Revista Cronos nr. 4 (25), aprilie 2016

coper ta 1

Ana-Cristina Popescu 63 Andreea Apostu 46 Camelia Ardelean 14 Ciobotariu Maria 14 Constantin Stana 41 Cristian Petru Bălan 54 Doftoreanu Nicolae 42 Elena Buică 52 Elena Trifan 4 Florin Dochia 44 Florin T. Roman 32 Ion Miloş 9 Ioniţă Gabriela 38 Lenuş Lungu 7 Livia Frunză 12

Maria-Ileana Tănase 16 Mariana Nelly Păscălin 13 Marin Mălaicu-Hondrari 24 Mihail Toma 48 Nicolae Vasile 57 Nicoleta Mija 17 Puiu Raducan 3 Silvia Dumitriu 49 Sorina Zota 28 Spiridon Râmniceanu 33 Valerian Mihoc 18 Viorel Croitoru 16 Zinca Iulian Marius 15 Alexei Mateevici 64 Vasile Militaru 64

coper ta 2

editorial Puiu Raducan 3

eveniment literar Elena Trifan 4

eseu Lenuş Lungu 7 Ion Miloş 9

poezie Livia Frunză 12 Mariana Nelly Păscălin 13 Camelia Ardelean 14 Ciobotariu Maria 14 Zinca Iulian Marius 15 Maria-Ileana Tănase 16 Viorel Croitoru 16 Nicoleta Mija 17 2

cafeneaua cu peniţe Valerian Mihoc 18

interviuri 24 Marin Mălaicu-Hondrari 24

in memoriam Sorina Zota 28

proză

forum cronopedian Mihail Toma 48

arte şi muze Silvia Dumitriu 49

cartea de pe noptieră Elena Buică 52

biblioteca cronopedia

Florin T. Roman 32 Spiridon Râmniceanu 33 Ioniţă Gabriela 38

cronică de carte Constantin Stana 41 Doftoreanu Nicolae 42 Florin Dochia 44

recenzii

Cristian Petru Bălan 54

impresii – lecturi în foileton Nicolae Vasile 57

oaspeţi 63 Ana-Cristina Popescu 63

diptic Alexei Mateevici 64 Vasile Militaru 64

Andreea Apostu 46 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Puiu Raducan

Pădurea Părimăvara dezbracă iarna de manta și-o gonește-n bârlog. Timpul ei trecuse, iar acum avea un iz fragil și casant în... descompunere. Din dosul ferestrei cu hanorac verde, noua prințesă, trăgea perdeaua cu miros de mărgăritar, ghiocei, zambile, viorele și liliac.

O haită de muguri alerga bezmetică pe muntele chel, dar și printre iezii care țâșteau prin țancuri. Alerga, nu-și găsea ritmul, respirația, ba, era și tare debusolată.

Dealurile începuseră să se acopere cu miei...

Pădure nu mai este!

Unde să se așeze sărmanii mugurași!?

Sunt și mulți!

Scăpată de sub șenila ucigașă a unei tanchete, o cioată, un pui mic de pădure cu coastele rupte, abia se mai ținea-n rădăcini.

Făcea eforturi să se ridice-n cur.

Nici n-apucase s-o facă, să-și șteargă ochii-nlăcrimați de durere, că un stol de muguri s-a și așezat pe fruntea-i cu dureri.

Reușește în cele din urmă să-și șteargă lacrimile crude, dar tare rău s-a speriat când umbra pădurii alerga-n fuga mare săși caute mama.

Ce situație cumplită și dramatică, a bietului puișor de pădure! Din spaima prin care trecea, nici măcar nu și-a dat seama că stolul mugurilor neavând pe ce să se odihnească îi încovoiau brațele amorțite de durere.

Unde este pădurea se întreabă lăstarul rănit și rătăcit?

De ne-cre-zuuuut!

Unde este? Își freacă mereu ochii plini de lacrimi domestice, mai, mai să-i facă... mincinoși.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Umbra pădurii dispăruse și ea. S-a dus! Ceata de muguri îi alerga pe spinarea plină de bube.

Pădurea! Păi, pădurea, speriată de sforăitul drujbelor, al lamelor criminale cu dinți ascuțiți și luciu spân, s-a pitit în tiruri și-n buzunare.

Asta este culmea, bă, cu voi acum!

Cum, care tiruri și buzunare!? Voi nu știți nici măcar ce ați votat! Ce naiba, mă, oameni buni! Vă mirați și nu știți de ce?

Pădurea a fugit!

Cât de curând va fugi și doina..., și dorul..., și cântecul de cuc.

Lacrimile munților cu chelie deasă se adună-n văi și șerpuiesc la vale printre „implanturi” lipsite de caracter.

Curg și plâng!

Domnul, plimbând bătrânul SOARE în Carul Mare pe cerul într-o dungă, văzând dezastrul Carpatin, s-a șters la ochii-i albaștrii și l-a întrebat: – Măi, SOARE! Unde sunt pădurile Carpatice?

– Nu știu, Doamne! Caii hergheliei diavolului s-au năpustit asupra ei și au gonit-o-n tiruri și-n buzunarele lui Ianoș, Ghyury, Ioșka, Keldelemn... și ceilalți.

– Bă, și ce păduri le-am mai dat, bă!

Luna stătea ascunsă-n prundișul Șasei de teama Domnului, să nu fie și ea întrebată despre măcelăria din munți.

– Da, cine-s ăia de-au gonit pădurea măi, bătrâne, Soare,?

– Doamne, nu știu! Nu-s de-ai noștri!

– Mă, ce oameni, răi, mă! Au gonit până și umbra pădurii. Ce rău le-o fi făcut!?

Of, Doamne!

Unde ești pădurea mea, cu cântecul tău somnoros!?

3

eevveenniim meenntt lliitteerraarr eveniment literar 5-6

Elena Trifan

Puiu Răducan, triplă lansare de carte la centrul „Jean-Louis Calderon”, Bucureşti Sâmbătă, 16 aprilie 2016, Centrul Socio-Cultural „Jean Louis Calderon” al Primăriei Sectorului 2 din Bucureşti, deschis către toţi oamenii de cultură şi ştiinţă din această ţară, a fost gazda unui nou eveniment cultural, tripla lansare de carte a scriitorului vâlcean, Gheorghe Puiu Răducan.

Cărţile prezentate „Lumină lină”, „Odihna din nesomn” şi „Un petic de Chişinău” au fost publicate la Editura Mircea cel Bătrân din Băile Olăneşti, în 2015 şi evidenţiază principalele laturi ale creaţiei autorului. „Lumină lină” este un volum de poezii care are ca motto un citat din Paracelsus „În noi se află Lumina Naturii şi această Lumină este Dumnezeu”, urmat de „Cuvântul autorului” pentru care „Lumina lină” are „semnificaţia comuniunii autentice cu Dumnezeu şi cu semenii sub cupola credinţei, a Bisericii noastre” şi de Prefaţa semnată de Theodor Damian, după părerea căruia „Sensul autentic al titlului cărţii se leagă direct de ideea de rugăciune, 4

de doxologie, de lumină divină, de strălucire şi curăţenie sufletească”. Cartea este presărată cu nenumărate motto-uri, din care vom cita câteva: „Eşti o fiinţă a luminii. Ai venit din lumină, te vei întoarce în lumină; la fiecare pas te înconjoară lumina fiinţei tale nelimitate” (Richard Bach), „În iubire totul se schimbă, toate devin însemnate: dintr-un nimic se naşte un colos.”, „Luna e voalul de argint al tăcerii.” (Ionel Teodoreanu) etc.

Volumul „Odihna din nesomn” conţine aprecieri de-ale autorului despre operele a 50 de scriitori din ţară şi din afara graniţelor ei: Ion Andreiţă (Bucureşti), Elena Armenescu (Bucureşti), Ioan Baba (Voivodina Serbia), Vasile Bahnaru (Chişinău), Ioan Barbu (Râmnicu Vâlcea), Vasile Barbu (Uzdin Voivodina, Serbia), Marian Bărăscu (Drăgăşani), Gabriela Mimi Boroianu (Drobeta - Turnu Severin), Nicolae Buzatu (Râmnicu Vâlcea), Leons Briedis (Riga – Letonia), Mihai Caba (Iaşi), George Călin (Urziceni), Vasile Căpăţână (Chişinău), Nicu Ciobanu (Voivodina – Serbia), Jean Ives Conrad (Franţa), Florian Copcea (Drobeta Turnu Severin), Ion Cuzuioc (Chişinău), acad.

Nicolae Dabija (Chişinău), Ion Diordiev (Transnistria), Dionisie Dubinciuc (Râmnicu Vâlcea), George Filip (Canada), Nicolae Dan Fruntelată (Bucureşti), Grig Gociu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr (Drobeta - Turnu Severin), Lidia Grosu (Chişinău), Ioana Heidel (Germania), Liliana Ursu Hinoveanu (Craiova), Emil Lungeanu (Bucureşti), A.Pop Marţian, acad. Valeriu Matei (Chişinău), Cătălin T. Matei (Râmnicu Vâlcea), Nicolae Melinescu (Bucureşti), Vasile Morar (Chelinţa - Ulmeni Maramureş), Doru Moţoc (Râmnicu Vâlcea), Ioan Nălbitoru (Brezoi – Vâlcea), Ion Părăianu (RoşiileVâlcea), acad. Gheorghe Păun (Curtea de Argeş), Ilarion Păunoiu (Râmnicu Vâlcea), Ion Predescu (Râmnicu Vâlcea), Rafila Radu (Iaşi), Ileana Roman (Drobeta Turnu Severin), Constantin Rusnac (Chişinău), Anca Sîrghie (Sibiu), Felix Sima (Râmnicu Vâlcea), Constantin Stana (Drobeta Turnu Severin), acad. Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi – Ucraina), Liliana Terziu (Drăgăneşti – Olt), Daniela Tiger (Craiova), Olguţa Luncaşu Trifan (Iaşi), Ion Ţoanţă (Râmnicu Vâlcea), Dumitru Zamfira (Râmnicu Vâlcea).

Cel de-al treilea volum „Un petic de Chişinău” este un rezultat al pasiunii autorului pentru documentare şi pentru capitala Republicii Moldova.

Cartea este prefaţată de Constantin Rusnac şi de acad. Mihai Cimpoi.

Cititorul poate găsi aici prezentări bine documentate ale celor 29 de statui din Grădina Publică din Chişinău şi ale personalităţilor pe care le reprezintă, ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

„modele de existenţă morală şi spirituală prin intermediul cărora putem dialoga cu Europa şi cu întreaga lume” (acad. Mihai Cimpoi).

Activitatea lui Puiu Răducan a fost prezentată de Elena Scurtu, director al Centrului Socio-Cultural „Jean-Louis Calderon”.

Puiu Răducan le-a mulţumit celor prezenţi şi i-a prezentat pe cei cunoscuţi, veniţi din ţară şi din străinătate: Geo Călugăru, Elena Armenescu, Margareta Labiş, Emil Lungeanu, Doina Ghiţescu, Gheorghe Ţiţei, Delia Pavelescu, Cristian Ţârlea (Bucureşti), Mariana Moga şi Corina Corpodean (Sebeş – Alba), Elena şi Ioan Trifan (Ploieşti), Nicu Doftoreanu (Suceava), Ilie şi Marian Vlad (Ţepeşti – Vâlcea), Constantin Rusnac, compozitor, reprezentant al Basarabiei la Bruxelles etc.

O parte din cei prezenţi au făcut aprecieri la adresa scriitorului Puiu Răducan: „autor prolific, a scris poezii, fabule, pamflete, balade pamfletistice, o voce reprezentativă, originală în contextul literaturii române, nota definitorie a creaţiei sale o reprezintă sinceritatea, lectura operei lui are valoare terapeutică” (Geo Călugăru); „un copil veşnic proaspăt în poezie, foarte adevărat în ceea ce face în actul literar, nu îşi înscenează literatura, om jovial, comunicativ cu care Vâlcea 5

eevveenniim meenntt lliitteerraarr trebuie să se mândrească; cartea Odihna din nesomn este un act de curaj, în general, scriitorii nu sunt şi critici.” (Emil Lungeanu); „Puiu Răducan are plăcerea de a nu rămâne în urma timpului” (Constantin Rusnac), „un inovator, puţini au scris şi au realizat antologii care au ca temă tata” (Nicu Doftoreanu); „Scrie poezie adevărată, cu rimă” (Ion Popa); „Poetul trăieşte în starea de poezie pe care din bunătate vrea să o împartă cu prietenii care iubesc poezia”, „sensibilitate de a pătrunde în sufletul uman” (Gheorghe Ţiţei); „scriitor energic, neobosit, dornic să realizeze acea Românie Mare a spiritualităţii româneşti din ţară şi din străinătate.”

(Elena Armenescu); „Scriitor prolific a cărui viaţă nu poate fi concepută în afara literaturii, trăieşte dureros problemele personale şi pe ale vieţii contemporane, un promotor al relaţiilor culturale între românii din ţară şi cei din străinătate.” (Elena Trifan) Poetului ajuns la cea de-a 65-a aniversare, Mariana Moga i-a dedicat versurile: „Ţi-ai pus în vers simţirea, iar îngerii se miră./Auzi rapsozi pe scena ce devora destine,/Cu arii tălmăcite născând fecunde rânduri./Te strânge necuprinsul... adulmecând din tine,/Sub plumburiul sunet ce-n asfinţit se-aşterne./De dincolo de creste faci pact cu Dumnezeu,/Ţii strâns 6

apusu-n palme, într-un popas de sunet,/Gândeşti odat cu timpul... şi timpul e al tău.”

Cele trei arte prietene ca şi promotorii lor, poezia, muzica şi teatrul şi-au dat mâna pentru a crea un spor de frumuseţe, de trăire sufletească autentică.

Astfel actriţa Doina Ghiţescu cu a cărei voce sonoră şi melodioasă suntem deja obişnuiţi a citit din creaţiile poetului şi cantautoarea Corina Ofelia Corporeanu cu vocea-i caldă şi armonioasă a interpretat muzică folk pe versuri proprii sau pe versuri ale prietenilor.

Scriitorii Geo Călugăru, Elena Armenescu au citit din creaţiile autorului, Doina Bârcă a citit din propriile creaţii şi Margareta Labiş a recitat din poeziile fratelui său.

Colonel în rezervă Matei Gheorghe a prezentat planşe pe care pe imaginea unor clădiri a criptat poezii scrise de Mihai Eminescu.

Tripla lansare de carte a scriitorului Gheorghe Puiu Răducan s-a dovedit o manifestare amplă, interesantă şi relaxantă, care a stat sub semnul prieteniei, al respectului pentru arta cuvântului asezonată cu glasul muzicii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu eseu 7-12

Lenuş Lungu

Să ne reamintim cine a ridicat Literatura română (Prima parte) Literatura română a fost ridicată pe cele mai înalte culmi de Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir.

Grigore Ureche Grigore Ureche fiind primul cronicar care a scris în limba țării. Ideile sale politice sunt acelea ale marii boierimi iubirea de țară și dorința de a o vedea independentă se vede la tot pasul în paginile cronicii.

Admirația lui Grigore Ureche pentru Ștefan cel mare care îi consacră un mare număr de pagini în cronica sa.

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore Ureche. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română „Letopiseţul Ţării Moldovei”.

Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd „Letopiseţul Ţării Moldovei” este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, „Letopiseţul Ţării Moldovei” nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atâtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Grigore Ureche se trăgea dintr-o veche familie boierească. Și-a făcut studiile în Polonia, o țară cu bogate tradiții culturale și cărturărești, la Lvov a venit în contact cu ideile umanismului, acordă o mare importanță rolului în dezvoltarea istoriei.

Ajuns la maturitate, Grigore Ureche a devenit o personalitate cu o rară cultură umanitară, cu un vast orizont cărturăresc pentru timpul său, cunoscînd în afară de limba maternă, limbile latină, poloneză, slavă veche. După mai mulţi ani de studii şi şedere în Polonia, tînărul Grigore Ureche se întoarce în patrie către 1617, unde se află mai mulţi ani în umbră. Abia în 1627 Grigore Ureche devine al treilea logofăt, pomenindu-se astfel în anturajul apropiat al domnilor Moldovei.

Ajunge apoi în cele mai înalte dregătorii de stat, între care şi în cea de mare vornic al Ţării de Jos pe timpul domniei lui Vasile Lupu (cu începere din 1643), funcţie pe care o deţine pînă la sfîrşitul vieţii.

Scrierile lui Grigore Ureche au un caracter sobru și concis aproape numai la faptele domnitorului.

Miron Costin Ca scriitor și mai învățat Miron Costin este mai „cult” decât Grigore Ureche învățând tot în Polonia la un colegiu din localitatea Baia Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. Miron Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este „Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin.

George Călinescu spunea în „Istoria literaturii române”: „Miron Costin observă sistematic, compune, și ceea ce iese de sub până lui, mult mai puțin spontan, este rodul unei arte”.

7

eesseeuu Miron Costin dezbate o problemă foarte importantă, aceea de a demonstra latinitatea poporului nostru și a înlătura anumite calomnii venite din partea Simion Dascălul în „De neamul moldovenilor”. Cronicarul caută ținută demnă, intelectuală de stârpirea vibrației izvorâtă din patriotism acoperită într-o expunere de a convinge prin justețea argumentării împrumutând din sintaxa latină punerea verbului din principală la sfârșit. Cronicarul realizează ceea ce își propune.

Miron Costin mai spune câte o vorbă memorabilă cu caracter înalt. „Să aibi vreme și cu cetitul cărților a face iscusită zăbava, care nu este alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului, zăbava, decât cetitul cărților”.

Din scripturi „agonism nemuritorii nume”; „Cercați scripturile.

Scriptura departe lucru de ochii noștri, ne învață cu acele trecute vremi, să pricepem cele viitoare”.

Ion Neculce Raportul stilistic, în fragmentele lui Ion Neculce, din „O samă de cuvinte” sunt instantanee epice, schițe și nuvele în raccourci, de o mare conciziune. Romanticii din secolul trecut, Negruzzi, Bolintineanu, Alecsandri i-au reluat și dezvoltat în spiritul pașoptistă al epocii.

Neculce apare ca primul nostru culegător de folclor, numai al unui anumit soi de folclor, ce ține de legenda istorică. Stilul firesc apropiat de cel popular, conținut epic al cronicii, cât și al legendelor au constituit un izvor bogat de inspirație al literaturii noastre.

Dimitrie Cantemir Dimitrie Cantemir s-a afirmat că scriitor, geograf, filozof, teolog, lingvist, folclorist, etnolog și om politic. Creația este diversă de la studiile de logică la literatură de ficțiune.

Lucian Blaga spunea că este: „Personalitatea enciclopedică, Inorogul alb al gândirii românești”.

Un loc important ocupă în opera lui lui Dimitrie Cantemir „Hronicul vechime a romanomoldo-vlahilor” lucrare redactată între anii 17191722.

Cantemir era concentrat asupra operelor sale de anvergură, dedicate Imperiului Otoman și nației sale. Cea mai cunoscută lucrare a sa rămâne „Descrierea Moldoveni (Descriptio Moldaviae)” redactată în limba latină și publicată în 1916, la cererea Academiei de Științe din Berlin, condusă de prestigiosul G.W. Leibniz, fondatorul și primul ei președinte. În 1895 a fost publicată, întâia oară în limba națională, spiritualitatea românească redobândind, abia după un secol de la moartea autorului.

Scrierea sa cea mai modernă „Hronicul vechime” este ultima sa scriere și cea mai erudită, tratează critic și sistematic, istoria românilor de la originile sale privind cronologic evenimentele.

George Călinescu spunea: „Voievod luminat, ambițios și blazat, om de litere și ascet de bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop. Iubitor de Moldova lui după care tânjește”.

Cronicile realizează imaginile scrise a istoriei noastre. S-au scris cronici în toate provinciile românești, dar cele mai valoroase sunt ale cronicarilor moldoveni și munteni.

Va urma

8

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu

Ion Miloş profesor, poet traducător, Suedia

Lucian Blaga și durerea literaturii române Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de seamă cum a dat poporul român.

Valori de adevărată rezonanţă mondială.

Faptul acesta a făcut probabil pe renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că, îndată ce se întâmpla ceva important în literatura franceză, caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte în literatura română.

Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un suprarealist „avant la lettre”.

Tristan Tzara este considerat părintele dadaismului, iar Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filozof francez Gilles Deleuze a scris în 1977: „cel mai mare poet francez este un român: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germană.

Toţi aceşti poeţi de origine română au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci cum să ne explicăm fenomenul că nici un scriitor român până în prezent n-a obţinut premiul ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Nobel pentru literatură? Părerea mea este că am avut între cele două războaie cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut.

Blaga de pildă a fost propus la premiul Nobel în 1956, dar cum să i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a fost tradusă în limba suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi lăsat să moară în singurătate, de durere şi amărăciune.

Neprimind premiul am încercat cu fel de fel de aiureli şi minciuni să ne măgulim că s-ar fi aflat printre ultimii cinci şi l-am făcut şi pe el să creadă aceasta, după cum reiese din romanul său „Luntrea lui Caron”. Adevărul este că nici n-a fost luat în consideraţie, după cum confirmă profesorul şi criticul Ion Bălan într-un eseu publicat în Contemporanul de anul trecut. Poeziile lui Blaga au apărut în suedeză abia în 1995, în traducerea mea. Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i „Jurnalul” mam îngrozit văzând cât de duşmănit şi de bârfit a fost el în România de confraţii lui.

Au mai fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin Sorescu amândoi traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri despre ei au ajuns la Academia Suedeză.

Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii 9

eesseeuu noastre. Însă o lungă perioadă în anii 50 şi 60 ei erau aspru atacaţi în România ca fiind elemente decadente, duşmănoase, fasciste.

Am fost primul care l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i două cărţi: „Silogismele amărăciunii” şi „Istorie şi Utopie”. Am fost rugat de două personalităţi suedeze, una de la Academie iar cealaltă din conducerea Institutului Suedez, să „testez” dacă ar accepta premiul Nobel.

N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legământului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat că i-a fost teamă. Vroia să evite reeditarea cazului Vintilă Horia cu Premiul Goncourt din 1961. În 1996 a apărut în suedeză, în traducerea mea romanul, Vânătoarea Regală de Dumitru Radu Popescu. A fost foarte lăudat şi declarat de marea critică suedeză drept capodoperă. Am publicat în România Literară din 28 aug. 1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor al revistei, Ioana Pârvulescu l-a minimalizat pe o pagină întreagă şi ca scriitor şi ca personalitate. Atunci, întreb: cine să se ocupe de cunoaşterea şi afirmarea noastră în lume? Noi ne „mâncăm unii pe alţii”.

Nouă, românilor, nu numai că nu ne pasă de o astfel de afirmare, dar încercăm, prin toate mijloacele să-i împiedicăm şi să-i ponegrim pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete degradante. Statul român zice că n-are bani pentru a finanţa astfel de „lucruri”.

10

Care este cauza acestei stări dureroase? Să fie numai invidia, să moară capra vecinului. Acum cerem să moară şi capra şi vecinul. Să fie din lipsa sentimentului obştesc? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură a caracterului românesc? Să fie o boală genetică?

Noi trebuie să înţelegem că literatura unei limbi de circulaţie mai redusă poate fi lansată şi cunoscută în lume numai prin traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite. De reclama eficientă şi la timp, tocmai pentru a se impune în conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă marele rol al traducătorilor.

Traducătorul face trecerea unui scriitor naţional la scriitor universal.

Un alt aspect important este sincronizarea traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor genial este tradus în timpul vieţii sau abia după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia etc. Trebuie să înţelegem că un adevărat scriitor nu aparţine numai literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoevski numai pentru ruşi. Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt suficienţi de cunoscuţi în lume.

Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia, în anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura şi literatura noastră acolo. Nici profesorii universitari nu au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu scandinave şi primul scriitor român care a tradus din literatura suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este inadmisibil ca primele traduceri, un volum din poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici extrem de lăudabile. Suedezii au descoperit în el un geniu al poeziei universale. Însă un român de la „Europa Liberă” m-a atacat pe motiv că traducându-l pe Eminescu am făcut servicii culturii ceauşiste.

Doamne miluieşte-ne de noi!!!

Nouă ne lipseşte sentimentul naţional sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu Puterea, iar grupul politic şi partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit de partid, de gaşcă, de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte până la urmă şi cultura în cult şi ură şi fac din persoana care aparţine partidului şi clanului lor un cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de discreditare. La noi sunt mai importanţi partioţii decât patrioţii.

Valoarea în sine nu mai contează ci doar aderenţa la ceva: la partid, la clan, la gaşcă.

Or de la Hegel am putut învăţa un adevăr, acela că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice este realizarea conştiinţei. Numai aşa se poate crea o cultură universală.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Precum există o graţie cerească, aşa există şi o graţie pământească pe care numai noi înşine ne-o putem da. Şi tot din istorie ştim că puterea unui ins, a unui grup politic, al unui partid sau clan exercitată dintr un impuls egocentrist şi trufaş ignorând interesul naţiunii, societăţii şi al ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează şi atrofiază mecanismul naţional, social şi individual, naşte suspiciuni, nelinişti şi durere, izolează şi marginalizează omul adevărat şi devotat bunului obştesc. Mie mi-a fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez şi să nu-i fac şi pe Eminescu, Blaga, Bacovia şi încă 200 de poeţi şi prozatori publicaţi în volume separate, în antologii şi în reviste. Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea noastră, de apa stătută în care cântă brotăceii invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai vrajbei, urii, minciunii şi corupţiei.

Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că ţara noastră este singura din Europa împărţită în două: România şi Republica Moldova şi amândouă cele mai sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură atât de puţin cunoscute în lume.

11

ppooeezziiee poezie 13-18

Livia Frunză

Din șoldu-mi fraged de caisă, Să-i fiu viorii lui eclisă!

Povestea celei de-a mia și una nopţți Vezi, prințe,-am storurile trase...

Palatul tot mi-e din cleștar Și giurgiuvelele mi-s roase De-un timp zburat din calendar!

Pe marmura aceasta rece, Îngenuncheată-s de Zadar Iar frigu-ncearcă să-mi disece Bolându-mi palid osuar...

Mânjiți mi-s ochii-acum de smogul Ce dinaintea mea plutește, Să nu-ți văd, prințe, inorogul Cum vine... Vino-mi! Mă răpește!

Că dor iubitule-aste clipe!

Durerea-i singura-mi vecină! Îmi curge cobalt din aripe...

Adu-mi sărutul tău - morfină!

Din mâna-mi slabă de poetă, Să-i fiu viorii lui baghetă!

Din brațu-mi moale ca păiușul, Să-i fiu viorii lui arcușul!

Din inima-mi din piept – cocardă, Să-i fiu viorii lui o coardă!

Din sânu-mi dulce rapsodie, Să-i fiu viorii lui bărbie! Și să mă cânte îngerește!

De solzii mei să mă descalțe, Că prea mă zbat precum un pește...

La ceruri el să mă înalțe!

Să-i fiu a treisprezecea notă!

Să-i fiu și soață și cocotă!

Să-i urc și să-i cobor pe-octavă!

Să-i fiu stăpână! Să-i fiu sclavă!

Și-mi suie-n turn și mă coboară, Apoi, tu, clopotul mi-l bate!

Ca printre vii să mă-ntorc iară, Să-mi fug din lanțuri și lăcate!

Li-Vioara lui Iubirea mea, mă dau bătută, Și lui mă dăruiesc, azi, toată!

Să-i fiu o strună de lăută, De mâna lui să fiu cântată!

12

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Mariana Nelly Păscălin

I-am cules în dar o floare Ț Mamă, raza mea de soare, Calea mea către lumină, Ți-am cules în dar o floare De pe-aleea din grădină.

E cea mai frumoasă floare, Că-n petalele-i rebele, Stă ascuns un bob de soare, Pulbere albă de stele. În potir un strop de rouă Oglindește infinitul, Ca un arc stă luna nouă, Împung suliți asfințitul.

Zorii curg pe-o frunzuliță, Curcubeu mi-e inima Și-ncă nu-i de-ajuns, măicuță, Pentru dăruirea ta!

Nu există dar în lume, Dragostea să-ți egaleze, Punte peste marea-n spume.

Nici făptură să-ți urmeze.

Mamă scumpă, tu ești una, Raiul înflorit îmi ești, Toți luceferii și luna, Te rog, floarea să-mi primești!

Că ești, femeie, minunată!

Atât de dulce ești femeie, Ca un surâs de primăvară, Legi mări de cer în curcubeie, Pe cap azi îți așez tiară! Și te încoronez regină, Din zori și până-n asfințit, Să-ți preia rolul de albină, bărbatul. Ce, nu-i potrivit?

Să-nceapă dis-de-dimineață, C-un mic dejun servit la pat: Clătite calde cu dulceață Și o cafea cu mult caimac.

Să facă tot, să te răsfețe, Căci azi e ziua ta, femeie, Blândețea ta cere blândețe, Tu fericirii îi ești cheie. Și rod pământului îi ești, La sânul tău s-adapă viața Și cerului deschizi ferești, Ești ca lumina dimineața. Și îți mai spun încă o dată Că ești, femeie, minunată

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

13

ppooeezziiee

Camelia Ardelean

Drumul spre mine Pe drumul spre mine mai șchioapăt puțin, Mi-e glezna strivită de marginea gropii. În sufletu-mi ars – chinuit beduin, Pustiul de vise-și adună azi snopii.

Umbrela de gânduri m-acoperă-ncet, Pășesc temător sub plăpânda corolă.

Prin resturi de clipe-o potecă de-ascet – Confuză, constat că posedă parolă.

Pe-o altă cărare subtil mă strecor, Bizar, mă pătrunde-un deșert de tăcere, M-apasă lent cerul din noul decor, Din creștet coboară și până-n viscere.

Un drum către mine încerc să găsesc, Smerită de umbra plutind pe cuvinte, Dar corbii durerii barbar mă lovesc, Am ceață pe gene, nu văd înainte...

14

Ciobotariu Maria

Lacrimă de rouă Nu strivi lacrima de rouă ascultă strigătul durerii, florilor rămase în tăcere... parfum din ultima dorință șterge cu un zâmbet umbra de tristețe din anii fără număr aprinde flacăra iubirii din drumuri rătăcite... eu sunt aici și ascult cântarea vieții, un cântec lin în armonii de fluturi și privighetori din clipa infinită un labirint de gânduri așezat sub gene, o mare de cuvinte pe aripi diafane.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee

Căutare de a fi Zinca Iulian Marius

Mulţumire de mamă De ce mă aplec azi după ieri?... era întrebarea ce-mi stăruia mintea de din noapte. Nu m-am priceput să mă-nţeleg de ce mă bucuram în spate – le curgeau lacrimile dorului prin foşnet de frunze ude şi muguri plesniţi la bancă cu păsări cântând şi oameni sus pe turlă, băteau ciocanul în cuie să aşeze acoperişul la biserică şi mama mă aştepta acasă.

Aburi săltau în sus de la ceaşca de cafea. O beam cu tata. Uitasem să vorbesc. Schimbam tăceri cu el, din priviri şi ochii clătinau, puneau în balanţă pachete, sacoşe. Luase pensia şi mă ruga să o iert că n-a putut mai mult şi telefon mi-a dat să mă-ntrebe dacă nu mi-a fost greu. Ştia că (mă) doare spatele (că nu pot sa-l plec mai mult... a închinare). Ştia şi eu ştiu că dacă mă bucur, e mulţumire.

Mulţumire a ei.

E mama.

Aerul e mai greu în dimineaţa asta. Apasă, dinlăuntru, deşertul, singur, se (z)bate cu timpul de afară şi e plin de lume şi aleargă în stânga, în dreapta, în sus şi în jos ca o coloană a infinitului în spirală de trepte.

Nici cafeaua nu-şi găseşte aroma de ieri.

Se schimbă ţineretea de haine. Vine de departe primăvara. E deja obosită. Ea sau eu mă aflu întins pe covor. Privesc cerul să-i prind ochiul strengăreşte într-o strângere de pleoape sau buzele să-şi adune şoaptele, să fie soare sau să mă plouă.

Sunt momente, momentele acelea când vrei, când simţi, când totul zboară, până şi dorul zboară şi nu te găseşti în niciun rol. În zadar e liniştea, e zgomotul, e strigătul fără de cuvinte.

Râul îşi curge cursul, noaptea se trece în zi şi trec urme de ieri, de azi, în amintiri pentru mâine.

Am uitat să mă bucur sau nu mai ştiu curajul unde e.

Să fie visul neterminat sau încă dorm sau aştept sau (încă) nu aud filmul în alb şi negru şi nu văd ce coloană sonoră are.

17.02.2016 ora 13,08’

Focul. Trece...

18.02.2016 ora 10,27’ ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

15

ppooeezziiee

Maria-Ileana Tănase

Am fost, am fost Am tot rupt mereu, file din calendar în speranţa că timpul va trasa hotar, tristeţea şi-a găsit alinare-n cuvânt, iar singurătatea a devenit veşmânt.

Dar caut sub perna nopţilor, roz-albe amintirile înşirate-n nepreţuite salbe, pe pragul zorilor las gândul nescris, ca să n-atingă lumina puntea din vis.

Dădăcesc gândul s-asculte de mine şi între rânduri ascund dorul de tine, îl voi-ngenunchea pe trepte de zare,

Viorel Croitoru

Ninsoare de… tine

până când Luna se duce la culcare. Încă, te adapi din Graalul ochilor mei şi-ai survolat cerul regăsindu-te-n ei, chiar dacă-n viaţă am rămas străină, am fost predestinată, să-ţi fiu lumină.

16

Te-am visat azi noapte. Se făcea că zbori Și de dorul meu, te-ai schimbat în nori.

Mi-ai simțit chemarea, inima-mi ardea Și-ai venit s-alini suferința-mi grea.

Ninge cu fulgi mari, mi-e atât de bine!

Ești cuprinsă-n ei, mă-învelesc cu tine…

Se topesc. Prin piele simt cum mă pătrund.

Ești acum în mine, ești la mine-n gând!

Nu-i îmbrățișare caldă ca a lor Deși simt răceala dulce-a fulgilor, Simt ca prima dată când ne-am sărutat Și te-am strâns în brațe emoționat…

De-a mea bucurie soarele-a ieșit N-am fost niciodată așa fericit!

Retrăiesc în suflet acea bucurie: Să te am în mine pentru veșnicie…

Pătruns de iubire, de frig și de zloată Am fugit acasă. Haina-mi udă toată Îmi dădea căldura, dorului de tine.

Dârdâi dar în suflet mi-e atât de bine!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Un vals de culori ne dăruieşte bucurii, Boboci de trandafiri de care numai tu ştii, Acorduri minunate alunecă armonioase, Solfegii astrale printre stele ascunse.

Miresmele unor clipe prin noi se scurg, Umbre albastre dansează cu noi în amurg.

Te simt aproape la asfinţit şi răsărit, Împletind cuvinde calde ca un alint, Te-am visat cum veneai în amurg, Lacrimile sunt ascunse, nu mai curg, Gustăm din taina veşniciei amândoi, Fiorul tandru al clipei cerne flori în noi.

Nicoleta Mija

Îmi ascund bine dorul, adânc îl zidesc, O punte de stele vreau să construiesc.

Iubire tainică

Plouă cu gânduri verzi într-o primăvară, Anotimpuri trăite de noi ca prima oară.

Nemuritori între răsărit şi un frumos apus, Tremură noaptea într-un vers încă nespus.

Timpul se scurge în vis sau realitate, În alt decor de anotimpuri aşteptate.

Gustând din veşnicie la venirea serii.

Trăim un vis la venirea primăverii, Scriu tăcută, împletesc calde chemări, Fiori mă cufundă în arzânde sărutări.

Un zâmbet îmi apare iar pe obraz, Printre raze de lumină turcoaz, Nu ştiu dacă a fost doar… un vis, De steaua mea dragă din cer trimis.

Zâmbeai şi-mi aşezai stele în păr, Dragostea mea a fost un adevăr.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

17

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

Valerian Mihoc

Odă poeziei!!

Motto: Filosoful vede cam multe obstacole în calea sa şi se împiedică nonstop, misticul le mătură, iar poetul nici nu le vede...

Poezia este capabilă ca numai printr-o strofă să cuprindă toate adevărurile vieţii, ale iubirii, sau ale morţii... Numai poetul autentic are capacitatea de a vedea viaţa şi lucrurile printr-o anumită simplitate care îi conferă existenţei valoarea absolută, simplă, gratificantă şi „nimerită”...! Poetul este un „dirijor” al tuturor faptelor de toată măreţia precum Iubirea, Fericirea, Împlinirea Spirituală, Misticismul, Filosofia de viaţă, pentru că el nu este filosof care dezbate din ce provine Fericirea, ci este fericit, nu se îndoieşte de Iubirea lui, ci se implică parcă incoştient... în A iubi! Precum marii pictori ce au desenat „obiecte ciudate” ce au devenit apoi invenţii tehnice, azi foarte obişnuite, acest om numit poet încă pictează Viaţa Ideală, ceea ce fiecare om are implantat în el ca un cip al Perfectului pentru viaţa proprie, pe care fiecare o urmează sau ba. Poetul este un „dirijor” blând, neimpunător şi cu atât mai puţin dominator.

18

Poetul sugerează cum trebuie să faci ca să trăieşti, să iubeşti, oferind o paletă largă de simboluri, metafore, idei superbe şi întocmai că nu spune precum filosoful că există numai o anumită cale de urmat a Binelui, ori numai câteva... el găsind o multitudine de căi bune. Deoarece, poetul nefiind doar una dintre acestea, este toate la un loc, pentru simplul fapt ca Iubirea îi este ca un „instinct, pe care l-a avut încă de la naştere, l-a educat sistematic de-a lungul vieţii lui devenindu-i la maturitate cu atât mai promt şi puternic prin „instinctualitate”!! La bătrâneţe cu atât mai mult sufletul îi devine un copil zglobiu, în ciuda tuturor eşecurilor în iubire... pentru că, nu multe presoane sunt de acelaşi calibru curat şi senin pentru a comunica precum ca şi cu el la acelaşi nivel.

Deci, este mistic, filosof, trubadur, compozitor, copil ş.a.m.d., neîndoielnic fapt pentru care este şi prea puţin înţeles ca persoană – visătoare - chiar foarte iubitoare, de obicei ajunge un mare singuratec... Posibil, Ovidiu nu a fost exilat degeaba pe aceste meleaguri... căci, a fost scris (în stele) să se întâmple aşa. Aceste meleaguri româneşti şi dobrogene mai ales, mustind de poezie şi de istorie a ei.

Fără existenţa unui poet lumea ar fi fost mai saracă (spiritualiceşte vorbind, dar nu numai) şi chiar nicio evoluţie ştiinţifică sau tehnică nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost poezia ce îndeamnă la imaginare şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee creaţie dulce, visare meditaţie productivă...

constructivă

şi

„Sub asta piatră zace, Ovidiu Cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de al său talent, O tu, ce treci pe aice, dacă-i iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul, să-i fie somnul lin!”

Statuia şi mormântul, pomenirea lui de veci spune aşa... (din piaţa Ovidiu, Constanţa) Nu putem uita că data de 21 martie este declarată de către UNESCO, începând din anul 1999, drept „Ziua internaţională a poeziei”, pentru recunoaşterea unor oameni de litere şi de cultură din ţară, şi nu numai, pentru care sunt poeţii din întreaga lume ce şi-au adus contribuţia la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale.

Redarea valorii poeziei contextul zilelor noastre

în

Totodată, „Ziua internaţională a poeziei” urmăreşte să susţină creaţia poetică, stabilirea unui dialog între poezie şi alte genuri ale literaturii şi ale artei, indiferent de natura creaţiei, acesta fiind motivul celebrărilor.

Manifestările ce au urmat din '99 dedicate „Zilei internaţionale a poeziei”, în România, sunt legate de Fundaţia Culturală Orient Latină şi de Asociaţia Culturală ADSUM care organizează din anul 2002 ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

până 2008, spectacole pentru marcarea acestui moment. Apoi, spectacolele încep la Palatul Şuţu, iar anii următori (până în 2012 inclusiv) manifestările culturale de promovare şi valorificare a poeziei capăta amploare, fiind găzduite de Biblioteca Naţională a României şi Palatul Naţional al Copiilor.

Definiţia poeziei Verificând

DEX-ul, poezia este definită ca = „Modalitate a literaturii ce exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivităţii, al rimei, al ritmului etc.; (concr.) creaţie literară în versuri. ♦ Totalitatea compoziţiilor în versuri ale unui poet, ale unui curent literar, ale unui popor etc. 2. Fig. Caracter poetic al unei opere literare, al unui peisaj, al unei situaţii; farmec, frumuseţe, încântare.” Sunt de altfel teorii care definesc anemic o stare (poetică) şi nu pot cuprinde un adevăr despre viaţă, despre lume, nici prin zeci de pagini, aşa după cum reuşeşte poezia s-o facă în numai o strofă câteodată.

Pentru că mai marele adevăr al vieţii este acela care include în el toate frumuseţile lumii, producând altele noi, excluzându-le din start pe cele urâte cumva, dar mai ales pe acelea ce se vor cu mare valoare de adevăr, deşi nu-şi pot arăta decât 19

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee faţa nihilistă! Acest lucru îl face poezia!

Primele mărturii ale poeziei pe aceste meleaguri dacice provin din Dobrogea, mai exact din cetatea grecească Tomis, unde a fost exilat poetul Ovidiu.

Un mare poet!

Aceste roci ce susţin statuia poetului, situată chiar în faţa Muzeului de Arheologie, ca un simbol al oraşului sau ca o aducere aminte a vremurilor străvechi în care a trăit un om, cât mai ales fiind ca placă memorabilă lipită pe aceste pietre,

sunt covârşitoare. Tind să cred că fără existenţa unui poet lumea ar fi fost mai săracă şi chiar nicio evoluţie ştiinţifică sau tehnică nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost poezia ce îndeamnă la imaginare şi creaţie, visare constructivă şi meditaţie după caz, dar cel mai important lucru este imaginaţia creativă.

Poetul Ovidiu a fost exilat datorită unui motiv aparent justificat de a fi scris o „operă incriminată” ce părea complice la adulter, în opera cu pricina prin care chipurile cânta de fapt iubirea - cartea a IIIa din „ARTA IUBIRII”, ceea ce într-o epocă a decadenţei moravurilor romane pare 20

hilar, mai ales că erau 10 ani buni de când apăruse aceasta prin publicarea ei de atunci.

După 2000 de ani cât au trecut de atunci, încă nu se cunoştea exact motivul exilului, ci abia dintr-o anumită scrisoare a poetului către împărat se văd trimiteri către această carte, unde posibil se justifică?

Nicidecum! Apropiaţii poetului ştiau că exilul a convenit împăratului Augustus, incomodat fiind de o anumită întrebare pusă de poet şi în urma căreia a întrevăzut la împărat ceva prin reacţie, recunoscând el însuşi (tot din anumite opere se distinge aceasta) că a văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă... Ovidiu nu scăpă ocazia să vorbească în „Metamorfoze” spre exemplu de „crudele mame vitrege care pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte” concurenţilor la tronul pe care Livia, soţia împăratului îl voia pentru fiul ei, exilul survenind apoi după o întrevedere particulară cu împăratul. Mai recunoaşte poetul că pedeapsa era de fapt foarte uşoară, deşi atât de cruntă pentru el această simplitate a pedepsei, că nici n-a mai reuşit apoi să-şi vadă persoanele dragi...

Ovidius (Publius Naso) n-a fost propriu-zis exilat, ci „relegat”; ceea ce din punct de vedere juridic era cu totul altceva. În imperiul roman un condamnat la „exilium” îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar, un condamnat la „relegaţio” însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile.

Această pedeapsă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal şi abuziv, deoarece ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, nu August singur; şi, pentru că legea stabilea precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee la relegaţio, anume în insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia, el a fost trimis mult mai departe... Ovidiu a fost trimis la o depărtare de aproape 3.000 kilometri, într-unul din ţinuturile cele mai aspre - în Sciţia Mică numită atunci, Dobrogea de azi, într-un oraş plin de primejdii pentru el (Ar fi dorit Augustus), la Tomis. Poezia aceasta şi istoria indică faptul că se împrietenise cu băştinaşii geţi ţinuţi la distanţă totuşi, fiind „duşmănoşii...”:

Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele; Mi-e ruşine s-o mărturisesc – m-am dezvăţat să vorbesc. În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice. Îmi pare că aş putea scrie în versuri getice.

Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti Şi că în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.” (poezie compusă la malul Mării Negre)

Non hic librorum, pre quos inviter alarque, Copia: pro libris arcus et arma sonant.

Nullus in hac terra, recitem si carmina, cuius Intellecturis auribus utar, adest.

Non quo secedam, locus est: custodia muri Summovet infestos clausaque porta Getas.

Saepe aliquod quaero verbum nomenque locumque, Nec quisquam est, a quo certior esse queam.

Dicere saepe aliquid conanti – turpe fateri? – Verba mihi desunt, dedidicique loqui.

Threicio Scythicoque fere circumsonor ore, Et videor Geticis scribere posse modis: Crede mihi, timeo, ne sint inmixta Latinis Inque meis scriptis Pontica verba legas.

Ce lucruri întrevăzute de poet l-au „Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc Mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile, Dacă i le-aş citi.

Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag.

Paznicii de la zid Şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi.

Adesea întreb despre vreo vorbă, de un nume sau loc, Dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.

determinat exact pe împăratul Augustus nu ştim sigur, e un mister şi acum. Însă, acest fapt iată că a avut un rol marcant în istoria poeziei, a literaturii europene, cât şi a celei româneşti mai ales. Pentru că aşa cum relaţia lui Eminescu cu Veronica, fiind o relaţie tensionată prin neîmplinirea iubirii datorate atâtor situaţii reale, se manifestă ca imboldul creaţiei marelui Poet naţional, tot aşa dramatic a fost exilul pentru Ovidiu.

Se distinge clar aceasta din operele marelui

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

21

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Datorită acesteia, „primul mare poet poet aflat în exil, departe de cei dragi, de

clasic

ţară şi de neam, într-o locaţie unde încă nu

supranumit, nu este numai un poet roman,

era

sistemul

ci şi al locuitorilor acestei ţări, pentru că a

aici

scris despre geţii printre care a trăit în

atât

imperiului

de

bine

roman,

instaurat aflându-se

în

extremitatea sa estică, descentralizată...

exilul

european”,

său,

le-a

după

cum

observat

a

fost

obiceiurile,

La fel cum nu foarte întâmplătoare,

învăţându-le chiar limba, pentru a o

tind să cred, este fixarea acestei date ca

transmite, sau... de a o afla ca fiind mai

sărbătorire a poeziei, apropiată de data

mult decât a doua limbă vorbită. Dovadă că

naşterii poetului Ovidiu, 20 martie (41

este şi un poet daco-get, o confirmă faptul că a scris un poem în limba getică.

Dacă, într-adevăr nu am trece chiar nepăsători (câţi n-o fac?) pe lângă această relicvă a unui mare poet şi am citi acesta placă comemorativă, atunci cu siguranţă am simţi fiorul existenţei noastre în noi înşine!

Mihai Eminescu Numai Poetul Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde,

i.d.H.).

Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit

Restul zilelor sale, poetul Ovidiu, le-a

Sânul mării infinit.

trăit pe o insulă a Mării Negre de fapt, azi

Numai poetul,

lac format prin închiderea cu nisip a unui

Ca păsări ce zboară

golf (formându-se un lac din cauza unui

Deasupra valurilor,

pâlc de nisip acumulat în timp de atunci, azi celebra Mamaia), aflată în apropierea ţărmului unde s-a înfiinţat, de altfel, şi localitatea care-i poartă numele, nu foarte departe de localitatea Tomis cu cca 7km.

22

Trece peste nemărginirea timpurilui: În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cântări.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Poetul Din tărâmul sterp, de vor muri acolo sperând,

Charles Baudelaire Albatrosul „Adesea, marinarii, spre-a-şi alunga plictisul,

Chiar aştept, arsuri sufleteşti de va fi aducând,

Prind albatroşi, largi păsări pe mările de fum,

Vibraţia din oameni, ce după gratii s-a trezit,

Care-nsoţesc alene corăbiile pe-abisul

Puritatea uitată ades, cu tot ce au îndrăgit...

Amarelor noianuri, lunecătorul drum.

Din lipsa încrederii iubirea s-a încarcerat,

Abia aduşi pe punte, şi regii de azure

Precum deşerturile-n inimi acolo s-ar fi aflat,

Se-arată a fi deodată stângaci, fără de gând,

Cumva s-ar usca chiar sufletul prea tare,

Mari aripile-şi lasă, o, albele armure!

Dacă pe inima prinsă-n iubire o mai doare...

– Ca nişte vâsle triste alături atârnând.

S-a îngrădit şi-acea încredere duioasă, Ce dă tărie omului în speranţa voioasă, Acea sevă sangvinică - puteri fără hotar, Şi far’îmbibarea din izvorul interior măcar..

Batjocorit e şi poetul ce bea a purităţii apă, Hulit că numai din izvorul iubirii se-adapă, Că şi-a găsit în suflet Cişmeaua nevăzută, Nemicu-şi cuibărit chiar viaţa-i o avânta!

Mirându-se lumea că aşa om trăieşte, Cum din gratuitate are tot ce prisoseşte, De fară-o greutate cum el pe toţi iubeşte, Şi cum nici binele din răi nu zădărniceşte!

Cel călător de ceruri, el, nu de mult, stăpânul Superb al înălţimii, sta umilit şi-nvins...!

El nu-şi caută hrana trupului curând,

C-o pipa peste pliscu-i îl necăjeşte unul

Doar nevoia hrănii de inspiraţie având,

Maimuţărindu-l, altul, pe cel cu mersul stins.

În nevoi, aspiraţii şi tot ce-i omenesc,

Poetul e asemeni acestui prinţ de noruri,

Cam şi peste nevoile de bani, ei plutesc...

De-o seamă cu furtuna, sfidându-i pe arcaşi;

Valorile lumii acesteia nu-l ademenesc,

Dar surghiunit pe ţărmuri, hulit şi fără zboruri,

Izvoarele iubirii e tot ce-n el vorbesc,

Cu aripile-i vaste se-mpiedica în paşi.”

Se-nalţă peste patimi, albatrosul blând, Şi-n al lui cer anii îl găsesc cu păr cărunt! (o poezie de Valerian Mihoc)

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

(o poezie de Charles Baudelaire – „Florile Raului”)

Mulţi ani fericiţi în inspiraţie înaripată, poeţilor! Şi... aripi largi precum albatrosul!!

23

iinntteerrvviiuu interviuri

Marin MĂLAICU-HONDRARI

„Am vrut ca scriitorii să dezvăluie secrete“ – interviu cu Valerie MILES S-a născut în 1963 la New York, dar şia desfăşurat cea mai mare parte a carierei editoriale la Madrid şi Barcelona. Este cofondatoarea revistei Granta în limba spaniolă, specialistă în opera lui Roberto Bolaño, traducătoare în limba engleză a unor scriitori ca Enrique Vila-Matas sau Lucía Puenzo. La ediţia din 2013 a Târgului de Carte de la Buenos Aires a fost votată printre „Cei mai influenţi profesionişti în domeniul editorial“. Pentru antologia O mie de păduri într-o ghindă (Editura Univers, 2015, trad. de Lavinia Similaru), a lucrat timp de patru ani, pe două continente, în strînsă colaborare cu cei mai importanţi scriitori de limbă spaniolă, pe care i-a rugat să-şi aleagă fragmentul preferat din propria operă. Valerie Miles a stat de vorbă la Bookfest 2015 cu scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari, el însuşi specialist în literatura spaniolă şi traducător de Llosa şi Landero.

De ce aţi ales să faceţi o antologie care aduce un elogiu literaturii şi scriitorului, într-o epocă în care se spune tot mai des că literatura nu mai are nici o putere?

24

Da, antologia mea e un elogiu adus atît scrisului, cît şi cititului. Am urmărit să descopăr o lume, cea a scriitorului, la care adeseori cititorul nu are acces direct. Există un strat format din critici şi din alte persoane care îi vorbesc publicului despre literatură şi acest strat se interpune între cititor şi scriitor. Am vrut să-l elimin şi să ajung direct la scriitor, care, la rîndul său, să se adreseze direct cititorilor. Uneori oamenii cred că, fiind vorba de marea literatură, de marii scriitori, nu vor putea înţelege sau nu se vor putea bucura de cărţile lor. Am vrut să arăt că nu este aşa şi că au tot dreptul să trăiască această experienţă împreună cu autorul.

Prin această antologie urmăresc să aduc mai aproape misterul actului creaţiei, secretul meseriei de scriitor şi să-l pun la îndemîna cititorului.

Cred că medierea urmează de multe ori drumuri foarte ocolite, îndepărtînd astfel literatura de cititor, alegînd un vocabular complicat sau modalităţi complicate de a comunica. De aceea n-am vrut să ţin cont de părerea criticilor, ci am vrut să ştiu părerea scriitorilor despre propria lor operă, să dezvăluie anumite secrete. Pentru că tuturor ne plac secretele.

Gîndindu-ne la vastitatea literaturii de limbă spaniolă, aş vrea să discutăm puţin despre criteriile de selecţie pe care leaţi utilizat pentru a alege dintre atîţia scriitori foarte buni.

Am vrut să fac o simplă selecţie, nu să impun un canon; asta în primul rînd. În al doilea rînd voiam ca din antologie să facă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinntteerrvviiuu parte scriitori consacraţi. Dar nici nu am vrut să fac pe deşteapta şi să zic „Ăsta nu!“, aşa că m-am adresat scriitorilor care se bucură de recunoaştere, care au obţinut premii importante, acele premii despre care ştim că nu sînt operaţiuni de marketing.

Pentru că trăiesc în Spania, ştiu care premii contează şi care nu, aşa că trebuie făcută o distincţie clară între premiile naţionale şi cele ale editurilor, acestea din urmă ţinînd strict de marketing. Contează, de exemplu, Premiul Principelui de Asturias, premiul Cervantes, premiul Xavier Villaurrutia, adică marile premii acordate literaturii de limbă spaniolă, sau premiul Nobel în cazul lui Mario Vargas Llosa.

Aşadar, mai întîi m-a interesat asta, dar n-ar fi avut nici un farmec să mă orientez în funcţie doar de premiile importante, aşa că am vrut să apară şi criteriul meu, personal, de cititor.

Dacă tot încerc să le spun cititorilor că au dreptul de a citi şi de a alege ce le place, atunci şi eu am acest drept ca simplu cititor de a alege cîţiva scriitori care, după părerea mea, sînt mari scriitori, deşi poate că sînt ceva mai puţin cunoscuţi. Am încercat să-mi dau seama de ce nu sînt cunoscuţi unii dintre scriitorii consideraţi de mine mari şi partea interesantă e că în cele mai multe cazuri este vorba despre scriitori care au trebuit să îndure exilul.

Scriitorii exilaţi rămîn străini de publicul cititor, nu pot cîştiga premii în ţara unde sau refugiat pentru că nu sînt cetăţeni ai acelei ţări, dar nu cîştigă premii nici în ţara lor de baştină pentru că nu mai trăiesc acolo. Apoi mai sînt şi scriitori care nu pun mare preţ pe recunoaşterea internaţională, sînt mai reticenţi la public, cum ar fi cazul ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

lui Hebe Uhart, o scriitoare din Argentina, pe care şi eu am descoperit-o tîrziu, dar este una dintre cele mai mari scriitoare. E curios că tocmai acum Hebe Uhart e redescoperită, a intrat din nou în atenţia publicului şi sînt sigură că asta nu-i place.

Cei care au redescoperit-o şi se bucură de cărţile ei sînt tinerii. Ştim că marii scriitori rămîn în afara timpului, şi e şi cazul lui Hebe Uhart, care are mult umor şi un auz foarte fin, combinate cu un soi de detaşare care te obligă la o lectură lentă, dar extraordinar de bogată. Ea reuşeşte să capteze un fel de a vorbi deprins în lungile sale călătorii pe care le face prin America Latină, în zone rurale, foarte îndepărtate de centru, unde ascultă cum vorbesc oamenii.

Aşadar, se poate spune că recuperează un anumit fel de a vorbi care dispare treptat. De aceea, toţi aceşti tineri care o citesc se simt atraşi de stilul ei atît de neobişnuit.

Literatura latino-americană din secolul XX s-a dedicat mai mult oraşului, s-au scris romane urbane, pe cînd ea face exact invers.

Apoi mai e cazul lui José de la Colina, scriitor spaniol exilat în Mexic, care s-a trezit pe dinafară atît la premiile din Spania, cît şi la cele din Mexic. A trăit din jurnalism, şi uneori oamenii cred că dacă eşti jurnalist nu poţi fi şi scriitor. În schimb, vine Octavio Paz şi spune despre José de la Colina că scrie una dintre cele mai minunate proze de limbă spaniolă, iar atunci lumea începe să-l citească. El are un stil foarte personal, pe care Octavio Paz îl numeşte madreporar pentru că se extinde ca un coral; vorbim de un stil asemănător 25

iinntteerrvviiuu cu al lui Henry James, să zicem, cu fraze lungi.

Vi s-a întîmplat să daţi şi peste scriitori care au refuzat propunerea dumneavoastră de a face parte din antologie? Şi dacă da, de ce credeţi că au refuzat?

Au existat refuzuri, în special din cauza primei întrebări din antologie, adresată tuturor scriitorilor participanţi, întrebare pe care eu am numit-o Tortura doctorului Johnson.

Doctorul Johnson a spus că singurul moment în care se poate minţi fără ca minciuna să fie un păcat este acela cînd un scriitor te întreabă cum ţi s-a părut cartea lui; atunci tu poţi săl minţi liniştit. Tortura e dată de faptul că eu pun această întrebare chiar scriitorilor, aşa că ei pot cel mult să se mintă pe ei înşişi. Le pun o oglindă în faţă, şi ştim cu toţii că oglinda e nemiloasă. Unii scriitori au resimţit-o ca pe un soi de şedinţă de psihanaliză, scriitorul întins pe canapea şi eu punîndu-i această întrebare. Ba mai mult, am fost cît se poate de onestă şi l-am obligat pe fiecare scriitor să aleagă fragmentul. Nu am ales eu în nici un caz, doar în cîteva rînduri am făcut sugestii pe care le-am discutat cu scriitorii în cauză, şi pînă la urmă ei au ales altceva. Ambiţia mea este ca peste cincizeci de ani această carte să fie încă şi mai valoroasă. Aşa că, revenind, ştiam că e o întrebare cît se poate de dificilă, mai ales pentru cei care au multe cărţi, şi dintre toate cărţile lor ei trebuiau să aleagă numai cincisprezece. Adevărul e că 26

nici unul nu mi-a dat doar cincisprezece.

Din toate aceste motive, unii scriitori nu sau văzut capabili sau nu au avut chef de a se înhăma la o astfel de muncă. Apoi, ştim că în lumea literară există multe orgolii şi mereu apare situaţia în care un scriitor refuză să participe pentru că în proiect e şi un alt scriitor pe care nu-l suportă. Şi, în fine, unii scriitori pe care aş fi vrut să-i includ au murit înainte ca eu să duc proiectul la capăt, Cabrera Infante, de pildă.

Cînd a murit, mi-am dat seama că trebuie să mă grăbesc şi să sfîrşesc odată ceea ce am început. Aşa se face că ultimul interviu dat de Carlos Fuentes e pentru această antologie, iar pentru mine, Carlos Fuentes înseamnă unul dintre cele mai interesante capitole ale antologiei.

Am o întrebare legată de realismul magic, o zonă literară care-i interesează mult pe cititorii români.

Pentru întreaga lume, realismul magic a fost o revelaţie şi o sursă continuă de plăcere a lecturii, dar cred că pentru autorii tineri realismul magic poate fi şi o povară, o piedică. Ştiţi autori tineri care să fi reuşit să scape de această povară?

Trebuie spus mai întîi că realismul magic nu a apărut odată cu Gabriel García Márquez, ci mai degrabă a luat naştere în Cuba, în zona Caraibelor. Stilul realismului magic e şlefuit succesiv de către Carpentier, de către mulţi autori cubanezi, iar García Márquez reprezintă culmea acestui stil, exemplul cel mai strălucitor. Mulţi scriitori veniţi după boom-ul latino-american susţin că marea lor problemă este că stilul lui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinntteerrvviiuu García Márquez este atît de personal, atît de puternic încît nu se poate trata cu el. Orice încercare de a trata te absoarbe şi nu faci altceva decît să-l imiţi pe García Márquez.

Nu poţi să adaugi stilului tău nimic din stilul lui García Márquez, e imposibil.

Aşadar, scriitorii de după García Márquez au trebuit să caute o cale de ieşire. Să scape de Donoso, de Cortázar, de toată acea generaţie genială care a cuprins scriitori cu un stil de a scrie imposibil de imitat.

Roberto Bolaño vorbeşte despre situaţia scriitorilor de după boom şi spune că nu ştiau încotro să se îndrepte. Aşa că sau întors cît mai mult în trecut, la o răspîntie, acolo unde potecile se bifurcă, după cum spune Borges, şi au căutat o cărare nebătătorită.

E ceea ce a făcut Roberto Bolaño pentru noile generaţii, a deschis un drum. El s-a întors la mişcările avangardiste din secolul XX şi a reuşit să croiască un drum pe care acum merg mulţi. Roberto Bolaño a fost primul care a reuşit să scape de povara realismului magic. Partea bună e că noile generaţii au păstrat latura fantastică, dar nu fantasticul din realismul magic, ci mai degrabă pe linia lui Borges. Dacă e să vorbim despre scriitorii din noile generaţii, mi se pare foarte interesantă Samanta Schweblin, din Argentina, o prozatoare excelentă, uşor influenţată de Silvina Ocampo.

Apoi ar fi Carlos Yushimito, care a scris o carte de povestiri, Copilul care a sosit tîrziu, plasată în Brazilia, chiar dacă autorul nu a fost niciodată în Brazilia, însă a citit ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

multe cărţi despre Brazilia şi ziare braziliene, aşa încît jocul acesta face să pară că ar fi brazilian. Am putea spune că îşi pune o mască a celui care ar fi putut fi. Cred că aceşti doi scriitori, peste cinci ani, vor fi importanţi cu adevărat. Aş mai putea vorbi despre Alvaro Enrigue, din Mexic, cel care a cîştigat premiul Herralde în anul 2013 cu romanul său Moarte subită, unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultima vreme. Romanul este scris cu multă inteligenţă, are acţiune şi o structură complexă, dar nu greoaie. Mai e un tînăr scriitor catalan, Sebastia Jovani, un filozof care scrie romane noir, cum ar fi Emet sau revolta, unde acţiunea se bazează pe tradiţia Golemului.

Un roman de tradiţie ezoterică, dar care, de fapt, este o critică socială la adresa Barcelonei, un oraş transformat în Disneyland, vîndut turiştilor.

Credeţi că e posibilă o astfel de antologie cu poeţi, nu cu prozatori? Ar stîrni vreun interes?

M-am gîndit şi la o antologie cu poeţi, dar mai întîi voiam să văd cum va răspunde publicul la o antologie cum e cea de faţă.

Cred că ar fi foarte utilă o antologie cu poeţi, exact în formatul acesteia şi chiar cred că structura ei ar funcţiona mai bine în cazul poeziei. Ar încăpea în ea mai mulţi poeţi şi ar fi mai mult spaţiu pentru discuţii cu poeţi.

27

iinn m meem moorriiaam m in memoriam 24-27

Sorina Zota

Locul creatorului în societatea românească pornind de la cazul Eminescu – I „Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime nici specialiştii, acesta e adevărul. Şi lucrul e limpede de arătat: din cele câteva mii de file ale manuscriselor eminesciene, zeci şi zeci de file sunt scrise în limba germană. După ştirea noastră, nimeni nu le-a descifrat şi folosit încă.

Nu ne dăm seama, fireşte, dacă descifrarea lor ar schimba ceva în cunoaşterea lui Eminescu (poate că la capitolul pregătirii şi instrucţiei lui ele ar aduce o contribuţie esenţială, poate că în vreuna din notaţiile lui figurează un gând extraordinar), dar a ţine seama de tot ce sa păstrat din scrisul şi notele lui este o datorie pe care oricine o va găsi elementară. Totuşi nu ne-am îndeplinit-o.”

Constantin Noica[1] Genialitatea lui Mihai Eminescu pare să-i fi făcut cumva o defavoare - dacă luăm în consideraţie faptul că ori de câte ori se vorbeşte despre el, mai tot omul se 1

apud - Bucur Popescu - Mihai Eminescu, Opera Politică -1880 - 1883, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000, pg. IV.

28

gândeşte şi evocă la nivel subtil doar latura poetică, plină de savoare şi conţinut, iar publicistica în domeniul social şi politic, pare pentru cei mai mulţi o latură dacă nu ambiguă, atunci în mod sigur puţin mediatizată sau cunoscută.

Mulţi eminescologi au luat în consideraţie şi au studiat ambele laturi ale lui Eminescu: poet romantic de geniu, şi, ziarist asumat în consideraţiunile sale cu privire la societatea românească a timpului său - în care atitudinea şi spiritul ascuţit, plin de atenţie, au demonstrat pe deplin - chiar periculos de clar, dragostea pentru naţiunea română (folosim cuvântul dragoste aici chiar şi cu riscul[2] înţelegerii lui printr-o prismă posibil demodată, poate chiar răsuflată pentru unii contemporani ai noştri).

Actualitatea lui Eminescu este incontestabilă în societatea românească.

Conjuncturile politice şi sociale par să se „îngrămădească” în a ne oferi un „súi géneris” déjà vu cu privire la „perspectiva sa globală asupra fenomenelor şi mentalităţilor care reapar şi după o sută şi mai bine de ani de când paginile sale au fost scrise.” [3] 2

Aşa cum îl citează pe Eminescu şi. conf. univ. dr.

Valeriu Râpeanu, cunoscut eminescolog:”Scrierile cosmopolite şi nihiliste ieşite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie şi naţionalitate sunt mofturi” - Eminescu, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 2000, colecţia Mari ziarişti Români, pg. 9.

3 Valeriu Râpeanu, op. cit pg. 9.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m Publicistica lui a fost privită mereu cu degetul la gură în imitarea semnului tăcerii.

A fost cenzurată, a fost interzisă. În memoria poporului din care a apărut a fost lăsată să existe doar în dimensiunea lui de poet, deşi activitatea lui de bază a fost cea de ziarist.

Sub îngrjirea lui Perpessicius - care a editat manuscrisele originale ale lui Eminescu - apar şasesprezece volume, dintre care numai cinci cu conţinut de poezie, iar restul alcătuite din articolele scriitorului din perioada 1870 -1883 şi 1888 - 1899.

Cu toate acestea, reacţia multor „intelectuali” este una care sună cam aşa: „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine.”[4] În condiţiile în care Eminescu beneficia de o conştiinţă excepţională, atentă la cele mai mici detalii şi cu o vizibilă tendinţă spre perfecţiune, nu mai putem spune că ceea ce publica scriitorul în Timpul mai poate fi numit doar o corvoadă acaparatoare, destinată primirii unei sume de bani spre menţinerea existenţei de zi cu zi. În schimb, putem să ne gândim la dimensiunea oferită de articolele publicate de Eminescu, a ziaristicii timpului său şi nu numai.

Activitatea jurnalistică a lui Eminescu este privită în timpul vieţii lui de contemporanii literaţi doar ca o acţiune 4

Nicolae Georgescu - Boala şi moartea lui Eminescu - Criterion, 2007 ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

făcută la „comandă”, dictată de partidele aflate la putere. În Eminescu – Fragmentarium - Nicolae Iorga pune lucrurile în matca lor firească şi afirmă despre toate supoziţiile pline de „bunăvoinţă” ale detractorilor ziaristului poet că, toate, reprezintă „o mare injurie, fiindcă omul - (Eminescu, n.n.) a crezut fiecare rând pe care l-a scris şi n-a avut în viaţă decât nenorocul pe care l-a avut pentru că s-a îndărătnicit să nu scrie decât ce corespundea cu conştiinţa lui cea mai lămurită, cea mai incapabilă de a fi schimbată.”[5] Nicolae Iorga este poate primul scriitor care aduce lumină în cazul gazetăriei şi articolelor publicate de tânărul poet atunci când subliniază falsitatea perceperii unui Eminescu nebun ori care publică doar pentru a trăi - în articolul scris în 1903 Eminescu şi generaţia de astăzi - Cu prilejul unei cărţi nouă.. „Eminescu, care făcea totul cu o conştiinţă fără greş... (...) oricât de mult lar fi răpit de la masa de lucru a versului său necontenit cizelat până la înveşmântarea lui cu toate atributele perfecţiunii - ziaristica a însemnat pentru Eminescu mai mult, mult mai mult decât o simplă îndeletnicire remuneratorie şi temporară. (...) iar ziaristica s-a transformat sub pana lui (...) într-o

5

Nicolae Iorga - Eminescu - Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 311.

29

iinn m meem moorriiaam m adevărată şi permanentă profesiune de credinţă.” [6] Comunicativitatea eminesciană este pusă în valoare de scrierile destinate - nici unui cenaclu literar, nici prietenilor - ci însuşi neamului, spre trezirea egregor-ului şi conştiinţei române, prin punerea în lumină a adevăratelor conotaţii din activitatea puterii conducătoare.

Din articolele „pierdute prin ziare” ori din caietele nepublicate „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul” [7](s. n) Tot Iorga limpezeşte adevărul intenţiilor reale ale contemporanilor tânărului poet: Maiorescu apare cu primul volum de poezii ale lui Eminescu de abia după ce ziaristul este declarat „nebun”, iar confraţii literari se simt în sfârşit consfinţiţi prin eclipsarea lui, în vreme ce Haşdeu manifestă un „adânc dispreţ pentru” poet” prin hohote batjocoritoare.” [8] Ca de fiecare dată, rebeliunea tinerelor generaţii aşează lucrurile acolo unde le e locul, căci tineretul este singurul care simte pulsul viu al lui Eminescu şi începe să-l imite: îşi lasă părul lung, se uită crunt şi fix în ochii vorbitorului şi lansează „moda” halucinatorie stârnită de

invectivele adresate celui „acuzat” de „nebunie”, în timp ce, fără multă paradă colectează bani pentru susţinerea lui.

Una dintre calităţile gazetarului Eminescu ca jurnalist este aceea că merge direct la sursă şi evită să scrie „după ureche”, iar locul în care poate fi găsit de cele mai multe ori e Parlamentul.

El este unul „de-al casei” în această instituţie - redată exact în activitatea ei în paginile ziarului Timpul - şi participă ca auditor şi spectator – uneori dezamăgit, alteori curios, iar în alte ocazii amuzat la polemicile furibunde, ori inutile, ale celor aleşi la cârma destinului istoric românesc. În aceeaşi măsură îşi face drum şi în Senat ori Camera Deputaţilor.

Eminescu descris de Perpessicius - îşi scrie articolele în urma vizitelor acestor sedii politice în reculegerea „odăii lui de [9] sihastru” şi este în calitatea lui de jurnalist, un autor de cronici dintre cei mai versatili, dar, mai ales, vigilenţi cu putinţă, cu ochiul şi pana îndreaptă permanent atât pe evenimentele interne cât şi pe cele externe „în stare să redacteze în goana condeiului şi pe o filă de maculatură un editorial polemic, un entrefilet de urgenţă, o revistă a ziarelor”[10] sau „un reportaj parlamentar.” [11] Filologul şi lingvistul Sextil Puşcariu pune la rândul său o tuşă cu totul deosebită asupra modului de exprimare

6

Valeriu Râpeanu - Eminescu, Mari Ziarişti români, Editura Fundaţiei „România de mâine”, pg. 5.

7 N. Iorga,- Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1981, pg. 86.

8 Ibidem, pg. 84.

30

9

Perpessicius - Eminesciana - Editura Minerva, Bucureşti, 1974, pg. 70 10 Ibidem, pg. 70 11 Idem

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m eminescian, atunci când menţionează norocul nostru ca neam de a avea bărbaţi mari care „au ştiut să îndrume mersul nostru cu înţelepciune” [12], iar despre Eminescu spune că: „n-a fost numai un geniu ce şi-a spus cuvântul incidental în limba românească, ci acolo unde a vorbit el începe graiul sonor al bărbăţiei însăşi în literatura noastră, cu el am trecut pragul în vremurile nouă.” [13] Cazul Eminescu şi locul creatorului în societatea românească este studiat îndeaproape din punct de vedere filosofic de Noica. În Cuvânt împreună despre rostirea românească Constantin Noica luminează un capitol care – chiar dacă aparent pus pe „tapetul” literaturii româneşti în special prin „Luceafărul” - ne referim la trimiterea cognitiv filosofică subînţeleasă a poemului, nu este evidenţiat aşa cum ar trebui din punctul de vedere al limbii române. „E de necrezut cum s-a scris la noi, atât de adânc despre Eminescu, în timp ce mijloacele de lucru asupră-i n-au fost întotdeauna la înălţimea gândului critic.

N-ar fi fost nevoie de o catedră Eminescu – care trebuia, totuşi făcută şi ea spre a se alcătui un index” [14] spune filosoful şi eseistul retras la Păltiniş, cu referire la conceptele deinfinit şi infinire propuse de Eminescu în Sărmanul Dionis, termeni

care îl provoacă în „jocul ielelor” pe gânditor şi îl determină să remarce extraordinar de fin şi profund nevoia lui Eminescu de a crea „doi termeni noi, ba încă să-i şi pună în aceeaşi frază. De ce?

Răspunsul ni se pare simplu; pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.” [15] (s.n.)

Ca fin observator eminescian, Noica face o constatare interesantă cu privire la limbajul lui Eminescu, aceea că dicţionarele româneşti fac trimiteri de orice fel cu privire la natura şi înţelesul cuvântului infinit, inclusiv italienescul infinitamente - care nu pare să aibă nici o noimă în româneşte – dar nici unul nu se ocupă de terminologia propusă de romanticul poet român.

Cu toate că noţiunea „infinire” ce desemnează la Eminescu sfârşit fără nici un sfârşit - termenul nu poate fi catalogat drept infinit simplu „deşi termenul apare în câteva rânduri la Eminescu, dicţionarele noastre nu-i fac nici un loc încă.”

Toată această trimitere la limbajul eminescian are scopul de subliniere a profundei autenticităţi care a însoţit permanent condeiul lui Eminescu în tot ce a lăsat în scris, cu precădere în planul socio-filosofic.

12

Antologie – Eminescu poetul naţional Editura Eminescu, Bucureşti 1983 - Sextil Puşcariu, Mihai Eminescu, pg. 87.

13 Ibidem, pg. 87 14 Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, pg. 63.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

15

Ibidem, pg.63.

31

pprroozzăă Timp de o lună după concediere, bietul portar se tot gândise ce să facă şi unde să se angajeze. Cine-l mai primea pe el la vârsta lui? Şi într-o seară, târziu, nevasta îi zise

proză 28-33

Florin T. Roman

Portarul Era odată, într-un orăşel îndepărtat, un bărbat cam de 50 de ani, care trăia, împreună cu soţia sa, dintr-o modestă leafă pe care o primea de la lăptăria oraşului, unde lucra ca portar. Viaţa nu le făcuse

– Măi, omule, tu ştii că eu mă pricep să gătesc bine, iar tu eşti un om foarte ordonat şi chibzuit. Ce-ar fi să luăm împrumut nişte bani din bancă şi să deschidem o mică prăvălioară? Zis şi făcut: Peste încă o lună, girând cu casa, cei doi luară un împrumut bancar şi-şi deschiseră acasă, în camera de la stradă, un modest restaurant cu două mese.

Dar femeia gătea nemaipomenit, iar el, având dar de sus, amenajase micul restaurant cu foarte bun gust, astfel încât, peste puţină vreme, nu mai puteau face faţă comenzilor. Astfel ajunseră cei doi soţi să închirieze un spaţiu mai mare undeva, în centrul oraşului, amenajară în stil original noul restaurant şi din două mese se făcură douăsprezece. Totodată, angajară două chelneriţe.

Dar lucrurile nu se opriră aici. Clienţii se înmulţeau, afacerea prospera şi ei abia mai făceau faţă. Şi uite-aşa mai deschiseră încă două restaurante mari şi frumoase.

cadou nici un copil. Bietul portar şi soţia lui nu ştiau nici să scrie, nici să citească.

După ani buni de muncă la lăptărie, într-o zi, pe neaşteptate, sosi o veste ca un trăznet: În ţară se dăduse o lege conform căreia toţi portarii trebuia să aibă studii de cel puţin 4 clase. În ziua aceea portarul plecă amărât acasă, întrucât, gândea el, la vârsta sa înaintată nu mai avea dispoziţia necesară să înveţe a scrie şi a citi. Nevasta lui primi cu aceeaşi amărăciune vestea.

32

Li se duse vestea până departe, şi întro zi se treziră la uşă cu un domn elegant, ce coborî dintr-o trăsură luxoasă, trasă de doi cai nemaipomeniţi. Domnul întrebă de patron şi când fostul portar veni la el şi îl invită la o masă în separeu, domnul îi spuse că este un mare om de afaceri şi îi propuse să încheie un contract de colaborare, contra unei sume de un milion de dolari. Bietul portar era să scape paharul din mână. Ceru o oră timp de gândire, interval în care se consultă cu soţia sa, şi cei doi căzură de comun acord să accepte oferta.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Şi iată că peste o lună, micul întreprinzător era aşteptat în frumoasa gară a unui mare oraş din ţara respectivă, de către un bărbat ce era îmbrăcat ca un surugiu, care îl conduse cu trăsura până la o imensă clădire cu mai multe etaje. După ce coborî fu condus până la etajul 2 şi apoi fu introdus într-un birou de dimensiuni mari, cu mobilă scumpă, unde, la o masă lungă, de nuc, înşiruiţi unul lângă altul, îl aşteptau cinci domni îmbrăcaţi în costume din cea mai fină stofă. În capul mesei omul nostru îl recunoscu pe omul de afaceri care îi propusese colaborarea. Afaceristul îi prezentă pe cei cinci domni ca fiind avocaţii firmei şi apoi îi oferi un scaun, la aceeaşi masă, faţă în faţă cu avocaţii. După ce micul nostru patron se aşeză, stingherit, la masă, apăru o secretară cu cafele iar unul dintre avocaţi scoase dintr-o mapă o mulţime de hârtii, pe care le puse pe masă, în faţa musafirului. Urmară cinci minute de linişte.

Afaceristul sparse tăcerea şi îi spuse eroului nostru: – Acestea sunt exemplarele contractului de colaborare. Am încercat să stipulăm clauze favorabile atât nouă, cât şi dumneavoastră. E ceva în neregulă? Bietul oaspete mai tăcu două minute, după care se hotărî să răspundă, cu jumătate de glas: – Da, e o problemă.

– Spuneţi, zise afaceristul.

– Ştiţi, eu nu ştiu nici să citesc, nici să scriu. După ce se trezi din nedumerire, omul de afaceri se ridică, emoţionat, de pe scaun şi li se adresă avocaţilor: – Domnilor, vă daţi seama unde era acuma omul acesta dacă, pe deasupra, ştia să scrie şi să citească? La care musafirul răspunse involuntar, oftând: – Ehe, eram portar la lăptărie!

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Spiridon Râmniceanu

Un fapt ciudat Motto Cine acţionează astăzi în alt sens decât ieri nu va dezvolta simţul caracterizat (acţiuni şi gânduri logice direcţionate unui scop clar).

Op. citată pag 95.

Partea 1/5 Când au oprit maşina în faţa ultimei

locuinţe dinaintea podului de peste Sărăţel nu se ajunsese la jumătatea zilei şi Serafim spera să se întoarcă acasă înainte de ora la care mâncau de obicei. Coca, nevasta lui striga peste gard şi gazda, Lăcrămioara Păvăloiu, căreia intimii îi spuneau Lac, deschise poarta repede smiorcăindu-se şi îmbrăţişându-se. Nu se văzuseră de peste douăzeci de ani. În semiobscuritatea camerei răcoroase o văzu pe bătrână, mama Lăcrămioarei, Argentina, îmbrăcată într-o rochie roşie-bordo cu buline negre şi guler de dantelă neagră. Ochii îi străluceau fericiţi, surprinzător de vii pentru cei 33

pprroozzăă nouăzeci şi cinci de ani ai săi. S-au sărutat convenţional pe obraji, dar Serafim avu, pentru o clipă, senzaţia că bătrâna Argentina l-a ţinut la piept o secundă mai mult decât ar fi trebuit, iar strângerea de mână a ezitat, evident, o secundă peste timpul protocolar.

– Stai aici, lângă mine, pe canapea, tinerele! De multă vreme n-am mai fost în compania unui bărbat prezentabil!

– La şaptezeci de ani!... Nici tinerel, nici prezentabil!

Doar o prezenţă masculină!...

Imediat s-au separat cele două grupuri, Coca şi Lac, foste colege de şcoală şi de clasă cu amintiri comune, iar bărbatul, în lipsa altei oferte, a adoptat bătrâna. Sau invers.

– Ce numeşti, dumneata, o prezenţă?

Ochii bătrânei arătau o curiozitate calmă şi binevoitoare, oarecum enigmatică, iar Serafim bănuia că ascundeau lovitura ce urma să o primească, ceva care să-l uimească şi subjuge definitiv. Înţelese că enunţul „prezenţă” nu era întâmplător, Argentina urma să-l speculeze într-un fel anume ştiut numai de ea şi se hotărî să nu-i permită acest avantaj.

– Mă gândeam, răspunse el privind un tablou pastoral desuet agăţat pe peretele din faţa sa, la ceilalţi cinci fraţi ai mei, întrupaţi, monitorizaţi de Sufletul meu Superior şi la restul de şase care se odihnesc ca materie subtilă până la o nouă întrupare.

– Dintre cei doisprezece… Nu ştiam că restul de şase sunt în eter!... I-ai căutat pe cei ca tine? Este o chestiune total necunoscută… Nici nu m-ama gândit, n-am găsit nimic scris despre aşa ceva… De unde ai informaţia?

34

Lăcrămioara şi Coca priveau uimite discuţia încifrată, gazda părea că ascultă cu gura căscată, apoi îşi reveni agresivă: – Mamă, nu-l aiuri pe domnul!...

– Serafim, dragă, Serafim îl cheamă.

Nume predestinat, de înger: Scaunele, Domniile, Stăpâniile, Începătoriile, Puterile…

– Te rog, mamă, abţine-te! Au venit în vizită la mine!

– Opreşte femeia şi dă-mi bărbatul!…

Heruvimii, Serafimii, Arhanghelii, Îngerii.

– Noi plecăm acum, vrem să ajungem la Mociaru, la un prieten al meu… Vorbele bărbatului au fost acoperite de protestele femeilor. Chiar şi Coca a reacţionat: – De unde ai scos şi ideea aceasta, nu mi-ai spus nimic la plecare, vreau să vorbesc cu Lac mai mult timp!

– La noapte dormiţi la noi, hotărî aceasta.

– Nu suntem pregătiţi…

– Iar eu sâmbăta mănânc numai peşte. Aveţi?... Nu!? Atunci plec să cumpăr de la… sper să găsesc!

Chiar în faţa magazinul alimentar situat la parterul unor blocuri construite în trecut, acum nelocuite şi vandalizate, a întâlnit un vechi prieten epigramist, Vasile Blidaru. După informări reciproce legate de viaţa lor şi de prezenţa în acel loc şi în acel timp, Vasile propuse: – La peştele tău se poate bea numai vin de la Joseni… Tata mai trăieşte, uneori mă întreabă de dumneata, îşi aduce aminte cheful de pomină de acum douăzeci de ani…

– Cum de nu m-a uitat?

– Ai cântat „Trăiască regele”, el a fost în Garda Regală şi a vorbit o oră cu Mihai la o vânătoare de porci. Şi regelui i-a plăcut cugetarea cu mistreţul care trebuie să aibă o portiţă de scăpare… Ţi-a spus-o şi ţie…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă

A parcat maşina chiar în curbă, se vedea din curtea unde bătrânul Blidaru trebăluia.

– Te aştept afară, dacă intru nu-mi dă drumul până diseară…

Dar nu se cădea! Umplerea unei sticle de doi litri cu vin a durat o oră, timp în care a vorbit numai tatăl lui Vasile, dar, până la urmă, Serafim a scăpat…

– De ce nu ne-ai spus că te duci la Joseni, doar ai trecut prin faţa casei?! Neam speriat!... Acum ai să găteşti tu peştele, noi mai avem de vorbit! Doamna Argentina va trage un pui de somn… Ai luat şi lămâi?

Când Coca era speriată vorbea mult şi răstit.

– Gata, linişte!...

Mă descurc în oricare bucătărie, doar piperul să-mi arătaţi unde îl găsesc. Într-o oră vă chem la masă. Îl încânta lipsa de conformism a gazdelor care nu se formalizau de gestul unui musafir ce pregătea masa familiei. Ar fi trebuit să consume bucatele făcute de gazde… După o jumătate de oră doamna Argentina a apărut grăbită în bucătărie: – Foi de dafin ai pus? Dar piper negru măcinat? De unde ai informaţia?

Discuţia era reluată de bătrână de unde se întrerupsese în urmă cu trei ore.

Era tare cucoana Argentina!

– Am avut mai multe surse…

Jasmunheen şi Jinarajadasa. Doar ea şi indianul franţuzit au scris câte ceva despre coborârea Monadelor în planul Anupadaka, aceasta pentru că ele sunt alcătuite din energie subtilă, iar materia are o vibraţie prea joasă, nu supravieţuiesc…

– Nu prea înţeleg totul!

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

pprroozzăă – Voi începe cu cele şapte raze, adică cele şapte momente al emisiilor de Monade din… cum să spun? din Materia dumnezeiască, adică Monadele sunt părţi de dumnezeire. Drumul lor spre întrupare s-a oprit, aşa cum spuneam, în planul Anupadaka unde au dezvoltat, fiecare Monadă în parte, câte 12 Suflete Superioare, iar aceste câte 12 prezenţe umane, adică douăsprezece suflete obişnuite suficient de „materiale” pentru a se întrupa…

– N-am să înţeleg niciodată…. Cu toate că-mi este foarte necesar! Poate mă lămureşti dumneata, domnule cu nume de Înger! Sunt obligată să cunosc această… chestiune înainte de a muri, altfel…

Doamne, nu înţeleg nimic!

– Prima emisiune de Monade a fost în urmă cu opt miliarde de ani, iar ultima acum patru sute de milioane…

Aceasta este vârsta astrală a fiecăruia dintre noi.

Pământul nu se formase atunci…

– Vrei să spui că au fost trimise şi pe alte planete, că există viaţă şi în altă parte?

– Desigur… De ce n-ar fi!

– Cu siguranţă, este, domnule Serafim! Dacă povestea dumitale se înţelege greu, am şi eu una la fel de ciudată, n-am spus-o nimănui, oamenii obişnuiţi nu mă pot crede, nu s-a mai auzit aşa ceva de când e lumea lume, nici în basme… Nici dumneata, cred eu!

– Să trecem la masă, e gata peştele!

– Hai pe malul gârlei, bem cafeaua acolo, la umbra nucului, propuse doamna Argentina după ce mâncaseră şi lăudaseră peştele gătit de Serafim. Fetele mai au, încă, destule de povestit. Şi noi, de asemenea.

Fundul curţii ajungea la râul Sărăţel şi apa făcea o curbă mare, erodând malul dealului de peste gârlă. O împrejmuire 35

pprroozzăă veche, cu ţambre din lemn putrezite arăta limita curţii, aflată tot mai departe de apa ce se îndepărta. Un nuc străvechi ocupa toată lăţimea locului. Sub el, o masă şi două bănci, şi ele putrezite, urmau să fie locul lor de refugiu. Serafim nu fuma, dar bătrâna a tras două ţigări la cafeaua pregătită tot de musafir.

– Nu cred că ai aflat, domnule Serafim, Lac nu este fata mea… este luată şi crescută de când avea trei zile, i se vedea doar nasul roşu din scutecele murdare.

Bărbatul meu nu făcea copii sănătoşi, aşa cred, eu am fost sănătoasă întotdeauna, dar n-am vrut să mă culc cu altul, l-am iubit foarte mult, ne-am iubit foarte mult. A fost singurul bărbat iubit de mine pe lumea asta… Înţelegi? Ţine minte, singurul pe lumea asta! Spune-mi cum faci cafeaua asta aşa de bună? Bine, ai să-mi spui ală dată, mâine dimineaţă!

Faţa bătrânei era radioasă!

Argentina mergea sâmbăta seara la Cercul Militar, la balul ofiţerilor şi niciodată nu era singură, o însoţea Gloria Movileanu, colega ei de la Oficiul Poştal Nr. 7. Dansau toată noaptea, aveau renumele consolidat de dansatoare talentate, fete frumoase, dar inaccesibile.

Plecau, întotdeauna însoţite de tineri ofiţeri înalţi, drăguţi şi manieraţi, artilerişi sau aviatori, o conduceau pe Argentina pe strada Nicu Constantinescu, destul de aproape de Cercul Militar unde stătea. Ea se scuza grăbită lăsând neconsolat partenerul de dans care spera măcar la o sărutare şi intra în curtea păzită de Leu, un câine ciobănesc, miţos. Nu putea fi urmărită în curte! Gloria le spunea maliţioasă: – Nu v-am spus eu că nu există o continuare!? E sălbatică! Îl aşteptă pe Făt frumos!

36

Luni, veselă şi strălucitoare, puţin obosită, gloria îi spunea la ureche pentru a nu auzi diriginta: – Am avut o noapte minunată! Nici acum nu sunt refăcută.

– Dar duminică spre luni n-ai dormit?

– Timpul este duşmanul nostru, Argentina. Dacă nu-l preţuim se strecoară repede pe lângă noi şi se duce, nu-l mai ajungi din urmă! Când am plecat de la tine erau doi, câte unul pentru fiecare dintre noi două, dar ai dezertat şi a trebuit să te înlocuiesc.

– Taci! Vorbeşti şi faci numai prostii, chiar n-ai nicio urmă de demnitate?

– Locotenentul tău este un maestru, nici nu ştii ce pierzi, Virginico!

Apoi a apărut.

Stătea puţin retras, singur, cu un pahar de vin alb în mână, zâmbind puţin sfios, uimit de vânzoleala din jur. Părea un copil abandonat în mijlocul străzii, îngăduitor cu toţi aceia care treceau pe lângă el lovindu-l cu coatele. Chiar avea o faţă imberbă, roză cu oval ce tindea spre cerc. Argentina simţi imediat nevoia de a-l proteja şi se trezi în înaintea lui ţinându-l strâns de mâna stângă. Uimirea bărbatului se transformă în bucurie, iar fata se minună de iuţeala cu care îşi schimba sentimentele şi de uşurinţa cu care i le citea pe faţă. O săruta îndelung cu buze catifelate, lipite definitiv… „Sunt prea moi, ca petala florilor de trandafir, o fi bărbat sau femeie?”

– Desigur, ai în faţa ta un bărbat, domnişoară. Dacă vrei se poate… Îi ghicise gândurile şi nu va fi singura dată, nu avea de ce să se ascundă, el va şti ce gândeşte. Răspunse doar pentru a dovedi că ştie să vorbească: – Dacă tu vrei, eu te ascult, adică sunt… bucuroasă. Dar nu ştiu cum se face…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă – Vom învăţa amândoi. Argentina n-a înţeles ce vrea să spună, nici nu dorea să ancheteze… Se gândea doar la acel moment care venise. Pentru a se convinge că totul este adevărat, la lumina unui bec de pe stradă, îl întoarse cu faţa spre ea cercetându-l cu atenţie, apoi se sărutară, iarăşi, îndelung.

– Să nu mă părăseşti niciodată!

Promiţi?

Cum şi ce s-a petrecut în camera mobilată a locotenentului, în acea primă noapte schimbată în primul răsărit de soare, Argentina n-a povestit niciodată cu amănunte. Dimineaţa a ajuns acasă strălucitoare, însoţită de un Nicolae obosit, cu faţa trasă, aproape bărbătească.

– Adică ai dormit la… aţi fost în acelaşi pat? Şi ce-ai făcut, nefericito, cu fătălăul ăsta în acelaşi pat? Ţi-ai distrus viitorul pentru un…

Cum să-i spun? Cum să-ţi spun, mă, amărâtule?

– Iertaţi-mă, doamnă, o iubesc pe Argentina!

– Ai văzut-o odată şi gata, iubire…

Argentino, nu vom spune nimănui, cred că nu ţi-a făcut mare stricăciune, nu cred că are cu ce! Se poate repara uşor! Pleacă, domnule, şi să nu mai faci aşa ceva, eşti norocos că bărbatul meu este plecat… undeva. Gata, ne descurcăm noi!

– Îmi cer iertare, doamnă, eu sunt locotenentul Nicolae Vencov, pilot de escadrilă. Fata dumneavoastră este o persoană foarte onorabilă şi va fi soţia mea, amândoi am hotărât!

– Vei fi dumneata pilot de orice, dar eu nu-ţi dau fata! Nu va fi nevasta ta niciodată! Ai înţeles, mă nănacule! N-am nevoie de nepoţi tâmpiţi! Nu e nevoie să te duc până la poartă! Dacă era bărbatul meu acasă zburai la escadrilă dintr-un singur ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

picior dat acolo unde trebuie. Mă, tu eşti castrat, sau te însoţeşti, ca fetiţă, numai cu blestemaţii dedaţi păcatului învăţat la Paris? Tu, treci în casă, putoare!

– Nik, aşteaptă aici, la poartă, mă întorc repede cu lucrurile…

– Dacă pleci acum n-ai să mai pui piciorul vreodată în casa noastră!

Săptămâna următoare s-au dus în Banat, la Lugoj, locul naşterii lui Nicolae.

Nu s-au îmbrăţişat, fiul a sărutat mâna mamei şi atât, apoi toţi au intrat prin spatele casei într-o odaie mare, cu sobă, masă şi paturi. Tăcuţi stăteau rigizi pe scaunele cu spătar înalt primind câte o farfurie mare cu tocană de purcel scăldată în grăsime. Pâinea, din care se mâncase mai înainte, mai avea lungimea de o jumătate de metru, iar castronul cu murături a apărut în mijlocul mesei. O fată şi încă doi băieţi adolescenţi, fraţii lui Nicolae s-au alăturat celorlalţi.

Capul familiei a spus „Tatăl Nostru” şi au mâncat în tăcere; în timpul prânzului nu s-a vorbit.

La sfârşitul mesei capul familiei a vorbit: – Fecior, bine că ai ajuns la noi, şi că te vedem sănătos. Am priceput din scrisorile tale că vrei să te însoţeşti cu această femeie şi că nu-ţi ţii legământul făcut Mariei… Noi suntem gospodari buni şi credincioşi cuvântului dat, deci, te întreb, ce veste să-i dau tatălui Mariei?

– Argentina va fi nevasta mea! Maria va găsi, ea, pe cineva potrivit. Aşa am hotărât!

– Fecior, ia femeia cu tine şi pleacă în străini, la noi nu vei mai veni cu ea… sau fără ea cât timp veţi fi împreună. Doar dacă te iei cu Maria, cât o mai fi fără bărbat, că nu te aşteaptă până la A Doua Venire!...

– Să plecăm de aici, Argentina!

37

pprroozzăă Orbecăim vreme de-o oră, hotel Force One, nu putem opri în uşa lui, mergem încetinel Parcare! Virare la dreapta, am intrat în parcarea hotelului, situată la subsol.

Ioniţă Gabriela

Force One Suntem în luna de miere; o lună mai întârziată dat fiind faptul că ne-am căsătorit în urmă cu 25 de ani, dar… mai bine mai târziu decât niciodată!

– Parisul, situat în partea centralnordică a ţării, pe fluviul Sena - citeşte soţul de pe net, eu şofez - are o suprafaţă de 1450 de km pătraţi… turism… turism, aşa… ce vizităm noi: Turnul Eiffel, uite-acolo tre’ să ne pupăm, toţi îndrăgostiţii se pupă la Turn… cum e Poarta Sărutului de la noi, dacă-ai ajuns în Paris şi nu te-ai pupat la Turn eşti un nimeni… treci pe banda 2 că vine o bijuterie din spate… vâjjjj!… mda! aşa da şofer!

Noapte. E trecut de ora 1 când intrăm în Paris. Spectacolul îţi fură ochii: un furnicar de maşini aşezate pe mai multe benzi intră în oraş, alt furnicar, alte benzi, situate însă la înălţime faţă de noi, ies. Mă bucur din plin de privelişte, deoarece de multă vreme am făcut schimb, şofează el.

– Hotel, hotel, da cum să opresc? unde? aş face-o româneşte, numai să întreb cât costă, da’ rămânem fără maşină… ăştia nu se joacă… c-un 50 de lei de-o bere, dl. poliţist!

38

– Te trec pragul în braţe, ca la nuntă! îmi spune soţul în liftul ce ne duce la etajul camerei noastre.

Un hol luuung, semiîntuneric, când trecem se mai aprinde câte o lumină, totul e numai senzori, Paris, ce vrei! Aştept emoţionată, cu gândul că mă trece pragul în braţe şi mă aşteaptă o noapte de vis, lângă uşa care se deschide cu o cartelă ce trebuie introdusă într-o fantă.

– Da cum puiii mei, că am băgat-o în toate felurile şi nu vrea… gata, s-a deschis, din a unşpea încercare, da s-a deschis, vezi ce deştept e băiatu?

Nu prea îl văd fiindcă a intrat în cameră, eu mai aştept pe hol, să mă treacă pragul.

– Vino să vezi ce frumuseţe, ca-n armată…

Intru pe picioarele mele (ca după nuntă, de altfel); camera, două ţâruri mai mică decât baia noastră de la dormitorul conjugal; în partea stângă, lipit de perete, un pat de armată, în dreapta, altul, tot aşa; după uşă o chiuvetă cu oglindă şi un dulap antic.

Scot două prosoape din valiză, unul îl aşez pe perna mea, celălalt pe perna lui.

Păturile de pe pat sunt gri cu dungi albastre, da nişte dungi leit dungile de pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă pătura lui din armată; armată pe care a făcut-o la termen redus acu 28 de ani.

pat, mă duc la fereastră să admir priveliştea: frumos, cruci, cruci, cruuuuci!

Bate cineva la uşă; musafiri? deschide.

O tânără, aş zice fără vârstă şi fără culoare la păr, că le-avea pe toate, îşi desface gecuţa de piele:

– Scoală, cap sec, scolăăă! M-ai adus la cimitir, ăştia au curve şi pentru morţi!

Scoală!

– Aleluia! glăsuieşte bărbatul meu cu doi copii mari acasă, la vederea cerceilor din sfârcurile domnişoarei.

– Amor, amor! Cheap, cheap! 50 euro!

Arunc cu pantoful prăfuit în uşa care s-a închis la timp; păcat de praf!

Sforăiala se opreşte, da nu toată odată; aţi văzut om să se uite la tine şi să sforăie? eu da! În restaurant la micul dejun; unul franţuzesc, elegant, de clasă: un croissant, o lingură de ceva - pe la ei se cheamă altfel, pe la noi se cheamă scrob - cu design pe o felie de un fel de pâine.

– Mai ai pârjoale-n maşină?

Mergem la baia unisex situată la capătul holului; senzori, toată-i numai senzori: uşile se deschid singure, apa se trage singurică, folia de pe colac - tot, apa la chiuvetă, ce mai, dotaţi!

– Mai am; or mai fi bune?

– Aşa le mănânc.

Aşa Plecăm.

Ne culcăm; facem şi dragoste; eu, în gând, pe patul din stânga cu Steven Segal, el, adică soţul, nu ştiu, după sforăit nu cred că a făcut.

Sunt o somnoroasă, îmi place să mă bucur de dimineaţă în pat, să lenevesc, să mă foiesc pe toate părţile; ei, multe îmi place să fac dimineaţa! Da te poţi foi pe pătura aia scorţoasă? Adică dacă-ţi dă mâna, poţi s-o faci; nu mi-a dat. Cobor din

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

mâncat.

– Force One la cimitir… cap sec ce eşti! îl laud eu.

Aşa dotare n-am văzut de când mi-s, au ieşit doi negri de la duşuri dotaţi până la genunchi, de mi-au ieşit ochii din orbite ca la melc.

– Hai, hai mai repede, că ăştia ne fac fetiţe pe-amândoi! mă smunceşte soţul din peisaj.

le-a

– Când ajungem acasă te duc la Săpânţa, la Cimitirul Vesel; poate te las acolo!

– De ce?!

După privire l-am înţeles, ştiu că sunt cupluri armonizate perfect care se înţeleg din priviri; privirea asta am priceput-o. Tac.

Ajungem la Turnul Eiffel. Lume, lume peste lume, care mai de care mai pestriţă: albi, creoli, negri, înalţi şi blonzi, scunzi şi cu ochii lunguieţi, mişună la poalele lui.

Semeţ ca un munte, turnul se lasă în bătaia vântului, curtat noaptea de lună şi

39

pprroozzăă stele, iar ziua de soare şi puzderia de oameni.

ce mai tare, să audă şi alţii că mi-s româncă!

– Aici este o fărâmă de Românie! în mijlocul Parisului! Neam de ţigani, hoţi, moravuri uşoare, proşti şi cum ne-au mai făcut occidentalii, da uite că fără noi, fără mintea şi sufletul unor românaşi, mândreţea asta de turn n-ar mai fi fost astăzi! Să vezi că scrie pe plăcuţe Made în Reşiţa – România”, oţelul este de la noi, îmi povesteşte soţul istoria turnului. Un inginer, Gheorghe Pănculescu, a inventat o tehnologie specială a oţelului, iar Gustave Eiffel a utilizat tehnica inventată de Pănculescu, folosind subansambluri metalice confecţionate la sol şi asamblate progresiv, pe măsura înălţării construcţiei.

– Bună dimineaţa, domnu’ inginer, sărmâna doamnă!

Urcăm pe scări primele două etaje. Din pricina curentului îmi pun pe cap o eşarfă portocalie, găsită în maşină de la ultimele alegeri: Votaţi Vasilică Costăchescu! Eu brunetă, scrisul verde pe portocaliu, ne asortăm!

– Aici, iarna este patinoar; suntem la etajul 2.

Panorama ne dezvăluie frumuseţea Parisului, frumuseţe care ne taie respiraţia.

– Uite-o plăcuţă! Made în Reşiţa România; o mângâi cu sfială şi drag ca pe o icoană: – Binecuvântează-i, Doamne, pe toţi românaşii de-au lucrat aici! Dă-le pace în suflete şi bucurie, că talent, Doamne, văd că le-ai dat! Îmi vine să pup tăbliţa aia, aşa sunt de încântată, aşa că vorbesc din ce în 40

– Marcel? Marcel! se îmbrăţişează soţul cu el. Ce faci aici? tot cu sportul?

– Tot, tot, sunt în echipa lor de rugby, locuiesc cu toată familia aici.

Dumneavoastră, văd că staţi bine cu politica, râde el făcând cu ochiul eşarfei mele.

– Da, da, bine-rău, îi arătam soţiei tăbliţa, ăsta-i oţel românesc!

– Nu doar oţelul şi renovarea tot de români a fost făcută; 19 alpinişti utilitari l-au vopsit, zburau în jurul Turnului de ziceai că-s fluturi. Da, băieţi curajoşi românii noştri!

Ne despărţim de Marcel; el coboară, noi urcăm. Sus, sus, în vârful Turnului ochii, mintea şi sufletul sunt furaţi de minunea dumnezeiască ce se numeşte Paris. Sena pare o danteluţă albăstruie, Arcul de Triumf şi Luvrul - buzunăraşe ale unei rochii împărăteşti. Ne lăsăm desfătaţi de vrajă: – Hai să te pup, păpuşă, că doar suntem în luna de miere!

Eu, păpuşa, zâmbesc emoţionată în aşteptarea pupăturii care a trecut ca acceleratul, unul franţuzesc de mare viteză. Îmi aşez eşarfa electorală la loc pe cap, bucurându-mă iar de priveliştea oraşului şi de semeţia Turnului cu iz românesc: – Binecuvântează-i, românaşi!

Doamne,

pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Constantin Stana

Adierile lirei Întâlnirea mea cu poezia Gabrielei Mimi Boroianu este relativ recentă şi absolut surprinzătoare. Ea s-a petrecut cu câteva luni în urmă, când fusesem invitat să prezint cartea altui confrate (Mihai Hafia Traistă – „Aproapelui cu ură”) cu care prilej s-a lansat şi primul volum de versuri al Gabrielei Mimi Boroianu, în prezentarea strălucită şi nuanţată a scriitorului Puiu Gheorghe Răducan şi în prezenţa unui auditoriu select, deşi „ad-hoc”.

Autoarea, în ale cărei priviri ochiul avizat ar fi putut citi limpede înclinarea către sensibilitate lirică, afişa o firească emoţie, o timiditate nejustificată – dacă ţinem cont de faptul că nu era la vârsta adolescenţei, vârstă de la care se aşteaptă îndeobşte cele dintâi tentaţii lirice, născute – neîndoielnic – de primele înmuguriri erotice; emoţie pe care am pus-o pe seama expunerii publice ale unor trăiri lăuntrice, intime, în înveşmântări lingvistice expresive despre care Gabriela Mimi Boroianu nu avea de unde să ştie dacă vor corespunde gustului estetic al unei asistenţe cvasi-necunoscute. Spre plăcuta mea surprindere, am constatat că timpul nu trecuse degeaba, nici nu se pierduse, ci fusese folosit într-un îndelungat efort al autoarei cu sine, efort de şlefuire a slovei de obşte astfel încât să intre în rezonanţă deplină cu vibraţia interioară, şi să producă emoţia estetică scontată. Era astfel un ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

„amendament” la prejudecata generalizată a debutului timpuriu. Am descoperit mai apoi, cu progresivă bucurie, că presentimentul talentului autentic nu mă înşelase: Gabriela Mimi Boroianu îşi verificase valenţele pe canalele pe care de obicei nu le frecventam în această direcţie.

Ea publicase pe internet, în reviste (publicaţii exclusiv literare) şi pe bloguri de care spre regretul meu nu ştiam (spiritul meu conservator şi clasicizat e de vină!) poezii într-o formă grafică şi atractivă foarte inspirată. Aplecându-mă asupra acestei creaţii cu atitudinea cititorului hipercalificat, care se sprijină pe o formaţie filologică solidă („ratasem” eu însumi majoritatea genurilor şi speciilor sub zodia admirabilă a „divinului” critic George Călinescu!), am descoperit o poetă de talent autentic, care ştie să echilibreze perfect fondul şi forma. Stăpână lejer pe mijloace, Gabriela Mimi Boroianu avea ştiinţa/cunoaşterea perfectă a prozodiei de orice fel, lăsând impresia stranie că fondul sentimental, poetic, curge de la sine în formele arhicunoscute. N-am avut nici curiozitatea, nici şansa de a vedea „manuscrise” ca să pot deduce modalităţile de lucru (corectări, adăugiri, etc) ale autoarei asupra „slovei făurite” şi să trag concluzii asupra mecanismului intim al creaţiei, ori asupra „dotărilor de atelier”. Cu zâmbitoare perplexitate am aflat că-şi scria poeziile direct în moara infernală a calculatorului, câştigând încă o bilă albă…

Aveam să descopăr avalanşa aproape cotidiană a lirismului său pe aceleaşi canale despre care vorbeam. Şi am înţeles că pentru Gabriela Mimi Boroianu poezia ţine 41

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee loc de respiraţie, şi este o modalitate paradisiacă de mântuire a asperităţilor existenţei, o evadare din banalitatea convenienţelor într-un azur al uluitoarelor iluzii. Că ea a reuşit, cu metodele poetului nativ, să creeze şi să regenteze un spaţiu şi un timp paradisiace, unde catharsisul operează în voie, iradiind umanitatea de circumstanţă: lumea ei mică, uimitoare prin propria-i capacitate de extensie. Am constatat asta ca pe o justă verificare, în consideraţiile altor creatori de poezie din urzeala diafană a lumii sale, ca şi în admiraţia nedisimulată a „degustătorilor” ocazionali de poezie… Cu o delicateţe şi o fineţe structurale, Gabriela Mimi Boroianu pune în cărţile sale de poezie măsură, repudiind voluminozitatea maculaturii, şi oferind cititorului miniaturi şlefuite cu migală, ca un bijutier, la intervale de timp rezonabile, ilustrative pentru ceea ce s-ar putea numi fluiditatea creaţiei. Or scrierea continuă, cu program, duce mai totdeauna la desăvârşire, la capodoperă, dacă este susţinută de un talent viguros, de o vocaţie certă. Gabriela Mimi Boroianu scrie o poezie de succes şi am convingerea că ieşirea ei spaţiul larg şi generos al poeziei dincolo de ingratele limite ale „provincialismului” îi va aduce şi recunoaşterea cuvenită, şi notorietatea.

Cronicarul s-a mărginit aici la o simplă notaţie „impresionistă”, la consideraţii generale, fără să intre în „ambulatoriul” criticii estetice propriu-zise, din dorinţa modestă de a lansa câteva impresii de lectură pe care el însuşi şi le-a însuşit, de a facilita cititorului intrarea în sala cu oglinzi mişcătoare a poeziilor Gabrielei Mimi Boroianu, şi cu speranţa verificabilă că intuiţiile sale s-au potrivit, ca şi judecăţile sale, gusturilor atât de felurite ale cititorilor necunoscuţi, încercaţi de aceeaşi emoţie estetică.

06.04.2016

42

Doftoreanu Nicolae

Despre doamna Ilie Vasilica si scrierile dumneaei „Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul lumii.” Daniel, 12:4.

Cercetând scrierile parţiale, postate de Doamna Ilie Vasilica pe facebook în diverse perioade de timp, am constatat cât de interesante devin cuvintele simple sub pana

dumneaei. La prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt este un lucru destul de greu să construieşti din cuvinte disparate un tot unitar. Întamplări curente, aparent banale, sunt transformate - după un anume cod doar de dânsa cunoscut - în sensibile poveşti de viaţă dându-ne informaţii care se adună până când constatăm surprinşi că suntem implicaţi uluitor de rapid şi direct în povestire şi noi cititorii.

De exemplu partea intitulată „Când fericirea se împlineşte în doi” a romanului pe care îl are în lucru „Poveste la început de primăvară”, din care am avut privilegiul să spicuiesc textul de mai jos, ne

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee introduce fără floricele încă de la început în universul Ilincăi astfel: „Ilinca era fericită. Ce-şi dorea mai mult de la bărbatul pe care îl văzuse în primăvară întâmplător la metrou şi acum, când erau împreună de parcă se cunoşteau de când lumea? Închise ochii şi îşi aminti scenele de la Sinaia: momentul emoţionant al revederii, când au decis să petreacă împreună o săptămână, scena când au ajuns să facă dragoste prima oară.”

Sau alt exemplu preluat dintr-un episod al romanului în lucru „Poveste la început de primăvară”: „Pe drum, Ştefan îi vorbi despre

– Nu se poate, te cunosc, am fost în Anglia împreună acum câţiva ani buni, nui aşa? îl întrebă Bogdan.

– Da, sigur, amândoi am fost la clase speciale de engleză, în sectoare diferite şi am fost în schimb de experienţă în Anglia timp de două săptămâni, într-o vacanţă de primăvară. Ne-am întâlnit la aeroport şi am făcut cunoştinţă. Apoi, am stat amândoi la aceeaşi familie în Londra; aveau fiii de aceeaşi vârstă cu noi. În celelalte oraşe, am avut gazde separate.

Toţi au rămas surprinşi. Ilinca şi Ştefan se uitau unul la celălalt rămânând muţi.”

Aceste câteva exemple pot părea minore, dar, dacă coroborăm sensibilitatea scriitoarei, care postează simplu sub o poză banală în care surprinde toamna care şi-a lepădat frunzele la intrarea în bloc

meniu, locaţie, despre formaţiile de muzică uşoară şi doi cântăreţi care vor întreţine atmosfera.

– Nu ştiu dacă voi sta afară, pe terasă, nu mi-am luat niciun şal cu mine, seara se lasă frig iar dacă mă mai încălzesc la dans, mi-e teamă să nu răcesc. …”

Sau alt fragment din acelaşi roman unde o scenă de viaţa simplă prinde contur: „Bogdan se apropie de fotoliu, dădu mâna cu Iuliu, şi tocmai când voia să se recomande începu să zâmbească, privindul în ochi. Iuliu rămase surprins când îl văzu şi zâmbi şi el.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

„Aleea care duce la scara blocului în care locuiesc, o alee frumos împodobită de toamnă... Aseară mi-a fost milă, pur şi simplu, să calc pe frunzele căzute...” ne dăm seama că de fapt prozatoarea este şi potetă… aşa că nimic nu este mai simplu de explicat în afară de ceea ce nu se vede deoarece proza de bună calitate se obţine cu trudă De fapt dacă nu citeşti toată cartea uneori este greu de înţeles, doar din anumite fragmente ceva despre autoare Eu, cunoscând-o mai demult mi-am putut face totuşi o imagine asupra autoarei şi declar că este deja o scriitoare cu un stil propriu, stăpână pe ea şi care a descoperit mijloacele codificate de a ne transmite emoţiile şi sentimentele ei prin personajele cu care ne-a făcut cunoştiinţă şi pe care ni le descrie aşa frumos.

Aştept confirmarea anunţă o carte interesantă

deoarece

43

se

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee O realitate a melancoliei şi a jocului voios, a ironiei (chiar şi satirei!) şi a copilăririi de sorginte nichitastănesciană, însă cu o delicată senzualitate subiacentă.

Florin Dochia

Amelia Stănescu Așternuturi de ploaie

–

S-a stins viaţa falnicei Veneţii! – îţi vine să exclami, à rebours, la lectura celor mai noi poeme ale Ameliei Stănescu. Moda furioşilor din anii 2000 s-a estompat până la dispariţie, rarele izbucniri de orgoliu din unele texte exhibând puseurile nurilor scăpaţi de sub control ori imagini corporale

hiperbanale ale părţilor de jos fiind numai semne ale neputinţei de a trece mai departe, de a fugi din pustie.

Aşternuturi de ploaie de Amelia Stănescu este o carte despre singurătate.

(Nota bene: ar trebui să spun „cărţi”, pentru că autoarea a avut încântătoarea idee de a publica aceleaşi texte româneşti însoţite de versiuni în franceză şi în spaniolă… poate chiar va urma…). O singurătate calmă, aparent simplă, departe de vreo tristeţe de obicei însoţitoare, o singurătate roditoare.

Glorificând cu precădere absenţa, poeta umple golul cu imagini şi muzici ce compun o realitate personală, nu mai verosimilă decât aceea veritabilă, dar mai bogată în sensuri şi simţire, mai lesne comunicabilă.

44

Departe de orice sentimentalism desuet, însăşi iubirea este concept, care „te azvârle în orizontul tău de autist/naiv orb sau incomprehensibil/[…]/şi de aceea mă lupt cu toate cuvintele/poate măcar unul mi-ar deschide/o fereastră în spatele căreia norii/ar desena o casă şi un pom/şi sub umbra lui/ne-am odihni noi doi/visând”.

Absenţa înţeleasă ca asumare deliberată a sinelui este foarte vizibilă în „Toi et moi”: „Eu am o lume a mea/în care mă sinucid regulat/am zile în calendar/cu nume de stupefiante/am ţevi de eşapament sub pat/şi plutesc/(aşa am reuşit să te prind de fapt/dar asta e cu totul altă poveste)/gazul fâsâie permanent/uneori mă sufoc dar/mi-e bine/pe pereţi am o listă cu drepturi care mi se cuvin/printre ele e sculatul de dimineaţă/visul cu ace lecţia de acupunctură de suportabilitate/de rezistenţă/la frig la întuneric la mâine la tine.” Se observă cu uşurinţă că poeta refuză să se adapteze unei lumi lipsite de coerenţă şi îşi construieşte propria siguranţă, chiar dacă o face pe buza prăpăstiei. Este, cum aflăm din „Migdale amare”, „un joc al fericirii şi al durerii/un colaj de zâmbete latente/de gesturi risipite inutile post festum/o bucurie temporizată din umbră/mereu în joc mereu în alertă//speranţa moare ultima [aici parcă se aude râsul persiflant şi ghiduş al bufonului! – n. m.]//doar ucigaşul s-ar putea lăuda/cu o crimă perfectă însă/în adâncul cordului/irisul său a înregistrat imagini probante.”

Pasul spre metafizic este uneori minat de o incoerenţă probabil căutată, însă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee atunci cusătura e vizibilă şi tensiunea poetică scade dramatic: „Ce larve şi-or face loc/în trupul nostru îmbrăţişat după moarte?/mă strângi mă doare orgasmul/nostru muribund dar vocea/în lumea asta fără de cuvinte/e ca un nud pietrificat/şi răguşit se-aude doar zumzetul…/sau paşii buzelor pedestre/avem atâtea timp şi-atâta trudă/împreună/de ne-am cunoaşte.” („Pământ, insecte, larve”). Din fericire, acest lucru nu se întâmplă prea des, pe alocuri poeta ajungând la adevărate „sentinţe” metaforice: „un grătar de câine e viaţa”, „iubirea e o mare impotenţă”, „timpul nu e decât […] o formă a iubirii”.

Melancolia se străvede cu osebire când pare a se voi ascunsă de abundenţa de actualitate brută, aproape jurnalistică, precum în „Dimineaţa scriu cărţi”, unde noaptea sălbatică se încheie cu „măslinii sălbatici pe care/nu-i mai salută nimeni/a doua zi.”

Deschideri banale ori stridente, satirice ori ludice virează adesea tot spre constatări ale absenţei, melancolii din genul „soul off”, nu foarte adânci, însă bine ponderate. Unele texte nu aspiră la profunzimi şi alambicări, iar simplitatea expresiei decade în simplism textualist, vetust („iubirea ta pentru mine a devenit/un obiect erectil, un balon/de veghe în lanul de secară/o mie de leghe sub mări” – „Am nevoie de poezie”), ele ar putea lipsi fără tăgadă dintr-o viitoare antologie personală, devenind foarte palide, lângă altele, strălucitoare, precum „J’écrirai des poèmes sur ton ventre”, „Camera 902” ori „Femeia poem”…

Pe alocuri, furtuna se înteţeşte semnificativ, violenţa, durerea, izolarea, neputinţa îşi arată feţele întunecate, nimic nu le mai atenuează, nu le mai ascunde: „să sparg să mă eliberez din această/strânsoare ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

din această cuşcă în/care nu mai e aer nu mai am/cuvinte/unde până şi amintirile sau/decolorat şi/totul în jurul meu/nu mai poartă nici un nume/ochii au căpătat o crustă opacă/prin care nu mai răzbate lumina/şi nici gândul tău/atât de cunoscut înainte/nu mai ajunge la mine.” („Trebuie să ies”). Anomia - criză de identitate - este de regăsit în multe locuri, relaţia de comunicare odată scurtcircuitată conducând la nevoia de reconstrucţie, de refacere, pe alte baze, a coordonatelor

realităţii. „În fiecare dimineaţă e aceeaşi linişte”, „Cu Iulia Pană noaptea, sub ploaie” sunt şi ele mărci ale „poeziei de dincolo de poet”, cum spune în postfaţă Ioan Es. Pop. „Aşternuturi în ploaie” dau seama de o reîntoarcere la poezie a Ameliei Stănescu cu care se câştigă în latura meditativă a melancoliei, reflexivitatea marcând beneficii dintre cele mai cu folos pentru comunicarea cu cititorul de oriunde, mai cu seamă că versiunile în limbi străine prezervă în foarte mare măsură originalitatea scriiturii poetei.

45

rreecceennzziiii recenzii

Andreea Apostu

Cosmin Perța - În urma nu mai e nimic „În urmă nu mai e nimic”, Cosmin Perța, Polirom, 2015 Lui Cosmin Perţa i-aş decerna negreşit locul al doilea sau al treilea la categoria cel mai bun început de roman, după Marquez desigur, pe care, cu părere de rău, nu îl va detrona nimeni din ierarhia personală. Primul paragraf din romanul său „În urmă nu mai e nimic” sună cam aşa: „Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuţe care îşi făceau baia de praf s-au împrăştiat speriate care-ncotro. Era totuşi destul de cald pentru începutul lui mai.”

Eram într-un local, era frig şi ziua începuse teribil de prost, însă, în chip ciudat, după ce am citit începutul acesta, am zâmbit. Era o demarare în forţă, neaşteptată, care anunţa un roman cel puţin interesant.

Primele fraze, atât de izbitoare în felul lor, au avut efectul piesei de domino care printr-un simplu imbold le înclină pe toate celelalte. M-a făcut să mă gândesc imediat, aproape fără să vreau, la Bulgakov (ah, nesăbuita Annușka şi uleiul ei de floarea soarelui cu consecinţe mortale) şi la un alt început de roman la fel de bizar, semnat de data asta de Cărtărescu, din recentul „Solenoid”: „Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, numi mai provoacă greaţă. Doar mă mănâncă.”

Prin astfel de fraze, scriitorul îţi aruncă de la bun început o provocare. Îţi face cu ochiul. Înalţă mingea la fileu, iar tu, ca cititor, te grăbeşti să ţii pasul cu el şi să vezi de ce e în stare. Mai lansează de asemenea un semnal: acela că lectura te va duce sau îşi doreşte să te ducă în locuri în care nu ai mai fost niciodată, 46

la fel ca pe împăratul din „Teofil şi câinele de lemn”. Şi că scaunul sau bancheta nu va fi dintre cele mai confortabile. În romanul lui Cosmin Perţa, perspectivele copilului de 11 ani care asistă la moartea bunicului se vor împrăştia şi ele, ca vrăbiile din incipit, care-ncotro. Despărţirea capului de trup e urmată de despărţirea copilului de corpul satului şi mutarea lui la oraş, într-un mediu în care adaptarea se va dovedi imposibilă. Oraşul îl pune pe copil în contact cu zonele sale de umbră, cu lumea acelor inadaptaţi care s-au întors împotriva ordinii, mici mafioţi locali, ca Samson, coleg de şcoală cu naratorul şi ulterior protectorul său. Moartea violentă a prietenului de dimensiuni mitice reprezintă a treia sincopă majoră care, accentuată de lipsa de comunicare din familie, îl va face pe puştiul de clasa a VI-a să plece de acasă. Nu va pleca însă singur, ci alături de fata dracului, voce care i se cuibărește subversivă în creier imediat după moartea bunicului.

La Cluj, copilul va trece prin aventuri nenumărate, va dormi prin baruri, apoi în camera de cămin a Ancăi, o studentă depresivă şi stranie, care va ajunge în cele din urmă la ospiciu, va fi angajat şi aproape molestat de un anticar, va întâlni nişte studenţi cu înclinaţii homosexuale şi se va salva în cele din urmă în Vama Veche, de unde va lua calea mânăstirii. Amestecul voit de clişeu, kitsch, contrast neverosimil ne-a adus aminte puţin de Sorokin; mai ales călugării ce poartă discuţii mistice în sala de forţă au ceva din opricinicii rusului, alături de nuanţele de distopie totalitară, ce își fac apariția în partea a treia a romanului. Această parte a textului împletește două fire narative: cel al acum tânărului călugăr numit Teofil, ispitit constant de fata dracului, şi cel al angajatului fără nume din aşa numita „Instituţie”, organism sordid şi devorator.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii Această instituţie împrumută câte ceva de la Ministerul orwellian al Adevărului şi de la castelul kafkian, fiind o structură ierarhică perfect absurdă şi opresivă. Fragmentele reiau unele locuri deja comune ale distopiilor totalitare: forţa opresivă cu conducător necunoscut, confuzia structurilor ierarhice care se multiplică la infinit (o sumedenie de şefi mărunţi, de şefi ai şefilor, de șefi ai șefilor șefilor etc. etc.), o aventură cu o fiinţă oprimată de sex feminin, scrierea unui jurnal contestatar și adoptarea unei atitudini ostile faţă de regim/instituţie. În chip orwellian, angajatul din „În urmă nu mai e nimic” (să fie tot Teofil?) nu se salvează, ci este aruncat în stomacul instituţiei pentru a fi digerat.

Sfârșitul romanului ne pune în fața unei suprapuneri a planurilor: Teofil se retrage în sihăstrie, unde fata dracului îi dă târcoale, însă apar totodată secvenţe cu Teofil internat într-un spital de psihiatrie, o referinţă a părinţilor la faptul că „a cedat psihic la serviciu” şi o comparare a celor doi asistenţi care vin să îl ia pe Teofil nebunul cu cei doi haidamaci care îl aruncă pe angajat în stomacul Instituţiei. Și atunci te întrebi: care e viaţa adevărată a lui Teofil? Sunt toate aceste fire narative toarse de acelaşi creier alienat sau doar inadaptat?

Autorul se joacă nu doar cu minţile personajului, ci şi cu cele ale cititorului, producând la fiecare pas confuzie. O posibilă, dar nu definitivă cheie a romanului (cu cărări ce se bifurcă), apare în epilog, unde nu ştim dacă Teofil adevăratul, sau Teofil visatul îi scrie mamei sale o scrisoare pe care probabil nu o va trimite niciodată, scrisoare-poem în care îi dezvăluie sensul retragerii sale din lume: „Bineînţeles că nu sunt un om puternic şi nici nu există o fată a dracului, dar Dunărea, draga mea mamă, ea este adevărată. Ea şi curgerea ei în care nu există ratare. De fapt despre asta este vorba, nu despre perderea ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

identităţii, nu despre căutarea fericirii, nu despre o femeie, ci numai şi numai despre ratare, mamă, despre sentimentul acesta de ratare care ne cuprinde şi ne sufocă aidoma unui înec, despre apa această a timpului care ne poartă în derivă pentru a ne sfărâma în milioane de particule în inexistență. Da, pe Dunăre curg trupurile celor înecați, însă tu nu te speria, tu ești o femeie puternică și eu sunt un bărbat puternic, vreau o linişte absolută în urma mea, o perfecţiune a minţii, nimic din lumea aceasta.”

Dacă „Teofil şi Câinele de lemn”, apărut în 2012, mai echilibrat şi mai puternic din punct de vedere narativ, era subintitulat „poem”, „În urmă nu mai e nimic” este numit de autor „roman”, în mod subversiv, pesemne. Inserţiile poetice uneori halucinante, stagnarea naraţiunii în fragmentele ce-l privesc pe călugărul Teofil, alambicul textual din a treia parte fac din „În urmă nu mai e nimic” un hribrid poetico-romanesc, mai apropiat de lirică decât de naraţiune. Subtitlurile fac parte şi ele, desigur, din jocul scriitorului cu propriile texte şi cu literatura în genere.

Deşi l-am perceput sub nivelul lui „Teofil şi Câinele de lemn”, „În urmă nu mai e nimic” a avut totuşi, pentru mine, momentele sale de glorie întunecată, de la incipitul izbitor (ca lovitura toporului în corpul lemnos), la figurile aproape ridicole ale călugărilor din sala de forţă şi la intervenţiile obsesive şi obsedante ale fetei dracului.

Romanul lui Cosmin Perţa nu a mai fost pentru mine experienţa neaşteptată din „Teofil şi Câinele de lemn”, ci mai degrabă una îndelung aşteptată și deloc dezamăgitoare, pentru că am regăsit un stil constant în tentativa lui de a provoca cititorul, de a forţa limitele romanescului şi de a lăsa în urmă o puzderie de întrebări, în locul unor răspunsuri.

47

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann forum cronopedian 51

Mihail Toma

Istorie aplicată S-aduni 50 de familii într-un bloc de locuit, nu e ușor.

Mai ales când sunt adunați de pe la case, învățați cu spații largi și vecini distanțați.

Curios, poate și pentru că viața anilor 70 era febrilă, extrem de febrilă, pur și simplu ne-am trezit frați în aceiași curte, strâmtă.

Desigur, au existat și Gică contra, dar atunci se construia în draci, și cei care nu se „aclimatizau” se mutau în alte blocuri. Se ajunsese la un „status qvo”,o pace impusă, genul ăla de pace, a la Tito, care apoi se transformă în măcel.

Ne știam și când trăgeam apa la budă, micile probleme casnice de veneau publice la cea mai mică ridicare a glasului, comunism integral, chestii dragi lui Ceașcă și cu un „Stefan Gheorghiu” care scotea pe bandă „omul nou”. Grătarele au început să duduie duminica, care cu ce avea se adunau pe tăpșanul plin de scaieți, iar ăi „bătrâni” își plângeau de milă la o tablă sau un șah, sărmani dezrădăcinați, până se deschideau geamurile și erau aduși la realitate de niște voci ascuțite: – Începe „Nemuritorul”!

Așa erau noile vremuri, care cu tablele, taică-meu cu vinul, Vasiloaie cu carnea de pasăre, noi ăștia tineri cu pulpițe dă prospătură...

Da’ unde să le duci să le-aburești?

Numa’ betoane. Cartierul de blocuri se termina în câmp, unde grâul se unduia 48

frumos în bătaia vântului și mai apoi o miriște presărată cu paleți de paie. Peste drum, un drum de pământ pe care treceau agale care pline cu grâu sau porumb, acum centura orașului, era poligonul de trageri al unității militare. Tot felul de biute (niște delușoare mici) cazemate... de... îi alergau pe „iepurași” pe-acolo.

Câtă vreme ce „maturii” se învârteau în jurul grătarelor noi ieșeam pe miriște la un fotbal, un volei, și, din trei, patru lovituri de minge, bine gândite, ne îndepărtam strategic.

Andeea mi-era vecină de palier, Violeta stătea la cealaltă scară la etajul doi.

Fetele... nedespărțite.

– Hai?! Cheam-o și pe Violeta. Nu vii la volei?

– Acuș.

Cam pe la 14 ani dar bine construite...

– Fetelor... ce stăm noi cu papagalii, hai peste drum, am găsit un loc...

Miștooo, o cazemată, la-s că vedeți acolo.

O luăm prin popușoiul mai ’nalt ca noi: – Să ne luăm de mână, că dacă vă rătăcesc...

Intru hotărât cu ele după mine și ajung la un cuib de mitralieră din beton, aproape acoperit de vegetație.

– Ăsta era gândit ca să oprească ofensiva rusească... În vara anului 1944 rușii au rupt frontul și au împins diviziile germano-române....

– Și noi ce căutăm aici? Îmi deschid brațele și mă las să cad în pătulul de paie, strategic adus din timp și înșirat artistic: – Pe mine, fetelor! Pe mine!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee arte şi muze – album arte vizuale 52

Silvia Dumitriu

Corneliu Stoica: imaginii”

„Feţele

Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Secţia Critică, Corneliu Stoica a publicat recent la editura „Sinteze” o nouă carte de critică şi istoria artei, intitulată „Feţele imaginii”. Ea este rodul unor cercetări ale valorilor pe care meleagurile binecuvântate ale Galaţilor le-a dat de-a lungul anilor în domeniul artelor vizuale, dar şi a frecventării expoziţiilor organizate în urbea noastră şi a unor consistente dialoguri avute cu creatori ale căror nume sunt de notoritate în cultura şi arta românească.

Cartea, un volum de 317 pagini, cu ilustraţii alb-negru (coperte color, după tablouri ale pictorului Sterică Bădălan), este alcătuită din trei secţiuni: „Efigii”, „Cronici, articole” şi „Interviuri de ieri şi de azi”. În prima secţiune întâlnim mai întâi articole-portret dedicate unor artişti născuţi în Galaţi sau care s-au stabilit şi activat aici, dar uitaţi sau necunoscuţi de publicul de astăzi: Pierre Auguste Bellet, un pictor de formaţie clasică, fiu al unei familii de francezi, care între 1921-1922, în Sala Unirii de la Alba Iulia, a creat o galerie de portrete ale voievozilor, domnitorilor şi regilor României, precum şi ale unor personalităţi culturale, un artist de la care au rămas ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

tablouri în genul portretului, peisajului, naturii statice, a compoziţiei cu specific orientalist, scoase la iveală mai ales în ultimii ani de Casele de licitaţie din Bucureşti; Gheorghe Leonida, sculptor „cu vocaţia figurativului”, autor al chipului lui Iisus Hristos din celebrul monument „Cristo Rodentor” de la Rio de Janeiro, uitat în perioada comunistă pentru că realizase multe portrete ale familiei regale, creator de nuduri şi compoziţii statuare care poartă amprenta impresionismului dar şi a unor ecouri expresioniste şi chiar cubiste, stins din viaţă la numai 50 de ani; Ghelman Lazăr, excelent pastelist, care a ridicat această tehnică la un înalt grad de expresivitate, ale cărui lucrări (naturi statice, peisaje, flori, interioare, portrete) „sunt pătrunse de un sentiment cald, de respectul artistului pentru punerea în evidenţă a materialităţii obiectelor şi a creării unei atmosfere poetice”; Elena Hanagic, virtuoasă acuarelistă, care a contribuit din 1948 la organizarea mişcării plastice din Galaţi şi s-a numărat printre cei care alături de Nicolae Mantu, Gheorghe Levcovoici, Nicolae Spirescu ş.a., au pus bazele în 1951 a Cenaclului Artiştilor Plastici din localitate.

Fraţilor Gina Hagiu-Popa şi Grigore Hagiu, născuţi la Tg. Bujor, nume de rezonanţă în cultura românească, le sunt consacrate articole substanţiale, artistei evidenţiindu-i meritele în dezvoltarea picturii şi graficii contemporane, a valorificării creaţiei soţului său, pictorul Eugen Popa, după decesul acestuia, a organizării Muzeului de Artă şi a Casei 49

aarrttee şşii m muuzzee Memoriale „Eugen Popa” de la Săvârşin (Arad), iar poetului analizându-i activitatea de critic şi cronicar plastic, materializată în sute de articole publicate în presă, adunate o parte în volumul „Bucureştiul artistic” (Editura Sport-Turism, 1984). Alte articoleportret au în centrul lor pe sculptorii Emil Pricopescu (născut la Cerţeşti şi trăitor la Buzău) şi Silviu Catargiu, pe pictorii Ion Ţarălungă, Gheorghe Mihai-Coron, Gheorghe Suciu, Maria Dunavăţu, Ioniţă Benea, Carmen Poenaru, Adina Moldova Ţitrea, Ioana HârjogheCiubucciu şi pe tânăra graficiană şi creatoare de benzi desenate Xenia Pamfil.

Secţiunea a II-a a cărţii cuprinde cronici plastice şi literare, articole şi medalioane scrise de Corneliu Stoica între aprilie 2013 – februarie 2016.

Fin observator şi cunoscător al fenomenului plastic gălăţean, autorul comentează expoziţiile artiştilor locali (Aurel Manole, Teodor Vişan, Sergiu Dumitrecu, Sterică Bădălan, Gheorghe Miron, Florian Doru Crihană, Cornel Corcăcel, Relu Angheluţă, Romeo Pălie, Gheorghe şi Lia Nour, Simona Pascale, Irina Panţiru, Ştefan Axente, Valentin Mihai, Olimpia Stanciu, Sivia Ichim, Elisabeta Volcu), a celor veniţi din alte centre culturale (Carmen Poenaru Bacău, Mihai Coţovanu – Iaşi, Ion Radu – Brăila, Vasilica şi Panaite Chifu, Florin Stoiciu – Bucureşti, Mircea Cojocaru – Tecuci, Rodica Costianu şi Site Fu – Paris, Franţa, Ujjwala Annachhatre – India), ca şi manifestări colective (Saloanele Filialei Galaţi a U. A. P. R., „In memoriam”, „In 50

activitas”, „Doamnele sculpturii şi graficii româneşti”, „Pro Boholţ”, ediţiile 2013 şi 2014). Urmărim în acelaşi timp felul cum Eminescu şi poezia acestuia a inspirat-o pe graficiana brăileancă Constanţa AbălaşeiDonosă, medalioane dedicate cinstirii memoriei plasticienilor Reuven Rubin, Constantin Emil (Ticu) Arămescu, Mala Zamfirescu-Bedivan, Margareta ŞtefănescuCiurdăreanu, Aurel Manole, Sergiu Dumitrescu. Cronicile de carte inserate se referă la volumele „Radu Bogdan – Corespondenţe culturale”, „Sorin Manolescu” de AnaMaria Vicol, „Dunărea, poveste şi adevăr” de Zanfir Ilie, „Rembrandt în colecţiile Bibliotecii V. A. Urechia”. Nu i-a scăpat lui Corneliu Stoica nici noul bust al Dr. Aristide Serfioti, realizat în tehnica teracotei de admirabilul portretist gălăţean, sculptorul Liviu-Adrian Sandu, dezvelit în incinta Spitalului Militar de Urgenţă (21 august 2015).

Secţiunea a III-a, „Interviuri de ieri şi de azi”, permite cititorului să parcurgă pagini de un deosebit interes graţie dialogurilor purtate cu mai mulţi ani în urmă cu celebra sculptoriţă Miliţa Petraşcu, elevă a lui Bourdelle şi Brâncuşi la Paris, membră a Academiei Regale de Portretistică din Londra, cu Max Herman Maxy, fost director al Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, cu Iosif Rosenbluth, Georgeta Arămescu-Anderson, Leandru Popovici sau cu graficiana Mariana Petraşcu, fiica pictorului Gheorghe Petraşcu. De după 1990 datează interviurile cu pictorii Nicolae Spirescu, Mala

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee şşii m muuzzee Zamfirescu-Bedivan, Carmen Poenaru şi Eugen Holban.

aceste localităţi şi cel din pictura de început a lui Gheorghe Petraşcu.

În interviul cu Miliţa Petraşcu reţin atenţia evocarea făcută de aceasta lui Constantin Brâncuşi, cel care i-a pus pentru prima oară în mână dalta şi ciocanul şi a învăţat-o să lucreze direct în material definitiv, precum şi consideraţiile despre arta portretului. M. H. Maxy, brăilean prin naştere, elev al lui Camil Ressu la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, care de pe poziţia pe care o avea în deceniul şapte al secolului trecut a sprijinit înfiinţarea Muzeului de Artă Românească Modernă şi Contemporană din Galaţi (azi, Muzeul de Artă Vizuală) vorbeşte despre curentele de avangardă, despre rolul revistelor „Contimporanul”, „Punct” şi „Integral” în sprijinirea artei moderne în perioada interbelică, despre locul însemnat pe care arta românească îl are în cultura europeană.

Interesante opinii are R. Iosif în legătură cu ce înseamnă a fi modern în artă. În discuţia cu Georgeta Arămescu-Anderson, pictoriţă afirmată în S. U. A., citim rânduri ca acestea: „Noi am continuat tradiţiile româneşti din dorinţa de a face ţara cunoscută străinilor, de a îmbogăţi patrimoniul artei universale cu contribuţia comorilor româneşti”, sau: „Comorile folclorice româneşti erau prezente în subconştient şi ele au fost rezervorul şi sursa inspiraţiei noastre”.

Vizitând Tecuciul, Nicoreştii şi Cosata Lupei, Mariana Petraşcu a avut surpriza descoperirii unei identităţi a atmosferei locurilor cu cea din tablourile tatălui din primii săi ani de activitate şi chiar o similitudine între roşul gardurilor din

La Nicolae Spirescu şi Mala Zamfirescu-Bedivan am reţinut mai ales amintirile acestora despre pictorul emblematic al Galaţiului, Nicolae Mantu, după cum la Carmen Poenaru ne-a impresionat experienţa indiană a pictoriţei şi felul cum lumea indiană i-a înrâurit creaţia. În interviul cu Eugen Holban descoperim o biografie necunoscută până astăzi a artistului şi cine nu-i ştie activitatea poate afla informaţii preţioase despre eforurile aproape jertfelnice ale etnologului de a cerceta şi face cunoscută, prin zeci de articole şi studii, arta populară şi etnografia din judeţul Galaţi, punând capăt pentru totdeauna părerilor unora care, din ignoranţă, ajunseseră la concluzia că zona noastră etnofolclorică este foarte săracă. El este şi cel care a publicat împreună cu soţia sa, pictoriţa Angela Tomaseşi, primul şi singurul album „Arta populară din judeţul Galaţi” (1974), care a reconstituit costumul popular specific judeţului nostru, ca şi autorul proiectului Muzeului Satului „Petru Caraman” din Pădurea Gârboavele, din păcate nerespectat în totalitate de autorităţile de la nivelul judeţului.

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

Scrisă cu acribie şi respect pentru artiştii asupra creaţiei cărora s-a aplecat, dar şi pentru cititori, cartea lui Corneliu Stoica este plină de informaţii, comentarii şi analize pertinente, adăugându-se în bibliografia autorului ca încă o importantă contribuţie la cunoaşterea unor aspecte semnificative ale fenomenului artistic de la Dunărea de Jos şi nu numai.

51

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă cartea de pe noptieră 53

Elena BUICĂ

Antologia Scriitorilor Români contemporani din întreaga lume, în limbile română şi greacă – Starpress 2016 Auzim astăzi voci care rostesc cu mâhnire că în zilele noastre se citeşte mai puţin şi firesc ne punem întrebarea, oare, omenirea ar putea fi pe calea de a da înapoi?

Incultura şi-ar putea întinde plasa peste scânteierile creierului uman? Dar ne liniştim repede.

O simplă privire aruncată de-a lungul şi de-a latul „multului rotund” e capabilă să înregistreze mii şi mii de argumente care contrazic o asemenea presupunere pesimistă.

Oamenii nu pot renunţa la literatură, ea face parte din viaţa lor. Setea de informare, de educare, de desăvărşire a personalităţii, de cunoaştere a sinelui şi de împăcare cu el însuşi, sunt valori care se formează şi cu ajutorul cărţilor. Sufletul uman, aspirând spre înalt sau bântuit de nelinişti existenţiale îşi caută fără întrerupere răspunsul în cărţi. Se citeşte şi astăzi, numai că au apărut unele schimbări.

Galopul care a cuprins dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a dictat o nouă orientare şi în cultură, inclusiv în literatură. Bibliotecile au fost primenite prin apariţia internetului.

52

Acesta, nu numai că înlesneşte informaţia şi scrisul, dar permite scrierilor un zbor în goană nebună prin lumea largă. E drept că trăim cu toţii o stare de nestăvilită urgenţă şi asta lasă impresia că nu mai avem timp de lectură. Cu toate astea, nevoia de literatură nu a scăzut, doar a îmbrăcat forme noi. Se scrie şi se citeşte, poate chiar mai mult. Este evidentă o efervescenţă a scrisului românesc. Nu de puţine ori auzim lamentaţii pentru că se scrie mult şi cumva mai altfel. Îndeosebi scriitorii consacraţi sunt cei mai nemulţumiţi, considerând că operele lor sunt umbrite de prea multe scrieri noi.

Tumultul acesta al scrisului românesc a impus apariţia unui mare număr de antologii, culegeri de texte literare, dicţionare, almanahuri sau alte forme de prezetare a creaţiilor literare apărute în ultimii ani. Am intrat, cum s-ar zice, în zodia antologiilor, ceea ce nu e deloc rău. E o dovadă că literatura se află în centrul unui interes din ce în ce mai mare, nu numai pentru cei care scriu, ci şi pentru cititori. Ce altă dovadă poate fi mai convingătoare că actul creaţiei literare este în creştere evidentă, că devine din ce în ce mai promiţător şi treptat şi că literatura în limba română îşi găseşte locul cuvenit în literatura universală?

Necesitatea antologiilor este susţinută de disponibilitatea lor de a capta spiritul timpului. Ele sunt un fel de radiografii ale scrisului contemporan în care vibrează actualitatea şi firescul zilelor noastre, chiar şi banalitatea cotidiană în care cititorul se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaarrtteeaa ddee ppee nnooppttiieerrăă poate regăsi. Antologiile scriitorilor de pretutindeni oferă o plăcere deosebită a lecturii pentru că lumea se schimbă de la un autor la altul, se trece de la un nivel de civilizaţie, la altul, înregistrează tonuri diferite, surprind alambicarea civilizaţiei, aspectele paradoxale din viaţa noastră aflată în goana schimbărilor. In oricare antologie găsim, ca în toate cărţile de literatură, nelinişti şi zbateri existenţiale, admiraţia pentru frumuseţea universului în care trăim sau contemplarea vieţii, lupta pentru frumos, pentru valoare şi desăvârşire personală etc. Tematica nu ocoleşte nimic din tot ce este omenesc.

Chiar dacă apar teme sau motive comune, abordarea lor este diferită, încât oferă cititorului multiple înţelesuri şi rezolvări ale aceloraşi aspecte de viaţă. Ele încântă şi prin expresia artistică de pretutindeni, mereu alta. În comparaţie cu alte volume, antologiile stârnesc cele mai multe controverse. E firesc, gusturile diferite fac alegeri şi respingeri diferite, atât de variate, încât, n-ar putea fi nici măcar doi comentatori de aceeaşi părere. Dar, indiferent de numărul contestatarilor, antologiile îşi au valoarea lor de netăgăduit.

Rolul lor este în creştere pe măsura trecerii anilor. Antologiile vor fi tot mai interesante şi devin tot mai utile, atât prin numele scriitorilor prezentaţi, cât, mai ales, prin creaţiile începutului de mileniu cu fascinante teme şi motive de pe toate continentele, reflectând actuala civilizaţie dominată de radicale schimbări socioANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

politice, creaţii care răspund orizontului de aşteptare a cititorului. In rândul acestor antologii se înscriu şi Antologiile „Starpress” sub îngrijirea doamnnei Ligya Diaconescu. Ele trezesc un interes aparte prezentând creaţii contemporane semnate de scriitori de limba română dintre care mulţi răspândiţi în largul lumii. Ele au meritul de a arăta direcţia spre care se îndreaptă scrisul, scoţând în evidenţă idei şi forme noi care rostogolesc părerile în marea bătălie a timpului.

Scriitorii şi textele alese sunt cât se poate de reprezentative ca direcţii de dezvoltare a literaturii române. Pentru realizarea trudnicului demers al acestui ambiţios şi important proiect, doamna Ligya Diaconescu a trebuit să facă un maraton prin marele volum al noilor scrieri şi nu de puţine ori asumându-şi adevărate răspunderi spirituale. Efortul este cosiderabil şi pentru faptul că aceste antologii au apărut în ediţii bilingve: română-engleză, română–franceză, română–germană, română–spaniolă, româna–italiană şi iată acum şi în limba română şi greacă şi după cum a anunţat planul pe viitor, şirul antologiilor va continua în anii următori. Spre lauda domniei sale, toate aceste eforturi i-au adus aprecieri pe măsură.

Nu pot încheia fără a aduce un cuvând de preţuire pentru actul de credinţă pus în slujba culturii neamului nostru, atât scriitorilor, cât şi celor care, prin râvna lor, dau viaţă antologiilor.

Toronto, Canada - 20 martie 2016 53

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa biblioteca cronopedia – concurs - bibliografii 57

Cristian Petru Bălan Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.

Membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte

Două inimi bătând acelaşi portativ

pe

– Un dialog poetic între Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu – În literatura română şi universală există puţine cazuri când doi poeţi iau decizia să publice împreună o carte de

versuri sau să dialogheze unul cu altul în strofe rimate sau numai ritmate. Cel mai cunoscut exemplu de acest fel, la noi, sunt poeziile erotice adresate de Mihai Eminescu iubitei sale Veronica Micle, care i-a răspuns totdeauna cu aceeaşi iubire sinceră şi cu aceea drăgălăşenie impresionantă, în strofe frumos versificate. La fel de cunoscută este colaborarea dintre poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Ei au scos împreună o carte cuprinzând poezii pe teme diverse, dar semnată cu un pseudonim unic, A. Mirea, pe care au intitulat-o „Caleidoscopul lui A. Mirea”. Respectiva apariție, la început, i-a uimit pe toţi, deoarece nimeni nu auzise de acest „nou poet” şi talentat trubadur romantic. În zilele noastre doi poeţi suceveni, Alexandru Stan şi Florin Iulian 54

Foca, au publicat o carte de versuri, „Cuvintele”, care vedem că se bucură de aprecieri critice. Dacă vorbim de literatura universală, un mare succes l-a avut volumul de poeme „Atlas”, publicat în 1984 de marele poet argentinian Jorge Luis Borges împreună cu iubita sa Maria Kodama cu care mai târziu se va şi căsători.

Nu ştiu dacă autorii cărţii de faţă, intitulată „Ce este iubirea?”, i-au citit pe antecesorii lor citaţi mai sus, dar după ce leam survolat cu privirea rândurile frumoaselor lor poeme, atât Ion Vanghele, cât şi Manuela Cerasela Jerlăianu, pot fi mândri că sunt primii poeţi români care au reuşit, în premieră pentru literatura română, să ne pună la dispoziţie un dialog poetic vast. Asemenea dialoguri s-ar putea continua la nesfârşit, cu nişte mărturii erotice decente şi captivante, în care toţi cititorii lor se vor regăsi mai mult sau mai puţin.

Luat în ansamblul lui, volumul pare o unitate, prin tematica dezbătută şi prin sinceritatea mărturisirilor reciproce, căci importanta temă dezbătută este măreţia şi bucuriile dragostei, cu toate suişurile şi coborâşurile ei... Deocamdată nu s-a inventat un cântar special de măsurare exactă a sentimentelor umane, dar fiecare din aceşti doi autori originali se străduieşte să şi le exteriorizeze cât mai convingător cu putinţă, prin căutarea imaginilor celor mai potrivite, prin asamblarea lor, iar noi, în calitate de cititori, vrând-nevrând, devenim arbitrii eleganţei şi ne trezim că le dăm dreptate şi calificative egalitare ambilor poeţi...

Când începem să citim cartea lor, descoperim, încă din primele pagini, că Ion Vanghele ne apare ca un poet integru, ca un trubadur modern, galant, chiar deosebit de manierat, meditativ, oarecum fantast, melancolic uneori, sincer și jubilativ alteori, fără a pune eşecurile la inimă, jonglând cu ușurință cu imagini inedite, cu fraze

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa surprinzător de şocante prin noutatea lor aproape stranie: Între noi nebunia înfloreşte latent, Dă-mi cafeaua aceea şi pachetul de Kent, Fumu-ncet se ridică ca un cântec postum, Este marţi şi afară noaptea macină scrum... În unele poeme el face notă separată afişîndu-se cu tonuri romantice sau folosind metafore pline de entuziasm euforic, sărbătoreşti şi ludice totodată: Eşti perla ce-a adus-o marea, Pe plajă care joac-acum în foc Şi simt în palme dulce exaltarea, Când te sărut şi-n dorul meu te-ngrop.

Mă pierd în ochi ca-ntr-un senin de ape, În glasul tău, ca îngerii în cer Şi vreau mereu ca să te simt aproape, Să nu mai trec prin veşnicii stingher.

Iarăşi te chem cu sunete de flaut, În zorii zilei şi în asfinţit, Cu dorul când mă pierd ca să te caut, Într-un oraş ce curge nesfârşit.

(Eşti perla)

Manuela, la rândul ei, tot o foarte talentată poetă, se exprimă, în schimb, cu acorduri mai discrete, de falsă indiferenţă, cu rafale de crivăţ sentimental ce alternează de la rece la cald, lăsându-şi la vedere, în final, sufletul bogat, plin de dorinţe, fiindcă şi-l diseacă cu multă sinceritate şi bucurie în fața noastră. Reproșurile și rezervele ei echivalează cu două chemări, iar atențiilor primite le răspunde cu mult entuziasm:

ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

O! Ce frumos mi-ai scris de astă dată!

Se îneacă în val umilu-mi vers, Băiete, am privirea întristată, Însă iubirea, mă ridică-n univers.

Potecile îmi ascultă simţirea, Când luna zace albă sus în munte Şi nu-nţelege de-unde înteţirea, Acestor întonări de cor oculte!

Să ne iubim la fel ca până azi, Este un vis crestat pentru altoi, Tu de iubirea mea să arzi, Iar eu să ard mereu de amândoi.

(Ce frumos mi-ai scris!)

Nu numai noutatea tandemului, dar şi modicitatea acestei opere bivalente atrage luarea aminte a cititorului. Nu odată constatăm că ambii se feresc de excese de exteriorizare deschisă a sentimentelor pe care le închid ca taine intime în vibrațiile sufletului lor, deşi trăiesc un simţământ de teribilă dorinţă de a fi clar înţeles unul de celălalt în sinceritatea declaraţiilor ce şi le fac reciproc: De fericire trupu-mi arde, Cu toate astea mă simt trist, Când cerul plin de îngeri cade, Şi nu mai ştiu de ce exist.

Ne prelungim doi orbi într-altul, Cu aripi rupte azvârlind, Umplând cu dorul tot înaltul, Aceeaşi moarte risipind.

(Nu e întâmplare) 55

bbiibblliiootteeccaa ccrroonnooppeeddiiaa Indiferent de momentele trecătoare de îndoială şi tristeţe, lirismul fiecăruia are totdeauna o notă optimistă: Iubitule, nu înţeleg ce spui Dar fericirea, azi am întâlnit!

E vina ta sau nu ştiu eu a cui, Însă iubirea ta m-a împlinit.

(Iubitule) Totdeauna cei doi poeți invocă adevărurile simple ale iubirii fără tegiversări, fără patetism, dar recurg la imagini verbale clasice sau ușor suprarealiste, însă realitatea vine cu argumente materiale tot mai vizibile, tot mai convingătoare, probând că nu este vorba de simple simţăminte trecătoare, ci de trăiri fierbinţi şi de durată:

anotimpurile dănţuiau prin noi - și așa mai departe...

Toate poeziile din cartea aceasta, fără excepţie, solicită din partea cititorului nu numai participarea lui spirituală, dar, pe nesimțite, îl face să-i vibreze şi o parte a fizicului său interior, fără a fi nevoie să existe aluzii de erotism frivol ori de imagini negative explicite. Rămâne, desigur, întrebarea dacă procedeul acestui fel mai rar de dialog poetic va fi molipsitor şi dacă va fi imitat şi de alte cupluri poetice în viitor.

Noi ne-am iubit răpuşi de vânt, Cerând din armonie, Iubirea noastră va fi cânt, Sau dans pe veşnicie. (Şi ne-am iubit)

Uneori ne vine să credem că întrebările fără răspuns sunt, la ambii, cu delicatețe evitate, crescând marja de încredere și fidelitate. Sensul polemic, rareori ironic, al dialogului este destul de perceptibil, dar atitudinea de preludii voalate nu este nouă, ci plină de decenţă, iar în această privinţă autorii se arată deosebit de inventivi. Limbajul fiecăruia este plăcut, cu inflexiuni de cantilene bine dozate sonor. Întâlnim pe fiecare pagină numeroase şi frumoase figuri de stil. Sunt zeci și zeci.

Citez câteva, la întâmplare: în iubire se cască vechiul maelstrom..., veştede urme de vânt..., iubiri spânzurate de timp..., venericul nimb..., îngeri răpuşi de poezie...,

56

Experiența lansată de cei doi poeți seamănă cu o întrecere demonstrativă, în dorința de elevare a unui discurs poetic pe o temă plină de efuziuni suave, specifică și dominantă în lirica universală. Este, neîndoios, o experiență frumoasă care echivalează cu o proiecție în afară a simțămintelor intime și sincere, mai greu de a fi ținute în frâu. În final, acumulându-se, acestea s-au transformat treptat într-o impresionantă cascadă de strofe erotice inedite și de o evidentă valoare.

Poezia românească modernă avea, cu certitudine, nevoie și de un asemenea experiment bine venit.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae VASILE

Dominoul iubirii (8) Momentul de emoţie maximă a fost însă după o vizită la casa ei de la ţară, numai ei doi!

Era prin preajma sărbătorilor de iarnă. După o activitate comună la Universitate, până la întoarcerea şoferului, care se dusese la serbarea de Moş Crăciun a

copilului său, Mira l-a învitat pe Alex la casa ei de la ţară, la locul său natal care se afla în apropierea oraşului.

I-a prezentat casa veche, unde într-o singură încăpere au trăit, o bună perioadă de timp, opt persoane! Era vorba de părinţi şi cei şase copii. Era casa în care o parte din familie mai locuia şi când a venit Dorin cu părinţii săi să o ceară de soţie.

Au mers prin curtea plină de păsări, de ciulini, de resturi de vegetaţie uscată rămasă din vara precedentă. Erau diverşi pomi, dintre care unii existau şi atunci când ea era copil. Îşi amintea cu durere cum, pentru ea şi fraţii săi, de cele mai multe ori, ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

fructele constituiau singura mâncare a zilelor respective.

Alex urmărea starea de emoţie a Mirei, dar în acelaşi timp era el cuprins de o emoţie extremă. Au intrat apoi într-o extensie nouă a casei, construită tot în stilul rustic specific zonei, dar care avea toate dotările cerute de un nivel de trai modern.

Pregătise ceva de mâncare, câte un pahar de vin şi o cafea. Îi pregătise păstrăv la grătar cu cartofi natur, mâncarea lui preferată, pe care o comanda de regulă când mergeau împreună la restaurant.

El i-a cerut, şi ea a acceptat cu plăcere, să uite de acea prezenţă oficială şi să fie o gospodină de la ţară, care stă de vorbă cu un prieten „la gura sobei”.

Prefera aspectul său de femeie blândă, caldă, simţitoare, celui de superfemeie puternică, influentă chiar şi dublat de o frumuseţe şi deşteptăciune deosebite. O prefera în varianta sa umană!

Au vorbit mult. Ea se transpusese în ceea ce era şi ceea ce simţea când trăia dificila viaţă de acolo. I-a povestit cum avea grijă de păsări, cum aduna buruieni pentru porci şi toca vrejuri de dovleac pentru raţe, cum păzea vacile pe câmp, şi pe ale sale, dar şi pe ale altora, pentru a obţine nişte bani.

– Cum ai reuşit să mergi în paralel cu şcoala? Bănuiesc că părinţii nu aveau nici posibilitatea şi nici dorinţa ca tu să urmezi cursuri universitare.

– Deşi acum, oriunde m-aş afla, abia aştept să mă întorc aici, la ţară, cînd eram mică, dorinţă era să plec din sat. Nu aveam ceva cu satul în sine, dar realizam că în sat nu voi putea să fac nimic din ceea ce doream. Făceam multe treburi! Păzeam vacile, coseam, culegeam fructe, pentru a aduna bani de rechizite şi chiar pentru îmbrăcăminte. Altfel nu puteam începe anul şcolar, părinţii nu aveau posibilităţile necesare!

– Care a fost momentul cel mai greu?

– Când a trebuit să merg la liceu. Ai mei nu credeau în necesitatea învăţatului!

57

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Deja îmi găsise pe unul din sat cu care să mă mărite. Noroc că oraşul era aproape şi nu a trebuit să plătesc gazdă. Veneam în fiecare zi acasă, pe jos, pentru că nu aveam bani de autobuz. Am intrat întâi la un liceu teoretic, dar apoi m-au mutat la unul economic, care tocmai se deschisese. Era ideia maică-mi, pentru că astfel se ajungea mai repede „în câmpu’ muncii”. Puteam veni ca socotitoare la CAP-ul din sat! După aceea nu a mai fost o problemă. Învăţam foarte bine la liceu, profesorii le-au spus părinţilor că puteam avea bursă oriunde voi merge. După liceu nu am mai avut niciun fel probleme, totul a mers perfect din punct de vedere profesional.

Era adorabilă! Să vezi o superfemeie

precum Mira intrând alături de tine în astfel de amintiri, dintre care unele foarte dureroase, era un privilegiu pentru un scriitor, dar şi un sacrilegiu, pentru un om îndrăgostit nebuneşte de ea. În perioada următoare au urmat declaraţii exaltate de iubire din partea lui, la care ea nu răspundea de niciun fel, dar nici nu se delimita, nu-l respingea. La unele tentative radicale de ruptură, venite din partea lui, însoţite chiar de poezii rele şi insultătoare, ea era cea care relua cu calm şi diplomaţie ciudata lor relaţie.

Uneori, tensiunea provenea şi din anumite defecte de comunicare. Mijloacele moderne de comunicare, deşi sunt foarte disponibile în lumea civilizată, mai au şi zone în care nu au acoperire.

58

Când pleca în „lumea largă”, aveau momente când comunicarea nu era posibilă. Mira era o femeie activă, foarte implicată şi determinată în tot ce făcea.

Luată de valul activităţilor multiple pe care le desfăşura, mai uita să-l anunţe când pleca în zone unde nu putea fi contactată. Urma o perioadă de coşmar pentru el, era îngrijorat să nu i se fi întâmplat ceva.

Alex nu era un bărbat gelos, toată viaţa a avut grijă să nu cumva să pice în meteahna tatălui său. A avut o copilărie de coşmar datorită geloziei acestuia şi o considera ca pe o boală foarte greu de suportat de cei din jur.

El vroia doar să ştie că Mira este bine, mai ales după lungile călătorii cu avionul.

După numeroase întâmplări pe care el le trăise cu ocazia multiplelor sale deplasări căpătase o oarecare teamă de avion. Au avut o discuţie pe acest subiect: – Te rog, să găsim o metodă prin care să ştiu că eşti bine pe acolo pe unde eşti!

Sunt ţări prin Africa pe unde nu este disponibil Internet-ul, dar există linii telefonice internaţionale pe care poţi da SMS-uri. Nu vreau să atentez la exclusivitatea comunicării cu „Miţa e în Togo”, dar este suficient un mesaj, „Sunt bine”. Este greu să nu ştii nimic despre o persoană la care ţii atât de mult şi care se află prin ţări cu fel de fel de pericole!

– Te înţeleg, dar caută şi tu să ai mai multă încredere în capacitatea mea de a mă descurca! Uneori, este greu să găseşti un telefon internaţional în Africa! Nu mai intra şi tu în panică, aşa din orice!

– Vreau, dar nu este uşor. Mi-am propus de multe ori, dar nu reuşesc mereu.

Te rog să nu te superi că am deschis această discuţie.

– Nu,... nu mă supăr!... Chiar mă măguleşte grija pe care mi-o porţi, pentru care îţi mulţumesc. Uite, să fim mai veseli, îţi fac o propunere! Când eşti foarte stresat de absenţa mea, apucă-te şi descrie starea pe care o simţi, scriind o poezie! Dacă îmi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn va plăcea foarte mult poezia, voi stabili o prioritate absolută pentru tine şi îţi voi comunica mereu pe unde mă aflu, printr-un mod la care o să mă gândesc. Aşa a ajuns la a scrie poezia „Dor”: Dor Mereu, când dorm, te am în vis, când mă trezesc, te am în gând, deschid calculatorul tot sperând, ca de la tine să primesc, cât de curând, măcar un rând, măcar un rând!...

Mereu, când pleci, mă doare-un gând, că nu eşti bine, că nu mai vii, aştept ceva, şi nu primesc, un mic semnal, cât de plăpând, măcar în gând, măcar în gând!...

Când te întorci abia aştept ca să te văd, să-ţi povestesc, aş vrea să râd, cât pot de mult, dar iar nu pot, că stau la rând, dar până când, dar până când?...

Să fiu cu tine, aş vrea să dorm, ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

în somn pot deseori să zbor, să vin la tine, oriunde-ai fi, ca împreună să putem fi, cum mi-ai promis, măcar în vis, măcar în vis!...

I-a plăcut foarte mult poezia!...

Totodată s-a simţit descumpănită de trăirile pe care el le exprima mult mai bine prin poezie decât în discuţiile lor. O durea răspunsurile pe care nu putea să i le dea, deşi şi-ar fi dorit din tot sufletul. De atunci comunicarea lor s-a îmbunătăţit

semnificativ. A câştigat privilegiul de a fi în permanent contact cu ea, în limita posibilităţilor tehnice.

Un caz interesant, dacă nu ar fi avut în el o doză suficientă de pericol, a fost când comunicau, ea din Togo, la plus 50 de grade şi el de la Ciorogârla, îngropat cu tot cu maşina în zăpadă de doi metri, la minus 40 de grade!

Au stat blocaţi acolo o zi şi o noapte!...

A ascultat, împreună cu şoferul şi un coleg de serviciu, de sute de ori melodia grecească „Palamakia”. Ce altceva aveau de făcut!...

Atunci a trăit, pe pielea sa, o mostră crasă de ineficienţă guvernamentală! Un sens al autostrăzii era blocat total de zăpadă, iar pe celălalt, curăţit de zăpadă, 59

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn circulau fel de fel de maşini, de la poliţie, armată, ISU, etc, care cu megafoanele la maxim, ofereau celor înzăpeziţi „ceai cald din partea Guvernului Boc”. Cu toate că singura soluţie de deblocare ar fi fost demontarea barierelor metalice dintre cele două sensuri, aprobarea executării acesteia a durat două zile!...

Un alt exemplu negativ, de data aceasta de comunicare, se referea la Chişinău. Mira plecase de la Londra spre Chişinău. După două zile, timp în care nu a putut-o contacta de niciun fel, a primit de la ea un SMS că a avut o problemă cu avionul şi apoi, timp de patru zile, iar nu a mai aflat nimic, în ciuda multor mesaje trimise.

Au fost probleme tehnice. La Chişinău, mai rău ca în Togo!

Era perioada de guvernare comunistă în Moldova, când erau restricţionate comunicările spre România!... În toată această perioadă, el a stat ca pe jar!

Aceste mijloace de comunicare electronică sunt foarte eficiente, foarte comode, dar uneori apar întârzieri inexplicabile, de ore sau chiar zile, care pot conduce la mari neplăceri sau chiar adevărate drame.

Anghel era un prieten de suflet al lui Alex. Îl cunoscuse la sanatoriu, unde stătuseră în aceeaşi cameră aproape doi ani.

Alex era elev, iar Anghel era student la filozofie la Cluj-Napoca. Ambii aveau probleme cu oasele, care se vindecau foarte greu. Tratamentele ţineau ani de zile. Dacă Alex făcea şcoală chiar în sanatoriu, pentru Anghel era mai greu. El trebuia să meargă în sesiuni, la universitate, să-şi dea examenele.

60

După plecarea din sanatoriu, fiecare a avut drumul său în viaţă. S-au mai întâlnit după mai bine de 20 de ani. Era după apariţia primului roman al lui Alex. Prin intermediul prietenului său de la ClujNapoca, cel care de fapt îi publicase cartea, un exemplar a ajuns şi la Anghel. Era cadru didactic la Universitatea Babeş-Bolyai. La următoarea deplasare a lui Alex la ClujNapoca, cu ocazia unei conferinţe, au programat să se întâlnească. Îşi dăduseră întâlnire în holul unui hotelului unde avea loc evenimentul respectiv. Alex avea de moderat o sesiune cu care începea programul de după amiază. Îşi propusese să ajungă acolo pe la ora prânzului, să mănânce şi apoi, până la începerea lucrărilor, să stea de taclale cu Anghel. Nu se mai întâlniseră de mai bine de două zeci de ani. Între timp comunicaseră doar prin câteva scrisori, scrise de mână, despre situaţia din spital, despre sănătate şi foştii colegi de acolo.

Mai mult despre trecut decât despre prezent! Anghel nu folosea nici calculatorul, nici telefonul mobil, iar telefonul fix pe care-l avea era mai mult defect! Una era să scrii şi să citeşti scrisori şi alta era să stai de vorbă cu el! Când începea o ideie nu se mai oprea, era greu săl opreşti, să intervii în discuţie. Avea un ton ridicat şi un ritm sacadat similar cu cel al lui George Călinescu şi dădea impresia că îi place să se asculte vorbind. Acorda o mare atenţie dicţiei!

– Alex dragă,... nici nu ştii cât mă bucur că, în sfârşit, ne întâlnim!... Am mai corespondat noi, am mai ţinut legătura şi cu diverşi foşti colegi din sanatoriu. Când am găsit cartea ta la Editură, la Răducu, parcă m-a luminat Dumnezeu! Răducu era Decanul de la Cluj-Napoca, prietenul lui Alex, cel care-i editase cartea.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn – Dar de unde îl cunoşti pe Răducu?

Nu ştiam că vă ştiţi!...

– Răducu!... Este un băiat de zahăr!...

M-a ajutat să public o carte. Ştii cât de greu se publică azi! Mai trec, când am timp, pe la editură să văd ce a mai scos. Când am văzut cartea ta, după prezentarea autorului de pe copertă, am realizat că tu eşti! Nu îmi spusesei că scoţi o carte la Cluj!... Am citit-o şi mi-am zis că este totuşi cazul să ne întâlnim!...

– Am publicat multe cărţi, dar fiind în domenii diferite de activitate nu mi-a venit să deschid discuţia pe această temă! Întradevăr, am constatat şi eu că doar câteva scrisori pe an este insuficient! Apropo, de ce nu foloseşti telefonul mobil sau e-mail-ul?

Am putea comunica mai uşor!...

– Nu folosesc asemenea instrumente!...

Eu sunt tot cu scrisul de mână.

Nu mă obişnuiesc cu metodele astea moderne. O să mor un tradiţionalist!... Toate cărţile pe care le-am publicat au fost scrise întâi de mână şi apoi cei de la edituri au făcut restul!...

– Ce faci? Unde eşti? Cu ce te ocupi?

Ai familie?, continuară în avalanşă întrebările lui Anghel. Nici desprea acestea nu am reuşit să discutăm în sumara noastră corespondenţă!

Anghel vorbea atât de tare încât chiar îi deranja pe cei din jur şi atât de repede încât trebuia să faci efort pentru a-l putea urmări.

– Sunt bine. Sunt directorul unui institut de cercetări din Bucureşti, sunt profesor universitar, sunt însurat şi am un copil, i-a răspuns concis Alex la şirul de întrebări.

– Măi,... eşti şi scriitor!... De ce eviţi să spui asta?... Ascultă-mă pe mine, eşti ANUL II, serie nouă, nr. 4 (25), aprilie, 2016

scriitor!... Am citit cartea ta şi m-a uns pe suflet!... Aşa de bine ai descris viaţa noastră din sanatoriu, că pentru o noapte m-ai făcut să mă simt ca şi cum aş fi fost din nou acolo!... Am plâns, mă’ pezevenchiule, şi eu nu plâng aşa uşor!...

– Mă bucur că ţi-a plăcut cartea!...

Vezi, avem şi noi ciudăţeniile noastre! Dacă din întâmplare nu aveam un prieten comun, poate cartea nici nu ar fi ajuns la tine!...

– Tu ce faci? Am aceleaşi întrebări pe care mi le-ai pus tu mie.

– Dragule,... află că fac bine! Acum fac bine, dar am avut ceva probleme de familie.

– În ce sens ai avut probleme de familie?

– În alt sens decât au ceilalţi. Am făcut greşeala să mă însor după zeci de ani de burlăcie!...

Ce-mi lipsea mie însurătoarea?...

Eu aveam tot ce-mi trebuia, mâncare, spălat rufe, etc., de la maică mea. M-am însurat şi nu a ieşit bine.

– Cum adică nu a ieşit bine? S-a întâmplat ceva cu doamna? Este bolnavă? A murit?

– Nu, dragule!... Ea este o femeie de zahăr, dar eu nu mă puteam obişnui! Ea vroia să avem o viaţă socială, să mergem în vizite, să mergem la spectacole şi, Doamne fereşte, să avem copii. Ce mă făceam eu cu toate astea pe cap?... Când mai citeam, când mai scriam, când mai completam jurnalul? Ştii bine că îl ţin de la 7 ani!?

– Şi ce s-a întâmplat până la urmă?

Zici că acum eşti bine!

– Am discutat cu ea. I-am propus să găsească alt bărbat, i-am propus chiar să o ajut să găsească un om bun. L-am găsit împreună şi luna trecută am fost la nuntă!...

– Şi acum te simţi bine?

61

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn – Ca un prunc!... Reiau viaţa de acolo de unde o lăsasem când m-am însurat. În perioada căsătoriei nu am putut face nimic pentru sufletul meu, rămăsesem în urmă cu multe! Nu reuşeam să le fac pe toate şi mă bucur că am avut tăria să renunţ la ceea ce îmi consuma cel mai mult timp şi îmi producea cele mai mici satisfacţii.

– Mai era o soluţie, mult mai practicată de alţii. Sincer să fiu, soluţia ta este mai puţin utilizată!...

– Care era aceea?

– Să-ţi iei o amantă!...

– Glumeşti?... Păi cum să mă descurc cu două dacă eu n-am putut doar cu una?...

– Soţia credea că eşti la amantă, amanta credea că eşti la soţie şi tu puteai să studiezi liniştit în bibliotecă!

– Ha, ha, ha!

Este bună!...

Trecuse mai bine de o noapte de când stăteau de vorbă şi Anghel nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi dorit să ajungă la finalul discuţiei. Mai aveau mult de vorbit. Nu vorbiseră de slujbe, de politică, etc. Discuţia s-a încheiat a doua zi dimineţa, când Alex trebuia neapărat să se întoarcă la Bucureşti!... Pentru moderarea sesiunii l-a rugat pe un coleg să-l înlocuiască, iar mâncarea le-au adus-o cei din restaurant acolo, în holul hotelului.

I-a propus lui Anghel să vină pe la el, la Bucureşti, când are vreo problemă pe la minister sau în altă parte. Îi oferise varianta să doarmă la el acasă şi astfel puteau continua discuţia.

Mira avea o mare problemă economică referitoare la familia sa. Soţul, împreună cu prietenii lui veseli, deschiseseră o afacere.

Aceasta a mers bine o perioadă, dar criza economică i-a dus la faliment, cu obligaţia plăţii unor sume foarte mari. Solidaritatea 62

ei familială a funcţionat şi de această dată.

A trebuit să vândă tot, pentru a putea acoperi pierderile. I-a spus lui Alex despre aceste probleme. Îi spunea tot! Aceasta era convingerea lui în acel moment. Modul însă cum i-a spus, gestionarea acestui moment de o deosebită tensiune, precum şi comportamentul său în acel moment, au scos în evidenţă, încă odată, corectitudinea, echilibrul, tăria ei sufletească.

Era într-o dimineaţă, devreme. Plecau împreună la un curs în altă localitate. Nu părea nimic deosebit. Chiar la ieşirea din oraş au vrut să oprească să bea o cafea. A fost doar un pretext pentru a putea discuta ceva în absenţa şoferului.

– Am păţit ceva de o gravitate comparabilă cu aceea când l-au arestat pe Dorin, a început ea cu o voce slabă, dar fără să pară că este panicată.

– Ce este?... Ce s-a întâmplat?... Alex devenise brusc mai îngrijorat decât ea.

I-a povestit despre încurcăturile economico-financiare în care intrase Dorin sfătuit de prietenii săi. Consecinţele erau deosebit de grave.

– Să ne întoarcem înapoi, a propus Alex. Anunţăm că s-a întâmplat ceva grav şi amânăm cursul.

– Nu!... Ne facem programul normal de azi şi de celelalte mă ocup de mâine. Nu putem încurca nişte oameni care cred în noi şi ne aşteaptă!

Au mers mai departe, la curs, unde a fost adorabilă, ca şi cum nimic nu s-ar fi înâmplat! S-a întrecut pe sine în claritate şi inteligenţă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ooaassppeeţţii oaspe ţi

Ana-Cristina Popescu

Cuvintele Cuvintele se nasc în suflet, în sufletele celor care au ceva de spus, a celor ce simt trăirile fiecărui lucru, pulsul oricărei vieţi „Aici e casa mea. Dincolo soarele şi/grădină cu stupi./Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă/şi aşteptaţi să vobesc. – De unde să-ncep?“ spune scriitorul Lucian Blaga în opera litarară „Către cititori“. Fiecare scriitor poate lăsa sufletul să vorbească despre ceea ce-l reprezintă, să dea glas sufletului prin cuvânt, să îi ofere libertatea să plângă şi să râdă prin artă „Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit/aşa de mult să plângă şi n-au putut.“ („Către cititori“, Lucian Blaga) Cu ajutorul cuvintelor poţi să descoperi lumea aşa cum nici nu ai avut curajul să ţi-o imaginezi vreodată. Lucian Blaga în poezia „Către cititori“ făcând apel la credinţa cititorului se adresează acestuia spre a-l face să înţeleagă că prin cuvânt poţi „să vorbeşti cât vrei:/despre soartă şi despre şarpele binelui,/despre arhanghelii cari ară cu plugul/grădinile omului,/despre cerul sub care creştem, despre ură şi cădere, tristeţe şi răstignire/şi înainte de toate despre marea/trecere.“ Iubitorii de cuvânt înţeleg cum să dea glas fiecărui sentiment, fiecărui lucru, fiecărui eveniment. De acest adevăr se va convinge fiecare iubitor de lectură ce îşi va face timp să studieze opera pictorilor de litere şi sunete, sculptorilor de cuvinte, ce

ANUL II,IIserie ANUL , serienouă, nouă,nr. nr.4 4(25), (25),aprilie, aprilie,2016 2016

îşi va face timp să pătrundă în universul altui suflet.

Fiecare artist este unic. Universul sufletului de artist este asemeni unei flori.

Ascunde atâta nectar şi polen, atâta parfum şi culoare şi îl invită pe cititor să-l cunoască, să guste nectarul eternităţii prin cuvânt.

Oricare om poate să fie un artist desăvârşit, trebuie doar să pătrundă în sufletul său, să-i asculte glasul şi să scrie despre frământările lui de-o viaţă, să nu obosească niciodată în a aduna nectarul sufletesc şi a-l prelucra pentru a fructifica mierea din cuvinte. Doar prin multă muncă şi cunoaştere de sine va crea o operă literară valoroasă ce va birui timpul „Trebuie să moi pana în inima mea,/Să scriu despre toamna din gândurile mele.“ (G. Lesnea, „Nu ştiu“) Adesea gândurile sunt bătute de vânt ca frunzele toamna. Deşi aurii rătăcesc fără ţintă până când vei reuşi să le prinzi de aripi şi să le înţelegi zborul.

Atunci auriul lor va depăna istorii şi sufletul va prinde glas înşirând „Cuvinte de foc pe zăpada hârtiei.“ (G. Lesnea) Sufletul va cânta atunci despre tot ceea ce-l înconjoară, despre oameni, despre viaţă şi moarte, despre cer şi pământ, despre apă şi foc.

Scriitorii vor gusta eternitatea prin cuvinte, prin acele bobiţe de ambrozie şi nectar ce se nasc în sufletele celor ce au ceva de spus, în fiinţa celor ce doresc să împărtăşească şi altora din tainele vieţii lor. „Trebuie ceva adânc şi puternic să spun/Înainte de a intra în cripta veciei [...]

Să-mi ridic sufletul de lângă pământ/Să-l fac să-nvie-n poeme.“

63

ddiippttiicc coper ta4 64

A Alle ex xe eii M Ma atte ee evviic cii

V Va assiille eM Miilliitta arru u

H Hrriisstto oss a au u îîn nvviia att

H Hrriisstto oss a a îîn nvviia att!!

SSee aașștteerrnnuussee ppiiaattrraa ppee pprrooaassppăăttuull m moorrm mâânntt ȘȘii nnooaapptteeaa ccoobboorrââssee,, aaccooppeerriinndd cceettaatteeaa..

SSee lliinniișșttiissee nneeaam muull vvâânnzzăărriiii.. PPee ppăăm mâânntt EErraa oo ttaaiinnăă m maarree...... m miinnuunnee--aapprrooppiiaattăă..

H Hrriissttooss aa îînnvviiaatt!!CCee vvoorrbbăă ssffâânnttăă!! ÎÎțții ssiim mțții ddee llaaccrriim mii ccaallddee oocchhiiii uuzzii ȘȘii--nn ssuufflleett ppaarrccăă sseerraaffiim miiii--țții ccâânnttăă D Dee ccââttee oorrii,, ccrreeșșttiinnee,, oo aauuzzii??

A Auu ssttaatt ttăăccuuțții ddee ppaazzăă cceeii ddooii oossttaașșii ssttrrăăjjaarrii N Nee--aattiinnșșii ddee m măărreețțiiaa aaddâânnccuurriilloorr ffiirriiii,, N Neepprreessiim mțțiinndd vveenniirreeaa m miinnuunniiii cceelleeii m maarrii CCee--aavveeaa ssăă sscchhiim b e f a ț a ș i r o s t u l o m e mbe fața și rostul omenniirriiii..

H Hrriissttooss aa îînnvviiaatt îînn ffiirruull iieerrbbiiii,, A A îînnvviiaatt H Hrriissttooss îînn A Addeevvăărr;; ÎÎnn ppooiieenniițțaa--nn ccaarree zzbbuurrddăă cceerrbbiiii,, ÎÎnn fflloorriillee ddee ppiieerrssiicc șșii ddee m măărr..

ȘȘii iiaattăă m miieezzuull nnooppțțiiii,, ddee sstteellee--m mppooddoobbiitt;; U Unn ttuunneett lluunngg ss--aauuddee,, ppăăm mâânnttuu--nn eell vvuuiieeșșttee,, A Addâânnccii ppuutteerrii îîll m miișșccăă,, iizzbbiinndduu--ll.. ZZgguudduuiitt,, M Moorrm mâânnttuullsseeddeesscchhiiddee:: ssccrriippttuurraa ssee--m mpplliinneeșșttee..

ÎÎnn ssttuuppiiii ddee aallbbiinnăă ffăărrăă ggrreeșș,, ÎÎnn vvâânnttuull ccaarree ssuuffllăă m mâânnggââiiooss ÎÎnn rraam muurraa--nnfflloorriittăă ddee cciirreeșș D Daarr vvaaii,, îînn ssuufflleett țții--aa--nnvviiaatt H Hrriissttooss??

LLuum miinnii lluucceesscc llaa gguurraa m moorrm mâânnttuulluuii ddeesscchhiiss,, ÎÎnnttuunneecciim meeaa ppiieerree oo cclliippăă--nn ttooaattăă ffiirreeaa....

H Hrriissttooss îînnvviiee!!..... PPaazznniiccii,, ssăă ffiiee vvoouuăă vviiss,, LLuum miinnaa vvăă oorrbbeeșșttee,, vv--aa îînnlleem mnniitt uuiim miirreeaa!!

A Aii ccâânnttăărriitt ccuu m miinntteeaa ttaa,, ccrreeșșttiinnee,, CCââtt bbiinnee aaii ffăăccuutt ssuubb cceerr uum mbbllâânndd,, TTee ssiim mțții m măăccaarr aaccuum m ppoorrnniitt sspprree bbiinnee M Măăccaarr aaccuum m ttee ssiim mțții m maaii bbuunn,, m maaii bbllâânndd??

LLuum miinnăă ddiinn lluum miinnaa cceerreessccuulluuii ccuupprriinnss LLuucceeșșttee--aaccuum m ppee cchhiippuu--ii,, ÎÎll--nnaallțțăă bbiirruuiinnțțaa.. ȘȘii,, lleeppăăddâânndd ppăăm mâânnttuull,, îîii llaassăă ffoocc nneessttiinnss PPee ccaalleeaa m mâânnttuuiirriiii:: nnăăddeejjddeeaa șșii ccrreeddiinnțțaa..

SSiim mțții ttuu ttooppiittăă--nn ssuufflleett vveecchheeaa uurrăă??

M a Maii vvrreeii ppiieeiirreeaa cceelluuii pplliinn ddee H Haarr?? ȚȚii--aaii ppuuss zzăăvvoorr ppee bbâârrffiittooaarreeaa--țții gguurrăă??

IIuubbiirreeaa ppeennttrruu sseem meennii oo ssiim mțții jjaarr??

CCuu m mooaarrtteeaa SSaa,, ppee ccrruuccee m muurriinndd nneevviinnoovvaatt,, N Nee--aauu ddaatt EEll nnoouuăă ppiillddăă aa m maarriii jjeerrttffii ddee SSiinnee,, CCuu m o a r t e a S a p e m o a r t e moartea Sa pe moarte ccăăllccâânndd aauu îînnvviiaatt SSpprree îînnvviieerreeaa vviieețțiiii îînn ffaapptteellee ddee bbiinnee..

O O,, ddaaccăă--aacceessttee lleeggii ddee--aa ppuurruurrii ssffiinnttee ÎÎnn aauurr m măăccaarr aazzii ttee--aauu îîm mbbrrăăccaatt CCuu sseerraaffiim miiii--nn ssuufflleett iim mnn ffiieerrbbiinnttee A i d r e p t s ă c â n ț i : H r i s t Ai drept să cânți: Hristooss aa îînnvviiaatt!!

CCâânnttaațții ccuu bbuuccuurriiee aacceelluuii CCee--aauu ssccăăppaatt PPee oom m șșii oom meenniirreeaa ddee m mooaarrttee ssuufflleetteeaassccăă.. ÎÎii PPaașștteellee!! V Viiaațțăă!! H Hrriissttooss aauu îînnvviiaatt!!

IIuubbiirree îînnttrree ooaam meennii șșii ppaaccee ssăă ddoom mnneeaassccăă!!

AApprriilliiee 11991100

64

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură