Revista Cronos nr. 3 (24), martie 2016

coper ta 1

Autori în sumar: Agafia Dragan 17 Arbatel Filotheanu 46 Constantin Stana 6 Costică Nechita 19 Dandu Briel 36 Dida Diana Cioponea 18 Elena Mititelu 14 Gabriela Mimi Boroianu 45 Ion Miloş 62 Ion Rodica 50 Ion Vanghele 10 Ioniță Gabriela 29 Lenuş Lungu 5, 35 ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Lidia Grosu 60 Lili Negulescu 15 Lucian Gruia 59 Maria Niculescu 17 Mihail Toma 43 Nicolae Vasile 3, 51 Nicu Doftoreanu 58 Olguţa Luncaşu Trifan 40 Spiridon Râmniceanu 31 Stelian Stancu 16 Valerian Mihoc 20 Veronica Carjeu 15 Victoriţa Duţu 61 Viorel Croitoru 13, 18 Virgiliu Tătaru 25 Zinca Iulian Marius 64 1

coperta 2

Lili Negulescu 15 Agafia Dragan 17 Arbatel Filotheanu 46 Constantin Stana 6 Costică Nechita 19 Dandu Briel 36 Dida Diana Cioponea 18 Elena Mititelu 14 Gabriela Mimi Boroianu 45 Ion Miloş 62 Ion Rodica 50 Ion Vanghele 10 Ioniță Gabriela 29 Lenuş Lungu 5, 35 Lidia Grosu 60 2

Lucian Gruia 59 Maria Niculescu 17 Mihail Toma 43 Nicolae Vasile 3, 51 Nicu Doftoreanu 58 Olguţa Luncaşu Trifan 40 Spiridon Râmniceanu 31 Stelian Stancu 16 Valerian Mihoc 20 Veronica Carjeu 15 Victoriţa Duţu 61 Viorel Croitoru 13, 18 Virgiliu Tătaru 25 Zinca Iulian Marius 64

Revista cultură CRONOS~ ~Peniţa Peniţa Aur – izvor cultură Revista dede cultură CRONOS dede Aur – izvor dedecultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Salvare neaşteptată! Într-o curte a unei şcoli de la ţară, copiii, într-un vacarm de nedescris, foloseau şi ultima secundă a pauzei pentru a se distra, fiecare în felul său! Fetele îşi arătau una alteia ce accesorii, permise de regulament, mai adăugaseră la uniforma şcolară, care le făceau să nu poată avea prea multă imaginaţie vestimentară, sau mai îşi făceau de treabă printre florile din grădina şcolii. Băieţii, de obicei, jucau fotbal! Aveau şi ei o preocupare, să nu cumva mingea să ajungă, din întâmplare, ori în groapa mizerabilă de lângă closetul şcolii, ori în geamurile claselor de pe partea curţii, ori în bicicleta profesorului de geografie, dl.

Mărgăritescu.

Profesorul avea o bicicletă de curse, cum nu mai avea altul pe acea vale, la care ţinea foarte mult. O ştergea tot timpul, şeaua o avea mereu acoperită cu o batistă şi toată şcoala, profesori şi elevi, ştiau că este interzis total să o atingă în vreun fel. Dacă totuşi, întâmplător, se producea aşa ceva, atunci urma o lungă şi atentă operaţiune de curăţire şi dezinfectare a tuturor componentelor acesteia, cu spirt medicinal. Şcoala nu mai avea linişte după un astfel de eveniment nedorit, în cancelarie, colegii trebuiau să suporte adevărate crize din partea profesorului, iar elevii, care erau bănuiţi că ar avea vreo legătură, riscau să nu mai treacă clasa în acel an! Nici un argument nu era suficient pentru a depăşi în mod raţional momentul! Bicicleta stătea, pe propriile picioare, lângă peretele şcolii, chiar în dreptul ferestrei cancelariei, pentru a o avea mereu sub control, din interior.

Tocmai era pe sfârşitul pauzei mari, când Costel, unul dintre colegii medii la învăţătură dar bun la fotbal, a tras un şut puternic în direcţia opusă şcolii. Ginionul a ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

făcut ca mingea să lovească bârna, din zona aparatelor pentru gimnastică, şi să ricoşeze direct în bicicleta profesorului de istorie.

Acesta se afla în cancelarie şi a văzut tot! A ieşit afară într-o furie de nedescris, s-a îndreptat întâi spre ginionistul elev, dar acesta era deja departe, intuind ce i se poate întâmpla, apoi spre bicicleta căzută, pe care o mângâia ca pe o fiinţă. Profesorul nu era căsătorit, nu avea copii şi făcuse o pasiune aproape paternă faţă de acest obiect! El putea veni la şcoală şi pe jos, pentru că locuia aproape, dar prefera acest protocol încărcat de sentimente.

Imediat s-a stârnit o furie de nedescris, „tatăl bicicletei” l-a căutat pe diriginte să-i spună de marea nenorocire care se întâmplase şi de care era vinovat un elev din clasa acestuia.

Cei doi nu se aflau în bune relaţii.

Mărgăritescu, pe lângă bicicletă, mai avea ceva la care ţinea la fel de mult, era un binoclu. Cu acesta îşi urmărea colegii, mai ales când aceştia mergeau la biserică. De pe o bancă de la poarta sa, putea urmări, în linie dreaptă, intrarea la biserică, fără ca el să poată fi văzut, datorită distanţei. Până la urmă se aflase de această preocupare a sa şi colegii erau foarte deranjaţi! Participarea la slujba de duminică era aspru criticată de biroul organizaţiei de partid (comunist) şi se putea lăsa cu mari neplăceri.

Dirigintele era o persoană agreată printre elevi şi colegi. Îi plăcea fotbalul, şi chiar juca cu noi, uneori, sau ne arbitra. Se spunea că aflase de urmărirea participării sale la slujbe, şi chiar îi spusese colegului său că, înainte de a intra în biserică, o să-şi dea pantalonii jos, să se uite în c....ul său, dacă tot nu are ceva mai bun de făcut! Pe acest fond urma să se discute între cei doi isprava lui Costel.

– Tovarăşe diriginte, vezi ce fac elevii dumneavoastră? Aceasta numai datorită educaţiei golăneşti pe care le-o daţi, că vă trageţi de şireturi cu ei în loc să instauraţi o 3

eeddiittoorriiaall disciplină de fier, cum ne cere statul, partidul!

fel de fel de resturi de bălegar uscate de la animalele familiei! Câinele lătra de zor!

– Tovarăşe profesor! Hai să nu facem o tragedie dintr-un fapt banal! Sunt convins că nu a fost cu rea intenţie!

– Cu sau fără rea intenţie, faptul s-a întâmplat, iar dumneavoastră trebuie să-l exmatriculaţi, să nu mai fie primit la nici o şcoală din ţara asta!

– Dumneavoastră puteţi doar să mă sesizaţi pe mine, ca diriginte, puteţi anunţa conducerea şcolii, care va decide o măsură disciplinară!

– Bună ziua tovarăşă bunică! Ce faceţi?

– Ce spui maică? Zii mai tare că-s cam surdă şi mai latră şi nenorocitu’ ăsta de câine! Nu ştiu de ce te latră atâta! De obicei nu latră!

– Ce mai faci? De data aceasta profesorul aproape că a strigat!

– Ce să fac maică! Cu munca!

– Îl las corigent şi apoi repetent la geografie!

– Ştiţi bine că nu are nicio legătură această situaţie cu geografia dumneavoastră! Apoi, nu cred că este bine să ne jucăm cu soarta unui elev relativ bun, care nu a mai făcut nimic rău până acum şi care provine dintr-o familie care nu va lăsa situaţia aşa!

Văzând că nu prea are câştig de cauză la diriginte, fiindu-i, în acelaşi timp, teamă de o reacţie dură din partea familiei, profesorul s-a gândit să mergă să le spună părinţilor de cele întâmplate, să-i pregătescă pentru măsurile pe care el avea de gând să le ia asupra fiului lor.

În acest timp baba se tot agita în jurul unei mese pe care erau diverse feluri de mâncare, pentru împărţit, cum se face la ţară la un parastas. A luat o strachină pe care se pregătea să o dea profesorului, şi continua discuţia.

Costel era cu inima cât un purice! La şcoală îi era frică să meargă, iar acasă se tot aştepta să vină cineva de la şcoală. Între orele când trebuia să fie la şcoală, stătea prin grădină, de unde urmărea, printre ulucile gardului, ce se întâmplă.

La un moment dat, l-a văzut pe Mărgăritescu la poartă. A bătut puternic în gard, aşteptând să iasă cineva. Nu era decât bunica, baba Leana, care avea o grămadă de treburi legate de un parastas. A legat câinele, apoi i-a deschis poarta.

Profesorul a avut intenţia de a intra cu bicicleta în curte, dar, după o scurtă privire în jur, a renunţat, aşezând-o cu mare grijă afară, lângă gard. În curte erau împrăştiate 4

– Nepotul dumnevoastră mi-a lovit bicicleta şi o să fie dat afară de la şcoală!

– Ce a făcut neisprăvitu’?

– Mi-a distrus bicicleta, accentuă profesorul.

– Dar văd că bicicleta este întreagă, afară, proptită de gard! Sau ai luat alta?

Bătrâna vorbea, întinzându-i creştinului din faţa sa vasul plin cu mâncăruri.

Profesorul a scos o batistă, a apucat vasul cu aceasta, a luat lingura de lemn de pe vas, cu care, printr-o mişcare bruscă, a aruncat coliva la câine!

Baba s-a schimbat total la faţă! A schimbat tonul vorbei şi apropiindu-se ameninţător, – Pleacă de aici necuratule! Ia-ţi bicicleta şi du-te! Poţi să fii dumneta curat pe mâini şi pe bicicletă, dar eşti murdar la suflet!...

A ieşit pe poartă cu paşi rari, a schimbat batista de pe şeaua bicicletei şi a plecat fără să mai spună nimic. În acest timp câinele se lingea pe bot de colivă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Lenuş Lungu

La mulți poeziei!

ani

de

ziua

La 21 martie, în fiecare an este marcată Ziua mondială a poeziei pentru a susţine diversitatea lingvistică prin intermediul expresiei poetice şi de a oferi limbilor pe cale de dispariţie posibilitatea de a fi auzite în cadrul comunităţilor lor.

Ce este poezia?

Poezia este unealta cunoasterii. O intimitate însîngerată care uneşte poetul cu obiectul dorinţei sale. Să atingă cu ochiul acele treceri gradate de la lumină la umbră.

Construcţia zgomotelor şi murmurelor ce ajung pînă la poet în chip nedesluşit.

O deconspirare a sunetelor ce trec indiferente pe lîngă noi ceilalţi, mulţi şi profani.

Aluat framîntat cu grija celui ce dă trup unei ipoteze fulgurante, mergînd din formă în formă, asemenea celor ce au construit în pustiu forma iluziilor lor. Nu e usor să vieţuieşti sub aripile desfăcute ale păsărilor, să simţi cum ţi-se topesc în palmă membranele insectelor în perioada cea mai clocotitoare a patimilor omeneşti. Poetul este în stare să introducă tresăririle inimii în ritmurile mişcărilor articulate. Suferinţele unei inimi pe care marginile realului nu sînt capabile să o înţeleagă. Chinuri ce sînt scrise pe aripi ce bat, pe flori ce se deschid, pe sîni ce abia mijesc. Misterul gîndirii articulate sub povara oboselii, înnămolindu-se sub predica sentimentală. Poezia este regăsirea izvoarelor virgine ale emoţiilor naturale dincolo de aluviunile amestecate ale sentimentelor. Poetul are puterea de a opri ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

sau isca fulgerul, de a face să ţîşnească izvoare din nisipul deşerturilor. Viaţa ca lumina unui fulger, beţia simţurilor ce întîlnesc prospeţimea apelor şi a verdeţii.

Setea sau dezgustul poeţilor de sînge.

Neliniştea lor în faţa femeii, a bărbatului.

Amărăciunea de a fi necunoscut şi bucuria de a fi înţeles. Revolta împotriva oricărei limitări, a oricărei constrîngeri. Refuzul sau consimţămîntul,influenţa aerului respirat,a hranei digerate asupra sănătăţii sale.

Veghea şi somnul, calmul sau mîhnirea.

Mîinile poetului pot învia tencuiala zidurilor ce dau să se usuce. În tonuri severe, este confruntat cu cea mai vagă şi mai plutitoare dintre visări. Într-o voluptate specială, rămîne ca un miop peste hîrtia sa care corespunde simţirilor intime ale speciei şi ale individului.

Acolo găsim catifeaua corolei, strălucirea carapacei scarabeului, materia lichidă ce modelează propria noastră formă.

Acele schimburi prelungite de voluptate şi suferinţă. Împerecherea.

Pragul casei poetului capătă forma gîndurilor sale. Plin de cearcăne, un tors mustind de sevă, spiritul circulînd înăuntrul materiei, smulgînd privirii fîşii de carne însîngerată şi palpitîndă. Tulburătoare cruzime. Poezia poate fi chiar tristeţea virtuţii într-o reculegere severă a unei inimi solitare.

Poetul o umple cu vuietul său. Ea nu îşi va putea supravieţui sieşi decît cerîndu-ne să-i adăpostim paşii rătăcitori.

Inteligenţa scufundată în beţia înspăimîntătoare a îndoielii, inocenţa foamei, încrîncenarea dorinţei, cadenţele secrete, cutele feţii. Poezia este o simfonie îmbogăţită de numărul instrumentelor, legată de trupul poetului ca un parazit.

5

eesseeuu eseu 7-12

Constantin Stana

Lectură şi Fecioarei)

Visare

(Mitul

„Stau câteodată împietrit şi mut Să-nţeleg o clipă ne-nţelesul grai” (N.Labiş) [1] Recitind poezia unui clasic al literaturii române trecut nu de mult între umbre (este vorba despre Nichita Stănescu!), ne-a atras atenţia un florilegiu de poezii din care am selectat poezia În dulcele stil clasic, ciudată şi pentru că-şi extinde numele asupra întregului volum de versuri (În dulcele stil clasic, Editura Eminescu, 1970), text canonic (Literatura Română, Manual pentru clasa a XII-a, EDP-RA, 1993) propus studiului elevilor de liceu. Urmând meandrele capricioase ale firii poetului, aflăm aici orgoliul întoarcerii la canoanele prozodice tradiţionale, vremelnic abandonate. Adică la un stil clasic care (culmea!) mai este şi dulce. Să fie – ne-am zis! – titlul acesta o joacă, o glumă a poetului cu cititorul, cu consumatorul de poezie în chiar patria limbii române, în tărâmul unde tot omul s-a născut poet? E greu de presupus, ca şi de acceptat o asemenea şagă, întrucât spiritul liric e grav, aproape dramatic, deci serios prin chiar sorgintea lui orfică. Drept pentru care neam apropiat cu prudenţă de text şi de 6

bănuitele lui arcane, cercetându-l din departe în aproape şi răsucindu-l pe toate feţele, ştiind că anumite flori şi scoicile de perle se închid la cea mai uşoară atingere, ascunzându-şi miracolele.

La o primă vedere, volumul conţine poezii de dragoste, chiar poezia aleasă este, după precizarea manualului, „născocirea”, „improvizarea” unei „poveşti de dragoste”, ca şi când aceasta n-ar fi fost limpede pentru oricine. Sinonimia pleonastică a poveştii cu mitul (erotic - al Zburătorului, preexistent în folclor, recondiţionat în epoca paşoptistă de Heliade Rădulescu şi devenit mit astral prin Eminescu) trimite într-un câmp semantic mai larg şi fascinant. Formal, poezia are cinci catrene şi un vers izolat, ceea ce compromite într-un fel pretenţia titlului, pentru cine se precipită să caute aici vreo poezie cu formă fixă, ori similitudini canonice, deşi unele amăgiri se pot identifica. Cele 21 de versuri sunt numerotate, practica numerotării, aproape abandonată astăzi, fiind clasică în Divina Comedie a lui Dante, în Sonetele lui Shakespeare, în Scrisorile eminesciene, în poeme în general. La Nichita Stănescu, numerotarea e aluzivă şi instinctivă, o preţiozitate cărturărească, un moft poetic inerţial ori premeditat. La urma urmei, orice poet îşi poate propune (în atelier) orice schemă formală sau ideatică pe care să brodeze apoi (vezi E.A.Poe – Cum am scris poemul Corbul). Ceea ce intrigă aici, creând anumite suspiciuni, este impresia de revenire neserioasă, ludică a poetului la dulcele stil. Mai serios pare în respectul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu pentru rigori formare Geo Dumitrescu (Inscripţie pe piatra de hotar), ca să nu mai vorbim de Radu Stanca sau de Ştefan Augustin Doinaş (în balade). Dar, cunoscându-l pe Nichita Stănescu prin suferinţa lui „dinspre limba română”, şi această prezumţie de neseriozitate (toată lumea l-a cunoscut, în fond, ca pe un individ aulic şi spectacular, cenzurat mereu de solemnităţi!) cade în faţa bănuielii că poetul povesteşte cu tâlc ceva... aparte.

Aparenta gratuitate lexicală, lejeritatea argheziană a versificării şi lipsa retoricii clasice cer o răstălmăcire a latenţelor textului. Operaţia devine de aici încolo spectacol intelectual, ca şi în poezia lui Ion Barbu. În dulcele stil clasic nu este o artă poetică şi nici n-a fost în intenţia lui Nichita Stănescu această obligaţie programatică.

Credem a fi mai degrabă o transmitere de informaţii culturale cu rezonanţe sau cu izvoare sigure în mit, adumbrite de aparenta banalitate lexicală, surprinzătoare în acest caz; o evocare fulgurantă a gândului, o zicere despre ceva mai de demult, ca rezultat al extazului poetic în faţa Ideii.

Nici tematic, nici ideatic poezia nu este o idilă, o eglogă, cum am fi tentaţi să credem, ca reflex intelectual al apropierii de poezia eminesciană sau coşbuciană. Iar comentariul autorilor Manualului, greoi, neinspirat şi inconsecvent (o improvizaţie didacticistă subsuficientă!) aminteşte de aprecierea pe care Creangă o face gramaticii lui Trăsnea: „strofe”..., „secvenţe”... „construite tocmai în jurul acestui tip de metaforă-simbol, care delimitează, gradat, ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

calea de pătrundere dintr-un univers în altul”..., „stilul stănescian de prelucrare a tradiţiei stilistice româneşti”... etc. Analiza gramaticală a unei poezii, disecarea ei (de amorul artei?!) pe unităţi de comunicare nu depăşesc stângăciile structuraliste, ci semnifică eclipsarea imaginii artistice, condamnarea nemeritată a poeziei la banala (şi pedestra) transpunere prin tranzitivă comunicare. La banalitatea găselniţei „tip de metaforă-simbol...” e şi absurd, şi verbigerant să mai adaugi „...stilul stănescian de prelucrare a tradiţiei stilistice...”. Dar chiar şi aşa, dacă Nichita Stănescu „prelucrează tradiţia stilistică românească”, denotă că e familiarizat şi cu Tradiţia (care înseamnă mai mult decât definiţia din dicţionar), şi cu Stilul. În ce ne priveşte, considerăm că poezia trebuie citită într-o anumită cheie, având un anumit cifru. În cele ce urmează propunem (pe riscul nostru!) o variantă de interpretare, după anumite libertăţi hermeneutice.

Dintru început se remarcă repetiţia „dintr-un/dintr-o...”, care atrage privirea asupra celor patru obiecte semnificative ale imaginii poetice: bolovan, frunză verde pală, înserare-n seară, pasăre amară, în legătură directă cu verbul de mişcare „coboară”. Această construcţie sintactică (o propoziţie dezvoltată) se repetă de patru ori în primele două catrene, la început de vers, monotonă ca similara ei din Plumbul bacovian: Dintr-un/o... coboară/pasul tău de domnişoară.

7

eesseeuu Credem că, nefiind nici pe departe „prelucrare a tradiţiei stilistice...”, buclucaşa, obsedanta repetiţie spune altceva, legat mai mult de tradiţia etnoculturală, aşadar comunitară, decât de tradiţia stilistică – deci aventură individuală.

Stilul este o modalitate specifică de comunicare individualizată, personalizată.

Este, prin urmare, o problemă de limbaj.

Există stiluri (limbaje) funcţionale, specializate etc. Stilul clasic înseamnă înalt, solemn, îngrijit, cultivat, pur (neamestecat), exemplar (model), canonic, normat. Aici, stilul lui Nichita Stănescu este parodic, mofturând stilul clasic. Pare (şi mai grav!) o dulcegărie (în dulcele stil!), ceea ce este iarăşi şocant. Ne scoate însă (explicit) din impas dulcele stil... oral: „Tăcerea e ca mierea!”semn al unei mari profunzimi de cuget şi sinteză filosofică a tuturor grăirilor. Eminescu, prin sintagma „mierea buzei tale” nu sugerează vreun apetit apicol stârnit de gustul labiei bucale robite rujurilor şi nici nostalgia sărutului, ci metaforizează glăsuirea (mândră – a pădurii de argint!), rostirea, vorbirea unui stil, sau într-un stil. Să fie mierea vorbei („pe gura unui mut”, cum zicea poetul Damian Ureche)? Subtilităţile, fineţea şi complexitatea limbii române pun inocenţa în stare de confuzie. Atunci ce este mai dulce? Tăcerea (fie ea chiar şi gânditoare, cum o găsea Vasile Voiculescu!)? Muţenia?

Sau vorbirea (stilul)? Nu cumva este o vicleană pândă, o arcană în dulcele stil stănescian? În acest caz, tăcerea ar fi 8

varianta apofantică a Mitului Poeziei, iar vorbirea (rostirea) – întruchiparea subiectivă a Poeziei ca fenomen. ...

Clasicul era fără-ndoială mut pentru cel lipsit de nobleţe. Înflorita frază curteană uluia pe anonimul vulgar, făuritor al limbii, din vorbirea căruia s-au inspirit cu admiraţie nedisimulată şi Eminescu, şi Arghezi. Jean Valjean e silit să-şi scoată pălăria lui ponosită, mut, ignorant şi umil în faţa Domnului Conte de La Fere, stârnind vehemenţa romantic-sangvinară a lui Hugo (chiar şi în proză, adică în stil Hugo!).

Precum se vede, nu numai spiritual cultivat e pornit pe şotii, ci şi cel popular, oral: când existăm (şi ne definim) prin cuvânt, când prin tăcere... În ce ne priveşte, înclinăm să credem că la mai mare preţ este tăcerea: este de aur, cumulând atribute melifere, în comparaţie cu vorba, care e de argint.

Asta impune concentrarea atenţiei asupra muţeniei Marelui Rostitor – prozator sau poet. Să vedem dacă nu cumva, glăsuind, el nu spune (de la el), ci transmite (transcendenţă a mesajului etno-cultural codificat!) de la înaintaşi, de la cei în comuniune cu Logosul Fiinţei. Astfel se identifică fără tăgadă ca veghetor şi crainic al amintirii ancestrale.

Nu tot aşa sunt şi „anonimul” Creangă (G.Călinescu), şi „tăcutul” (ca mierea aurului vechi de Cotnari) Sadoveanu, şi „murmuratul” Eminescu (susurul de cristal al logosului românesc!), şi „bolborositulgureş” Nichita Stănescu – acest „enfant sauvage” al rostirii noastre poetice actuale?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Să fie dar dulcele stil clasic stănescian, dacă nu o muţire, un ascunziş abisal, cel puţin o vălurire a clarei rostiri? S-ar crede că da! Limba fabulei este stil clasic. Spune ea ceva clar despre om, altfel decât sub travestiul fabulaţiei? Câţi dintre noi ar fi priceput fără aplicaţie hermeneutică limpedea glăsuire a lui Dante din clasica Divina Comedie, sau fără zicerea luminătoare a lui Coşbuc, utilizând doar comentariile şi notele de subsol?

Dacă există un stil al vorbirii, trebuie, prin simetrie, să existe şi un stil al tăcerii. Acesta nu poate fi altul decât uimirea, uluirea, minunarea – forme (ipostazieri) ale Contemplaţiei (ea însăşi ipostază a sufletului mitic). Iar de la uimire, de la minunare până la panică nu este decât un pas (ca de la sublim la ridicol!); un pas care... coboară, după cum grăieşte poetul. ...

Cu dulce-amăgitorul stil clasic, Nichita Stănescu ne invită într-un labirint nu mai puţin întortocheat decât acela al legendarului Dedal din Cnossos.

Intrând pe poarta poveştii lui de dragoste, rătăcirea este plină de surprize. Curg în cascadă enigmele, ascunse fie sub masca troheului (ce mai hohot de râs în versul octosilab!), fie sub vraja aromitoare de descântec a monorimei.

Orice poveste de dragoste are, structural, canonic, o zână (fată sau domnişoară). Zâna Morgana este Fata Morgana, privindu-şi făptura de duh în oglinda Vremii. Este o fiinţă a Ficţiunii, a ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Nălucirii, pe care limba o botează cu vocabulele-i proprii. În limba română, această himeră este domnişoara, - Fata din dafin, Ileana Cosânzeana, nimfa; o epifanie, o arătare, una din înfăţişările Zânei Facerii, o metamorfoză, un chip vălurit, ocultat, polivalenţă şi superpotenţă a feminităţii, o zămislire a supranaturalului.

Este idee pură, arheu, „principiu activ şi originar al Lumii, conţinând în sine efemerul şi eternitatea deopotrivă, perenă prin repetiţie, prin refacerea gestului creator iniţial, dinamizat, pus în făptuire de Eros” (V. Lovinescu). Conotaţia Domnişoară o aşează în zodia Fecioarei (aşteptată de Brumărel după ce va fi scăpat din braţele lui Gustar!); după ce dăm la oparte vălul zeiţei, descoperim o derivare diafană: hipocoristul diminutival al lui Dominus (Stăpânul, Domnul, care în contopire cu Deus dă numele Creatorului Suprem, al Divinităţii Absolute!).

Iată Zeitatea, fiinţa sacră, locuitoarea mitului genezei, făptura de la începutul tuturor, născută o dată cu primul scâncet al Timpului, când „taina celor nefăcute nuncepuse-a se desface”.

Stabilindu-i naşterea, vom încerca să-i cunoaştem familia şi rudele folosindu-ne de autorizarea verbului a coborî în înţelesul lui genealogic.

Drobeta-Turnu-Severin

[...]

9

eesseeuu Ion Vanghele

Hermeneutica Miturilor „Inimă putredă” „Inimă putredă,” este un basm din colecția de basme a domnului Ionel Oprișan.

Basmul, debutează printr-un motiv folcloric, pe care noi lam numit, potrivit conținutului său, „motivul Sefora”. Vom reda mai jos, conținutul motivului, așa cum apare el scris în basm.(pg.6): „(Ionel) apucă un drum și merge câtva timp așa și dă de-o fântâniță. La fântânița aia, el obosit de drum, se-apucă să bea apă, să se răcorească, să se spele pe picioare, cum era obosit și stă rezemat și dus. Între timp, apare o fetișcană să vie să ia apă. Vine fetișcana. El dă bună ziua. Ea nu mulțumește. 'Ci: – N-am voie să mulțumesc la nimeni.

(Ionel) rămase foarte uimit. Luă fata apa, plecă. Se duce în casă și-i spune lui taică-său: – Tată, un băiat tânăr, uite-așa, așa, stă la fântână, mi-a dat bună ziua.

– Ci băiat e ăla? Ia du-te și adă-l încoace.

Vine fata. 'Ci: – Vrei să poftești până la noi acasă, că te cheamă taică-meu?” - ş.a.m.d.

10

Motivul acesta corespunde unui motiv mai vechi, pe care îl vom regăsi în Vechiul Testament, la capitolul Exodul(2;15-21): „Faraon a aflat ce se petrecuse, și căuta să-l omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon, și a locuit în țara Madian. A șezut lângă o fântână. Preotul din Madian, avea șapte fete. Ele au venit să scoată apă și au umplut jgheburile ca să adape turma tatălui lor. Dar au venit păstorii și le-au luat la goană. Atunci Moise s-a sculat, le-a ajutat, și le-a adăpat turma.

Când (fetele) s-au întors la tatăl lor Reuel, el a zis: – Pentru ce vă întoarceți așa de curând azi?

Ele au răspuns: – Un egiptean nea scăpat din mâinile păstorilor și chiar ne-a scos apă și a adăpat turma. Și el a zis fetelor: – Unde este?

Pentru ce ați lăsat acolo pe omul acela?

Chemați-l să mănânce pâine. Și i-a zis:…”

Ce vrem să spunem arătându-vă această coincidență care nu este totuși coincidență, că basmele, sunt apocrife ale altor lucrări mai vechi, în cazul acesta, basmul nostru este un apocrif vetero-testamentar.

Lucrul acesta se întâmplă dincolo de voința noastră, nerespectând interpretările exegezei, care vede în acest basm, ca de altfel în toate basmele, orice altceva în afară de valoarea de semnificație conținută de acestea. Curios, dar basmul continuă să rămână vetero-testamentar și mai departe:

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu „Măi Ionele, uite care este situațiunea.

Eu te iau copil aici, să fii copil al meu, te fac vânător, da' cu condiția: numa-n Pădurea Neagră să nu vânezi. Încolo, în toate pădurile poți să vânezi.”

malefice, pe care povestitorul o numește „Măgăoaia”. Iată descrierea întâlnirii dintre om și monstru, deși vom vedea la un moment dat că este vorba de cu totul altceva.

Întotdeauna, o interdicție se referă la ceva sacru, care trebuie respectat, încălcarea sacrului putând fi atât de cumplită încât poate duce la moartea aceluia care o înfăptuiește chiar fără să aibă vreo vină. Cum apare această încălcare a sacrului, în Vechiul Testament?

„Ce-avea el, niște prepelițe acolo, și-a aprins focul, și-a-nceput să le frigă. (...) În timpul ăsta, o măgăoaie mare (cu ocazia aceasta am aflat că măgăoaiele pot fi și mici,) a-nceput să zică: – Mi-e frig! Mi-e frig!

El:

„Odată, (Moise) a mânat turma până dincolo de pustie și a ajuns la Muntele lui Dumnezeu, la Horeb.”

Ce-i spune aici Dumnezeu lui Moise? „Dumnezeu a zis: – Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțările din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”

Interesant este faptul că interdicția de a nu călca încălțat întrun spațiu considerat sacru, este valabilă și în ziua de astăzi. Astfel când vii din oraș, te descalți la ușă înainte de a intra în casă. Aceasta se întâmplă, deoarece, se dă o explicație profană fenomenului, legată de menținerea curățeniei, câtă vreme ideea de sacru, pare să se fi estompat, până la pierderea totală, fiind substituită așa cum am văzut, cu altceva. Ori casa, este o incintă sacră, un rai care a fost al străbunilor noștri, și ale căror spirite benefice ne veghează neștiute din icoanele pozelor lor, aflate pe pereți.

Interdicția sugerată lui Ionel, se leagă de existența în acel spațiu a unei entități ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

– Nu te dai jos să te-ncălzești?

– Păi,'ce nu. Mi-e frică de câinii tăi.”s.a.m.d.

Acest motiv folcloric, este foarte celebru, el regăsindu-se în foarte multe din basmele românești și universale. Chiar și Ion Creangă, i-a acordat toată atenția, repovestindu-l în „Povestea lui Harap Alb”, dar în poveste, măgăoaia căpăta statutul unui personaj fantastic bine definit, cu numele de Gerilă: „Mai merge el cât mai merge, și când, la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne, și tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig.” Într-un alt basm, - „Trifon Hăbăucul” prostănacul de Trifon, scapă un șarpe dintrun stog de paie, căruia el însuși îi dăduse foc. Este vorba de același lucru. Și ca mintea cititorului cât și a exegetului, să se încurce în labirintul mitologiei, în „Fratele cel rufos al lui Scaraoschi”, sluga diavolului, stă lângă 11

eesseeuu niște cazane mari, în care fierb mai marii săi de pe vremea când eroul era un simplu oștean la împărăție. Datoria sa este să încingă focul, ca superiorii lui să fiarbă, sau să ardă cât mai bine. Toate sunt bune, numai că scena apare redată de două ori în Vechiul Testament, când Moise merge cu oile la muntele lui Dumnezeu Horeb, și se întâlnește acolo, cu Divinitatea: „Îngerul Domnului, i s-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc, și rugul nu se mistuia de loc.”

Măgăoaia din basm, este imaginea solară a lui Dumnezeu, care îi vorbește lui Moise din mijlocul rugului de flăcări. Este Șarpele scăpat din flăcări de către Ion Hăbăucul. Sunt șefii ierarhici ai fratelui rufos al lui Scaraoțchi, unde Dumnezeu este văzut ca o trinitate, dar și ca un Dumnezeu al războiului.

Se mai întâmplă în cadrul basmului, ceva uluitor, care nu a fost explicat de exegeză, același lucru ca și în cazul lui Polyfem: Măgăoaia este orbită de Ionel cu fripturica lui, tot așa cum ciclopul este orbit de către Ulise, după ce a fost îmbătat. Secvența orbirii, apare și la Petre Dulfu, în Isprăvile lui Păcală, atunci când Păcală este trimis de către popa cel hapsân la Moara Dracilor, să macine niște saci cu... cenușă. În alte basme, - ca Scufița Roșie, spre exemplu, - locul orbirii este luat de îmbătrânirea lupului. Numai că această îmbătrânire nu este înfățișată ca în Odiseea, când Atena îl ajută pe Ulise să nu fie 12

recunoscut de către familia sa și mai ales de către pețitori.

Alegoria din Odiseea, este înlocuită cu alta mult mai sofisticată în Scufița Roșie, aici avem de-a face cu o alegorie de mișcare,-dacă putem să spunem așa ceva,lupul mâncând-o pe bunica și îmbrăcânduse cu hainele acesteia. Orbirea lui Polyfem, a Măgăoaiei, mâncarea bunicii de către lup și substituirea acesteia de către lup, toate acestea au o singură explicație.

Este vorba de Cel vechi de zile,-numele lui Dumnezeu. Dar în afară de asta mai există un model arhetipal.

Polyfem și Măgăoaia orbesc, pentru că iarna, soarele nu mai încălzește cu aceeași putere pământul. Nu este vorba de eclipsă, pentru că eclipsa nu ocupă decât o secvență insignifiantă de timp.

Lupul solar,-Lykios, -o mănâncă pe zeița Fecioară adică intră în zodiacul ei (care este la sfârșitul lui august și începutul lunii septembrie) - în basm zeița Fecioară este Scufița Roșie - după care se succed următoarele întâmplări: Soarele este împușcat de vânător (ori vânătorul are costumul verde, care sugerează natura renăscândă), iar Scufița va ieși teafără din burta lupului, transformându-se prin învierea sa în primăvara care va succede anotimpul iernii și al morții vegetative. Într-o parte, Polyfem și Măgăoaia orbesc, într-alta, Scufița Roșie este înghițită. Interpretarea este însă aceeaşi.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Viorel Croitoru

Paradisul imperfect Pornim prin lume de mână cu părinții, vrem s-o gustăm, s-o pipăim, s-o cunoaștem așa cum e și nu cum ne spun ei... Și, în plin soare, în frumosul vieții, întâlnim umbra, nedreptatea, egoismul.

Mâinile celor dragi, ocrotitoare ne apără și ne pansează delicat primele răni sufletești.

Dor, dar vrem să le cunoaștem singuri, și întâlnim prietenii de joacă, de școală, de cartier.

Toți sunt minunați în prima clipă, viteji, atotștiutori, apreciați!

Apoi simțim ce goi sunt mulți dintre ei. În mijlocul lor simțim prima dată singurătatea, ca un șoc, ca un țiuit de urechi, de suflet, de inimă. Și fugim iar acasă, dar acel acasă ni se pare altfel. Nu e ce ne dorim, descoperim că și părinții sunt imperfecți, ca și lumea din jur, ca și noi...

Surprinși ne lovește în plin dezamăgirea, deziluzia.

Apar întrebări, pe care n-avem cui să le punem: De ce? Unde-i dreptatea, perfecțiunea? Există?

Răspunsuri de obicei nu primim, le vom descoperi, după o felie de viață. Și viața ni se pare urâtă, anostă tristă... Până apare dragostea!

Prima, curată, uneori neâmpărtășită, ce satisface cumva setea de perfecțiune. Devenim proprii noștri Galilei: și totusi există...

Prima dragoste trece, cu gust amar sau dulce, vin altele sau alta, sufletul ne este rănit, totu-i pierdut, adormim cu lacrimi în ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

suflet, pentru ca dimineața să vină cu un dram de speranță peste durerea ce ni se pare ca va rămâne pe veci... dar nu rămâne decât jarul ce nu se va stinge.

Iar deasupra soarele, natura ne trezesc la viață, la o nouă oportunitate de-a descoperi miracolele din gunoi.

Da, acum descoperim multe gunoaie în jurul nostru: cei ce odată păreau viteji, atotștiutori... care au ajuns și ei mari. Mult mai mari decât cei ca tine, care au stat cuminți la rând plini de bun simț (”- Ce prostie!” spun ei...). Au dat din coate, au călcat pe ce-au putut și-au ajuns.

Așa înâlnim o nouă deziluzie, o altă lipsă din paradis, din visul minunat ce-l aveam la început de drum prin viață. În fiecare din aceste locuri care ne-au făcut să ne doară, sunt suflete care au murit și n-au reușit să meargă mai departe.

Privește-i atent: sunt morții vii! De nu vrei să fii ca ei, ia-ți sufletul strivit, inima rănită în brațe și mergi mai departe!

Miracolul vieții face ca cei mai loviți să devină cei mai buni: suferința înnobilează.

Când dă pe dinafară, sub formă de poezie, cânt, pictură sau orice altceva, stârnesc respectul și admirația celor ca tine.

Dintre ei, apare, când nu te mai aștepți, sufletul pereche, minunea adevărată a acestei vieți! Și atunci abia să te gândești de merita să aștepți și să înduri tot restul...

N-o să gândești, e prea frumoasă clipa... din acest paradis imperfect.

O știu din propria-mi experiență.

Ce urmează? Habar n-am...

13

ppooeezziiee poezie 13-18

Elena Mititelu

Mândre flori de Sânziene Din câmpii, de prin poiene, Fetele în zori adună Mândre flori de Sânziene Să le strângă în cunună.

Prinse-n ii de Cosânzene, Până luna să apună, Din câmpii, de prin poiene, Fetele în zori adună, Cucu-și lasă glasu-alene, Astăzi doruri se-ncunună, Ca-ntr-un vis ascuns sub gene, Glasuri de feciori răsună, Din câmpii, de prin poiene...

Ningând petale de cais Prin galbenul zăbuşitor, Vedeam aievea sau în vis, Ningând, purtate-n vânt uşor, Miresme pure în dichis.

Departe-n timp

Departe-n timp, în roua dimineții, În orice an câte un trandafir, Am adunat pentru buchetul vieții, Ca la amiaz’ să-i număr fir cu fir.

Anii s-au scurs așa, ca în hipnoze, Și noaptea-n zori pășea ușor, agale, Mă uit că în buchetul meu de roze, Rămas-au spinii goi, fără petale.

După șaizeci de ani, schimbat în doză...

Primim câte-un buchet enorm de flori, De osteoporoză, de artroză Și de scleroza plină de rumori, Ciroza și nefroza și viroza...

Cui pasă că ne-nțeapă și ne dor, Că simți cum îți va spune azi mimoza, E noapte-nchide ochii, dormi ușor!

În lacrimi aruncate-n zbor, Căzute dintr-un ochi ucis, Prin galbenul zăbuşitor, Vedeam aievea sau în vis, În drumul lui mângâietor, Alaiul ca-ntr-un paradis, Priveam cuprinsă de fior, Ningând petale de cais, Prin galbenul zăbuşitor...

14

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Lili Negulescu

Iubirea, o-mpărţim la doi

Noaptea cu penel de pâslă Doar speranţe-mi zugrăvise,

Veronica Carjeu

Implinire Sunt oaza plină de verdeaţă În deşertul trist al sufletului tău Priveşte-mă zâmbind şi învaţă Să mă iubeşti acum din nou

Ca să trec în lumi de vise Am făcut din tine-o vâslă.

Ca de atâta dor în viaţă

Zboruri de rândunele în zori Aduc iară gândul împlinirii În viaţa noastră plină de culori Seninul peste frământarea firii

Am citit ce nu am scris Semn închis, deschis în vis Într- un ochi de dimineaţă.

Drept zălog de dor alegru Sorb cu palmele căuş, Din odihna ta de pluş, Doar inele de păr negru,

Speranţe multe renăscute din iluzii Se risipesc precum fuioarele de fum Atârnă gândul meu de unele confuzii Iubiri trecute transformate-n scrum Se aşterne liniştea în gânduri Deşertul renaşte, e iarăşi viu Freamătă natura scriind în rânduri Iubirea de viaţă ce iar o rescriu

Se-ating de părul meu.

Cum o boare trecătoare Se sărută cu-altă boare Căutându-se mereu.

Strâns uniţi într-un destin Acum suntem amândoi, Iubirea o-mpărţim la doi Când ne iubim adulterin.

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

15

ppooeezziiee Stelian Stancu

Pe-alocuri e adăpostit delirul Sub haina clasic, omenească.

Prea des

Prea des mă tot armonizez •

Se lasă soarele la vale Uitând celestul rol În suflet curg lacrimi de jale E ceea ce lăsăm obol.

Se răvăşesc stele pe cer Uitând de rânduiala dreaptă

Cu astrele neînţelese Sun clipe când agonizez Cuprins de visele alese.

Prea des e desul de sub noi Şi des e ceea ce e sus Mai caut clipa de apoi Dar suflet şi destin par la apus...

Mi-a mai rămas puţin mister Din ce am mai trăit odată.

Vei fi pe veci

Se tot prăvale luna peste cer Uitând că e tot însemnată Simt încă gândul cel himer Cum încă îmi dă roată.

Prea des ne retrăim destinul La loteria cea rusească

De te priveşti atunci când treci Cu gândul peste creştet?

De îţi ridici geana când pleci Cântând cu al tău foşnet?

E ca în gândul meu să vii Pururea şi curată Aşa cum lasă mărturii Chiar timpul câteodată.

Vei fi pe veci, vei fi a mea Şi vei rămâne chiar şi după Cum e părtaşe luna cea La soarele ce-i stă sub lupă.

Nimic nu poate a desface Ea legătura e prea strânsă Doar vântul loc îşi poate face Să ne îmbie dragostea nespusă.

16

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Maria Niculescu

Oda Copiilor Voi, copilaşi înmuguriţi Din vraja unui vis dorit, Sub cer de raze aurit Fiţi sănătoşi şi fericiţi; Cu suflet pur şi fără vini, Voi, travestiţi în îngeraşi, Plini de candoare, drăgălaşi, Nepreţuiţi, sfioşi, divini, În gângurit de turturea, Când a trăire-aici veniţi, A-nminunare hăruiţi, Uităm tristeţi şi vreme rea.

Cu ochi albaştri, mari şi blânzi De peruzele, verzi şi-adânci Ca marea, printre-nalte stânci Sau negri,-n ei să te ascunzi, Cum murele, ce-n nopţi zâmbesc, Căprui ca bobul copt de grâu; Cu părul scurt, curgând pârâu, Brunet, de-onix, blond îngeresc Şaten sau roşu-nflăcărat; Albi-roz la piele, negri-tuci, Păpuşi sfioase, scumpe, dulci, Ce stau la inimi de furat; Voi, cu destin sfinţit de zeu, De varii naţii şi culori, Din clipe faceţi sărbători Şi-l fericiţi pe Dumnezeu; Voi, descendenţi din prinţi şi crai, Din oameni simpli, din ţărani, Din învăţaţi, cu, fără bani, Ne faceţi viaţa colţ de Rai; Pe-a’ vieţii ceruri sumbre-sori, Viori în zilele pustii, Sclipiri, în noapte, argintii, Ofrande ce stârniţi fiori Voi sunteţi lumii viitor, Făclii în nopţi fără poteci Şi jar nestins în inimi reci, Oiţe Blândului Păstor!

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Agafia Dragan

Dincolo de ploi • Suntem bătrâni, iubirea mea senină!

Prinşi într-o horă ciuleandră nebună, Cântec amar pe-un fir de mătrăgună Ielele râd în gene de lumină.

Răsar din umbră chemări uitate, Tristeţi poleite-n pală bucurie Când vara de noi e tot mai pustie Şi zilele curg de dor aromate.

Suntem bătrâni, iubirea mea târzie!

Sub scoarţa asta de toamna arată E încă viaţă de vis privegheată, Până când iarba de noi o să ştie.

Tot mai adânc ne-o ngroapă uitarea, Fructe răscoapte din ramuri căzute, Purtăm încă iz de livezi pierdute, Rămas undeva pe un tiv de visare. În lacrimă de zâmbet ascunşi amândoi, Să nu dăm un bănuţ pentru neunde.

Apusul în falduri un dar mai ascunde, Iubirea ne poartă dincolo de ploi.

17

ppooeezziiee Dida Diana Cioponea

Viorel Croitoru

În ziua-n care...

Ninsoare de... tine

În ziua în care suspinele vor spune

Te-am visat azi noapte. Se făcea că zbori

că sufletu-mi mai mult nu poate,

Și de dorul meu, te-ai schimbat în nori.

aș înflori din ziua și din noapte

Mi-ai simțit chemarea, inima-mi ardea

în palme, iubirile din visele nebune.

Și-ai venit s-alini suferința-mi grea.

Și vor cădea numai petale albe peste cărările pierdute-n noi...

Ninge cu fulgi mari, mi-e atât de bine!

voi aduna din soare și din ploi

Ești cuprinsă-n ei, mă-învelesc cu tine...

iubirea și-am s-o transform salbe.

Se topesc. Prin piele simt cum mă pătrund.

Ești acum în mine, ești la mine-n gând!

Voi aștepta la margine de lacuri să le împart puse-n pliante... s-o poarte toți ca pe diamante,

Nu-i îmbrățișare caldă ca a lor

îmbibată cu arome de parfumuri.

Deși simt răceala dulce-a fulgilor, Simt ca prima dată când ne-am sărutat

Și n-aș lăsa nimic fără suflare;

Și te-am strâns în brațe emoționat...

din tot și toate, iubire aș preface și morții din morminte i-aș întoarce iar moartea, aș înneca-o-n mare.

De-a mea bucurie soarele–a ieșit N-am fost niciodată așa fericit!

Din liniște curată să aștern covor

Retrăiesc în suflet acea bucurie:

iubirii ce-a murit pierdută-n viață

Să te am în mine pentru veșnicie...

și pentru rouă-n orice dimineață, pământului săpa-voi un izvor.

Pătruns de iubire, de frig și de zloată Mi-aș pune inima să bată în secunde

Am fugit acasă. Haina-mi udă toată

să fie ceasul infinitului din voi...

Îmi dădea căldura, dorului de tine.

aș șterge tot... și lacrimi și nevoi

Dârdâi dar în suflet mi-e atât de bine!

cu radiera timpului... iubiri să vă inunde.

18

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Costică Nechita

Un nume și-un renume „Deșteaptă-te române”, Cântăm de-atâta vreme; Când amuțim rămâne Doar ură și blesteme.

Când bate vântul...

Când bate vântul prin casă Și ploaia plânge la geamuri, Uităm ori nu ne mai pasă De pomii rămași fără ramuri!

În van tu ai un nume Și brațul ți-e dibaci Când uiți că-n astă lume Tu ești urmaș de daci!

Când prin odăi doar pustiul Își toarce tăcerea-n surghiun, Gândul și dorul nebunul

Te-au modelat istorii Rescrise de pungași, Iar partea ta de glorii Vândută-i la rândași.

Unde erau titanii Ce astăzi se fălesc, Când dacii făceau danii Din os împărătesc?

Ei au cioplit în scripte Tezaur spre urmași Și au învins în lupte Mulți din acei trufași.

Cum pot veni azi unii Să-și ceară legământ, Când dacii sunt stăpânii De drept pe-acest pământ?!

Pe-aceste plaiuri sfinte Domnește doar un trup Ce strigă din mormite Cu glasul său de lup:

Trec pragul în zbor de taifun.

Când te trezesti dimineața Te mângâie cerul senin, Alta îți este azi viața Şi cafeaua-i cu gust de pelin!

Stai cu privirea pe zare Strivind depărtarea în pumni, Lacrimi te prind între gheare, Iar inima se zbate-n cărbuni.

Clipele trec măsurate De un ceas anume oprit, Zilele par neschimbate Sub un cer abătut, ostenit!

Rochii în alb de mătasă Plutesc prin pomi fără ramuri.

„Deșteaptă-te române”!

Ridică-te din morți, Iar cu al tău renume Să scapi țara de hoți!

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Când bate vântul prin casă, Doar noaptea rămâne la geamuri!

19

iinntteerrvviiuurrii pentru noi şi cei din jurul nostru – Fericirea, Deplinătatea, Elixirul vieţii.

interviuri 19-23 (dezbateri)

Valerian Mihoc

Interviu Solomia – domnișoara Maria Burlacu!

Motto: „Viaţa are culorile dispoziţiei noastre...”

Din primele impresii sau chiar intuitiv acordăm cu lux credite afirmaţiei, existând necesitatea sine-qua-non de a lua în considerare arta cea mai îndelungată pentru cât este viaţa unui om – Arta de a Trăi. Culorile prin care vedem viaţa ca printr-o lentilă cu o anumită nuanţă, care ne poate determina să ne menţinem tonusul, ne binedispune, posibil ne mai generează şi inspiraţie... Este deja acolo în noi, este înlăuntru nostru optica vieţii, sunt chiar ochiișorii noştrii ca mijlocitori ce pot vedea numai Binele, sau dimpotrivă... Ei sunt răspunzători de armonia, frumuseţea şi deplinătatea spiritului ce fluidizează 20

„Frumuseţea vine din interior” – tot domnişoara Maria mai spune, prin coroborare împlinind pe prima, luminânduse una prin alta printr-o revelare reciprocă, face să „împingă’’ la suprafaţă ceea ce este în interior (al ei în primul rând), precum lucrul unei lentile convexe pe ambele părţi, cu specificaţia că pe o parte este aşa doar pentru iniţiaţi. Prima dată e în interior ca un fapt dat prin care poate să se constate farmecul unei persoane (conştientizarea lui), gingăşia, candoarea, care, ascunsă multora (ce n-o văd pentru că nu au aceiaşi nuanţă sau dioprie), sălăşluind constant în intern, nu are cum să nu se arate şi în exterior prin zâmbet, expresia mimică, zâmbetul ochilor, pantomimică. este inevitabil!

Un om, o persoană ce stă ’ascunsă’ într-o asemenea frumuseţe autentică, n-ar avea nevoie nici măcar de aprecieri sincere, sau mai puţin (după cum sunt linguşelile)...

Nu are nevoie nici de succese repetate, ori regulate, cum ar fi înconjurul altor frumuseţi pentru a o evidenţia pe cea mai considerată aşa la adolescentele ce crează instinctiv un grup în jurul celei mai frumoase dintre ele, chiar numind mutual ca lider pe cea mai şi cea mai. Frumuseţea interioară altfel fiind, după cum nu are nevoie de aprecieri (ci de reală susţinere!), nu are nevoie nici de cheltuială, precum o frumuseţe monumentală...

Se spune că mulţi nu văd această frumuseţe, şi pe bună dreptate că nu au cum aceia lipsiţi de vreo valoare sau de nuanţă specifică, însă unde putem spune co doare pe aceasta...? N-o deranjează pe cea Interioară, nu se oftică năpădindu-se precum o „mare” frumuseţe ce face asta deseori când nu este băgată în seamă.

Pentru Frumuseţea Autentică această muncă de a capta mereu aprecier i se pare o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinntteerrvviiuurrii muncă inutilă, precum interlocutoarei noastre, domnişoara Maria Burlacu.

– Intuitiv parcă am şti de la ce vine numele de Solomia, însă pentru tine personal care ar fi semnificaţia şi ce legătură are acest nume de l-ai ales pentru a denumi opera ta? (Ar avea măcar o minimă legătura cu Salomeea, fica acelei regine viclene?) Îţi mulţumesc pentru interviu! Ori, cum pe 21 aug. implinești o vârstă frumoasă și onorabilă îți doresc: Mulți ani numai Fericiți și Frumoși! Numai prieteni drăguți și afectuoși! Numai reusțite pe toate planurile vieții tale, iar Iubirea să ți se reverse mereu din prea plinul ei!!

românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.’’ – Mihai Eminescu în „Timpul” – Da, un omuleţ frumos şi înţelept! În viaţa de zi cu zi cu ce te ocupi şi cam ce legătură au toate activităţile tale cotidiene

Domnişoara Maria Burlacu: Mulţumesc...! Cu drag, din drag...!

Solomia, da, nici pe departe... de fapt, vine de la Solomonia, numele bunicii mele, o femeie puternică şi înţeleaptă, care a trăit de-a lungul a două războaie şi a fost dusă în Siberia de gheaţă... A fost călăuza mea în viaţă, steaua mea norocoasă, formarea mea ca om, personalitate, comportament, atitudine. Ea este îngerul meu păzitor acum...!

La şcoală se învăţa limba moldovenească şi se scria cu grafie chirilică.

Ea m-a învăţat alfabetul şi scrisul latin, vorba şi cititul românesc. Îmi spunea: „Să-i înveţi pe copiii şi nepoţii tăi această limbă frumoasă”. Voi scrie o carte despre ea, cu certitudine, căci am ce povesti cât pentru un roman sau mai mult.

Pentru mine a fost o femeie filosof, căci vorbea în pilde, ea avea pentru orice situaţie un exemplu şi o înţelepciune de nedescris. Îmi doresc să fiu ca bunicuţa mea şi ştiu că o să fiu. A altoit în mine omenia şi frumosul. „Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

cu poezia, una valoroase?

dintre

pasiunile

tale

Domnişoara Maria Burlacu: Sunt primul rod al iubirii părinţilor mei şi m-am născut când pe cer apărea Luceafărul. Sunt o poezie, o creaţie a lui Dumnezeu care respiră expresie artistică, o Mărie de versuri!

Sunt un omuleţ hiperactiv şi o lipitoare a surprizelor plăcute, un povestitor iubitor de aventuri şi de frumos. Sunt licenţiată în biologie şi masterandă în ecologie și resurse umane, sunt funcţionar public la guvern, predau ore de biologie 21

iinntteerrvviiuurrii elevilor din anul I la un Colegiu din Chişinău, sâmbăta şi duminica activez la o fabrică din oraşul Ungheni, ca organizator de evenimente culturale, dar şi decorator. În nopţile cu insomnii scriu scenarii sau diverse proiecte sociale. Merg la înot, ascult muzică populară şi uşoară veche, cât şi nouă, ador meciurile de fotbal, sunt fan Steaua Bucureşti. În timpul liber citesc.

– Interesant! Legat de poezie, ai spus că scrii „din inimă’’ şi nu stai să gândeşti, în sensul că nicio raţiune şi niciun interes nu te preocupă când te apuci să înşirui ce îţi simte inimioara? Ai putea să ne înfăţişezi un episod din acesta în care te apuci să scrii poezie?

Domnişoa ra Maria Burlacu: Nu mam aşezat niciodată la masă să scriu... versurile parcă mă prind ele pe mine în cursul drumului, în transportul public, la birou, în sala de clasă sau... în reverie. Nu toate poeziile au norocul să fie scrise, fiindcă nu întotdeauna am la dispoziţie o foaie, un pix sau spaţiu comod de scris. Cea mai tristă poezie a fost „La moartea mea” pe care am scris-o când aveam 17 ani, dar pentru care am luat o bătaie zdravănă de la mama. Chipul ei plângând şi foaia arzând mi-a rămas pecetluită în amintire pentru toată viaţa. De atunci scriu doar versuri de dragoste sau cu note pozitive. Astfel, nu am cum să scriu din raţiune, ci doar ce simt în anumite momente. „Poezia este căsătoria realităţii cu idealul, în sufletul poetului.’’Bogdan Petriceicu Haşdeu

22

– Sper să nu-ţi mai aminteşti poezia, căci nu are sens la modul cum eşti. În general cuprinzi/înfăţişezi sentimente pozitive (chiar tristeţea exprimată devine astfel bucurie) şi în special despre iubire – culmea pozitivismului. Cum de este posibil ca un om de talia ta să poată îndrăgi așa...?

Domnişoara Maria Burlacu: Ne naştem din iubire şi trebuie să dăruim iubire semenilor noştri. Doar dragostea va salva omenirea!! Am o inimă cât un univers care pulsează nu sânge, ci iubire! De acea, mereu am sângele fierbinte..! Iar, zâmbetul este „arma mea”, din acest motiv nu am duşmani niciodată, deoarece nici nu mă supăr niciodată (ţin în mine pe cât posibil dacă trebuie), sunt mereu veselă, binevoitoare şi plină de viaţă.

Acesta este secretul tinereţii mele. Nici glas şi nici auz muzical nu prea am, însă indiferent de faptul că gătesc, că fac ordine sau dacă sunt la duş, am mereu cântecul pe buze şi de cele mai dese ori am în „repertoriu” cântece de dragoste.

Mă consider o norocoasă şi veşnic îndrăgostită de viaţă. Iubirea are o cameră specială şi destul de mare în inima mea, ea dă culoare vieţii mele. Nu obosesc niciodată să le spun celor dragi cât de mult îi iubesc!

Sunt un rod al iubirii şi într-o zi voi rodi mai multă iubire.

Cam asta e... Să-mi fie iertată sinceritatea şi dacă pare laudă... în realitate sunt mai modestă... „Poeţii sunt inima umanităţii.’’ – definiţie de Eugene Ionesco

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinntteerrvviiuurrii – Nu e laudă, ci sinceritate, de două ori modestă. Aveam de gând să-ţi solicit o mică prezentare, tu ai făcut-o şi mai mică..

Te-aş ruga atunci, să te defineşti simplu prin trei caracteristici/calităţi, ori de-ai putea şi trei defecte...? Nu zic la nimeni...!))

Domnişoara Maria Burlacu: Mulțumesc! Din fragedă copilărie avut destinul unic de a cunoaşte în viaţa mea femei ce mi-au ghidat viaţa, mi-au fost ocazii unice pentru exemplu/e de urmat!

Când şi despre care spuneam de fiecare dată: „când o să fiu mare, vreau neapărat să fiu ca EA”... Astfel au fost rând pe rând: bunica, mama, profesoara de matematică din liceu, diriginta de la colegiu, şefa de catedră în universitate, viceministrul educaţiei şi mai nou viceprimministrul... Toate aceste doamne au în comun: înţelepciunea, diplomaţia, corectitudinea, comunicabilitate a, modestia, verticalitatea şi optimismul... deci, cred că acestea ar fi calităţile unei femei de succes!

Trei caracteristici personale ca un atu, cred că ar fi: modestia, omenia şi responsabilitatea... ori ca „trei defecte’’... de ce nu? Consider că, oricine le recunoaşte, le şi poate depăşi uşor, acestea să spunem că sunt: naivitatea, credinţa exagerată în oameni şi încăpăţânarea.

– Ca un învăţăcel, care iată ai pornit încă din pripă de la un sistem contradictoriu, ca şi profesor, funcţionar în ministerul educaţiei, viitor doctorand, mă rog, nu am să te întreb ce părere ai de sistemul actual de învăţământ din R. Moldova, ci despre cum l-ai dori prin prisma a ceea ce este, sau mai mult cum ai ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

cuteza să-l vezi pe viitor? Şi, pentru că eşti o fată drăguţă, cu o mare poftă de viaţă, care desigur, nu numai că doreşti să te iei la lupta cu ea, ci s-o transformi pe cât posibil şi să-i schimbi cursul iniţial, uneori poate vitreg. Dacă ai face un set de calităţi/însuşiri a unei fete/femei de succes, care crezi că ar fi acestea?

Domnişoara Maria Burlacu: Întrebarea aceasta reprezintă punctul meu dureros, ori dacă se poate, n-o să răspund...

Am mai spus ca doamnele pe care leam avut ca exemplu, toate au în comun: înţelepciunea, diplomaţia, corectitudinea, comunicabilitatea, modestia, verticalitatea şi optimismul... deci, cred că acestea ar fi calităţile unei femei de succes! „Măsurari ul civilizaţiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente.’’ – Mihai Eminescu – Pentru acesta, sau în sensul posibilităţilor ca o femeie să aibe succes, crezi cumva ca ea necesita neapărat susţinere, sau ar putea şi altfel? Se poate spune că, aşa precum unui bărbat i se întâmplă, o imagine feminină arhiprezentă în capul lui, poate fi o muză covârşitoare şi pentru orice la femeie?

Domnişoara Maria Burlacu: – Cu o picătură de susţinere o femeie poate muta munţii din loc, dar aceasta i se cade foarte rar, aşa că e mai bine să nu aştepţi posibilitatea, ci s-o tragi catre tine, să iei cu încredere ce-ţi aparţine!! Dacă ştii să te ridici ori de cîte ori cazi, dacă ştii să 23

iinntteerrvviiuurrii zîmbeşti atunci cînd sufletul îţi plînge, să priveşti înainte cu încredere şi cu speranţă atunci portiţa succesului îţi este deschisă. În ceea ce priveşte întrebarea cu... dacă bărbaţii pot fi şi ei o muză pentru femei? Da sunt, măcar una oarecare... Pot să confirm că cele mai reuşite scrieri sunt cele care au un bărbat ca inspiraţie.

Mulţumesc pentru ocazia de a-mi înşirui acestea!

Poezia de mai jos, mi-a veni acuma.... nu ştiu dacă e bună la ceva.... o redau exact ca din pripă: ...

Să vă spun cine sunt Eu? Maricica din Chişinău Sunt născută la Ungheni Cu părinţi basarabeni Studii, am de toate Liceu, colegiu, facultate

Ascensorul Trecut de miez de noapte, Să adorm... ar fi bine Dar unde e moş Ene Iar a uitat de mine.

De vină e ascensorul Că nu-i pornit motorul Şi moşul nu mai poate Să urce pân’ la şapte.

Sau poate e de vină Viroza fără milă Sau febra ridicată O nebunie toată...

Prea bine ştiu că dorul E cel ce-mi fură somnul Interviu făcând parte din volumul cu acelaşi nume. ***Solomia – fiind titlul cărţii autoarei ce a apărut deja.

‚Natura,

După treapta masterat Am urcat la doctorat Am un job, am un nume Parcă totul merge bine Dar departe undeva Mă frămîntă inima Şi în sufleţel sunt tristă Eu visam să fiu artistă Să joc pe scena mare Să scriu pentru fiecare Versuri, proză, povestiri Romane şi amintiri Poate încă nu-i târziu Asta o să spuneţi... ştiu Timpul e mare duşman Fuge ziua după an Vom vedea ce o să fie Într-o altă poezie...

24

Când îşi aruncă privirea Spre Pământul dezgolit Dumnezeu având puterea Frumos l-a împodobit.

EL a creat mama Natură Ce e stăpână pe toate Pământul a luat verde cămaşă În a dorului de ape albastre.

I-a ţesut prin rădăcină Pomii ce se-nalţă-n sus Soarele a venit cu lumină Şi cu lună… după apus.

A înălţat munţi de granit A întins câmpii şi şes Flori frumoase a împletit La poale de codru des Şi ca operă de artă să fie Mai măreaţă decât toate A plămădfit şi omenirea A dat viaţă, a dat moarte Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreem meem mbbeerr in memoriam 24-27

Virgiliu Tătaru

Ion Luca Severinul

Caragiale

şi

A fost Ion Luca Caragiale la TurnuSeverin? Au existat serioase discuţii pe această temă, îndoieli. Avem însă temeinice motive să le înlăturăm. Se ştie că la începutul veacului trecut elevii Liceului „Traian”, în frunte cu directorul Theodor Costescu au defilat la Bucureşti, în faţa Regelui Carol I, cu fanfară şi în atrăgătoare costume. Au lăsat o impresie atât de plăcută încât, până seara târziu, bucureştenii i-au urmat pe străzi, admirând aşa bravi şcolari. În mod sigur i-a văzut şi Caragiale. Se presupune că pentru eroul Marius Chicos Rostogan marele dramaturg l-ar fi avut ca model pe un profesor şi fost director la Şcoala Normală „Domnul Tudor”, pe marele Grigore Vasile Bergovan. Se zice că a fost o invidie la mijloc. Acest Grigore Vasile Bergovan era recunoscut ca un prestigios autor de manuale şcolare, câteva realizându-se împreună cu Alexandru Odobescu şi cu care a întreţinut o statornică prietenie şi corespondenţă. Caragiale s-a încercat şi el în acest domeniu, dar cu mai puţin succes. Dovadă că acest Grigore Vasile Bergovan era o persoană onorabilă, de prestigiu la vremea sa, oferim câteva ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

date din biografia sa. S-a născut în 1850 în Satul Nou de lângă Bistriţa. Urmează studiile de învăţător la Gherla. După absolvire funcţionează un timp în învăţământ, după care este chemat la Bucureşti şi este numit profesor de pedagogie la Şcoala de învăţători din Capitală. În 1899 prezintă la Ministerul Instrucţiunii Publice raportul „O viaţă pedagogică”, având ca obiect cele constatate la şcolile din Germania şi Austria în timpul călătoriei făcute în aceste ţări pentru cunoaştere şi schimburi de experienţă. În 1912, la reînfiinţarea Şcolii Normale „Domnul Tudor” din Turnu-Severin, a fost numit director.

Participă la 18 septembrie 1913, în prezenţa ministrului C. Anghelescu, la punerea pietrei fundamentale a noii clădiri a şcolii. Printr-o prodigioasă activitate ridică repede prestigiul şcolii.

De orientare nerbatiană a aplicat în mod creator doctrina pedagogului german la realitatea şcolii româneşti. Are o operă întinsă şi variată: „Spicuiri din istoria pedagogiei la români” (1889); „Istoria pedagogiei” (1897); „Ionel – o încercare de roman pedagogic pentru părinţi” (1900); „Amintiri din copilărie.

1859-1873” – oglindă a începuturilor activităţii sale; „Logica intuitivă” (1921); „Pedagogia” (1921); „Didactica” (fără an); „Aritmetica şi geometria”; „Curs de desen liniar”; „Curs complet de aritmetică”; „Caiete de citire” şi altele.

25

rreem meem mbbeerr După cum ştim, câţiva elevi ai lui Marius Chicos Rostogan i-au mărturisit că părinţii lor erau deja hotărâţi să-i trimită la Turnu-Severin, la şcoala „Domnului Costescu”. Şi mai este ceva foarte important în susţinerea argumentelor noastre. Ion Luca Caragiale şi mehedinţeanul Constantin Rădulescu-Motru au făcut politică conservatoare, după 1907 fiind membri ai dezidenţei, Partidul Conservator Democrat, fondat şi condus de Take Ionescu. În 1910 C. Rădulescu-Motru a fost ales deputat de Mehedinţi din partea acestui partid. Cei doi, Ion Luca Caragiale şi C. RădulescuMotru, obişnuiau să-l însoţească pe Take Ionescu în turneele sale electorale.

Cei doi l-au însoţit pe Take Ionescu şi în turneele electorale din Mehedinţi şi Oltenia, unde marele politician rostea nişte discursuri care atrăgeau mulţimile. În mod sigur au ajuns şi în Mehedinţi şi deci şi la TurnuSeverin.

Vacanţele universitare şi parlamentare C. Rădulescu-Motru şi le petrecea la conacul părintesc de la Butoieşti, unde şi-a elaborat o mare parte din opera sa filosofică. În mod sigur Motru l-a adus şi pe Caragiale la Butoieşti, pentru a vedea locul naşterii prietenului său.

Se mai ştie şi faptul că Mihail Kogălniceanu a avut importante relaţii cu Mehedinţiul. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, ca ministru de interne a fost trimis în Mehedinţi cu misiunea de a-l schimba din 26

funcţie pe abuzivul prefect. Câţiva ani mai târziu, în 1880 Mihail Kogălniceanu a fost solicitat de către mehedinţeni să-şi pună candidatura de deputat în acest judeţ.

Marele om politic a acceptat şi a fost ales deputat de Mehedinţi în Parlamentul ţării.

La scut timp, după ce a urcat pe tronul ţării, Alexandru Ioan Cuza a întreprins prima călătorie în ţară ajungând până la Baia de Aramă şi Turnu Severin. Recunoscători faţă de făuritorul României moderne, în 1870, când se afla în exil, mehedinţenii i-au încredinţat mandatul de deputat, trimiţându-l în marele sfat al ţării. În schiţa sa mai puţin cunoscută şi intitulată „Reformă”, I. L. Caragiale îi are ca eroi pe Alexandru Ioan Cuza şi primul său ministru Mihail Kogălniceanu, satirizând cu vădită simpatie problema schimbării mentalităţilor. Să vedem ce spune Caragiale: „Suntem în epoca reformelor: spiritul public se agită asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate „vitale”, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere. Una din acestea este şi cestiunea bătăii în armată. Dar, deoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că sunt oameni care pun una prealabilă: a bate pe inferiori pentru nesupunere, nepricepere sau rea voinţă, ori chiar numai din răutate este oare la noi un obicei exclusiv al ostaşilor? Unii răspund da; alţii răspund nu. Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, care putea lumina

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreem meem mbbeerr oarecum arzătoarea cestiune – o anecdotă pe care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată încrederea. Odată, Cuza-Vodă călătorea cu primul său ministru Mihalache Cogălniceanu către Turnu-Severinului.

Pentru întâia dată alesul naţiei româneşti trecea Oltul. La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, care, tot drumul până aici, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni vesele. Căpitanul de poştă bătea cu gârbaciul îndoit pe unul dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de seamă din care, Doamne fereşte, i se putea întâmpla cine ştie ce primejdie Măriei Sale.

Măria Sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, făgăduind acestui „parşiv” să-l destituie telefonic. Careta domnească porneşte în goană cu suita şi înăuntru-i se încinge o discuţie asupra maltrataţiilor corporale.

Conul Mihalache, omul reformator, progresistul înflăcărat, susţine că o lege aspră trebuie numaidecât, o lege care să oprească, sub pedepse strşnice, bătaia. Vodă, mai moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede încă putinţa aplicării unei ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

asemenea legi fiindcă... deprinderi seculare... ignoranţa şi lipsa sensului datoriei... incapacitatea omului de a se desbăra de un şir întreg de învăţături...şcl...şcl.

Ministrul se încăpăţânează. Spiritul secolului... lumina civilizaţiei... demnitatea omului liber...şcl...şcl.

– În fine, această reformă este trebuincioasă, trebuie făcută Măria Ta. – Bine, Mihalache dragă, zice Vodă biruit, bine, s-o facem şi pe-aiasta!

Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la Olt până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un popor întreg.

Lume-paradăentuziasm oltenescbanchetluminaţie. Seara în sfârşit într-un târziu cei doi iluştri amici sunt la gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi entuziasmul, Vodă n-a uitat discuţia de cu ziua.

Măria Sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile locale. Apoi Măria Sa şopteşte ceva în taină feciorului lui conu Mihalache – un ţigan de casă – care cunoaşte bine tabieturile ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu obişnuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se scoală, sencalţă, se-mbracă din cap până-n picioare şi rămâne aşa toată ziua. Acum se desbracă să se aşeze-n pat. Odaia de culcare a ministrului e despărţită printr-o uşă de a lui 27

rreem meem mbbeerr Vodă. Conu Mihalache se culcă poruncind ţiganului să-i cureţe ciubotele şi straiele pentru a doua zi dis de dimineaţă şi adoarme Dis de dimineaţă Vodă bate la uşă: – Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat încă?

Ministrul sare din pat şi se repede la ghete: „Numaidecât, Măria Ta!” Ghetele nicăieri. Caută hainele.

Hainele nicăieri. De grabă la uşa de ieşire şi chiamă feciorul. Feciorul nicăieri.

Vodă: Haide, Mihalache!”

Ministrul iese-n colţuni şin cămaşă afară şi-ncepe să-l caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei care doarme pe o laviţă sare buimac şi caută în toată casa, şi caută, şi caută şin sfârşit peste zece minute aduce pe ţigan. „Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul Mihalache.

– Da nu sghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! Stai oleacă să le şterg.

– Nu le-ai şters încă?!

– Dec! Da eu nu-s om? Eu să nu mă hodinesc? Le-om şterge, acum! Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind. Aşteaptă conu Mihalache, aşteaptă. „Haide, bre omule, odată! Strigă Măria Sa de dincolo; că doar nu eşti cucoană să-ţi faci două ceasuri frizura”.

28

– Acum, acu, Măria Ta! Şi conu Mihalache se plimbă prin odaie turburat. La urma urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău tăvălite decât curăţite, le trânteşte pe un scaun şi pleacă. „Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und’-te duci?

– Ei! Haide odată, Mihalache! Zice scurt Vodă. Haid’ odată, că m-ai plictisit: plec singur!

Conu Mihalache, disperat, se aruncă după ţigan, îi pune mâna în guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză câteva palme... moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. În momentul acela Vodă deschide uşa de la mijloc şi-ntreabă: – Ce-i aiasta, dragă Mihalache?...

Baţi? Apoi cum rămâne cu reforma noastră? Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la Vodă şi la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului. Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă inspecţie la deosebitele autorităţi şi pe drum Cuza-Vodă a spus amicului său acest mare adevăr: „Reforma trece, moravurile rămân!”.

Sunt, vedem, suficiente argumente care ne dovedesc faptul că Ion Luca Caragiale a fost la Turnu-Severin şi chiar la Butoieşti, locul naşterii marelui său prieten – filosoful Constantin Rădulescu-Motru.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă proză 28-33

Ioniță Gabriela

Bunicul meu a fost un om rău Avea vorba aspră, privirea tăioasă şiun suflet hain; toţi se temeau de el! era om rău bunicul meu!

– Gherasime, fă cotarla aia să tacă, trezeşte găluştile! îi zicea bunica.

El ieşea val-vârtej afară, închizând uşa încetişor, pentru a nu ne tulbura somnul şio vorbă îi spunea câinelui: – Închide botu, tu-ţi Aradu tău, dorm fetele! n-auzi?

Mai lătra câinele? nici pâs nu mai zicea de frica lui, până nu ne trezeam noi.

Noi, eu de 5 ani, verişoara mea de 4, ne odihneam după soba de cărămidă cu cuptor în faţă şi cu un perete în partea ei stângă. Între peretele casei şi peretele sobei era patul nostru, cu saltea de lână de oaie, perne mari umplute cu puf de gâscă şi-o plapumă pe care-o făcea bunica rotogol; noi o încălecam şi câte drumuri lungi n-am făcut cu ea, şi munţii neştiuţi i-am trecut! ba era cal, ba era tren!

Culcuşul era numai bun, la adăpost de privirile celor care se perindau prin casă; şi când se perinda mâţa prin cameră, a noastră era! îi puneam blăniţa pe cârmoaje de hârtie sau cordele, ca să aibă părul creţ; ea nu prea pricepea că noi o facem frumoasă, da-i spunea bunicul ceva de Arad Îţi tai coada, dacă zgârâi fetele, Aradu tău! şi stătea cuminţică, voioasă, cu ochii verzi şi mari, boldiţi cât cepele până o terminam ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

noi de aranjat: pe lăbuţe cu ojă, că unghiile nu şi le scotea Aradul! cârlige de rufe la urechi, în loc de cercei, un şirag de fasole uscată legat când de coadă, când de gât, când de-o lăbuţă, în loc de coliere şi brăţări.

– Gherasime, focu ăsta nu-i bun, strică mâncarea!

Lua bunicul vătraiul: – Cum să fie?

– În colţ la găluşti mai domol, aici la măliguţă mai iute, la borş lasă-l potrivit, şi la plăcintili din cuptior, tot aşa, da oleacă mai moali!

Atunci focul singur, singurel sub plita neagră, ardea în şapte feluri: mai tare, mai domol, mai potrivit şi nu prea; nici el nu se punea cu bunicul! se temea!

Nu aveau toţi oamenii fântână la poartă, era aşa cam una la 4 case de-o-parte şi de alta a fântânii, în total 8 gospodării. Dar bunicul, om cărpănos, avea fântâna lui împrejmuită cu un gărduţ mic, vopsit la fel cu gardul mare, şi cu o portiţă mică care se închidea într-un cârlig.

– Bădie, pot să iau o căldare de apă de la mata, a noastră-i sălcie, fac laptele pentru ăl mititel.

Negru la suflet, bunicul n-o lăsa: – Apa-i de la Dumnezeu, nu-i a mea... dacă te lasă El! – Gherasime, un puigan la feti? l-aş pune la ceaun, un boţ de mămăliguţă, li place fetilor...

Cu puiganul în braţe ieşea în drum: – Nicuşor, îs nepoatele la noi, vrea Paraschiva să-l facă la ceaun, io-te şi cuţitul!

29

pprroozzăă – Să-l tai acu, bădie?

– Acu, acu, da stai să intru eu în casă; tu lasă-l în şanţ, îi punea puiul în braţe cu grijă, nu se uita la pui, pleca.

Pestriţ la maţe nu-şi arăta niciodată sufletul; doar odată şi l-a arătat într-o zi de iarnă, când un străin a oprit la poartă: – Aici şade Gherasim Pantoc?

– Aici, i-a spus bunica, cine-ntreabă?

– Eu îs ungurul, Gherasime, tu trecut la mine munţii! de 30 de ani caut la tine!

Ziua şi noaptea aceea au fost de pomină; îi pândeam de după peretele sobei, se zdruncinau umerii străinului şi ai bunicului, îşi ştergeau lacrimile din bărbile albineţe.

– Terminat războiul... eu, picior negru, bute umflat... zăpadă mare, munţi; Lasă, moldovene, te du acasă în voia Lui; el luat la mine cârcă şi trecut munţii...

– Ţineai loc de şubă, erai călduţ, deasta te-am luat!

Nu ştiu ce făceau: râdeau plângând sau plângeau râzând! toată noaptea s-au îmbrăţişat!

Noi mai adormeam, ne mai trezeam şi iar pândeam la ei cum stau la masa plină şi povestesc: – Nevasta meu, el fost mama şi tata, el hrănit, el oblojit picior, el nu lăsat să mor, el dat la tine soţ cu nevasta frumos (o pupă pe obraz).

– Moldovene, tu nu lăsat să mor, azi eu bunic; nepot, băiet frumos... tu fete! îl vedem cu ochii cârpiţi de somn cum se uită la noi şi râde.

Apoi şi-a suflecat pantalonii, a luat piciorul de lemn şi l-a rezemat de pat, cu faţa la noi; bunica a închis lumina şi ne-am culcat cu toţii de-a binelea; doar eu şi verişoara am rămas cu ochii tăind întunericul la cioplitură: Dacă vine peste noi? fricoase mai eram, de parcă mişca ceva în casă de frica bunicului!

A doua zi străinul a descărcat căruţa; bunicul s-a făcut foc şi pară: 30

– Nu-mi trebe nica, am! sănătate la fete, atâta!

– Am de unde, Gherasime, vrut omenit la tine, eu!

L-a omenit ungurul numai cu bunătăţi: pastramă, dulceţuri, sticle cu băuturi, câte şi mai câte şi toate erau de la el, de-acolo, ungureşti! Raiul a fost pe burţile noastre!

Nu după mult timp, tot în iarna aceea, a venit bocind ţaţa Ana: – Bădie, ci mi-o făcut, bădie! mi-o furat fata... o zis c-aşteaptă pân mai încolo, n-o aşteptat! nici naşi di cununie n-am, o scăldătoare am să le fac, o scăldătoare atâta!

Aprig, bunicul, odată o scăpărat ochii a răutate: – Paraschivă, vindem viţălul? bondă nouă ai, maramă ai! şi tu Ană, să faci nuntă ca oamenii, nu scăldătoare! scăldătoarea se face la morţi, nu la miri!

Scorţos, bunicul n-a jucat la nuntă decât cu noi, găluştile! cu bunica şi cu restul femeilor din mai bine de juma de sat, care a venit la nuntă!

Pe când aveam 17 ani, bunicului nu i-a mai plăcut mâncarea: – Iar nu mănânci? nici borşul nu-ţi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă mai place... eşti nireasă? l-a certat bunica, prima oară în viaţa ei, cred.

– Paraschivă, ai grijă tu... eu am sănchid ochii; şi i-a închis!

Trei zile legate una de alta cu nopţi cu tot ne-am rugat de el: – Gherasime, scoală! fetele, focul, cotarla, eu... cui mă laşi? ce-ai făcut, Gherasime, ce-ai făcut?

– Tatăă, tăicăă, scoală, n-ai petrecut nicio nuntă, fetele! unde te grăbeşti?!

– Bădie, da aşa glumă? se poate? scoală!

– Tataie... scoală! l-am strigat eu şoptit; nu mi-a răspuns! Îmbrăcat în costum negru, nou nouţ Parcă-i domn amu, el un cioban! şi fudul, nu vorbeşte! -a spus o soră de-a lui - a ascultat de cineva? nu! cărpănos, pestriţ la maţe, negru la inimă şi îngâmfat peste măsură, că asta-i mai lipsea! s-a făcut pământiu la faţă, un deget n-a mişcat, o vorbă n-a mai scos! şi câinele lătra nebuneşte de 3 zile, şi mâţa tot printre picioarele oamenilor, nici focul n-asculta de bunica iar el să mai zică de Arad ceva, neam! şi era atâta trebuinţă!

Bunicul meu a fost un om rău; rău om, bunicul meu!

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Spiridon Râmniceanu

A doua moarte partea 1/2 Nu sunt un înţelept, dar atunci când Pedro mă ascultă cu admiraţie, uimit de câte pilde pot să-i dau, sau când oamenii îmi cer sfaturi în acţiuni ascunzând porniri care te cutremură de la primul enunţ, atunci înţeleg că între mine şi aceşti mărunţi vieţuitori se întinde un spaţiu vânăt şi gol peste care comunicăm doar prin acceptarea mea interesată.

Toţi îşi primesc răspunsurile potrivite, ele corespund dorinţelor lor intime şi plătesc de aceea mai mult; le-am ghicit gândurile.

Aceasta însă nu este înţelepciune; cei mai mulţi nu o pot deosebi de agerimea oportună a unui spirit ce se foloseşte de el însuşi ca o prostituată, vânzându-se mereu.

Rămân singur, întristat, privind peste pustiul mobilat cu recuzita întinsă pe blatul cafeniu al biroului, cărţi nedeschise, la fel ca toate celelalte mii din rafturi, de asemenea nerăsfoite, dar cunoscute din primul moment când le-am privit. Cuprinsul lor mi-a fost relevat într-o secundă, uneori două, dar definitiv instalate în mintea mea ca într-o uriaşă bibliotecă. Vrăjitor sau oracol, sunt un mit definitiv consolidat, căutat de toţi, politicieni, borfaşi, negustori, cumetre sau copile în aşteptarea unui pretendent bogat. Sunt foarte scump, vreau să scap astfel de ei, de aceşti bigoţi nehotărâţi şi incorecţi care umblă la două biserici, cea a lui Dumnezeu, unde se roagă ca apoi să treacă pragul templului meu păgân, şi mă cutremur când înţeleg ca eu însumi sunt o sfidare a normalului, beneficiind nemeritat de o alcătuire ciudată, vânzând fără deosebire, la acelaşi preţ, harurile Creatorului sau ale slujbaşului Său neagreat. Când mi se laudă înţelepciunea,

31

pprroozzăă sufăr. Eu sunt singurul care ştiu că nu am nici un merit.

Pedro îmi aduce cafeaua fierbinte.

Tava de alpaca luceşte şi radiază aburi văzuţi numai de mine. Recunosc in ei zbătându-se chemarea, aceeaşi, incitantă şi neînduplecată. E timpul să plec iarăşi.

– Am obosit, Pedro. Câteva zile mă voi odihni. Va trebui sa contramandezi toate întâlnirile programate, iar tu vei avea grijă de mine şi de celelalte treburi, aşa cum ai făcut-o mereu. De asta data mă voi reculege în linişte un timp mai îndelungat. Te rog să urmăreşti ca nimic să nu mă tulbure.

– Cum doriţi, domnule.

Pedro nu vorbea mult, o calitate de nepreţuit; uneori îmi înţelegea gândurile, creând o convieţuire comodă. Acum zâmbea privindu-mă cercetător, bucurându-se de liniştea ce-o va avea în curând; era pentru el o vacanţă. Ieşi ţeapăn, stăpânindu-şi voioşia ascunsă, ghicită doar în mişcarea energică cu care închise uşa. Întreg universul lui nu depăşea pereţii casei, dincolo de ei nu mai exista nimic. Era un fericit? Poate. Lui nu i se întâmplau nici rele, nici bune, mereu aceleaşi zile monotone, ideal decrepit arvunit pe termen nedefinit. ### 0 mângâiam pe creştet, avea părul mătăsos, toate femeile au părul la fel, mai ales copilele cimbrilor, aceşti sălbateci îmbrăcaţi in piei netăbăcite ce miroseau urât când îi ploua prin pădurile lor mustind de ceată. Răspândeau duhoarea jivinelor moarte; purtată de vânt peste ape, în tabăra noastră, neliniştea caii şi sentinelele. Docilă şi blondă femeia se lăsa dezmierdată, uimită de gestul acesta straniu şi atât de binefăcător. Un iz de blănuri adus de ea din culcuşul barbarului care îi fusese soţ se răspândea în cort. 0 clipă mai târziu chiar el pătrunse ameninţător cu sabia lucind. ***

32

După el apăru Pedro cu aceeaşi tavă de alpaca, cu aceeaşi ceaşcă de porţelan japonez, cu aceeaşi cafea rece. Barbarii se ascunseră, alungaţi de timp.

– Nu vezi ca sunt ocupat? Lostrig din neamul cimbrilor tocmai îşi răscumpăra nevasta. Lasă-ne imediat singuri!

– Prea bine, domnule Caraffa! *** – La ora zece vii să mă pregăteşti pentru odihnă. Să nu uiţi discul şi tabloul!

Era inutil. Tabloul nemişcat de ani, şters uneori de servitor, atârna în faţa patului, pe peretele gol zugrăvit mereu în aceeaşi culoare cobalt închis, culoare care punea la grea încercare meseriaşii neobişnuiţi cu pretenţiile mele. 0 ramă albă stabilea limitele unei explozii gigantice, ale unui cer sau ale unui univers, o explozie inversă pornită din golul unui negru total care o generase şi o resorbea în acelaşi timp. Era tabloul moştenit, mai degrabă descoperit de mine în podul casei. Nu l-am găsit întâmplător, simţeam că el este acolo şi că trebuie să fac doar efortul de a-l şterge de praf şi a-l agăţa în perete. Acum plutea suspendat, neasemuit de curat, strălucitor, primind o lumina laterală. Centrul exploziei pulsa încet ca o inimă neagră. Torentele incandescente, la temperaturi astrale, se scurgeau maiestuos şi lent prin spatele ramei, regăsindu-şi cu siguranţă continuitatea în alte zone ale Universului.

Sunt convins că undeva, la scară metagalactică, există un dreptunghi total gol, unde mărit la o scară convenabilă, se poate cola tabloul. Fiind doar un efect în două dimensiuni el este vizibil numai unei părţi a fiinţelor conştiente. Dacă nu s-a descoperit încă de pământeni este pentru că noi suntem cuprinşi în acelaşi plan, poate suntem condensul negru al tuturor galaxiilor, în explozie-implozie simultană, poate centrul marei conflagraţii primordiale, big-bang-ul unuia dintre

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă începuturi. Acordurile muzicii lui Vangelis creau desprinderi de spaţiu şi de timp, direcţionau spre înalturi viul care se separa treptat de ambalajul materiei, mereu mai inerte şi mai grele, cucerită de rigiditate cataleptică. Când înotam în bezna nucleului m-am întors către tiparul neviu rămas pe pat. Ne despărţisem şi acum puteam începe călătoria nestingherită pe meandrele dorinţelor mele.

Spitalul era locul unde îmi găsisem întotdeauna trupul cel mai potrivit. Îl luam în stăpânire alegându-l dintre cei morţi. De data asta a fost altfel...

Pictorul îşi trăia ultimele clipe, părăsit de medicii învinşi. 0 soră cu faţa rotundă, şi galbenă adusă din altă parte a lumii, plângea nemişcată copleşită de o sensibilitate anostă. Când inima Pictorului s-a oprit şi spotul luminos a devenit o linie, femeia s-a liniştit. Indiferentă, acoperi faţa cu pânza albă a cearceafului, îndepărtânduse. Atunci m-am strecurat în el, preluându-i în câteva clipe funcţiile. 0 făcusem de multe ori, era o rutină.

– Soră!

S-a întors contrariată, răspunzând temătoare zâmbetului meu, cu ochii imenşi, dilataţi. Crescută într-o lume unde visul şi viaţa se amestecă cu graniţe indecise, acolo unde piatra prinde viaţă iar sufletul se poate ascunde într-o floare, învierea unui mort urma, în mintea ei, o lege predestinată.

– Un pahar cu apă, te rog! Poţi să-mi desfaci toate legăturile, sunt inutile şi mă simt excelent!

Am părăsit spitalul după o oră, cu toate protestele medicilor care, ne mai înţelegând vitalizarea mea neaşteptată, au acceptat minunea şi m-au urcat în ambulanţa care mă adusese acolo cu numai câteva ore mai devreme. Mă felicitam, aveam o carcasă robustă şi o înfăţişare cu care voi reuşi o vacanţă plăcută, îl voi putea stăpâni multă vreme, moartea lui fizică a ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

fost scurtă şi, revitalizat, se va descompune mai greu. Totul funcţionează în el ca într-un om viu deoarece eu, cuplat perfect, întreţin funcţiile lui; dar omul era un mort şi aceasta fiindcă eu gândeam, simţeam şi decideam în numele lui.

Brusc, lumina dimineţii colorează pânzele până acum doar ghicite în obscurul atelierului. Le privesc fără interes, uitândumă la ele aş înţelege omul folosit de mine acum şi printr-un efort minimal aş găsi cauzele care l-au îndemnat la acest gest definitiv. Trecutul lui nu mă preocupă, miajunge al meu. Deasupra căminului, printre liniile încâlcite şi verzi ale unei picturi regăsesc ochii barbarei, mai întâi imobili, privindu-mă întrebători. Clipesc afirmativ şi lianele se mişcă făcându-i loc să treacă, mai întâi capul, apoi umerii, braţele şi sânii, întregindu-se eliberată dintre vrejurile ce o ţineau captivă şi cu un salt uşor atinge podeaua, întinzându-se elastică. Trupul alb, marmorean, lustruit de mâna neîntrecută a Sculptorului, pulsa abia stăpânind dorinţa.

Un tremur interior mă previne. Este pentru prima dată când constat o implicare totală, o împletire prea intimă cu rudimentele conştiente ale celui luat în stăpânire; controlez profunzimea conexiunilor; e prea târziu. „– Nu înţeleg în ce stare mă aflu, sunt treaz, dorm sau sunt mort!?”

Am greşit şi un sentiment inconfortabil mă încearcă. El se opreşte nedumerit, rotindu-şi privirea, privindu-şi pânzele îndelung.

– Te simt, dar nu ştiu unde eşti.

– Aici, cu tine.

– Unde? Ce faci? Nu mă ameţi!

Strangulez irigarea creierului, oprind scurgerea sângelui atât de brusc încât, neatent, am căzut cu el pe podea. Inima lui îmi bate răscolită de emoţie şi noutate, mă tem de ce va urma, mă înspăimânt la gândul că uneori aş putea să-l scap, să 33

pprroozzăă redevină el, să afle că „suntem” în acelaşi loc şi timp, în acelaşi trup. Pot să-l părăsesc, dar e prea devreme. „Aş vrea să înţeleg ce e cu mine, îmi amintesc câte ceva... da, îmi amintesc de moartea mea. Sunt viu... Sunt mort...

Speram să găsesc odihna aici, nici în moarte nu scap de zbucium. Mai e cineva lângă mine, cu mine?”

Adoarme. Pe undeva, prin vene neştiute, un strop de viaţă se mai scurge odată cu sângele lui spre creier. Sunt ca un hoţ surprins asupra faptului, nu pot scăpa de ruşinea de a fi fost descoperit, de grija că secretul meu e cunoscut de o altă fiinţă.

Soneria.

Când deschid uşa un domn uscăţiv, cu ochelari, mă înlătură cu un gest, intră impetuos şi încuie uşa. Maş putea teme, dar sunt mai puternic,

cumpăr

pe

Nu-mi permit să mă amestec în afacerile lor şi mă retrag, trezindu-l din amorţeală. Negustorul examinează pânzele făcându-şi calcule. „– Eşti aici, negustorule? Am dormit straşnic.”

Prin ochelari acesta îl privea uimit.

– Aiurezi, stăm de vorbă de o oră. „– Ar putea fi cum spui tu, sau cum spun eu, sau poate cu totul altfel... Ştii că am fost mort?”

34

– Ai băut prea mult înainte. Pierdem timpul cu amintiri. Trucul tău a prins, chiar dacă a fost unul uzat destul până acum şi arată astăzi ca o pereche de ciorapi folosită o suta de mile. Faţă de oferta mea de ieri majorez cu cinci sute, chiar dacă risc enorm. „– Destul de bine. Ştii doar că nu mă preocupă... „ Mă simt obligat să-l opresc. Pictorul nu are experienţă şi se poate păcăli. Eu doresc mai mult, chiar dacă lui nu-i foloseşte, poate doar moştenitorilor.

– Aproape am dublat preţul!

– Peste o sută.

Le

„– Îţi spun un adevăr, chiar dacă pare stupid. Am luat şase caşete, înţelegi? Doza ajungea pentru trei armăsari!”

– Cinci sute ai spus?

Mă tem că nu eşti realist, Negustorule!

– Stai jos! îmi spune.

Eşti o vită! 0 vită grasă, pentru că astăzi ai preţ.

Câte tablouri sunt aici?

– toate!

– Scrie în ziare. Puteai să mă anunţi înainte de prostie, pregăteam lovitura mai temeinic. Norocul tău, ai socotit doza ca un farmacist.

„– Nu preocupă...” Îl opresc şi continui:

mă

– Faţă de cât oferi dumneata, încă o dată pe-atât. După o jumătate de oră îl îmbrâncesc afară, înţeleşi la câteva sute de mii pentru toate tablourile din atelier. A semnat cecul şi peste o oră îşi încărca marfa sub privirile dezolate ale altor negustori sosiţi mai târziu.

Mi-am promis o masa bună, dar am mâncat puţin. 0 nemulţumire fără sens mă împiedica să mă simt cu adevărat bine.

Pană la urmă accept că sunt plictisit, ba chiar dominat de o îngrijorare nelămurită.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Lenuş Lungu

Tăcerea din furtuna vieții Păstrez echilibrul prin tăcere. Așa aud mai bine vuietul vântului în furtuna vieții.

Așa văd mai bine frunzele copacilor măturate în chinuri de nori și valuri înspumate ale apelor sorții. E taina mea cea mare din care culeg roadele. Tăcerea naște răbdare și curaj. M-am izolat de frig și suferință și mi-am crescut în sus un turn când am pus tăcerea ca piatră de temelie. Așa văd viața dincolo de teamă și moartea care caută în zadar, veghind calea celor dragi ce încă umblă, orbecăind după iubire și grija unor brațe ce le-ar reda încrederea pierdutăn vreme. E un loc liniștit turnul meu, deși mulți mă văd doar ca pe o prizonieră aici. Dar dacă plâng uneori, plâng pentru durerea lor și pentru lipsa mâinii întinse la nevoie, plâng pentru greșelile lor ce aduc dureri neînțelese.

Mă dor fricile lor pentru că știu că sunt doar pași spre nefericire. Păcat că zilele se pierd una după alta în iluzii... Viața e făcută din suișuri și coborâșuri, dar nimeni n-are voie să obosească sau să abandoneze drumul.

Sperie rănile sângerânde de lipsa mângâierii, căci viața e adesea necruțătoare.

Dar vin și zile în care râsul acoperă tot plânsul de odinioară. De-asta mai plâng pentru sufletele pierdute ce-au spart oglinzile ce reflectau dureri, crezând că se vor elibera. Mințile rătăcesc până la stânca înecată în apa întunecată a tristeții ce-aduce întrebări despre singurătate. Tălpile o ating ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

și nu înțeleg că e doar luciu superficial, degetele alunecă și se scufundă fără gând sub apă amestecată cu lacrimi. Nimeni nu vede singurătatea în întuneric.

Inimă suspendată Greu și obosit îi era sufletul printre acești copaci. Mai trimitea în sus, în tăcere, câte un gând uneori, dar tot se simțea, în pădure, fără adăpost și nesigură. Era multă vreme de când tălpile i se înecaseră în noroiul lumii. Și-a suspendat atunci inima într-o peșteră și acolo făcea foc mereu. Era singurul loc ce-i mai dădea o senzație de dulce.

Lumina lui binecuvântată îi punea sângele în mișcare și așa își simțea corpul vibrând. În rest, totul i se părea de neînțeles. Zorii o prindeau lipsită de bucurie și pe măsură ce zilele treceau, focul strălucea pe jumătate stins și întunericul căpăta forme și prindea putere, încercând să-i spânzure bătăile inimii.

Toate mângâierile îi erau dureri și îndoieli acum.

Degeaba învățase de la luna plină că drumu-i drept și străjuit de stele. Îl acoperea în fiecare noapte cu râuri adânci de lacrimi. Degeaba se privea în oglinda apelor, nu mai vedea strălucirea aștrilor în părul său bălai și nici albul de sidef al pielii sale. Nu mai știa de-i om sau nu...

Era ceva neobișnuit în ochii ei, sufletul nu mai putea fi descifrat. Exprimau lucruri care nu putea fi spuse cu cuvinte simple, căci atinsese cu privirea ceea ce nu trebuia să se întâmple. Suferise prea mult.

35

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie 35

Dandu Briel

Pelerinaj la Sfântul Munte Mersul la Sfântul Munte nu reprezinta o excursie turistică în care vizitezi una şi alta şi te minunezi, motiv pentru care se numeşte pelerinaj, te nevoieşti să ajungi în cât mai multe locuri sfinte şi să te închini şi să te rogi la cât mai multe icoane şi Sfinte Moaşte. Cine nu este credincios se duce degeaba că nu înţelege nimic şi nu pricepe de ce trebuie să vadă atâtea mânăstiri care sunt toate cam la fel şi atâtea icoane care şi ele sunt asemanătoare.

Ar putea vedea totul într-o singură zi şi nu ar mai umbla pe toate drumurile din Athos.

Dar dacă eşti credincios şi mai ales dacă ai posibilitatea să simţi energiile pe care le degaje fiecare biserică, icoană sau moaşte atunci vei fi fericit ca ai ajuns acolo şi că te-ai putut apropia de acele odoare sfinte. În primul rând pe Sfântul Munte curgerea timpului nu are nicio legatură cu ceea ce am fost obişnuiţi. Nimeni nu cronometrează nimic, nimeni nu-şi schimbă programul că ai venit tu în vizita şi mai ales ai senzaţia ca timpul s-a oprit în loc.

Prima intrare ne-am făcut-o la Mânăstirea Sf. Pantelimon, rusească, şi eu care în Bucureşti stau pe sos. Pantelimon 36

am avut senzaţia că sunt un fel de riveran şi că totul se va deschide în calea mea. În realitate nu s-a deschis nimic, chiar de loc.

Era de dimineaţă şi cineva ne-a spus că dacă vrem să ne închinăm în biserica mânăstirii o putem face fără probleme la vecernie, adică pe la 18 seara. Minunat ar fi fost dacă acest anunţ ni se facea la venire şi nu după aproape două ore de stat în curte pe trepte. Multă lume stătea aşa, dar noi aveam un program de respectat. Aceasta a fost prima lecţie, a aşteptării şi a refuzului.

Cineva din grup, care credea că are vreo importanţă cine eşti în viaţa civila, l-a rugat pe ghidul călugăr să se ducă imediat şi să le spună mai marilor din conducerea mânăstirii că a venit un prieten al stareţului, el chiar cunoscându-se cu acesta. Călugărul nostru, ascultător, a intrat şi a ieşit spunându-ne că nu avem încă permisiunea de a intra în biserică.

Persoana cu relaţii l-a rugat, după o vreme, iar pe ghidul călugăr să transmită că a venit cel care cunoaşte o înaltă faţă bisericească din biserica rusă. Nu dau nume pentru că nu ele sunt importante şi mai ales pe Muntele Athos nu are nicio importanţă cine eşti. Ghidul nostru a plecat iar, a intrat şi a ieşit la fel de calm fără nicio veste bună.

Spre sfârşitul pelerinajului, după ce m-am apropiat mai mult, în înţelegere, de călugărul Dimitrie, ghidul nostru, am aflat că atunci când pleca, să intervină, la rugăminţile unuia sau altuia, nu se ducea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee nicăieri să vadă pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni, pentru că ştia exact tipicul locului şi era doar amabil căutând să mulţumească pe toată lumea. În a doua mânăstire, sârbească, am păţit la fel, intrat, aşteptat, vorbit una alta şi plecat. Atunci chiar mă gândeam că dacă va decurge tot pelerinajul aşa nu prea merita efortul. Dar din acel moment totul ne-a mers din plin. Am vizitat în total 18 mânăstiri şi doua schituri. Chiar din prima zi am mai învăţat o lecţie. De la început ni sa atras atenţia că nimeni nu poate face nicio fotografie fără a primii binecuvântarea unui călugăr din partea locului.

Toţi ştiau că aparatele lor performante funcţionează şi fără! Cu toate acestea imediat ce am intrat întro biserică pasionaţii de amintiri foto s-au pus pe pozat tot ce vedeau. Atunci a intrat un călugăr micuţ de înălţime, care ne-a rugat să facem puţină linişte şi să ieşim afară în faţa uşii. După ce s-a asigurat că a ieşit toată lumea, a scos o cheie şi a încuiat uşile bisericii după care a plecat agale pe alee. Noi, după ce ne-am revenit din surpriză, am întrebat ghidul ce fel de procedură este aceasta la care el, care insistase de mai multe ori să nu deschidem aparatele de fotografiat până nu se primesc „binecuvântările” una pentru a face poze în incintă şi alta pentru interiorul bisericii, nea spus linistit: Acum tocmai am fost daţi

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

afară şi acest grup nu va mai avea acces în biserică.

Aici cu pozele au fost mai multe probleme, unii le făceau pentru că aveau aparate de mii de euro şi doreau să le valorifice iar alţii ca suvenir. Cei mai păcătoşi erau cei cu suvenirele pentru că ei nu se pozau în aer curat şi cu un frumos peisaj în spate ci majoritatea o făceau în faţa icoanelor făcătoare de minuni sau a catapetesmelor.

Imaginaţi-vă acum o icoană sfântă, veche de sute de ani, care stă în rama ei minunat împodobită şi cu sute de ofrande de aur în faţă, lăsate de cei pentru care a făcut minuni, la care nu poţi decât să te închini cu smerenie şi evlavie şi în faţa căreia se postează un neica nimeni, apărut şi el pe lume de câţiva ani, cu spatele la Sfânta icoană şi care se trage într-o poza de zile mari, eventual cu mâinile în şolduri. Cât de lipsit de simţul măsurii tale umane şi de simţul ridicolului şi al penibilului şi chiar al ruşinii poţi să fii ca să te întorci cu spatele la o catapeteasmă pictată de sute de ani sau la o icoană şi să te pozezi cu un zambet tâmp şi plin de importanţă. Oameni instruiţi, învăţaţi şi plini de egoul lor au facut acest lucru fotografiindu-se unii pe alţii în timp ce acopereau cu corpul lor vremelnic chipul sfânt al icoanelor. Eu am văzut chiar pe

37

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee facebook astfel de fotografii total indecente din punct de vedere creştin.

Pentru mine pelerinajul a devenit din ce în ce mai uluitor din momentul în care am început să-mi dau seama că toată atmosfera din biserici şi din faţa icoanelor degaja o energie care parcă îţi frigea mâinile. Prima senzaţie am avut-o la o biserică puternic consolidată cu structura metalică. Acolo am simţit de cum am intrat că pătrund ca printr-un abur de energie şi am îndreptat mâinile spre pereţi. Menţionez acum că sunt antrenat să simt aceste forme de energie şi cel mai bun antrenament se face pe flori a căror putere energetică este extrem de fină şi de greu de perceput. În biserică am îndreptat mâinile spre pereţii pictaţi şi parcă erau acoperiţi cu un fel de vată de energie foarte puternică.

Recunosc că nu m-am aşteptat la această senzaţie, mai ales că biserica nu avea icoane ci doar picturi pe pereţi.

Acelaşi efect l-am simţit şi la Icoana Maicii Domnului cea nefăcută de mână sau la Icoana venită pe ape. La icoana lui Ioan Botezatorul cel încruntat se simtea energia şi din rama icoanei nu numai din pictură.

Dar cel mai tulburător moment a fost închinarea la Sfintele Moaşte ale Mariei Magdalena. Iniţial părea că va fi un moment de pelerinaj obişnuit ca şi până acum, am intrat, s-a făcut linişte şi un preot bătrân şi adus de spate a trecut printre noi cu racla 38

de argint cu Sfintele Moaşte. El a pus obiectul pe o măsuţă extrem de joasă la care nu puteai să ajungi decât în genunchi. Noi stăteam în picioare în faţa acesei măsuţe şi aşteptam să ne ducem fiecare spre raclă.

Micuţul călugăr a întors cutia spre noi, a pus mâna pe capac şi a anunţat cu o voce pe care nu i-o bănuiai: acum deschid! Şi a ridicat capacul!

Fără niciun motiv sau altă pregătire au început să-mi curgă lacrimile pe obraji fără să le pot opri. M-am ruşinat foarte tare de slăbiciunea mea şi m-am uitat să văd dacă cineva mă observase şi m-am minunat şi mai tare, toata lumea era calmă, liniştită şi lacrimile le curgeau. Pentru unii şocul închinării a fost atât de mare încât cu greu se mai puteau ridica din genunchi din faţa raclei. Asta înseamna puterea şi farmecul Sfântului Munte pentru cei care vor să se pătrundă de tainele lui şi de efectul purificator.

Alt moment frumos, aproape miraculos au fost seria de slujbe de noapte, de la ora trei la care am avut voie să participam în fiecare mânstire unde am dormit, La Vatoped, La Marea Lavra şi la Schitul Lacu.

La mânăstirile greceşti totul parcă este un miracol. Slujba era începută de un călugar într-o latură a bisericii cu o lumânărică mică şi o cărticică de rugăciuni cât o palmă. După ceva vreme din cealaltă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee parte începea să se audă, aproape în şoaptă, o altă voce care se coordona cu prima şi totul devenea magic. Spun se auzea pentru că de văzut nu se vedea nimic, fiind întuneric bezna iar obiectele se distingeau prin strălucirea lor ca reflex al celor două lumânari aprinse. De la citire se trecea la un fel de îngânare apoi la o cântare uşoară, apoi mai tare iar la un moment dat între cei doi călugări apărea un al treilea care mergea de la unul la altul şi parcă dădea tonul pentru fiecare şi ducea ultimele vorbe la celălalt. În acest timp, în mare linişte, în spatele celor doi călugări se aşezau alţii de toate vârstele, care începeau să ţină isonul primilor din ce în ce mai tare.

Finalul se desăvărşea o dată cu răsăritul soarelui când lumina inunda biserica, toate sfeşnicele, lămpile şi potirele, începeau să-şi reverse scânteierile în jurul lor iar cei aprope o sută de călugări cântau cu o putere care vibra parcă aerul. Nu-ţi dădeai seama când trecea timpul de când intrai şi până când ieşeai pentru că totul se dezvolta crescendo şi nu aveai timp şi nici nu-ţi trecea prin minte să te uiţi la ceas. Totul se petrecea între ora trei noaptea şi ora şapte dimineaţa.

La terminarea slujbei eram invitaţi la Trapeză unde intram în ordinea venirii, la mese de câte şapte şi mâncam 4 măsline, cu pilaf şi ceai şi în unele situaţii câte o portocală. Asta era toată mâncarea dată din ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

partea mânăstirilor şi mare noroc am avut cu organizatorul nostru care a cumpărat cutii întregi cu Eugenii, din ţară şi borcane de zacuscă de ne-am completat mereu meniul cu aceste feluri iar cine dorea lux mânca şi fasole la conservă. Multă vreme de acum în colo nu voi mai avea pofta de aceste produse de care m-am îndestulat suficient.

Cu apa a fost mai greu datorita „întelepciunii” unui coleg care a spus atunci cand am ajuns la prima fântână ca apa nu este potabilă şi ne-a aratat un bilet agaţat într-un cui de o latură a fântânii. Habar nu aveam ce scrie pe el dar ne-am gândit că el probabil ştie greceşte.

Peste tot unde mergeam era acelaşi bileţel cu aceleaşi cuvinte pe care am început să le recunoaştem imediat şi să ne ferim. În ultima zi de pelerinaj fiind lângă o altă fâtână cu acelaşi bileţel am întrebat un şofer care era român stabilit pe Sfântul Munte ce reprezinta exact cuvintele acelea de pe bileţel. Surpriza a fost pe măsura răspunsului deoarece pe bileţel scria: după ce beţi apă vă rugăm să agăţaţi cana în acest loc. Nici acum nu-mi vine să cred cât de naivi şi însetaţi am fost! Aşa am avut şi noi parte, în ultimul moment, de apa limpede şi extrem de bună de pe muntele Athos.

Pentru prima data, în viata mea, am avut senzaţia ca timpul nu trece ci doar intră în noi şi rămâne acolo.

39

rreecceennzziiii cronică de carte 36-41

Olguţa Luncaşu Trifan

„Tainicele cărări ale iubirii” sau Incursiune realistă printre vestigii romantice Iată-mă la finalul lecturării celui de-al doilea roman al scriitorului Marian MALCIU. Ambele sunt romane care pot fi raliate, fără probleme, prin estetica privitoare la această specie literară, creaţiilor de nivel universal. Atât romanul „Ispita” cât şi „Tainicele cărări ale iubirii”, îţi captează atenţia încă de la primele rânduri, fiindu-ţi imposibil a le mai lăsa din mână până la pagina finală.

Romanele lui Marian MALCIU sunt opere ce degajă o puternică impresie de viaţă adevărată, sunt autentice, analitice, obiective şi, cât se poate de evident, educative.

De această dată, vorbind despre romanul „Tainicele cărări ale iubirii”, aş putea spune că am remarcat şi m-a impresionat în mod plăcut aplecarea autorului către psihologia personajelor, psihanaliză, dar şi perceperea timpului ca durată trăită şi prin memorie involuntară.

Autorul Marian Malciu îşi creează personajele cu mare atenţie, având o grijă deosebită în a le evidenţia, a le potenţa rolul şi a le trece pe fiecare-n parte prin trăiri şi situaţii deosebite. În jurul fiecărui personaj creat, autorul ţese o poveste de viaţă, cu bune şi cu rele.

40

Astfel, personajul principal al romanului, Iustin Dobrescu, un tânăr, dar experimentat geolog cu importante cercetări şi, se pare, noi descoperiri în domeniu, nu tocmai pe placul unor persoane importante ale vremii, este victima unui grav accident de circulaţie produs în condiţii suspecte, ce rămân învăluite în mister pe durata a trei ani, în care autorul îşi supune personajul unor experienţe fundamentale, pe alocuri ciudate.

Astfel, Iustin, în drum spre iubita sa, Laura, având acel cumplit accident, ajunge în stare gravă la spital cu traumatism cranio-cerebral. Diagnosticat cu hematom subdural, se ia decizia de a se interveni chirurgical. După intervenţie, viaţa acestuia se schimbă total.

Iustin Dobrescu îşi pierde vederea şi îi este afectată memoria de scurtă durată.

Mai exact, i se şterg din minte cu desăvârşire amintirile proxime accidentului. Pe de altă parte, în compensare, acesta dobândeşte capacităţi suplimentare, oarecum neobişnuite, de a percepe cu mare precizie situaţii, întâmplări, precum şi cauzele producerii acestora, atunci când au loc în jurul său, fără a le vedea. Încă de aici se simte pregnant grija deosebită a autorului pentru documentare în mai multe domenii, fapt ce evidenţiază respectul faţă de cititor, manifestat prin furnizarea de informaţii corecte, cu bază reală. În acest fel, romanul nu este îngrijit doar din punct de vedere literar, ci şi ca informaţie de natură ştiinţifică, în ce priveşte domeniile tratate.

Autorul îşi trece personajul, din nou, prin senzaţiile unui accident rutier. Se creează, în acest fel, condiţii prielnice

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii înspre demonstrarea a două aspecte deosebit de importante: – capacităţile, oarecum, paranormale, sau mai bine zis, extrasenzoriale ale acestuia, de a indica cu precizie cauza producerii acelui accident, uimindu-i pe toţi cei prezenţi la faţa locului, teoria emisă de către el fiind confirmată de poliţiştii care au făcut cercetarea evenimentului rutier.

– o metodă des-întâlnită în psihologie şi anume: crearea unor situaţii similare celor care au determinat anumite blocaje, astfel ca prin starea de şoc produsă să se reiniţializeze centrii nervoşi care au produs blocajul.

Astfel, autorul a pregătit, cu minuţiozitatea şi răbdarea unui cercetător de valoare, după o intrare într-o comă profundă a lui Iustin, o reîntoarcere a acestuia, pas cu pas, prin adevărate incursiuni în spaţiu şi timp ale eroului principal, prin locuri dragi lui, generatoare de pasiuni ce i-au îmbogăţit şi înfrumuseţat viaţa, determinându-l să recucerească lumea prin recunoaşterea propriului eu, al propriului conţinut sufletesc. Aici, autorul se foloseşte de monologul interior al personajului chiar într-o introspecţie a gândurilor, sentimentelor şi a analizei locurilor prin care acesta se perinda, dar şi a situaţiei exterioare trăirilor lui şi anume a discuţiilor persoanelor care-l înconjurau, a locului în care se afla şi al cărui martor tăcut era din cauza comei.

Remarcabil este modul în care domnul Marian MALCIU ne dezvăluie o coordonată majoră a autorului, asimilabil până la suprapunere cu personajul-narator: „Câte ciudăţenii se întâmplă în viaţa unui om! Creşti umăr lângă umăr alături de ceilalţi, împărtăşeşti bucurii şi necazuri, ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

respiri acelaşi aer şi vine un moment în care toată viaţa ţi se dă peste cap. Dintr-o dată devii altcineva, de parcă te-ai transforma subit într-un actor ce intră în pielea unui personaj pe care trebuie să-l interpretezi tot restul vieţii” În felul acesta reuşeşte autorul să dea viaţă, cu uşurinţă, gândurilor eroului său principal, Iustin, punându-l într-o legătură directă cu cititorul. În romanul scriitorului Marian MALCIU, legătura dintre trecut şi prezent este un liant definitoriu pentru personajele sale, pentru personalitatea acestora. Astfel, viaţa personajului principal, aşa cum este cunoscută şi prezentată până la momentul accidentului, este fracţionată în mod brutal, între trecut şi prezent, de un vid de amintiri, foarte importante de altfel, din preajma accidentului, această fracţiune reprezentând nodul gordian al vieţii sale.

Iuliana, sora lui Iustin, este o tânără deosebită, cultă (profesor universitar), frumoasă, dar necăsătorită, a cărei percepţie faţă de bărbaţi a fost marcată, în mod negativ, de un tânăr din trecut, ce nu avusese o atitudine tocmai potrivită. Şi în trecutul doctorului Eugen Tomescu se pare că destinul îşi pusese amprenta, deoarece, fiind în pragul admiterii la facultate, având opţiune pentru ASE, moartea violentă a tatălui, cauzată de un accident rutier, precum şi faptul că el avea convingerea că tatăl său ar fi putut fi salvat, l-au determinat să-şi schimbe opţiunea de admitere în învăţământul superior, chiar în ultimul moment, îndreptându-se către Medicină.

Doctor Pavelescu Laura, întâmplător sau nu, este personajul căruia autorul îi 41

rreecceennzziiii construieşte un trecut comun cu al doctorului Eugen Tomescu, fiind, însă, generos (după cum am remarcat şi subliniat şi la romanul „Ispita”, personajele feminine ale autorului, întotdeauna sunt pline de calităţi, astfel că şi anumite defecte sunt îmbrăcate în aşa fel încât, la final, să pară tot calităţi), creionându-i acesteia un caracter deosebit. Se cunosc încă din facultate, ea o fată foarte frumoasă, dar în aceeaşi măsură serioasă, preocupată de studiu, care pune la punct, fără drept la replică, pe tânărul student Tomescu, „îndrăgostit trupeşte” de frumoasa studentă. Tot trecutul îşi pune amprenta în mod definitiv pe viaţa ei, cu trei ani în urmă, atunci când i-a arătat iubirea, dar i-a şi răpit-o, după doar trei zile, lăsându-i-o zălog pe Daniela-Maria, copie fidelă şi mărturie a iubirii sale „pentru dragul ei Tinu”, alias Iustin Dobrescu.

Astfel autorul Marian MALCIU dovedeşte o adevărată abilitate în a mânui destinele personajelor sale, vieţile acestora, dar vom observa că şi sentimentele ce le trăiesc, prin specularea antecedentelor fiecărora dintre ele, sunt la fel de abil folosite.

Ca şi în romanul „Ispita”, autorul îşi supune personajele feminine, în special, unor momente sensibile în „oglindă”, unor dedublări raţionale, foarte elegant punctate efuzional, liric-erotic-discret, selectând anumite elemente din spaţiul unei memorii psihologice. În asemenea condiţii, aceste personaje încearcă să-şi înţeleagă trăirile, lipsurile, neîmplinirile, prin aşa numitele dialoguri purtate cu „eu-l personal”, în puţinele clipe de intimitate, ce şi le puteau oferi.

Remarc stilul analitic, intelectual, care nu dispreţuieşte metafora, folosind-o fără a se feri acolo unde consideră. De asemenea, evidenţiez frazarea amplă, tinzând a se mula după toate meandrele gândirii, comparaţia plasticizând revelaţia unei idei.

De remarcat subtilitatea autorului şi în ceea ce priveşte atingerea unor aspecte sociale, nemulţumiri personale, legate de salarii, de organizare a vieţii în general, 42

lipsa dotărilor din spitale, scoase în evidenţă prin vocea personajelor sale.

După cum chiar titlul sugerează – „Tainicele cărări ale iubirii”, romanul domnului Marian MALCIU ne conduce prin lecturarea acestuia într-o incursiune realistă, printr-un labirint al vieţii, determinându-ne, legaţi la ochi, precum protagoniştii copertei ce îmbracă această poveste, alături de Iustin Dobrescu, să păşim pe urme ale trecutului, să descoperim calea spre adevăr, întâi printre umbre, apoi spre lumină, printre vestigii romantice pierdute cândva şi regăsite, spre viaţă, spre fericire. Deznodământul final fiind, Iubirea.

Voi cita dedicaţia de pe cartea primită, în dar, de la autorul Marian MALCIU: „Încercare de schimbare a mentalităţii unor oameni, după modelul propus de autor” Da. Cred că aceasta a fost ideea, în sine, de la care autorul a plecat în momentul în care s-a apucat de scris. De a prezenta modelul creat după chipul şi asemănarea sufletului său. Exemplul lui: „Se poate şi aşa”. În acest sens, a creat un anumit colectiv de medici, minunat creionat, care a reuşit să se mobilizeze în mod exemplar doar spre binele pacientului şi în interesul acestuia. Situaţie ideală şi care, ştim bine, nu este tocmai cea reală a zilelor noastre. Şi mă întreb: De ce ar trebui să fie astfel? De ce nu poate fi aşa cum sugerează autorul nostru? Să fie atât de greu?

Cu acest roman, Marian MALCIU demonstrează, încă o dată, maturitatea si complexitatea unui scriitor care stăpâneşte atât complicate mecanisme ale naraţiunii, cât şi un fond tematic incitant, filtrat, după cum spuneam, la nivelul prozei de factură obiectivă, personajele sale purtând amprenta mediului psihologic-social-uman.

Cu speranţa sinceră că acest roman va virusa anumite mentalităţi...

Vă mulţumesc şi vă felicit, din suflet, domnule Marian Malciu!

Cu preţuire, 29.04.2015, Iaşi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg jurnal/blog 43-44

Mihail Toma

Bozonu' Năstrușnica particulă – Ha! Au descoperit particula lui Dumnezeu! a exclamat Ra, ridicând mâna.

O masă de mahon ornat apăru imediat pentru ca el să trântească o palmă zdravănă pe tăblia ei.

Se lăsă pe spate în scaun: – Einstein, vino alături de mine! N-am de gând să vorbesc de unul singur. Nu-i sănătos... Am nevoie de cineva care să mă asculte!

Un bărbat cu ochii triști, mustăcios, cu părul alb și vâlvoi a apărut într-un scaun vizavi de Ra. Oftând, a întrebat: – Ce-o să fac acum? Și azi cine ești tu?

– Nu mă recunoști? Eu sunt Ra. – Aaaa... Egiptului Antic. Ultima dată când am vorbit erai Valhalla.”

– Ascultă, căpățânile deștepte de la CERN cred că au descoperit ceea ce ei numesc” particula lui Dumnezeu „ –?

– Așa-numitul boson Higgs. Mi-ar place să am o vorbă cu el. E posibil să fi găsit ceea ce eu caut de-o eternitate. Higgs ăsta este încă întrupat?

– Cred că da...

– Mda.. Nu pot să încalc regula mea și să dezvălui că părți din mine le-am trimis în existența materială.

– Doamne ferește să încălcați regula, a zâmbit Einstein.

– Da. Asta mi-ar distruge și ultimul țel, nu-i așa? Plictiseala ar fi omnipotentă.

Nu știu ce aș face cu timpul meu, fără ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

plăcerea de a trăi într-un corp material, fără a cunoaște rezultatul schimbărilor imprevizibile.

– Ei bine, se pare că a crea atât de multe supernove ca pe niște focuri de artificii a devenit previzibil şi plictisitor, a fost de acord Einstein.

– Într-adevăr, răspunse Ra, dar uneori, întrupații se dovedesc a fi un pic prea imprevizibili. Când îi las de capul lor, această tendință a unora dintre ei de a-și urma visele, coșmarurile din nopțile cu lună plină în urma tocmirii de tot feluri de afaceri oneroase cu cei plecați dintre cei vii...

– Supărătoare „fantome”.

teoriile

astea

cu

– Chiar și tu, Einstein... Crezi că nu știu că șoptești sugestii la urechea lui Stephen Hawking în timp ce el dorme?

Asta-i înaltă trădare!

– Ai vrut ca creațiile tale să evolueze.

De aceea le-ai dat conștiința, după atâția eoni plictisitori cu dinozauri și alte dihănii.

Oricum, nu poți da vina pe întrupați pentru că vrem și noi un pic de distracție, după ce am check-out hotelul lumesc. A petrece o viață cu alți întrupați poate fi stresantă, chiar periculoasă. Oricum, ei nu ne pot vedea.

– Bineînțeles că nu. De aceea ei ne numesc „materia întunecată”. Cei care își bat capul să verifice astfel de chestiuni, cel puțin. Aștept cu nerăbdare să vorbesc cu Stephen despre frustrările implicate în a face față misterului. Va fi, în mod sigur, o discuție antrenantă!

– Frustrările lui ar fi fost mult mai mari dacă ar fi fost născut cu o sută de ani înainte de tehnologia suficient de avansată care să-i confirme viziunea. De aceea am să 43

jjuurrnnaall//bblloogg mai șoptesc pe la urechea cuiva, înainte de a te anunța.

– Hitler! Einstein a dispărut imediat, ca să fie înlocuit cu imaginea imfamului dictatorul nazist.

– Ja? Hitler îl salută pe Ra. – Adolf, am devenit un pic deranjat de partea întunecată a întrupărilor mele, karma lor sfidează legea mea.

Comportamentul general al omenirii nu pare să se amelioreze la fel de mult pe cât speram – de exemplu ființa ta reîncarnată ca un evreu sub regimul nazist.Desigur, acestea fiind în imposibilitatea de a-și aminti viețile anterioare nu sunt neapărat obligate spre un comportament mai bun în viitor, dar chiar am crezut că evoluția ar tinde în această direcție.

Nu pot fi mai puține personaje negative spectaculoase decât în istoria trecută, dar se pare că astea câte sunt, sunt pe zi ce trece mai tare atinse de morbul lăcomiei, urii, egoismului și corupției. Unde sunt „sfinții” de odinioară? Ăia din lista aia a lui Schindler.

– Ei bine, a răspuns Hitler, puteți găsi atotputernicia pocnind din degete și vi se pare normal, dar un întrupat, fără nici o putere, va găsi o alternativă atractivă în toate mărunțișurile! Ar trebui să știi bine bucuria pe care puterea o aduce, precum și disperarea celor fară de ea. Ați experimentat indirect totul, de miliarde de ori.

44

– Asta-i adevărat. Dar eu încă mai simt o nevoie în a înțelege mai bine existența materială. Chiar dacă m-am încarnat în cel mai jalnic cătun din India, așteaptând o viaţă de sărăcie și am devenit un Dalai Lama, eu încă nu am înțeles motivația ce conduce existența materială până la inerentul final.

Hitler râs: – Vrei psihologie? Poate ar trebui să vorbești cu Jung sau Freud.

Ra ridică din umeri, iar Hitler și masa au dispărut.

Privi gânditor întinderea nesfârșită a Universului care se întindea în fața lui: – Da! Trebuie ischitit.

Nu poți ști de unde sare iepurele.

Neapărat trebuie să vorbesc cu Higgs, ăsta... * Într-adevăr, a tot sperat că dacă el însuși se divizează în suficiente particule, în cele din urmă va înceta pur și simplu să mai existe. Expansiunea universului, cu tot mai mulți și mai mult întrupați nu a condus la acest lucru. Existența lui a fost la fel de reală - și la fel de tulburătoare - ca întotdeauna. Omnipotența nu s-a diluat la un nivel care să-i încheie propria existență.

El știa de ce Ceva, mai degrabă decât Nimic, există. Dar cea mai importantă întrebare rămânea: Pe el cine la creat?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cclluubb ccrroonnooppeeddiiaann club 50

Gabriela Mimi Boroianu

Broasca Şi Barza (Fabulă) Într-un stat îndepărtat Nu știu cum din întâmplare, Că ajunse împărat O broască cu gura mare.

Bălăcindu-se-n mocirlă, Peste măsură de-avară, Ar fi vrut, gândind senilă, Doar a ei întreaga țară.

Staff-ul întreg şi-l adună, Ceru sfaturi și păreri Ce metodă e mai bună Să strângă rapid... averi.

Sfătuită de-oarecine, Gând năuc prin minte-i trece, Că se poate trăi bine Cu pâine și apă rece.

Ca să vadă ce și cum Pe teren cum șade treaba, Se găti, plecă la drum, Că-i era prea mare... graba!

Vrând să știe, curioasă, Iarna cu ce s-or hrăni, Cât li-i de bogată masă Și ce dări mai pot plăti, Întreba în drumul său Care, cine, ce mănâncă, De li-i bine, de li-i rău, Dacă hran-o să le-ajungă? În țară se dumiri, Întrebă pe urs, pe lup, Dar niciunul nu crâcni, Team-aveau cu toți de... zdup!

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Pleava oricum nu conta, La un semn strigau cu toții: „Să trăiești Maria Ta!” Că-i mânau din spate... hoții!

Gândind că nu sunt probleme Și-ale ei de-acum sunt toate Întrebă, după o vreme, Barza din străinătate Ea cum o mai duce,-i bine?

Ar dori să vin-acasă?

Hrană, (uite iarna vine!)

Are să pună pe masă?

Curioasă, suparată, Neprimid răspuns, atunci Repeta (moară stricată!): „– Barză, iarna ce mănânci?”

N-avea frică de nimica, Nici de barză, bunăoară, Însă barza, venetica, Răzbună o-ntreagă țară, Căci ostentativ privind, Enervată de-ntrebare Îi răspunse clămpănind: «O broască cu gura... mare!» Și făcând doi pași în spate, Speriată de-acum rău, Zise broasca pe-nfundate Către doamna barză: « Zău...!»

Prea târziu însă gândi Că trebui’ gura să-şi ţină, Barza iute o-nghiți Și nimeni nu-i găsi... vină!

Morala Orice faptă se plătește: Semeni vânt, culegi furtună...

Tot naşul naş îşi găseşte, Fiindcă soarta... se răzbună!

45

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Arbatel Filotheanu

Stronţi și mirondele Un explorator chirchiz a descoperit la sud est de polul nord două populaţii nemaivăzute până de curând: Mirondelele şi contrapartea lor masculină, numiţi Stronţi.

Mirondelele au o natură eminamente femină, în sensul graţiozităţii, preţiozităţii, impetuozităţii şi trăiesc majoritatea timpului în apă, deşi nu sunt acvatice, dar ceea ce le dă un aer unic între toate speciile umane este o fudulie atât de mare, de mare, de mare, încât dacă ar fi fost o ţâră mai mare s-ar fi numit ocean, de aceea este socotită doar mare, ca să nu se creeze confuzionări.

Dar pe lângă mărimea sa, acea excrescenţă care nu trebuie nicicum confundată cu ceva ce se găseşte între picioarele unui patruped sacrificat de obicei în ajunul Crăciunului, mai are o trăsătură definitorie, care este intangibilitatea!

Să nu care cumva să te împingă vântul, cuvântul sau nesăbuinţa să încerci să atingi acea excrescenţă, că mirondelele sar în sus precum caprele de munte. Fac ţuşti pe dulap sau pe draperie când fie şi din nebăgare de seamă le-ai atins la excrescenţă. Ei, dacă vă închipuiţi că asta ar fi singura reacţie, înseamnă că n-aţi cunoscut nici o mirondea în viaţa voastră, ci poate numai stronţi, de sunteţi de sex feminin voi cele care cetiţi aceste rânduri.

Pentru că, evident, singurele deosebiri anatomice dintre mirondele şi stronţi se află undeva în partea mediană a corpului 46

lor. În rest au acelaşi comportament. Sigur, ar fi o nesăbuinţă din partea chirchizului să afirme că toate exemplarele de stronţi şi mirondele se comportă identic, că doar nu-s maimuţe! Ele sunt fiinţe umane, ca tine şi ca mine, şi se comportă variat sau chiar mai variat decît culorile unei păduri la mijlocul toamnei. Asta pentru că au o mulţime de panglici de nenumărate forme şi mărimi la dispoziţie.

Unii curioşi chiar au încercat să creeze un program de calculator foarte performant pentru numărarea sau măcar cuantificarea panglicilor mirondelelor, folosind teoria improbabilităţilor care se exclud reciproc, iar rezultatul a fost atât de straniu, încât nu putea fi citit. Mai exact, fiecare pereche de ochi citea alte cifre, în funcţie de indispoziţiile proprii!

Alte caracteristici ale acestei rase pe care am putea-o numi a Stronţodelelor, se văd mai cu seamă atunci când le atingi la excrescenţă. În mod bizar, mirondelele acceptă să fie mângâiate la respectiva excrescenţă, dar nu atinse!!!

Care este diferenţa dintre atingere şi mângâiere???

Simplu, ca diferenţa dintre un politician şi un hoţ. Pe politician se presupune că îl alegem noi, iar hoţul ne alege el pe noi, cum zicea un anonim glorios.

Dar deşi din exterior nu poţi decela nici o diferenţă între mângâiere şi atingere, ca şi între politician şi un mason, ea apare dinspre partea interioară, în funcţie de panglicile stronţodeilor, cu mici variaţiuni care ţin de poziţia astrelor şi dezastrelor în tema natală. Un exemplu va da o idée foarte

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann aproximativă despre năbădăile mirondelelor şi ale stronţilor.

Dacă, de pildă, o mirondea nu are nici o planetă în zodiile de AER, asta înseamnă că ea nu are rezonanţe cu respectivul Element Subtil, că trebuie să-l asimileze, dar totodată ea nu este nicidecum mişcată de un stronţ la care predomină Elementul Aer în tema natală. Altfel spus, stronţul nu este vizibil pentru mirondea şi sînt aproape incompatibili. Scânteile apar când un stronţ Aerian se îndrăgosteşte de o mirondea apoasă şi prea focoasă, că atunci ies clăbuci pe toate cele zece crăpături de care vorbeşte medicina chineză. Sigur că proporţiile de Aer, Apă, Foc şi Pământ sunt la fel de variate ca lirica păsărelelor, de unde şi marea lor neasemănare.

Dar în exemplul nostru, pecineaga este numele unor mirondele care folosesc acutele, fără nici un imbold aparent, adică sunetele înalte şi ascuţite, în ritm staccato, dar pentru că le folosesc mai mereu, ar fi mai corect să le denumim <acute cronice>. Cred că numele vine de la un cântec popular numit pecineaga pe urzici! Şi are acest refren: «Ei, ce zici, ce zici, ce zici?» În terminologia yoghină, stronţii şi mirondele cuprinse de <pecineaga pe urzici> s-ar numi swadi-A-stenici, adică neliniştiţi pe swadhisthana, pentru că acum îi vezi în lac, acum în baltă! E atâta apăraie în partea lor mediană, că stronţilor le trebuie o barcă spre a le putea contacta, iar celor care le lipsesc fondurile monetare, le trimit mesaje cu praştia.

Teoria recomandă mirondelelor şi stronţilor melodioasa subliminală a unui ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

cântec popular, care îi îndeamnă să fie, să devină <apă limpede şi lină, ce ne vindeci pe la splină şi mai mult pe la rinichi, când te saturi de ridichi!> Aici înţelepciunea populară prea bine cunoscută, a încifrat două informaţii valoroase, anume faptul că problemele la rinichii indică dizarmonii în relaţia de cuplu, date de excesul alimentar al gustului ridichilor, uşor iute, şi este o aluzie cam la cât pot suporta unii dintre stronţi. Dacă e prea iute ridichea, există riscul să se facă blocaj renal. Nu este exclusă nici o altă interpretare a ridichei, ca în arhicunoscuta formulă: „a freca ridichea“, atunci cînd n-ai mentă la îndemînă şi foloseşti capul partenerului drept poligon de ţintă!

Cititorul sau cititoarea mai puţin umblat(ă) printre rândurile cărţilor de istorie, trebuie să ştie că excrescenţa mai sus pomenită a apărut prima dată, se crede, la babilonieni, când au construit turnul ce le poartă numele. Dacă până la începerea acelei construcţii, toate popoarele lumii vorbeau aceeaşi limbă, după ce s-a terminat acea construcţie megalomană, fiecare a vorbit o limbă diferită de a celorlalţi, întrucît toţi aveau a se fuduli cu ceva.

Acela a fost momentul cel mai tragic al omenirii, adică momentul SEPARĂRII DE UNITATE! Ca fiecare stronţ şi mirondea să aibă impresia despre el însuşi că el sau ea este Buricul Pămîntului, că el sau ea a făcut şi a dres, dar uite ce a stricat şi aruncat celălalt sau cealaltă, constituie efectul Separării de unitatea primordială. O separare numită în

47

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann limbajul academic egocentrism, cu derivatele sale egotism, egoism şi ateism!

Cât despre intangibilitatea excrescenţei, mai trebuie spus ceva ce cred că este esenţial. Pentru aceasta vă rog să citiţi cuvintelele de mai jos cu intonaţii diferite.

Să nu măăă atingiiii! cu intonaţia unei soprane de coloratură aevea privighetoarei.

Să nu mă atingi! rostit grav, ca un terorist burduşit cu pocnitori sub vestă.

Să nu mă atingi! spus pe un ton ameninţător, de către o mirondea cînd n-are chef de atenţiile unui stronţ.

Sau varianta neoş: nu atinge tu la mine, că fac buba eu la tine!

Exemplele de intonaţii în varii situaţii sânt la fel de nenumărate ca atomii de carbon dintro pipă stinsă, din care pricină nu putem avea pretenţia de a le epuiza, nici măcar cît se epuizează un parlamentar într-o şedinţă de senat pentru binele absent al ţării sale de baştină.

Poate cel mai cunoscut personaj din etnia stronţilor au fost Anaximândru și contrapartea sa. El a scris o carte cu titlul Despre natura infructuoasă a fuduliei, care s-a pierdut în mare parte sau în partea de mare a ignoranţei universale, supravieţuind doar câteva proverbe și zicători, redate mai încolo, inspirat probabil chiar de contrapartea sa Anaximândra.

Anaximândra a fost un paradox viu a ce înseamnă contradicţii care se bat cap în cap. Era bogată în dorinţe, dar săracă în aspiraţii. Era plină de hachiţe, dar goală la afecte. Era preocupată tot timpul de nimicuri, și nimic n-o mulţumea. Avea capul doldora de gânduri și nimic în capul 48

ei! Era atât de fiţoasă, ciufută și poliformă, că trebuia să fii de plastelină ca să te poţi conforma gusturilor ei!

Ci cunoscând asemenea fiinţă a scris Anaximândru celebrul său tratat despre natura infructuasă a fuduliei, care s-a pierdut pesemne în tainiţele antice, ros de șoarecii de bibliotecă. Bună carte! își spuneau șoriceii și mai ronţăiau câte o pagină din fudulia infructuoasă!

Anaximândra, ca toate mirondelele, avea și ea o dorinţă secretă, pe care n-o cunoștea nimenea. Anaximândru, ca toţi stronţii, era curios din fire și jeluitor la nenorocire.

Sigur că se potriveau unul cu altul la fudulie, fiind din tagma stronţodeilor, ba chiar se meritau unul pe altul, oricât s-ar fi jeluit Anaximândru că s-a săturat de trai și chin cu dispreţ și cu venin!

Dată fiind condiţia ei de scalvă, Anaximândra aprecia doar grosimea pungilor pline cu ţechini și rareori altceva. În lumea ei se numea curtezană, în lumea noastră se numește altfel. Ca orice altă mirondea, fudulia ei pe a multora o întrecea. Unui om onest îi stătea mintea în loc dacă ar fi încercat să înţeleagă de unde atâta fudulie la poporul stronţodeilor, în general, și mai cu seamă la Anaximândra, în particular?

Dar a vorbi despre acest cuplu vestit prin fudulia sa, ne-ar abate de la alte aspecte mai importante, așa că vom reveni la subiect.

Dacă nu s-a înţeles în ce constă esenţa intangibilităţii excrescenţei stronţodeilor, recomandăm să-l atingeţi pe primul sau prima pe care o întâlniţi în cale şi veţi avea o exemplificare vie a ce înseamnă fudulie călcată pe bătătură! Există chiar o formă extremă de fudulie megalomană, descinsă direct din urmaşii urmaşilor care au

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann construit turnul babilonian, întâlnită acum la Elita ocultă malefică de pe această planetă - puşcărie. Această super-hipermega-maha-fudulie reptiloidă îi face pe cei care ne conduc din umbră să se creadă moştenitorii Pământului, numindu-ne pe noi goimi sau animale şi tratându-i pe cei care nu aparţin Elitei mai rău ca pe animale, pentru că ne otrăvesc aerul şi apa şi mâncarea şi vieţile în moduri care de care mai parşive şi diabolice, urmărind extincţia a cât mai mulţi dintre noi din această lume, pentru că excrescenţa lor este atât de mare, că nu mai încap de noi!

E drept că ei constituie o rasă aparte, a Hlăpăilor, despre care cercetătorului chirchiz i-a cam fost teamă să detalieze spre a nu adormi de veci pe fundul unui sicriu din ciment la turnarea unei fundaţii oarecare. Trăsătura lor principală este legată firesc de excrescenţa fuduloasă şi poartă numele de crocodilită, adică sunt mai rapaci decît crocodilii. Sunt atât de lacomi, de reci şi fuduli, încât se cred stăpânii tuturor stăpânilor. Nu găsesc că e necesar să vorbesc mai mult despre această tagmă catastrofică, întrucât nu ei sunt tema acestui articol, ci stronţodeii.

Despre această etnie circulă unele zicători populare, cum ar fi: dac-atingi o mirondea, te stronţeşti la fel ca ea! Făcînd aici aluzie la o lege ocultă universală, deşi prea puţin cunoscută maselor large de adormiţi, numită Legea Rezonanţei, a cărei formulare simplă este prea evidentă spre a mai fi explicată, iar alternativa la zicătoarea de mai sus, zice că: „dac-atingi un stronţ, te păleşte-un glonţ!”

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Sigur că sunt multe alte zicători, unele chiar celebre, ca aceea cu „stronţul nu-i stronţ destul până nu-i fudul” şi altele pe care nu mi le amintesc chiar în clipa asta, mai ales că trebuie să închei acest articol repejor, altfel există riscul să nu mai fie citit finalul de către cei (cele) prea ocupaţi (ocupate) cu alte trebi importante, care cel mai probabil au abandonat aceste consideraţiuni după prima pagină!

Ce-i de făcut când un muritor de rând se ciocneşte karmic de o mirondea sau de un stronţ, depinde de prea mulţi factori ca să pot sugera aici o strategie cât de cât generală.

Depinde în primul rând de ce anume ne dorim, ce anume simţim şi care ne sunt priorităţile sau obsesiile.

Poate reacţia cea mai la îndemână este fuga mâncând, dacă nu pământul, atunci ceva comestibil - pentru fiinţele mai sensibiloase, iar pentru cei sau cele care au fire de toreador, probabil vor lua taurul de coarne şi vor încerca să desţelenească pârloaga şi apoi să însămânţeze seminţe bune, chiar dacă le trebe un hectar de răbdare până la culesul roadelor, care, precum se ştie, sunt la discreţia tuturor furtunilor destinice, a prădătorilor de tot felul şi a multor altor ispititori gata oricând să-ţi însămânţeze alte buruieni pe tarlaua ta. Însă vorba cuiva, aceste întâlniri năbădăioase au un mare potenţial transformator de ambele părţi şi cred că ar fi o eroare să se irosească această oportunitate. Asta e și părerea mea, dar mai trebuie să fie şi acceptul celeilalte persoane, fie stronţ ori mirondea.

49

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann martie, să vedem semnificaţia "zilei femeii", ziua de 8 Martie.

Ion Rodica

Martie Bine te-am găsit, primăvară! Lumină şi căldură în suflete vă doresc, domnişoarelor şi doamnelor! Pentru voi este înainte de toate acest început. Deci vă ofer cel mai frumos mărţişor virtual ca semn al recunoştinţei mele pentru trecerea, fie ea şi fugară, peste aceste rânduri. Primăvara aduce cu ea un nou început, lumină, căldură, renaştere.

Această lună ni se cuvine întru totul, deşi, în nici o zi femeia, cărămida spirituală şi morală a vieţii, nu trebuie uitată. Ea trebuie omagiată în fiecare secundă a vieţii, căci este dătătoare de viaţă şi de lumină. Ţâşnind către transcendent, iţind capul prin pământul reavăn, de sub albul pur al zăpezii, întâiul vestitor al primăverii, ghiocelul, trezeşte sufletele din adormire, furând câteun zâmbet... El este, alături de un cuvânt de mulţumire, de un sărut, de un dar cât de mic, ofrandă pentru cinstirea celei ce este considerată, cu drepturi depline, centrul sensibilităţii umane femeia. Întorcându-ne la geneză, femeia a purtat în pântece pe Pruncul Iisus. Tot Ea, Femeia, Maică la care plecăm genunchiul în rugi, l-a purtat pe braţ pe cel ce venind ne-a mântuit de păcate, întrupându-se om. Ea, Maică iubită l-a legănat... aşa cum orice mamă îşi leagănă pruncul. De aceea această primă zi a anotimpului renaşterii este închinată femeii.

Deci, femeie şi mamă, fiecare din noi este sărbătorită. Şi lăsând la o parte întâia zi a lunii

50

Această zi se serbează încă de pe vremea grecilor antici prin celebrarea zeiţei Rhea mama tuturor zeilor. În anul 1800, în Anglia, această dată a căpătat denumirea de "Duminica Mamei". În urma iniţiativei Partidului Socialist American (28 februarie 1909), ea a fost celebrată în America. În anul 1910 au sărbătorit femeia şi mama alte câteva state europene ca Germania, Austria şi Danemarca. Data acestei sărbători a fost aleasă de femeile germane, deoarece, în aceiaşi dată a anului 1848, regele Prusiei a promis o serie de reforme, inclusiv introducerea votului pentru femei. Decizia finală a sărbătoririi femeii a fost luată după Primul Război Mondial în cadru Adunării Generale a O.N.U.. Această zi este sărbătorită de state precum: Anglia, Albania, Australia, Chile, Columbia, Croaţia, Malta, Madagascar, Mexic, Turcia, Ucraina, Ungaria şi multe altele şi este considerată ca zi liberă pentru femei. În Rusia, tot la aceeaşi dată, femeile ai căror soţi muriseră pe front în timpul Primului Război Mondial, au organizat un miting pentru pâine şi pace. (ultima duminică a calendarului Iulian, reprezentând în fapt ziua de 8 martie sau prima duminică a calendarului Georgian) Dar dincolo de conotaţia istorică a acestei zile, există şi una mitologică. Astfel, aşa cum mai toţi ne-am obişnuit, întâmpinăm luna martie cu zilele Babelor. Acestea sunt legate de povestea Babei Dochia, poveste pe care o citeam deseori în primii ani de şcoală. Legenda spune că Dochia, baba urâtă şi rea, a trimis-o pe nora sa, în pădure, dpă fragi. Ajutată de Dumnezeu, fata a venit înapoi cu ofranda cerută, iar soacra, crezând că a sosit primăvara,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann a plecat cu oile-n munte. A îmbrăcat cele nouă cojoace pe care mai apoi le-a lepădat una câte una. În final însă a îngheţat, transformându-se în stană de piatră. Se spune că la începutul primăverii trebuie să ne alegem un număr de la unu la nouă, iar în funcţie de cum va fi baba cu acel număr, vom avea un an bun sau rău. În Moldova, ziua femeii se mai numeşte şi Spolocania şi coincide cu prima zi a Postului Mare. Ca denumire provine de la cuvântul "polokanie" (în poloneză tradus ca fiind "a curăţa"). În ziua de 8 martie, ca semn de respect, femeile primesc mici atenţii de la cei dragi lor.

O altă poveste despre „ziua femeii” este aceea în care se spune că această dată reprezintă ziua când muncitoarele unei fabrici de textile new-yorkeze au oprit lucrul ieşind în stradă în semn de protest pentru condiţiile inumane de lucru.

Acest fapt s-a petrecut în anul 1857. Întrucât numărul reprezentantelor a fost mic, protestul a fost înăbuşit, reluându-se lucrul. Câţiva ani mai târziu, în anul 1908, tot la aceeaşi dată, au ieşit în stradă un număr de 1500 de femei, iar protestul lor nu a mai putut fi anihilat de organele de ordine. Ele şi-au cerut drepturile şi un an mai târziu, Partidul Socialist din Statele Unite a luat hotărârea ca această zi să fie celebrată de muncitoarele din întreaga lume.

Iată aşadar un scurt istoric al lunii martie.

Dragi cititori, este luna când femeia se simte cu adevărat respectată. Femeia - un cumul de energii care aduce lumină, o luptă care continuă, o flacără care continuă să ardă.

Femeia - o taină, un înger, un vis...

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn lecturi în foileton

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (7) Nana l-a ghicit că este ceva în neregulă cu el. Într-o seară, găsindu-l singur la televizor, cu mintea pierdută, fără să ştie la ce se uită, l-a provocat la o discuţie. Şi el căuta de ceva timp să aibă o discuţie cu ea.

– Ce faci, maică? Eşti supărat? Să numi spui că nu, că nu o să te cred! Tu eşti cel mai dăştept băiat pe care l-a dat valea asta a noastră, toţi ăia de pe la noi spun aşa, toţi te întreabă, toţi te caută, dar, în loc să fii vesel, eşti mereu trist şi supărat! Văd eu pe faţa ta! Pe mine nu mă păcăleşte nimeni!...

– Nu sunt supărat, Nană! Sunt doar obosit!

Sunt multe treburi pe care le fac şi eu, dar nu pot să le fac chiar pe toate!

Oamenii te caută numai când au nevoie de tine!

Când nu mai poţi să-i ajuţi, nici nu te mai salută!

Important, pentru mine, este să fiu eu mulţumit, să ştiu că fac numai ce trebuie, ce este bine!

– Aşa este, dar acum cred că eşti nemulţumit de ceva, după cum te văd eu!

Ascultă-mă pe mine, maică, pentru că sunt femeie bătrână. Toate pleacă de la femei!

Când este bolnav, omu' se face bine cu o femeie, dar şi când este bine totul se strică tot de la o femeie! Dacă te simţi rău, găseşte şi tu o femeie! Nu este nicio pagubă că eşti însurat, Dumnezeu iartă, dacă îţi face bine!

Dumnezeu nu vrea omul să o ia razna pentru că nu are femeia potrivită şi nici ca o femeie să înebunească din lipsă de bărbat!

51

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Şi la femeie, şi la bărbat, se vede pe faţa lor când nu le sunt toate oile acasă. Adică se vede când nu au tot ce le trebuie, înţelegi tu ce vreau să zic. Se vede cum se usucă pe picioare de dor!

– Dar de unde să iau eu femeia aia minunată, Nană?

– Care este să fie a ta, vine şi de la curu' Pământului, maică. Maică-ta, când trăia, nu ţi-a spus asta?

– Şi cum este când te strică o femeie?

– Când vrei prea tare pe una care nu este să fie a ta! Te urmăreşte durerea şi după moarte, maică!

– Dar, Nană, cum a fost viaţa ta, că văd că prea le ştii pe toate?

– Eu am greşit maică, cum greşesc toate femeile! Noi prea le vrem pe toate odată! Am avut un bărbat pâinea lu’ Dumnezeu!

Făcea de toate, se pricepea la toate şi mă şi iubea ca pe ochii din cap!

– Şi ce s-a întâmplat cu el?...

– L-am bătut la cap într-o zi, când era cam sărbătoare, să meargă în pădure să ia nişte lemne, să termine un prăpădit de gard. A avut un accident în pădure şi mort a fost! N-o să-mi iert toată viaţa mea!...

– Şi nu te-ai mai măritat? Erai încă tânără, frumoasă!

– Doamne, fereşte! Nici prin cap nu mi-a trecut!...

– Dar dacă un bărbat făcea o pasiune pentru tine? Erai încă tânără! Se îndrăgostea de tine, foarte tare, aşa hodoronc-tronc, cum spuneţi voi pe la ţară!

Nu este păcat să omori viitorul unui om pentru că tu gândeşti numai la trecut?...

52

– Nu este păcat maică, dacă i-o spui de la început! Fiecare este stăpân pe viaţa lui!

Păcat este dacă îl amăgeşti pe om, dacă îl încurajezi şi pe urmă îl refuzi.

Toate aceste gânduri, rămase din discuţia cu Nana, i-au trecut prin cap, într-o fracţiune de secundă, când a văzut-o pentru prima dată pe Mira. I-a fulgerat creierul!

Era la lansarea unui proiect la Universitate.

Primul gând care i-a venit în minte a fost acela referitor la „curu' Pământului”!

Rezultatele profesionale ale ei deveneau tot mai importante. În ţară conducea Institutul Româno-Englez, la a cărui înfiinţare contribuise din plin, în străinătate fusese numită director al unui puternic organism internaţional, ulterior a fost numită ambasador al acestuia la Uniunea Europeană. Avea şi o firmă de consultanţă internaţională. Devenise o mare personalitate la nivel global, dar continua să îşi ţină cu multă conştiinciozitate şi cursurile din ţară.

Deşi umbla des prin străinătate, acasă toate erau la locul lor. Copiii aveau familiile şi afacerile lor, iar lui Dorin nu îi lipsea niciodată nimic. Când pleca „în lumea largă”, îl suna, cum ajungea la destinaţie şi îi spunea doar „Miţa e la Montreal”, sau „Miţa este la Hanoi”, sau câte alte sute de destinaţii s-au adunat în cei aproape douăzeci de ani de când ducea o astfel de viaţă. Parafrazau din renumita schiţă a lui Caragiale. Pentru Dorin, aceste scurte informaţii erau suficiente. Însemna că ea este bine şi altceva nu mai conta.

Alex nu o cunoscuse până atunci, deşi părea că o mai văzuse undeva, cândva, dar nu îşi amintea unde! La prima vedere

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn avusese impresia că nu este româncă!

Probabil, pentru el, era acea imagine pe care ne-o facem fiecare dintre noi despre persoana care considerăm că ne lipseşte!

Era ceea ce imaginaţia sa crease, parcă o avusese din naştere în codul său genetic! Îşi amintea cum prin vise putea să zboare şi, uneori, în zbor, urmărea o nălucă având profilul ei difuz, într-un joc de culori care se propaga în neant. Se trezea supărat că nu o putea ajunge să o vadă mai bine, mai de aproape. Acum, viaţa îi scotea în cale persoana care semăna cu aceea din vise, care întruchipa năzuinţele lui de o viaţă în plan sentimental.

Iar trebuia să o caute pe Nana, să o întrebe ce semnificaţie au aceste vise!

La lansarea acelui proiect european, al cărui director era, Mira s-a comportat foarte rece şi distant faţă de auditoriu.

Acesta era format din profesori universitari, conducători de doctorat şi din doctoranzi. Bărbaţii din sală o sorbeau din priviri. Era frumoasă, distinsă, avea o alură majestuoasă!

Era îmbrăcată foarte elegant, dar în acelaşi timp simplu. Tot ce spunea inspira inteligenţă, coerenţă, dar şi distanţă, răceală administrativă. A lăsat totuşi o punte de legătură cu cei din sală, anunţând că în proiect este prevăzută şi elaborarea unui curs de teoria cunoaşterii, care urma să fie publicat şi pe care şi-ar dori să-l facă în colaborare. Urma să trimită un mesaj tuturor conducătorilor de doctorat, cu un cuprins de principiu, la care să se adauge ulterior contribuţiile celor ce se ofereau să colaboreze.

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Nu s-a oferit decât Alex, care vedea în aceasta posibilitatea apropierii de ea, posibilitatea lucrului împreună, ceea ce era pentru el ceva de vis.

După discutarea cuprinsului cursului ce urma să fie elaborat, ea i-a propus să ţină împreună şi predarea acestui curs. O idee nouă, un curs cu doi profesori, care desfăşurau o discuţie pe tema dată în faţa studenţilor, doctoranzilor.

De când au început elaborarea cursului, ulterior, la predarea în comun a acestuia, au fost mai mult împreună, venind fiecare din diverse locuri pe unde mai aveau şi alte activităţi. De fiecare dată, ea îl aştepta cu două banane pe care le mâncau împreună!

Aceasta îl ducea cu mintea la primii ani de şcoală, când făcea acelaşi lucru cu colega sa de bancă.

Aceste activităţi i-au apropiat foarte mult, ca pe doi colegi de şcoală care şi-au descoperit nişte jucării comune!

Proiectul presupunea organizarea unor evenimente şi în alte localităţi, în alte universităţi, ceea ce le-a oferit ocazia să plece împreună în diverse deplasări. Astfel, au fost împreună la Sibiu, unde au organizat împreună o Şcoală de vară. A fost o ocazie excelentă de a se cunoaşte mai bine! Într-o după amiază, după prelegeri, au făcut o plimbare într-un parc situat în apropierea universităţii. Ea coborâse înaintea lui şi îl aştepta nerăbdătoare şi un pic agitată, la ieşirea din hotel. Când l-a văzut, a făcut un gest de „Slavă Domnului“, spre surprinderea lui.

Nu ştia ce se întâmplă! El coborâse cu câteva minute înaintea orei fixate!

– Am întârziat, încercă el să se scuze?

53

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn – Nu, am coborât eu mai devreme. În sfârşit, bine că aţi venit! M-aţi salvat.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Oh! Să nu dramatizăm! Nimic important!

Au plecat către parc. După un moment de linişte, a început ea.

– Ieri, la masa de prânz, am făcut nişte fotografii cu mai mulţi doctoranzi. Este bine să rămână amintiri de la asemenea evenimente! Doar că unul din ei mi-a spus azi dimineaţă că a făcut fotografia şi o să o pună în camera lui, alături de icoană!... Acum, acel doctorand mă aştepta jos şi insistă să merg cu el la plimbare!... Nu-mi plac comportamentele extreme! Îmi este frică de maniaci! Am mai cunoscut cazuri în viaţa mea şi numi plac.

Unii s-au desparţit, şi-au abandonat familiile din cauza mea şi asta nu-mi place! Mă feresc. Uneori este o pacoste şi să arăţi bine, deşi nu ai nici un merit!

Aşa te-a lăsat Dumnezeu!...

– Sper că dumneavoastră nu sunteţi aşa! Păreţi un om bun, calm, de încredere!

Deasemenea, sper să nu vă îndrăgostiţi de mine şi să deveniţi ca toţi ceilalţi, pe care nu mai ştiu cum să-i ocolesc! Dacă vom ajunge într-o asemenea situaţie nu vom mai putea lucra împreună! Până acum am lucrat foarte bine şi aş dori să avem o colaborare îndelungată! Dacă constat că se va întâmpla aşa, atunci nu vom mai comunica deloc. Am familia mea, aveţi familia dumneavoastră! În cultura noastră, de oameni de la ţară, căsătoria este până ce moartea ne va despărţi!

L-au trecut fiorii! El se îndrăgostise nebuneşte de ea de cum a văzut-o. La vârsta 54

lui, încerca să nu se comporte ca un licean.

A mai aşteptat un pic să-şi revină şi a îngânat ceva.

– A,... nu,... sunt om în toată firea!...

Sunt vaccinat la aşa ceva.

Au continuat să meargă pe o stradă care ducea spre parc. Ea vorbea uşor distrată, el era gânditor. La un moment dat, ea s-a aplecat să ia ceva de jos. Era un şurub cam ruginit!

– Ce faceţi cu el?, a găsit el imediat motivul să iasă din perplexitatea anterioară.

– Îmi trebuie acasă.

Totdeauna am nevoie când repar câte ceva. Când văd fel de fel de piese pe jos, le adun, răspunse ea foarte natural, făra niciun fel de prefăcătorie.

– Păi, dumneavoastră reparaţi pe acasă, întrebă Alex de-a dreptul contrariat!

– Da,... eu repar, şi la ţară, şi la Bucureşti, dar mai ales în străinătate, unde reparaţiile sunt foarte scumpe!...

Pentru un timp au mers iar în linişte, după care ea a început să-şi povestească calm şi impersonal viaţa, de parcă ar fi vorbit despre altcineva!...

După presiunea multor pretendenţi care doreau să se căsătorească cu ea, în final a ales pe unul dintre ei şi s-a căsătorit. Era vorba de Dorin! Au realizat repede tot ce trebuie unei noi familii, au avut şi doi copii.

După o perioadă plăcută şi plină de împliniri, a urmat partea urâtă a vieţii!

Soţului, care fusese directorul unei instituţii socialiste, i s-a făcut o înscenare, în urma căreia a fost condamnat la închisoare, unde, datorită condiţiilor grele, s-a îmbolnăvit foarte grav. A fost eliberat la Revoluţie, dar

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn boala nu a trecut! Este în continuare grav bolnav, după zeci de ani negăsindu-se un tratament eficient. În acest timp, a fost şi tată şi mamă pentru copii, pe care a reuşit să-i pună pe făgaşul lor, fiind acum oameni la casele lor.

Au ocolit de mai multe ori parcul, alternând discuţia cu mersul în linişte. Ar fi putut vorbi o viaţă şi tot nu ar fi terminat ce aveau să-şi spună! În contextul de apropiere sufletească creat între ei pe parcursul acelei discuţii, au început ca pe „dumneavoastră” să-l înlocuiască treptat cu „tu”. Într-un final, a avut o tresărire, concluzionând: – Doamne, dar de ce îţi spun eu ţie acestea?...

Aceste lucruri nu le mai ştiu decât soţul şi copiii mei!... A continuat: – Domnule profesor, să nu invidiezi niciodată pe nimeni, că nu ştii ce viaţă are!... Nu vă luaţi prea mult după aparenţe, ca să nu aveţi surprize neplăcute!... Nimeni nu este ce pare a fi!...

S-au întors în linişte la hotel şi apoi au plecat spre Bucureşti.

Atunci a erupt vulcanul iubirii lor, a cărui lavă i-a acoperit de tot, i-a separat de restul lumii şi avea să le schimbe total vieţile!

Nu îi spus însă nimic despre Paul! Pe parcursul lungii discuţii din parc îi spusese că printre problemele cu fel de fel de nebuni, admiratori maniaci ai săi, era şi unul care şi-a părăsit de vreo douăzeci de ani familia pentru ea, fără ca ea să-l încurajeze în nici un fel!...

Era în al nouălea cer, datorită încrederii pe care i-a arătat-o! Nu-i venea să creadă că acea femeie extraordinară, ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

această superfemeie, îi povestea atâtea despre viaţa ei.

Mira însă îl tot atenţiona să nu se îndrăgostească de ea! Paşii ei erau însă tocmai contrari acestor îndemnuri la precauţie.

Când s-au întors de la Sibiu, îşi uitase puloverul în maşina lui!...

Când a sunat-o să-i spună, l-a invitat acasă la ea, la o cafea, văzând în aceasta şi o ocazie de a finaliza cuprinsul cărţii comune la care începuseră să lucreze.

Locuia într-un apartament nou, luxos, într-un cartier central al oraşului. I-a prezentat colecţia sa de cărţi vechi.

Avea unele exemplare foarte valoroase. Dintre fotografii, la loc de cinste stătea una cu preşedintele Comisiei Europene, la recepţia oficială a documentelor în calitatea sa de ambasador la Uniunea Europeană din partea acelui organism internaţional la care lucrase un timp.

A făcut cafelele, după care a urmat o lungă discuţie, în continuarea celei din parcul de la Sibiu.

– De mult nu am mai avut o discuţie atât de plăcută şi deschisă ca aceea de la Sibiu. Simţeam şi eu nevoia de a discuta cu cineva! Merg prin multe ţări, prin multe instituţii, unde timpul trece repede, rezultatele profesionale sunt importante, dar vine un moment când constaţi că de fapt eşti singur!...

– Ce vrei să spui? Eu cred că tu nu poţi fi niciodată singură! Totdeauna este coadă la a vorbi ceva cu tine!

– Tocmai asta este!... Aceasta este măsura singurătăţii mele. După ce îi rezolv 55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn pe toţi de la coada de care spui, vin acasă şi vorbesc singură! Astăzi sunt mijloace moderne care te pot face să nu fi singur chiar şi de la mii de kilometri distanţă, dar trebuie să fie cineva la celălalt capăt al firului! Cineva cu care să ai acelaşi limbaj, cineva care să te înţeleagă!... Cineva cu care să poţi discuta mai mult decât „Miţa e la Londra”!...

A facut o pauză, în care i-a prezentat colecţia de ceşti de cafea. Erau multe tipuri de ceşti, foarte frumoase. Majoritatea provenea din colecţii autohtone. Deşi călătorea foarte mult, considera că cele mai frumoase obiecte ceramice le găsea în ţară.

A revenit la discuţie: – Vezi cum suntem noi făcuţi. Toţi cei care mi-au văzut aceste colecţii de cărţi vechi, de ceşti de cafea, cred că cine ştie câţi bani am dat pe ele, având în vedere că ştiu că plec mult prin străinătate, că sunt o persoană cu ceva posibilităţi materiale.

Nimic adevărat! Eu le-am luat cu preţuri foarte mici, dar am umblat mult după ele, le-am ales după o gândire a mea. Nu am făcut un scop în sine. O fac de plăcere.

– Lasă, că au devenit o valoare acum!

Cred că dacă le-ai vinde ai obţine un preţ mare pe ele! Le-a crescut valoarea numai pentru că sunt ale tale, s-au îmbibat de personalitatea ta!

– Nu deveni linguşitor, că rişti să intri şi tu la capitolul ”Alţii” şi nu o să-ţi placă!

Glumesc, a schimbat ea tonul discuţiei, văzând că el se întristase. Fără să recunoască, remarca lui îi făcuse plăcere!

Cele aflate de la ea îi creaseră acesteia o aură de Maica Domnului! Începuse să o divinizeze. Trăia cu senzaţia că erau doar ei 56

doi pe lume. Pe el nu îl mai interesa de nimeni şi de nimic în afară de Mira.

Avea despre ea viziunea unei persoane care se sustrage vieţii. Fusese atât de lovită de neplăcerile vieţii încât căuta să stea deoparte de teama unor posibile necazuri viitoare. El însă o invita mereu la viaţă. În această perioadă Alex era într-o stare de creativitate maximă! Inventa, scria cărţi tehnice, romane, eseuri, ajunsese să scrie şi poezii!...

La o reuniune din acea perioadă, la un interviu, a fost întrebat cum poate să scrie şi brevete de invenţie şi romane şi poezii în acelaşi timp? Este adevărat că toate sunt creaţii, dar sunt totuşi foarte diferite, la care el a răspuns: – Este foarte greu şi de făcut şi de explicat.

Ceea ce este simplu şi clar definit este de unde vin sursele de inspiraţie. Sunt foarte atent la tot ce este şi tot ce se întâmplă în jurul meu. Observ ce nu fac ceilalţi oameni şi mă apuc să fac eu, aşa ies brevetele, observ ce fac ceilalţi oameni şi mă apuc să scriu despre ei, şi aşa ies romanele. Cu poeziile este mult mai greu şi mai complicat!... Pentru a scrie poezii, trebuie să înveţi să suferi. Să suferi pentru ce nu poţi să faci, pentru ce nu poţi să ai, pentru ce nu poţi să fii. Când este suferinţa mai mare, fie şi la miezul nopţii, cauţi ceva de scris şi scrii ce gândeşti. Aşa iese, dacă eşti norocos, dacă eşti sensibil, dacă te-a ales Dumnezeu, o poezie. Cu rimă sau fără rimă. Dacă nu eşti norocos şi sensibil, iese o frustrare.

Fiecare întâlnire sau discuţie între ei îl inspira şi mai scria încă o poezie. Ea a intrat în jocul lui, dar din când în când îl mai atenţiona să nu se înflăcăreze prea tare, că

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn ea are o viaţă foarte complicată şi nu vrea să-l facă să trăiască ulterior mari dezamăgiri. El parcă nici nu auzea, iar ea intra şi mai tare în jocul său pasional. La un moment dat, în contextul teoriei cunoaşterii, domeniul pe care-l predau împreună, în dialog, şi în care lucrau o carte, el a deschis o discuţie despre iubire: – Ştiai că Nae Ionescu, idolul meu în logică şi teoria cunoaşterii, s-a ocupat şi de tratarea filozofică a iubirii! Am citit recent că şi-a inaugurat cursul de Logică şi Teoria cunoaşterii, la Universitatea din Bucureşti, în 1919, cu tema ”Funcţiunea epistemologică a iubirii”!...

– Interesant!... Şi ce anume ar putea filozofa cineva pe teme iubirii!...

Iubirea este sau nu este!... În rest este prietenie!...

Totdeauna am pus mai mare preţ pe prietenie decât pe iubire!...

Prietenia reprezintă continuitatea pe când iubirea este exact opusul acesteia!...

– Păi vezi că este de discutat filozofic despre iubire? Tocmai ai început!...

– Da,... dar asta este tot, în rest te las pe tine! Tu mai ştii şi altceva?

– Oh!... Multe mai sunt de spus! De exemplu, o similitudine a iubirii cu logica!

Este cunoscută noţiunea de ”iubire platonică”, care vine de la Platon, în care de fapt tu te iubeşti pe tine însu-ţi!... A mai introdus Nietzsche, marele filozof german, pe cea de ”iubire pitagoreică”, de la triunghi şi celebrul matemetician al acestuia, Pitagora. De fapt el descrie astfel celebra sa iubire în trei, el , iubita şi prietenul său!

ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

Prin similitudine putem inventa şi noi doi termeni, acela de ”iubire aristotelică”, în doi, de la Aristotel, creatorul logicii binare şi de ce nu pe cel de ”iubire ptolemeică”, adică iubire în patru, de la Ptolemeu, celebru matematician al patrulaterului!...

– M-ai lămurit!... Cred că în curând o să inventezi şi în domeniul iubirii! Eşti genial!...

După încă un curs, la Piteşti, când s-au întors acasă, şi-a uitat fularul în maşina lui!...

A urmat o nouă invitaţie la ea acasă. De această dată, i-a pregătit ceva de mâncare, pentru că el pleca de acolo direct într-o altă deplasare în afara oraşului.

I-a prezentat colecţia sa de obiecte de îmbrăcăminte şi de încălţăminte.

Avea o mulţime!

Devenise o persoană foarte elegantă.

Era foarte atentă cu prezenţa sa publică. Nu apărea niciodată îmbrăcată la fel în două zile consecutive.

Remarcase şi el acest lucru înainte să-i spună ea.

Surpriza lui a fost când a aflat că acele splendide rochii, fuste, bluze şi le realiza singură!... Stăteau pe ea dumnezeieşte!...

Era cazul ideal de haine frumoase, care se potriveau perfect pe o femeie frumoasă!...

Există şi haine frumoase care pe anumite femei stau ca pe gard!... Învăţase croitoria de mică, acasă şi la şcoala din localitatea natală.

Se perfecţionase ulterior singură, cu diverse ocazii.

57

ttrraadduucceerrii traduceri 56

Nicu Doftoreanu

Tangoul ochilor tăi

Le tango de tes yeux

TU MINŢI! O Ştiu!

Dar minți frumos… Şi lacrimi mari de suflet…

Le simți? Îmi deformează visul Ce-l răspândește-n mine Privirea ta când… CHEAMĂ.

TU MENS! Je le sais!

Mais tu sais si bien mentir Et les larmes de ton âme Les sens-tu?

Mon rêve se transforme Lorque ton regard m’appelle et se répand en moi.

Riscând a pierde totul... câștigând, Amân cu-n gând destăinuirea,...

Iar TU... pleci.

Je risque de tout perdre… en gagnant, Et je remets à plus tard mon aveu Et TOI… tu t’en vas.

TU PLECI! De ce?!

Dar eu rămân…, Ramân uitat în mine lipind fâșii de suflet Pe marginile cutelor de DOR, Dorințe-amestecate cu regrete … răsfrânte-n ochii tăi.

TU T’EN VAS?! Pourquoi?

Mais moi je reste,…

Je reste oublié et je colle les lambeaux de mon âme Et je me meurs de désir Les désirs mélangés aux regrets … qu’on voit dans tes yeux.

TU TACI! Te-ascunzi!

Dar simt cum pot să fii, Fiindcă-mi vorbesc EI... OCHII, Obsesie dezarmantă de văpăi, Promisiuni topite-n mângâieri stelare..., Așa că risc: HAI! VINO! Chiar de-ai în gând să minţi...

TU MINŢI FRUMOS! O ŞTIU!

TU NE DIS RIEN! Tu te caches, Mais je te sens car tes yeux me parlent Obsessions désemparées Promesses perdues dans la douce caresse des étoiles Alors, j’ose te dire: ALLEZ VIENS! Et même si tu penses me mentir, TU SAIS SI BIEN MENTIR! JE LE SAIS. Traducerea şi adaptarea Magda Barbier şi Iuliana Nisipaşu

58

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă cartea de pe noptieră 58-59

Lucian Gruia

Victoriţa Duţu – Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015) Victoriţa Duţa a absolvit Facultăţile de: Matematică (1995) şi Filosofie (1999) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Este profesor de matematică şi pictoriţă cu numeroase expoziţii naţionale şi internaţionale. Tablorile sale reprezintă astre, cruci, pe Iisus răstignit, pe fecioara Maria, pomi din grădina Raiului etc, toate având un bogat fundal celest. De altfel, unul din personajele principale ale romanului Gabriel (Ed. Carolina, Cluj-Napoca, 2015), pe care îl comentez în continuare, Maria şi ea pictoriţă, afirmă că cel mai important lucru pentru artistul plastic este să reprezinte cerul specific modelului.

Cu alte cuvinte, pictorul trebuie să caute relaţia omului cu transcendentul: „Da, eu cred că un artist adevărat asta ar trebui să facă, să aducă cerul pe pânzele lui ca să-l arate oamenilor. Da, oamenii de acum au nevoie ce cer şi de lumină, (…) da, pentru că noi purtăm ceva ceresc în sufletul nostru care este nemărginit.” Din acest punct de vedere, Maria are chiar o relaţie specială cu Dumnezeu. Credinţa ei este supusă unor probe iniţiatice şi până la urmă învinge. A fost măritată cu Mihai, un bărbat egoist, preocupat în exclusivitate de propria-i carieră. Soţul nu se preocupa nici de ea şi nici de fiul lor, Gabriel, născut fără esofag şi ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

supus unor numeroase intervenţii chirurgicale. Urmează divorţul, după ce, colac peste pupăză, soţul îşi îmbolnăveşte soţia cu o boală venerică, iar aceasta, prin laptele supt, îi transmite microbul şi micuţului Gabriel.

După aceste nenorociri, Rafael, un professor de matematică, o descoperă pe Maria, leşinată pe o bancă în parc, în apropierea Spitalului Universitar, unde îi era internat copilul, şi o duce la urgenţă.

Dragostea lor se înfiripă la prima vedere.

Rafael fiind şi el cast şi credincios, potrivirea lor va fi perfectă. Discuţiile dintre Maria şi Rafael abordează în special problemele condiţiei umane contemporane şi teme religioase.

Mihai, ateu prin excelenţă, sub impulsul dorului vrea să se apropie de familia pierdută dar se retrage sesizând armonia acesteia.

Maria şi Rafael vor mai avea o fetiţă astfel că familia se împlineşte.

Dincolo de întâmplările dramatice, captivante sunt meditaţiile şi discuţiile dintre personaje, legate de problemele cotidiene şi religioase.

Pentru Maria şi Rafael, viaţa de astăzi este decăzută, valorile sunt răsturnate, morala desfiinţată, corupţia în floare, dragostea a devenit o marfă, ne îndreptăm spre distrugere. Mihai este personajul care ilustrează decăderea, el care îşi va înfiinţa o firmă prosperă îşi cheltuie banii pe aventuri nocturne şi se poartă urât cu angajaţii săi.

Pentru el contează doar câştigul şi satisfacerea plăcerilor animalice. A ajuns în

59

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă această stare întrucât nu a urmat preceptele religioase.

Lidia GROSU

Maria şi Rafael, în contrapartidă, se vor împlini asculând de cele 10 porunci şi practicând iubirea de semeni.

poetă, critic literar, Chişinău, 2016 cronica la „Există un Tu”

Rafael este profesor de matematică şi scrie şi el literatură ca şi autoarea. Maria care pictează şi Rafael care scrie reprezintă fiecare câte un alter ego al naratoarei.

Prima carte a actantului va fi un succes.

Poeta Victoriţa Duţu: lecţia infiniturilor

Personajele Maria şi Mihai sunt construite antagonist, Maria este altruistă, bună, credincioasă, delicată şi dedicată familiei pe când Mihai este egoist, violent, ahtiat după bani, ateu.

Romanul este construit clasic, intriga o constituie nepotrivirea de carcter dintre Maria şi Mihai, punctul culminant îl reprezintă tentativa de sinucidere a Mariei care nu mai putea suporta situaţia familială şi lipsa de perspectivă de însănătoşire a băiatului, iar deznodământul, căsătoria fericită cu Rafael.

Stilul este modern, pendulând între agonie şi extaz, în funcţie de evenimente.

Romanul reprezintă o pledoarie înfocată pentru credinţă, a celui care şi-a pierdut speranţa în oameni şi singura certitudine a rămas Dumnezeu. Şi după toate aceste probe ale suferinţei, totul se termină cu bine, Gabriel se vindecă şi i se naşte o surioară.

Astăzi, romanul Victoriţei Duţu, Gabriel, reprezintă o provocare. A face elogiul creştinismului, astăzi când credinţa este în declin, pare anacronic. Autoarea se dovedeşte tradiţionalistă, considerând valorile supreme: credinţa, familia şi morala. Ceea ce înseamnă normalitatea.

Poate în viitorul apropiat, după atingerea ultimei trepte de decadenţă, omenirea va reveni la ceste valori.

Cartea incitantă reprezintă o meditaţie dramatică asupra vieţii şi se citeşte cu interes.

60

Poeta, dar şi pictorul Victoriţa Duţu, pasionată de lumea exactă a spaţiilor infinit dimensionale, descoperă lumile din preajma acestora(„Acest infinit/E trăit cu/Putere/În cele ce sunt/Ale lumii ei/Mâna scrie/Cuvintele cheie/Şi sufletul/Cuprinde în el/Nesfârşirea/De infinit/Ce este pasul/Tău/Făcut în/Lumea

celor ce/Sunt cu/Omul ce/Creşte în Tine/Cu sufletul/Infinit/În infinitul/Tău”(p.4), urmând calea indicată de vectorii pasionaţi şi de alte necunoscute, încărcătura lor, absolut misterioasă, fiind subordonată unei traiectorii a mişcării arbitrată de substraturile fiinţei şi a căror încoronare este asigurată de echivalenţi merituoşi în funcţionale definite de... emotivitate: „Acum infinitul este/Doar o gândire/o stare a minţii/Ce-şi făureşte căi/Şi infinitul pătrunde/În simţirea firii/Făcând loc/Liminii/ca-n ziua dintâi”(p.3).

Succesivitatea luminii este precumpănitoare. Este ceea ce îl incită pe eul poetic, acesta păstrându-şi din umbră rolul de mediator al monologului/meditaţiei asupra existenţei, dar oferind prioritate dialogului realizat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă prin intermediul pronumelui personal „Tu”, cu majusculă, la acelaşi caz nominativ declinat, a cărei valoare este una cu extensiune universală – Tu-lumea; lumeaTtu – pe drumul cu paşii-podoabă ai pomului vieţii ce nu-şi pierd din viabilitate: „Există un Tu/la care lumea să/privească/există un Tu/în jurul căruia/lumea se roteşte/El păşeşte tăcut/către fiecare privire/către fiecare pas/şi drumul lăsat/în urmă/devine lumină”, (p.2). În selectarea infinitului din infinit, „Tu eşti marele Tu/al lumii noi”, (p.

6), care deschide poarta spre veşnicie, sugerând asimilarea lecţiei ce necesită o continuă repetare: „Şi lumea/Cu omul din ea/Îşi găseşte/în Tine/Infinitul său” (p.5).

La hotarul dintre exactitate şi emotivitate, „Cuvântul infinit/Zideşte lumea” şi acesta, cu chipul aceluiaşi Tu, devine divinitate şi „Idee/izvorâtă/din rostirea ta/Către ceea ce este/să fie”(7). Autoritatea crepusculelor interioare cedează imensităţii cosmice („Scânteiază/apusul de soare/Parcă un alt soare/A răsărit...” (19)) „ce cuvântă/în lumea de aici/cuvintele/Lui/devenite miracol/al firii”, pentru că „El e Mirele lumii/Ce transformă/Lumea/în scântei de răsărit...”(p.8).

Plină de generozitatea purităţii Aceluia ce este Cuvânt, autoarea Victoriţa Duţu transmite nenumăratelor rotaţii pe circumferinţă a cuvintelor neîntinate ale omului de creaţie cu claritatea pentru lecturarea semnelor convenţionale cu „cel mai înţeles preţ” – „inima alege după dragostea ei” – „către iubirea/celui ales să fie”. Sunt înţelesurile ce le propune lumii infiniturilor din infinit şi cu care se contopeşte poeta Victoriţa Duţu, sorbind din cupa împlinirii licoarea propriilor tălmăciri întru revigorarea grădinii din suflet (Port în mine/o grădină ascunsă/cuvintele Tale(p. 22)) –şi a devenirii acesteia Lumină a Celui de Sus întru „veşnica binecuvântare/de a trăi/în lumea Lui/restaurată în sărbătoare”.

Hologramă a cuvântului, cu unul şi acelaşi titlu intuit pentru fiecare poem– „Omagiu cuvântului” –, citită de la început spre sfârşit ori viceversa, poezia Victoriţei Duţu ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

este o curgere într-o singură direcţie – în cea în care „Pasul tău a devenit în lume Cuvânt”(88) spre „ziua cea de la începuturi”(85)–, dar şi asigurare că omul de creaţie simte, respiră, activează, există prin cuvânt, chemările interioare fiind o năucitoare dorinţă de recapitulare a sensurilor (”El te învaţă/Tăcut/Cât de mare/Este fiecare/Punct al trăirii/Şi te aşteaptă/Să îl păşeşti/Transformându-l în curgerea lui/În drumul/Căutător de/Sens în lumina/Născută din/Lumina pură”, (p.

79)) întru redescoperirea dintotdeauna a spaţiuului infinit confortabil pentru „Locuirea Gândului tău/În minunea de a fi/La tine/Acasă/Acasă cu El”.

Victoriţa Duţu

Există un Tu Acum infinitul este Doar o gândire o stare a minţii Ce-şi făureşte căi Şi infintul pătrunde În simţirea firii Făcând loc Luminii Ca-n ziua dintîi. *** Există un Tu la care lumea să privească există un Tu în jurul căruia lumea se roteşte El păşeşte tăcut către fiecare privire către fiecare pas şi drumul lăsat în urmă devine lumină 61

ssppiirriittuuaalliittaattee tipărituri vechi/pagini regăsite 60-61

Ion Miloş profesor, poet traducător, Suedia

Lucian Blaga şi durerea literaturii române Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de seamă cum a dat poporul român. Valori de adevărată rezonanţă mondială. Faptul acesta a făcut probabil pe renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că, îndată ce se întâmpla ceva important în literatura franceză, caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte în literatura română. Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un suprarealist „avant la lettre”. Tristan Tzara este considerat părintele dadaismului, iar Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filozof francez Gilles Deleuze a scris în 1977: „cel mai mare poet francez este un român: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germană.

Toţi aceşti poeţi de origine română au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci cum să ne explicăm fenomenul că nici un scriitor român până în prezent n-a obţinut premiul Nobel pentru literatură? Părerea mea este că am avut între cele două războaie cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut.

Blaga de pildă a fost propus la premiul Nobel în 1956, dar cum să i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a fost tradusă în limba suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi lăsat să moară în singurătate, de durere şi amărăciune.

Neprimind premiul am încercat cu fel de fel de aiureli şi minciuni să ne măgulim că s-ar fi aflat printre ultimii cinci şi l-am făcut şi pe el să creadă aceasta, după cum reiese din romanul său „Luntrea lui Caron”.

62

Adevărul este că nici n-a fost luat în consideraţie, după cum confirmă profesorul şi criticul Ion Bălan într-un eseu publicat în Contemporanul de anul trecut. Poeziile lui Blaga au apărut în suedeză abia în 1995, în traducerea mea. Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i “Jurnalul” mam îngrozit văzând cât de duşmănit şi de bârfit a fost el în România de confraţii lui.

Au mai fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin Sorescu amândoi traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri despre ei au ajuns la Academia Suedeză.

Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii noastre. Însă o lungă perioadă în anii 50 şi 60 ei erau aspru atacaţi în România ca fiind elemente decadente, duşmănoase, fasciste.

Am fost primul care l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i două cărţi: „Silogismele amărăciunii” şi „Istorie şi Utopie”. Am fost rugat de două personalităţi suedeze, una de la Academie iar cealaltă din conducerea Institutului Suedez, să „testez” dacă ar accepta premiul Nobel.

N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legământului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat că i-a fost teamă. Vroia să evite reeditarea cazului Vintilă Horia cu Premiul Goncourt din 1961. În 1996 a apărut în suedeză, în traducerea mea romanul, Vânătoarea Regală de Dumitru Radu Popescu. A fost foarte lăudat şi declarat de marea critică suedeză drept capodoperă. Am publicat în România Literară din 28 aug. 1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor al revistei, Ioana Pârvulescu l-a minimalizat pe o pagină întreagă şi ca scriitor şi ca personalitate. Atunci, întreb: cine să se ocupe de cunoaşterea şi afirmarea noastră în lume? Noi ne „mâncăm unii pe alţii”. Nouă, românilor, nu numai că nu ne pasă de o astfel de afirmare, dar încercăm, prin toate mijloacele să-i împiedicăm şi să-i ponegrim pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete degradante. Statul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ssppiirriittuuaalliittaattee român zice că n-are bani pentru a finanţa astfel de „lucruri”.

Care este cauza acestei stări dureroase? Să fie numai invidia, să moară capra vecinului. Acum cerem să moară şi capra şi vecinul. Să fie din lipsa sentimentului obştesc? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură a caracterului românesc? Să fie o boală genetică?

Noi trebuie să înţelegem că literatura unei limbi de circulaţie mai redusă poate fii lansată şi cunoscută în lume numai prin traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite. De reclama eficientă şi la timp, tocmai pentru a se impune în conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă marele rol al traducătorilor. Traducătorul face trecerea unui scriitor naţional la scriitor universal. Un alt aspect important este sincronizarea traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor genial este tradus în timpul vieţii sau abia după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia etc.

Trebuie să înţelegem că un adevărat scriitor nu aparţine numai literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoevski numai pentru ruşi. Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt suficienţi de cunoscuţi în lume.

Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia, în anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura şi literatura noastră acolo. Nici profesorii universitari nu au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii scandinave şi primul scriitor român care a tradus din literatura suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este inadmisibil ca primele traduceri, un volum din poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici extrem de lăudabile. Suedezii au descoperit în el un geniu al poeziei universale. Însă un român de la „Europa Liberă” m-a atacat pe ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016 ANUL II, serie nouă, nr. 3 (24), martie, 2016

motiv că traducându-l pe Eminescu am făcut servicii culturii ceauşiste.

Doamne miluieşte-ne de noi!!!

Nouă ne lipseşte sentimentul naţional sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu Puterea, iar grupul politic şi partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit de partid, de gaşcă, de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte până la urmă şi cultura în cult şi ură şi fac din persoana care aparţine partidului şi clanului lor un cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de discreditare. La noi sunt mai importanţi partioţii decât patrioţii. Valoarea în sine nu mai contează ci doar aderenţa la ceva: la partid, la clan, la gaşcă. Or de la Hegel am putut învăţa un adevăr, acela că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice este realizarea conştiinţei. Numai aşa se poate crea o cultură universală. Precum există o graţie cerească, aşa există şi o graţie pământească pe care numai noi înşine ne-o putem da. Şi tot din istorie ştim că puterea unui ins, a unui grup politic, al unui partid sau clan exercitată dintr‑un impuls egocentrist şi trufaş ignorând interesul naţiunii, societăţii şi al ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează şi atrofiază mecanismul naţional, social şi individual, naşte suspiciuni, nelinişti şi durere, izolează şi marginalizează omul adevărat şi devotat bunului obştesc. Mie mi-a fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez şi să nu-i fac şi pe Eminescu, Blaga, Bacovia şi încă 200 de poeţi şi prozatori publicaţi în volume separate, în antologii şi în reviste. Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea noastră, de apa stătută în care cântă brotăceii invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai vrajbei, urii, minciunii şi corupţiei.

Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că ţara noastră este singura din Europa împărţită în două: România şi Republica Moldova şi amândouă cele mai sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură atât de puţin cunoscute în lume.

63

ffeem meeiiee m măărrţţiişşoorr îînn aallbbaassttrruu--vveerrzzuuii ddeesscchhiiss coper ta4

Zinca Iulian Marius

M Mu ullţţu um miirre ed de em ma am mă ă De ce mă aplec azi după ieri?... era întrebarea ce-mi stăruia mintea de din noapte. Nu m-am priceput să mă-nţeleg de ce mă bucuram în spate – le curgeau lacrimile dorului prin foşnet de frunze ude şi muguri plesniţi la bancă cu păsări cântând şi oameni sus pe turlă, băteau ciocanul în cuie să aşeze acoperişul la biserică şi mama mă aştepta acasă.

Aburi săltau în sus de la ceaşca de cafea. O beam cu tata. Uitasem să vorbesc. Schimbam tăceri cu el, din priviri şi ochii clătinau, puneau în balanţă pachete, sacoşe. Luase pensia şi mă ruga să o iert că n-a putut mai mult şi telefon mi-a dat să mă-ntrebe dacă nu mi-a fost greu. Ştia că (mă) doare spatele (că nu pot sa-l plec mai mult... a închinare). Ştia şi eu ştiu că dacă mă bucur, e mulţumire.

Mulţumire a ei.

E mama.

64

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură