Revista Cronos nr. 2 (23), februarie 2016

coper ta1

Autori în sumar Au rora Lu chian, 58 Cepeha I. Mihai, 33 Clau dia Bota, 28 Daniel Mar ian, 51 Edu ard Zalle , 53 Emilia Popescu Ru su , 24 Gabriela M imi Boroianu , 26 Io an Mu nt ean, 62 Io n Io n es c u - Bu co vu , 7 , 2 2 Ion Vanghele, 10 Ioniţă Gabriela , 33 Lazăr Şăineanu , 56 Lenu ş Lu ngu , 5, 6, 25, 30

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Lili C răciu n, 36 Lu cian Blaga , 64 Marin Voican, 60 Mihai Eminescu , 64 Mihail Toma, 39 Nicolae Doftoreanu , 55 Nicolae Vas ile, 3 Pamela Redmond Satran, 27 P u iu R ă d u c a n , 4 8 Rau l C o n st an t in escu , 29 Valerian Mihoc, 11 Viorel Martin, 50 Zinca Iulian Marius, 23

1

coper ta2

Aurora Luchian, 58 Cepeha I. Mihai, 33 Claudia Bota, 28 Daniel Marian, 51 Eduard Zalle, 53 Emilia Popescu Rusu, 24 Gabriela Mimi Boroianu, 26 Ioan Muntean, 62 Ion Ionescu-Bucovu, 7, 22 Ion Vanghele, 10 Ioniţă Gabriela, 33 Lazăr Şăineanu, 56 Lenuş Lungu, 5, 6, 25, 30

2

Lili Crăciun, 36 Lucian Blaga, 64 Marin Voican, 60 Mihai Eminescu, 64 Mihail Toma, 39 Nicolae Doftoreanu, 55 Nicolae Vasile, 3 Pamela Redmond Satran, 27 Puiu Răducan, 48 Raul Constantinescu, 29 Valerian Mihoc, 11 Viorel Martin, 50 Zinca Iulian Marius, 23

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Puterea neutralităţii Dacă luăm doar câteva dintre sensurile cuvântului „neutru” din Dicţionarul Explicativ al Limbii Române o să vedem că se referă la cel care nu face parte din beligeranți sau dintre părțile adverse, cel care nu se încadrează în niciun partid, în nici un curent etc., cel care se abține de la a se pronunța pro sau contra, păstrând o atitudine rezervată, pasivă, cel care are nu poate fi calificat nici în sens pozitiv și nici în sens negativ, care nu trezește nici un interes deosebit, care este nesemnificativ, indiferent, care manifestă indiferență, lipsă de participare.

Nimic din ce ar putea însemna un aspect de putere, de forţă! Şi totuşi despre această caracteristică a neutralităţii cred că discutăm.

este

cazul

să

Dacă ar fi fost un număr suficient de oameni neimplicaţi în nicio tabără, cu o coloană vertrebrală bine dezvoltată, să nu fie îndoită la fiecare schimbare de putere politică, aceştia ar fi putut impune anumite puncte de vedere chiar şi reprezentanţilor de vârf ai puterii politice, ceva de genul „aşa ceva nu se face”.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Se crease o astfel de categorie socială, impusă de o parte a intelectualilor frustraţi de tratamentul la care au fost supuşi de puterea comunistă, dar aceasta a evoluat întâi spre exclusivism şi apoi a fost înglobată politic, urmărind interese materiale, devenind instrumentele vizibile sau mai puţin vizibile ale diverşilor politicieni.

Câţi dintre intelectualii de frunte ai ţării au refuzat ofertele politice?

Dacă exista o masă critică de de oameni semnificativi, neutri, poate aceştia şi-ar fi manifestat influenţa şi nu ar fi fost posibil ca preşedintele ţării să folosească cuvântul „deştept” doar cu sensul peiorativ, poate primul ministru nu ar fi devalorizat noţiunea de „doctor în ştiinţe”.

Se crează impresia că politicienii preferă să lucreze numai cu proşti, dar vor să se diferenţieze de aceştia prin fel de fel de titluri obţinute fără merit.

De aceea aş introduce neutralităţii şi un sens nou, acela de „puterea de a fi neutru”.

Eram într-o pauză de cafea a unei importante reuniuni care adunase la aceeaşi masă persoane importante din cercetare, afaceri şi politică. Interesele erau evident divergente dar ceva era şi mai trist, reprezentanţii de vârf ai unor domenii nu se cunosc şi nu se respectă între ei. Fiecare considera că ştie el mai bine şi domeniul celuilalt, dând şi o serie 3

eeddiittoorriiaall

de „indicaţii preţioase” în rezolvarea unor probleme pe care le ştia din presă.

Moderasem acea dezbatere. La un moment dat s-a apropiat de mine ministrul cercetării:

– De ce nu vreţi să conduceţi dumnevoastră şedinţa? Nu proveniţi din medicină.

– Mi-a plăcut cum a-ţi moderat discuţiile. Este foarte greu să găseşti astăzi, în această iluzie a libertăţii absolute, calea de a colabora în realizarea unor Programe sau Proiecte care implică instituţii sau persoane cu interese diferite.

Am convenit că voi merge. Şedinţa s-a stabilit într-o vineri, să beneficiez apoi de un plăcut week-end în acel frumos oraş, unul dintre marile centre universitare ale ţării.

– Mulţumesc. Cred că cel mai important este ca fiecare să încerce să participle la construcţia comună prin contribuţia părţii pe care o cunoaşte şi nu prin dărâmarea părţilor celorlalţi. Când nu ştie, mai bine tace! Este o vorbă „Dacă taci zic că eşti prost, dacă vorbeşti o dovedeşti!”.

Este încă greu de depăşit acest prag.

Problema esenţială a moderatorului este să convingă părţile de neutralitatea sa.

– Apropo de moderat întânliri. Mi-a venit o ideie chiar în timpul acestei şedinţe. Nu vreţi să faceţi o deplasare în oraşul meu natal?

Vreau să moderaţi o şedinţă la Universitatea de Medicină şi Farmacie de acolo pe tema stabilirii structurii de cercetare a acesteia, conform noilor reglementări în domeniu.

– Dar ce este atât de dificil în această problemă?

– Conform dimensiunii instituţionale ar trebui să fie maxim 5 institute şi sunt 67 de propuneri. Până acum nu s-au găsit criterii de a le cupla cumva între ele.

Fiecare persoană căt de cât importantă şi-a propus propriul institut.

4

– Soţia lucrează în domeniu şi poate fi pusă la îndoială neutralitatea mea.

Rămăsese să mă gândesc la un puternic argument în favoarea neutralităţii mele.

Când am intrat în sala de şedinţe am avut sentimentul că eram într-o sală de sport înaintea unui meci important. În studenţie mergeam des la meciurile de baschet SteauaDinamo. Nu ţineam cu niciuna dintre ele, mergeam pentru plăcerea jocului.

Domnul ministru m-a însoţit la intrarea în sală, mi-a făcut o mică prezentare după care a plecat.

Rămăsesem singur cu ei pentru a arbitra tranşarea unei prade.

– Stimaţi domni. Ştiu de ce sunt aici, ştiu care sunt datele problemei. Nu am nici un interes aparte în ceea ce priveşte soluţia la care vom ajunge.

Pentru a vă convinge suplimentar de neutralitatea mea aflaţi că vă urăsc pe toţi la fel de mult. Toţi sunteţi medici, iar eu dintr-o eroare medicală am petrecut opt ani din viaţă în spital. Şi erau cei mai frumoşi ani, cei ai copilăriei!

Sedinţa s-a desfăşurat într-un spirit foarte responsabil şi după vreo douăsprezece ore şi-a atins scopul propus.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Lenuş Lungu

Apariţie editorială: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”,

miracol atunci când suntem atenţi şi receptivi la ceea ce ni se comunică la nivel subtil, atât din exterior, cât şi din interior.

Nu trebuie decât să ne punem mereu întrebări, să căutăm soluţii înspre binele nostru şi al celorlalţi, iar răspunsurile nu vor întârzia să apară. (Ionuţ Caragea)

roman memorialistic de Ionuţ Caragea Editura eLiteratura din Bucureşti a publicat pe 30 ianuarie 2016 romanul memorialistic „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!”, semnat de Ionuţ Caragea. Prefaţa romanului îi aparţine criticului literar Al. Cistelecan. Coperta a fost realizată de Leo Orman. Ilustraţia copertei: 19 decembrie 2009: Montréal – vedere din Hampstead Tower, etajul 22; fotografie de Ionuţ Caragea.

Fragmentele de pe coperta a IV-a: „Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele!” este un roman autobiografic în care sunt incluse evenimentele normale şi „paranormale” care m-au ajutat să-mi găsesc drumul în viaţă şi au contribuit la formarea mea ca poet. Rolul cel mai important în această carte îl deţine „Gândul meu”, o entitate care mi-a oferit indicii preţioase, călăuzindu-mă în momentele de rătăcire şi salvându-mă de nenumărate ori în confruntarea cu bolile, singurătatea şi moartea. Consider că cititorii pot trage învăţăminte folositoare de pe urma experienţelor mele şi se pot identifica uşor cu personajele principale, fiind vorba, la urma urmelor, de sentimente autentice şi gânduri pe care le poate avea orişicine. Cred că pentru noi toţi se poate întâmpla un ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Ascultă-ţi gândul şi împlineşte-ţi visele! – cum se numeşte cartea de faţă – e o reconstrucţie biografică scrupuloasă, asistată de o memorie acută, aproape de verva detaliilor şi a preciziei, şi proiectată în convenţia unui dialog introspectiv, un fel de divan, doar că nu al sufletului cu trupul, ci al poetului cu propria conştiinţă (sau, cum zice autorul, cu propriul „gînd” ca daimon). (...) E o confesiune de sine cu miză decisivă pe „sinceritate”, pe acurateţea concretă a peripeţiilor şi pe interpretarea lor în orizontul unui destin.

Ionuţ Caragea îşi retrăieşte scriptural biografia, nu doar şi-o reaminteşte, în sensul că plonjonul în amintire e atît de adînc şi de „imediat” încît pasajele reamintite par de-a dreptul retrăite. (...) Dialogul autobiografic e presărat cu salturi în poezie, dar aceste intercalări de poeme nu şi-au propus să fie o antologie ilustrativă pentru drumul parcurs de Ionuţ Caragea; ele se produc acolo unde temperatura afectivă a discursului anamnetic şi introspectiv pus pe două voci se ridică şi e nevoie de o sublimare a lui. (...) Aşadar, de la suferinţă la extaz, de la angoasă la iluminare şi de la elegie la imn ar fi drumul pozitiv şi exemplar al poeziei. În orice caz, Ionuţ Caragea pe el merge. (Al. Cistelecan)

5

eesseeuu eseu 7-12

Lenuş Lungu

Estetica în istoria literaturii din antichitate (partea a II-a) Ideile estetice asupra artei în textele antichităţii au suscitat de-a lungul timpului caracterul purificator al artelor. Grecii elaborau teoria artei ca imitaţie din secolul al -VI-a î.e.n odată cu pitagoreicii, muzica este imitarea armoniei universului. Socrate explică arta pictorului ca imitaţie prin amestecul de culori alb şi negru; galben şi roşu. Cu ajutorul culorilor sunt imitate lumina şi umbra, fineţea şi asprimea. Teoria imitaţiei este îmbogăţită de Platon, care era preocupat de evoluţia vieţii publice spre o cetate ideală, preocupare având în vedere împrejurările morţii lui Socrate care în memoria lui scrie „Apărarea lui Socrates”.

Arta poeţilor este judecată în relaţie la dezvoltarea acestui instinct al frumosului şi binelui (KalosKagathon).

Platon urmăreşte influenţa creaţiei poeţilor (epopeea, tragedia, lirica) în comparativ cu influenţa filozofilor (Sofiştilor). Platon elogiază vechea poezie a Spartei şi a Tebei. Supune sever poezia ateniană de la epopeea lui Homer până la tragediile lui Eschil, Sofocle şi Euripide, deoarece i-a înfăţişat pe zei ca oameni şi a incitat patimile, a inspirat plăceri, tulburătoare de Psyche. O astfel de poezie fiind mincinoasă şi dăunătoare pentru tinerii cetăţii.

Adevărul şi înţelepciunea poeziei se transformă, în diacronia ideilor estetice, privind natura artei şi înrăurirea ei asupra omului. Benedetto Croce observă că Platon este autorul primei şi unicei negări „grandioase” a arteifundamentată pe o singură formă de cunoaştere (Benedetto Croce, Estetica ed Univers 1971). Platon judeca poeţii sever şi la natura imitaţiei a ajutat în diacronia ideilor estetice la separarea artei de estetică şi filozofiei. Gândurile lui Platon despre mimesis şi frumos au inspirat doctrine estetice. Despre 6

mimesis Platon afirma: „ Departe de adevăr este mimesis şi tocmai din această pricină, pare a făuri toate, fiindcă, nu face decât să atingă uşor câte ceva din fiecare şi anume aparenţa acestuia”.

Arta pare adevăr şi dă impresia de adevăr; mimesis nu este simplă şi cuminte copie a realităţii, poezia crează o altă realitate. Putem spune că în această cugetare platoniciană se află originea separării adevărului artei de adevărul vieţii. Dorinţa lui Platon de a găsi calea prin care să aşeze arta între binefacerile Raţiunii va fi împlinită de Hegel în Fenomenologia Spiritului ideile lui Platon sunt continuate de Aristotel.

La Aristotel imitaţia presupune închipuire, fantezie, ceea ce conduce la disocierea adevărului poeziei de adevărul vieţii, o mare cucerire importantă pentru estetică. În Poetica, capitolul al IV-lea, Aristotel afirmă:…” două sunt cauzele care dau naştere la poezie, prima este atributul înăscut al imitaţiei, care îl deosebeşte pe om de animale; a doua cauză se află în diversitatea caracterelor şi înclinaţiilor umane”.

(Aristotel, Poetica traducere de D.M. Pippidi, editura Academiei).

Aristotel are o teorie proprie a sufletului pe care o dezvoltă în Metafizică. Poetica lui Aristotel conţine şi alte idei: intuiţia artistică, harul poetic, emoţia generată de opera poetică. Datorită lui Aristotel există informaţii despre evoluţia teatrului în antichitate, despre structura tragediei. În Tratatul despre potrivirea cuvintelor, dedicat tânărului roman Metilius Rufus. Tratatul recomandă o gândire estetică prin definiri concepte şi exemplificări a „stilurilor-armonii”, prin care cei ce folosesc în mod creator cuvântul unicatul artistic. Poeta Sappo are sonorităţii estompate, Homer, Sofocle, Platon au modalităţi polifone şi echilibrate. Ideile estetice în antichitatea latină continua şi întăresc concepţiile gânditorilor.

Bibliografie şi recomandări: * Arte poetice Antichitatea traducere D.M. Pippidi ed.

Univers 1970 *Benedetto Croce, Estetica traducere Dumitru Trancă ed. Univers 1971

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

Ion Ionescu-Bucovu

Eminescu după Eminescu Titlul acestui articol l-am dat inspirat dintrun Colocviu oraganizat de Universitatea Sorbona din 1975 care a încercat să discute fenomenul Eminescu după moartea lui şi amploarea operei lui în posteritate. A. Dupont, preşedintele Universităţii, spunea despre Eminescu: „Mai întâi drama prodigioasă a acestei vieţi prea scurte, culminând în rătăcire şi nebunie, şi care atestă un destin prometeic, al umanităţii contemporane chiar, în căutarea, de-a lungul culturilor şi sistemelor, să-şi găsească temeiuri de a exista. Furia chinuitoare a cunoaşterii, dorinţa de a da plenitudine şi sens vieţii, descoperite sau căutate, sfâşie inima lumii noastre.”

Deşi un poet romantic, un poet al „răului veacului”, Eminescu este totodată şi un poet modern (Eugen Todoran). Poetul modern este cel care, înlăturând ruptura dintre eu şi lumea reală are sentimentul reintegrării lumii într-o unitate a cărei conştiinţă o priveşte ca pe o „aventură poetică”, prin care se întrevede o nouă relaţie între eu şi lume. Acum intervine simbolul ca ca imagine a lumii exterioare, precum Baudelaire legase cauza poeziei de aceea a omului prin simbol.

Trecerea spre simbolism a făcut-o romantismul prin încercarea de a restitui semnificaţiile originale ale mitului, cât şi ale legendelor şi poveştilor, care redevin structuri poetice.

Aşadar primul deceniu după Eminescu stă sub semnul emoţiei profunde care a zguduit opinia publică în legătură cu sfârşitul lui timpuriu. Acum începe să se contureze mitul Eminescu, o întruchipare a genialităţii supreme, motiv de fabulaţie, mit care s-a prelungit până astăzi în cultura română.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Posteritatea a cunoscut şi cunoaşte mari poeţi români, dar mitul Luceafărului a rămas acelaşi în conştiinţa poporului român. Articole despre poet scrise de mari critici literari de la Maiorescu până azi au scos în evidenţă profunzimea gândirii şi simţirii sale, cizelarea limbii, arta în mânuirea versului, sonurile noi care leagă cuvântul de popor, acest „răsărit falnic”, al poeziei noastre, care au rămas ca mărturie a genialităţii poetului.

Mitul Eminescu nu s-a creat ad-hoc. La începuturi Eminescu s-a dedublat, a fost şi om, dar încet-încet a devenit şi geniu. Mitul geniului vine din romantism. Mitologizarea se face lăsând în umbră detaliile. Mitul vine din asamblarea celor mai importante trăsături cum ar fi: viaţa scurtă, vârsta de 33 de ani fiind vârsta cristică, nebunia, adică pierderea facultăţilor primordiale ale creatorului, imaginea angelică cu portretul lui fascinant, universalitatea şi proteismul preocupărilor, un „uomo universale”, ocultismul şi ezoterismul –vezi Egiptul antic, Indiile, Nirvana, Daciaapoi lipsa de succes din timpul vieţii şi nu în ultimul rând o iubire extraordinară neîmplinită.

Trebuie să spunem franc că după Eminescu poezia română stă sub zodia poetului. Pe timpul vieţii lui poeţii de la Junimea, şi nu numai ei, au eminescizat. Poeţi ca Veronica Micle, Samson Botnărescu, Alexandru Vlahuţă, Traian Demetrescu, Nicolae Beldiceanu, Ion PăunPincio şi în general cam toţi viersuitorii timpului, gândeau, simţeau, şi scriau ca Eminescu.

După ce Gherea semnalase în 1887 fenomenul eminescian în amploarea sa, poetul Alexandru Vlahuţă, prietenul lui Eminescu, ţine o conferinţă la 12 martie 1892 de un mare răsunet, intitulată „Curentul Eminescu”, unde denunţă cu mult patos maladia imitării de către tineri a marelui poet. Dar însuşi Vlahuţă, în ciuda dezicerii, nu s-a putut dezbăra de imaginile, ritmurile şi sonurile eminesciene, imitându-l până la sfârşitul vieţii, fiind „cel mai ilustru epigon al lui Eminescu”.

7

eesseeuu

Din generaţia lui Vlahuţă, Coşbuc, suferă şi el la începuturi influenţa marelui înaintaş, apoi Octavian Goga sau Lucian Blaga nu ignoră nici ei lecţia Eminescu, urmează apoi Bacovia, Arghezi şi Ion Barbu care fac parte din aceeaşi „familie”, curentele care au urmat, semănătorismul şi poporanismul şi mai apoi simboliştii şi postmoderniştii au ieşit şi ei din mantaua poeziei eminesciene.

Poetul Arghezi, după unii critici cel mai mare poet după Eminescu, s-a născut sub zodia genialităţii eminesciene. Deşi a debutat sub auspiciile lui Macedonski, n-a recunoscut decât un singur maestru în poezie: pe Eminescu. El într-o sfichiuire de gândire, l-a pus alături de Homer şi Goethe: „ O trinitate: Homer, Goethe, Eminescu.” „Într-un fel-zice el- Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat.

Fiind foarte român, Eminescu e universal.

Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”

Arghezi avea acelaşi cult al refinării versului ca şi Eminescu. El a înţeles ca nimeni altul înnoirea de substanţă pe care arta lui Eminescu a produs-o în câmpul culturii, al limbii şi al expresiei poetice.

Poezia lui nu este străină de poezia lui Eminescu.

Deşi s-a ferit să nu cadă în aceeaşi greşeală ca şi contemporanii săi, eminescizând, Arghezi a furat de la Eminescu meşteşugul versificaţiei, temele şi ideile, „cuvântul ce exprimă adevărul”, trecându-le prin personalitatea sa şi dându-le noi străluciri. Şi poeţii transilvăneni, avându-l ca model, lau simţit atât de aproape pe Eminescu. Şt. O. Iosif, sub înrâurirea lui Vlahuţă, care reprezenta momentul epigonatului eminescian, a vibrat în acelaşi registru. În „Cântecele” lui criticii au fost aproape unanimi în a semnala un sunet nou ivit în armoniile elegiace de după Eminescu, Eugen Lovinescu spunea că „ De la Eminescu încoace, iubirea chinuită n-a îmbrăcat o formă mai armonioasă.” De altfel nivelul sintagmelor trădează 8

o covârşitoare permanenţă a euforiilor eminesciene: „Te duci”, Şi dacă vii”, „O vremea” cu fragmente de vers…”de câte ori” sau „că te-am pierdut pe veci”, „când sera-n ceasuri de singurătate”. În „După o citire din Eminescu…” în care înalţă o imagine grandioasă a geniului, Iosif ridică o clasică apoteoză funerară, de la „giulgiu de jale/Ce fâlfâie întunecat în aer” aruncat asupra întregii lumi ideale de către Eminescu şi până la alegoria convenţională, un fel de sculptură tombală în moda vremii: „Plutind pe culmi cu aripile-ntinse,/Învăluit în nouri tu petreci/În sfânta-apoteoză-a morţii reci.”

Octavian Goga a crescut în „aceeaşi religie artistică şi ideologie naţională” eminesciană. „ Eram şi eu atins de suflarea de foc lui Eminescu.” Dar poetul din Răşinari a părăsit versul elegiac al dragostei îndreptându-se spre social. Lovinescu descopere urmele umbrei lui Eminescu peste versurile „Din umbra zidurilor”. „În poezia lui Goga-zice Călinescu- dăm de structura poeziei lui Eminescu, dar astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul lui Eminescu şi a ştiut să-l continuie cu materie nouă.” Glasul lui de furtuni apocaliptice se apropie de paşoptişti, apropiindu-se de tradiţionalişti. El e un romantic venit din mediul rural, apropiat de primele creaţii eminesciene. El se identifică cu năzuinţele poporului român. Şi opera lui Aron Cotruş n-a fost ferită de obsesivele rezonanţe ale muzicii eminesciene. Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui poetului, în poezia „Eminescu” însumează simbolul unităţii eterne, mitice, a unui neam investit cu o misiune nobilă. În făptura mitică a poetului se adună „tot sufletul neamului,/cu adâncul adâncului/cu freamătul codrului,/cu mireasma ierbilor,/cu fugile cerbilor,/cu fiorii piscului/cu legile sângelui/iată-l viu, cum altul nu-i,/inimit peste măsură/în lunateca-i făptură/Sub Ceahlăul funţii lui.” Eminescu dobândeşte în ochii lui Cotruş legături cu imperiul roman, moştenind o vocaţie

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

sigură a universalităţii. Ideea voivodală a poetului Eminescu se trage de la Cotruş. În filozofia culturii, Lucian Blaga validează această metaforă, marcând o nouă treaptă în receptarea poetului, îmbrăcând haina miticopoetică. Eminescu îl ajută pe Blaga să descopere şi să-şi urmeze calea proprie de artist. Izoarele inspiraţiei blagiene se află în universul eminescian...

Blaga vede în Eminescu „conştiinţa etnică” românească, „focar receptor şi emiţător al categoriilor abisale… de un romantism… creator”, cu stări de melancolie şi dor. Şi Eminescu şi Blaga sunt mari creatori de mituri poetice. Amândoi asimilează natura patriei şi a folclorului românesc, modelul paradiziac fiind la Blaga Ţara, şi la Eminescu Dacia mitică. Erosul se bucură la amândoi de un adevărat cult. Poezia lor de dragoste oscilează între poezia imnică şi poezia elegiacă, serafismul, diafanul, transparenţa, fiind surogatele de bază. De asemenea motivele somnului şi ale visului, deşi cu alte înţelesuri, le întâlnim la ambii poeţi.

Amândoi au o formaţie culturală germană, Goethe le-a oferit amândorura exemplul unei vocaţii creatoare şi al unui ideal apolinic, întoarcerea spre „fenomenele originale”.

Magia versului eminescian prelungeşte şi la Bacovia două atitudini lirice: o perspectivă pesimistă, distrugătoare a lumii prin suferinţă şi disperare şi erosul bacovian care seamănă cu romanţa eminesciană. Cu volumul „Comedii în fond” Bacovia plăteşte tributul cel mai însemnat al muzicii eminesciene. Numai ruperea ritmului îi deosebeşte câteodată: vezi: „Şi dacă ramuri bat în geam…” (Eminescu) şi „De-aş fi artist/Eu ţi-aş descri/A tale mândre gesturi,/Din al meu dor ar mai pieri/Când ţi-aş ceti/În versuri.” (Bacovia).

Spuneam undeva că toată poezia noastră contemporană a stat sub semnul poeziei eminesciene. E un paradox cum avangarda noastră s-a pus în „contradicţie” cu tradiţia poeziei lui Eminescu, refuzând să accepte orice autoritate sau ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

model. Şi totuşi acestă „contradicţie” este explicată prin faptul că negându-l pe Eminescu, se negau pe ei. De la Ştefan Petică la Bacovia se descopere o sensibilitate „eminesciană”, fapt ce se manifestă şi la modernişti, precum Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Aşa zisul „sincronism” a pus problema corespondenţei dintre literatură şi spiritul epocii.

Geo Bogza spunea undeva că „Poezia lui (Eminescu) va trebui cândva descătuşată de pietrele monumentelor şi de sacâzul discursurilor oficiale cari i s-au închinat într-o batjocorire totală a vieţii lui de zbucium şi de mizerie.” Revoluţia poetică declanşată de simbolism introduce în câmpul poetic pictura şi muzica, gestica teatrală, fronda, ironia etc.

Prin simbolism poezia noastră se „modernizează”, devine contemporană cu peisajul liric occidental, noţiunile de nou şi vechi devenind relative.

Astfel Macedonski, Anghel, Minulescu, Bacovia sunt poeţi crescuţi la flacăra lui Eminescu. În ei găsim teme, ambianţe, versificaţii, de tip eminescian, trecute însă prin personalitatea lor. Închei mica mea expunere cu un citat din Nicolae Dabija: „Secolul al XX-lea al poeziei noastre a început odată cu apariţia primului volum de poeme eminesciene - 1884, iată de unde trebuie să începem numărătoarea secolului al XX-lea al poeziei româneşti. După Eminescu suntem cu toţii eminescieni. Poetul eminescizează lucrurile pe care le atinge, ca regele Midias, cel pedepsit să prefacă-n aur orice lucru pe care va pune mâna. Poetul nostru a eminescizat teii, codrii, stelele, lacurile, plopii, dragostea, azi părându-ni-se că orice poet care încearcă a mai vorbi despre aceste lucruri nu face decât să eminescizeze. Eminescu a eminescizat întreg secolul nostru” (Nicolae Dabija -Eminescu, cel contemporan cu noi). Eu aş zice că Eminescu a eminescizat întreaga poezie românească de până astăzi. Şi probabil şi pe cea care urmează…

9

eesseeuu

Ion Vanghele

Motanul Încălţat Acest basm al lui Charles Perrault, este un apocrif vetero-testamentar. Pentru a înţelege acest lucru, arătăm că motivul folcloric din basm, se regăseşte în alt motiv, cu valoare pseudoarhetipală, în Vechiul Testament. Spunem lucrul acesta, deoarece, motivul Biblic, care este legendar, substituie în mod fals arhetipul, pe care nu-l putem detecta dintr-o sursă de natură istorică, care să confirme realitatea sa ca eveniment.Vom arăta în cele ce urmează numai motivul folcloric, aşa cum apare el în basm, şi varianta sa cea mai îndepărtată, de factură Biblică: „Mulţumit că toate planurile sale au izbutit, şi că totul îi mergea după voie, motanul le şopti oamenilor care coseau pe câmp: – Dacă vă întreabă regele al cui este grâul pe care îl cosiţi,să răspundeţi: Al Marchizului de Carabas! Altfel va fi vai şi amar de voi.”

Sigur că regele a fost impresionat de lanurile de grâu, şi foarte curios, a întrebat ale cui erau aceste lanuri, la care secerătorii au răspuns aşa cum îi învăţase motanul. „Şi tot aşa făcu motanul, care păşea mândru înaintea caleştii, cu toţi acei pe care-i întâlnea, iar regele se miră de atâtea bunuri câte le avea marchizul de Carabas, cu toate că era atât de tânăr şi de sfios.”

Potrivit comentatorilor, basmul reprezintă epoca feudală, potrivit personajelor şi tabloului de ev mediu, pe care-l respiră basmul. Dar basmul, este o ironie la adresa societăţii medievale, deoarece regele apare descris ca fiind un mare naiv, încăput în mâinile unor escroci, care-i speculează credulitatea. Sub această făcătură a basmului, se simte un protest împotriva regalităţii, pamfletul, care va căpăta în alte forme acea virulenţă, care va duce la izbucnirea revoluţiilor franceze şi schimbarea unor instituţii de stat, care nu mai pot guverna în mod corespunzător societatea, intrată în criză.

10

Acest lucru îl face Perrault, prefigurând atitudinea antiregală, a societăţii burgheze care începea să se afirme din ce în ce mai puternic pe plan economic, vrând să ia în mâinile sale, şi controlul politic, pentru a-şi putea construi în siguranţă viitorul.Am putea afirma că basmul este un act de protest inventat adhoc. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Întâmplarea chiar a existat, şi a fost menţionată cu peste o mie de ani înainte. Ea poate fi citită în Biblie, la capitolul Genesa sau Facerea, 32; 13-23, unde găsim scris: „Iacov, a petrecut noaptea în locul acela. A luat din ce mai avea cu el, şi-a pus deoparte ca dar, pentru fratele sau Esau. Două sute de capre şi douăzeci de ţapi, două sute de oi şi douăzeci de berbeci. Treizeci de cămile alăptătoare, cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri, douăzeci de măgăriţe, şi zece măgăruşi. Le-a dat robilor săi, turmă cu turmă, deosebit, şi a poruncit robilor săi: – Treceţi înaintea mea, şi lăsaţi o depărtare între fiecare turmă.

A dat celui dintâi, porunca următoare: – Când te va întâlni fratele meu şi te va întreba:”Al cui eşti?Unde te duci? Şi a cui este turma această dinaintea ta?- să răspunzi: – A robului tău Iacov. Ea este un dar trimes domnului meu Esau. Şi el însuşi vine în urma noastră.

A dat aceeaşi porunca celui deal doilea, celui de al treilea şi tuturor celor ce mănau turmele.”- încheiat citatul.

Esau, avea o particularitate fizică deosebită, care va duce la apariţia basmului: „Motanul Încălţat”. În binecuvântarea dată lui Esau, din Biblie, putem citi: „Iacov a răspuns mamei sale: „Iată, fratele meu Esau este păros, iar eu nu am păr deloc.”

Există în afară acestui basm, un altul, în care un preot care ascultă la o fereastră a fost blestemat să se prefacă în ţap sau în urs, blana animalului respectiv, lipindu-se de el, omul respectiv ajungând în felul acesta să se identifice cu lighioana respectivă. Am putea introduce acest tip de basm, într-un nou ciclu, care nu mai apare la Lazăr Şăineanu, şi anume, ciclul Esau.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

Valerian Mihoc

zbuciumată sau extravagantă în extern pentru restul lumii...

Dragostea, poveste veche…

Egoismul și „apucătura singurătății” se transmite ușor, dacă un părinte se simte singur în cuplu… de multe ori nici nu mai știe... dar, mai sunt și alt fel de singurătăți prin care nici nu se poate percepe iubirea celuluilalt... sau faptul că acesta îi pune chiar și cuțitul la gât de atâta „iubire”, o ia ca atare o „mare iubire”, dar... Ba, că un anumit tip de singurătate face să căutăm un astfel de respect cu care ne mângâiem sufletul singuri, hrănindu-ne suspect de greșit ego-ul truncheat, ba chiar viciat de aprecieri nu întotdeauna sincere, ca și când am avea o nevoie perpetuă de falsitate în lipsa unui metabolism sănătos al iubirii… Și, culmea este că facem atâtea în zilele acestea pentru astfel de „apucături ce nu stau în firea noastră... încât… de unde ne-am mințit pe noi înșine, cum să ne mai întoarcem, are rost să ne mai căim… nici nu mai știm. Dar, numai vina prea însușită, comportamentul considerat a face prea parte din noi nu ne dă șanse... precum un ipohondru care deși e sănătos, el este mereu „bolnav” vrea a fi compătimit, a fi mângâiat… asta în numele iubirii - storcător de atenție și de afectivitate…

Motto: Atunci când omul a avut de povestit ceva a pronunțat cuvântul Iubire, ce ne este nouă deși e veche, pentru noi fiind mereu de actualitate, veșnic actuală pentru fiecare chiar de îmbătrânim cu ea în suflet…

Cred că nu este un alt sentiment mai dătător de încredere în sine precum este Dragostea... Poți avea mii de aprecieri, poți fi o personalitate de marcă, poți face foarte multe prin îndemânare intelectuală sau manuală, poți avea carieră prin care ți-ai atras respectul unei comunități, a unui stat, a lumii întregi, dar dacă Iubire nu ai nimic nu ești… sau dacă nu te poți regăsi zilnic în ochii altui alter ego, atunci nimic parcă nu are sens în acestă viață… Sensul vieții găsindu-l sau atribuindu-l a fi în lucruri trecătoare…

Uneori mi se semnalează spre exemplu un părinte dacă un alt copil i-a luat jucăria copilului lui, face urât, se agită, se ceartă de parcă l-a jupuit de viu cineva, dar de era așa.. Numai că parcă încearcă a se scutura de singurătate, de egoismul ascuns într-o familie, de incapacitatea de a iubi mascată în niște sentimente de filiație, dar mărginașe, exagerate, duse la extrem… uneori fanatice prin manifestare

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Ne minunăm? Nu mai… cei care percep așa „iubirea” prin noțiuni factice de singurătate mascată sau mai grav de gelozie cu acele comportamente deviante de agresivitate, poate că nu au grave probleme cu ei înșiși, nici cu celalalt,ci cu modul în 11

eesseeuu

care sunt, adică prin „complexitate”… În zilele acestea totul e „complex”... nu era așa pentru Cain chiar de a ucis din gelozie și egoism pe Abel, reprezentând primul act de agresivitate a fost cât se poate de grosier, și tocmai de aceia ucigașul a avut remușcările actului, întocmai că privea simplu situația, că doar nu din iubire și-a ucis fratele... Azi, însă, s-a ajuns a se numi/face „crimă pasională”, dar și „iubire pasională”, cu toate că acestă iubire poate fi, cât de curată e, pusă pe o pistă greșită…

Deseori ce este prea pasional este confuzat maxim, chiar de către persoana iubită astfel, cu atât mai mult dacă aceasta are alte interese (dintr-o posibilă iubire), poate doar pentru un anumit moment cu atât mai mult. În plus, lumea atâta de rea și incapabilă de iubire, pentru că de ce să nu spunem drept – foarte mulți doresc doar să fie iubiți, nu să iubească..!

Lumea asta atunci când vede o mare iubire, chiar una foarte pasională, nu se regăsește în ea, ba bine că găsește motive să arunce cu pietre în ea... în primul rând pentru că n-o înțelege, ba chiar cel iubit n-o înțelege - repet, o amestecă, o proiectează asupra a altceva, o desconsideră, o minimalizează sub natura sentimentelor/pulsiunilor etc. – cumva dacă „pulsiuni” pare că se aseamănă la formă cu pasiunea e ușor de confuzat pentru mințile nu prea luminate. Cei mai mulți percep „iubirea” prin propriile „dioptrii ale iubirii”, iar la incapacitatea proprie o găsesc pe partea cealaltă, la celălalt… „Gelosului îi este frică de a fi înșelat...”, spune o vorbă din popor, sau la 12

fel e cu mincinosul, la fel cu hoțul, iar ei fac cel mai mult, nu? La orice om ce se identifică foarte tare cu un comportament deviant există cea mai tare panică, cumva din nevoia de echilibru, nu? Proiecția asupra altuia/ a celuilalt mai grav. Fiecare hoț se crede cel mai „bun” dintre toți cei hoțomani, criticând la un moment dat mai și recunoște, însă dacă s-ar zdruncina din temelii cu vina pentru ceea ce face, s-ar bloca de tot… s-ar speria de sine… Poate că abia privarea de libertate îl poate face să conștientizeze o vină. Dar, dacă e clar că hoțul din domeniul iubirii este descoperit rapid, sau greu după caz, că după furtul iubirii nu i-a ajuns atât, mincinosul, ce nici nu poate fi tras prea mult la răspundere pentru minciunile spuse de a atrage iubire asupra lui, este totuși cel mai nefericit în iubire, cel mai nesatisfăcut, cel mai zbuciumat și invidios tocmai pentru ceea ce este autentic la alții, știind din pripă că el nu a atras dragostea pentru ceea ce este el, ci pentru ce a falsificat… pentru fața lui „serioasă” – falsă! Poate fi tras la răspundere dacă trece în altă extremă, dar acestea se cam îmbină… În alt caz mai fericit, logica 'ajută' nu numai memoria ci și afectivitatea (părând să zică că totul are stabilitate pe raţiune), ci întregul sistem al proceselor psihice; întreţine afectivitatea spre exemplu, în caz că n-ai avea ce ascunde partenerei/ului, nu ai căuta să-l minţi şi i-ai spune numai ceea ce trebuie. Indiscutabil, oricât de bună memorie ar manifesta o asemenea persoană, la un moment dat apar aceste blocări/uitări de la sine, plus că intervine în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

mod neaşteptat - adevărul... Darea pe dinafară a adevărului în mod subconştient („când îi vorbeşte gura singură” - în fond mai dezminte şi natura noastră care nu-i făcută pentru a minţi!), ce şi pentru mincinos aş spune că-i o mirare (doar aceasta!), cu toate că adevărul ține întotdeauna de conştient şi a fi întotdeauna așa. Visele și ele, calme, liniștite, odihnitoare.

Vorba aceea: „gura mincinosului adevăr grăieşte!” Şi i-a scăpat adevărul cam fără ca să-şi dea seama... a apărut un gol în 'conștientul' său; deci, apare nevoia stringentă a unei alte minciuni... cam merg laolaltă, iar zic.

Arta de a iubi este în primul rând arta de a fi pozitiv, e arta de a vedea binele acolo unde nimeni nu-l vede!!

Pe baza educaţiei individul acţionează selectiv, pentru a găsi soluţia la o anumită problemă – singurătatea ivită în calea destinului personal/individual. Iar, în problematica cea mai acută a omului, aceea a singurătăţii şi a opusului ei, aceea a fuziunii cu o fiinţă, tot timpul se constată iar şi iar de un infinit de ori doar o singură soluţie, cu toate că aceste timpuri „dementă”/țiale încearcă să introducă alte idei sub forma contrazicerii aşa-zisului 'stereotip-traditional', că nu există decât o singură soluţie aceea a relaţionării/iubirii/fuziunii cu un 'seamăn' de sex opus, deci, numai pe baza întrepătrunderii polarităţii dintre feminin şi masculin!

Similitudinea căutată ancorându-se, de altfel, pe baza aspiraţiilor profunde, căci în rest „viva la diferance!” Se caută o ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

asemănare, dar nu poți iubi dacă nu admiri, iar admirația întervine acolo unde e ceva ce nu poți face… nu poți fi gingaș precum o femeie, chiar de scrii versuri și ea scrie… tu poate doar I le descrii pe ale ei... Cea mai mare iubire vine în complementaritate, în faptul rolurilor diferite, dar pentru același scop, deci cu posibilități și fascinități egale.

Posibilități egale mai bine zis. Întregul univers este creat pe baza acestei polarităţi, la fel ca şi EL-Creatorul, are o față feminină și una masculină, iar Logica Supremă la fel o presupune, altfel ar fi însoţită în permanenţă de echivocul haosului, şi nu ar exista..! Întrebarea ce urmează, totuşi, întrun scenariu nefericit, mai este aceasta o soluţie adecvată timpurilor? Ca să nu zicem că suntem tradiţionalişti ori că, mai este ea de găsit aceasta ca o soluţie eficientă la problematica profundă a omului ce tinde către fuziune polarizantă...? În

ciuda acestora, Dragostea e simplă, răbdătoare, înțelegătoare, vastă, atoatecuprinzătoare... Cel ce iubește zice: „Ştiu că dacă iubesc prea pasional mă pot arde, dar mă și întăresc pentru că focul călește ceea ce nu poate topi..! Este paradoxal, însă cu cât pot capta cât mai multe în suflet și cu cât mă împânzesc mai mult adorând cât mai multe ființe și câți mai mulți oameni, mă regăsesc în tot atâtea și mă oglindesc în ele. Măsura iubirii mele fiind faptul de a putea iubi pe cât mai mulți, pe cât mai multe ființe, chiar și pe mine însumi, chiar prin bucuria de a putea face asta. Iubind umanitatea din mine, o iubesc și în altul, o personific și în alte ființe. Mă simt tot timpul pierzândumă prin toate lucrurile de suflet pe care le 13

eesseeuu

iubesc, dar mă regăsesc prin ele, chiar și atunci când un regret îmi poate șopti că mam pierdut prea mult... de aceea mă întăresc prin tot ceea ce pierd și mă regăsesc prin tot ceea ce iubesc! Pot avea simțiri străine, nesimțite de nimeni uneori, pot face asane involuntare... dar, prin controlul păstrat prin a ceea ce a fost şi tot a ceea ce este printre acele simţiri stranii şi chiar contradictorii uneori, numai așa îmi lărgesc orizonturile conștiinţei - ale iubirii, de fapt!! Devin mai puternic în iubire, iubind tot mai mult și devin tot mai puternic fiind slab pentru ceea ce iubesc” Deci, să fie acest lucru serbăd, fără sens, sau slăbiciune?

Poate că, totuşi, acest flagel agresivitatea - să fie cel mai mare neajuns răspunzător pentru multe umbre negre în domeniu? Din păcate, cuprinzând toate aspectele vieţii. Agresivitatea nu se lipeşte numai de sex sau nu pleacă numai de la el; este un factor care se vede la un om încă de la început, este problema strictă a fiecăruia dacă a ales pe cineva având acest comportament probatoriu. Dragostea este cunoaştere, înconjurarea celuilalt prin grijă, afectivitate şi respect, e marea împărtăşire, empatie şi întrepătrundere în celălalt eu, căci numai o astfel de cunoaştere este dată de iubire! „Sexul” din dragostea afișată devine doar o consecinţă a acestei fuziuni şi nu doar un scop în sine, prin care se mai și speră ajungerea la această fuziune! Deoarece, dacă nu exista o anumită fuziune sufletească dinaintea actului sexual, acesta nu este în măsură să confere această fuziune, ba bine ca şi o poate alunga pe aceea care este; şi, poate alunga fuziunea prin anumite sentimente nelămurite de vină, iar vina este multiplă...

14

Gândim, totuși, atât de mult la iubire, însă din păcate asociem succesul la iubire cu acumulările materiale, cu accederile pe treptele sociale, cu carierele (de piatră...) asta-i trist... Greşeala pleacă de la faptul că la ceea ce acordăm valabilitate în viaţa cotidiană, ar fi valabil şi în iubire... de unde şi multe neplăceri... dar, NU!! Există influențe nefaste din partea generalului, a societalului, chiar şi pentru acela care are o gândire proprie, sub imperiul manifestării legii junglei, adică a aceleia ce devastează tot... mai ales acolo unde acţionează invidia, pentru că nu mulţi pot să iubească şi să fie iubiţi, ori atunci apare tendinţa de a mânji.

Acţionează aşa-zisa gândirea a mulţimilor (vezi „Reprezentările mulţimilor”- de Gustave Le Bon), ce poate duce la a ghilotina doi îndrăgostiţi din motive ştiute numai de ele.

Mulţimile sunt eterogene şi gândesc precum eschimoşi, ce găsesc reprezentări la nivelul lor comun, de unde fac numai asociaţii simple, spre exemplu: dacă sticla element transparent asemeni gheţii, care se topeşte în gură, aşa şi prima ar trebuie să se topească..:)) Însă, pentru întreg nu prea există influenţe negative, doar dacă l-ar mânji şi pe el şi l-ar duce la spânzurătoare.. Întregul, adică o gândire întreagă, completă, fiind deja 'umplută' nu i se mai adaugă instantaneu alte păreri străine de sine, aşa cum se întâmplă unei mentalităţi ce nu are prea multe păreri personale. O astfel de „mentalitate” este foarte influenţabilă şi 'primește' multiple schimbări ale gândurilor, în funcţie de mediu, de vreme, ori nu mai ştiu... foarte mulţi oameni, dar nu întocmai foarte pregătiţi, deoarece au oroare pentru ce nu pot percepe, fiind în acord ușor cu ceea ce pot înţelege uşor. „Omul poate progresa

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

doar dezvoltându-şi raţiunea, găsind o altă armonie (decât cea originară - iremediabil pierdută). Facultatea de a gândi obiectiv este raţiunea; atitudinea emoţională subiacentă raţiunii este - smerenia. Să fii obiectiv, a şti să foloseşti raţiunea, este posibil numai dacă ai căpătat o atitudine de smerenie, dacă ai lăsat în urmă visul copilăresc că ai putea fi atoateştiutor şi atotputernic” spunea Erich Fromm în lucrarea sa „Arta de a Iubi”.

Umilinţa, ca prima condiţie / atitudine a celui care vrea să iubească? Paradoxul ce-l ştiu este că nu cunosc să existe vreun om care nu ar vrea să fie iubit, dacă tu îl şti, acela este probabil un super-om, dar este o condiţie care nu ne-a fost dată încă!

Condiţia omului fiind de a iubi şi de a trăi în comuniune de multicomunicare cu aproapele ori de nu...

Cumva, armonia originară este pervertită de raţiune, iar raţiunea individuală încă nu şi-a găsit-o pe a sa, atunci ataşamentul omului poate divaga. Ori, dacă toţi fără excepţie şi-o doresc atât de mult, atât de mult, atunci de ce totuşi sunt atâţia ce parcă fac invers de a o avea? Toţi şi-o doresc, dar fac aiurea… ori nu fac nimic unde trebuie!

Tocmai pentru că accentul este pus invers, toţi fac în exterior, iar interiorul, sufletul ce ar fi cel mai răspunzător de crearea iubirii este lăsat în umbră. Toată lumea ar vrea să fie iubită, însă parcă nu-şi găseşte varianta prin care să se întrebe şi să-şi răspundă dacă nu cumva ar trebui ca iubirea să plece de la sine în primul rând…?! Sau te poţi întreba în van, aşteptând în continuare…

Dacă s-ar pune problema că trebuie creată în primul rând în sine, pentru sine şi apoi pentru altul, apoi pentru lumea întreagă, ar fi excelent! Căci, dacă nu avem iubire pentru noi, nici pentru altul nu vom avea! Şi ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

nu avem iubire pentru altul dacă vedem acest aspect ca ţinând neapărat de o persoană anume pe care n-am întâlnit-o în caz că nu iubim, ori că nu mai iubim pentru că persoana ce-am iubit-o a plecat..

Iubirea este un tot, dacă iubeşti tot iubeşti! Primul om nu bănuia posibilitatea colosală ce i se oferise, aceeia ca prin comunicare putea , nu numai prin simpla numire a tuturor lucrurilor (el a numit şi femeia...) neştiind încă adevăratul sens al existenţei ei… Comunicarea prin care putea afla de fapt toate dimensiunile comprehensiunii celuilalt, dar şi a Lui Dumnezeu! Comunicarea ca unealtă a iubirii şi scop existenţial final al omului, aşa încât într-un cuplu poate ridica intimitatea pe treapta cea mai înaltă atunci când este activă şi bine utilizată! Nu poate fi aşa dacă unul dintre ei „etichetează” aşa ca Adam ce fuge ori se ascunde, ca şi când nimic bun n-ar fi fost înafară de acel măr care l-a împins la păcat... Desigur, orice rău e condamnabil, dar dacă l-ai lasă aşa la voia întâmplării, fără ca măcar a încerca să-l repari...

Umilinţă versus supunere? Iată o întrebare firească... Cum a ajuns sămânţa de vanitate a lui Adam în inima lui Cain şi cum s-a dezvoltat ea chiar numai la a doua generaţie de oameni, ştim cu toţii că a ajuns la cote maxime... Actualmente suntem în era paroxismului vanităţii, căci numai dacă ar fi una şi ar fi 'mică' parcă ar fi anormal! Şi, dacă ne-am înşela în această afirmaţie ar fi foarte bine.. Umilinţa, un cuvânt cam desuet în ziua de azi în care toată lumea vrea să aibe... înainte de 'a fi'! Propun oare supunerea persoanei masochiste faţă de cea sadică? Deşi prima chiar se simte ‘protejată’ de a doua! Umilinţa la omul demn ce a renunţat la orice „iluzie protectivă” nu este supunere şi nici slujire nedemnă, ci este 15

eesseeuu

slujirea demnă de un om, îndreptată fiind înspre aproapele. Umilinţa este atitudinea omului ce a ales să dăruiască înainte de a primi - deşi tocmai de aceea poate primi înmiit; e atitudinea omului ce acţionează pe baza propriilor posibilităţi şi „stă” pe propriile picioare! Este atitudinea omului ce şi-a distrus singur „barele protective” inconştiente sau mai puţin pentru viaţa sa.

Este atitudinea omului conştient de sine şi de acţiunile sale şi a ales atitudinea productivă a iubirii în sine!! Azi pare o atât de mare dovadă de prostie - umilinţa asta… Însă, aceea faţă de tine însuţi în primul rând o ai? Umilinţa faţă de tine!! Domnul Isus, care coborând (pentru noi), fiind FIUL LUI DUMNEZEU, A DOUA PERSOANA A LUI DUMNEZEU, a spălat picioarele tuturor şi nu s-a sfiit deloc!! Umilinţa în iubire înseamnă demnitate chiar fiind sluga altuia, crearea iubirii încă din sălaşul fiinţei noastre, înseamnând egalitate de şanse şi de perspective sub raportul vieţii pentru un om înconjurat şi trăind împreună cu alţi oameni.

Umilinţa înseamnă să-mi „iubesc aproapele ca pe mine însumi”, fără a avea pretenţia că sunt mai important decât un el ori o ea, ci egalul lui/ei dupa cum şi citatul face trimitere la egalitate, nu la a-mi pune mai presus aproapele decât mine, dar presupune iubirea în mod egal cât şi iubirea tuturor fiinţelor, chiar a celor mai neajutorate!! În această constă iubirea mea şi aşa pot dovedi, chiar faţă de mine însumi, că o am şi o pot dărui! Într-adevăr, iată chiar faptul de a mă dezvolta şi autorecreea în interior numai pentru a părea mai deştept, ori mai... Nici nu pot să nu mă înclin în faţă versetelor biblice ce spun pe 16

buna dreptate că „iubirea nu se umflă-n pene”! „Vorbele ce sunt perfect adevărate par să fie paradoxale.” (Lao-tse). Iubirea ce este perfect naturală, simplă, reală, profundă prin trăirile intense nevăzute, dar care respectă demnitatea pură a omului, fără a fi plină de artificii colorate (cu sclipici), să fie demodat de paradoxală?

O vorbă spune că „acela care se umileşte în faţa lui Dumnezeu, poate sta demn în faţa tuturor oamenilor!” De fapt, umilinţa este o stare spirituală-emoţională prin care mă cred şi mă văd egalul tuturor semenilor, cu aceleaşi posibilităţi ca ale fiecărui om în parte, ce la fel îşi exercită posibilităţile prin muncă şi dăruire (conform citatului menţionat), diferenţa fiind acţiunea.

Umilinţa este o stare afectivă prin care mă dărui pe mine mie însumi, prin care mă 'ajut' pe mine sămi cunosc posibilităţile, să-mi ştiu bine aspiraţiile şi limitele, apoi încercând să exercit prin acţiune capacităţile personale le dezvolt în măsura acestora pentru mine, iar pentru cei din jurul meu, devenind 'active'-productive.

Iubirea presupune astfel o productivitate interioară! Smerenia, deci, include strict posibilitatea de acţiune, deoarece cine se ajută pe sine, ajută şi pe celălalt de lângă el, în mod egal şi automat uneori! Sunt anumite excepţii fără de lecuire gen „Avarul” (Moliere) care pune pe ascuns unde nu ştie nimeni pentru a nu da nimic nimănui, totuşi orice om în orice stadiu moral ar fi - se poate autoumili.

De fapt, moralitatea începe cu umilinţa, iar cum iubirea ţine de etica personală, deoarece nu-i pot face rău cuiva

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

şi să-l iubesc în acelaşi timp, atunci e un început... Dacă cineva nu este de un egoism atât de exacerbat, poate începe să practice umilinţa, ce este o stare emoţională pe baza căreia produc sentimente bune, apoi ajutând prin acţiune în sensul noilor simţiri, schimbăm gândurile. Ideile de dragoste, dacă sunt practicate devin autonome, fără a aştepta de la altcineva şi fără a mă baza măcar pe 'bare' închipuite de ajutor şi de susţinere. Doar smerit încep să mă cunosc, să mă explorez, să mă iubesc, dar să-mi ştiu limitele printr-o gândire raţională chiar plină cu gânduri de iubire şi să încerc să le depăşesc prin exercitarea posibilităţilor pe care le am deja. E o stare premergătoare cunoaşterii mele personale şi a celuilalt, deoarece o superioritate faţă de altul, de etichetare aiurea fără efortul de a-l şi cunoaşte, nu numai că nu mă ajută să-l iubesc, dar nici măcar nu mă lasă să-i văd resursele sale ca om şi ca egalul meu.

izolării pentru o vreme considerabilă, îndrăgostirea plus plăcere sexuală face o suma confundabilă totală cu iubirea!? De altfel, sexul este ca mâncarea, odată pofta împlinită se evaporă si ţine satisfacţia ei atât timp pe cât a fost gustoasă… Azi s-a pierdut din vedere că nu satisfacerea tuturor dorinţelor înseamnă fericire, ba dimpotrivă!! Publicitatea ce îndeamnă la consum are multe efecte negative, având efectul de a umbri conştiiţa prin sugestie pentru a face alegerea acelui lucru, spunând ceva precum că toată lumea îşi doreşte acel lucru, punând publicitatea cuvinte în gura omului, el trebuind să zică doar „da”. Însă, sunt cercetări ce dovedesc contrariul: satisfacerea tuturor dorinţelor nu duc la fericire, ci la nebunie şi insatisfacţie totală!! Dorinţele fiind legate de trup, aspiraţiile în schimb numai de suflet!!

Uneori alienarea mintală paşte pe cei ce au totul pe tavă că-şi satisfac poftele imediat şi necontenit…

Religiile au afirmat întotdeauna că smerenia este prima din toate cele şapte virtuţi ale omului cu frica de Dumnezeu, care singură în opoziţie cu cele şapte păcate capitale: lăcomia - desfrâul - avariţia invidia - mânia - lenea – trufia, umilinţa lear combate singură pe toate acestea!

Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii, dar nu păcatele lor, aşteptându-i etern să se întoarcă la calea cea dreaptă.

Publicitatea şi propagarea consumismului de fapt domină şi piaţa matrimonială. Actualmente calităţile ce se caută sunt mai mult exterioare, ambalajele sclipitoare care-ţi iau ochii domina! Cele interioare care nu se văd, dar răspunzătoare de naşterea iubirii rămân aiurea în uitare.

Femeile îşi închipuiesc că dragostea este inclusă în căsătorie, anume că dacă o încheie va veni şi iubirea, dar din păcate dacă nu a existat dinainte iubire, cam greu de aşteptat că va veni pe parcurs. Există o vorba anume că „căsătoria - actul în sine cumva - distruge iubirea!” Probabil inventată de femeile ce au trăit o astfel de

Mirarea de la începutul căsătoriei, ce intervine după un anumit timp precum că „de ce nu mai simt la fel?”... e întocmai pentru această mare confuzie, mai ales dacă şi plăcerea sexuală a existat şi dacă este/a fost intensă capabilă să elimine sentimentul ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

17

eesseeuu

experienţă... Dar, dacă n-ar fi fost bună căsătoria nu ar fi existat!!

Toată problematica este de profunzime sau de lipsa ei… de superficialitatea de a gândi despre iubire şi automat de a o simţi! Sau nu… Deseori, bărbaţii sunt cei ce confundă dramatic îndrăgostirea cu iubirea, iar responsabilitatea nu… că nu prea există decât ca concept, deşi, nu confundă niciodată sexul pur cu dragostea pură; acest lucru fiind totuşi un plus!! Căsătoria deseori este văzută ca un lucru aşteptat pentru trăirea la maximum a romantismului, a plăcerii, a fanteziei... Dar, nimic mai fals! C. G. Jung sublinia în lucrarea sa „Căsătoria că relaţie psihologică” că fata deseori este mult mai raţională decât băiatul la momentul încheierii căsătoriei şi că vârstă ei cronologică este mult mai mică decât a băiatului, de fapt, corespunzând cu vârsta lui psihologică.

Totuşi, acesta caută de multe ori supremaţia…

Umilinţa nu este supunere, dar presupune responsabilitatea faţă de aproapele. Este chiar slujire şi bunătate, este explorarea personală şi ajutorul dat celuilalt 'eu' cu care te întrepătrunzi astfel, pentru că îl ajuţi acolo unde are nevoie sau unde are o lipsă, deci îi cunoşti o hibăsăbiciune, dar îl pansezi ajutându-l şi nu rănindu-l mai tare pentru că ţi s-a dechis şi s-a făcut vulnerabil ţie. Umilinţa nu este slăbiciune, ci chiar pentru acela ce ajunge so practice în mod curent ca pe un lucru obişnuit, este chiar o forţă, o putere ce-şi trage seva din bătăile multiple ale inimii avute pentru grija aproapelui şi din durerea simţită pentru el! Este o sete de iubire, poate nesatisfăcută niciodată în totalitate...

18

dar, pentru aceasta s-ar face numai el vinovat - cel care nu iubeşte, pentru că mereu ar exista cineva pe care l-am putea iubi, dintre mai ales acele persoane neajutorate, care dintr-o anumită cauză nu pot fi chiar autonome şi nu se pot descurca singure, aşa după cum ar fi un copil orfan ori o persoană cu handicap.

Posibilităţile ce apar la omul umil!

Dominarea este încurajată de societate, de „prietenii de berică”, de soţiile prietenilor lor, chiar de însăşi soţiile lor, de însăşi glumiţele femeilor căsătorite, de copiii - fetiţe şi băieţi - ce văd în familie o anumită ierarhie încă de mici. Copiii absorb inconştient ca şi un burete dominarea de mici!!

Este o societate patriarhală, de aceea se şi întâmplă aşa, dar ea are actualmente atâtea scăpări - cu siguranţă că motivul major este lipsa iubirii şi egalităţii dintre membrii familiilor ce o compun!

Umilinţa în om creează de fapt două dimensiuni/ posibilităţi: – prima - faptul că odată sădită smerenia în inima omului îşi face loc bunătatea, calmarea fiinţei, luminarea, pacea, ce uşor ar mai fi atunci să iubeşti!; – a doua – cunoaşterea de sine, posibilitatea de a-mi prinde gândurile din zbor, de a le stăpâni şi nu ele de a mă apăsa cum doresc ele, ori de a-mi pune stop gândurilor negative şi a le impune lor pe cele positive.

Gândurile pozitive conferă posibilitatea de a mă cunoaşte în mod lejer, liber şi neconstrâns în a mă iubi, dar şi de al cunoaşte/ iubi pe celălalt! Există deci două

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

posibilităţi la omul umil, dar şi o mare întrepătrundere între ele!

Motto-ul delfic ce spune „cunoaşte-te pe tine însuţi” este de fapt o invitaţie la iubire, iubirea de sine ce nu echivalează cu egoism, pentru simplu fapt că egoistul nici măcar nu se cunoaşte, ce să mai zici de faptul de al vedea pe altul egalul său şi de modul de a fi productiv în idei şi sentimente şi de a le face active…

Meditaţii despre iubire şi despre cunoaştere!

Marea condiție a iubirii: - „a dărui, pentru că numai când o dărui poți vorbi de a iubi” și - a fi iubit; este momentul când măsura iubirii tale devine precondiția reciprocității, iar atunci este și mai minunat!

Egoistul niciodată nu v-a percepe măcar sensul acestor cuvinte, pentru că el doar aşteaptă (dacă auzi vreodată ce spune…), dar nu dragoste, în ciuda faptului că şi-o doreşte cu ardoare, atunci când se află în faţa lui el n-o recunoaşte… Comparativ cu acesta este acela care fuge...

Nu se înșela românul acelor vremuri străvechi, pentru că fugind, tremurând, reîntorcăndu-se la căminul său și reluând tot de la început, deoarece timp de un veac, în istorie numai așa s-a întâmplat. Era ca un plan prevăzut şi reprevăzut. Pentru ce trebuia atunci munteanul sau moldoveanul să-și întărească casa sa, dacă știa dinainte că va fi stricată? Atunci, când mai avea el timp să iubească între fugă și reconstrucții?

Numai că iată, negativismele i s-au instalat atât de bine - ca la ele acasă… ce mai putea face românul de atunci ca să devină pozitiv?

Mai mult ca sigur că așa îi era și iubirea, ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

iubea pe fugă, avea frică ca să nu se implice prea mult, căci dacă va disprarea acea persoană pentru care s-a implicat, va suferi astfel mai mult și poate mai inutil…?

Paradoxuri, din ele este compusă viața, însă acele preconstrucţii din „inconstientul colectiv românesc” or fi moarte? Nu foarte îndepărtată acea mentalitate ce a rămas cu siguranță ca un sediment adânc înrădăcinat în inconştient şi încă mai predispune la anumite acte. Românul iubea pe fugă sau îi era frică să iubească?

Cu toate acestea iubea, fără prea multe manifestări după cum știm toţi românii foarte bine, arătând din iubirea sa - nu mai mult decât ceea ce îi prescria realitatea. Iar, dacă am sta să ne gândim că întocmai ceea ce a fost o metodă salvgardantă a acestui popor pentru supravieţuirea de-a lungul unui timp de un veac, a devenit o strategie de luptă a marilor domnitori români, aceea: de pustiire, de a înfometa și înseta armatele dușmane, arzând și otrăvind fântânile din calea lor, stricând podurile şi drumurile, ducându-i în zone prielnice lor… posibil e, un motiv real prin care învingeau cu o mână de oameni hoarde întregi de armate inamice. Strategii împământenite de la Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș ș.a.m.d., sau de mai dinainte. Este o dovadă vie că atunci când dorești întradevăr ceva cu ardoare, atunci pot exista multe soluții pozitive! Aceste fapte din istorie ne-au făcut un renume în lume, însă numai pentru faptul strict că acei oameni erau uniți în fața primejdiilor, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieții, devenind astfel mai puternici, după cum s-a născut și povestea lui „Moş Ion Roată”…

19

eesseeuu

Numai întors...tot!

aceste

vremuri

noi

au

Într-o epocă în care invidualismul ajunge la extreme, încercându-se din răsputeri așa-zisul „pozitivism modern”, se năruie astfel ceea ce a fost bun și împământenit favorabil în mentalitatea românului. E un pozitivism fals acum, de fapt! Această mentalitate s-a dezbărat de preconstrucţiile (de unitate și de respect) vechi, însușindu-și altele noi, din occident, a luat în speță numai ceea ce-i rău acolo…

Deodată românul nostru a zis că vrea „să aibă”, dar a devenit rob, muncește și creează posibilități în alte țări decât în cea propie unde îi trăiesc urmașii și neamul...

La fel ca pe vremuri, iubește pe fugă pentru că trebuie să acumuleze, chiar nu mai are timp de dragoste decât tot pe fugă, însemnând doar puţin. Adică, doar cât să se debaraseze de fantasma aceasta ciudată și inadecvată-iubirea, care încurcă cel mai mult în drumul spre realizarea 'scopurilor măreţe'.

Transformarea nu se întâmplă fără fricțiuni, inadvertențe… chiar rătăciri, în primul rând a conștiinţei românești! Românul modern caută să depășească vechea condiție de ‘iepure’ fugind din fața pericolului – a ‘sărăciei’, dar din păcate în locul fugilor a pus... infatuarea! Se dă mare cu ce are în primul rând față de seamănul său, ori față de acela cu care trebuia să fie unit..? Se întâmplă așa după cum a observat A. Adler la aceia care nu reușesc să-și rezolve acel complex de inferioritate, dar interpun direct peste el unul de superioritate astfel şubrezind fiinţa proprie mai mult. E ca şi când ai încerca să zideşti o casă de piatră pe nisip…

Dacă n-ar fi și nebun... atunci ar vedea că nu ia cu sine nimic din ce are, că tot ceea 20

ce ar conta este dragostea, mai ales pe care o poate oferii. Dacă iubești pe ai tăi cu adevărat, atunci iubești și pe alții. Iubești lumea întreagă, iubești viața, florile, animalele, frumusețea ta și a altora, chit că nu ai vedea-o decât pe cea interioară, care de altfel nu ți-ar mulțumi decât sufletul, văzând-o cu ochii minții!

Cunoașterea în iubire începe de la tine însuți!

Motto-ul de pe frontispiciul delfic, ce spune „cunoaste-te pe tine însuți!”, este de fapt o invitație la iubire - a te cunoste mai bine, însemnând a te iubi mai mult! Altă măsura că ai putea iubi pe altul la fel ca pe tine nu este! Iubirea de sine este drojdia ce contribuie foarte mult în aluatul total al iubirii, nefiind vorba de stimularea aroganței personale, ci tocmai o reală apreciere a noastră înșine pe bază înserării valorilor universale de pace, de prietenie, de însăși dragostea cu tot ceea ce înseamnă ea în noi. Atașamentul de a mă prinde sau agăţa de cineva pentru a-mi da acela tot nu-I altceva decât - egoism pur, prin care nu se iese din carapacea proprie, unde în permanență aflându-mă, nici eu nu mă pot cunoaște, ce-aș mai putea spune despre iubirea mea proprie…? În acest caz, mereu mi-ar trebui câte cineva care să mă facă fericit, și în puține cuvinte să am câteva bucurii și acelea de scurtă durată, temporare, chiar repetitive fiind (de unde și mult prea multe dorințe ce n-ar putea fi satisfăcute nici într-o viață…), comparativ cu acea fericire deplină ce este permanentă.

Cel care are această vibrație de fericire permanentă în el a înțeles că nu-i trebuie prea multe, sau îi trebuie în măsură în care oferă, în măsura în care este activ și își poate mobiliza întreaga energie către cele

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

ce-i trebuiesc, dar mai ales către o bucurie interioară prezentă tot timpul, indiferentă față de alte bucurii exterioare ce i-ar putea parveni și lui, chiar dacă tot în mod temporar.

Dragostea „Eros” Dragostea din cuplu este în mod expres numai voința de ‘a da’, de a împărtăși în permanență și de a comunica în toate sferele ce o caracterizează, fiind ca un izvor nesecat de minunății. Numai de te aștepți ca dorința ta de dragoste (chiar și cea sexuală) să fie în permanent trează, s-ar putea de fapt să găsești exact inversul expentanţelor. Rolul hotărâtor pentru a nu fi invers este - productivitatea interioară!

A fi, deseori, se traduce prin a avea, şi nu la cea de a avea şi de a menține dargostea în interior (cu ajutorul tuturor proceselor psihice: rațiune, memorie, imaginație, atenție ș.a.m.d.) după cum ar trebui. Iar, când a fi nu devine un a voi puternic și de nezdruncinat, atunci nici aşteptările care au venit de la început de la sine nu se permanentizează. Fără voință, promisiunile de la altar ar fi scrum!

Aceasta nu înseamnă că, așa dintr-o dată din anumite rațiuni (reci), ne putem înfoia în pene și să ne propunem să iubim pe cutare. Cu toate că, fără dorința inconştientă de a iubi ce vine de la sine, niciodată în cuplu (față de iubirea altruistă philia - așa cum era la grecii antichității) nu poți iubi autentic fără atracţie, trebuind să existe acolo dorințe trupești și/sau sufletești contopite și întrepătrunse, dorințe aprige de empatie, conglomerate de afecţiuni, și multe ‘întrebări’ fără răspuns.. În eros (termenul definitor în dragostea de cuplu ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

la greci; aveau în vechime 4 termeni pentru dragoste!) pe lângă iubirea universală de care tot vorbim, pe lângă atracţie şi multe întrebări, la care nu ai cum să răspunzi pentru ce ţii la cineva. Neînsemnând distanțarea de rațiune (iubirea este oarbă?), ca un raționament de bază, în fapt iraţionament - pe baza includerii a multor rațiuni. Deoarece, însăși existența noastră este un iraţionament interminabil, oricât de multe raționamente i-am aduce în preajma existenţei! De aceea: A şti în iubire se materializează în primul rând prin a dărui este condiția primordială și rațională. În iubire lucrul cel mai important este dăruirea, pentru că numai cine o oferă poate suscita iubirea reciprocă, de aceea nimeni să nu se creadă iubit dintre aceeia care nu dăruiesc!! Dăruirea este condiția îndrăgostirii puternice, a iubirii cu pasiune, a menținerii sentimentelor în cadrul iubirii mature, fiind gingășia ridurilor chiar și încântarea amintirilor pe timp de bătrânețe. În sensul percepției existenței noastre ca mister, precum acel iraţionament interminabil, se și spune de multe ori că atunci când suntem bătrâni depănăm și rumegăm numai amintiri, deși nu cred că-i tot timpul așa. Depănarea amintirilor pentru aceeia care se iubesc este un exercițiu bun pentru învierea și retrezirea sentimentelor actuale, ori dacă nu vine de la sine atunci actul voluntar capătă un sens deosebit, care de cele mai multe ori nu este unul rece. Actul voluntar putând fi așa, cam nu prea călduț, atunci când auzim de el în primă instanță. Deşi, sunt bătrâni care își aduc aminte de momentele fericite din cauze obiective putând ei iubi post-mortem.

21

ppooeezziiee poezie 13-18

Ion Ionescu-Bucovu

Declaraţie de dragoste Tu, femeie, ca un cânt Numai soare, fără nor, Eşti şi viaţă şi mormânt, Eşti sonata-n re minor.

Văd în ochii tăi păduri, Peisaje ca de vis, Darurile din lecturi, Fermecate parcă mi-s.

Ai pe buze doar polen, Cu privirile feline, Jumătăţi de vis şaten Printre arcuri florentine.

Din poveste tu cobori, Parcă- vii şi eu ascult, Eşti făcută din erori, De-ale Evei, de demult.

Chipul tău parcă-l visez, E ţesut în mrej de lună, Ai un farmec vienez, Ce-a venit din lumea bună.

Eşti icoană pe perete, Umbrele-ţi îmi dau ocol, Clipe ne-nţelese, bete, Mi-au scăpat privire-n gol…

22

M-am golit m-am golit de carne de oase de amintiri de sălcii pletoase m-am golit de tine pe veci m-am golit de timp și poteci de cer m-am golit și de lună m-am golit de ploi și furtună de vise de oameni păgâni de golul ieșit din fântâni cu cumpene albe de ceară din noaptea senină de vară cu ciuturi dogite și sparte plecate din zare departe m-am golit de viață de sfinți de frați de bunici și părinți m-am golit de tine iubire m-am golit de mine de fire m-am golit de vara cu soare de viul ce naște și moare m-am golit de cerul cu stele de visul rătăcirilor mele m-am golit de infernul lui dante de blestemele de amante care m-au dus a orbire în nunțile mele de mire cântând pe ciudatele note în ritmuri de dans de gavote tresare viața prin organe se-aude cântul în timpane mai roade viermele complice mai tace viața și mai zice mai cântă iarși câte-o avă mai bea o ceașcă de otravă și neavând zău nicio vină devine pulberea divină.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Zinca Iulian Marius

Dincolo de început

Dincolo de povestea din ochii (s)curşi pe hârtie, în cuvinte, n-am învăţat să mă cunosc în afara oglinzii – o faţă era cerul, o alta era pământul. Şopteşte-mă în ciripitul de păsări apropiate şi apoi apropriate din plimbarea agale prin pădurea de lume cu frunze abia înverzite, dinainte de a muşca cozonacul sfârşitului de mine, să-mi aflu începutul...

Aşteptare de ploaie Cobora cerul pe pământ. Se înnegura.

Adierea dintre crengile pădurii, ne aducea foşnetul aerului mai aproape de banca noastră, tată.

Păsările se întreceau cu vântul, care să cânte mai tare.

Lumina ardea în felinare. Sufletul ne şoptea dorul. Îl priveam cum îmi prinde văzul şi se-nalţă ca o dâră de fum din ţigara prinsă-ntre degete şi cafeaua, cafeaua care o beau cu tine, aştepta dansul norilor în picuri sau lacrimi vibrate pe-ntinsul apei, cu mine.

18.04.2015, ora 13,37’

Răbdare (ne)credinţei Cuiele şi-au vindecat rănile.

Doar urme au rămas pe crucea noastră şi călcăm apăsat, împinşi spre înaintea-napoia din spate a vorbelor de gânduri ucise.

Se-ngrămădesc toţi să-şi miruie fruntea, cu acatiste şi lumânări aprinse, în mână.

Se lasă, se calcă din urmă, pe aproape.

E ziua lui, a lui Toma şi (ne)credinţa din noi, dă năvală.

Nu mai auzim şoaptele cântate de Suflet.

Mi-e dor să-nvaţ despre Răbdare.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

23

ppooeezziiee

Paşii

Emilia Popescu Rusu

Ce mai aştepţi? În nopţi cu lună plină, coamele cailor au umbre ciudate.

Caii mei, galopând în delir.

Foşnetul ierbii şi murmurul pădurii amuţesc în muzica ielelor.

Când toată făptura se preface în apă şi foc, braţele mele încă te mai pot cuprinde şi taine-mi stau a desluşire...

Cănd orologiul stă în crucea nopţii, fecioare desculţe dănţuiesc frenetic ce mai aştepţi?

Peste umbră nu poţi păşii nici măcar în cuvinte.

Peste dureri şi regrete poţi păşi doar cu gândul.

Dar peste dragoste?

Peste dragoste... numai îngenunchiat mereu învins.

Fantezie Cineva... bate la poarta zăpezii, îţi urneşti cu greu gândul... cine a cutezat, să tulbure visarea, să înlăture umbra.

Nicio licărire a candorii nu te sfieşte.

Rămâi un munte străjuit de nămeţi din care plâng sloiuri de nostalgii.

Rătăcire Neguri colindă păduri, siluete de ceaţă rătăcesc printre hăţişurile acestei iubiri îndrăznind spre idealuri.

De neajuns, de necuprins spre piscul încununat de albastru.

De jur împrejurul pământului, doar cerul este acelaşi ostatic îndurând penitenţa iubirii.

24

Stare Aminte să-ţi aduci... de verdele frunzelor din ziua aceea pecetluită... în mireasmă primăvăratică, neastâmpăr de vânt sărutându-ne trupurile în mirajul clipelor... nepieritoare. cu privirile rotiri de păsări şi-o pace binecuvântată. foto p.11-13: Gil Bruvel (Dichotomy – fotoweb)

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Sărută-mi buzele

Lenuş Lungu

Ţi-e dor?

Spune-mi… suflete, ți-e dor? privește mai am puțin și mor sunt în mijlocul unei furtuni un foc înlăuntru-mi mocnește, arde și doare spune-mi auzi-vei vreodată glasul pustiu al sufletului ce țipă încet cât îi e dor privește cum arzi notă cu notă, cântecul dulce-al iubirii îmi lipsește puterea îmi lipsește curajul de-a opri ceasornicul ce-mi măsoară destrămarea… privește sunt ca un înger negru plin de flăcări un înger tenebru secundă de secundă te îndepărtezi pleci refuzi să mă mai vezi deschid o poartă.. văd o regină a nopții… moartă, mă simt atât de singură uitată sub un foșnet de frunză, închisă într-o vibrație a unei clipe mă uit în jur necunoscut oare când am învățat să zbor? jos te zăresc ochii-mi sunt plini de tine ascultă ceasornicul a stat am închis poarta am plecat.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Sărută-mi buzele încărcate de anotimpuri răsuflarea ta plină de pasiune gemete încep să-mi fulgere auzul pe culmile pieptului tău gol îmi cântă sirene de dor

îţi simt buzele alunecând uşor pe curba suavă a gâtului cerul se pierde în infinitul sufletului te primesc la rădăcinile iubirii mă cuprinzi în corola trupului cu braţele săgetat de fiori îmi acopăr sufletul cu tine şi adorm fericită.

25

ppooeezziiee

Gabriela Mimi Boroianu

Singurătate Mi-o purtam în spate, ca pe o haină, Când orice ființă avea o jumătate Ochii la cer mi-am ridicat și-n taină Cerut-am trup pentru singurătate.

Am smuls un pumn de lut și-apoi o coastă Cu mâinile le-am frământat în dor Vroiam din mine să te scot năpastă Avându-te alături, să-mi fie mai ușor. Ți-am dat din suflet partea cea mai bună Tot ce-am primit la doi am împărțit Punând lumină-n tine de la Lună Și-o flacără ce-am rupt din asfințit.

Din stele, două, luat-am o scânteie În roua dimineții stropind lutul Cu furie te-am plămădit „femeie” Să-mi fii alături sfârșitul și-nceputul!

Dar n-am știut bestemul ce-l stârnesc Că ești a mea când nu-mi mai aparți, Dacă te am nu pot să te iubesc Iar când nu-mi ești mereu te voi dori...

Uniți Tu ești cuvântul, eu baladă.

Suntem un tot când ne rostim.

Dar stelele când stau să cadă Iubirea nouă ne-o înnoadă În veci să nu ne despărțim.

26

Tu crești în mine jumătate Ca greul să nu-mi fie greu.

Lumina ta când mă străbate În tine-mi duce-o bună parte: Trăim ca doi dar „tu”, ești „eu”! Știu, lumea rău a fost făcută Dacă tu taci, voi plânge eu Căci sunt rostirea ta tăcută Cu-o lacrimă neîncepută Pe suflet îți scriu dorul meu.

Mă nasc din tine prin cuvânt Dar „eu” sunt „tu” când mă reciți Goniți din ceruri pe pământ Trăim ca doi sub legământ Într-un poem pe veci uniți!

24.03.2015

Visătorul Te știu eu visator cu ochi rotunzi Ce porți atâtea patimi în privire Farmece străvechi în vorbe bine-ascunzi Să furi din inimi stropul de iubire.

Cum încolțește iarba peste plai Și te îmbată magnolia cu parfum Îți scoți din tolbă-al vorbelor alai Și te așezi la margine de drum.

Când trec fecioare-n vale la izvor Le farmeci cu un vers și o privire Tu visatorul cu ochii plini de dor Le vinzi promisiuni dulci de iubire!

Iar seara când se-ascunde Luna-n nor Cearceafuri se aud gemând de... fericire!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Pamela Redmond Satran Orice femeie ar trebui să aibă Destui bani, ca să se poată muta…

Să își închirieze un loc al ei, chiar dacă Nu vrea să facă asta niciodată Sau nu are nevoie…

Ceva perfect cu care să se îmbrace dacă un angajator sau Iubitul visurilor ei i-ar spune că trebuie să se întâlnească într-o oră…

Cum să renunțe la un job, Să se despartă de un iubit Și să își confrunte un prieten Fără să ruineze prietenia.

Când să încerce mai mult… Și când e timpul să plece…

Orice femeie ar trebui să știe Că nu își poate schimba lungimea coapselor, Lărgimea șoldurilor, Sau natura părinților săi.

Că poate nu a avut o copilărie perfectă…

Dar acum, s-a sfârșit…

Orice femeie ar trebui să aibă

Orice femeie ar trebui să știe

O tinerețe pe care va fi mulțumită să o lase în urmă…

Un trecut savuros, pe care să îl povestească La bătrânețe…

Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…

Cum să trăiască în singurătate, Chiar dacă nu-i place asta…

Orice femeie ar trebui să aibă Un set de șurubelnițe, o mașină de găurit și un sutien negru, din dantelă…

Un prieten care o face mereu să râdă Și unul care o lasă să plângă…

Orice femeie ar trebui să aibă O piesă buna de mobilier pe care nu a avut-o nimeni din familia ei…

8 farfurii care să fie la fel, Pahare de vin și o rețetă care îi va face pe oaspeții ei să se simtă mândri…

Sentimentul de control asupra destinului său…

Orice femeie ar trebui să știe Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși, ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Orice femeie ar trebui să știe În cine poate să aibă încredere, Și în cine să nu aibă Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…

Orice femeie ar trebui să știe Spre ce se îndreaptă…

Poate fi masa de la bucătăria unui prieten Sau o cabană frumoasă din pădure… Și când sufletul ei are nevoie de alinare…

Orice femeie ar trebui să știe Ceea ce poate și ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi… O lună…

Un an…

27

ppooeezziiee

Claudia Bota

Primăvara vieții mele, În primăvara vieții mele Pe câmpul plin de maci, Îmi rezăm capul de trupul tău Plutind în labirintul sinfoniei abisale, Lăuntric glas se lasă ceas de ceas, Ducând iubirea ce ne apasă, Într-o secundă lumea topise-va, Nici o fărâmă de-ndoială Doar Eu și Tu suntem, La clipa infinită ce revarsă Lumina ta, lumina mea, Fără durere și suspine, O adiere părul ți-l rasfață Și ești Zeița mea pe veci, Ce-a plămădit cuvăntul, Neadormit voi fi mereu, Suflarea mea atârnă acum De trupul tău.

Avem bucuria revederii şi-a păcii, Lumina din noi, învăluie totul, Raspunsul iubirii aduce cuvinte Ce putere ne va fi, la ceas de-ntristare, Când lumea răni-va :credinţa ,nădejdea şi dragostea mea .

Un suflet singuratic Pământ fără putere, Fără chemare de-a pururi, Până când voi chema numele Tău, Căci nu dorit-am să cunosc, Nici moatea, ci doar veşnicia.

De aceea Te strig,Te caut la orice ceas, De aceea îmi reazem umărul Şi capul meu plecat în rugăciune, Să-ţi spună cele fără de-nţeles Lumii care cu lumea rămâne, Să aflu răspunsuri de taină.

Răspunsul iubirii Răspunsurile mele pentru tine Nu-şi mai găsesc îndoielile Sunt clare şi adâncite, În agitaţia acestei lumi Care pe noi nu ne-atinge, Trăim gândurile noastre Rupând ceas de ceas, Cuvintele ce se-nlănţuie prea devreme Deşi depărtarea e mare, Aproape noi suntem prin sufletele contopite Vibraţii fără suferinţe pătimaşe, Dar întinzându-ne palmele către cer, Noi rupem destinul ,ce încă ne-nvăluie , 28

Dulcele meu suspin Dulcele Meu suspin Când am să creez Am sa mă înalţ ajutat fiind Ca şi cum azi, ultimul Cuvânt s-ar termina. Şi lumea aceasta, Deveni-va iubire desăvârşită, Şi preschimbată de armonia înaltului, Care cauta sufletul să-l înalţe, La încununarea cununii dăruite De puterea Divinului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rrm meem mbbeerr in memoriam 24-27

Raul Constantinescu

Balada preoţilor români martiri din Șimand – Arad – Vinerea Patimilor – 1919 Închinare: Pios omagiu Martirilor Preoți ortodocși români din Șimand: Cornel Popescu și Cornel Leucuța care în Vinerea Patimilor din anul 1919 au fost urmăriți, prinși prin trădare și legați unul de altul de către bandele bolșevice maghiare ale lui Bela Kun, care i-au dus pe malul Canalului la pod pe drumul de Cintei, unde i-au îngenunchiat, batjocorit, scuipat, bătut, chinuit, maltratat, torturat, mutilat, până iau omorât în groaznic martiriu, aruncândui apoi în apă sub pod, pentru că au fost împreună cu învățătorul Dumitru Ciobotă în calitate de Tribuni ai poporului în fruntea Delegației unioniste din ȘIMAND care ducea Actul Credențional cu semnăturile șimăndanilor din 1918 pentru Unirea eternă a Transilvaniei și comitatului Aradului cu Patria Mamă – ROMÂNIA, la Adunarea românilor ardeleni de la Alba Iulia din data de 1 DECEMBRIE 1918, când VASILE GOLDIȘ a citit Proclamația Unirii ARDEALULUI de bună voie pentru totdeauna cu ȚARA MAMĂ – ROMÂNIA. În aceste locuri sfinte am copilărit și cum le-am auzit de la bătrânii satului, cu litere de foc le port și azi în inima și-n sufletul meu… Fie-le amintirea lor luminoasă neștearsă în conștiința românilor! Tinerele generații să afle și să nu uite!

Cu pleazna îi șfichiuie, Îi scuipă și-i huiduie...

Ploaie de pumni și ghionturi, Mii de ocări și-afronturi...

Când au ajuns la pod, Îngenunchiați în glod, Pălmuiți, loviți cu spini, Precum Isus printre păgâni, Limbi tăiate, în ochi sare, Călcați cu sete în picioare, Cu-ochii străpunși de ace, Îmbrânciți încolo-ncoace...

Plângeau zarea și văzduhul Peste martirii ce-și dau duhul Loviți în piept, în cap, Pân-la cer jeliri nu-ncap...

Spintecați cu ascuțișul, Jalea lor o duce Crișul Din Șimand de sub greul nor Unde-i plâng români cu dor... În apă aruncați legați, Batjocoriți și mutilați...

Duce apa plâns scântei Pe drumul de Cintei Duce apa plâns și dor Prin câmpul de mohor...

O troiță la răscruce, De ei aminte-aduce.

La biserică-n Șimand, Bustul lor străluminat – Loc de rugă, pomenire – A satului întreg cinstire. Șimand, Hațeg, 1956-2015

Prin Șimand pe drum de care, De Patimi în Vinerea Mare, A’ lui Bela Kun hoarde Împușcă, taie, case arde...

Mână-n față braț la braț Preoții români legați; Îi împing, împung de zor Înspre Canalul Morilor.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

29

pprroozzăă proză 28-33

Lenuş Lungu

Pe aripi de iubire Ne pierdem printre mii şi mii de ceasuri, atât de temători şi grijulii cu rătăcirea noastră pe un drum, pe nu ştiu care drum, încât de fiecare dată când ne întâlnim cu Ceasul rămânem fără de cuvinte, ezităm, ne bâlbâim şi el dispare. Învăţăm să uităm să ne aducem aminte de noi şi sfârşim prin a ne uita. Şi devenim prea ocupaţi, ne adâncim existenţa în lucruri superficiale şi inutile. Am uitat că în viaţă pentru a şti nu ajunge să cercetezi mereu, ci să simţi. Am uitat să visăm, să alegem. Am uitat că uneori trebuie să alegem şi căile nebătătorite, pentru că de cele mai multe ori, ele sunt cele care duc sigur la destinaţie.

Nu mai putem privi în noi, am pierdut orice capacitate de cunoaştere totală a unei lumi ale cărei mecanisme sunt parte din noi, ne leagă între noi, ne unesc în ceea ce se cheamă LUME şi nu mai reuşim să vedem esenţa, astfel că pierdem şi orice contact autentic, de la suflet la suflet, de la spirit la spirit. Continuăm să ne privim cu ochii de lut crescuţi invers doar trupurile şi nu mai reuşim să zburăm de greutatea aripilor crescute înăuntru.

Iubire… acel gând ce te face să zâmbești, acea stare care te face să crezi.. .să te îndrepți spre orizonturi calde… acel lucru care dă

30

culoare vieții. Când mă gândesc la dragoste, nu pot să spun decât că locuiesc într-un glob cât un picur de ploaie, călător între cerul din sufletul tău şi pământ. Dintotdeauna visez săţi devin curcubeu. Uneori, simt că din mine nasc rădăcini de castan, frunzele-mi sunt scoarţe de gânduri, iar braţele tale mi-s crengi întinse către aripi deschise în zboruri rotunde, prin pulberi de timp.

Mi-aduc aminte cum, când eram mică, lipeam acele calde ale Ceasului, cu guma de mestecat, încătuşându-i astfel trecerea şi aşa, ne păcăleam, noi, copiii, eu chicotind cum se zbătea să se elibereze, iar el scoţându-mi limba, şugubăţ.

Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate dendoială. Sunt jumătate de întrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate de înţeles şi de neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de… mine. Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din locul în care m-aţi mutat, nu imi mai e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închisă în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea. Cuvintele sunt cutremurate de sentimente pure, sincere, ce par a înălţa sufletul şi totodată a-l izbi de colţurile dureroase ale înlăuntrului. Se spune că nu există artist, sculptor, poet mai mare decăt cel îndrăgostit. Perfect adevărat. A citi ce-ţi scrie iubirea care tace, a auzi cu ochii, sunt lucruri pe care nu le pot face decât cei ce-şi dăruiesc sufletul gingaşului simţ al iubirii. Iar in spatele fiecarui sunet, stă o clipa din propria existenţă efemeră. S-a întâmplat că am iubit… aşa cum am fost şi iubită. Fără să înţeleg de ce, ce fac, încotro mă îndrept… În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre dragoste… Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne oferă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. Pe parcursul existenţei mele (căci mă încăpăţânez să rămân agăţată de fiinţa mea), nu ştiu să fi făcut altceva în afară de a făuri mii de visuri.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Am simţit cum acestea îşi înfingeau adânc rădăcinile în sufletu-mi şi aşa mutilat… auzeam ecoul surd al creionării lor şi eram martor mut, atunci când acestea se năruiau, se pierdeau în nemărginirea cerului. Ştiam că sufletul mi se prăbuşea încet-încet în mocirla neapartenenţei.

Am impresia că nu mă identific cu lumea asta. Şi când în sfârşit întrezăream o rază de lumină, menită să străpungă obscuritatea oarbă în care mă aflam, iarna se reîntoarce în mine. Credeam că vei reuşi sămi reconstitui, fărâmă cu fărâmă, făptura-mi, aşa ca un puzzle. A iubi, iubit, iubind… încercând să uiţi… să ţipi că orice sfârşit implică şi un nou început… cuvintele refuză să se articuleze, rămânând prizoniera propriilor răsuflări, bătăi ale inimii. De ce eu? De ce tu? Freamătul întregii fiinţe te cheamă… inima îmi vibrează o dată cu fiecare acord de chitară, fiecare privire albastră, menită să lăţească abisul dintre noi. De ce ai răsărit în viaţa-mi? De ce ai adus atâta haos, incertitudine, lumină pe diapozitivele adolescenţei mele?

De ce te-ai încăpăţânat să-mi colorezi cuvintele? Existenţa? Simţi cum pulsul mi se accelerează doar la auzul paşilor tăi?

Mi-ai simţit mâna tremurând când te-ai apropiat întâia oară de mine? Te-am îmbrăţişat cu ochii, m-am pierdut în senintatea privirii tale, fără de care nimic nu mai este verde sau albastru. Stăteam, tăceam şi te primeam în viaţa mea. Nu rosteam niciun sunet… mi-era teamă să nu te atingă vreun cuvânt… Şi ai pătruns în sufletul meu…

Te-ai înfiorat doar cât ai aruncat privirea… îmi comprimasem simţirea şi gesturile... Era atâta linişte în acea seară… de mi se părea că aud cum se izbesc de geamuri razele de luna!

Lasă-mă să mă ascund în tine asemeni unui gând rătăcit, Deasupra, cerul îşi descălţase ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

privirile şi acum îşi plimba tălpile lor goale prin iarba încă udă. Pe zid, un staroste cărăbuş, suferind de insomnie, se grăbea să-şi ocupe cel mai bun loc la soare. Gâfâia apăsat şi îi arunca peste umăr un mormăit de bariton hotărât, în timp ce se căznea să rămână-n picioare. Îi zâmbi aproape sfios: el nu va cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare…

Cum să uit? Iubirea aceasta nu se uită.

Iartă-mă dar nu pot înceta să te iubesc…

Singurul lucru pe care mă pot baza este că vom rămâne puternici. Cu fiecare cuvânt şi în fiecare clipă eu mă rog pentru noi… Nu pot înceta să te iubesc. Ar însemna să trădez iubirea mea pentru tine. Ar însemna să te trădez pe tine. Ar însemna să trădez promisiunea mea în faţa ta. Iartă-mă dar nu ştiu a înceta să te iubesc. Nu ştiu. Nu pot şti.

Tu nu vezi niciodată fluturii cum se privesc peste noi? Nici semnele pe care vântul la face ierbii când trecem? Dacă mă întorc brusc ramurile încremenesc şi aşteaptă să ne îndepărtăm? N-ai observat că păsările apun? N-ai observat că frunzele se sting? N-ai observat şoaptele care cresc în spatele nostru ca muşchiul pe partea trunchiurilor dinspre nord? Şi tăcerea care ne aşteaptă oriunde…

Am strâns atât de mult scrisori de la viaţă, încât mi-e teamă că n-o să apuc niciodată să le citesc pe cele mai importante. Şi i-am trimis atât de multe plicuri pline de gol…

M-am transformat într-o frunză şi am lăsat vântul să mă adie-nspre tine, apoi într-o lacrimă să te pot mângâia pe obraz şi uneori în surâs, ca să te pot săruta. M-am transformat în vară şi m-am întins covor de flori-n calea ta… vreau să găseşti drumul ploii care te-aduce la mine, picurând peste noi 31

pprroozzăă

stropi de cuvânt născut din iubire. Te aşteptam, ca să-ţi respir din nou apropierea, acel miros de mere ce rămân, cu încăpăţânare, verzi. Sub umerii florilor albe de in îmi crescuseră braţe întinse a dor, a chemări şi a poftă de viaţă, de atingeri în doi…

Aş vrea să ştii, şi nu ştiu de ce, că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra ta, că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre tine,că atunci când erai mai mult decât lumea intreagă pentru mine, eu am fost pentru tine,unul din obiectele fără viaţă,ce te înconjoară.

Aş vrea să scriu mereu mai frumos, întotdeauna mai bine, aş vrea să spun de fiecare dată ceva mai aproape de sensul poveştii cu tine, de ceea ce simt sau gândesc. Şi ştiu doar că lucrurile astea se spun din priviri, nu din vorbe. Eu vin către tine, tu vii către mine, şi amândoi mergem spre Noi… Da, sunt naivă, mi-am propus să-i cer Timpului sămi dea timp înapoi, dar cu tine… Mi-am ridicat privirea spre cerul ce-mi umpluse odaia. Nu ştiu dacă există rai. Dar cred în îngeri… Am să te-mbrac în toamnă şi în mine şi am să te iubesc în ritm de început de noiembrie, un început ce nu va avea niciodată sfârşit.

Mă împiedic alergând între ferestre deschise, fără să ştiu prea bine prin dreptul cărei priviri ai să treci, călătoare pe-o aripă de vis. Aş vrea să nu mai adorm, să nu-mi mai scape, niciodată, nimic.

Dimineaţa mă găsise zâmbind: parfumul de vis nu stă ascuns în somn sau sticluţe, ci în apropierea braţelor tale şi, cu siguranţă-n minunea prezentului...

Miroşi a dans de ploi prin streşini îndoite sub călcâie moi de nori, miroşi a fluier 32

subţire de vânt prin verde de iarbă şi frunze de păr. Miroşi a sâmburi de nuci.

Mă simt ca un amestec nedefinit de culori, asemeni celui din ochii tăi, atunci când îţi simt obrazul lipit de al meu şi te privesc în tăcere.

Te simt cum mă priveşti şi tu, te simt cum mă atingi uşor… eşti ca o pală de vânt cemi mângâie viaţa. Eşti muzica mea de vară şimi cânţi pe strune de suflet, sunt muzica ta de-oricând şi-ţi cânt spunând mereu că mi-e dor.

Cred că mi-e dor de… de ceva ce nu am trăit încă: mi-e dor de ziua de mâine răsărită din suflet, nu de sus, de pe cer şi nu din pământ, din nu ştiu ce capăt de deal mut şi absurd. Mi-e dor de sensul acelui A FI nu din litere, ci din două silabe vii şi îndrăgostite, ce nu mai încap într-un singur cuvânt.

Mi-e dor să am timp. Şi mi-e dor să ştiu ce să fac, în clipele alea, cu el. Mi-e dor să nu mai înmulţim, vreau să tot împărţim…Viaţa în vremuri de dor şi în timpuri ce dor. Mi-e dor să ne fim.

Mi-aduc aminte de vremurile când treceam prin viaţă cu braţele deschise. Azi însă, parcă ne e teamă să ne mai strângem în braţe altfel decât vinovat. Şi precauţia asta de-a nu deveni vulnerabili ne-a făcut să trecem prin Timp aşa, sterpi, cu braţele-n sân, în cămăşi de forţă. Eu cred că braţele noastre sunt buzele necuvântului inepuizabil, ale nerostitului cu rost, ce încep a vorbi tocmai când crezi, pentru o clipă, naiv, că nu mai e nimic de spus. Privindu-le, îmi pare că cea mai frumoasă acrobaţie a braţelor e Iubirea, iar cea mai profundă reflexie le e rugăciunea. Păstrează-mă, păstrează-mă măcar pentru o veșnicie!!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Cepeha I. Mihai

Motanul lui Ilie Aşezat în fotoliul răblăgit de timp, Ilie priveşte fix ecranul stins al televizorului. Pe genunchi ţine un motan negru uriaş, propăşit prin preajmă de pe cine ştie unde.

– Care-i treaba cu tine, măi motane? Şi ce vrei de la mine? N-ai găsit altă casă?

Motanul se face că n-aude şi continuă să toarcă liniştit sub mângâierea degetelor lui.

Maricica, nevasta, trebăluieşte prin curte, pe lângă fântână, spală.

rupându-se din braţele lui şi dispărând undeva pe uliţă, unde ori are treabă ori caută alţi mângâietori.

Ilie se ridică din fotoliu, scotoceşte într-o cutie de tablă unde îşi ţine lucrurile folosite numai de el şi iese la lumina zilei. Îi e teamă să se mai gândească la ceva. Aşa cum a dispărut timpul dintre amintirile lui trecute, tot aşa poate să dispară şi viitorul. „Oare unde voi fi eu mâine?”

Ioniţă Gabriela

Lupul şi Muma Pădurii S-au şcolit mâţele bunicii! Cum ne văd intrând în bătătură, pe mine şi pe vară-mea, odată îşi strigă adunarea şi se bulucesc în cireşul de la poartă, cireş bătrân de când lumea. Cărări bătătorite au făcut în copac, Negruţa pe-o creangă, Pitica pe alta, Tigruţ –moţ în capul lui. Aşa viteză prind de mai tot timpul le zice mamaia: – Aţi ajuns zburătoare, măi?

O uşoară mahmureală şi căldura de afară îl face pe Ilie să nu se înghesuie a ieşi din casă, dar nici să doarmă nu poate.

Moţăie pierdut în timp.

Acu se vede un puşti obraznic, mereu în conflict cu cei din jur şi brusc flăcău alături de coşciugul mamei sale, tatăl pierind de mult într-o puşcărie de nimeni ştiută. Acu se vede la nunta lui cu Maricica, din care nu-şi aminteşte mare lucru, apoi se vede pe el în coşciug, privindu-se de sus şi cugetând: „Aşa merg lucrurile pe lumea asta. Ce, credeai că eşti veşnic? Şi până la urmă nu eşti decât un moş. Ce mai vrei?” şi,

Motanului nu-i plac gândurile moşului nemilos, îl trezeşte din visare,

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Importante, una nu răspunde! Stau acolo voioase la umbra zăpezii adunată-n fuioare, fuioare înşirate tot unele lângă altele pe ramuri. Adevăru-i că şi soarele ăsta de iarnă arde mai grozav, taman în zilele noastre de vacanţă la bunici!

Stăm în casă la căldurică, făcând ghem firul proaspăt tors din caierul de lână brumărie. Un vraf de turte coapte pe plită, aşteaptă cuminţel să fie băgat în seamă; mămăliga - juri că-i soarele în răsărit - o taie bunica cu aţa să se mai răcorească.

Cârnaţii munciţi pe jar, îi aduce bunicul la masă şi-i rostogoleşte peste câmpia de cartofi prăjiţi când afară se stârneşte hărmălaia.

– Doamne, da’ vin turcii?

33

pprroozzăă

Câinele, un căţelandru albicios cu urechile înnegrite mai să rupă lanţul, oile behăie şi frământă în picioare podelele din staul, păsările în coteţe îşi fâlfâie zadarnic aripile a zbor, doar mândrele - încrezute şi neclintite în cireş!

– Lupul, o dat lupul la oi! glăsuieşte bunicul tare şi apăsat.

Lăsăm bunătate de mâncare şi o zbughim în săliţă. Ne lipim tărtăcuţele gălbioare de geam, topindu-i florile cu răsuflarea noastră. Cât ai clipi şi frigul ne învăluie pe la subsuori: bărbiile prind a tremura, picioarele numai în ştrampi a înţepeni, doar inimile se zvârcolesc în noi făcându-ne a nu simţi înfiorarea aceea de gheaţă. Scotocim cu privirea albul ogrăzii, în căutarea sălbăticiunii. Şi câinele tace pentru o clipă când ne vede la fereastră, apoi ca unul ce are pe cine apăra începe hămăiala mai abitir. Bunicul cu coasa în mâini intră la oi, bunica iese în uşă c-un retevei înroşit şi prinde a chiui, când acelaşi gând înfiorător pune stăpânire pe minţişoarele noastre:

Se lasă înserarea. În zilele de iarnă drumul soarelui e scurt, scurt; acu, ca o tingire înroşită, se-nalţă mândru în capătul de răsărit al satului, acu-şi strânge jucărelele şi îmbufnat pleacă la somn!

Gătite în pijămăluţe punem de-o horă cu bunicul. Mai avem un pic şi învăţăm paşii când în săliţă scârţâie uşa: – Babaia!

Babaia este babaia! După cum povesteşte cred că este de pe vremea lui Hristos, aşa multe ştie!

– Da aşa copac să facă iarna mâţâşoari şi vara cireş-amare, n-am mai pomenit! Cre că-i fermecat! Sara bună!

Fără grabă scoate din buzunarul pestelcei două bomboane tăvălite prin

– Dacă ne văd mâţele la geam şi de dragul nostru (că ne iubesc mult!) coboară din copac taman în gura fiarei?

N-avem nicio teamă pentru tataia, nui el om pe care să-l mănânce lupii! De bunica nici atât că-i tataia, iar noi suntem la adăpost. Şi mâţişoarele sunt averea noastră: – Când vă măritaţi, vi le dau zestre, spune buni mai mereu.

– Să rămânem fără zestre?!

Ne-a învăţat bunica, încă de la cei patru ani ai noştri,Tatăl Nostru, Îngeraşul şi Crezul. Ştim că la vreme de culcare, de trezire, de bucurie sau necaz e bine să spunem o rugăciune. Acum fiind la necaz prindem a spune Îngeraşul cu mâinile împreunate: – Şi păzeşte-i, Doamne, pe Tigruţ, Negruţa şi Pitica! *** 34

cacao: – Aţi mai crescut, mânca-v-ar norocul!

Na, îndulciţi-vă! Îmi păreţi cam acrişoare, nicio pupă nu mi-aţi dat…

O pupăm noi bucuroase foc, numai nu ştie ea de ce; în lipsa pisicilor, babaia ţine loc de fotomodel. Îi punem părul pe cârmoaje, o descheiem şi încheiem la bluză de vreo mie de ori, îi boim ochii cu creioane colorate şi tot dintr-astea.

– O dat lupul la oile noastre, începe bunica povestea.

– Vai de mine! Şi n-o fost acasă Gherasim? Câte-o rupt?

– Niciuna. Am fost acasă, am ieşit cu coasa. Nu i-am dat în cap că m-o luat nişte friguri! Doar neta ştii că pe mine nu mă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rruubbrriiccaa

clatină orice vânt, da când am văzut arătarea ceea… Păduri de mesteceni avea de-o parte şi de alta a tâmplelor, ce spun eu păduri, nişte încâlcituri curgătoare scăpate din legătoare, iar în mijlocul lor se iţea un balaur; câte capete o fi avut, el ştie. Stătea lângă fetişoare, mi-era de ele, să nu le prindă urâciunea, să le sluţească cu hidoşenia ei! Rămâie găluştile nemăritate?! Şi unde n-o prins Muma Pădurilor a vui cu toate gurile balaurului, mâlc au tăcut lighioanele mele: cotârla, oile, orătăniile; care mai de care s-au ascuns cum au putut mai bine. Când mă pregăteam să rog lupul a mă mânca, să mă facă scăpat pe vecie din ghearele urgiei, ia-l de unde nu-i! C-un lemn înroşit pe spinare, mânca pământul.

Dacă nu i-o crăpat inima-n el de frică, apoi s-o ascuns în pădure. Degrabă nu mai iese el de acolo!

Nu mai vedem noi zăranie de lupuşor, cât ni-s zilele!

Mamaia, fără a lăsa andrelele din mâini, îi împleteşte bunicului nişte vorbe pe care noi nu le pricepem: – Gherasime, mâine când o trebui săţi aduc mâncarea la stână, şi-n restul zilelor câte-or mai fi, s-o aduc când îi soarele-n amiezi, în apus, sau să nu ţi-o mai aduc deloc?

– Gherasime, acu-i acu, zice babaia tuşind de două ori.

Bunicul se foieşte pe scăunelul cu trei picioare, tuşeşete şi el de două ori: – Ei, Paraschivă!

Noi, tuşim şi noi; tot de două ori!

Aşa potop de râs l-a prins pe tataia, de-a umplut odaia cu glasul lui. Parcă avusese stavilă până atunci şi deodată i-a luat-o cineva. Lacrimile-i se-noadă în barba ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

scurtă, albă şi rară, limpezindu-i safirul ochilor.

Bunica lasă împletitul în poală, se uită la tataia cum numai ea ştie şi amândoi îşi întorc privirile asupra noastră, două ghemotoace bălăioare strâmbându-ne de râs.

– Urâţeam eu fetele? Aşa urâte s-aibă toată lumea nepoate!

Nu ne pupă bunica, nici bunicul, doar ochii lor - bulgări de-azur- parcă ne-ar săruta. Bunicii mei cu ochi albaştri!

Timpul a trecut. Casa cu săliţă zici că nici n-a fost! În locul ei a ridicat vară-mea o clădire, de-ţi trebuie patru ochi s-o cuprinzi toată! Cireşul de la poartă este; a rămas tot bătrân de când lumea. Doar că i s-a împuţinat rodul! Vara e plin de cireşe negre şi amărui, iarna însă e sec. Are şi verişoara mâţe, două la număr, şcolite şi ele doar că la alte şcoli! Nu mai stau la umba zăpezii în cireş! Cu vestuţă, cu zgardă aurie la gât, sunt când legănate în scrânciob, când plimbate c-un cărucior de jucărie de păpuşica ei de fată.

Lupul, vulpea, porcii mistreţi mai dau însă prin ariile oamenilor în zilele când iarna uită să mai plece. Fac la stricăciuni cu nemiluita! Cum să nu facă? Dacă Muma Pădurii nu-i? A părăsit lumea asta luând cu ea încâlciturile de mesteceni, balaurul cu câte capete o fi avut, chiuitura, bărbatul cu care-a vieţuit…

Cum să nu facă stricăciuni lupul?

Cum?

35

pprroozzăă

Lili Crăciun

Aventuri dintr-o viațţă blondă De ești tu aceea, eu nu-s soțul tău (Episodul I) Uff! Diseară trebuie să plec la un botez.

Din ăla necesar și obligatoriu, de la care n-ai voie să lipsești. N-am nici un chef de petreceri, aș sta acasă să citesc. Dar nu se poate, trebuie…

Nu mi-au plăcut nunțile și botezurile.

Mereu m-am gândit, câte zile ar trebui să stai flămând ca în două- trei ore să poți să te ghiftuiești ca un porc? Dacă nu mănânci, se supără gazda, zice că ești fandosită și nai respect pentru munca ei. Îți plac, nuși plac sarmalele, bagă la ghizdan că așa face toată lumea, e datină. Înghite aperitive fără număr, sarmale, friptură, mai ia și o bucată de cozonac, două – trei prăjiturele. Zău așa!, zici că în țara asta e mereu foamete. Sau e pe cale să apară. Toată lumea e disperată cu mâncarea. Cu vinul o mai scalzi, poți refuza dacă ești femeie, dar cu mâncarea n-ai nici o șansă. De la o nuntă vii întotdeauna cu trei kile mai gras și bolești alte două zile de bilă sau stomac. Și ești obosit de parcă ai fost la plug.

Nu mi-a plăcut să mă duc nici la coafor.

Am ales să fiu naturală, nu tu moațe, nu tu machiat. Ori sunt frumoasă așa cum m-a lăsat Dumnezeu, ori nu mai sunt. Mi s-a 36

părut aiurea, cele mai multe femei se fac frumoase doar când pleacă de acasă, dar nu le pasă cum arată în intimitatea căminului. Te gătești când pleci, de parcă te duci la târg, să vadă alții cât prețuiești.

Nici unghiile nu mi le dau cu ojă. Când eram copilă, mă oripila să văd prin autobuz câte o cucoană cu unghiile date cu roșu – stacojiu, care fie aveau negreață pe dedesubt, fie o parte a ojei era sărită și mai avea doar câteva pete. Însă avea unghii făcute, deh! Oja era un semn că nu mai e țărancă, e cucoană de oraș. De atunci am preferat unghiile scurte, curate și nelăcuite.

Dar să revin, prea m-am luat cu vorba.

Vrei, nu vrei, trebuie să te duci la coafor, muiere! Botezul e de ăla cu ștaif, nu știu ce colegi de-ai dumnealui, partenerul cu care îți împarți așternutul. Nu poți să-l faci de râs, or să se uite blestematele alea de colege la orice fir de păr, să vadă dacă ești scoasă din cutie, mai cu seamă că nu prea te cunosc. Te vor pune sub lupă, dacă nu ești coafată și dată cu trei kile de pudră, să vezi bârfăraie în fabrică! O să vuiască de răs, vorbe că domnul inginer n-ar avea așa o mare doamnă lângă el.

Așa că, femeie, mișcă-ți hoitul! Că n-ai să mori dacă stai și tu o oră în salonul de frumusețe, lăsându-le pe „maestrele” alea săți îndoaie sau dezdoaie părul.

Plec fără prea mare tragere de inimă.

Nu știu nici ce să-i cer coafezei. Pentru mine, păr minunat înseamnă unul spălat și lăsat pe spate sau strâns în coadă. Tainele frumuseții, amețită și fățuită cu smacuri, nu le cunosc, nam vrut niciodată să fiu altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Dar, na, trebuie să fiu gigea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

la botez. Așa că mă urnesc cu pași târșâiți spre coafor. Nu știu ce vreau, însă trag nădejde că mi-o spune vreuna cam ce ar trebui să îmi fac la claia mea de păr, de care sunt mândră.

Mă uit siderată la cucoanele din coafor.

Măi, ce-o fi? Toată lumea se face blondă! La spălat, sub cască, la bigudiuri, la uscat, peste tot văd numai capuri blonde. Ce mama dracului?! Toți zic că blondele-s proaste.

Logica îmi spune că dacă toate blondele sunt proaste iar multe femei vor să se facă blonde, atunci acele femei vor să fie proaste. Mă simt stingherită, cu părul meu șaten spre negru, printre ele. Hmmm…! Blondă…? Parcă mă bate un gând. Oare ce-ar fi?

Coafeza simte că ar putea să scoată mai mulți bani din buzunarul meu, așa că-mi dă asigurări că culoarea blondă mă prinde foarte bine, cică nu știu ce luminozitate a feței îmi va da. Și bla, bla, bla, mă amețește până simte că sunt pe cale să cedez.

Realizez că un preț e pe moțat sau ondulat un păr și altul e să te și vopsești. Îmi dau seama că femeia vrea doar mai mulți bani, de aia se întrece în complimente. Dar mă prinde flama și-mi zic, „De ce nu? Hai și eu! Vreau să văd dacă mă prostesc după ce mă decolorez.” Am și un gând ghiduș, care mă face să zâmbesc. Oare domnului o să îi placă? Mai cu seamă că observasem, își cam întorcea ochii pe stradă după blonde. Na, acuma să-și sucească gâtul după mine.

M-am hotărât, mă fac blondă. Stau oren șir la coafor, mânată când pe un scaun, când pe altul. Treci pe un scaun la spălat, mută-te unde ți se va pune vopseaua, stai alte 50 de minute cu mirosul acela chimic care îți vine în nări de-ți vine să verși, hai înapoi pe ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

scaunul unde să te speli pe cap, apoi spălat, uscat, ondulat, coafat. Doamne, cât chin pe o femeie!

Cine dracu’ m-a pus? M-am plictisit de moarte. Revistele, înșirate pe scaune, sunt pline de prostii și mi-e dor de nu mai pot de o țigară. Îmi vine să renunț și să o iau la fugă către casă, chiar și necoafată, dar cu vopseaua-n păr nu prea mai am cum. Înghit în sec, proastă decizie! Nici n-am devenit blondă cu adevărat și deja mă simt mai proastă.

Coafeza mă amețește și mai mult. Deh, cum sunt pe jumătate blondă, prosteala ține. Îmi scurtează frumusețe de păr, cică nu ține coafura la păr atât de lung.

Așa că mă trezesc în oglindă cu o altă femeie, o tânără cu părul scurt, galben pai și făcut cârlionți.

Parcă-s o păpușă. Dacă-mi pun și o tonă de pudră pe față, aproape că mă poți pune în vitrină, în locul unui manechin din plastic. Numi place nimic din ce văd, asta nu mai este femeia pe care o cunosc eu. Mă simt stingherită în fața acestei necunoscute, m-aș schimba înapoi cu cea veche, dar smocurile de păr zac pe jos iar culoarea șatenă s-a dus pe apa sâmbetei. Sper să mă obișnuiesc cu mine însămi până diseară, altfel o să am o mutră care va strica cheful tuturor. Fugar îmi trece prin gând faptul că e bine că picii sunt la bunici, riscam să nu-și recunoască mama de erau acasă. Parcă-s un spic de grâu, dat în pârg. Îmi vine să plâng, dar mă încearcă și o doză de râs. Ce tâmpită sunt! Pentru ce m-am dus la coafor și ce-a ieșit din capul meu!

Coafeza mă simte nedumerită și îmi dă asigurări ferme, sunt foarte frumoasă. Sar și blondele, în devenire sau în reparație, cu complimente. Încep să mă simt mai bine, cu atâtea laude. Sau am devenit proastă?

37

pprroozzăă

Mă hotărăsc să mai bântui prin oraș. Nu că aș avea nevoie de cumpărături ci ca să-mi fâțâi blonzimea de păr prin piață și magazine, să mă obișnuiesc cu noua mea înfățișare. Am simțurile ascuțite, vreau să surprind fiecare privire admirativă sau critică. Rămân dezumflată, nu pare că oamenilor le pasă că a mai apărut o toantă blondă printre ei, sunt indiferenți față de marea mea schimbare. Îmi vine să strig: „Oameni, uitați-vă la mine, de azi sunt blondă! Vă par proastă sau am o privire tot așa de inteligentă ca până acum trei – patru ore?”. Mă abțin, doar ca să nu dau prilejul unor glume despre blonde. Au! De azi pot fi și eu subiectul unor asemenea glume. Asta nu-i chiar bine! Să vezi haz de mine prin cancelarie.

Mă uit prin geamul tramvaiului la un chip pe care nu-l recunosc. Începe să-mi placă femeia aceea blondă, tunsă scurt. Are un aer de vedetă de cinema. E clar, dacă a început să-mi placă de mine, sunt blondă-n cuget și-n simțiri. Și uite-așa, mai admirându-mă, mai criticândumă, mă trezesc în fața apartamentului. Cu trei patru sarsanale în mână, dau o raită vizuală prin poșetă, fără să-mi găsesc cheia. Sau poate că deja creierul îmi funcționează ca la blonde? Răscolesc vârtos prin harababura din geantă și, în sfârșit, când îmi apăruseră riduri de enervare, pe fruntea acoperită de bretonul cel blond, dau de cheie.

Mă opintesc să deschid ușa și să nu împrăștii conținutul sacoșelor pe jos, dar nu pot deschide, o altă cheie îmi blochează dinspre interior intrarea în casă.

Sun, e singurul lucru logic, chiar și pentru o blondă. Deși logic ar fi fost să-mi las sacoșele din mână, dar ce să faci!, gândesc blond. Aud pași apropiindu-se și-mi iau un aer de divă. Mamă, ce surpriză o să-i fac!

38

– Nevastă-mea nu-i acasă. Reveniți mai târziu.

– Ce??!!

N-apuc să scot cele două sunete că aud un clic. Și ușa mi se închide în nas. Rămân fără glas. Aș râde dacă n-aș da în plâns, de ciudă. Surpriză, surpriză, dar să nu te mai recunoască bărbatul! Iaca la asta nu m-am așteptat. Și eu care mă bucuram că nu mi-s copiii acasă. În interiorul meu blond strig fără voce: „ Hei, hei, sunt eu, deschide!” Nu mă aude nimeni căci nu pronunț cuvinte, de rușine să nu deschidă vreun vecin curios ușa, să vadă ce se întâmplă.

Mai

sun o dată, pregătindu-mi pledoaria. Voi spune cine sunt, imediat cum se va deschide, să nu am surprize de nerecunoaștere facială. Numai că ușa rămâne închisă, văd un ochi prin vizor care se uită la mine și pași îndepărtându-se grăbiți pe hol. Ghinion, ghinion, ghinion! Cine o fi crezut că-i la ușă, de nici nu vrea să deschidă?

Hmm!, probabil vreo amantă blondă, care venise să-i ceară socoteală, altfel nu-mi explic.

Trântesc toate bagajele pe jos, în sfârșit un gest de neblondă!, și cobor un etaj la vecina mea. Care, ce să vezi!, mă recunoaște din prima. Asta mă face încrezătoare. Înseamnă că inteligența mea de brunetă răzbate puțin, printre firele de păr blonde. Îi povestesc tărășenia de la ușă și, după ce se hlizește vreun sfert de oră, chicotind fără întrerupere, hotărăște să mă ajute. Sună ea, la ușa propriei mele case. Din holul etajului inferior, aud sus vorbe, amestecate cu hohote de râs. Mă abțin să nu izbucnesc și eu. Am un chef de râs cu plâns, amestecat și idiot. La etajul de deasupra, după explicații date printre sughițuri și chicoteli, vecina îl convinge. Blonda, care suna disperată la ușă, e chiar propria lui nevastă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

Mihail Toma

Fata cu arbaleta Trenul ronțăie încetișor și adormitor.

E trecut de zece noaptea și am în spate o zi grea.

Examenele de promovare pentru fochiști sunt epuizante, nu atât prin calitate cât mai ales prin cantitate (acu' am avut 154 de cursanți, toți un bou și-o belea). În final totul a ieșit bine. Agitația și alcoolul băut la petrecerea de absolvire mă toropesc. Mai apuc să-l rog pe un vecin de compartiment să mă scoale la Focșani și închin steagul.

De dimineață puneam ordine prin hârtii. Brusc, ușa se dă de perete: – Ing’ule Mălina!

pleci

la

– Da’, don’ comandant, ziceam să mă duc și eu p’acasă. Cred cam fost dat… dispărut în misiune!

– Dai telefon, numa’ trei zile, n-am pe cine: Vasiliu are gripă (pă mă-sa), Bătrânu’i la Boboc cu luminile…

– Da’ ce n-a' terminat, c-a plecat odată cu mine…?

– Hmm,… căpitan’tu-i la unguri, în Covasna, l-au sechestrat hunii ăia, până nu termină la centrală, nu-l văd! Ce-ai făcut cu fochiștii?

– Au venit vaci și au plecat boi!

– Nu s-a opărit nici unu’, o zgaibă ceva?

– Nu, don’colonel, doar mă știți…

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

– Vezi… Da’ia te trimit pe tine și nu pe blegu’ de Costin!

– S-a zgâriat…unu'…

– Lasă vrăjelile, ai ochii cam umflați, ieri ați pus-o!? Ți-am semnat hârtiile, ai foile de drum…

– N-am un ban!

– Zi-i să-ți dea 2 sutare, semnez eu, dup’aia, marș, ai tren în juma’ de oră! Ăăă… te pui la uniformă, te-am săltat la căpitan, vezi cu gura. În tren m-am documentat: desant în spațiu de luptă fluid cu învăluire pe flancuri, armament clasic și neconvențional (?).

Din gară taju’ Vasile mă îmbarcă-n Aro şi printre hârtoape mă pune la curent: – Băieți cuminți don’ căpitan, de la tehnic…da’ o venit și o fătucă (subă) bunăciune, de la neconvenționale, țâță de țâță…, scuzați, dom’căpitan, ptiu!!! * Când am ajuns eram deja terminat (după chindia prelungită cât să nu scap trenu’ mi se pare normal).

Strâng mâna, formal, cu locotenenții celor două companii, ce mă așteptau în fața pavilionului(numai cinci plutoane, ăștia de la tehnic sunt rari) și urc la garsoniera de serviciu. Mă uit la ceas: Unu… la somn.

Visez o sucubă aprigă care mă violează, pervers, legat de pat și mă trezesc cu o dihanie de câine în șezut pe pieptul meu, lingându-mă metodic (o limbă pe dreapta, una pe stânga).

– Gemeați în somn, se justifică Vasile.

Leu a priceput imediat, ce-i de făcut.

39

pprroozzăă

– Și m-a bălit tot, reclam eu, cu imaginea sucubei, în flăcări, încă pe retină.

– Cât îi ceasu’?

cheile de la beci și congelator, că nu poate să facă mâncare din carnea de „câine” pe care o primește, că…).

– Șase fără zece, să trăiți… vă spălaţi olecuţă, barba merge… o fugă pe la OS că aseară… La șapte, inspecția de front, cinci minute la Comandant, popota… de la opt cursuri teoretice.

În sala de sedințe, vreo sută patruzeci de suflete, călări. Deja miroase a transpirație și ordon să se deschidă geamurile. Cincizeci de minute de desene tactice cu TAB-uri, biute, tranșee si săgeți.

Băieții, conștiicioşi, cu toată înghesuiala, notează în carnețele tip prea asemănătoare pentru a fi o întâmplare. În pauză, mă dumiresc. La DS e un puști nou, hotărât săși ia meseria în serios:

– Cursuri, gem, săltându-mă din pat, am o lună de cursuri în cârcă Vasile, o să turbez bărbate!!!

Pe ofițerul de serviciu îl cunosc, ne îmbrățișăm, dau a mă scuza că nu l-am vizitat aseară dar face un gest de lehamite și tac.

– Ceva ce nu pute, indică cu degetu’ în vreme ce semnează hârtiile, ia de dimineața, ca să-ți treacă greața, râde în barbă (a ajuns lent’colonel la 34 de ani și nu se știe de ce, a înțepenit așa, unii spun că de lene, alții că nu a trecut examenele…)

La 11′şpe după pauza de gustare, mergem pe terenul de instrucție pentru partea aplicativă.

Atunci o văd… venea agale.

– Palincă de caise, neam de neamu’ tău n-a’ gustat.

– Trăsneeet, gem, dar simt cum dinspre stomac, licoarea radiază în toate vintrele.

– Fugi la raport că-i fără cinci, ăăă, vezi nu te lăsa păcălit de puțoii aia, o fac pe mironosițele da’s da-ți dracului. * De la comandant, care m-a amușinat metodic cât timp mi-am prezentat raportul, fug la popotă. Mă ardeau mațele, ceva de speriat.

Fish, plutonierul transferat de la noi, pe motiv de marmeladă lipsă, îmi încropește un dejun. Fața lui, de pește stricat de o săptămână, e toată numai un zâmbet, are cui să se vaite (că nu-i lasă 40

I-a dotat pe toți cu carnețele tip repertoar găsite de el prin fundul magaziei, le-a înregistrat şi i-a pus pe toți să semneze de secret de serviciu. Țin băieții de ele ca de iarba de leac.

Arbaleta se balansa lovind, când și când, fesa stângă de unde ricoșa elastic. Cureaua se freca pe piept, deplasând ușor sânul drept care se împotrivea ferm. De sub chipiul ‘a la Rommel’ total neregulamentar, doi ochi verzi cu o metalică tentă albăstruie, ne supunea unei avalanșe de raze gama. Părul, de un șaten deschis, îi era strâns într-un coc ferm. Fără a fi minionă, dădea impresia unui tot unitar, proporțiile lui Da Vinci părând în mediul lor.

Sucuba mea… am hărâit mental şi Vasile, mereu prezent, mă împunge: – Ţâţă de ţâţă, cum vă zisei, don’ căpitan, ptiu!!! *

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

– Pe câmpul de luptă, începe doct, armele de foc și-au dovedit supremația. Dar sunt situații când o gălăgioasă mitralieră și chiar un foc de pistol, pot compromite o operațiune gândită în cele mai mici detalii.

Veți spune că o baionetă bine ascuțită e suficientă… dar nu și atunci când angajarea unei lupte corp la corp este compromisă de un amplasament tactic bine gândit, greu de penetrat, riscând o ripostă sau măcar un strigăt de avertizare.

Domnule Căpitan, cum aţi gândi un asemenea atac? mă interpelează brusc şi un val de adrenalină îmi scutură şira spinării.

– Doi PSL-lişti, pe fronturi, o echipă de 2-3 băieţi meseriaşi recit, şi-mi scutur capul.

– PSL-ul, chiar cu amortizor, face mult zgomot, ca să nu mai vorbim de precizie. Noaptea, pe un front linistit, ar alarma imediat patrulele de recunoaştere cu flacăra de la gura ţevii, vizibilă atunci când se înlocuieşte un deflector cu un amortizor…

- Aceasta, ridică arbaleta, este o armă totală, silenţioasă, rapidă, precisă şi uşor de transportat. E un Predator de la Barnet, modificat pentru armată: se asamblează… eu o asamblez în 15 secunde, se armează la picior, are lunetă sau punct roşu, zgomot la declanşare sub 40 de dB, viteza de ieşire a săgeţii, tip Eston, clasică: 114 m/sec.

Desigur, sunt şi mai sofisticate: Bowtech sau Stryker cu aer comprimat şi repetiţie de 4 săgeţi, sunt capete diferite pt săgeti de la clasic la incendiar sau perforant- exploziv, pt atac de diversiune, dar nu e cazul aici.

Domnule Căpitan…nu muşcă… *

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Mă duc în parcul auto. Meşteru’ mă aştepta: – M-a sunat Vasile. Hai, inginere, las’ că ştiu, s-o punem!

Stăm aplecaţi pe hartă: – Să nu fie în pantă, or’ să se dea de-a berbeleacu’, pe cine-mi dai? Să frâneze cu glagorie, să nu ne facă pe toţi ciorchine…

– Fii calm, știu băieţii şi când a ieşit ultima cârtiţă, nu o să păţească nimic puii tăi!

– Nu ‘s a mei, meştere, da’ îi plătesc cât nu face, tehnic, oase subţiri, diblă mare!

Belea!

Tragem la sorţi, plutoanele 1, 2 şi 4 în defensivă, se retrag cu locotenenţii, pe aliniament. Eu rămân cu băieţii de la 3 şi 5… şi cu ‘suba’. Dacă în 12 ore noi nu atacăm se dezlănţuia contraofensiva „inamică”. Sunt orele 18′şpice. Cum nu am decât patru TAB-uri schimb, parşiv, strategia.

Refac grupele: tot ce pare mai în putere creează linia a IV-a, pe care o trimit cu locotenenţii sub biute cu consemn de ciocu’ mic. La semnal de rachetă galbenă să facă mare gălagie da’ să nu scoată nasu’. 24 de puştani, cu mine,Vasile şi ‘suba’, urma să fim desantul ‘sinucigaş’, care trebuia să atragă grosul inamic.

Trimit un transmisionist al unităţii: atacul va fi la ora 4 a.m.

Ridicăm corturile. În zare se văd cele 4 TAB-uri, vălătucind fum gros. Vine transmisionistu’: comisia ne va urmări din ‘Balcon’.

Agitaţie mocnită, simt pulsul crescut al puştilor, mai trec odată pe la fiecare, o atingere de mână: Aştepţi să mă vezi pe 41

pprroozzăă

mine, da?… Hai, dormi! Mă bag în cort, aţipesc: sucumba apare, parcă instantaneu…

Ajungem la ‘Balcon’ și urc scările în foișor. Însuşi comandantul, cu un alt colonel de la marele stat major:

– Leu, nu... Leu nu mă băli, mormăi, dar nu-i Leu: – Gemeai, cine-i Leu? *

– A ieşit bine, Domnule… Căpitan, foarte bine… Domnul colonel Constantiniu, vă cunoaşteţi… se retrage. Constantiniu, mic, gros, roşu, mă apucă de cot:

Vasile bagă capul în cort: – Don’ Căpi… tan, scuzaţi, 'șoara sub…

Ptiu, îi 3 fără un sfert, dau fuga la ‘Taburi’.

– Ptiu, belea, îndepărtîndu-se.

îl

mai

aud,

Lansez racheta galbenă, TAB-urile ne scuipă ca pe grăunţele urii. Cu un genunchi la pământ primesc pe fiecare puşti: – La dreapta, la stânga fugi, fugi…

Locotenenţii se sincronizează, fugim de mâncăm pământul.

O văd pe Carmen punând arbaleta la ochi.

Pe o umbră incertă un punct roşu devine violaceu: – Ţi-am salvat dosu’ Capitane, râde gâlgâit şi rearmează la picior.

Lansez racheta roşie. Răcnind din toţi rărunchii băieții mei se năpustesc peste biute. Îi prindem la mijloc.

Lansez racheta verde.

Băieţii se îmbrăşițează. Fac semn la locotenenţi. Se încolonează, conştiincios,…

Au consumat adrenalină, cât pentru un an, se duc în corturi şi cad într-un somn adânc, câţiva întârzie, şoptind la o ţigară.

Suba se apropie, şi-mi dă un CD mic:

– Ce nu vii tu la noi? Am nevoie de un inginer care să vadă tactic, rarisimi, dragă, rarisimi… schimbăm toată reţeaua. Lu’ fiimea îi place de tine… eu mă încred în instictele ei… râde gâlgâit și mă privește conspirativ: Am intrat în NATO ce mă-sa.

Crăcănez un ochi… Două valuri, de trăiri, simultane, îmi zguduie firea: imagini trunchiate, cvasiinstantanee (o mână,o faţă crispată cu ochii strălucind…) peste toate sucumba, în flăcări, aplecându-se peste mine, greutatea din piept… arşiţainsaţiabilă, scutur capul.

Linişte… afară soare, mă întorc pe o parte: ‘bomboloaica’ (Alcatelu’ meu) zice că’i 12 juma': „Am dormit, bre”.

Intru la baie… arunc cu apă pe mine, umerii protestează… mă bag sub duş şi stau până nu mă mai simt. Vasile bagă capu’ pe uşă: – Am crezut că aţi adormit la loc… ia prosopul şi în ciuda protestelor mele mă freacă, cu mână grea de şofer, mai să ia chielea de pe mine. Îmi vin în fire.

– Azi, RoomService, că sunteţi vedetă, rânjeşte, şi ridică un prosop de pe tavă:

– Contribuţia mea, inginere; am aflat,

– Direct, de la don’ plotoneer Fisch.

Marmeladă n-a’ găsit…

Mă urc în ARO. Vasile tace.

Nu se fandoseşte, ştia că Fisch a exagerat, mâncăm amândoi:

sâc!

42

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

– Foile de drum? întreb, cu gura plină.

– Semnate.

– Ordinu’? Înghit.

– La OS, să trăiţi.

– Ce să caute la OS? Mă mir, naiv şi înfulec.

– Păi… D-l Comandant a plecat la Bucale cu ăia…

– Şi? Nu pricep, le luam de la financiar.

– Terminaţi de mâncat… aşa.

D-l Comandant a lăsat ordin, că dacă tot sunteţi aici… să faceţi şi ‘aruncarea grenadei’… ieri a venit lada cu grenadele de manevră, se justifică, cu ochii ţintă la mine.

– Mii de bombe în altaru' mă’sii de viaţă, candele şi draci beliţi, da’ ce-s câştigat la loz în plic, ce mă f__te rahatu’ ăsta de comandant a’ vostru, am consemn, mi-am terminat treaba, să mă fu_ă, am plecat, ce p__a mă’sii. Lasă-mă bre… sunt 40 de zile de când n-am ajuns acasă. Mă învârt prin cameră, ca un leu în cuşcă.

Strategic… Vasile strânge resturile de mâncare, ridică un ochi, oftează, tace. Mă uit bănuitor la el: – Vasile… da’ când ai… Ia stai oleacă, mă! …tu n’ai dormit deloc.

– Am aţipit oleacă, cât vă băteaţi prin somn cu aia, ochii îi lucesc: – Don’ Comandant mi-o zis că… un fir de păr din cap, de vă lipseşte, mă trimite la punctul înaintat, nu-i bai… două săptămâni, n-oi muri… că vă cam cade…

Se uită pe sub sprâncene şi când vede că m-am prins, gâlgâie gros, de zdrăngăne geamurile.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Afară, un soare, galeş, de septembrie, foiţă de vânt… dau capul pe spate şi râd…

– Hai! Hai Vasile, să aruncăm cu grenade… ce mă’sa!!! * OS-u’, un l’ent colonel cam ciufut, mă informează: – Vei face ‘aruncarea grenadei’ doar cu locotenenţii şi suba pentru că ‘trupa’ n’are orele de teoretic. „Altă viaţă… prind trenul de 12 juma”, ronţăi mental.

La popotă, după anunț, mare dezamăgire dar şi priviri uşurate.

Locoteneţii pun mesele la un loc şi mă invită în capul mesei. În partea ailaltă Suba.

Sporovăim, la un moment dat, un locotenent mă roagă să povestesc cea mai grea zi din viaţa mea.

Ezit, toţi ochii pe mine și peste toţi un laser de argon pur care mă baleiază rapid.

– Din păcate, mă arunc cam ‘pompos’, cea mai grea încercare se dovedeşte, întotdeauna, a fi… următoarea!

Văd nelămurire şi o dreg: – Fiecare nouă zi e o provocare, prin noutate - mai grea ca cea trecută. Văd că nu le-a plăcut, voiau poveşti eroice.

– Bine… Văd că nu scap, capitulez.

Să v-o zic pe aia cu forţarea Siretului.

E mai uşurică, mă acopăr, precaut…

Deci… Eram, cum sunteţi voi acu’ la o aplicaţie, pe vremea mea, se făceau aplicaţii, nu jucării ca acum; proteste, râsete, chicoteli. V-ar trece râsu’ după un marş forţat de 25 de km., echipaţi regulamentar, adică tot: de la completu’ chimic, arma din 43

pprroozzăă

dotare, baionetă, foaie de cort, mască, lopăţică, raniţă completată ‘regulamentar’ cu 15 kile de bolovani, plus, la fiecare după poziţie în pluton, căte două sau trei incărcături de AG, mitraliera de companie şi afetul, başca un geamantan cu gustarea de la 11, plin cu conserve de pateu şi pâine. Îîî? Oftaturi… A uitasem staţia de emisierecepţie.

– Eee, asta nu se pune, juma de kil’ acolo… aud un glas.

– Ba se pune, copil, că era un RG 10, pe lămpi, rusească.

22 dă’ kile ca ‘popa’. * Era cam pe la sfârşitul lui februarie, se mişca ceva, da’ pe Siret încă mai curgeau sloiuri. La tragerea la sorţi am picat noi.

Urma să forţăm Siretul, să spargem frontul inamic şi să susţinem un cap de pod până venea grosul infanteriei. „Inamicii” râdeau înfundat. S-au urcat în TAB-uri şi sau instalat confortabil, pe celalat mal.

Lopătăm, intens dar curentul puternic ne duce mult la vale, încercăm să stăpânim ‘animala’, care incepe să se rotească ca titirezu’, (ar fi trebuit să ne antrenăm, mai întâi pe ziuă, vara, emit un ultim gând).

Lovită de un sloi, deja în tangaj, plină de oameni, barca ridică botu’n sus şi ne aruncă de-a berbeleacu’ în apă.

– Dar aveaţi veste de salvare, nu-i aşa, izbucneşte un locotenent subţirel.

– Da, aveam. De fapt, asta ne-a salvat pe toţi, numa’ că eu am fost mai ghinionist, barca s-a răsturnat peste mine!

Aţi băgat, vreodată, mâna în apă cu gheaţă? * – Trebuia să vă rotiţi pe dreapta cu faţa în sus şi cu picioarele să împingeţi în barcă şi să ieşiţi la suprafaţă… explică doct spătosul de la plutonul trei.

Nu mă mai urcasem într-o barcă gonfrabilă, chiar militară şi cu motor. Părea solidă, cu o funie zdravănă agăţată de jur împrejur.

Un fior scurt mi-a strâmbat coloana vertebrală.

Papa Dram, d-l colonel în rezervă, nelipsit de la asemenea evenimente, mă strânge de mână: „Să nu dai drumu’ nici mort la funia asta!” În liniştea serii, ecoul spuselor lui s-au înşurubat, adânc.

Decolăm pe la 4 juma’.

Din aval venea o geană de lumină, cât să lumineze creasta valului. Celălat mal părea a fi pe o altă planetă.

44

Brusc, în dreapta, vâlvătăi uriaşe și o rostogolire de tunet ne anunţă, cu o întârziere de microsecunde, minute acum, că pregătirea de artilerie a început.

– Aşa am scris şi eu în raport, remarc, lejer gânditor, numa’ că… ceva, greu şi hotătât m-a apucat de raniţă şi m-a târât în jos. Funia s-a desfăsurat pe scoabe şi m-am trezit cu un sloi de… cine ştie câte chile în braţe, stătea înfipt cu ciocu’ între marginile funiei şi mă târa cu el, la vale, cu barcă cu tot.

– Trebuia să daţi drumul la funie şi să ieşiţi pe sub el, doar aveaţi vesta, vă trăgea afară, se agită şi Costel, primul care a sărit din TAB, după mine (impecabil).

– D-l căpitan, era deja în criză de oxigen, adrenalina eliberată în primul moment, îi consumase jumătate din rezerva din plămăni, apoi era echipat de luptă, în

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

bandurieră avea arma, plus apa din haine, bocancii…, nu pot crede că avea flotabilitate. Dacă dădea drumul la funie, se ducea la fund ca bolovanul.

Limpede, vocea Subei, reverberă in sala, acum, goală. La câteva mese, Vasile, Fisch şi un L’ent major cu AOSR pe braţ, sorbeau ceva, şoptind cabalistic.

– Stai liniştit, o mână rece, îmi presează capul pe pernă. Nu-i nici Leu, nici Vasile, nici… chestia aia, sunt eu!

N-am simţit când a deschis uşa şi… de când mă privea? Acum s-a infiltrat în pat, lângă mine, are picioarele reci. Reflex i le cuprind între ale mele.

– Eee, important e că sunt acu’ cu voi, deci totul s-a terminat cu bine.

– Nu aveai cum să supravieţuieşti, nu e normal… mi-a zis Vasile, cum ai apărut, jumătate degerat, la două ore după ce încetaseră căutarea.

Hai… la culcare că mă scoate la raport Comandantul, e târziu!!!

– De-asta ai venit? mă burzuluiesc, sămi iei pulsu’? Na!!!

Se ridică ca arşi şi cu ochii pe banderola majorului dispar doi câte trei.

Ofiţerul îi urmează îndeaproape, parcă vânând iepuri.

Face bot, se strânge-n mine şi un val de căldură în vintre, pune capăt speculaţiilor mele teoretice…

Mă ridic:

Gâfâi uşor, cu părul ei, despletit, pe umăr.

Vasile, galant, oferă braţul Subei, rămân cu Fisch. Ăsta cască gura de două ori după aer şi-mi toarnă din cana de inox: – Cumplită cumpănă, don’ In’ptan, da’ cum aţi tăiat funia de pe mâna degerată şi aţi mai ajuns, şi cu arma’n mâna la tabără, să murim toţi de dambla, asta eu n’am să uit, câte zile oi avea!!!

Dau un gât şi mă înec: – Ce făcuşi bre, am scăpat atunci şi vrei să mor acuma?

– Palincă de găinaţ, ardelenească de la don’ Lent Colonel, de la ceangăii de-or dat juramăntu’, marfă.

– Aha… mă dumiresc… de caise… * Trag pătura până la bărbie.

– Ce-mi veni? mă întreb. Patul începe să frigă… ochii sucumbei mă sfredelesc şi braţele ei de foc că cuprind… tremur, mă opun, cedez…

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Departe… un câine latră de două ori: „Ham! Ham! Trei, reacționez, trece patrula la schimb”…

– Zi-mi fost, acolo, jos?

ce-a

Mă încalecă şi văd „aievea” un măr şi parcă un şarpe: – Nimic dragă, nimic… beznă totală.

Ce-mi amintesc e că eram într-un TAB care gonea cu 11o la oră pe arătură, eu învelit în 10 pături şi izbit de toate celea.

– Minţi!

Se ridică de pe mine şi în secunda următoare, sunt singur.

Adorm instantaneu. * – Sus, don' Căpitan, că se strică grenadele’n ladă! răcneşte Vasile.

Ridic un cap buimac.

Mă reped în baie.

45

pprroozzăă

– Ptiu! Belea! îl aud amuşinând prin cameră în timp ce, expert, face patul.

– Grenada ofensivă, asta, o ridic deasupra capului, se numeşte ofensivă (pentru că e ofensivă, aud o şoaptă).

rămas Suba. Pune arbaleta în partea dreaptă ia grenada…

Undeva, în spate, în aerul nemişcat, se aude limpede o voce: – Ia zi, mă, pe cine am văzut ieşind din cort, de la căpitan?…

Nu fiţi impertinenţi, că nu-i de joacă, aşa de manevră cum e îţi face praf braţul, dacă-ţi explodează’n mână. E ofensivă pentru că nu se doreşte încărcarea soldatului în atac, e mai uşoară, scopul ei fiind mai mult psihologic, de creare a panicii.

Scapă grenada, aud clar scrâşnetul de armare şi clămpănitul pârgiei. Ne repezim pe jos, dăm cap în cap: – Am prins-o! Mi-o arată…

La aruncarea din tranşee, pe care o vom executa azi, tehnica aruncării este următoarea: arma din dotare se aşează în partea dreaptă, în poziţie stabilă, se scoate grenada cu mâna dreaptă, se fixează pârghia, bine, în podul palmei iar cu degetele cuprindem ferm corpul grenadei.

Cu mâna stângă se apucă inelul siguranţei şi prin rotire se trage ştuţul afară.

*

Se flexează pe cât de mult piciorul drept, se ia avânt prin rotirea braţului în faţă şi apoi în spate (fiind atenţi să nu existe obstacole în spate de care să se lovească mâna cu grenada) apoi, printr-o mişcare simultană spre înainte, a piciorului şi mâinii drepte, se aruncă grenada pe o traiectorie curbă spre obiectiv, corpul venind în ghemuit cât permite tranşea.

Clar? Treceţi şi repetaţi cu alea de lemn.

Zare de vânt, cald, undeva un cintezoi îşi cheamă soaţa.

După pauza de gustare trecem la treaba propiu-zisă, merge repede… A mai 46

– Arunc-o, dau să strig, dar în timpul oprit văd doar ochii sucubei, în flăcări ce ne cuprind pe amândoi. Apoi se întunecă.

Ochii ei mă sfredelesc, sucuba din ea se dezlănţuie, mă învăluie în şerpi de foc şi patimă, mă zbat, mă lupt,cedez…

Scrâşnet de frâne, gălăgie.

Mă ridic, năuc.

Ce-am dormit, bre!!! mă dojenesc. În gară, taju' Vasile îmi face semn.

– Aici, don’ Căpitan, cum a fost la Tecuci?

– Oboseală, Vasile, 120 de nefericiţi, îi iei de la sapă… cică să-i faci fochişti. Ce-i p’aci?

– Cum le ştiţi!!!

– Au instalat rezervoru’?

– L-au târât, cu un tanc în groapă, stă de rugineşte.

– Zi ce-i cu aplicaţia asta?...

– Nica' toată, don' căpitan. Îi alergaţi oleacă şi le daţi papucii, tehnicu’ şi desantu’- baba şi cu mitraliera, râde de pârâie parbrizu’.

– Da’ cei cu neconvenţionalele alea?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

– Eee, o venit un puştan de ’sub’ cu niste arcuri, arme cu aer comprimat, vrăjeli.

– Nu o Subă?

– Nu, Don’ Căpitan! Ce… belea ne trebe’nouă? Să vede că n’aţi fost dă mult pa’casă, vă roade-n’tre craci, ptiu, scuzaţi, vorbă proastă. Na’ da’ vă cad ochii’n gură, aţi chefuit azi noapte, îî? Direct la somn, vaduc eu ceva de la popotă. O luaţi de dimineaţă, freş pă preş!!! * Ochii ei mă sfredelesc, sucuba din ea se dezlănţuie, mă învăluie în şerpi de foc şi patimă, mă zbat, mă lupt, cedez.

– Na’ la el, doarme pe dânsu’!

Căpitanu’ Albu mă priveşte râzînd.

– Ăăă, bâigui, eraţi la Târgu Mureş…

– M-am întors.

Hai, termină listele alea, semnează carnetele de fochişti şi tai-o.

Ai ordinu’ semnat, banii de delegaţie şi foile de drum la financiar.

– La Mălina? întreb buimac.

– Ce să cauţi la Mălina? Acasă. La nevastă!!!

Râde: la Mălina se duce Panait.

– Da’ nu-i la…îmi înghit limba.

– I-a trecut ‘gripa’. La-s să ia aer curat. * În gară, iau o cafea şi-un coniac mic, să mă dreg.

Mă aşez pe terasă… sorb, privind distrat şi mă înec: ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Venea agale, arbaleta în toc se balansa lin, lovind uşor o fesă, de unde ricoşa elastic.Cureua împingea în sânul drept care se opunea ferm. De sub chipiul a la Rommel, absolut neregulamentar, doi ochi verzi cu o săgeată de albastru ultramarin mă scrutau atenţi: – Liber? arată spre scaun.

– Liber, mă redresez cu greu.

Sorbim din cafea, studiindu-ne pe sub gene. Dau coniacul pe gât: – Cu ce treburi, dacă nu sunt indiscret?

– Am fost peste drum de voi la aviaţie, am predat: „Noţiuni de supravieţuire în spatele frontului inamic”. Îmi vede surpriza şi arată, cu un deget spre foaia de drum ce ieşea din portofel.

– Şi acum? o întreb.

– La Mălina. Mă găsesc cu tata şi apoi cu maşina la Bucureşti, e mai comod, râde cu dinţi de perle şi iar mă pierd.

Se anunţă trenul… Îi iau bagajul.

Pe peron se întoarce şi-n ochii verzi sclipeşte o flacără ce creşte, crește, mă cuprinde…

Mă zbat, mă lupt, cedez…

Scoală boule, mai apuc să gândesc!!!

47

rreecceennzziii

Am rugat pe cineva, o poetă, să-mi trimită poezii despre sat, trebuindu-mi la alcătuirea unei antologii.

cronică de carte 36-41

Puiu Răducan

Un Calistrat Hogaș cu Nicolae Labiș de mână pe Valea Șasei…

S-a născut exact când a trebuit; mai bine zis în păcăleala zilei de 1 aprilie a anului 1949. Profesor de Limba și literatura română în urma absolvirii Facultății de Filologie, promoția 1973.

Ei, și ce dacă! vor spune cârcotașii.

Câți nu s-au născut la… păcăleală!...

Cunoscându-i cât de cât scrierile, de multe ori cufundându-mă în minunatele-i cărți de poezie, unde „regina balului”, metafora, este la loc de cinste, iată că, acum, mă surprinde, la fel de plăcut, cu o lucrare de proză: „Blesteme părintești”.

- M-am născut pe asfalt. Și știi ce rău îmi pare!

Suferea că nu a cunoscut viața de la țară. Da. Cine nu a cunoscut viața de la țară, este un om sărac, „pierdut”. Filozoful-poet Lucian Blaga, în poezia Sufletul satului, versul al doilea a „bătut în cuie” următoarea cugetare: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Pentru asta-i mulțumesc prietenului scriitor Ion Părăianu, pentru că duce cititorii în mirificul plai al satului românesc.

Povestirea „O altă moarte a căprioarei” este… „un amestec” de-al lui Calistrat Hogaș și a valoroasei sale lucrări „Pe drumuri de munte” cu excepţionala lucrare, „Moartea Căprioarei” a lui Nicolae Labiș.

Parcă aș zice că este un blestem, dacă nu-i citești „perlele” valoroasei cărți.

Problema este că această carte se prăvălește spre unicat. Te cheamă să-i răsfoiești mereu paginile; și, mereu, mereu descoperi parcă… altceva.

Mulți, foarte mulți cititori se vor regăsi în paginile acestei cărți cu „modele” din dulcea copilărie, dar și în mireasma locurilor natale, cele mai frumoase locuri de pe pământ, în viața satului românesc.

48

Mi-a răspuns… firav:

Scriitorul, asemeni lui Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești, pe acorduri „hogașiene”, ne poartă-n splendoarea locurilor natale.

Descrierea căprioarei rănite, a morții ei, dar și găsirea celor doi iezi abia fătați, este fascinantă, lacrimogenă chiar!

Așa imagini frumoase creează Ion Părăianu, încât ai senzația că ai parcurs în același timp același drum, să te întâlnești cu pădurarul și brigadierul, să-ți marcheze arborii uscați din parcela delimitată din

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziii

Fondul forestier, conform „Titlului de Proprietate”. „Pățania” creșterii iezilor sălbatici este greu de… „digerat”…, imposibil să nu plângi.

Capitolul „Pedeapsă pentru un înecat” te duce cu gândul la perioada colectivizării când, inclusiv, elevilor de la școală, de orice nivel li se dădea de lucru: - muncă patriotică – de multe ori și în afara orelor de curs.

Era acea perioadă a… „educției prin muncă”, perioadă ce nu este valabilă azi nici în pușcării, sau dacă este, are caracter speculativ… pentru reducerea pedepsei. Și aci scriitorul creează imagini vii.

Parcă-i vezi pe sărmanii elevi prin „crăpătul de căldură”, fie prășind sau copăind porumbii, fie la adunat prune, strâns fân sau mânuni de spice după combinele care erau nereglate și „băteau” pe jumătate grâul sau… la alte munci.

perioade post-decembriste, perioada deacum, când credeam că laptele și mierea se vor „rostogoli” peste noi și ne vor sufoca.

Drama acestei familii este „tăvălită” de scriitor pe coala albă, că citind-o, ți se taie respirația.

Mersul sinusoidal prin viață, viața însăși sinusoidală a unei familii de la țară, parcursă pas cu pas de autor și povestită, te motivează să nu lași cartea din mână, până nu citești ultimul cuvânt. Iar când ai terminat, mai rămâi locului mult timp pe gânduri.

Felicitări, Nelu Părăianu, pentru „construcția arhitectonică” din nu prea îndepărtate vremuri ale vieții satului românesc!

Băile OLĂNEȘTI, 21022015

Nelu Părăianu descrie aici, cum nu se poate mai frumos, scene de la prașila porumbului, dar și de la scăldatul în apa Șasei, apa copilăriei noastre, unde un coleg de-al lui, consătean de-al nostru, s-a înecat.

Scriitorul trăiește o adevărată dramă, pentru simplul fapt că a spus unui coleg să meargă la scăldat, după ce și-a terminat „norma”, alături de alți colegi, care pleaseră déjà la gârlă.

Trăiește adevărată dramă, când dirigintele C. Emil l-a făcut criminal, călău. În ultimul capitol, „Blesteme părintești”, scriitorul Ion Părăianu ne expune efectiv privirilor alt aspect al vieții de la țară, de data aceasta din viața unei tinere familii.

Nu lipsesc explicațiile cu ursitorile, la fel cu lucrările agricole organizate în C.A.Puri.

De fapt este o „plimbare în timp” a unei familii, o plimbare din perioada apusului comunismului și începutul noii ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

49

rreecceennzziii

Viorel Martin

Împletirea metaforei cu rigoarea științifică recenzie la cartea „ROMÂNUL CICLIC” de Nicolae VASILE, Editura AREFEANA, București, 2015.

Apărută în București, în anul 2015, la Editura AREFEANA, cartea „Românul Ciclic” a scriitorului Nicolae VASILE este o sumă de 28 de povestiri și 33 aforisme scrise cu talent scriitoricesc, dar și cu

rigoarea inginerului, cercetătorului științific și profesorului universitar.

Fiecare povestire tratează o temă de viață, filozofică, literară, științifică, economică, socială, cu argumente științifice, scriitorul dovedind o mare experiență în problematica tratată.

Metoda de prezentare este foarte interesantă. Povestirea, pe tema respectivă, este prezentată, de regulă, în partea a doua a eseului. În prima parte se tratează problematica din povestire, în general cu argumente filozofice, povestea venind apoi ca o exemplificare, o întărire a judecăților de valoare emise în prima parte. La final, majoritatea eseurilor au o concluzie, o poantă, sau o învățătură, ceea ce le conferă dinamicitate și prospețime.

50

Scriitorul atacă domenii dintre care unele sunt explicitate titluri. Astfel avem titluri ca: educație”, „Despre cercetare”, imagine”, „Despre politică” etc.

diferite, chiar în „Despre „Despre

Alte schițe se referă la teme diverse , de la conflictul între generații ( „Taifas între nou și Vechi”- schiță prezentată ca o piesă de teatru cu 2 personaje) la afacerile dubioase din primării, cu parcuri și flori (în „Creștere sau întărire”), la tertipurile celor din diaspora de a-i readuce pe cei expulzați înapoi în țările respective ( în „Pașaport suedez”), la cărțile scrise azi în pușcării (în „Batjocorirea creației”). „Românul ciclic”- eseul care dă și titlul cărții - face referire la teoria sistemelor, metoda constructală, aplicată evoluției românilor în istorie, în prezent și în viitor.

Toate eseurile sunt deosebit de interesante, prezentând rezolvări inedite pentru problemele puse în discuție. Din punctul meu de vedere, majoritatea ideilor și concluziilor din eseuri sunt pertinente, moderne și actuale.

Dar nu vreau să vă povestesc toată cartea. Vă las să o descoperiți singuri. Ceea ce vreau să vă mai prezint este stilul scriitorului, care, în ciuda rigurosului discurs științific, folosește metafore și alte figuri de stil, care dau valoare literară lucrării. Mai mult, autorul are momente de mare sensibilitete, care transmite emoție, sau pune cititorul pe gânduri. În schița “Viață cu două viteze” autorul deplânge moartea prietenului său, un cățel cuminte și bun: “Nu poți trece ușor peste dispariția unui prieten precum un câine! El devine mai mult decât un prieten, devine un membru al familiei! Dacă la început el este puiul familiei, după un timp el se transformă în bătrânul , înțeleptul familiei, pe care toți îl iubesc, îl înțeleg, îi acceptă orice, dar nimeni nu poate face nimic să împiedice implacabila sa

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziii

dispariție! Viața lui curge mai repede ca a noastră! Așa a lăsat Dumnezeu!” În „Femeia ca infinit” autorul scrie: „Femeia este , pentru bărbat, o primă și perpetuă confruntare cu infinitul, dar el nu are soluție decât să încerce s-o cucerească, începând de undeva!

Everestul a fost cucerit de câțiva temerari, dar nicio femeie nu a fost cucerită total de nimeni!” Ce constatare benefică! Îmi pare rău că nu am făcut-o eu!

Ce m-ar fi iubit pe mine toate frumoasele lumii!...

Aforismele sunt și ele interesante și dau de gândit. Iată câteva dintre ele: “Deșteptul nu are niciodată timp, prostul nu știe ce să facă cu el!;

Daniel Marian

Stejărel Ionescu: Constatare despre carte, despre viaţă şi alte opţiuni nu există Vine chiar vine în orice toamnă o primăvară obligatorie, aceea a sufletului.

Un nechezat şi un fornăit, dimpreună cu o cabrare care să rupă timpul în care te-ai învârtit creându-ţi propriul spaţiu, spre un drept atac la lumea asta. Întâmplarea gravă complice cu inevitabilul o fi de vină pe când

“Orice se poate aranja, cu excepția morții și a iubirii, deși pentru prima am ceva dubii!”; “Poate, nu poate, știe, nu știe,omul vrea să aibă și să fie!”; “Deșteptul trăiește intens, prostul trăiește bine!”.

Prefața realizată de scriitorul Ion C ȘTEFAN, pertinentă, echilibrată și la obiect, reușește să pună și mai mult în valoare conținutul cărții.

Vreau să îl felicit pe autor pentru „Românul ciclic” și vă recomand să parcurgeți această carte, care se citește dintr-o răsuflare. În final să dedicăm și un catren: Scriitorului Nicolae VASILE, lansarea cărții „Românul ciclic”:

la

Viețuind pe mai departe Pe pământul mioritic , Ciclic scoate câte-o carte, Deci... el e românul ciclic!

București, 19.01.2016, cu ocazia lansării cărții.

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

s-ar petrece lucruri pe care îndeobşte neatenţi la treceri, le-am fi luat cu grebla ca fiind de regulă nefiind. În „Cartea vieţii” pot fi multe de spus, dar asta neînsemnând că toate îşi au rostul lor predefinit sau devenit într-un fir de clepsidră. Pentru a fi însă relevanţă, ca o reverenţă însăşi a firii, există de aceea poezia. Iar la Stejărel Ionescu se simte că şia croit viaţa după valoarea gândului şi a simţului întrupate în ghem de cuvinte.

A ţine gândurile ascunse n-ar fi tocmai pe înţeles, de aceea fără de nici un fel oprelişti… „nu sunt cărări de noapte peste tot/sub boabe se mai naşte un bob de rouă/căci lumea mea de-a pururi un netot/şi totuşi vreau să-mi daţi o lume 51

rreecceennzziii

nouă,//nu am în viaţă numai cer senin/mai sunt cenuşi şi praf de peste tot/aş vrea să pot să beau, chiar un pahar de vin/apoi, cu viaţa dacă vreau să mă socot,//nu sunt izvoare susurând în viaţă/mai seacă câte un izvor şi-n noi/şi dăm pe drumuri de vreun val de ceaţă/apoi ne împiedecăm de vrafuri de gunoi,//nu este numai ziuă în viaţa noastră/se mai opreşte ceasul câteodată/şi luna nu mai fuge din fereastră/iar viaţa ni se pare întunecată,//o lume nouă voi, nu îmi puteţi da/în schimb putem să bem un troc de vin/şi nici în viaţă a ne strămuta/aşa că, suportăm al vieţii chin.” (viaţa, un troc de vin)

alta mai deşartă,//de multe ori primea un colţ de pâine/pe care cu vreun câine o împărţea/şi aştepta tăcut ziua de mâine/şi numai în a vieţii stea, credea,//dormea cu şobolanii prin canale/prin bălţile de apă se spăla,/un om ca animal, cu alte animale/ce zi de zi cu viaţa se înşela,//un câine şi un om seară de seară/în orice parc pe-o bancă îi găseşti/cum ei îşi duc de-a pururi viaţa amară/iar tu, cu un colţ de pâine îi mulţumeşti.” (un om şi un câine).

Iniţial, am crezut de cuviinţă să fac referire la un singur poem, unde întâmplător am deschis cartea, după aceea dându-mi seama tocmai ce fiind un poem care convinge, pot a spune că merită să mai deschid cartea încă o dată, pentru a mă lămuri dacă într-adevăr destinul lui Stejărel Ionescu este fin trasat în Poezie.

Iar poemul care aflându-se inclusiv pe coperta cărţii este mai greu de nebăgat în seamă, cred că merită adus într-un binemeritat prim plan… „lăsaţi caii liberi, să poată să zboare/lăsaţi caii liberi, să rupă din zare,//nu îi subjugaţi, nu le puneţi hamul/caii ce nu-s liberi, vă blesteamă neamul,//lăsaţi caii liberi, să danseze în mare/să lovească valul, să se arunce în soare,//lăsaţi caii liberi, să umble hai-hui/lăsaţi caii liberi, cai ai nimănui,//caii sunt nebuni, cu coama în vânt/lovesc cu copita piatra din pământ,//lăsaţi caii liberi, şi-i priviţi de acasă/cum în herghelii, rup din iarba deasă,//cum muşcă pământul şi în trap nebun/se împreună ziua cu calul cel brun,//lăsaţi caii liberi, pe câmpii şi pe dealuri/lăsaţi caii liberi, să rupă din maluri,//lăsaţi caii liberi, nu-i mai subjugaţi/lăsaţi caii liberi, că-s regi şi aristocraţi.” (caii liberi).

Şi se vede treaba că bine am făcut, deoarece este pe cât de grav pe atât de realist poemul peste care am dat şi chiar că nu seamănă cu nimic... „a fost un om, sărac şi-al nimănui/un cerşetor lovit de soartă/ce bătea străzile, şi lumea lui/se împletea cu

Există, aş zice, într-adevăr acea respiraţie flămândă care se face simţită, astfel încât tragem de ea cu bunele şi deopotrivă cu relele inerente lumii acesteia, pe care deocamdată doar pe ea o avem, fără a fi întrebaţi dinainte.

Poemul în sine, într-o epică-lirică de această dată pune o nedefinire de semne de întrebare dar tot ce se poate să dea multe-multe răspunsuri înainte de târguiala cu înţelesurile.

Văd destul de bine că Stejărel Ionescu a depăşit stadiul strict al metaforei de dragul ei, şi s-a îndrăgostit de imaginea cuprinsă undeva în analiza şi pare-mi-se chiar sinteza sinelui.

52

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt ccuullttuurraall

Eduard Zalle

Orașul în care Cultura este un copil orfan Ieri după-amiază, m-am deplasat cu taxiul la Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” pentru a cumpăra bilete la opera Don Giovanni de Mozart. Șoferul, un bătrânel simpatic, excesiv de politicos și versat în meseria lui, m-a întrebat ce spectacol urmează să văd. I-am răspuns sec, ușor absent, el m-a cântărit pe deasupra ochelarilor și a exclamat jovial: – Don Giovanni!

Mozart! Opera în care micul Wolfgang își omagiază părintele și după moarte! Ați făcut o alegere foarte bună, domnule!

Am rămas cu gura căscată!...

Lesne de înțeles, între noi s-a încins pe dată o discuție incitantă despre muzică, despre cultură în gen eral și, deși mă grăbeam, mi-aș fi dorit să stau mai mult de vorbă cu taximetristul care mi-a demonstrat fără tăgadă că haina pe care o poartă, nu-l face nici pe departe, cum ne învață un proverb străvechi.

Ajuns la locul faptei, nu mi -am putut înfrâna sentimentul de profundă scârbă (a câta oară?) la adresa aleșilor, văzând edificiul destul de degradat în multe locuri și, fără voie, mi -am adus aminte că mai mulți cunoscuți m-au asigurat de faptul că primarul interimar Făgădău este un consumator ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

veritabil de cultură, că este deschis fenomenului precum o gladiolă primăvara, cu totul contrar predecesorului său „leguminos”!... Da, trebuie să recunosc, este o diferență între actualul primar și ăl dinainte, în sensul că Răducu a ținut morțiș să închidă și teatrul mai sus amintit și Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman”, cu intenția de a le da alte destinații, în vreme ce pe actual cred că-l încearcă o dulce și nesfârșită durere drept în sfincter față de cultura constănțeană!

Cam asta ar fi diferența dintre cei doi, așa cum o văd eu. Și nu știu cum Dumnezeu se face că, aproape toți politrucii de pe legendarele meleaguri mioritice se fălesc cu dânsa-n gură, la cultură mă refer, numai în campaniile electorale! E de râsuʾplânsuʾ...

De prin ʾ90 încoace ne tot lamentăm, care mai de care, de starea jalnică în care se găsește cultura tomitană și aruncăm cu sudalme și ocări în toți cei ce s-au perindat la conducerea urbei (nu că n-ar merita), în vreme ce sumedenie de alți concetățeni împlicați în fenomenul ăsta (nu chiar toți), suferă cam de aceeași „afecțiune” precum interimarul „culturalizat”...

Bunăoară, în ultimii șase-șapte ani, cel puțin, nu am văzut pe nimeni din mass-media autohtone să vină la spectacolele ținute la Casa de Cultură a Sindicatelor și având în distribuți e mari nume ale scenei românești, pentru a lua un interviu sau a scrie o cronică, cu excepția Mirelei Stîngă, jurnalist cultural la ziarul Telegraf și a 53

eevveenniim meenntt ccuullttuurraall

unei doamne de la TV Neptun, al cărui nume nu-l cunosc (culmea, ambele instituții, zice-se foste proprietăți ale Măzăricului!). Știu bine ce vorbesc pentru că, fiind de-al casei și având destui amici și cunoscuți printre actori, merg de fiecare dată în culise.

Când Maria Gheorghiu a venit la Teatrul de Stat (fostul Fantasio) cu excepționalul său spectacol „ Sub zodia Mariei”, în decembrie 2013, împreună cu regretatul Eusebiu Ștefănescu, Adriana Trandafir și Daniel Iancu, în sală erau cel mult 40 de spectatori!

Nici urmă de jurnalist... Am o prietenă care a lucrat până nu demult în departamentul cultural al zi arului Cuget Liber și care a renunțat la postul ei în scurt timp după ce redactorul-șef i-a spus: „Nu știu de ce te mai țin aici. Nu-mi aduci nici un ban!”

L-aș întreba pe mirobolantul gazetar, în felul următor: „Cât de pitecantrop poți fi ca să crezi că fenomenul cultural îți aduce bani peste noapte și, mai ales, fără o decentă și susținută investiție?”

Continui să mă întreb și să întreb în stânga și-n dreapta mea, în sus și-n jos, de ce persistă o situație atât de deplorabilă a culturii din orașul meu, de ce noi, constănțenii, cu mic cu mare, oameni de artă, jurnaliști și consumatori declarați, nu facem mai mult spre a revigora fenomenul acesta fără de care inima fiecăruia, cât o fi ea de inimă, se usucă? Mi s-a sugerat printre altele că, vezi Doamne, sun tem oraș-port, ros de un mercantilism feroce și deci, cam așa stau lucrurile în 54

asemenea citadele. Zău? Atunci, New York, Los Angeles, Sydney, Shanghai, Liverpool, Barcelona, Singapore, Amsterdam, Lisabona, Stockholm, Copenhaga, Buenos Aires, Montevideo etc., ce dracuʾ sunt, cătune pierdute în vârf de munte?! Nu amintesc de Paris și Londra deoarece, deși sunt capitale cu vechi și uriașe tradiții culturale, nu s decât porturi fluviale cu o mai mică pondere economică. În contextul dat, mă văd nevoit să menționez că orașul Constanța (cel mai mare port de la Marea Neagră), este primul după București privind contribuția la bugetul de stat! Sâc! Carevasăzică, să avem oleacă de pardon, monșer, nu ține abureala cu portul și mercantilismul aferent!

Nu sunt nicidecum un pesimist, dar nu pot să nu constat cu dezamăgire și tristețe că, rând pe rând, le pierdem pe toate, iar asta se întâmplă, atât cu complicitatea noastră a naibii de tacită, cât și grație indolenței ce pare să devină cronică...

Să nu uit, cultura costă bani, măi doamnelor și domnilor care mai aveți oarece dubii în acest sens!

P.S. Pentru cei interesați, dar încă nehotărâți: intrați pe site-ul teatrului și vedeți DISTRIBUȚIA, precum și prețul biletelor, zic eu, mai mult decât rezonabil. Poate vă vine vreu n gând... cultural.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ttrraadduucceerrii pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Nicolae Doftoreanu

Tangou requiem pentru fluturi,

Tango requivem pour papillons

IUBEŞTE-MĂ, te rog, aşa,… fierbinte, Cum se iubesc copii când nu ştiu a vorbi.

MÂNGÂIE-MĂ te rog, aşa,... cuminte, Cum se mîngîie ei când nu ştiu a sorbi...

Aime-moi, je t’en supplie, Aime-moi passionnement Ainsi que s’aiment les enfants Quand ils ne savent pas parler.

Caresse-moi, je t’en supplie!

Carume la douce caresse d’un enfant…

Caresse-moi!

Et je te donnerai la lumiere des regards oublier, Des amours caches dans les mots, Regarde-moi je t’en supplie, ainsi…avec desir Ainsi que regardent les enfants les reves brillants, Eblouissants dans une vitrine: POUPIES, ESPOERS, JOUETS, DESIRES! DESIRE-MOI, je te le le demande de tout mon cœur Je ne veux pas te dire, a nouveau: VA-T-EN! VA-T-EN! Ne me brise pas si vite Ainsi que se briset le le jouet d’un enfant!

ATTEDS-MOI, je t’en supplie, Et aide-moi a retrouver ce lieu ou la chance est suspende dans le temps, Et ou ranaît le souffle des cendres Melangeant enfer et le sublime Et offrant la couleur!

OH, MON DIEU QUELLE COULEUR! La legende des fleurs Quand… on meurt!

Şi-ţi voi preda cuminte, lumina uitatelor priviri, Iubiri ascunse sub cuvinte.

PRIVEŞTE-MĂ, te rog, aşa... cu dor Precum privesc copii la strălucirile promise-n viitor, Ameţitoare vise de vitrină: PĂPUŞI, SPERANŢE, JUCĂRII, DORINŢE! DOREŞTE-MĂ, te rog, aşa,… din suflet!

Să nu-ţi treacă!

Să nu fiu obligat să-ţi spun iar: PLEACĂ! PLEACĂ!

Nu mă strica prea iute!

Din nimic... se strică jucăria copilului prea mic!

AŞTEAPTĂ-MĂ, te rog, aşa,... curat Şi-ajută-mă să regăsesc iar locul ce cunoaşte Norocul suspendat în timp, În care răsuflarea renaşte... din cenuşă Amestecînd infernul cu sublim.. Şi dînd culoare...

DOAMNE CE CULOARE! Legendelor la margine de floare, Cînd …MURIM!

ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

55

ssccrriibb scrib – teorie literară 56

Lazăr Şăineanu

Gramatica în epoca fanariotă după Dragos Gros - http://enciclopediae.blogspot.ro

În ambele Principate, slavona devenise de timpuriu limba oficială a Curţii şi a claselor nobile. Fiii de boieri nu învăţau, după mărturia lui Cantemir, decât această limbă şi într-un mod curat empiric, cu scopul de a putea citi şi înţelege cărţile sfinte, mai ales ale Vechiului Testament. Învăţământul gramatical era neglijat aproape cu desăvârşire din lipsă de gramatici slavone. Un oarecare Maxim Cretanul scrisese o astfel de gramatică, dar, tipărită o singură dată la Moscova, ea devenise foarte rară.

mintea dascălilor se pierdea în haosul amănuntelor şi când inteligenţa şcolarilor se tocea sub o povară atât de copleşitoare şi de îndelungată. Ce-i drept, la şcolile domneşti din Bucureşti şi Iaşi au figurat ca profesori, mai ales în cursul secolului al XVII-lea, adică în prima perioadă a înfiinţării lor, câţiva bărbaţi instruiţi, ca filologul Cacavela (1670-1698), profesorul ilustrului Cantemir Voda. Şi mai târziu, în epoca fanariotă, au funcţionat la aceleaşi şcoli erudiţi ca Neofit, Lambru, Duca etc. Dar aceştia erau numai câteva onorabile excepţii în pluralitatea mediocrităţilor şi a ignoranţilor care uzurpau cariera didactică.

Cu introducerea şcolilor greceşti, odată cu domniile lui Şerban Cantacuzen şi Vasile Lupu, învăţământul dascălilor greci iese rareori din făgaşul empirismului grosolan spre a se ridica la o înţelegere raţională a culturii elenice.

Odinioară, cărturarii Bizanţului acordau cea mai mare importanţă părţilor elementare ale gramaticii, accentului şi ortografiei, care joacă un rol preponderent în didactica bizantină. Şi precum acei cărturari căutau a imita şi a-şi însuşi mai mult forma decât spiritul clasicismului elen, tot astfel, în şcolile greceşti din ţară, gramatica ajunge treptat să absoarbă întreaga lor activitate, preocupând minţile tinerimii din copilărie până la adolescenţă.

Acesta continuă degenerare a învăţământului grecesc explică faptul altminterea extraordinar, cum de n-a ieşit din şcolile sale nici un singur bărbat care să fi contribuit la înaintarea studiilor elenice în Europa, nici un singur poet însemnat, nici un singur orator de vază, nici un singur bărbat de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. De la înfiinţarea acestor instituţii ele devin cu totul greceşti, alungându-i din capul locului pe dascălii slavoni şi conservând acest caracter exclusiv, până la sfârşitul domniei Fanarului. Ele au fost poate focare de lumină şi de patriotism pentru greci, dar înrâurirea lor asupra culturii locale a rămas fără vreo însemnătate apreciabilă.

Primul rang în aceste şcoli, hiperbolic numite academii, n-a încetat a-l ocupa limba greaca, în al doilea rând venind limba slavonă şi într-un mod subsidiar figura şi câte un dascăl de „rumânie”, limba română servind numai acelora care se destinau carierei ecleziastice.

Extrema minuţiozitate a dascălilor locali în materie de bagateluri gramaticale, contribuie la o decadenţă din ce în ce mai mare a instrucţiei. Nici vorbă nu poate fi de o aprofundare sistematică, a monumentelor literare ale antichităţii, când

În a doua jumetate a secolului trecut aceste şcoli par a fi decăzut cu desăvârşire. Scriitorii străini şi naţionali deplâng starea mizeră a învăţământului şi lipsa de cultură serioasă a dascălilor greci. Ei sunt unanimi întru a

56

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssccrriibb

recunoaşte modul pedantesc şi superficial, cu care se instruia tinerimea şi cum subtilităţile gramaticale cele mai migăloase făcuseră imposibilă orice aprofundare a geniului elen. Faţă cu o condamnare atât de general împărtăşită, s-a ridicat în timpul nostru o voce care, făcând abstracţie de mărturiile exprese ale contemporanilor, se încearcă a reabilita învăţământul fanariot şi a-i atribui o valoare pedagogică cu totul excepţională. Dacă lucrurile vor fi fost astfel în realitate, s-ar fi cuvenit cele mai fericite urmări asupra dezvoltării instrucţiei greceşti şi succesele ei s-ar fi răsfrânt negreşit şi asupra culturii naţionale. „Limba greacă, ni se spune, se studia la perfecţie prin metoda parafrazării în limba vorbitoare, aşa că se cultivau ambele deodată... Limba latină prin traduceri de ordinar în limba română, dar şi prin traduceri în limba greacă veche, aşa că se studiau în paralel limbile clasice. Limba franceză şi italiana se studiau aparte, pentru care erau profesori speciali”.

Dar unde este opera literară sau ştiinţifică, filologică sau istorică, prin care se vor fi ilustrat celebritaţile erudite ale grecilor, somităţile lor ştiinţifice? Din faptul, că multe dintre familiile noastre boiereşti scriau elegant greceşte, nu putem conchide la o pricepere temeinică a literaturii antice. Şi aceasta cu atât mai puţin, cu cât însăşi neo-greaca literară era şi este un produs cu totul artificial, un compromis cărturăresc de forme antice şi moderne, un fel de limba macaronică, în care lipsea cu desăvârşire spiritul original şi normal al evoluţiei istorice. Acest organ literar, ca şi întreaga cultură grecească locală, purta pe fruntea-i pecetea artificialului, a imitaţiei, a mediocrului. E destul a spune, că Ienachiţă Văcărescu a trebuit să recurgă - cu toată multiplicarea parazitică a gramaticelor din şcolile greceşti - la originale italiene spre a scrie ale sale „Observaţii” şi că dacă în „Băgările de seamă” ale ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

lui Iordache Golescu apare ici-colea formalismul dascălilor greci aceasta e mai mult în paguba grămăticului muntean.

Dacă ne transportam în domeniul poeziei, constatăm ce-i drept, în primele noastre compuneri lirice, o influenţă mitologică ca directă imitaţie după poezia neo-greacă. Dar nimeni nu va putea susţine, că această continuă introducere a zeilor Olimpului, în special a predilectei Afrodita, contribuie a da măcar o scânteie de viaţa acelor lungi şi monotone stihuri erotice. Şi dacă luăm îndeaproape cercetare sistema de educaţie ce înflorea în epoca fanariotă, va trebui să recunoaştem lipsa-i de orice fond serios şi, ca o consecinţă naturală, completa sterilitate a rezultatelor sale. Iată, bunăoară, în ce mod nobilii fanarioţi îi educau pe fiii lor.

Mai întâi, ei căpătau o spoială de greacă antică sau elinică; apoi dascălul grec era substituit cu unul francez, pe care îl luau cu preferinţă dintre orleanezi sau lyonezi, „a cause de leur accent”, zice istoricul Fanarului Zallony. Uneori, din vanitate sau ambiţie, se mai învaţa limba turcă, dar pentru acesta era nevoie de o autorizare specială din partea Domnului, care o acorda cu multă greutate, de teamă că nu cumva elevul sajungă dragoman împărătesc şi apoi să se urce chiar pe tron. Cu o perspectivă atât de splendidă, hogea sau dascălul turc era primit în sânul familiei cu adevărat entuziasm, retribuit cu o sumă înzecit mai mare ca a celorlalţi profesori şi înconjurat de cele mai mari onoruri. Dar greutăţile limbii turce îi dezgustau adesea pe elevi, cu toată stăruinţa părinţilor şi strălucita perspectivă a viitorului. Instrucţia junelui fanariot din clasa nobilă se rezuma astfel într-o cunoştinţă superficială a limbilor greacă, franceză şi turcă, fără a poseda vreo idee despre istoria şi civilizaţia acestor popoare.

57

uum moorr umor

Aurora Luchian

Şchiopăturile din şcoli – pamflet

Îndrăzneşte a te plânge, apoi vezi avertisment: „Ia-l şi du-l la altă şcoală, să văd unde că-i dement!” Înghiţi goluri resemnat, doar televiziunea-ţi zic, Îi purifică şi pică de la mare pân’ la mic!

Iar defuncta mea idee a născut în timp, ehei! Şi a mai găsit „rugină” la conducătorii zei, Ce-au rămas din comunism, schimbând straie de şpăgari, Eu am fost cuviincioasă, un bunic le-a spus: măgari!

Din torentul de idei ce au fost cândva sprinţare, Tăioase, usturătoare, ca pe rană când pui sare; A ieşit plutind doar una, o defunctă, un strigoi, Şi mă îmboldeşte aprig, să scriu ce mai e la noi.

Eu nu plăsmuiesc bilanţul unei zile de infern, Nici cum zi de zi, amicii, mişeleşte, laşi, se cern.

Nici cum dizabilitatea e privită drept paria, Nici că-n ţară legea-i scrisă să o-ncalci vârtos, de-ai vrea. În şcoli de vezi „strâmbăciunea”, diferenţe-ntre copii, Daţi au fost cu „mir de şpagă”, dascălii. Aha, nu ştii Că ai pus în plic, din conturi, sutele de euroi…

Prinţul aibă note mari, cei sărmani sunt plozi de boi. .

Dacă eşti un mediocru şi BAC-ul îţi dă fiori, Unge cadrele „mânjite”, (Corupţi şi corupători!) Şi o ploaie de lucrări, gemene, (ce trist!) apar, Ca trase la indigo! Ce ruşine, ce hilar... .

Ca studentă e ok, plata o faci în natură.

Dacă profu-i dereglat, scrâşneşte-n silă, îndură, Până când prestezi servicii pentru notă, un simbol, Că dacă n-ai învăţat, dosu-i gol, capul tot gol.

Eu am mai zărit o plagă, adâncă precum un hău, În Şcolile Speciale, unde teoretic, zău, E perfect, cum UE cere, condiţii de nedescris, Însă doar la suprafaţă, că astfel nu aş fi scris.

Cică au cadre corecte, psihologi şi pedagogi, Au, nu neg, dar au lacune: indolenţă! Tu să-i rogi, Ba să plângi, (cu drept deplin) pe puşti să-l ţină la ore, Să-nchizi ochii de-i bătut, ori sedat, de nu: „I'm Sorry”!

58

De la fustă scurtă… satiră Un văduv blajin, bogat, Cum-necum s-a însurat C-o fată, un giuvaier, Cu picioare pân’ la cer! * Fustă are, parcă n-are, O petală de cicoare!

O fi criză şi-n câmpie, Şi face economie. * Moşu’ nu e tont, doar moale, Vede cum îi bagă-n boale Pe babaci şi beţivani, Un spectacol fără bani! *

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr

S-a holbat Orbu’ şi vede, Doamne, nu-i vine a crede!

L-a-nsoţit o viaţă-ntreagă, Doar bastonul ca să meargă. * Fluieră la Surdu-i face Semne: -Bă, ia dă-te-ncoace! Ăsta-i şi mai uluit: – Vărule, te-am auzit!

Să n-audă? Ce-ntrebare Când trec doar două picioare, Nesfârşite, căci un unchi Îi ajunge la genunchi.

* Moşu' jenat, închircit, Într-o noapte i-a-nădit Fusta c-o pânză de sac, Împungând, oftă posac: * „Offf, ce chestii moi, lucioase, Delicate. Greu se coase!

De aceea le fac mici, De la dosuri, la burici!” * În zori parcă e tornadă, Fata, nudistă în stradă, Îi trântise fusta-n cap: -Poart-o tu, moş prostănac! * Cum s-o ţin aspră pe mine?

Mă muşcă parcă e câine! Îmi irită pielea fină, Ce sunt eu, babă senilă? * ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Sărăcuţu-i năucit: -Bobocel, ce am greşit?

Iartă-mă, nu sunt dibaci, Aoleuu, i-am făcut craci?!

Ies curioşii la porţi, Femei, bunici şi nepoţi…

Unii râd pe înfundate, Alţii sunt ciupiţi de spate. * Şuşoteau nişte vecine: – Ce-n oraş este ruşine?

Iar pe soţi îi îmboldeau, Ca şi tonţii se uitau!

* – Uite la el, spurcăciune, Acuş moartea îl răpune, Şi cască gura la fufe, Ia s-o chemi să-ţi spele rufe! * Una, şi mai înfocată, Îl târăşte înciudată: -Treci în casă hodorog, Că acuş te las olog! * Babele-şi fac cruci, ori scuipă, „Piei drace, tută, năpârcă…” Îşi trag năframa: -Măi fată, Trebuieşti exorcizată! * Ce-a urmat, mare păcat, Moşu’ făcu preinfarct, Bălmăjind cu glas scăzut: – I-am făcut tivul prea scurt…

59

uum moorr

Marin Voican

De Drogobete...

Drag cititor, Mi-ai spus că ai fost bombardat de zeci de „DRAGOBEŢI-ORBEŢI”... că-mi scuipai în sân, Doamne fereşte!... omul se dragobeţeşte, şi în soțietate, unde-n vaţă... cât se poate, o să-ntocmească facturi şi acte cu „pupicuri pe furate”, cum şi bunu-şi aminteşte de frumoasa lui poveste, când Ioana lu' Castravete îl pupă de Dragobete.

Zis-făcut, este știut: hai Mărine după fete cu Nătângu lu' Dovlete!... Şi de n-o fi cu bănat, că tot prostu' mi-e-nsurat, bun să fii, de poţi să scrii şi aceste poezi, ce demult le

auzii de la Hâtru lu' Coşciug, care se cinstea-n amurg... când c-o țuică ori pelin, și vorbe la pahar plin: „Neică, dacă ne pilim, Sigur ne îndrăgostim, Mai pupăm câte-o cinzeacă Și de dor o să ne treacă, Iar de vine DRAGOBETE, Ăsta..., ne duce la fete.”

Când de dor voia să-i treacă, mai golea câte-o cinzeacă, uneori un dorobanț, dar nu se culca în șanț, după care mă-ntreba: – „Îţi plăcu povestea mea?

Dacă da, te-aş mai ruga, 60

Fă comandă dumneata, Că nu strică-un dorobanţ; Frică n-ai, nu cad în şanţ... Și-ţi mai spun şi altă dată...

Una mult mai deochiată”.

Te salut, și-mi pare bine!...

Te cinstesc, așa e bine!... „LA MAMA - TREI CLONDIRE”, Și striga cu-nsuflețitre: „Iar mă-mbăt și iar mi-e bine!...

Sări nevastă, mă susține!

– Nicio grijă, nea Mărine, Am să beau la cot cu tine, C-a venit și Dragobete, Tot cu ochii după fete, Parcă noi, ale vădane...

Trebui să ne-nțelegi, Ioane: Să n-o ținem în oftat...

Mai vrem și noi un pupat?!”

Cu mare preșuire și multe clondire, Dar și-naltă considerație! Fără respirație Mergem doar o stație; Luăm mașina pân' la „MAMA” Și a noastră va fi crama!

Le-a zis Marinică, vărul lu' Dragobețică.

Dragii mei români, dacă doriţi să să păşiţi alături de iubita inimii şi să petreceţi momente fericite... să-i scrieţi pe bolta cerului cu raza ochiului, putera gândului, farmecul cuvântului, suspinul sufletului... vorbe de alen, dragoste şi iubire, şi veţi vedea când veţi privi cupola înstelată, din oricare punct al globului, chipul zeiţei pe care-o doriţi să vă fie soție, trecând printre stele şi luceferi. Va străluci ca un rubin, a cărei flacără va fi în permanenţă icoana bucurei şi a trăirii fericite în lumea feerică a dragostei veşnic tânără.

Ion Nătângu lu’ Dovlete Şi Mărin al lu’ Sticlete, În ziua de Dragobete

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr

Coborâră-n sat la fete.

Ion îi spuse: – Vai, Sticlete, Ce ne facem, mă’ băite?...

Prea veniră multe fete...

Că-mi e teamă!

– Eşti orbete!...

Doar nu-s toate pentru tine...”

– Atunci, cum facem, Mărine?

– Ca să mă-nţelegi pe mine, Mergi în urma mea, cretine!

Dacă m-am oprit la una...

Tu, salut-o pe vecina.

Mâna dacă am să-i pup; Faci la fel, ai priceput. Şi Mărin porni grăbit – Urmărit de troglodit.

Prima fată ce-ntâlni, Îi zâmbi şi îi vorbi: – Dacă-ai fi o floare-n glastră, Nu te-aş ţine la fereastră, Te-aş purta la inimioară, Ţi-aş cânta seară de seară....

Cu parfumul tău divin L-ai îmbăta pe Mărin.

Ioana Anei, din Răscruce, Îi zâmbi aşa de dulce... Şi-i prinse mâna discret: – Dragul meu, iubit poet!...

Dacă nu mă vrei în glastră; Ia-mă, neică, de nevastă.

Ion Nătângu-i uluit...

Ce-a văzut şi-a auzit; La vecina s-a oprit, Şi cum era bâlbâit, Îi vorbi puţin răstit: - Tu mă ştii că-s om cinstit?

Am oii multe, şi-un măgar, Am căruţă, am şi car....

La stână dacă-ai urca, ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Brânză, caş, lapte ţi-oi da...

Nu te pun să faci nimic, Numai ţuică în ibric, Să o fierbi când m-am trezit, Să am poftă de muncit.

Fata a strâmbat din nas, Că mi-l lăsă fără glas.

Dar mămuca dumneaei, Din ochi i-aruncă scâteii: – Ce te uiţi aşa mirată?

Eşti smintită, dragă fată?!

Fecioara cum o aude, Nici o vorbă nu-i răspunde.

Cumătra, vădana Stanca... Începu să dea cu fleanca: – Ce crezi că nu-s mamă bună?

Merg cu Ion acum la stână, Stau de probă,-un an şi-o lună; Trimit măgaru’ să-ţi spună.

– Daică Stanca, ai dreptate, Le gândişi cum nu se poate...

– Că spune-un proverb bizar: „La fata mare rage şi-un măgar”. ***** Vreţi să ştiţi ce s-a-ntâmplat?

Coana Stanca mi-a uitat Să mai coboare prin sat...

Dacă proverbu-a-nvăţat. Și de-atunci Ion Nătângu Cânta de suna crângu: - Megeți toți cu DRAGOBETE, Că vă dă frumoase fete.

61

ffiillm m film

Ioan Muntean

Amor fatal Amor fatal, realizat în 1911, este primul film de ficţiune românesc. Acesta reprezintă „cinematografierea uneia dintre cele mai celebre piese din repertoriulTeatrului Naţional”. Premiera a avut loc pe 18 septembrie 1911, la cinematograful „Pathé” (Hotel de France) din Bucureşti. Filmul este socotit pierdut.

Deşi pelicula reprezintă transpunerea pe ecran a unei celebre piese de teatru din epocă, aceasta nu a putut fi identificată cu exactitate.

Istoricul de film Bujor T. Rîpeanu consideră că ar putea fi vorba despre „Un amor fatal”, scrisă de Marc Fournier.

Nicolae Neamţu-Ottonel, unul dintre actorii filmului, îşi amintea totuşi că pelicula nu a reprezentat decât filmarea unui spectacol care a avut vânzare bună într-o grădină de vară. S-au păstrat prea puţine informaţii despre această producţie, aşa încât conţinutul ei este cunoscut doar vag, din presa vremii: este vorba despre o „dramă sentimentală”, o „dramă de mare spectacol”, a cărei acţiune „se petrece în diferite locuri şi localuri din capitală”.

Pelicula a fost produsă de către reprezentanţa din România a casei „Pathé”, filmările desfăşurându-se în vara 62

anului 1911 în diverse locuri din Bucureşti şi împrejurimi, printre care şi Băneasa. Imaginea filmului a fost semnată cel mai probabil de către Victor Debon, care a lucrat pentru casa „Pathé” în acei ani. Ideea şi realizarea filmului iau aparţinut tânărului de 20 de ani Grigore Brezeanu, care şi-a făcut astfel debutul în cinematografie.

Filmul a fost probabil un scurtmetraj sau un mediu-metraj.

Developarea şi montajul s-au realizat în laboratorul casei „Pathé” din strada Carol nr. 6. Astăzi nu se mai păstrează nicio copie a peliculei şi nicio fotografie legată de această producţie.

Principalele roluri ale filmului au fost interpretate de către Tony Bulandra,

Lucia Sturdza, Aurel Barbelian, Nicolae Neamţu-Ottonel şi Grigore Brezeanu.

Ultimul devine astfel primul „autor total” din istoria filmului românesc, în calitatea sa triplă de scenarist, regizor şi interpret.

Cuplul Tony Bulandra — Lucia Sturdza reprezentau de câteva stagiuni perechea ideală de amorezi ai scenei bucureştene, ceea ce îi recomanda pentru dramele sentimentale atât de gustate în acea vreme. De altfel, peste doar câteva luni, la 5 aprilie 1912, cei doi s-au şi căsătorit.

Premiera filmului a avut loc pe 18 septembrie 1911 la cinematograful „Pathé” din „Hotel de France” Bucureşti.

Pelicula nu s-a bucurat de prea multă simpatie din partea publicului, un articol

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffiillm m

din 7/20 octombrie publicat în „L'Independence Roumaine” detaliind: „Unii dintre cei mai buni actori ai noştri au jucat pentru cinematograf şi un film în care ei figurează şi se reprezintă.

Acest film e interesant numai fiindcă figurează în el actorii noştri, nu şi prin felul în care ei joacă. Dacă aceşti artişti — am spus doar că sunt printre cei mai buni pe care-i avem — au totdeauna succes când apar pe scenă, nu tot aşa se întâmplă şi când e vorba de performanţa lor cinematografică. Aceasta înseamnă că, chiar şi pentru actori dintre cei mai

dotaţi, a juca pentru public nu e tot una cu a juca pentru aparatul cinematografic [...]. În afară de aceasta, este necesar ca cel care mânuieşte aparatul să fie un artist el însuşi. Diferitele mişcări pe care actorii, în jocul lor, le fac în raport cu aparatul, îndepărtându-se sau apropiindu-se, fac ca ei să fie reproduşi când prea mari, când prea mici. Actorii experimentaţi privesc prea des spre aparat, ca şi cum ar privi publicul sălii de teatru.”

O altă referire la calitatea filmului apare şi în Prologul scris de Victor ANUL II, serie nouă, nr. 2 (23), februarie, 2016

Eftimiu în primăvara anului 1912 pentru a fi rostit la deschiderea cinematografului „Clasic” din Bucureşti: „Să nu ne dai „Amor fatal” sau alte Cumplite întâmplări pe-acelaşi ton.

Eu bănuiesc intenţii mai înalte În vorba „Clasic” pusă pe fronton [...]”

Realizatorul Grigore Brezeanu nu sa lăsat însă descurajat şi şi-a continuat cariera cinematografică. La o lună de la premieră, alături de Aristide Demetriade,

începea filmările la „proiecţiile electrice” care urmau să fie integrate în reprezentarea piesei de teatru Înşir'te mărgărite sursa: enciclo ped iaro maniei .ro Bibliog rafie Caranfi l, T udo r, În că uta rea fi lm ului pierd ut, E ditura Meridiane, B ucure ş ti, 19 88.

Căliman, Că lin, I sto ria fi lm ului române sc 1897 - 200 0, E ditura Funda ţiei Cu lturale Române, Bu cure şti, 20 0 0, ISBN 973 - 577 269- 8 Rîpean u, B ujo r T., Filma t în R omânia, vol. 1, Edi tura Funda ţiei P RO, B ucure şti , 20 04, ISBN 973 -84 34-39-4

63

lliiiaacchhiiuu ppuurr ddee aaddrraaggoossttee coper ta4 64

Lucian Blaga

Mihai Eminescu

Primăvara

Dragoste adevărată Dragoste adevărată De fecioară prea curată; Tânără-ntineritoare,

A cunoaşte. A iubi. Încă-odată, iar şi iară, a cunoaşte-nseamnă iarnă,

Dragoste de fată mare; Însă plină-i de durere Dragostea cea de muiere, De durere şi de haz,

a iubi e primăvară.

De dulceaţă şi necaz; Îndărătnică şi dragă Cată ceartă ziua-ntreagă, Iară sara se împacă, Că tot ţie va să-ţi placă;

A iubi – aceasta vine tare de departe-n tine.

Dragostea de la muieri E cu sare şi piperi, Nu-i lihnită şi dulceagă, Zi cu zi în foc te bagă,

A cunoaşte – ce-nseamnă?

A iubi – de ce ţi-e teamă printre flori şi-n mare iarbă?

E războinică, fierbinte Şi cu capul fără minte; Dragostea de la muiere E ca fagurul de miere, Dar un fagur pipărat,

Printre flori şi-n mare iarbă, patimă fără păcate ne răstoarnă-n infinit cu rumoare şi ardoare de albine rencarnate.

Dulce când e supărat, Că-i răstită şi cu toane, Nedusă pe la icoane; Ochii negri amândoi

Înc-odată, iar şi iară a iubi e primăvară.

A iubi – aceasta vine tare de departe-n mine.

A cunoaşte. A iubi.

Care-i drumul, ce te-ndeamnă?

Îţi dau pururea război, Gura cea cu zâmbetele, Tare-ţi poartă sâmbetele Ş-acel drac cu mâni subţiri Cu mânie în priviri Tot mai scump pe zi ce merge

64

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură