa de dureros? Îmi face o mare plăcere să îţi fiu de folos! – Împodobesc pentru ultima dată Pomul de Crăciun în apartamentul meu de la Londra. După sărbători voi fi nevoită să-l vând. Mă doare foarte tare ideea vânzării acestuia!... Mă despart de el ca de o fiinţă!... Aici este viaţa mea din ultimii douăzeci de ani!... Poate a fost orgoliul unei fete de la ţară să aibă un apartament în centrul Londrei, la care nu sperase niciodată, dar de care acum îi este foarte greu să se despartă! – Mă doare foarte tare ceea ce-mi spui! Simt ca şi cum mi s-ar întâmpla mie. Tu eşti o persoană puternică şi sunt convins că vei găsi soluţii în viitor şi fără acest apartament. Am început să te cunosc. – Şi mai am o durere pentru care team sunat. Îmi pare rău că nu te-am invitat odată la mine acasă, la Londra. De acum, nu se va mai putea!... Consideră că ai fost cu mine aici în această seară şi am împodobit împreună ultimul Pom de Crăciun!... – Mulţumesc de invitaţie! Particip cu plăcere şi cu durere. Dar îţi fac o contrapropunere, să umplem câte un pahar ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

de vin şi să bem în paralel cu împodobirea ultimului pom. Un pahar de vin totdeauna te mai inveseleşte! – De acord. Ştiu că pe tine vinul te inspiră. Poate imortalizezi momentul. Noroc!... – Noroc să dea Dumnezeu!... A scris, în aceeaşi seară, poezia „Tristeţea ultimului pom”: Tristeţea ultimului pom Darul Domnului ce vine, şi tot vine către mine, mă ajută, mă conduce şi tot duce, într-o bună viaţă dulce. Dar ce-aduce se şi duce, tot ce urcă se şi surpă!... Spune-mi, Doamne, ce e bine? Să mai cred sau nu în tine? Spune-mi Doamne ce urmează? O mai fi bine cu mine? Spune-mi, Doamne, ce mă ţine? Dragostea şi datoria celor care ţin la tine!... Situaţia nou creată, dar şi altele, pe care el nu le ştia atunci, au fost motivele ei pentru refuzul unei relaţii totale. Ei doi deveniseră nedespărţiţi în mentalul lor, comunicau tot. Direct, sau prin mijloacele de comunicaţii, erau tot timpul împreună. Aveau o comunicare dincolo de persoanele lor fizice. Alex dorea însă mai mult, dorea din toată fiinţa lui ca ea să fie femeia lui în 51

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn cel mai deplin sens al cuvântului. El nu dorea să fie doar apreciat, doar respectat, doar înţeles, el dorea să fie iubit. Ea nu a putut face mai mult, tot timpul vorbea de prietenie, de o mare şi profundă prietenie, dar niciodată de iubire. A fost un refuz destul de radical şi nediplomatic din partea ei. Acest refuz a fost însă dărâmător pentru el. A intrat într-o stare de disperare vecină cu moartea. A acuzat-o că nici măcar nu-i citea poeziile în care el pusese atâta suflet. I-a spus că nu mai vrea să comunice în nici un fel cu ea, sperând, astfel, să o uite. Nu au putut rezista însă fără să comunice. Lipsa de comunicare, după verdictul ei, nu a durat decât câteva zile. Niciunul nu putea trăi fără a şti de celălalt! Viaţa reintrase întrun normal relativ privind comunicarea dintre ei. El era îndrăgostit nebuneşte de ea, ar fi făcut orice să fie împreună, iar ea savura plăcerea intelectuală de a fi cu el fără dorinţa, sau putinţa, de o mai mare implicare într-o relaţie sentimentală. Erau într-o continuă dezbatere filozofică, care era punctată din când în când de câte o poezie de a lui. O tulburau poeziile lui, încât, după o nouă poezie, nu putea răspunde repede mesajelor acestuia. Avea nevoie de un timp de reflexie. După fiecare poezie, urma o schimbare de subiect în discuţiile lor filozofice. Erau într-o continuă tatonare sentimentală. Acasă, seara. Nana stătea la masă în faţa televizorului făcând o mulţime de treburi în acelaşi timp, după cum îi era obiceiul. Când Alex a intrat în cameră, tocmai părea că-l aştepta.

– Ce bine c-ai venit. Vreau să-ţi spun ceva. Te-am căutat. – Ce este, Nană? De ce m-ai căutat? Şi eu vroiam să vorbesc cu tine mai demult. Uite că am şi uitat ce vroiam să te întreb. Am îmbătrânit, uit din ce în ce mai des! – Păi, uite ce am citit eu în boabele astea!... Nu este bine!... Sunt tot felul de pericole în jurul tău!... – Ce pericole să mai fie, Nană, că mam lăsat de toate cele periculoase!... Acum singurul pericol ar fi să beau, din greşeală, o sticlă de otravă în locul berii ăsteia, spuse el, arătând spre o sticlă de bere pe care tocmai o scosese din frigider. – Bate-ţi gura!... Să nu mai spui niciodată aşa ceva!... Sunt lucruri pe care nu trebuie să le spui nici în glumă!... Pe mine boabele nu mă minte!... Nu stătea prea bine cu gramatica, dar la citit în boabe se pricepea!... – Este pericol pentru tine, pentru familia ta. Este ceva frumos colorat, care îţi place, dar te cheamă la ceva rău din care nu vei mai putea ieşi!... – Ce să zic, Nană!... O să fiu atent la tot ce este colorat şi o să o iau în partea opusă!... – Aoleu!... Stai, că mi-am amintit de ce te căutam eu pe tine!... Am avut nişte vise ciudate, visam că zbor, că zburam ca o pasăre. Ce înseamnă asta?... – Că zbori nu este rău, dar încotro zbori?... Încotro zbori este important! – Zbor în toate părţile. Zbor după nişte valuri colorate, care seamănă cu profilul unei femei. – Bate-mă Dumnezeu!... Este acelaşi pericol care se arată şi la mine! Fii cu mare băgare de seamă, maică, să nu păţeşti ceva.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Femeile sunt foarte periculoase când le visezi! Ştii tu ce să faci, că doar nu mai eşti copil de şcoală, eu doar am vrut să-ţi spun. Mira venea destul de rar în ţară. Când venea, de multe ori programul lor nu se potrivea şi nu reuşeau să se vadă. Într-una din venirile ei acasă, urma să ia trenul din Gara de Nord spre Constanţa, iar el se afla prin apropierea gării, cu alte treburi. Brusc, i-a venit ideea de a-i face o surpriză aşteptând-o în gară. Ştia ora aproximativă a trenului din mesjele schimbate anterior. A mers în gară. S-a gândit că frumos ar fi să o aştepte cu o floare! Nu o mai văzuse de aproape două luni. I-a cumpărat un trandafir roşu, pe care l-a purtat un timp în mână prin gară, după care l-a pus în buzunarul hainei. Ora de sosire a trenului venise, dar ea nu ajungea. Credea că nu este trenul care trebuie. A mers la însoţitorul trenului de la ultimul vagon, să verifice dacă nu este o greşeală. A intrat în discuţie cu acesta, spunându-i că mai este cineva care încă nu a venit, rugându-l să mai tragă de timp cât poate. Omul a fost amabil şi, în limita competenţelor sale, a făcut tot ce a putut. În ultimul moment a văzut-o apărând la capătul liniei, grăbită şi agitată. Ea nu ştia că el o aştepta acolo. Într-o fracţiune de secundă, surpriza întâlnirii, plăcerea revederii după o lungă perioadă de timp, i-au făcut să aibă o pornire interioară reciprocă de a se arunca unul în braţele celuilalt. Dar n-au facut-o. Prezenţa CFR-istului, plecarea iminentă a trenului, reţinerea venită din faptul că nu mai făcuseră niciodată acel gest, a condus la urcarea ei precipitată în tren, care imediat a şi plecat. La scurt timp după aceea, l-a sunat din tren. Cu respiraţia accelerată ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

după alergarea după tren, dar şi de emoţie, încă nu-şi revenise, i-a spus „poate am prins trenul simbolic al vieţii noastre!”. A fost surprins. Şi el se gândise la simbolistica acestei întâmplări în acelaşi mod. Şi-a întrerupt gândul, spunându-i că are un trandafir în buzunarul lui, pe care rapiditatea şi emoţia momentului l-au făcut să uite să i-l ofere. Îi promitea că o să i-l dea altădată, dar nu tot pe acela!... El căuta să se lege de orice întâmplare, de orice idee, fie şi simbolice, care ar fi putut să o aducă la aceleaşi sentimente cu ale lui. A doua zi, soţia ştia deja că soţul său aştepta pe cineva în gară cu o floare în mână!... Dorina nu putea să nu observe că se petrece ceva cu soţul său. Probabil iubirea îl schimbă pe om în aşa mod încât provoacă schimbări şi la cei din jur. Persoana îndrăgostită devine mai frumoasă, radiază bucurie, bunătate, ceea ce îi face şi pe cei din jur să se molipsească. Probabil din aceste raţiuni, sau altele necunoscute nouă, ea s-a reîndrăgostit de Alex, cu mai multă pasiune chiar decât atunci când erau tineri. De unde înainte era rece şi distantă cu el, brusc a devenit caldă şi iubitoare. După refuzul Mirei, a fost atât de afectat încât, în disperarea sa, i-a povestit totul soţiei. Nu putea ţine în el o atât de puternică trăire! Poate a fost un moment de extremă sinceritate, poate a fost o mare greşeală! I-a arătat poeziile pe care le scrisese, majoritatea dedicate Mirei. I-a spus că el nu are pentru ce să mai trăiască fără ea, că este în stare să se sinucidă. Spre surprinderea sa, aceasta a reacţionat cu calm şi înţelegere, căutând să-l liniştescă. Acum realiza ce se întâmplase cu el şi poate 53

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn chiar şi cu ea. Cu ochii în lacrimi căuta să-l liniştească spunându-i că dacă nu o va mai vedea o perioadă o va uita şi totul va reintra în normal. El nu mai întrezărea însă nimic normal în viitorul său. Întrerupsese orice comunicare cu ea, întrerupere pe care atunci el o considera definitivă. Ea nu dorea o relaţie totală cu el, dar ţinea foarte mult la păstrarea unei prietenii apropiate, profunde, între ei doi, să păstreze o relaţie profesională. Pentru el părea a fi imposibil!... Era atât de tulburat încât nu vedea decât două variante, ori o relaţie totală între ei, ori ruptura definitivă!... La scurt timp a primit un mesaj: Bună, De câteva zile şi nopţi aştept să primesc ceva de la tine. Mă trezesc din somn să văd dacă nu am vreun mesaj!... Îmi lipsesc enorm de mult mesajele tale. Am intrat în această relaţie fără să mă gândesc. La început, mi-au plăcut conversaţiile cu tine, apoi am fost impresionată de echilibrul tău, după care am început să apreciez sprijinul mental pe care îl simţeam alături de tine. Era pentru prima dată în viaţa mea când simţeam ocrotirea cuiva. Când ai început cu poeziile, m-a cuprins o avalanşă din care nu am mai putut ieşi. Nu am vrut să fac nimic care să oprească acel spirit creator care te cuprinsese. Am citit tot ce mi-ai trimis, contrar acuzaţiilor injuste pe care mi le-ai adus. Ai cuprins poetic esenţa vieţii mele. Nu aş fi crezut că va putea cineva să o facă vreodată. Din puţinele informaţii pe care le-ai avut, ai construit poetic trecutul, prezentul şi poate chiar viitorul meu. Ai început să gândeşti ca mine, am început să gândesc ca tine. Există o comunicare de dincolo de noi, care 54

funcţionează chiar şi atunci când noi hotărâm să nu mai comunicăm!... Ţin enorm de mult la prietenia ta. Vreau să păstrăm o relaţie de „prietenie profesională”, care nu ştiu până unde se poate întinde, dar ştiu sigur că nu se va termina în pat. Tu ai soţia ta, ai patul tău, cu mine, aş dori, enorm de mult, să fii doar prieten. Poţi să nu-mi răspunzi, dar ţi-aş fi foarte recunoscătoare dacă mi-ai răspunde! Cu bine, M. Nu ştia ce să mai facă! Era un semn că nici ei nu-i era indiferentă relaţia cu el, numită de ea „prietenie profesională”! I-a răspuns şi corespondenţa s-a reluat ajungând, treptat, la acelaşi conţinut ca înainte, nu doar „profesional”. Pe de altă parte, relaţia cu Dorina devenise fierbinte. Ea îl trata ca pe un înger şi nu ştia ce să mai facă să-i fie pe plac!... De unde înainte ar fi fost în stare să-i facă viaţa un iad pentru cea mai nevinovată vorbă de apreciere a unei alte femei, sau pentru cea mai scurtă privire spre picioarele alteia, acum devenise partenerul de confesiuni al soţului său, inclusiv pentru relaţiile acestuia cu alte femei. Discutau deschis orice! Ea îşi schimbase total felul de a fi. Îl considera o victimă a altor femei, care vroiau să profite de puterea lui administrativă, dar şi de sensibilitatea deosebită a acestuia. Considera că rolul său este de a-l apăra de acestea!... Dacă pentru el găsise tăria să-l înţeleagă, să-i accepte ceea ce puţine soţii pe lume ar fi acceptat, pentru ele nu avea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn nici cea mai mică dorinţă de înţelegere. Lear fi dorit tot răul de pe lume, dar lăsa aceasta în seama lui Dumnezeu. L-a rugat din tot sufletul, deşi recunoştea că nu soţiile sunt de regulă muzele poeţilor, să-i facă şi ei măcar o poezie. Nu a mai continuat, dar se subînţelegea comparaţia cu muza poeziilor sale, căreia îi dedicase un volum de poezii în doar câteva luni. Dar nu mai era pornită pe ceartă şi reproşuri. La unul din momentele de confesiuni, care se întâmplau destul de des, i-a povestit că l-a visat împreună cu ea! În vis, ei doi se aflau într-o zonă întunecată, undeva sus, la capătul unei scări, iar ea într-o zonă luminoasă la baza scărilor. Se făcea că Mira trecea pe lângă Alex cu privirea îndreptată în altă parte. El striga după ea „te iubesc, te iubesc, te iubesc”, dar ea părea ca nu-l aude. În vis, Dorina urmărea neputincioasă derularea acestei stranii premoniţii. El avea un profund sentiment de vinovăţie faţă de soţia sa, dar simţea totodată cum îi revine iubirea care îi făcuse să se căsătorească cu zeci de ani în urmă. Comportamentul ei, total schimbat în bine, dar şi acel vis al ei, l-au inspirat şi chiar i-a dedicat o poezie. Nu a făcut-o din complezenţă. Visul ei aducea cu un simţământ ascuns pe care îl avea şi el, şi anume că există încă ceva nespus între ei. Acel ceva nespus o făcea pe aceasta să fie continuu gânditoare şi în momentele lor cele mai apropiate. De multe ori în viaţa lor comună, constatase capacitatea de premoniţie a soţiei sale. De cele mai multe ori aceasta îl enerva, mai ales când era spusă sub forma „Ţi-am spus eu şi nu ai vrut să mă ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

asculţi!...”. Visul acesteia l-a inspirat, dar l-a şi speriat totodată. Dimineaţa în care a descărcat din minte poezia şi i-a trimis-o prin e-mail a fost singura dată de când lucrau împreună, când, copleşită de emoţie, plângând, a venit în biroul său de la institut şi, printre lacrimi, i-a spus cât de mult îl iubeşte. Nu realizase până atunci cât de mult l-a iubit soţia lui şi nici ce putere vindecătoare poate avea o poezie! El era cu gândul aproape total la Mira, dar se dăruia fizic total Dorinei. Să fi fost de vină Zodia Gemenilor? Este posibil să iubeşti sincer două femei simultan!!!??? Din punct de vedere religios, nu îşi făcea prea multe griji. Faptul că există religii care acceptă sau chiar recomandă sistemul cu mai multe soţii, arată că problema este în dezbatere. Se dezbate de mai mult de o mie cinci sute de ani!... Alex simţea că se rupe în două!... Nu ştia ce se va întâmpla cu el!... Comunicarea cu Mira continua, deşi fiecare considera că este o relaţie imposibilă, care nu poate aduce decât frustrări şi nefericire. Era o luptă pe viaţă şi pe moarte a raţionalului cu iraţionalul. Situaţia devenise de acum şi mai grea. Dorina ştia de relaţia lor. Îi cerea să întrerupă orice comunicare cu această femeie, care nu-i putea aduce decât suferinţă. Era raţional, dar nu şi fezabil. A încercat, de mai multe ori, dar nu a putut rezista mai mult de câteva zile. Când încerca să întrerupă comunicarea cu ea, simţea că îi crapă capul, nu putea să doarmă. În intimitatea gândirii sale, credea că situaţia 55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn cu Dorin stătea în calea fericirii lui, dar nu putea fi aşa de josnic încât să se aştepte că o femeie, mai ales o femeie ca Mira, ar putea să-şi părăsească soţul în asemenea situaţie. Nu putea în nici un caz să dorească moartea cuiva pentru fericirea sa! Într-o discuţie anterioară, ea îi povestise cum Balzac fusese îndrăgostit o lungă perioadă de timp de o femeie din Polonia, care avea soţul bolnav. Aceasta nu a acceptat nici un fel de relaţie cu celebrul scriitor cât timp soţul său trăia. După moartea soţului acesteia, cei doi au fost împreună, dar marele scriitor nu a mai trăit decât câteva luni. Era un răspuns la o întrebare pe care el nu i-o pusese, dar care plutea în aerul pe care de ceva vreme amândoi îl respirau. Se considera parte într-o situaţie imposibilă. Începea să înţeleagă mult mai bine ce vroia să-i spună când îl tot îndemna să încerce să-şi stăpânească sentimentele, pentru că situaţia nu era deloc simplă. Dar niciodată nu-i spunea în ce consta complexitatea situaţiei. Dar el parcă nici nu o auzea! Anghel urma să vină la Bucureşti. Avea o problemă la minister, legată de dosarul lui de profesor universitar. I-a trimis o scrisoare lui Alex, din timp, în care îl anunţa data, ora, trenul cu care sosea. Acesta i-a răspuns că îl va aştepta la gară. Îi era teamă ca prietenul său să nu se rătăcească prin Bucureşti. A sosit într-o după amiază şi au stat de vorbă până a doua zi dimineaţa. – Cu ce treburi prin Bucureşti? – Am scos o nouă carte şi am venit să o pun la dosarul de profesor. Trebuie să ai un număr de cărţi publicate. Când am 56

depus dosarul, am pus o adeverinţă de la editură că este în curs de publicare. Acum a ieşit şi am considerat că este bine să o aduc. – Ştiu, că şi eu am trecut prin faza asta. Alex era deja profesor deşi era mai tânăr. Nu cred că este o problemă din moment ce ţi-au primit dosarul. – Sunt foarte birocraţi. Eu sunt foarte dezamăgit de cum merg lucrurile, deşi ministrul este de-al nostru, de la Cluj. Au tot fost miniştri de la Cluj, probabil pentru că ei cunosc mai bine problema cu ungurii, dar în rest, nimic. – La ce te referi când spui că eşti dezamăgit? – Pe mai multe planuri, atât în ceea ce priveşte învăţământul, dar şi în general, în ceea ce priveşte ţara în ansamblul ei. Au ajuns miniştri fel de fel de foşti politruci care coordonau cândva căminele studenţeşti, activişti de partid de pe vremuri. Eu am fost foarte revendicativ pe vremea comuniştilor. Este adevărat că nici nu eram bine văzut, că proveneam dintr-o mare familie, care a jucat un rol foarte important în istoria Transilvaniei şi în unirea ei cu România. Nu am nici un motiv să-i laud pe cei dinainte, dar îşi alegeau mai bine cadrele. Ce s-a întâmplat după 1989 pare o glumă proastă, o rotire a cadrelor, dar cu unele de şi mai proastă calitate! Ce revoluţie capitalistă este aceasta, când toate frâiele puterii, sub toate formele ei, au ajuns în mâna foştilor comunişti? Şi nici nu pot fi atacaţi că au avut grijă ca totul să se întâmple sub o spoială de formă democratică. – Bine, dar România şi-a atins toate ţintele mari! A intrat în NATO, în Uniunea Europeană şi în alte organizaţii

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn internaţionale influente. Ţara asta nu a mai fost oficial în aceeaşi tabără cu Europa civilizată de la Imperiul Roman încoace! Este adevărat că Dacia nu a intrat în Imperiul Roman de bună voie!... – Crezi că atingerea acestor ţinte a adus ceva bun pentru românul de rând? – Cred că uneori trebuie să avem tăria să vedem în perspectivă, peste nivelul poporului de rând. În perioada lui Caragiale, părerea poporului a fost redată magistral de marele scriitor în celebrele lui piese de teatru. A ajuns într-o aşa de mare tensiune cu autorităţile încât a fost exilat în ultima parte a vieţii sale. Dacă însă analizăm din perspectiva istoriei, perioada respectivă este cea în care România s-a format ca stat modern. Sub domnia lui Carol I au luat fiinţă instituţii fundamentale ale unui stat modern, precum Banca Naţională, Metrologia de Stat, Camera de Comerţ, Academia Română, marile universităţi, etc. Unde este adevărul, în istorie sau în literatură? Este posibil să conveargă interesele omului de rând cu interesele statului? Probabil abia atunci România va fi un stat cu adevărat modern. Până atunci, trebuie să mai avem răbdare, îi răspunse Alex interlocuitorului său vizibil dezamăgit. – Sunt puncte de vedere diferite. Nu neg realizările de care spui la nivel statal. Se vede pornirea ta spre a vedea nivelul global, de a privi lucrurile în general. Eu am reprezentat totdeauna punctul de vedere al cetăţeanului. Eu continui să cred că România a intrat în Uniunea Europeană cu curu’ înainte. Ştii ce se zice la ţară, când fată vaca şi viţelul iese cu picioarele înainte? Că este pericol de moarte şi pentru viţel şi pentru vacă!... Ei bine, România, ca ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

membru al Uniunii Europene, s-a născut cu picioarele înainte şi este un mare pericol pentru amândouă. – Dar ce vrei să spui cu intrarea „cu curu’ înainte”, cu naşterea „cu picioarele înainte”? – Aveam un profesor în liceu, care, ori de câte ori un elev nu ştia lecţia, îl chema la el şi-l pupa pe frunte. Apoi, îi zicea: „Acum mergi la mă-ta, acasă şi spune-i că te-a pupat profesoru’ în cur, că ăsta-i cur, nu cap”. Acesta este unul din sensuri. Dar mai sunt şi altele. Odată, pentru că sunt o serie de reprezentante ale statului român la diverse instituţii europene care, în afară de ţâţe goale şi cururi goale, nu arată nimic! Sunt şi o serie de bărbaţi, foarte prezentabili şi guralivi, tot pe acolo, care au, vorba profesorului, un cur în loc de cap! Cu aşa ceva în frunte, România nu va avea victorii multe!... – Să nu picăm în pesimism exagerat. Vezi vreo soluţie? – Soluţii ar fi, dar sunt greu de aplicat, pentru că tot acest rău de care vorbim este acoperit de o poleială formată şi întreţinută de presă. Eu cunosc multe specimene din „marii formatori de opinie” din presa noastră. Mi-au fost studenţi. Imaginea pentru proşti este perfectă, un ziarist cu studii de filozofie, dar în afară de imagine nu mai este nimic. Înăuntrul lor nu este decât un gol de valoare şi un plin de interese. Discuţia cu Anghel a umplut o noapte. Cu vocea lui puternică, nu l-a deranjat doar pe fiul Alex, care era într-o cameră vecină şi n-a putut dormi toată noaptea, dar şi pe vecinii de scară. Dimineaţa, fiul său i-a spus: „Dacă-l mai prind pe ăsta pe aici noaptea, îl omor cu mâna mea!...”. 57

uum moorr umor

Elena Agiu Neacsu

Mocirla (piesă într-un act)

Personajele: P1, tânăr de 50 de ani P2, bărbat, 55 de ani (numele sunt de prisos, după cum se va vedea)

Figuranţi de diferite vârste Un câine maidanez Decor Un pod orizontal peste râul pe jumătate îngheţat traversează scena, mărginit fiind de o parte şi de alta de o faleză din beton. Ici-colo ţurţuri de gheaţă îi dantelează balustrada. P1 (mergând pe faleză, oarecum în transă): Sunt liste şi numere şi o să fii. Şi trebuie, toţi spun, un număr... Maidanezul: Ham! Ham! Ham! P1: Ţi se pare aiurea!? Ei, când ţi-o veni rândul, n-o să mai cârteşti! Maidanezul (mai întărâtat): Mârrr! P1: Pe dracu’! N-o să zici nici pâs!... Aoleu! Ce-i asta!? Unde mă duseşi, javră!? (se rostogoleşte, cade; se aude o bufnitură) Maidanezul (tot mai tare): Ham! Ham! Ham! P1: Ptiu, drace! (încearcă să se ridice, însă alunecă şi cade iarăşi) Asta-i bună! (tresare) Tu!?... Tu ? Ce-i cu tine? 58

Maidanezul (tot mai întărâtat): Ham! Ham! Ham! P2: Marş! Fără potăi nu vă puteţi plimba? Ce te holbezi aşa la mine? Şi vo!? (ridicând capul spre cei ce se aflau în trecere pe pod) Ce vă holbaţi aşa!? Sunteţi la circ? P1 (tot încercând să se prindă de o placă din beton a falezei): Alunecă al dracului… P2: Mie-mi spui!?... P1: Bine, da’ tot nu pricep cum ai aterizat aici!? P2: Poftim cine vorbeşte!?... Decât să pui întrebări stupide, mai degrabă caută o soluţie să ieşim din rahatul ăsta! P1: Ştiu eu!? Abia… P2: Adică ai de gând să mai zăbovim pe-aici!? Îţi pare lucru de glumă? P1: Doamne fere’! P2: Sau oi fi vrând recompensă ? Un acont, ceva! P1: Să ieşim noi la mal, că… P2: Pe dracu’! Aşa promiteţi cu toţii, iar când vă vedeţi cu sacii-n căruţă, pa şi pusi! Sunt sătul de palavre! Fapte, nenicule, fapte.! P1: Iaca ce-l preocupă acuma pe ‘mnealui!.. Frumos cadru, decor pe măsură, n-am ce zice... Îi spuneam şi lui adineauri (arătând spre maidanez), sunt liste şi numere şi o să fii, şi trebuie, se spune, un număr... Maidanezul (parcă ar confirma): Ham! Ham! P2: Polcă, tango, mazurcă! Deci pân’la urmă e musai să joc. Am avut, ce-i drept, o revelaţie mai demult.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr P1: Mă rog, nu m-amestec. Chestiuni intime! P2: Era vorba de-o viziune, dom’le! Faci pe mortu-n păpuşoi!? Nu-ţi merge cu mine! Maidanezul: Ham! Ham! Ham! P2: Marş! Uite-al dracului! Ieşi! P1: Dreptul la opinie, ce vrei! P2: Păi da, că toate javrele au ajuns săşi latre mârlăniile... Oricum, am avut demult senzaţia că se va ajunge aici! Părerea... P1: Mai degrabă vreo halucinaţie… P2: Şi-acu’ mă mai zgâlţâie din când în când. P1: Păreri!? Şi cu ce se mănâncă, mă rog ? P2: Păi, de mi te-ai prins în horă, musai joci! Şi dacă poţi să iei horanainte, cu-atât mai bine. P1: I-auzi! Ce-aş mai lua-o eu, de-aş avea puterea din tinereţe! Măi, dar alunec-al dracului! P2: Da’ aşa joc, mai bine lipsă! P1: După cum ţi se cântă, ştiu, al dracului de neplăcut! Acu’, stai pe tuşă!... Dac-aşa ţi-a cântat cucu’! P2: Păi, vezi, tocmai asta nu mi se potriveşte! Parcă aveam alte idealuri. P1: Cai verzi pe pereţi, dar să ştii că dacă eşti perseverent, pot deveni realitate. P2: Sigur! Realitatea, cruda realitate... Maidanezul (confirmând parcă): Ham! Ham! P2: Cotidianul care ne înghite, ne înfulecă pe nemestecate! P1: Ei, n-o lua chiar aşa? Devii pesimist şi nu e cazul tocmai acu’! P2: Tocmai acu’ ?! Nu-nţeleg! Ce vrei să spui ? ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

P1: Ei, am depăşit faza asta. P2: Mulţumesc! Mă simt de-a dreptul flatat, ce să zic! Maidanezul: Ham! Ham! P1: Trebuie să fii realist, să depăşeşti momentele grele! Agaţă-te de ceva! De orice, nu contează. Încearcă să te ancorezi în real. Ai plutit destul printre stele, în vis, cu capu-n nori, precum spui! A sosit clipa, marea clipă! P2: Să fiu eu... Liber de mine, liber de voi... Sau să fiu înghiţit de tine, de voi, de ei (arată către cei care trec podul), de cei nepăsători faţă de un biet visător! Şi dacă nu vreau?... Pot să am şi eu un punct de vedere, nu!? O părere personală!? P1: Naiv ce eşti! Inconştient! Alţii ar dori să aibă libertatea ta. Maidanezul: Ham! Ham! P2: Halal libertate! P1: Te rog, capu’ sus şi pieptu’-afar’! P2: Da, de fiecare dată trebuie să primim indicaţii! Regia, vă rog, mai la stânga, mai la dreapta! Mai în faţă!... Pardon! Bandă! Maidanezul (întrebător parcă): Ham! P1: Vezi dacă amestecăm valorile!? P2: Valorile, lucrurile, fă aşa, nu faceaşa! Da! Parc-am fi simple păpuşi! Mai lipsesc, desigur, sforile ca să fie totul O.K! P1: Ei, ei, acu’ mai vii de-acasă! Nu crezi, oleac’ cam târzior? P2: Şi ce-i cu asta ? Nu se spune că cei din urmă vor fi cei dintâi!? Vorba e cum ies eu din mocirla asta!? P1 (se apleacă şi bagă mâna în apa pe jumătate îngheţată): Aaa! Simplu! Telefon 112, dacă te mai ţin mădularele, bineînţeles! Ai celularul la tine? Ce mai stai!? 59

uum moorr P2: La SMURD!? Nu ai văzut cât de repede vin!? Nu te-ai convins că poţi să dai liniştit colţu’ până catadicsesc ei să se deranjeze!?... (Maidanezul pleacă spre stânga fără a fi observat de cei doi protagonişti) P1: Dacă tu vezi alt mijloc de a scăpa de aici... P2: Înţeleg că trebuie o intervenţie! Ştiu eu!? N-ar fi mai bine dacă mi-ai pune o pilă zdravănă acolo sus, ştii tu!?... P1: Lumea crapă şi plesneşte, iar el vorbeşte-n dodii! De-asta ne arde nouă acuma!? Nu te mai salvează nici Papa Pius! P2: Nici dacă am găsi o cheie, una franţuzească, am înţeles car deschide toate uşile, ar rezolva toate problemele! P1: Hai, că o făcuşi de oaie! Şi îţi mai arde şi de glumă!? P2: Ce n-aş da eu să am câteva căpriţe, mamă, mamă! Brânză la discreţie! Şi încă de burduf! N-ai văzut cât s-a scumpit? Maş face om, ce mai... Aoleu, dar până una-alta trebuie să ies din nămolu’ ăsta! Nu crezi că am stat destul!? Gluma e glumă, dar... P1: La dospit! Dar cine-a spus că glumeşte? Dacă ţi s-ar fi copt mintea la timp, n-ai mai visa la cai verzi! P2: Cai verzi!? Parc-am auzit eu ceva! Da’ asta demult, trăia şi bunul şi buna! Şi băsmeau de zici drace... P1: De-ngheţau apele, vrei să spui, iar tu credeai tot ca un netot. Acu’ te-ai trezit!? De fapt, mai bine mai târziu decât.... P2: Niciodată? Ştiu eu!? Mă simt aşa, nu ştiu cum, parcă plutesc! 60

P1: Cu capu-n nori!? Apucă măcar unul de picior, poate ne-alegem c-o mană de ploaie că s-a ales praful de munculiţa noastră! Dacă şi anul ăsta e la fel, ne-am ars! P2: Interesul, mama lui! P1: Păi cum!? P2: Vă poartă fesul! P1: În loc să-l trăgeţi pe cap, îl băgarăţi în proverbe. Dac-ar ştii turcu, ce v-ar mai suci gâtu’! P2: Nu ştiu de-l mai ţin boşogii, şi-apoi de când le-a intrat în cap chestia asta cu integrarea, în noua conjunctură politică mondială... P1: Huo, moară stricată!... Ajunge o măciucă la un car de oale! Şi pe marginea prăpastiei vă arde de propagandă!... P2: Păi!? Alte interese, alte fese! P1: Poftim! Şi vulgar pe deasupra! P2: Păi, bulgar sunt după mamă, turc după tată, aşa că!... P1: Unde dai şi unde crapă!... Baţi câmpii al dracului. Aoleu, asta-ţi mai lipsea... P2: Chelului tichia de mărgăritar. P1: Hai, şi nu mă ameţi! Mai bine spune-mi cum să te scot din băltoacă fără să, Doamne fere’, bâldâbâc! P2: Acuma să fim serioşi, mă scoţi sau nu mă scoţi, că parcă mă ia cu friguri!? Cred că se lasă ger şi dacă îngheaţă, mor năclăit la copcă, frumos îmi şade, n-am ce zice! O să urle mâine toată presa! Subiect de scandal, nu jucărie! Norocul paparazzilor! Mănâncă şi ei o pâine! Găsiră şi pe spinarea cui?!... P1: Mare pagubă! P2: Dac-ai fi în pielea mea, sigur n-ai gândi aşa!!Hai, grăbeşte-te, şi mai tacă-ţi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr fleanca! Demagogi din scutece! Nici nu făceţi bine ochi că v-apucă limbuţia .... P1: Eu şi cu retorica, baba şi mitraliera! P2: Cheamă-ţi odată potaia! În loc s-o ţii după tine, o lăsaşi de izbelişte! Cine ştie pe unde-o umbla de-acuma! Le scoateţi la plimbare de fudulie, da’ grija lor, ioc! Crezi că nu te mirosi!? Oi fi tu mai răsărit, da’ nici eu nu-s venit cu pluta! Şi-apoi, ştii ceva, dacă tot te doare-n cot de soarta mea, ai face bine să te cari! P1 (Fără replică):!? P2: Şterge-o de-aici până nu mă-nfurii! (către curioşii opriţi pe pod) Şi voi ce vă holbaţi ca la urs? Ce lume, dom’le, ce lume! Adunătură de gură-cască, amatori de distracţii ieftine! Haide, scoate-mă! M-ai scos!? P1: Cu ce, măi omule? N-am nici măcar o frânghie, dar’mite ce mi-ar trebui!? De unde să ştiu eu că dau de-aşa belea!? P2: Am priceput, nu vrei să te implici! Bine, am sesizat nuanţa, nu am nevoie de explicaţii suplimentare. Deci e mai uşor să fii un anonim băgător de seamă, mă rog, observator! N-ai ajunge la mâna mea, că de nu ţi-o plăcea, sămi zici mie Cuţu’! Pe unde ţi-o fi rătăcind potaia!? Cuciu, cuciu, vin la tata! Ajută-mă tu, că văd că stăpânu-tău se face că plouă! Na, că şi picură! P1: Asta-i chiciură, se lasă ger, precum spuneai. Iar potaia, nu e a mea. E liberă ca pasărea cerului... Necazu e că mi-au îngheţat picioarele învârtindu-mă pe lângă tine. P2: Eu ce să mai zic, în gheaţă până la brâu!? Sunt bocnă. Dacă nu te-ai lămurit... P1: Dracu’ te-a pus? N-oi vrea să intru şi eu?!... ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

P2: Că eu oi fi intrat de plăcere!? P1: Şi pe deasupra cu mâinile goale!? Poftim, îţi fac pe plac! (sare în copcă) P2: Vai de mine! Hai, că eşti nebun de legat!... P1: Numa’ nu ştiu să-not!… P2: Ce-ai făcut? Aoleu! (încearcă să-l oprească zadarnic) Ce-ai făcut, om de Dumnezeu!? Dracu’ ne mai scap - acu’! P1: Ce-ai poftit! P2: Amândoi am vorbit, başca ne-am înţeles! Şi-acuma ce făcem? P1: Şi-acuma ce făcem? P2: Hai, că mă scoţi din pepeni.... P1: Pe-pe...peni... (începe să clănţăne din dinţi) Dar tare frig e-aci la tine…Dacă ştiam! P2: Dă din picioare! Fără întrerupere! Să nu scapi la fund! Şi să nuncremeneşti! P1: Cremeneşti… P2: Bă, tu eşti papagal… P1: Pa-pa... P2: O clipă... P1: Li-pă... (se mişcă brusc şi se scufundă) P2: Ajutoooor! Oameni buni! Săriţi! (Câţiva dintre cetăţenii care treceau în acel moment podul se îndreaptă spre locul cu pricina, dar văzând despre ce e vorba, pleacă repede) Cuţu! Cuţulache! Cum i-o fi zicând, frate... Frumos... Cum a devenit groasă, cum v-aţi evaporat!... Halal atitudine! Ce-ai făcut, omule, vrei să dau de belea!? (îl trage de păr) Haide! Inspiră! Expiră! Te salvai acu' pe tine, da’cin’ne salvează pe noi? Va urma 61

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii Ioan Muntean

Mitologie populară: Samca după: deieri-deazi Între personajelor malefice ce aparțin mitologiei populare românești, Samca ocupă un loc aparte. Românii descriau în cântecele și în descântecele lor acest spirit necurat astfel: „cu chip de femeie în pielea goală, cu capul despletit și foarte sborșit, cu părul până’n călcâie, cu țâțele până la genunchi, cu ochii ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghii la mâini și la picioare lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.” Samca se mai arăta însă oamenilor și „în chip de porc grozav de mare și fioros, apoi în chip de ogar sau de câine cu dinții rânjiți, în chip de mâță belită cu ochii înholbați și înfocați, în chipul unei chei de ușa cu ochii boldiți și cu gura căscată și foarte urâtă sau în formă de cioară, șoarec, muscă sau păianjen.”(1) Relele pe care le făcea Samca - conform credințelor populare - erau înspăimântătoare. Ea chinuia femeile în ceasul nașterii, omorându-le câteodată: „Samca de multe ori se arată chiar și femeilor ce zac în patul nașterii, pe care le înspăimântă și le frământă, le torturează și smintesc, până ce și dintr’acestea de cele mai multe ori mor îndată ori rămân pentru totdeauna schimonosite și neputincioase”. Tot Samca era responsabilă de moartea copiilor nenăscuți sau de îmbolnăvirea gravă a pruncilor nou-născuți sau încă mici: „Copiii, pe care-i înspăimântă sau îi cuprinde acest spirit necurat, se zice că încep tare să plângă, și atâta plâng până ce leșină și tot corpul lor li se’nvinețește, încât gândești că sunt morți.” Arătarea Samcei aducea copiilor mici spasme („unii copii care sunt cuprinși de acest spirit capătă un fel de cârcei la stomac”) sau crize de epilepsie („alții se întind din toate încheieturile, înhoalbă ochii, fac spumă la gură și schimbă fel de fel de fețe”).(1) 62

De relele pe care le putea face un astfel de spirit necurat nu te puteai apăra decât prin rugăciune: româncele aveau obiceiul de purta în permanență la ele o rugăciune adresată Sf. Arhanghel Mihail scrisă pe un petec de hârtie, „de îndată ce purced însărcinate și până după ce nasc”. Rugăciunea trebuia să fie scrisă de un bătrân, pentru că acestuia Samca nu putea să îi facă nici un rău.(2) Tot pentru a se apăra de Samcă, prin unele locuri, românii aveau obiceiul de a scrie pe un perete al casei toate cele 19 (sau 25) nume sub care era cunoscută: „1.Avestița, 2.Nadarca, 3.Salomia, 4.Nacara, 5. Avezuha,

6.Nadariea, 7.Salmona, 8.Paha, 9.Puha, 10.Grapa, 11.Zliha, 12.Nervuza, 13.Hamba, 14.Glipina, 15.Humba, 16.Gara, 17.Glapeca, 18.Tisavia, 19.Pliaștia”. Pentru a evita venirea acestei „aripi a Satanei” pe la gospodării, numele ei nu era pomenit niciodată seara în casele în care erau copii mici.(2) Scai vânât Românii credeau că bolile căpătate de „cei trudiți de Samcă” putea fi gonite cu ajutorul descântecelor. De aceea apelau la „femeile pricepute în a face descântece”. Acestea pregăteau de cele mai multe ori o „scăldătoare din planta Samca sau Samcutia

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttrraaddiiţţiiii,, ddaattiinnii,, oobbiicceeiiuurrii (notă: scai albastru sau scai vânăt) în care scaldă apoi pe copii sau pe cei bolnavi”. Dacă acest leac nu însănătoșea bolnavul descântătoarea lua „untură și excremente de porc negru, găinaț de cocoș negru, tamâc, dohot (păcură) și din plante: usturoi (ai), iarbă mare, leuștean și samcă și pe toate obiectele acestea le pun la un loc într’o tigaie de lut să se prăjească la foc, iar pe când se prăjesc le mestecă bine. După ce s’au prăjit de ajuns, ung cu amestecătura aceasta copilul bolnav de Samcă, începând de la creștetul capului de către urechea dreaptă, în jos peste piept până la vârful degetului de la piciorul

stâng, apoi din creștetul capului de către urechea stângă peste piept până în vârful piciorului drept. Tot în acest chip și pe spate.” La final femeile făceau câte o cruce în fiecare colț al casei.(2) Acest ritual era însoțit de rostirea unui „descântec de Samcă”, asemeni celui publicat de Gheorghe Tazlăuanu în anul 1943 în culegerea de folclor „Comoara neamului” (vol.VIII): „Plecând femeia (cutare) Duminică la sfânta biserică, Căci era zi de sărbătoare, Cu pruncul a născătoare. ANUL II, serie nouă, nr. 6 (27), iunie, 2016

Și la mijloc de cale, La mijloc de cărare, S'a întâlnit cu Satan ăl mare, Călare pe un taur, În mână cu biciul de balaur. Cu biciul a pocnit Și trei draci au venit, Pe (cutare) au apucat-o, De mijioc au luat-o, Sus au asvârlit-o, În pământ au trântit-o, În deșert au izbit-o, Și copilul neîmplinit, Ea că l-a făcut, Și nimeni n'a văzut-o, Și nimeni n'a auzit-o, Numai Maica Domnului, Din înaltul cerului, Care'ndată a venit Și la (cutare) femeie i-a poruncit Degrabă la descântătoare să se ducă Și carte pe piele i-a făcut Cu litru de sânge a iscălit, Pe Satan l-a afurisit, Ca din copil să iasă, Și peste nouă mări să treacă Acolo să trăiască, Acolo să-și văcuiască, Iar copilul va crește, Ca voinicul din poveste, Frumos ca spuma laptelui, Nalt ca bradul muntelui.” ... Din gura descântătoarei Elena lancu, Tescani-Bacău.(3) Surse: (1) Simion Florea Marian – articolul „Mitologia daco-romană - Samca” – publicat în revista „Amiculu Familiei”- numerele din 9/21 martie 1880 și 23 martie/4 aprilie 1880 (2) Tudor Pamfile – „Mitologie românească Dușmani și prieteni ai omului” – Editura “Librările Soccec&Comp.” - 1916 (3) Gheorghe I. Tazlăuanu – „Comoara neamului, vol. III – Descântece” – Imprimeriile „Văcărești” - 1943

ddiippttiicc coper ta4 64

Manuela Cerasela Jerlăianu & Ion Vanghele

Mă umple dorul... Mă umple dorul ca o cupă, Degeaba vinul lui îl beau, Poate tăria să se rupă, Eu tot pe gânduri albe stau. Şi nu-mi ajung zilele toate, Cu tine dragă să le-mpart, Se mai întâmplă, se mai poate, E orologiul lumii spart. Şi ninge alb cu răscolite, Atâtea gânduri ce mă dor Şi zilele de noi strivite, Mă prind pe drumuri călător.

***

Nu îmi ajunge ziua toată, Scot zile noi din calendare, Cu sfinţi şi sfinte laolaltă, Într-o continuă mişcare. Mă lupt cu morile de vânt, Speranţa suntem noi, Azi haos este în cuvânt, Şi creşte-n amândoi. În gerul ăsta noi visăm, La-nmiresmate flori Şi aripile ridicăm, Să ne-mbătăm în zori. Ce slovă s-a întunecat Din dragostea curată? Pe ce umeri s-a aşezat Iubirea noastră toată? Că stelele din cer privesc, Iar îngerii se-ntreabă, Acesti tineri se mai iubesc Sau nu nu au nici o treabă?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură