Revista Cronos nr. 7 (28), iulie 2016

coper ta 1

EDITORIAL 3 EVENIMENT LITERAR 4-9 ESEU 10-13 CRONOLOGIE 14-15 POEZIE 16-22 PROZĂ 23-25 CRONICĂ DE CARTE 26-30 JURNAL/BLOG 31

RECOMANDĂRI 32-35 PAGINA MEMBRULUI 36-37 ACUM, DUPĂ ANI ŞI ANI 38-45 LECTURI ÎN FOILETON 46-56 UMOR 57-58 NOTE DE CĂLĂTORIE 59-60 ARTE 61-63 ANIVERSARE 64

coper ta 2

AURORA LUCHIAN 57 BURICEA MIHAI 21 CATI URUCU 4 CONSTANTIN STANA 26 ELENA AGIU NEACSU 53 GABRIEL DRAGNEA 18 GABRIELA MIMI BOROIANU 19 GMB & MI 64 IOAN ROMEO ROŞIIANU 31 ION IONESCU-BUCOVU 14 LENUŞ LUNGU 10, 16

2

MARIA NICULESCU 36 MARIAN MALCIU 32 MIHAELA MOŞNEANU 23 NICOLAE POSTOLE 59 NICOLAE VASILE 3, 46 OLGUŢA TRIFAN 17 OVIDIU ŢUŢUIANU 38 THEODOR BARBU 61 VIOREL CROITORU 22 ZINA DORINA PANCU 12 ZINCA IULIAN MARIUS 20

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae Vasile

Domnul păzește pepenii! În epoca prezentă, în care fosta industrie grea, dezvoltată cu atâta muncă de poporul român, nu de Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu, a fost înlocuită de o „industrie” de pază și protecție, o armată de bodygarzi, o întâmplare reală, pe care aş categorisi-o la capitolul „Frica de Dumnezeu păzeşte pepenii”, ne arată că pot exista și alte soluții, decât cele de forță, în apararea bunurilor proprii de hoții care au împânzit toată țara.

Era undeva, la ţară.

Un bătrân, care reuşise în viaţa lui, prin muncă cinstită, să adune tot ce-i trebuia la bătrâneţe, era hărţuit permanent de o gaşcă de vecini tineri şi leneşi, care-i mai erau şi rude. La ţară, sunt sate în care toţi sunt rude cu toţi. Învăţaseră rosturile casei şi umblau pe acolo ca la ei acasă. Furau cu grijă, dar din ce în ce mai mult.

Sperau ca bătrânul să nu se prindă şi astfel mecanismul lor de a fura să se perpetueze. Întâi au furat mâncare, apoi bani, apoi ţuică, apoi carne de porc, după tăierea porcului de Crăciun. Furau cu măsură, ceea ce presupunea doar efortul fizic al unei persoane, pentru a nu atrage atenția celorlalți vecini de bună credință. Văzând că merge şi profitând de lipsa mai îndelungată a bătrânului de acasă, din motive de boală, băieţii şi-au dezvoltat capacităţile de a fura, au trecut la lucruri mai voluminoase. Au furat fânul din pătul şi apoi porumbul din podul casei, unde se putea intra doar prin interior. Era vorba de patru căruţe de porumb. După fiecare fază de furt, bătrânul făcea câte o plângere la poliţie, aşa doar ca să-i mai sperie. De fiecare dată, poliţia făcea un dosar pe care îl trimitea la parchet şi de fiecare ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

dată, la solicitările unora sau altora binevoitori, bătrânul îi ierta.

La un moment dat, bătrânul a murit şi dosarul şi-a urmat cursul.

Hoţul a fost condamnat la închisoare cu executare. În momentul condamnarii se afla în Spania şi nici prin gând nu-i trecea că s-ar afla în vreun pericol. Deşi justiţia pământeană este în mare agonie, în schimbul acesteia a lucrat justiţia divină.

La intrarea în ţară, cu ocazia unei sărbători religioase, poliţia de frontieră a executat un ordin prin care hoțul era dat în urmărire internațională, l-a arestat şi dus direct în puşcărie. A început agitaţia specifică. Rar am văzut oameni cu bun simţ care să-şi recunoască vina.

Nici măcar atunci când sunt prinşi în flagrant. Creează o atmosferă în jurul lor ca şi când ceilalţi sunt de vină pentru că au fost ei prinşi!

Mama hoţului a mers la moştenitorul bătrânului, rugându-l, cu cerul şi cu pământul, să-l ierte, că are familie grea, că n-a ştiut ce face... şi aşa mai departe.

Moştenitorul, nefiind prea implicat şi interesat în moştenirea de acolo, a semnat până la urmă o hârtie prin care menţiona că-l iartă pe făptaș, liniştind astfel toată hoarda de leneşi din spatele hoţului. Dar liniștea lor nu a fost de lungă durată.

Le-a stricat liniştea o scrisoare de la judecătorie, care a venit după un timp, şi care comunica sec: „Dreptul la a ierta nu se moşteneşte, se continuă executarea pedepsei”.

Atunci au realizat ei ce rău este să rămâi neiertat de cineva care nu mai este în viață. În lipsă, nu mai are cine să te ierte!...

Curtea bătrânului a rămas de atunci neatinsă. Nimeni nu a mai îndrăznit să ia nici măcar un fruct din pom fără să întrebe, deşi mai rămăseseră destule obiecte de valoare acolo.

3

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Sosesc deci, cam pe la ora 19.00, la locul binecunoscut deja – Bingo Chez Gabi.

eveniment literar 5-6

Cati Urucu

Florin-Paul Camen „Dragostea de-a iubi”

şi

„Poezia naşte aripi, folkul te învaţă să zbori”

Din nou doamna Maria Simion s-a gândit că ar putea să fim împreună cu oamenii buni şi frumoşi, care-şi mai găsesc răgaz şi pentru bucuria de a redeveni copii, din când în când, dar şi să redescoperim „dragostea de-a iubi”. Aşa că, sub acest generic, a organizat un spectacol, la care am avut bucuria să fiu invitată.

Pentru că, de când am cunoscut-o, am înţeles cât de important este pentru noi să păstrăm legătura cu spiritul nostru, cu copilăria şi cu obiceiurile frumoase ale pământului în care ne-am născut, am acceptat imediat să merg la specatacol. Înţeleg că l-a invitat pe domnul FlorinPaul Camen, să ne vorbească el, împreună cu chitara sa, despre filosofia iubirii, pe cât de simplă, atât de necesară.

Este adevărat că, prinşi în vârtejul cerinţelor zilnice, prea mulţi dintre noi, uităm să ne îndrumăm paşii spre cotloanele copilăriei, care stau ascunse pe undeva prin inimile noastre, gata oricând să izbucnească spre lumină, dacă noi le vom chema. Şi, ele vin atât de repede, dacă le îmbii cu sunetele unei chitare, cu un vers gingaş sau cu orice amintire legată de inocenţa noastră sau cu chipuri dragi, care ne-au legănat aripile inefabilei copilării.

4

Mă întâmpină, ca de obicei doamna Maria Simion. E frumoasă. Poartă părul aşa cum o ştiu dintotdeauna. Podoaba ei capiliară, pare că-i armonizează chipul întro mătase ciocolatie, iar ochii blânzi şi inteligenţi, găsesc de cuviinţă să te mângâie cu câte o licărire de bunăvoinţă, la fiecare întâlnire. Costumul alb, din pânză românească, ţesută manual, se aşează pe trupul său, ca un voal al unei crăiese ce îi dă strălucire, putere şi statornicie.

Mă conduce la masa pe care a rezervat-o, unde am bucuria să-l întâlnesc pe amicul nostru Costel Hogaş. Se ridică să mă primească. E cam de vârsta mea domnul Hogaş.

Are împământenite bunele obiceiuri şi maniere, pe care probabil că azi, tinerii le dispreţuiesc.

Se apropie de urechea mea şi mă anunţă discret că unul dintre nasturii de la rochia pe care o port, a cedat sub strânsoarea pe care i-am impus-o. Îl închei, după ce îi mulţumesc pentru felul discret în care m-a atenţionat şi mă angajez, în modul cel mai hotărât să dau jos imediat kilogramele pe care le-am acumulat în ultima vreme.

Azi nu este prezentă doamna Aura iar asta îmi umbreşte un pic bucuria. Însă, domnul Costel Hogaş mă priveşte de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, zâmbindu-mi amical. Noroc că se întâmplă să fiu alături de o distinsă doamnă, discretă şi manierată, care înţeleg că se numeşte Mary Creţu. Mai târziu am înţeles că este şi o poetă sensibilă iar aceasta explică într-un fel discreţia şi modestia domniei sale.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Uit repede de vârsta care înaintează fără jenă, parcă direct proporţional cu greutatea mea, imediat ce apare pe scenă un domn relativ tânăr, care îşi pregăteşte cu minuţiozitate instalaţia de sonorizare. E slăbuţ, de înălţime medie şi ager, ca un dac rătăcit de milenii prin Carpaţii noştri dragi.

Poartă un tricou pe care desluşesc un mesaj, ce îmi cheamă imediat zâmbetul: „Folkist pe cont propriu” şi „Poezia naşte aripi, folkul te învaţă să zbori” Mesajul acesta este împărţit în două.

Prima parte a lui este pe pieptul tricoului, iar cel de-al doilea fragment, pe spatele lui.

Aflu că domnul se numeşte Florin-Paul Camen şi că este protagonistul spectacolului din această seară. Îmi scot agenda, aliata care mă scoate din toate încurcăturile în care mă pune memoria mea cam obosită şi mă pregătesc să-i împărtăşesc părerile, observaţiile şi impresiile care mă vor anima în seara aceasta. Se pare că voi avea ce scrie.

Spectacolul este deschis de doamna Maria Simion. Nu ne vorbeşte protocolar, ci ne tratează ca pe nişte prieteni, cărora vrea să le aducă bucurie în seara aceasta, aşa cum face de fiecare dată când ne întâlnim. În numele copilăriei ne recită „Un greier îndrăgostit”. După felul în care ne vorbeşte, după atitudinea domniei sale pe scenă, doamna Maria Simion exprimă fără echivoc, experienţa de decenii pe care o are în formarea şi dezvoltarea copiilor.

Ni-l prezintă apoi pe Raul Radu, un mai vechi prieten de-al nostru, care ne interpretează doua melodii, dintre care, a doua, „Mi-e dor de vacanţă”, face parte din ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

repertoriul personal. Observ că domnul Florin-Paul Camen îl acompaniază pe micuţ, vesel şi încântat de prezenţa copilului pe scenă. Dar, poate că este şi mai fericit de însăşi intrarea domniei sale în lumea copilăriei...

Imediat ce părăseşte scena, doamna Simion ne anunţă că azi avem un alt invitat de seamă: Anatolie Palade. El vine în faţa noastră cu o „preafrumoasă fată”, numită Irina. Cântă împreună despre motivaţia de a trăi pe această lume: satul, graiul, tot ceea ce este sfânt pentru noi...

Vocile lor adolescentine, ne aduc în inimi speranţe. Ele răsună ca nişte vibraţii ale petalelor aceleiaşi flori, vibraţii simţite de toţi românii sensibili şi iubitori de neam.

Ne cântă din repertoriul soţilor Teodorovici, ca să nu uităm că suntem români prin existenţa noastră, acum, în viitor, dar şi dincolo de moarte. „Tu, iartă-ne, limbă română”, rugăciune făcută cu credinţă şi distincţie de Adrian Păunescu, se aude atât de limpede şi de răscolitoare din piepturile acestor tineri, încât ai impresia că tâşnesc din inimile lor, izvoare de lumină şi de speranţă.

Pe acest frumos crăişor al Basarabiei, l-am mai văzut la câteva spectacole. Ştiu că este student la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi că iubeşte poezia lui Adrian Păunescu, aşa cum mulţi adevăraţi români o iubesc, că se consideră, aici, acasă la el şi simte că fiecare strop de apă, de aer sau de praf din Bucureşti, este fratele celuilalt strop din Chişinău, Bălţi, Cahul sau Tighina.

5

eevveenniim meenntt lliitteerraarr Într-o zi sper să putem vorbi mai mult, bănuiesc că are nenumărate doruri şi foarte multe vise această minune de crăişor al Basarabiei!

Deocamdată, superbul său microrecital s-a sfârşit şi ne anunţă că se grăbeşte, fiindcă este vacanţă si trebuie să meargă la parinţi chiar în seara aceasta.

Doamna Maria Simion ne anunţă că urmează să-şi înceapă recitalul artistul Florin-Paul Camen.

Ni-l prezintă, încredinţată că acest artist ne va face să binecuvântăm orele pe care le vom petrece alături de domnia sa. Ştiu că aşa va fi, pentru că doamna noastră organizatoare, invită numai artişti pregătiţi, talentaţi şi cu un profil moral desăvârşit.

Deci, domnul cu inspirata inscripţie de pe tricou, se apropie de microfon.

Ne mulţumeşte pentru timpul pe care ne-am hotărât să-l petrecem împreună şi ne spune că vine tocmai din Valea Jiului. Ne priveşte zâmbind, asigurându-ne că, deşi vine de acolo, singura bucată de lemn pe care a adus-o cu domnia sa, este chitara. O ridică uşor deasupra capului, mândru şi zâmbitor, iar noi aplaudăm încântaţi de gluma cu care şia făcut atât de deosebit intrarea pe scenă.

Fost membru al cenaclului Flacăra, protagonistul acestei seri, pare că ne va dărui clipe, înmiresmate de suverana prezenţă mereu la concertele folk organizate de Maria Simion – şi anume arta de calitate.

Prima melodie pe care ne-o dăruieşte, se numeşte „Actor cu chitara”

6

Pricep din versurile pline de înţelesuri şi de metafore ale acestei piese muzicale, că ei, artiştii, au o „mască de lemn”, pe care şio aşează de fiecare dată când inima lor plânge iar chitara şi vocea trebuie să exceleze cântând.

Ca mesajul său să fie mai convingător, artistul nostru, cheamă în ajutorul său şi muzicuţa, pe care şi-o instalează cu emoţie, dar şi cu experienţa celui ce nu se găseşte pentru prima oară pe scenă. „Eu cred în oameni şi-n ceea ce cânt” ne spune Florin-Paul Camen şi am tendinţa să-l cred, pentru că, ascultându-l, urmărindu-i gestica, mi-l imaginez ca pe un pandur de al lui Iancu Jianu, care în locul flintelor, şi-a luat chitara şi muzicuţa, pentru ca muzica lui să plutească peste Trotuş, peste Jii, coborând spre Danubiul nostru veşnic. Îi primim cântecele cu multă bucurie, pe care artistul nostru o simte, neuitând să ne mulţumească, subliniind că se simte emoţionat şi înflăcărat, nu de căldura de afară, ci de de aceea a sufletelor noastre.

Pe versurile lui Radu Gyr, Florin-Paul Camen ne cântă „Aş vrea”, nu înainte să ne specifice că toate cântecele de până acum au fost pe versurile poetului Adrian Păunescu.

Ne anunţă apoi că în curând se va naşte piesa „Iubirea noastră”, de al cărui succes, nu mă îndoiesc că ne vom bucura împreună cu toţi bucureştenii, dornici să o asculte.

Pentru că suntem între prieteni, aşa cum obişnuieşte să ne spună domnul Andrei Păunescu la spectacolele sale, hotărâm că ar fi momentul să ne bucurăm şi de creaţiile poeţilor prezenţi în sală, astfel încât, doamna Maria Simion ne propune să

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr o ascultăm pe tânăra autoare de versuri Maria Udrea. Domnia sa ne recită un poem de dragoste, numit „Strigăt de fericire”. „Hei, voi cei de acolo, mă auziţi? Ştiţi ce minune-nseamnă să iubiţi?”, ne întreabă autoarea în poemul său minunat în care invocă păsările, vântul, pădurea, pe care le roagă să participle la fericirea sa care răsună ca un strigăt de fericire.

Interesant şi plăcut poem, pe care îl aplaudăm cu entuziasm, mai ales, că fiecare dintre noi ne-am descoperit în această frumoasă ipostază, în care tânăra poetă se găseşte acum!

Coboară de pe scenă, purtând pe buze un zâmbet triumfător şi enigmatic, care îi luminează şi îi înfrumseţează mai mult minunatul chip.

Ca un stejar înflorit, vine la microfon domnul Bădiţa Dumitru, poetul care este dispus să răspundă tinerei poete, dându-i replica potrivită. Aflăm că poezia domniei sale se numeşte:”Răspuns la ecou”.

Rosteşte cu şarm, dar şi cu convingere, versuri care se lipesc imediat de inimile noastre, cuvinte adresate iubitei sale, dar şi tuturor doamnelor îndrăgostite: „Te regăseam prin codrii seculari/În frunze şi în flori şi-n iarbă/Zidită parcă-n trunchiuri de stejari/Ce aşteptau sărutul să mi-l soarbă”...

După acest scurt, dar minunat moment poetic, revine la datorie Paul Camen. „Nu regizez distanţa dintre noi”, ne spune împreună cu chitara domniei sale, creându-ne, pe tot timpul desfăşurării prestaţiei sale artistice, o stare de confort care mângâie inimile noastre.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Cu vocea sa balsamică, sensibilul cantautor ne mai declară că „Totuşi există iubire” iar noi îl susţinem cu aplauze, pentru că pe lângă această convingere textuală, îi recunoaştem şi îi suntem recunoscători şi pentru existenţa iubirii din vocea sa adorabilă. Încă un moment poetic este asigurat de poetul Ion Forcoş. Domnia sa ne face cunoscută poezia sa: „O clipă”. Am reţinut din deosebita şi inteligenta sa creaţie, o strofă, pe care aş vrea s-o reproduc aici: „Dând veşnicia vremii pe viaţa unei clipe,/A cărui vis frumos te-ncântă cu iubire/În şirul zilelor tot mai grăbite/Alergi să afli gustul fericirii” Apoi, Romiţa Mălina Constantin, ne recită un poem, care spune că o reprezintă. Ne mai asigură că iubeşte, ba chiar adoră lumina.

Personal ştiu asta, pentru că am mai ascultato recitându-şi versurile, care ele însele reflectă lumina unui suflet înflorit. Am reţinut doar ultimile versuri ale poemului „Să-ntoarcem soarta într-un caer din Sahara”: „Am uitat să-ţi cer voie să măndrăgostesc/Eu beau, mănânc şi respir întrun caier de iubire/Sărută-mă! Noi suntem ultimii castelani care se sinucid împreună”.

Doamna Sanda Nicucie, o simpatică poetă, ne recită „Parcă, parcă”, o poezie veselă, asemenea spiritului său. „Când în final pe canapea/Uşor-uşor ne-am aşezat/Ce bine te-asortai cu ea/Sau... parcăparcă era pat!/Tu mi-ai şoptit: Ah, ce noroc,/În ochii tăi să văd înaltul!/Si ne pupam asa cu foc.../sau... parcă, parcă era altul!”… Cu toţii am gustat umorul Sandei Nicucie, pe care nu am lăsat-o să părăsească 7

eevveenniim meenntt lliitteerraarr scena până nu ne-a mai recitat o poezie, apoi autoarea a coborât de pe scenă zâmbind şi zâmbindu-ne iar noi i-am mulţumit pentru momentul extraordinar cu care ne-a încântat. Împreună cu Vanghele Gogu, care redă dragoste de viaţă şi bucurie oriunde se instalează o scenă, protagonistul spectacolului nostru a susţinut un potpuriu care a înflăcărat imediat publicul. Am observant că Florin Camen îi cunoaşte întreg repertoriul unicului Vanghele Gogu, cântând împreună cu domnia sa, ceea ce mă duce cu gândul la Cenaclul Flacăra în care au activat amândoi, experienţa acelor ani văzându-se, acum, pe scena.

Ascultându-i împreună, gândul îmi zboară la mama mea, care spunea că unii oameni par să fie crescuţi sub o cupolă de sticlă, unde au ascultat doar muzică de calitate, pe care şi-au însuşit-o, ca pe a doua limbă maternă.

Deliciul serii l-a făcut și copilul minune Sara Rusu, care participă la toate spectacolele împreună cu părinții săi. De data aceasta a cântat „Bucovină plai cu flori” acompaniată de Vanghele Gogu și de Florin Camen, apoi a recitat o poezie scrisă de Grigore Vieru, pe care a învățat-o la școală. Ca de fiecare dată, a arătat că scena e locul perfect pentru ea și că, așa cum „ziua bună se cunoaște de dimineață”, tot așa și talentul ei se vede încă de acum, din primii ani de viață.

Din păcate, acest moment magnific, pare că durează puţin, pentru că aşa se întâmplă când suntem fericiţi sau încântaţi de prezenţa unor persoane dragi.

Dana Florian, o artistă plină de şarm şi de intuiţie, cântă acum pentru noi, 8

melodii mai puţin cunoscute din repertoriul muzicii folk, dar ne aminteşte şi despre cum „trecea condorul” deasupra munţilor.

Dumitru Bădiţă recită apoi un acrostih dedicat Luciei Barbu, poetă sensibilă şi deosebit de talentată, după care, avem bucuria de a ne întâlni cu „Un vis trăsnit” al Mariei Simion, auzim şi fabula interesantă şi curajoasă a măgarului flecar... O admir pentru această compoziţie ironică, pentru îndrăzneala cu care a gândit şi a acţionat, publicând-o.

Maria Simion predă apoi microfonul Danei Florian, ca să-şi continue microrecitalul.

Artista rămâne în acelaşi registru, prezentându-ne fabula „Leul şi căţelul”, transpusă încântător pe strune de chitară.

La un moment dat, Dana Florian invită pe scenă un alt cantautor aflat în sală, Dan Manciulea. E o surpriză pentru noi toți, pentru că nu știam că vor evolua pe scenă atâția artiști! Așteptăm nerăbdători... Văd în ochii tuturor surpriza și nerăbdarea de a-l asculta pe noul artist, el fiind, ca și Florin Camen și Dana Florian, pentru prima dată pe scena de la Bingo Chez Gabi. Se vede imediat că formează o bună echipă împreună cu ceilalți doi colegi ai lui și urmează minute în șir de delectare împreuna cu cei trei artişti care se acompaniază și se completează reciproc.

Este o încântare să-i asculți repertoriul lui Dan Manciulea și e minunat să vezi pe scenă atâta armonie între artiști. Pe scurt, momentul a fost o adevărată delectare!

Urmează alte versuri, frumos armonizate cu vocea încântătoare a Danei Florian, după care poeta Maria Simion, pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt lliitteerraarr un fond muzical odihnitor, asigurat Dan Manciulea, ne recită superbul poem al doamnei Aura Ungureanu: „Priveşte toamna, iubite” Această mică bijuterie literară, ne vorbeşte despre secretul iubirii statornice: „Colorează-mi sufletul, aşa, uşor, în verde/Apoi, ridică-l şi pe cel galben/Amestecă-l cu puţin maroniu/Vezi, iubire, devine arămiu/Acum parcă sufletul scânteiază iar/Secretul unde a stat? În creion sau în tine, iubire? Ce crezi?”

Un vers cu iz filosofic, de o trăire şi o trimitere către iubirea plăsmuită din furtuni trecătoare sau nu, din sacrificii, curaj, demnitate şi devotament...

După acest moment, pe care mărturisesc că lam aşteptat cu înfrigurare, desluşit cu atâta încărcătură emoţională de inegalabila Maria Simion, sunt nevoită să părăsesc acest sanctuar al artei şi al iubirii de oameni, pentru că timpul ne coordonează în tot ceea ce facem. El ne impune programe – dorite sau nu de noi, el ne dă tăria să păşim în viaţă cu curaj, tot el ne estompează pornirile, el ne brodează amintiri dragi sau dureroase, doar el, într-o bună zi, ne răpeşte definitiv lumina. Plec deci, şoptindu-i domnului Hogaş hotărârea mea.

Mă însoţeşte până la ieşire. În drum, îmi iau rămas bun de la poeta Maria Simion, căreia îi ridic mâna, atingându-i-o de obrazul meu.

Semnul meu de afecţiune, dar şi de respect, pentru oamenii care ştiu să construiască fericirea semenilor, pentru oamenii care îşi îndeplinesc menirea cu care Dumnezeu i-a trimis aici, pe pământ.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Îl îmbrăţişez şi pe domnul Costel Hogaş şi pornesc grăbită să prind troleibuzul. Îi mulţumesc şi domniei sale, pentru că, de fiecare dată când ne întâlnim, ştie să-şi amintească şi să-mi povestească întâmplări, lucruri şi fapte ce merită reţinute şi scrise cândva.

Dar, deocamdată alerg după troleibuz, străduindu-mă să păstrez în minte cât mai multe impresii, amănunte şi armonii, pe care le-am trăit în seara aceasta.

Gata, am reuşit să urc, amintindu-mi de Gică Petrescu, şi de rugămitea lui: „dumă acasă, măi tramvai!”.

Mă aşez pe scaunul din faţă, ca să pot privi Bucureştiul noaptea.

E aproape linişte pe străzi.

Troleibuzul este aproape gol.

Doar eu, împreună cu încă un certat cu timpul, mergem spre casele noastre. Celălat călător priveşte liniştit spre podeaua troleibuzului. Eu privesc înainte, spre lumina reflectoarelor de dincolo de parbriz. Stelele îmi readuc, dincolo de lumina lor feerică, imaginile strălucitoare din spectacolul pe care am fost nevoită să-l părăsesc înainte de a se sfârşi... Îmi imaginez că, acum, Florin Paul cântă „Bieţi lampagii”, pe versurile marelui Păunescu. Parcă-i şi aud chitara şi vocea sa balsamică. Fiecare lumină de pe stâlpii bulevardului, pare a fi o lumină, sosită din inima poetului, ca o mulţumire pentru faptul că poporul acesta nu l-a uitat! Ce bine că mai avem dragostea de-a iubi!

9

eesseeuu suflete tot ce am simțit din ce am fost și suntem. Ne-am găsit între toate jumătățile lumii. Ne-am ales dintre toți îndrăgostiții lumii.

eseu 7-12

Lungu Lenuş

Clipa Pe pleoapele mele cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire și fină cu tremur închis în cuvânt. Trupul și sufletu-mi sunt început de zi cu fărâmă de soare incandescent ce așteaptă să conjugăm împreună verbul a vrea. Eu vreau, tu vrei... și să ne oprim aici.

Să oprim timpul în loc. Dar nu acum, pentru tine, pentru mine, nu acum!

Aș vrea... să ne întoarcem la cea dintâi clipă. Clipa celui dintâi cuvânt, a celui dintâi gest.

Clipa care mi-a desenat în suflet chipul tău drag în cele mai frumoase culori ale iubirii.

Mi-am încredințat sorților drumul și războiul meu a început cu gând de învingător, știind că în spatele oricărei victorii există un destin.

La început ți-am dăruit surâsul ca să-ți vegheze pașii, apoi lumina spiritului și căldura sufletului. Am pictat cuvinte atâta timp când tu ai semănat în mine tăcerea. Am adus ofrande zeilor pentru cea mai vinovată dintre cele mai nevinovate patimi lumești și pentru cel mai inocent păcat în vibrație pură, pentru Iubire.

Privești în adâncul tău acum și îmi zărești întreaga ființă de veghe lângă inima ta. Am găsit firul Ariadnei în labirintul tău și-acum urmele pașilor mei se imprimă ușor lângă urmele pașilor tăi. Ne îndreptăm cu gesturi curate către lumină păstrând în 10

Simțim în noi forța de a reface viața, de a relua firul de acolo de unde un fior de vânt l-a întrerupt, chiar dacă deasupra noastră muntele de inerție ne strivește. În spate lăsăm tristețea și pașii singurătății se aud îndepărtându-se.

Zbor Zbor adesea în jurul tău învăluindu-te, chemându-te, ispitindu-te.

O biată încercare de a ieși din anonimatul voit, o reacție firească a ochiului la strălucirea de o clipă a unui ciob de sticlă ce crede cu tărie că e diamant.

Câteodată sunt pasul pe care îl face condamnatul la moarte în golul prăpastiei unde-l așteaptă lei flămânzi.

Uneori e numai soare-n mine, e foc înalt, alteori atâta nefericire. Uneori e viață, alteori doar scrum.

Uneori sunt imaginație descătușată de miez de noapte, alteori zbucium.

Sunt legământul scris pe copacul sufletului sub care te adăpostești mereu și eu te acopăr cu frunze de cuvinte colorate de suflet și inimă. Sunt seri când șoaptelemi pulsează pe buze iubirea înflăcărată și seri când mâinile-mi sunt tremurătoare de mister. Sunt nopți când devin mesager al iubirii și zborului spre lumină și nopți când gândurile-mi sunt povară ce apasă dureros amintiri de demult.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Sunt zile când sufletul îmi cântă fericirea pe strune de chitară veche și inima pulsează rubin sclipitor. Din când în când mă transform în frântură de basm spus la căldura sobei și atunci sunt umbra ce nu o vezi, dar te urmează mereu, în vis și aievea.

Câteodată simți pulsul inimii mele în mâna caldă și palma întinsă îți netezește ideile și te mângâie ștergând lacrimile ce-ți udă obrazul palid de-atâta suferință.

Mă doare când știu cât aș vrea să-ți umplu ochii de soare cald și încă nu am puterea s-o fac. N-am aripile-ntinse de iubire. Când trupul meu ia conturul trupului tău întregul se eliberează și bucurii și cântece nemaiauzite se strâng deasupra noastră. Îmi încălzești sufletul și mi-e liniște. Îmi încălzești obrazul cu adieri de respirație la ceas târziu de noapte.

Fărâme de soare și colțuri de stele mi-aduci în ochii umezi de dragoste.

Iubirea mai plânge încă tăcută, plânge de bine, plânge de cald și foc de inimă. Un cuvânt de iubire prețuiește atât de mult și cu toate astea costă atât de puțin...

Undeva, pe retină, stăruie chipul tău drag și-mi amintesc atunci că trebuie să lupt și să înving când degetul arătător al voinței mă îmboldește ridicat spre suflet.

Durerea aduce singurătate și pustietate după ce plânsul spală ochii și vântul pribeag bate la fereastră. Ne continuăm rotirea efemeră în jurul soarelui stăpân și lege, provocând toate forțele naturii să ne fie alături în lupta pentru noi, pentru zborul spre oaza de lumină a jocului cu viața.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Mintea nu are nevoie de strigăt, doar inima strigă, plânge și cântă stins la harfa sufletului ce imploră stropul de infinit la margine de zare. Lacrimile clocotesc a cascadă de dorințe și vise. Șoaptele aduc stropi de soare și lună întreagă în adânc.

Roua ochilor spală cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze sămânța nouă de viață împreună.

Fructul interzis al iubirii aduce dor imens și pătimaș, aduce dorința ce crește muzici care aprind stele. Gândurile zămislesc în dans ritual de cuvinte lumina și culorile devin ireale în amestecul perfect. Nu trebuie să moară gesturile curate și soarele privirii, nu sunt sortite să dispară nefolosite și uitate! Sunt veacuri de când strângem tandrețea în pocalul iubirii, vinovați de nu știu care vină.

Ce mult îmi lipsești și ce dureros te doresc în nopțile de suflet liniștite când somnul nu vine. Cum să-nțelegi și să-nțeleg că toate sunt pentru noi?

Cuvinte, lacrimi, iubire.

Sunt toate ferecate în inimă cu lacrimi de sânge. Să nu întrebi de ce.

N-aș vrea să întrebi nimic în acest fel.

Voi continua, vei continua să șoptim atâtea lucruri ce nu le putem spune uneori. Ne vom ține alături cu sufletul vibrând de bucurie că suntem și tot ce ne aparține împărțim la doi.

Păstrăm iubirea, păstrăm lacrimile, păstrăm toate acestea în adânc. Păstrăm gândurile toate și tot ce simțim din ceea ce însemnăm.

11

eesseeuu Zina Dorina Pancu

Romanul de analiză sau romanul psihologic Garabet Ibrăileanu, în studiul său Creaţie şi analiză, menţiona că, după modul de prezentare a personajelor, există două tipuri de roman: de creaţie şi de analiză.

Criticul sublinia că analiza, spre deosebire de creaţie, dă naştere unor tipuri vii, acestea caracterizându-se prin fapte, cuvinte, prin reacţii exterioare.

Considerat de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale” (Léon Bopp), de alţii – „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres), ori „roman al pasiunii” (A. Thibaudet), romanul de analiză psihologică are ca obiect de investigaţie artistică omul psihologic.

Conceptul de „analiză psihologică” este definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca modalitate de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor de investigaţie psihologică utilizate de scriitorul respectiv.

Modalităţile de analiză psihologică: – monologul interior, – introspecţia, – obsesiile personajului, – raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare, – concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii, – afluxul de gânduri ale personajului.

12

Ca formă a autoanalizei, introspecţia presupune investigarea de către personaje a propriilor dedaluri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în text enunţând observaţiile sale asupra eroilor. Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa personajelor. Întrucât aceleaşi întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe conştiinţe subiective, acest lucru va duce, în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei scriitorului omniscient. Personajele devin reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în conştiinţă a evenimentelor alcătuind o versiune proprie, care se suprapune parţial peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior face ca opera să pară fără acţiune.

Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la diverse niveluri – de observare-constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt se constituie şi un anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv, personajul cu spirit analitic.

O altă modalitate de sondaj psihologic este monologul interior. După o definiţie a romancierului Edouard Dujardin, este „acel discurs neauzit şi nespus prin care un personaj îşi exprimă cele mai intime gânduri, acelea care sunt mai aproape de inconştient, anterior oricărei organizări logice, adică în starea lor originară, prin intermediul unor fraze, reduse la minimum sintactic, astfel încât să dea impresia că reproduce gândurile chiar aşa cum vin ele în minte”.

Cât priveşte romanele de analiză psihologică ale scriitorilor români, s-a afirmat (Gheorghe Lăzărescu) că monologul interior este folosit deseori cu intermitenţe, adecvat momentelor în care, în gândirea unui personaj, înlănţuirea logică a gândurilor face loc asociaţiilor libere.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Interpretarea romanului de tip modern, care, după o formulă lansată de Jean Ricardou, nu mai este scriitura unei aventuri, ci aventura unei scriituri, necesită soluţionarea unui şir de probleme, ce vizează, în primul rând, modul de prezentare a istoriei (fabulei), printre acestea înscriindu-se şi cea a tehnicilor narative.

Analizând caracteristicile romanului proustian, C. Petrescu îşi exprima concepţia sa asupra romanului de tip modern, care depăşeşte limitele tehnicilor artistice vechi.

Scriitorul considera autenticitatea una dintre condiţiile esenţiale ale originalităţii, şi cu această ocazie sublinia: „Ca să evit arbitrariul de-a pătrunde că ghicesc ce se întâmplă în sufletele oamenilor nu e decât o singură soluţie: să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu.

Asta-i singura realitate, pe care o pot povesti.

Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic.

Din mine însumi nu pot ieşi. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”.

Astfel, după C. Petrescu, noua structură a romanului include următoarele trăsături definitorii (tehnici de creaţie): aşezarea eului în centrul preocupărilor sale (relatarea la persoana I), care structurează discursul prin intermediul subiectivităţii şi permite anexarea unui nou teritoriu romanesc: psihicul uman (conştientul şi inconştientul); lanţul subiectiv şi spontan, nedirijat al unor amintiri involuntare, colorate afectiv (memoria involuntară); unitatea de perspectivă (înmulţirea unghiurilor de vedere: acelaşi fenomen e privit din perspectiva câtorva naratori); funcţiunea timpului: în conştiinţa prezentului, în fluxul conştiinţei, în acea ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

curgere de gânduri intră şi amintirile (fluxul conştiinţei); realitatea conştiinţei ca unică realitate: „nu putem cunoaşte nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înşine” (introspecţia şi monologul interior).

Epoca modernă înseamnă o revizuire a romanului şi a tehnicilor sale, specia dobândind tot mai multe virtuţi estetice, transformându-se într-un laborator al naraţiunii, întrucât vechiul pact dintre cititor şi autorul de tip balzacian nu mai corespunde exigenţelor nici uneia dintre părţi, iar neîncrederea se insinuează între parteneri astfel încât convenţiile realiste nu pot fi menţinute.

Trăsăturile romanului de analiză psihologică: – autorul: a) îşi propune „să absoarbă lumea din interiorul conştiinţei”; b) descoperă limitele condiţiei umane; c) are o perspectivă limitată şi subiectivă; – opera: a) personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de conştiinţă, îi conferă autenticitate; b) principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu acronia); c) sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de semnificaţii majore; – cititorul: a) se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în centrul atenţiei; b) are acces la intimitatea personajuluinarator.

13

iinn m meem moorriiaam m cronologie

Ion Ionescu-Bucovu

Mormintele scriitorilor din cimitirul „Bellu” Marii scriitori ai literaturii noastre care au trecut în neființă au lăsat urme și după moarte pe mormintele lor.

Majoritatea lor înmormântați pe „Aleea scriitorilor” atrag atenția turiștilor, celor îndrăgostiți de literatură, marelui public, surprinzându-i cu așa zisele „Epitafuri” de pe morminte, care sunt adevărate reflexii despre viață și moarte. Unii și-au scris ei epitafurile din timpul vieții, altora le-au fost alese versuri din operă care au ilustrat tema „fortuna labilis”. Încă de la intrarea în cimitir, un indicator te direcţionează către Aleea Mihai Eminescu, unde ajungi repede. Aleea nu este foarte lungă, dar concentraţia de personalităţi pe metrul pătrat este imensă: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Gheorghe Pituţ, Ion Iuga, Marin Preda, George Călinescu, Laurenţiu Ulici, Mircea Nedelciu, Zaharia Stancu, George Coşbuc, Traian Săvulescu, Adrian Păunescu. „Şi ieri va fi o zi” Primul mormânt este cel al scriitorului Mircea Nedelciu, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului optzecist şi ai postmodernismului în literatura română, care a preferat un epitaf scurt: „Şi ieri va fi o zi”. Autorul a fost răpus de leucemie la vârsta de 48 de ani.

Imediat lângă acesta se odihneşte Zaharia Stancu, care a evocat în opera sa 14

mai ales viaţa ţăranului român. Despre romanul său cel mai cunoscut, Desculţ, s-a spus că „a parcurs globul cu sandale de aur”. Epitaful său este unul simplu: „Ca şi voi sunt legat de pământ, În pământ ca şi voi m'oi întoarce.

Am cu ţărîna un legământ Pe care nimeni nu-l poate desface.” „O luptă-i viaţa, deci te luptă” Marele poet ardelean George Coşbuc a fost şi el înmormântat la cimitirul Bellu. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, a publicat un necrolog pe care-l încheie astfel: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

Epitaful poetului vorbeşte despre viaţă: „O luptă-i viaţa, deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor”.

Mulți ştiu că la Bellu îşi doarme somnul de veci şi Luceafărul poeziei româneşti. Cu câteva zile înainte de comemorarea marelui poet, la mormântul lui Mihai Eminescu veniseră câteva clase de elevi care au recitat poezii şi au depus flori.

Luceafărul a fost înmormântat la umbra unui tei, iar pe cruce are drept epitaf o strofă din „Nu voi mormânt bogat”: „Reverse dulci scântei Atotştiutoarea, Deasupra-mi crengi de tei

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

iinn m meem moorriiaam m Să-şi scuture floarea.

Ne mai fiind pribeag De-atunci înainte Aduceri aminte M-or troieni cu drag”.

De pe crucea sa, maestrul Ion Luca Caragiale reuşeşte să-i „altoiască” cu verbul său pe „moftangii” români. „Fii, să cultivaţi poporul, Că un pom fără rădăcini, Nu poate trăi”.

Poetul „Stelelor fixe”, Gheorghe Pituţ, a dispărut devreme dintre noi, postum fiind redescoperit de către cititori. Pe crucea sa scrie simplu: „De mila timpului din sânge Poetul nu-i decât iubire Şi cum iubirea-i nemurire, Cu frigul ei el va învinge”.

Adrian Păunescu, fără epitaf Chiar lângă locul unde se odihneste Gheorghe Pitut este îngropat şi poetul Adrian Păunescu.

Mormântul proaspat este încă acoperit de coroane de flori. Are o cruce simpla de lemn, fără nici o inscripţie. „Eu nu sunt altceva decât O Pată de sânge Care vorbeşte” Pe mormântul poetului Nichita Stănescu tronează o cruce din lemn deosebită, iar epitaful acestuia este poemul „Semn 5”. „Ca şi cum ai vedea munţii plângând, ca şi cum ai citi din deşerturi un gând, ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând, ca şi cum ieri ar fi în curând, astfel stau palid şi trist, fumegând”.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Tot la mormântul marelui se poate citi: „Eu nu sunt altceva decât O Pată de sânge Care vorbeşte”.

Peste drum de Aleea Scriitorilor se află mormântul marelui romancier Liviu Rebreanu, care a încetat din viaţă la 59 de ani. Mai întâi a fost înmormântat la Valea Mare, ulterior fiind deshumat şi reînhumat la Cimitirul Belu din Bucureşti. Pe monumentul funerar al marelui romancier sunt câteva cuvinte din romanul „Ion”: „... Ion încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor.” „Cred în Eminescu ca în soare” Cunoscutul cercetător al biografiei eminesciene, Augustin Z. N. Pop, a ales să aibă scris pe crucea sa crezul său faţă de marele poet. „Cred în Eminescu ca în soare În magia frumosului Şi în veşnicia neamului românesc”.

Nicolae Labiş, supranumit „buzduganul” generaţiei şaizeciste, are scris pe crucea sa câteva versuri din poezia sa „Primele iubiri”. „Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetatie, suflete, mori”, iar altele din „Încheiere”: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt; Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.”

15

ppooeezziiee poezie 13-18

Lenuş Lungu

Contur Murmurul din buze mi l-ai băut vibrând culorile din flori ar fi sunat în orga uriașă din porțile amiezii de vrei să mai rămâi cu brațele tăiate aș vrea să te cuprind și cu genunchii voi lăsa în zorii luminoși albastre floricele însemnul neuitării și-al focului dorințelor mi-ai lăsat contur de inimă pe trup.

Cuvinte până la cer Aș vrea să pot întinde cuvintele până la cer să se transforme în ploaie de fluturi în păsări-chemări ce destramă zările cu lame albastre de cuțit viclean răsucind adânc în suflet durere se mai scurge câte o clipă din lacrimi fierbinți cad ploi sinistre alunecoase.

Printre ramuri Mă afund ca o nălucă printre ramurile unei sălcii unde plânge verdele crud 16

spre pământ s-a înteţit vântul a pornit deodată aducând o vară bruscă un senin prea albastru doare orice clipă lacrimi nevăzute se adună sus în bolţile sufletului mă arde în priviri îmi iau zborul căutând cu dor o arcă să mă scoată la mal să fiu sau să nu fiu pe drumuri fără întoarcere în trenul de noapte spre nicăieri m-am privit în oglindă totul e neschimbat. doar inima a îmbătrânit puţin o treaptă mai sus, o moarte mai mult.

Aripi albe Ca-n rai, cu miros de flori ridic în slăvi aripi albe ce cresc cu fiecare speranţă de nu m-ai uita în alt suflet în viaţa nouă aș înfrunta viforul grea aripă ridicând Însângerată m-aș întoarce şi din răni s-ar naşte vara cântă în priviri dorul ca un tril tremurat ce urcă spre poieni de vis și după noapte urmează o nouă naştere din care mă ridic la viaţă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Olguţa Trifan

Rondelul unei nopţi de vară Vânt rece cântă-o doină în zăvoi Şi cerul varsă lacrimi triste-n iarbă, Pământul nu mai poate să absoarbă Amărăciunile ce curg puhoi.

Când se adună norii în convoi, Tunând din patru zări, încep să fiarbă.

Vânt rece cântă-o doină în zăvoi Şi cerul varsă lacrimi triste-n iarbă.

Ferindu-ne de apa cestei ploi Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă, Ne ștergem lacrimă prelinsă-n barbă Şi ne privim până uităm de noi...

Vânt rece cântă-o doină în zăvoi.

Rondelul cuvintelor Zilnic depindem de cuvinte, Ce-ascund tăceri în dulce cânt Sau, prinse într-un jurământ, Pot chiar ucide ori s-alinte.

Dac-am privi doar înainte, Nu ne-am mai pierde din avânt.

Zilnic depindem de cuvinte, Ce-ascund tăceri în dulce cânt.

Când vei pleca la cele sfinte, În urma ta, fulg de pământ, Ascuns de ploaie şi de vânt, Rămâne-aducerii aminte...

Rondel pentru ochii tăi Lumină-ţi sunt în ochi de-agată, Iubindu-mă, când mă priveşti, Doar noi şi cele pământeşti, Departe, azi, de lumea toată.

Parfum de roze te îmbată, Părul, uşor, când îmi fereşti, Lumină-ţi sunt în ochi de-agată, Iubindu-mă, când mă priveşti.

Cu ochii tăi îngemănată, Spaima furtunii sufleteşti, Aer şi linişte îmi eşti Şi sunt de viaţă inundată...

Lumină-ţi sunt în ochi de-agată.

Rondelul iubirii tainice Îţi strigă astăzi trupul: iubire, mai rămâi!

Tainică rază eşti şi dulcea mea ispită, Păcat al omenirii, ce te-ai născut întâi, Inima mea te vrea, nu-i încă obosită.

Din flori de tei, lumină lină în căpătâi Să-ţi ningă cu argint în tâmplă spilcuită. Îţi strigă astăzi trupul: iubire, mai rămâi!

Tainică rază eşti şi dulcea mea ispită.

Vin, bucle jucăuşe, paharul cel dintâi, Azi viaţa-şi cerne-n grabă clipele prin sită, O strângi la piept, ea ştie, simte că-i iubită, Văpăi aprins-ai în ochii florii de lămâi... Şi-ţi strigă astăzi trupul: iubire, mai rămâi!

Zilnic depindem de cuvinte.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

17

ppooeezziiee Gabriel Dragnea

Micropoeme într-un vers Astăzi pare a fi o zi liniştită. Încă de dimineață papagalul vecinului făcea un zgomot teribil salutând noua zi abia începută, iar cocoşul din imediata apropiere, dintr-o curte vecină a cântat cu o poftă extraordinară, parcă îndemnând toate vietățile la optimism şi zâmbet. Nu ştiu cum zâmbesc păsările dar, uneori, par să trăiască şi să iubească totul în jur mult mai frumos decât noi, oamenii. Aşa că, trezit de atâtea acorduri diverse mi-am zis că ar merita să citim câteva micropoeme în spirit haiku:

doi nasturi negri pe lângă casa veche un câine singur * gânduri de pace pe arma soldatului un fluture viu * țipete şi vis în mijlocul revoltei o privighetoare * catedrală vie între zidurile vechi păcat şi îngeri * privind la stele cu brațe nevăzute îngeri şi părinți * Adam şi Eva un şarpe printre ramuri necaz cu mere * o cruce veche în cuie ruginite un suflet proaspăt * potop cu Petrusub ceruri tulburate doar peşti liniştiți 18

* sinucidere păduri întunecate în cioc o gâză * duri în savană în carnea înroşită doi dinți de lapte *

Cuvinte în hora liniştii micropoeme Sub umbra viței de vie, ascuns de soarele dogoritor, printre trandafiri loviți de căldură, crini neînfloriți şi câini lipsiți de vlagă, doar gândurile se lasă purtate în adierea vântului slab chemând cuvintele să se prindă în hora liniştii.

lacrimi şi viață printre oameni obosiți glasuri de copii * reînviere peste sate bătrâne copii bat toaca * culoarea albă rupe tăcerea nopții un crin odihnit * muguri noi şi cruzi cresc în umbra nucilor nepoți şi bunici * martori nevăzuți ferestre vinovate adunând tăceri * războaie grele pe front doar scrisori pentru vieți pustiite * aripi de îngeri linişte în suflete copilaşi desculți * Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Gabriela Mimi Boroianu

Mai sus Mai sus de ochi stă gândul nerostit Ce numele ți-l strigă ne-ncetat Cum își reflectă cerul în granit Lumina ce-a pierdut-o pe-nserat...

Mai sus de palme s-a-nălțat cuvântul Ca un izvor ce trece peste stâncă O rugă ce se-ntrece-n cânt cu vântul Dar nici o frunză n-a doinit-o încă...

Mai sus de suflet am doar o credință Că îmi vei da, din tot ce-am cerut Atât cât știi că mi-e de trebuință Pe geana zării-al cerului sărut!

Cântul viorii Mi-e foame de tine, mi-e foame de noi Am iubirea pe suflet crescută altoi Și trupu-i pământul în care rodește Și sângele apa ce mi-l răcorește Și strig după tine cu glas de pădure Ce-şi scutură frunza pregătită să-ndure Și geruri și vară și focuri și dor Și vorbe și cânturi, tăceri care dor...

Dar tu taci... tăcând te-nchizi în trecut Perdelele nopți le lași ca pe-un scut Și sapi în cuvinte

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

mormântul dorinței Iar patima candelă o aprinzi pocăinței Cu ochii de furtună privești către mine De parcă-s blestemul ce te smulge din tine Și-năbuşi chemarea și orice trăire Din teamă de mine, de dor... de iubire...

Mi-e foame de tine mi-e foame de noi E cântul viorii ce te cheamă-napoi...

Ochii tăi S-au prăvălit din cer asteroizi Când ochii tăi s-au cufundat în mine O graniță tăind în apatrizi M-a însemnat cu litere aldine.

Am evadat la margine de lume Zăpezile polare-am luat ca scut Dar ochii tăi le-au transformat în spume De mare... ce-n adâncuri s-au pierdut.

Dar n-am murit m-am înălțat mai sfânt Cu tine mai bogat de mii de ori Când ochii tăi sunt fluturi de cuvânt În mine crește-un rai întreg de flori.

Furtuni magnetice s-au ridicat Sunt prins în miezul lor un biet proton Când ochii tăi în mine-au explodat Luminii tale-am devenit foton.

O pulbere pe-un drum uscat de vară De-aş fi în lacrimă m-ai plămădi Când ochii tăi în sufletul meu zboară Din morți ce-s morți mă-ntorc din nou la vii!

19

ppooeezziiee Zinca Iulian Marius

o livadă de vişini şi un alt rol – Etern.

Monologul cuvintelor - 33 Maestrului Radu Beligan

Se tundea un gard acum 7 sau 70 de ani, nici nu mai ştiu timpul este (a)temporar pentru mine. Pe coama lui, mă aşezasem ca pe o scenă, să-mi joc viaţa ca pe un rol.

Plăteam „crima” de a mă urca

Zorii se alergau unii pe alţii, pe cer. Era senin, un albastru curat, doar un buchet de verde şi răzleţi, nori de puf în spatele lui, al copacului după care îmi ascundeam privirea să nu o trădeze adierea de vânt şi ei să plece înainte de a-i urma în drumul lor, de peste zi. Îngropam trecutul pentru a treia oară într-o zi de 10, mai vie, mai viu ca niciodată ramul şi cântă paseri în jur.

Le auzi tată?

pe scări

Simt ochii/cum/se umplu,/ dar nu curg./Se vor limpezi/ şi/stau în cumpăna/timpului/ să-şi afle gândul –/să râdă/sau/ să plângă

de teatru şi film, în foaier şi aşteptam „pedeapsa” lucrurilor mărunte,/să mă bucure/ ploaia de sus şi/aplauzele de jos./ Nici nu ştiam/că-n bătaia lor, a palmelor,/se-ncălzea aerul,/ se-mbujorau obrajii,

şi

că sună ca şi cum aş primi onoruri militare la fiecare minut (pe)trecut în puls de Suflet. Se tunde şi acum un gard. Nu ştiu de el, de e mai viu sau amintirile de mâine coboară Lumina… în capelă să fie (a)prinsă pe margini de drum, de o parte şi de alta, ca pe o pistă, de la pământ la cer, acolo, unde s-a ridicat o alta scenă pentru mine,

20

Monologul cuvintelor - 32

furnici multe, parcă, sunt legate-n horă.

Fug şi se fug în sus şi în jos, în ritmul tăcerii vuit de o doină de dor, de noi, de tu, de eu, de Suflet…

-ul se scaldă-n Lumina care nu se arde, stă (a) prinsă în colţuri de Soare, se leagă în raze, de Lună când noaptea se cade în amintiri de mâine, de dincolo sau de dincoace de valul vieţii de ieri.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Buricea Mihai

E viaţa mea un vis necugetat ?

E viaţa mea un vis necugetat scăpat de sub controlul altui vis sau e un joc de stele scăpărat din labirintul unui paradis?

E viaţa mea o trecere prin timp ivită la-ntâmplare dintre stele sau e urmarea unui anotimp din nesfârşita spaţiului durere?

E viaţa mea miracolul luminii în universul plin de întuneric sau e eroarea dulce-a raţiunii din mintea unui dumnezeu himeric?

E viaţa mea o reflectare-n mare a nesfârşitei sete de-mpliniri sau e un strop absurd de alinare din zbaterea supremei amăgiri?

E viaţa mea concluzia supremă a unui gând divin de întrupare sau e mereu solutia extremă a scurgerii de clipe la-ntâmplare?

E viaţa mea nemărginita fire prin care curge totu-n Univers sau e un mod divin de împlinire a unui vis din struna unui vers?

Unde oare se tot scurge timpul ăsta-n devenire Unde oare se tot scurge timpul ăsta-n devenire care-n drumul lui parcurge întâmplări fără gândire?

Care-i forţa cea divină din miraculoasa vale ce mânată de lumină frânează timpul din cale?

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Oricare fiinţă vie e un receptor de vreme dintr-o mare reverie scursă printre teoreme!

E un reflector de fapte într-un interval anost după care intră-n moarte ca şi când nici n-ar fi fost!

Când apare-o noua viaţă un alt Univers apare ca o operă măreaţă plămădită la-ntâmplare!

Iar când vietatea piere pe a timpului cărare fără nicio mângâiere orice univers dispare!

Nisipu-n clepsidră se scurge Nisipu-n clepsidră se scurge plouă cu clipe rotunde totul în juru-mi se frânge fiori neînţeleşi mă-mpresoară când totu-i absurd şi rece afară În noapte m-apropi de lună cu gândul să-mi fie cunună un vânt se porneşte-n rafale vârtejuri de clipe bizare cuprind nesfârşitele zări valuri pe-ntinsele mări O furtună năprasnică de semne tălăzuie aceste coclauri spărgând clepsidra de maluri Mi-e teamă mi-e teamă nimic nu mai curge în jur dispare al lumii contur un somn adânc mă pătrunde cad în tunelul de unde se vede albastra genune!

21

ppooeezziiee Viorel Croitoru

Cuţu șchiop

Curaj de mamă

La pet-shop pe ușă intră-un băiețel.

Veni acasă cu-o scrisoare de la directorul de scoală.

– Domnule, vă rog, cât costă-un cățel?

Era îngrijorat de ea. I-o puse mamei sale-n poală.

Numărându-și banii - Să îi văd, se poate?

Citind, obrazu-i se albi, se duse-o clipă la fereastră.

– Cum să nu! Aport! A strigat în spate. Își reveni, zâmbi candid: – E veste bună-n casa noastră!

O cățea frumoasă, cu patru căței Ce dădeau din coadă, a venit spre ei.

De azi vei fi școlarul meu, ei n-au profesori pe măsură.

Dar în urmă vine scheunând și el

La geniul tău ei au propus să te îndrum la-învățătură!

Un pui șchiop de-o labă, tare frumușel.

– Ăsta șchiop, îl vreau. – Ți-l dau gratuit.

Așa a fost. Trec ani și ani. El a ajuns inventator Cu faimă-n țară și în lume. Era prolific, uimitor!

– O, dar nu se poate! Vă plătesc cinstit!

Doar că n-am toți banii, pot plăti în rate?

Încet, cu inima senină, bătrâna-i mamă a plecat...

– Oricum ți-l dădeam! Desigur, se poate!

Cu jale-n suflet bietul fiu, printre-amintiri a căutat.

A regăsit din viața sa frânturi și lucruri, dulci comori,

Te-ai gândit tu bine? Nu poate fugi Cum fac ceilalți, nici nu va sări.

Chiar și scrisoarea ce-adusese de la ai săi învățători!

De ce-l vrei pe el? Puștiul se-aplecă, Săltă pantalonul și îi arătă:

Și cu recunoștință-n gând, pentru schimbarea ce-a produs El o deschise și-o citi. Rămase-apoi pe gânduri dus:

– Și eu sunt așa, eu nu pot fugi,

„– Copilul are handicap, probleme psihice, e greu...

Și ca ceilalți, eu nu pot sări...

Dar îi înțeleg și îl voi păzi,

Între copii nu-l pot lăsa! Nu-l pot supraveghea mereu!

Răutatea lumii nu îl va lovi!

Deci, doar acasă instruit, el calea-n viață-și va urma Lacrimi se iviră-n ochi de om milos: – Fie orice câine așa norocos!

Și în final, va absolvi și-și va obține diploma.”

Curajul mamei l-a făcut să lăcrimeze fericit:

Să rămâi în suflet la fel de frumos!

Acu i-ați cățelul... Du-te sănătos!

22

– A fost o mamă eroină! O, Doamne, ce mult m-a iubit!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă proză 28-33

Mihaela Moşneanu

Răpirea (3) Privind în jurul ei înspăimântată, doamna Mariana închise ochii și se rugă Domnului să fie doar un vis urât, apoi spuse în gând „Tatăl nostru” și își făcu o cruce imaginară. Deschizându-i, se văzu în același loc oribil. Era o încăpere aproape goală.

Fiind rezemată de peretele gri și mucegăit, începu să observe locul mai atent. Își începu observația, uitându-se prima dată pe lângă ea. Pe jos era o mochetă închisă la culoare, de atâta mizerie.

Se gândi că poate nu fusese curățată sau spălată niciodată. Pe alocuri se vedea mult scrum și chiștoace de țigară.

Undeva se puteau observa și vreo două trabuce stinse și strivite de o talpă de încălțăminte bărbătească.

Pe pereții murdari și zgâriați se vedeau păianjeni, care leneveau împărătește pe pânzele lor. Unul dintre ei era la câțiva centimetri distanță de ea și un șobolan, ce era la un pas de ea se mișca pe loc. Puțin mai în colo era o măsuță și trei scaune de lemn vechi fără spătar. Într-un colț erau niște saci mari de iută. Nu putea să își dea seama ce este în ei, dar nici nu o interesa prea mult acest lucru. Peste tot domnea mizeria, mână în mâna cu un miros puternic de mucegai, ce-i înțepa nările. Sus pe tavan se vedea un bec agățat de niște lițe ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

întortocheate. Drept în fața ei, la câțiva metri se vedea o fereastră întredeschisă cu un grătar de fier, iar în partea dreaptă era o ușă cărămizie, ce părea să fie încuiată. Încercă să se miște, dar sfoara groasă de lână îi aduse aminte că nu putea. Cu sfoara aceea bine înfășurată și înnodată, senzația de usturime și de mâncărime o înnebuneau. Îi venea să țipe, dar nici asta nu putea, fiindcă bucata de bandă adezivă o împiedica. Privi nodurile marinărești ale sforii, se gândea cum să le desfacă, dar vedea bine că pentru ea părea imposibil, deoarece nu ar fi avut habar, nici dacă ar fi avut mâinile libere.

Observând din nou păianjenul care era aproape de ea și șobolanul care se mișca întruna, sentimentul de silă îi cuprindea sufletul. Începu să scoată din gât niște sunete ascuțite, mișcânduși capul de la stânga la dreapta, ca și cum ar fi vrut să spună nu. Tot mișcându-și capul în felul acesta, la un moment dat, căciula îi alunecă pe ochi. Asta o făcu să simtă că nu mai poate. Nu-i venea nicio idee care s-o ajute să scape din acel calvar.

Atunci, din cauza spaimei și-a furiei, începu să-și lovească spatele de perete, începânduși mișcările din față în spate, mult timp, fără să fie conștientă de faptul că o durea din ce în ce mai tare. În timp ce își lovea spatele, disperată, până la urmă îi căzu căciula de pe cap. Putu să vadă că păianjenul ce era aproape de ea, se mai îndepărtase puțin și șobolanul nu mai era 23

pprroozzăă se ascunsese undeva -crezu ea. „Se bucură” că măcar scăpase de el. Începuse să plângă pentru că își aduse aminte de soțul ei Tică, cum îl lăsase s-o aștepte cu pâinea, după care gândurile ei se îndreptară spre Mircea. Lacrimile începură să-i curgă și mai tare pe obraji. După aceea își aduse aminte cum fusese luată pe sus de cei trei, apoi de toată lumea. Unde or fi fost toți în momentul acela? Fiind îngrozită și agitată din cauza acelui loc, din cauza situației în care se trezise fără să vrea și pe care n-o înțelegea, realiză cu stupoare că timpul trecuse și se făcuse seară.

Nu mai vedea nimic, se întunecase și frigul începuse să-i înțepe corpul. Venirea serii și a frigului o mai înspăimântă încă o dată, făcând-o să tremure foarte tare.

Intrase în această stare de mult timp, gândirea ei ajunsese undeva pe o linie de plutire. Pe o parte se gândea cum fusese posibil să i se întâmple ei așa ceva și de ce? Iar pe de altă parte se gândea cum să scape din locul ăla? Și nu în ultimul rând, spaima și sila de situația în care se afla, seara, care o speria foarte mult, pentru că nu era sigură dacă va rezista până a doua zi, când se va face dimineață.

La un moment dat, se auzi scârțâitul ușii cărămizii, care se deschise brusc cu zgomot, ceea ce o sperie îngrozitor pe doamna Mariana. În pragul ușii apăru umbra neagră a unui bărbat și în mâna dreaptă avea o cheie de fier veche, pe care o 24

băgă într-un buzunar. Aprinse becul cu mâna stângă de la întrerupătorul pe care nu-l observase ea, intră și îi spuse: – Bună seara, Livia! Mă mai ții minte? Ți-am promis că... și se opri, uitându-se la ea încremenit. O privea și nu-i venea să creadă. În locul acelei femei căreia el i se adresase familiar, era o altă femeie.

Era un bărbat înalt și solid, de etnie rromă, cu ochii mari, cu un nas acvilin și cu buze groase. Părul creț și ușor grizonant îi era înfoiat și era îmbrăcat într-un costum negru, cu o cămașă albă.

Haina de la costum o avea deschisă, cravata îi lipsea și datorită primilor nasturi desfăcuți ai cămășii, i se vedea pieptul păros.

– Doamneee! Ce drac făcură idioții ăștia ai mei? Băi frate, ăștia au înnebunit la cap, de tot! În loc să mi-o aducă pe Livia, mi-aduseră pe alta! Hei, femeie! Cine dracu ești?

Auzindu-i vocea, se sperie și se miră în același timp, mai ales când îi spusese prima oara Livia. Avea impresia că mai auzise această voce, dar nu știa unde și când. Îi desprinse banda adezivă de pe gură și așa putu să vadă ce-i fusese lipit pe gură. Îl privi atentă şi încercă să-i vorbească, dar nu putu. Îşi drese glasul ca să-i poată vorbi şi întrebarea ei răguşită şi speriată plecă spre urechile individului: – Ce ţi-am făcut eu? Ce-ai cu mine? De m-ai răpit şi mă ţii aşa?

– Băi, femeie, începu să urle acesta, proştilor mei le-am dat ordin să-mi aducă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă pe cineva şi ei mi-au adus pe altcineva, mi te-au adus pe tine!

– Bine, începu şi doamna Mariana să zbiere, dacă vezi că nu sunt eu, dă-mi drumul! Lasă-mă să plec! Deşi tremura de spaimă, repetă, lasă-mă în pace pe mine!

Vreau să mă întorc acasă, la soţul meu!

Omul o privea încruntat şi atent. La un moment dat i se păru că gândurile îi plecaseră în altă parte şi că parcă se uita prin ea. În sufletul ei spera că va scăpa din calvarul ăsta. Privindu-l mai atentă, i se făcu teamă de el, se gândi că ar trebui să-i vorbească frumos, că era la mâna lui şi că cine ştie ce i-ar mai putea face. Şi văzându-i privirea în gol, înghiţi în sec şi curaj şi continuă să-i vorbească blând: – Te rog frumos, domnule! Vezi bine că nu mă cunoşti, şi nici eu nu te cunosc pe dumneata! Aşa că n-are rost să mă mai ţii aici, legată în halul ăsta!

Omul o privi din nou câteva clipe şi apoi îi spuse puţin răstit: – Băga-mi-aş, să-mi bag! Băi, femeie!

Ce drac mă fac eu acum cu tine? Am nişte oameni aşa de tâmpiţi, nu-s buni de nimic!

– Te rog, frumos, dă-mi drumu'!

Promit că nu spun la nimeni, nimic!

– Tacă-ţi fleanca, femeie! Crezi că am de gând să cred minciunile tale? Dacă-ţi dau drumu', primul lucru pe care ai să-l faci, va fi să te duci la poliţie, şi-o încurc rău din pricina ta! Fii bună, nu mă face să-ţi trag una, nu mă enerva cu prostiile tale!

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

– Bine, nu mai spun nimic, îndrăzni ea mai departe, deşi tremura de frică, dar atunci ce-o să faci cu mine? Gândeşte-te, am şi eu o familie, am acasă un soţ care mă aşteaptă de la prânz cu două pâini pe care nu am mai apucat să le mai cumpăr. Cineva, tot o să mă caute, şi tot vei avea probleme din cauza mea, domnule!

– Dacă nu taci, te pocnesc pân' la urmă, să ştii! Mai bine, taci! După câteva clipe, o întrebă, cine eşti? Cum te cheamă, femeie?

– Mariana, Mariana Alexandrescu mă numesc.

Auzindu-i numele, făcu ochii mari cât cepele şi gura căscată lăsa să i se vadă un dinte de aur în partea dreapta a danturii.

Părea foarte mirat şi speriat în acelaşi timp la auzul numelui femeii. Se întoarse cu spatele şi căzu pe gânduri vreo cinci minute. În scurtul interval de timp, se instală o linişte mormântală, care îi făcu inima cât un purice, doamnei Mariana. Apoi se întoarse brusc cu faţa spre ea şi îi lipi din nou banda adezivă pe gură. Neaşteptânduse la gestul omului, ea tresări şi începu să scoată aceleaşi zgomote surde, ca atunci când se trezise din leşin prima oară şi văzuse locul acela oribil în care se afla.

– Măi Mariano, nu ştiu ce drac am să fac cu tine, dar până mâine-dimineţă, rămâi aici cuminte!

După aceea se îndreptă spre uşă, ieşi şi-o încuie, uitând să mai stingă lumina. va urma

25

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee cronică de carte 36-41

Constantin Stana

Jurnalul „devenirii suferinţă”

prin

(Grig Gociu – „Căminul Racoviţă”.

Cartea a III-a) Sunt cărţi menite să ilustreze destine individuale atât de puternice prin dramatismul lor, şi atât de încrustate în „carnea” unei generaţii radiante, încât depăşesc, prin semnificaţii, delimitarea strict cronologică prestabilită de autori, spre a se ridica la treapta de generalizare ce afectează o întreagă epocă...

Sunt cărţi care n-ar trebui scrise, pentru că trezesc din adormirea ei terapeutică Amnezia, provocând, fatalmente, retrăirea aceloraşi suferinţe, cu aceeaşi intensitate originară, şi făcând mai anevoioasă vindecarea rănilor de atunci... Şi sunt cărţi care, chiar dacă au fost scrise, poate că n-ar trebui citite, pentru că permit zborul planat al Suferinţei până în contemporaneitate şi dincolo de ea, ca o umbră ameninţătoare a Nefericirii... Şi, totuşi... Şi, totuşi, am încredinţarea că tocmai de aceea astfel de cărţi trebuie scrise, şi trebuie citite!

Trebuie scrise fiindcă, dincolo de anecdotica lor individuală, de nota lor subiectivă, aceste cărţi, ce ignoră în 26

aparenţă beletristica, cumulează valenţe documentare şi de frescă socială, panoramând o lume vie, reală, lipsită de butaforie idilică, şi inundată de o imundă suferinţă, faţă de care nu mai puţin imunda boemă riscă să devină o „prestidigitaţie” la modă. Într-o lume tot mai văduvită de repere paseiste, lume ce-şi uită regretabil de repede propriul său trecut, proiectându-şi în cine ştie ce direcţie viitorul ei incert, astfel de cărţi sunt, totodată, mărturii amare, care ne-au marcat înaintaşii dintrun trecut nu prea îndepărtat şi de care suntem legaţi prin invizibile fire ale destinului nostru naţional comun; cunoaşterea, înţelegerea şi asumarea acestui destin otrăvit de vremelnicii este obligaţia noastră morală. Şi sunt, aceste cărţi, o lecţie de minte şi de suflet peste care nu putem sări, de la care nu putem lipsi şi nici chiuli fără să plătim, mâine, preţuri greu de prevăzut. Sunt file dintr-o istorie adevărată şi onestă, care nu pot fi rupte din carte fără presentimentul că ai ignorat şi ai dat uitării, cu vinovăţie, nişte documente ale Neamului tău, slăbindu-i legitimitatea în faţa Istoriei...

Chiar dacă distanţa dintre carte şi cititor creşte tot mai îngrijorător cu fiecare zi ce trece, aceste cărţi trebuie citite! Măcar pentru că aceste cărţi dovedesc un miracol: că indiferent cât de potrivnice ne-au fost, uneori, destinul, oamenii şi împrejurările, cei dinaintea noastră au găsit totdeauna în ei puterea de a se ridica după fiecare cădere, şi de a merge mai departe. Că nu s-au lăsat

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee pradă deznădejdii şi renunţării, chiar dacă unii au clacat şi au evadat în moarte sau în resemnare. Că şi-au desăvârşit devenirea prin suferinţă, mântuindu-şi destinul. ...

Cartea profesorului Grigore Gociu, încheind, cu acest al treilea volum, proiectul unui „altfel de jurnal” (cum au remarcat unii dintre referenţii volumelor anterioare) început cu trei ani în urmă („Eheu, fugaces tempore... !”), se înscrie, cu notele ei particulare, în „segmentul” de istorie literară contemporană ce mărturiseşte vitregiile unei epoci. Este epoca blestematului deceniu şaizecist (19501960) care şi-a zbenguit ticăloşiile şi nefericirea asupra unui popor blajin, deturnându-l de la rosturile sale. Chiar dacă viforul cumplit al acelei vremelnice urgii s-a stins în amurgul veacului trecut, „jurnalul” lui Grigore Gociu avertizează, ca o anamneză, că sechelele acelei nefericiri de import n-au dispărut definitiv. Ele zac încă, latent, pe ici, pe colo, ca un cancer nevindecat, ca o zvârcolire anacronică, putând încolţi oricând în mentalităţi şi în comportamente aberante.

Această a treia carte a trilogiei „Căminul Racoviţă” vehiculează cu obstinaţie aceleaşi nuclee epice cunoscute din cele două cărţi anterioare omonime, cu arce laitmotivale ale naraţiunii evocatoare.

Pe fundalul mocnind al vieţii studenţeşti din Clujul anilor de referinţă se mişcă aceleaşi personaje, între care noile „apariţii” sunt rare şi semnificative. Mediul

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

studenţesc, în pofida imaginii pestriţe, de Isarlîk modern, are însă o certă coerenţă.

Este o lume vie, reală, dinamică, un vulcan fumegând, unde personajele, legate prin invizibile fire ale destinului lor comun, îşi urmează, fiecare, după şanse şi putinţe, meandrele propriei deveniri. Situaţiile, întâmplările, evenimentele, chiar experienţele individuale au însă valoare arhetipală, radiind din destinul arhetipal al autorului. Astfel, una din calităţile cărţii de faţă este aceea că oferă cititorului trăitor pe atunci bucuria şi tristeţea de a se regăsi în stările de minte şi de suflet evocate de autor, restaurând, în intimitatea mută a memoriei afective, revelaţia şi reveria pătimirii trecute, de unde pare că se-aude scâncetul de naştere al obstinaţiei de a merge mai înainte cu orice preţ. Gestul de a da cu tifla opreliştilor aminteşte, oarecum, de conduita tragic-şugubeaţă a lui Gavroche, sfidând gloanţele pe baricadele comunarde ale Parisului de altădată. „Clubul de elite” al „balicilor” clujeni (pag. 28) este, prin această raportare, un tonifiant „haz de necaz”.

Arhetipală este şi „situaţia-limită” a autorului-protagonist, erou, martor şi narator al propriului „jurnal”, silit dureros să-şi cumpănească şansele, să-şi încarce bateriile energetice de la surse neaşteptate, deseori născocite, un fel de robinsonadă, o pendulare dramatică între deznădejdea temeinică şi optimismul cu minime şanse (pag. 55).

Obsedantele repetiţii ale unor fapte şi întâmplări sunt nişte expectoraţii ale 27

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee amărăciunii şi obidei unei generaţii, nişte rejecţii, motivate de resentimentele unor vinovaţi fără vină, frustraţi împotriva voinţei lor şi a oricărei logici umanitare; rostul lor este dublu: să reamintească tuturor celor în cauză, peste timp, toate necazurile pe care a trebuit să le înfrunte („Să nu uiţi, Darie!” zicea tot cam pe-atunci şi Zaharia Stancu), şi să pregătească fundalul senin pe care se va proiecta extraordinara capacitate de a ierta a acestor năpăstuiţi. Iar când cortina cade mai greu ca o tristeţe peste această stranie „panoramă a deşertăciunilor”, iar tăcerea pare a fi mai mult ca un oftat, astupând gura aplauzelor de obşte, îţi ţiuie în ureche doar şoapta meditativă a Arlechinului, părăsit şi el, într-un colţ al scenei întunecate: „Cât de puţin îi trebuie unui om ca să fie fericit!” (pag. 130)

bursă obţinută nedrept de târziu, o vacanţă într-o tabără UTC, excursiile de studiu, o farsă colegială sau străfulgerările unei idile.

Ritmul însuşi al acestui „jurnal” este, şi el, ca un năduf răbdat îndelung. Meandre şi volute, curgeri line şi învolburări, suişuri şi coborâşuri, rotiri, alunecări şi rostogoliri, toate acestea compun o melopee la fel de complicată ca viaţa însăşi. Oricât de grea, această viaţă este, pentru cei mai mulţi dintre „eroii” romanului, un infern suportabil. Sau o penitenţă. Vârsta tânără şi exuberantă prin firea lucrurilor are nevoie, din când în când, de o supapă, de chiotul ei care reglează respiraţia şi oxigenează creierul, dând imbold Speranţei să se reformuleze.

Bucuriile sunt puţine pe-aici, poate de aceea sunt gustate profund. Ele sunt clipe de triumf, greu obţinut, asupra oponenţilor obtuzi din sistemul bântuit de anomalii: o

Grigore Gociu este, vocaţional, un om al spaţiului paradisiac românesc, un copil „zolist” al naturii în care s-a născut şi care i-a pecetluit existenţa. Cunoscător calificat al acestui mediu, al geografiei româneşti în genere, el dezvăluie cititorului vizionar un spectator deopotrivă înzestrat cu capacitatea permanentă de a se minuna de privelişti, de oameni şi lucruri, şi harul narativ de a-l face pe cititor să vadă ceea ce vede el însuşi.

Detaliat, limpede şi fermecător.

28

Norocul nu se întrezăreşte decât târziu, vine greu, tras de mânecă de merite şi de eforturi, parcă debusolat şi el... Astfel, capitolul „La mine în pat” are ceva şi din legănarea doinei din fluier, de la munte, şi din tusea clamoroasă a trompetei din „Aida” lui G. Verdi, la întoarcerea triumfală a lui Radames, ori din sacralitatea unei zile importante din calendar. Nanismului funciar al vremii înfăţişate în roman îi contrapunctează măreţia feerică a Naturii („vindecătoare de nevroze” Al. Macedonski) în panorame construite sadovenian, cu un extraordinar simţ al amănuntului pitoresc, propriu ochiului avizat, ori pur şi simplu fermecat de frumuseţe.

Reîntoarcerea periodică la natură i-a devenit (şi profesional, constant, planificat, nu doar ocazional, turistic) un mod olimpian de revigorare, terapie pe care, deseori, o împărtăşeşte şi semenilor, cunoscuţi apropiaţi şi prieteni, şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee studenţilor săi de la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

Tablourile sale de natură sunt „vivante”, nu fotografice. Nu sunt, adică, simple „naturi statice”. Ele urmează marele spectacol al naturii de pe paralela 45 românească, în rostogolirea de miresme şi de culori a anotimpurilor, şi animată, în plus, de prezenţa oamenilor şi de fenomenele meteorologice. Fără să aibă dimensiunile ciclopice ale „reportajelor” lui Geo Bogza, peisagistica lui Grigore Gociu este esenţializată şi sugestivă, cu nimic mai prejos decât mediul forest, fabulos şi iniţiatic în care centaurul Chiron practica, în beneficiul tinerilor ahei din antica Eladă, kalokagathia; creşterea tinerilor frumoşi şi sănătoşi la trup şi la minte. Sau îi învăţa artele marţiale, ori sporturile pentru Olimpiade. Cred că tocmai din această simbioză (loc comun!) a omului cu natura s-a născut frăţia românului de baştină cu codrul, în expresia ei precisă, proverbială.

Această simbioză determina moduri de viaţă, şi regla munca omului după ceasul (uneori, capricios!) al vremii. Munca omului de la ţară avea rosturi clare, şi o filosofie a ei, un fel de naturism, de panteism echilibrat, vizând armonia existenţială, trăirea în conformitate cu Firea, dar şi prudenţa asigurării (modeste!) a traiului. Aducându-şi aminte de copilăria sa muncită, cu toate treburile de peste an, profesorul („de ştiinţe naturale”!) exclamă cu nedisimulată satisfacţie: „Are munca asta grea o poezie a ei! (pag. 17)” - constatare robustă, de om sănătos!

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Pe măsura desfăşurării firului epic, autorul îşi aminteşte, cu multă exactitate, dar şi cu o anumită candoare, şi de jocurile copilăriei petrecute la ţară - sărmane improvizaţii, ca şi viaţa lor mereu bântuită de nevoi, din care cu greu puteau să rupă fărâma lor de bucurie (pag. 22), de „făcutul lemnelor” pentru foc (pag. 18), de cosit, de clacă („Furca”!), de miturile şi eresurile locale. Sunt pagini memorabile, de aspect monografic, despre o lume care parcă s-ar grăbi să alunece-n uitare. De aceea, repet, această carte este o mărturie şi o lecţie pentru generaţiile ce vor urma. Satul, care cândva intrase în literatură, lângă temele majore ale specificităţii noastre naţionale, ba chiar în şedinţele omagiale ale Academiei, a dispărut chiar şi din manualele şcolare, siluite de prea desele, nejustificatele şi smintitele programe şcolare „reformatoare”.

A luat cu sine şi cuibarul veşniciei noastre, şi frumuseţea vechilor tradiţii, ba chiar şi strălucitoarea întemeiere a limbii, erodate de intemperiile neguroase ale noului ev. Rămâne în cartea lui Grigore Gociu şi în cărţile altora, frumos aşezate în frunzarul liniştit al bibliotecilor închise, imaginea tot mai estompată a acestui paradis terestru (cândva) tămăduitor.

Rostul însuşi al ţăranului român tradiţional a fost clintit până la demolare de experimente delirante ale unor demenţi căutători de fericire aiurea, fantasmagorice şi ruinătoare.

29

ccrroonniiccăă ddee ccaarrttee Găsim, în cartea vie a profesorului (el însuşi devenit arhetipal, cum spuneam!) multe pagini, cumplite prin tragismul lor „de mase”, privind anii ticăloşi ai colectivizării României după modelul stalinist, cu toate cohortele de nenorociri care i-au succedat, şi au dus la spulberarea destinului istoric al celei mai însemnate şi mai sănătoase clase sociale româneşti.

Acele pagini se adaugă amărăciunii de ansamblu a „jurnalului”.

Urmând, la nivel „anecdotic”, un fir cronologic aşezat pe elemente evenimenţiale (cu necesare întoarceri recapitulative), cartea demonstrează o consecvenţă stilistică şi o coeziune a elementelor compoziţionale admirabile. Întreaga creaţie epică se întemeiază pe o autenticitate ce chiar face concurenţă stării civile. „Feliile de viaţă” nu se desprind din întreg, iar din „dosarele de existenţă” sunt ataşate, la sfârşitul cărţii, fotocopii.

Naraţiunea, accesibilă şi clară, fără înzorzonări, curge limpede, în matca firească a celei mai frumoase limbi „romanice”. Iar retorismul „didacticist” nu aduce stricare, ci augmentează autenticitatea.

Nu putem trece cu vederea, cum nu putem rupe din magma epică, „cultul dascălului”, pe care Grigore Gociu îl practică onest, cu simţ axiologic precis, în cele câteva schiţe de portret - adevărate elogii esenţiale (profesorii Roşca, Savu s.a., unii - adevărate somităţii, alţii - în devenire).

Este, de asemenea, remarcabilă puritatea adâncă a sentimentelor acestei 30

generaţii. Echilibrul comportamental şi naturaleţea emoţională conferă o mare doză de credibilitate şi de demnitate relaţiilor între sexe, care sunt privite cu religiozitatea bunuluisimţ.

Delicateţea este consubstanţială, iar discreţia guvernează tot acest comportament.

Reîntoarcerea fostului „balic delincvent” la vechile urme, după dobândirea legitimităţii sale de „student cu drepturi depline” este un „rămas-bun” adresat părţii sale de nemeritată suferinţă, şi o ultimă verificare, spre aducere-aminte, că toate câte i s-au întâmplat n-au fost un coşmar, o ficţiune, ci chiar cruda realitate trăită, consfintiţă printr-o omenească împăienjenire a privirii...

Acum, la sfârşitul ei, cartea se poate citi şi reciti deplin. Este întreagă, şi se poate odihni sub alte priviri, luminată de alte înţelesuri, ca o suferinţă şi ca o iertare...

Nu pot zâmbi eu însumi decât cu părtaşă nostalgie, amintindu-mi umbra de regret mărturisit de tatăl scriitorului, într-un moment de zăbavă al câmpeneştilor lor învredniciri: „- Mi-ar fi plăcut ca unul dintre voi să se fi făcut scriitor...!” (Nota bene: ca o răzbunare, sau ca o revanşă a destinului, ambii fraţi Gociu, şi Ion (despre care ne rezervăm plăcerea de a scrie cândva!), şi Grigore sunt scriitori!).

Cum nu-mi pot reprima, acum, la sfârşitul lecturii „integralei” „Căminului Racoviţă”, ecoul interior la retorica întrebare a autorului: „– Prin câte ai trecut, Grigore Gociu, ca să ajungi aici?”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg jurnal/blog 43-44

Ioan Romeo Roşiianu

Scrisoare despre întrebări şi răspunsuri Iubito când te-am cunoscut aveam multe întrebări în minte şi suflet după despărţirea de tine am şi mai multe Iubita mea mai multă tristeţe se plimbă desculţă prin inima mea mai multe lacrimi limpezesc privirea mai greu gânduri private dau năvală prin sufletul meu cu împrumut de la ceruri mai greu se face linişte mai uşor creşte dorul mai uşor se face noapte în singura viaţă avută lumina se-nchide-n sclipiri efemere timpul se ascunde-n secundare minutarele amăgesc istoria ceasul închide-n cadranul zilei iluzia clipei e inutil totul acum Iubito şi-n sângele meu se revoltă durerea colcăie dorul de noi amintirile se încâlcesc un dans nebun al ielelor în inima mea şi-n creierul meu depărtarea de tine îşi face de cap.

(Mai ştii când m-am însetat cu dorul de tine atunci când te-am văzut prima dată?)

Aşa a fost Iubito şi-n liniştea crescută năvalnic sufletul meu s-a prăbuşit în genunchi din uşa bisericii joase Dumnezeu îmi făcea cu mâna dar nu mai vedeam nimic în crucea clipei ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

eram cumpărător de emoţii până ai venit tu apoi viaţa m-a vândut pe bani mărunţi pe nimic lucruri de prisos am găsit în povestea trecerii mele prin lume bunuri de aruncat la containerul zilei zilele mele irosite Iubito pe caldarâm paşii rătăciţi în desfrâu aşa a fost Iubito până ai venit tu şi mi-ai dat redeşteptarea la viaţă aşa a fost când ai plecat mi-ai luat amintirile şi-n tablouri cu poze alb-negru erau color gânduri ascunse nespuse.

(Mai ştii când Dumnezeu a oprit timpul în loc să putem scrie povestea noastră de iubire?)

Aşa a fost Iubito şi la marginea sângelui meu pulsa teama de gol lupii tineri ai sufletului meu bătrân dădeau iaman amintirile pustii şi puţine făceam de planton la frontiera cuvintelor şi speranţa murea puţin câte puţin de la plecarea ta credeam Iubito-n minuni dar nu mai creştea în inima mea încrederea iubeam Iubito dar nu mai puteam suporta nimic din multul nimic trăiam Iubito dar nu mă mai puteam mulţumi cu puţin credeam Iubito dar până şi sfinţii aveau privirile goale-n orbitele lor până şi ei îmi evitau privirea-n biserica veche până şi ei erau complici la plecarea ta din inima mea.

31

rreeccoom maannddăărrii mai ales dacă îşi bagă străinii coada ori doar cozile de topor...

recomandări

Marian Malciu

Romanul vieţii în trilogia „Destin” În literatura autohtonă s-a vorbit, se pare, mai puţin despre Trilogie, deşi acest termen, ca manifestare teatrală, este destul de cunoscut. Trilogiile s-au născut în cele mai vechi timpuri. Astfel, în festivalurile „Dionisia” din Grecia antică, erau interpretate câte trei piese de teatru. Au fost multe ori puţine, nu se mai ştie. Din aceste piese antice greceşti, „Orestia” este singura trilogie care a supravieţuit. În prezent, trilogiile populează literatura şi cinematografia, extinzându-se în domeniul jocurilor video, graţie dezvoltării tehnicii folosite aici. Adevărat, în ultimii ani a apărut acest termen şi pe scena baletului, impropriu folosit, deoarece spectacolele de balet, chiar dacă sunt trei ca număr, nu prezintă o tematică creată de acelaşi autor pe o idee comună sub aspect artistic şi nu sunt puse în scenă toate trei în aceeaşi seară sau zi, chiar dacă este vorba de spectacolul de balet neoclasic „Trilogie Enesco”...

Dar, lăsând lumea teatrului şi a baletului de o parte, să ne îndreptăm privirea către literatură şi să ne bucurăm că avem semne bune, moştenire valoroasă şi în acest domeniu. Sper să nu fie privatizată ori irosită prin vreuna din metodele „postmoderniste de retrocedare”! Căci, vorba aceea, la români totul este posibil,

32

Trilogia, pe înţelesul tuturor, este un set (ori o serie) de trei opere literare (dramatice ori epice) sau muzicale, create de acelaşi autor şi care formează o unitate, având personaje comune, de regulă, cu prezentarea a trei momente succesive din viaţa acestora. Se foloseşte acest termen şi în cazul unui set de trei opere literare distincte, care nu cuprind aceleaşi personaje şi, drept urmare, acţiunea nu se raportează la succesiunea unor momente din viaţa acestora. În literatura universală şi românească sunt multe nume de autori ale unor trilogii cunoscute, mai mult ori mai puţin, pe toate continentele. Nu intenţionez să fac un inventar de lucrări şi nume, dar consider că este firesc să-l amintesc pe Barbu Ştefănescu Delavrancea, Trilogia Moldovei cu „Apus de soare”, „Viforul” şi „Luceafărul”, precum şi pe Lucian Blaga, autorul a trei trilogii filosofice: – Trilogia Cunoaşterii cu „Eonul dogmatic”, „Cunoaşterea luciferică” şi „Cenzura transcendentă”; – Trilogia culturii, cu: „Orizont şi stil”, „Spaţiul mioritic”, „Geneza metaforei şi sensul culturii”; – Trilogia Valorilor, cu „Ştiinţă şi creaţie”, „Gândire magică şi religie”, „Artă şi valoare”.

De asemenea, ar fi un gest lipsit de cuviinţă, să nu-l numesc pe Ionel Teodoreanu cu arhicunoscuta şi îndelung savurata sa trilogie „La Medeleni”, compusă din volumele „Hotarul nestatornic”,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreeccoom maannddăărrii „Drumuri” şi „Între vânturi”, dar şi pe Simeon Florea Marian - preot şi profesor de teologie, autorul trilogiei monografice compusă din „Nunta la români”, „Naşterea la români” şi „Înmormântarea la români”, precum şi a unei alte trilogii monografice, intitulată „Sărbătorile la români”. Alăturat acestuia, îl adaug şi pe mult mai aproape de zilele noastre, preot dr. Nicolae Cojocaru, de la parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Câmpulung Moldovenesc, autor al trilogiei „Istoria tradiţiilor şi obiceiurilor la români“, compusă din trei volume.

Tot foarte aproape de zilele noastre, amintesc şi pe Catia Maxim „Trilogia aromânilor,” cu volumele „Îngerii din Moscopole”, „Îngerii din Moscopole. Exilul”, şi „Îngerii din Moscopole.

Istorii îngemănate”.

Ei bine, îndrăznesc să afirm că aici, la Slatina, destul de târziu am aflat că există şi l-am cunoscut pe autorul unei foarte reuşite trilogii pe care eu, după ce am citit-o cu interes crescând şi mulţumire totală, am numit-o Trilogia Destinului. Dacă autorului îi surâde ideea, aşa va rămâne. Aceasta este compusă din trei cărţi, trei romane distincte şi bine conturate, al căror autor este colegul nostru de cenaclu literar - ing. Ioan SAIMAC. Titlurile componentelor trilogiei DESTIN, sunt: „Misterele literei V” – tipărită în anul 2004 la Slatina, fără editură înscrisă în pagină, „Dincolo de ţipătul pescăruşilor”, Slatina, 2004, fără editură menţionată şi „Călugărul” – Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2005. Afirmam anterior că este ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

vorba de trei romane distincte, dar care formează un tot unitar prin menţinerea aceloraşi personaje şi prin legătura directă, cu caracter de continuitate, a acţiunii principale. Întăresc această afirmaţie, având în vedere întinderea fiecărei lucrări de proză, respectiv 143 de pagini cu scris foarte mărunt, 141 şi 160 de pagini, dar şi acţiunea principală, ce poate rămâne de sine stătătoare, independentă şi proprie fiecărei cărţi în parte, cu toate ingredientele şi dezideratele estetice specifice romanului.

Trecând la o analiză sumară a acestora, reţin pentru dumneavoastră un minim de date şi informaţii, hotărând să le discutăm în ordinea apariţiei lor. „Misterele literei V” surprinde cititorul prin ritmul alert în care autorul ne introduce, chiar din primele fraze, direct în situaţia concretă anunţată de alarma de incendiu a laminorului n. 2 de benzi la rece. Spectacolul oferit este înspăimântător.

Dincolo de balustrada canalului de evacuare, la trei metri adâncime, se zbăteau doi lucrători întro băltoacă de petrol din imediata apropiere a unui butoi de metal în care se colectează scurgerile de fluid rezultate în urma reviziei tehnice. Întregul personal alarmat de operatorul de serviciu, antrenat pentru asemenea situaţii de urgenţă, a sosit la timp. Comanda a fost preluată de către directorul laminorului, care, văzând în ce pericol de moarte se află cei doi lucrători, se prinde de chinga legată de podul rulant şi, foarte sigur şi rapid în mişcări, coboară în canal, trece chinga pe sub umerii unuia dintre cei doi accidentaţi, dă ordin să fie ridicat. La fel a acţionat şi pentru salvarea celui de al doilea 33

rreeccoom maannddăărrii laminorist. A dat ordin să fie scoşi la aer curat şi să se cheme salvarea. După tot efortul, şi sub influenţa gazelor inhalate, „trupul directorului s-a înmuiat şi, parcă apucat de spasme, a început să dea din mâini în aceeaşi baltă de petrol şi ulei”. A fost prins cu cangea de la PSI chiar de către şeful acestei formaţii...

Cei doi laminorişti şi-au revenit în urma intervenţiilor rapide de la Spitalul de urgenţă. Cel de al treilea, nea Sami, cum îl ştia toată Uzina de aluminiu din Slatina pe directorul acelui laminor, se afla în sala de reanimare şi a doua zi. La capătul patului său se afla o bătrână încărunţită de ani şi suferinţă. Era mama lui nea Sami, mama Nana. Se ruga pentru sănătatea fiului. Cu acest pasaj al relatărilor făcute în acelaşi ritm alert de început, autorul cărţii ne introduce, retrospectiv, să cunoaştem familia personajului principal, nea Sami. Vom afla că are o soţie – Mira, pe care o iubeşte încă din vremea în care erau studenţi şi s-au căsătorit. Rodul dragostei celor doi studenţi a fost Lorena, o fetiţă frumoasă, cu ochi albaştri şi păr cârlionţat, care a crescut şi a copilărit, „când la poalele Parângului, când pe meleaguri vâlcene în zona Horezului, după cum părinţii ei, amândoi ingineri, migrau cu serviciul”.

Acestea şi multe altele, care ne furnizează informaţii preţioase cu privire la etapele din pregătirea profesională a lui nea Sami, de la nivelul de ucenic până la inginer şi director de secţie laminoare, în paralel cu date despre soţia sa - Mira, personaj secundar, copila sa – Lorena, ca personaj principal şi părinţii celor doi ingineri, le primim chiar de la acel om cinstit şi dedicat 34

cu totul familiei şi serviciului, în timpul somnului adânc, inconştient, privegheat de mama Nana pe patul de la reanimare. Sunt date exacte oferite graţie folosirii cu succes a metodei introspecţiei, de către prozatorul Ioan Saimac. În acelaşi stil, domnia sa ne trece prin toate necazurile şi puţinele bucurii pe care le-a avut nea Sami până în momentul internării în spital. În realitate, acest personaj – nea Sami – este chiar autorul trilogiei despre care miam propus să vă vorbesc - Ion M. Saimac născut la 1 oct. 1942 în comuna Ştirbeşti, jud.

Vâlcea, fiu al plutonierului major de jandarmi Milea şi Floarea Saimac.

Copilăria petrecută în diverse zone, funcţie de locurile unde tatăl îşi desfăşura activitatea: Ştirbeşti (Vâlcea), Bălăneşti, Coteana - Olt (originea părinţilor), Slatina, Drăgăneşti de Olt. Clasele elementare: Slatina, Drăgăneşti, Coteana. Anul I de Liceu la Radu Greceanu Slatina.

A urmat o perioadă mai grea a adolescenţei. Tatăl s-a îmbolnăvit grav de inimă, cu spitalizări multiple: Drăgăneşti, Roşiorii de Vede, Slatina, Piteşti, Bucureşti, ceea ce a presupus drumuri, cheltuieli, dureri apăsătoare. Toate la un loc au făcut să întrerupă liceul şi să urmeze o şcoală profesională de mecanici agricoli. Va continua liceul după efectuarea stagiului militar, la seral şi tot la Radu Greceanu, de astă dată fără susţinere materială din partea familiei.

Ca salariat a lucrat ca pedagog la Şcoala Profesională de Mecanici Agricoli pe care o absolvise, apoi ca Şef Depozit

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreeccoom maannddăărrii Materiale Electrice la Întreprinderea de Aluminiu Slatina. A câştigat suficient să se poată îngriji de sănătatea tatălui său, internându-l la ASCAR Bucureşti, dus pe targă, înapoiat pe picioare. Are astfel tatăl bucuria de a mai trăi încă 12 ani şi a-şi vedea fiul terminându-şi liceul şi mai apoi facultatea.

S-a înscris la admitere la Institutul de Mine din Petroşani, căci acolo, dacă învăţai bine, primeai bursă pentru hrană, cazare, dar şi uniformă şcolară gratuită. Şi a reuşit.

A intrat la Facultatea de Exploatări Miniere, pe care a urmat-o în primii doi ani, apoi s-a transferat la Facultatea de Electromecanică; acumulările cunoştinţelor în domeniul mecanicii din şcoala profesională, i-au întărit convingerea că poate deveni un bun inginer în domeniul electro-mecanic.

Fiind student silitor, disciplinat, stimat de cadrele didactice şi colegi, a ajuns vicepreşedinte al Asociaţiei Studenţeşti a I.M.P. S-a căsătorit în facultate cu o colegă de an de la Secţia de Preparare, secţie înrudită cu chimia industrială. Au absolvit împreună facultatea în 1974. Iar după primul an de stagiatură, efectuat în domeniul mineritului, în 1975 s-au transferat la Slatina, la Intreprinderea de Prelucrare a Aluminiului, o unitate dotată cu o multitudine de maşini şi utilaje, majoritatea din străinătate, unicate, cu un înalt grad de tehnicitate. A fost repartizat să lucreze la o investitie nouă, unicat în economia naţională, aflată în stadiul de montaj - Laminorul de Bandă la Cald (LBC).

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Secvenţe legate de punerea în funcţiune a acestui obiectiv sunt deja relatate mai sus, ele introducându-ne direct în prima parte a volumului „Misterele Literei V”.

Autorul a parcurs rapid ierarhia funcţiilor posibile pentru un inginer: Şef Atelier, Şef Secţie LBC, Şef Serviciu Mecano-Energetic la nivel de întreprindere şi în final Director de Uzină, urmându-și linia destinului.

S-a dedicat muncii: nomenclatoare piese schimb, asimilare piese schimb din import, tehnologii de reparaţii, invenţii, inovaţii specifice metalurgiei, organizarea locurilor de muncă. Toate aceastea au făcut din tânărul familist un musafir al căminului său. Nu s-a lăsat niciodată înfrânt de greutăţile vieţii, dovedind că este - aşa cum îl caracteriza şi redactorul de carte Nicolae Zărnescu în prefaţa cărţii „Misterele Literei V” - „un om tenace, de o inteligenţă ieşită din comun”.

Totuşi, oricât ai fi de bun, când iei atitudine faţă de ce vezi că nu este drept, că nu este corect, că este în afară de ceea ce-ţi dictează conştiinţa, poţi avea parte de neplăceri devastatoare, extinse la dimensiunea întregii familii. De aici s-a născut ideea de a scrie, dusă cu brio la împlinire prin publicarea trilogiei, care rămâne, din păcate, singura lucrare literară publicată. va urma

35

llaannssaarree ddee ccaarrttee omul de rând, îmbinându-le cu acele teorii despre noetică, poeta se îndreaptă şi spre o poezie cuantică.

pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Maria Niculescu

Despre o doamnă, despre Întomnare toamnă, despre întomnare Lansare dublă de carte Maria-Ileana Tănase - Clubul AGIR- Bucureşti, 21 Iunie 2016 – Focul iubirii din urmă – Note de toamnă Spiritul şi intuiţia o caracterizează pe Maria Ileana Tănase, având o relaţie specială cu intelectul divin, sesizând, cu

ajutorul simțurilor și al gândirii, reflectând asupra conştiinţei umane. Nu ştiu dacă, nu cumva, mintea poetei are capacitatea de a influenţa materia, astfel spus, aş caracteriza-o ca fiind o fiinţă capabilă a atinge paranormalul. Poate, dacă ar fi mai mult iniţiată, dacă şi-ar păstra spiritualitatea intactă, fără să se ancoreze prea mult în materialitatea efemeră, ce împiedică dezvoltarea intelectului, cum şi aceste capacităţi native extraordinare, s-ar putea să o asemuiesc cu acei călugări budhişti, din Tibet. Îngemănarea fericită cu efect miraculos în scrierile sale, materialul cu imaterialul, realul cu irealul, divinitatea cu 36

... Şi mai apoi, ea, Firea întomnează, Nu doarme, nu visează, este trează, În trecerea-i prin timp, o fluturare Observi a sa deplină maturare, Ai da s-o-ngelozeşti, te-ademeneşte Un nu ştiu ce, dar ciuda ta descreşte, Gândind că, după-o luptă colosală, Numai atunci te bucuri de-a ta fală,

Să lupţi, desigur, nu cu arme dure, Ci cu voinţa, greul să îndure, Va să răsai din cernoziomul negru Un firicel, şi verde, şi integru, Să poţi a ignora şi spini, şi ace A celor ce-n cruzime vor să joace, Să poţi s-aduni, din marile torente, Mici picături ce-ar fi suficiente, Să nu te-ndrăgosteşti prea mult de soare, O rază-i îndeajuns, în brilantare, Mai mult să crezi, să crezi în drept, în bine, Să crezi în Domnul şi să crezi în tine,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

llaannssaarree ddee ccaarrttee Să nu te temi, arare vei apune, Ascultă, dar, ce soarele-ţi va spune: „O vreme trece, alta, iară, vine, N-a fi în stare nime' să te-ncline, Nu e uşor în vreme a răzbate Spre a ajunge Una între toate, Şi să renaşti de fiecare dată Cu mult schimbată, Doamne, minunată!

Dar mă luai cu vorba, mii de scuze, Nu voi, de-aicea, nimeni să m-acuze.

Vorbeam de vreme, despre întomnare, De tot ce-n astă lume viaţă are Şi-n trecerea prin vremi, târâş, în salturi,

Nu, nu insist, dar îmi veţi da dreptate, Fiinţa a făcut ce nu se poate, Din inima-i a izbucnit iubirea, Cum magma din vulcan, stârnind uimirea, N-a aşteptat Amor să o domine, Ci ea a dăruit, inimi să-mpline, Iubirea-i numai una dintre toate, Ce-aţi spune, dar de generozitate, De-a ei căldură,-n suflet ce adastă, Sau de purtarea-i negândit de castă, De-a sa blândeţe-n chiup de aşteptare, De-nmugurirea-n rarele odoare.

Desigur, îmi veţi pune o-ntrebare:

Ne-om şlefui, alese brilianturi.

Vorbeam de Fire şi vorbeam de Toamnă, Dar am venit spre a vorbi de-o doamnă, Desigur, şi-una, şi-alta sunt aparte, Dar câte-asemănări în a'lor arte! Şi ambele se zbat a fi plăcute, Ori vânt, ori bard, din dulcile-alăute, Să-ngâne oda sacră-a împlinirii, Nu ştiu, mai mult femeii, poate Firii?!

Am să vă spun de firea-acestei doamne Ce îi venit-a rândul să întoamne.

A sa fiire se-ncontră cu Firea, Iar fapta îi aduse nemurirea.

„De ce mi-o-nchipui ca fiind, ea, mare?”

Nu, nicidecum nu este-nchipuire Doar că mă minunez de-a sa menire, De Domnul ce-i fu dată, de-al său harul Se-ncumetând spre-al artelor hotarul, Câte culori a pus, şi flori, şi stele, Parfum, cât risipit-a printre ele, Lumină, puritate şi candoare Din suflet, de la lună, de la soare, Putea-voi scrie un poem, spre-aceea, Ce defineşte, nobilă, femeia Dintru a Evei stirpe strămoşească Ce mai arare-acum va să se nască.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

37

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii acum, după ani şi ani

Ovidiu ŢUŢUIANU

POEZIA MATEMATICII MATEMATICA POEZIEI

ŞI

1. INTRODUCERE Am auzit pentru prima dată despre Dan Barbilian/Ion Barbu, de la tatăl meu Valeriu Ţuţuianu, născut în comuna Nămăeşti din proximitatea CâmpulunguluiMuscel, locul de baştină al eroului prezentării. Tata (ca de altfel, toţi muşcelenii din generaţia sa) se fălea cu oamenii de valoare ai zonei, mai ales că învăţase la acelaşi liceu pe unde trecuse în cursul inferior, viitorul „matematicianpoet”. De asemenea, în timpul vacanţelor petrecute la bunicii nămăeşteni, el a ţinut să-mi arate, atât casa din Câmpulung unde a locuit familia Barbilian cât şi localul faimosului liceu „Dinicu Golescu”. Ca elev al liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, am avut surpriza plăcută să aflu că printre absolvenţii de marcă ai „şcolii” s-a numărat şi elevul Barbilian Dan. 2. REPERE BIOGRAFICE La 19 martie 1895, se năştea la Câmpulung Muscel, în familia Barbilian, copilul Dan, fiul lui Constantin (judecător de pace) şi al Smarandei (născută Şoiculescu, şi ea fiică de procuror). De fapt numele de familie al lui Constantin era Barbu, însă la şcoală, mai existând încă 6

elevi cu nume identice, el deveni Barbilian.

Casa familiei Barbilian era situată pe strada Matei Basarab, denumită în prezent Dezrobirii, la numărul 55 (fig.1).

Antrenat de Fig.2. Dan Barbilian „soarta de premiant la şcoala judecător nomad, primară fără cuscriri ilustre” a tatălui său, elevul Barbilian Dan urmează clasele primare la Câmpulung Muscel (fig.2), Dămieneşti (Roman) şi Stâlpeni (Muscel), între 1902-1906. Este înscris la liceul din Piteşti unde face prima clasă de gimnaziu, terminând cursul liceal inferior la Câmpulung Muscel în 1910.

Continuă liceul la Bucureşti; clasele V-VI, la „Gheorghe Lazăr” iar clasele VII-VIII, la „Mihai Viteazul” (fig.3). În capitală va sta la gazdă, familia sa fiind stabilită în Giurgiu. În 1914 îşi dă bacalaureatul cu o comisie de evaluare condusă de profesorul universitar Gheorghe Ţiţeica şi se înscrie la secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, pe care o frecventează în perioada 1914-1920, studiile fiindu-i întrerupte de satisfacerea serviciului militar în timpul Primului Război Mondial (19161918). Între 1917-1927„s-a îndeletnicit mai ales cu literatura”, reuşind între timp să termine redactarea unor prime lucrări de matematică şi să treacă la Bucureşti, licenţa în domeniu1.

Debutul în literatură se produce în 1918, în „Literatorul”- revista lui Alexandru Macedonski iar din anul următor începe 1

Fig.1.Casa natală a lui Dan Barbilian

38

Dan Barbilian, Date biografice-Notă asupra lucrărilor ştiinţifice, ”Bucovina”, I.E.Torouţiu, [Bucureşti], 1940.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii colaborarea de durată la revista literară „Sburătorul” condusă de Eugen Lovinescu.

La sugestia acestuia adoptă, ca pseudonim, numele propriului bunic, Ion Barbu. Era de fapt o revenire la numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.

Acestui bunic, fost maistru zidar bucureştean, îi datorează poetul „atmosfera balcanică” din poeziile sale, după cum va mărturisi peste ani: „I-am luat numele, deci eram dator să las glasul lui să fie auzit...” 2.

După ce obţine licenţa în matematică (1921), la recomandarea profesorului Ţiţeica, primeşte o bursă de studii la Göttingen (Germania), cu scopul de a-şi lua doctoratul în „teoria numerelor” cu Edmond Landau. Ajungând în Germania, după numai două luni pierde bursa, dar rămâne totuşi acolo, pe cont propriu, până în 1924, ducând o viaţă boemă, în care preocupările pentru matematică erau subordonate celor literare. Între timp, de la Göttingen se mută la Tübingen, unde venise prietenul său, Tudor Vianu, cu o bursă de studii acordată de Octavian Goga. Pleacă apoi la Berlin. În Germania o cunoaşte pe Gerda Hossenfelder, cu care se căsătoreşte, în 1925, la Giurgiu, după întoarcerea în ţară (fig.4). În anii 1925-1929 îl întâlnim „profesor suplinitor de matematice” la liceul din Giurgiu şi la liceele din Bucureşti „Spiru

Fig.4. Dan Barbilian cu soţia, la Giurgiu (1928 )

Haret” şi „Dimitrie Cantemir”3. În 1926, primeşte un post de asistent la catedra de „Geometrie analitică” a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, condusă de profesorul Ţiţeica. Peste un an se mută în capitală. În continuarea carierei matematice, susţine, la Bucureşti, teza de doctorat, având ca temă principală „Reprezentarea canonică a adunării funcţiunilor hipereliptice” şi ca tema secundară „Grupuri finite discontinue” (1929). În acelaşi an devine membru al secţiei de matematică a „Societăţii Române de Ştiinţe”.Peste trei ani este promovat conferenţiar titular la „Matematici elementare şi geometrie descriptivă”. Între 1935-1938 funcţionează drept conferenţiar definitiv la aceeaşi disciplină după care, continuă pe funcţia de conferenţiar la „Matematici generale şi Geometrie”. În această perioadă devine mai întâi membru al Institutului de Ştiinţe al României şi colaborator la revista de recenzii matematice „Zentralblattt für Math.(ematik), und ihre Grenzgebiete” (1937) iar apoi membru al Societăţii ”Deutsche Mathematische Vereinigung” şi colaborator la ”Jahrbuch über die Fortschritte der Mathematik” (1938)4. În perioada 1934-1938 susţine prelegeri la universităţi europene şi participă la conferinţe/congrese

Fig.3. Liceul Mihai Viteazul Bucureşti 2

I. Valerian, De vorbă cu dl.Ion Barbu, Viaţa literară, anul I, nr.36, 5 februarie1927.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

3

Dan Barbilian, Date biografice-Notă asupra lucrărilor ştiinţifice, ”Bucovina”, I.E.Torouţiu, [Bucureşti], 1940.

4 Dumitru Baciu, Lumini muscelene, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1980.

39

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii internaţionale de matematică: Praga şi Pyrmont (1934), Oslo, Göttingen şi Hamburg (1936), Münster-Westfalia şi Viena (1938). În 1942 ajunge profesor titular de algebră în cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureştii, iar în 1944 devine profesor la Facultatea de matematică a Universităţii Bucureşti, dedicându-se problemelor de algebră axiomatică. Totodată publică diverse articole în reviste de specialitate. În 1948 îl găsim printre membrii fondatori ai Institutului de Matematică al Academiei, iar în 1958 se întoarce la geometrie şi defineşte „Spaţiile Barbilian”. În timpul regimului „democrat popular” duce o viaţă retrasă, neglijat de „noua societate” care, datorită simpatiei din tinereţe pentru un partid „de dreapta”, l-a anulat practic ca scriitor.

Apariţia unei ciroze hepatice în 1959 îi macină sănătatea. Agravarea bolii îl găseşte la Câmpulung, oraşul copilăriei sale.

Revine la Bucureşti, unde moare în spitalul Vasile Roaită, la 11 august 19615.

3. POEZIA MATEMATICII Analizând cu atenţie viaţa şi opera matematicianului-poet, întrezărim în ele două „sinusoide” ce i-au marcat întreaga existenţă: „sinusoida matematicii” şi respectiv „sinusoida literaturii (poeziei)”.

Aceste curbe ciclice, având de regulă alternanţe cu maxime şi minime s-au intersectat, uneori demonstrând în punctele

de incidenţă, interferenţele dintre ştiinţă şi artă. Au fost şi momente când fiecare dintre ele a triumfat, una în detrimentul celeilalte, iar către finele vieţii, conform mărturiei proprii, se pare că totuşi poezia matematicii a ieşit învingătoare: „Mă stimez mai mult ca practicant al matematicilor şi prea puţin ca poet, şi numai atât cât poezia aminteşte de geometrie”6. Încă de mic, deşi fire sburdalnică, Dan Barbilian, intrat sub magia matematicii avea comportamente diferite faţă de cei de o seamă. Într-o mărturisire literară inedită: Casa amintirilor, poetul Mihai Moşandrei, câmpulungean şi prieten al său din copilărie îl revedea pe: „Copilul de o excepţională frumuseţe la acea vârstă (...) cu ochii mari verzi, expresivi, obrajii albi de un frumos oval, ce contrastau cu părul întunecat şi abundent”. Şi după portretul fizic, urmează cel psihic: „firea aparte, ciudată, spaima de lume şi o ursuzenie proverbială precum şi marea lui atracţie pentru problemele de algebră sau geometrie. Dispărea ore întregi de acasă, purtând în buzunarul hainei probleme, hârtie, creionul şi guma şi reapărând triumfător, cu zâmbetul pe buze, numai după ce rezolva ecuaţia”7. În perioada liceului, elevul Barbilian Dan demonstrează aptitudini deosebite pentru matematică.

Astfel publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta Matematică şi îl întâlnim printre 6

5

Dumitru Baciu, Lumini Editura Sport-turism, Bucureşti, 1980.

40

muscelene,

I. Valerian, De vorbă cu dl.Ion Barbu, Viaţa literară, anul I, nr.36, 5 februarie1927.

7 Dumitru Baciu, Lumini muscelene, Editura Sport-turism, Bucureşti, 1980.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii premianţii concursului din anul l912 al acestei publicaţii de prestigiu8. De menţionat că la acea dată, el a câştigat concursul fiind elev în clasa a VI-a de liceu (actuala clasă a X-a), concurând cu elevi de clasa a VII-a şi a VIII-a (echivalentul claselor a XI-a şi a XII-a de astăzi).

Totodată este remarcat de profesorul Gheorghe Ţiţeica pentru „metoda ingenioasă admirabilă” pe care nu o observase nici cel care propusese problema – probabil însuşi profesorul.

La liceul „Gheorghe Lazăr” se întâlneşte cu profesorul de matematică Ion Banciu, care–i transformă talentul pentru această disciplină, în pasiune. Deşi a avut şansa să studieze matematica la facultate cu profesori de marcă precum Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu şi Anton Davidoglu, din propriile mărturisiri ale lui Dan Barbilian rezultă că „poezia matematicii” i-a fost sădită în suflet de profesorul său de liceu, Ion Banciu, pe care l-a avut şi Mircea Eliade şi l-a evocat sub chipul personajului „Vanciu” în Romanul 9 adolescentului miop [5]. În necrologul pe care îl publică în „Gazeta matematică”, în 1940, la moartea profesorului Banciu, Dan Barbilian afirmă: „A fost maestrul de la care am învăţat esenţialul. Ceilalţi profesori.., nu m-au învăţat, m-au informat. Banciu însă mi-a trecut simţul lui de rigoare, mi-a sădit

afectul matematic, emoţia în faţa frumuseţii unei teoreme şi patima cercetării, fără de care nu poţi fi matematician”. Un prim moment când „sinusoida matematicii” lui Barbilian cunoaşte un minim se înregistrează chiar în perioada liceului. Într-o adnotare pe marginea articolului propriu Cercurile extern-bitangente, publicat într-un număr al „Gazetei Matematice” din 1928, el mărturiseşte: „Când în clasa a şaptea, toamna, mă ducea tată-meu cu trenul de la Giurgiu la Bucureşti să-mi găsească gazdă (octombrie 1913), eram plin de subiectul cercurilor bitangente unei conice. Tata dormita, şi eu mă gândeam intens.

Prima teoremă o găsisem.

Căutam însă o proprietate tot aşa de semnificativă pentru cercurile (π) ca pentru cercurile (Ω). N-am găsito, m-am înhăitat cu Bayer şi Vianu (cei mai buni colegi şi prietenin.a.). Literatură, chefuri, femei...”10.

Un alt moment similar se produce odată cu trecerea de la liceu la facultate, când „matematicile îmi devin tot mai mult o hrană neîndestulătoare şi interesul pentru literatură se deşteaptă.

Anii turburi ai războiului fixează această stare”11.

Totuşi, dezvoltă şi Ţiţeica, la Barbilian are

„poezia matematicii” se sub influența profesorului cursurile căruia studentul trăiri de esenţă lirică în care

10

8

Mircea Trifu, Fenomenul Gazeta Matematică la 110 ani [www.gazetamatematica.net/].

9 Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2012.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Dan Barbilian, Cercurile externbitangente, Luceafărul, an,VIII, nr.8, 10 aprilie 1965.

11 Dan Barbilian, Formaţiunea matematicăNotă asupra lucrărilor ştiinţifice, ”Bucovina”, I.E.Torouţiu, [Bucureşti], 1940 41

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii geometria interferează cu poezia: „Am avut curiozitatea să gust, într-o atitudine de aşteptare, lecţiile profesorului Ţiţeica. Leam cunoscut ca nişte clare bătălii. Sub faţa aceasta, mai ales, le iubesc. Însemnătatea acestor lecţii nu-ţi îngăduie

Gauss, Riemann şi Klein, a marii tradiţii, întărită prin şederi repetate între anii 1934 - 1938 în Göttingen şi printr-un contact susţinut cu lumea matematică germană”14.

însă o prea lungă pasivitate. Scoţi repede hârtia, creionul şi întri în bătălie.

Atunci simţi lângă tine o mână sigură de neîntrecut combatant. Aici îndepărtează fierul cu care inerţia somnolenţei vroia să te întunece, dincolo arată o potecă sigură în spatele taberei de întuneric; îţi încheie armura slăbită de lovituri şi, din izbândă în izbândă, te conduce în cortul bogăţiilor lui Darius: diamantele proprietăţilor geometrice, tăiate după tetraedru, cub, octaedru, icosaedru”12.



axiomatizarea geometriei şi lucrări de geometrie algebrică;



lucrări de algebră modernă;



lucrări privind teoria grupurilor şi a structurilor;



lucrări privind teoremele de descompunere în semigrupuri parţial ordonate şi în structuri ;



lucrări privind teoria lui Galois;



lucrări de teoria algebrică a numerelor ;



axiomatizarea mecanicii;



lucrări didactice;



prelegeri/comunicări: ex. Galileische Gruppen und quadratische Algebren (Grupurile galileiene şi algebrele cuadratice) la Institutul de Matematică din Göttingen,193615, precum şi la diverse congrese de matematici organizate în străinătate sau în ţară (fig.5).

Următorul moment apare odată cu pierderea bursei în Germania. Barbilian renunţă la doctorat, deci „sinusoida matematicii” tinde către un minim, atenuat însă de staţionarea în „oraşul matematicii”Göttingen: „Fără nici o obligaţie faţă de cei ce mă trimiseseră acolo, impermeabil la teoria numerelor aşa cum o concepea Landau, în faţa unui David Hilbert, în plin scăpătat mă las cu totul în voia demoniei literare, călătorind prin frumosa Niedersachsenland dar mai ales, asimilând misterioasa atmosferă, saturată de meditaţiile lui Gauss şi Riemann, a acelui orăşel pentru totdeauna matematic, în care filiaţia cugetării nu are nevoie de o vehiculare tangibilă, ci se transformă imaterial”13.

Dar iată că survine şi un maxim pe „sinusoida matematicii”: „Fixez 1933 ca dată a unei mai complete aclimatizări matematice. Această regăsire de mine însumi o datorez cufundării în opera lui

Opera matematică a lui Dan Barbilian se poate structura pe următoarele direcţii:

Fig.5. Dan Barbilian la Congresul Internaţional de Matematică, Bucureşti,1956

4. MATEMATICA POEZIEI La liceul „Mihai Viteazul”, Dan Barbilian îl are coleg pe viitorul critic literar

12

Dan Barbilian, G.Ţiţeica, Universul literar, an.XLIV, nr.2, 8 ianuarie 1928.

13 Dan Barbilian, Formaţiunea matematicăNotă asupra lucrărilor ştiinţifice, ”Bucovina”, I.E.Torouţiu, [Bucureşti], 1940 42

14

Dinu Pillat, Ion Barbu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2011.

15 . *** Bulletin Mathématique de la Société Roumaine des Sciences, 1939.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii Tudor Vianu, pe care-l consideră drept „adolescentul genial”, întrucât acesta îşi începuse cariera literară prin traduceri şi compuneri proprii. Cei doi vor fi legaţi prin una din cele mai lungi şi mai frumoase prietenii literare, iar Tudor Vianu va fi unul dintre cei mai importanţi exegeţi ai poetului-matematician16.

Peste ani, amintindu-şi cum a ajuns „poet... dintr-o glumă”, matematicianul-poet mărturisea: „Eram în ultima clasă de liceu şi candidat la Şcoala de poduri şi şosele. În gazdă şedeam cu un poet, Simon Bayer, a cărui

perseverat, este c-am prins gust de acest joc”17.

La sfîrşitul Primului Război Mondial, Dan Barbilian îşi reia studiile în domeniul matematicii, dar preocuparea principală devine literatura. La 29 septembrie 1918, Alexandru Macedonski îi publică în revista „Literatorul”, prima poezie intitulată Fiinţa, iar din 1919, încep să-i fie publicate poeziile (Elan/Fiinţa, Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, ş.a.) în „Sburătorul” lui Eugen Lovinescu, care-l prezintă deosebit de elogios cititorilor, prin articolul Un poet nou 18[3].

Suspendarea bursei în Germania (1921) şi atmosfera studenţească de la Göttingen îl predispun mai mult la preocupări literare şi viaţă de boem, decât pentru matematică. El îşi schimbă maniera poeziilor din prima fază/”perioada parnasiană”, trecând la producţii din aşazisul „ciclu idilic şi balcanic”, ca: După melci, Isarlîk, Domnişoara Hus, Riga Crypto şi lapona Enigel etc. Una din cele mai cunoscute poezii ale autorului, După melci, apare în 1921 în revista“Viaţa Românească”.

moarte (ca poet) voi deplânge-o toată viaţa. Acesta mi-a incendiat flacăra versurilor, deşi poate era mai bine să fi rămas toată viaţa numai admirator al poeţilor. Într-o zi, citind pe Baudelaire, îmi vine gustul să-i traduc o poezie. Colegul Tudor Vianu, legat de Bayer printr-o indisolubilă legătură în timp şi spaţiu, şi-a permis să râdă de această glumă. I-am jurat atunci să-i dau revanşa. Dacă am

16

Tudor Vianu, Ion Barbu,Editura Cultura Naţională, Bucureşti,1935.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

În 1925, recunoscându-i-se valoarea literară, este selectat cu câteva poezii într-o antologie a poeţilor contemporani19[12].

Deşi perceput, atât ca profesor de matematici cât şi ca scriitor drept o fire nervoasă, dificilă şi conflictuală, frecventa adesea cafenelele Capşa şi Nestor şi participa la agapele Uniunii Scriitorilor (fig.6).

O poezie caracteristică liricii barbiene, Oul dogmatic, scrisă în ajunul Paştilor 17

I. Valerian, De vorbă cu dl.Ion Barbu, Viaţa literară, anul I, nr.36, 5 februarie1927.

18 Dan Barbilian, Date biografice-Notă asupra lucrărilor ştiinţifice, ”Bucovina”, I.E.Torouţiu, [Bucureşti], 1940.

19 Ion Pillat, Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, vol I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925.

43

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii 1925, este tipărită iniţial în revista „Cetatea Literară”, nr.2, din 15 ianuarie 1926.

Sinusoida matematicii” domină în această perioadă pe „cea a poeziei”. Ion Barbu mărturiseşte: „...pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei” 20. În anul 1930 i se publică în Editura Cultura Naţională Joc secund, volumul inaugural pentru editură şi pentru tânărul ei director, Alexandru Rosetti, fost coleg cu poetul-matematician din clasele primare şi, apoi, în liceu. După apariţia acestui volum, care-l consacră ca „poet ermetic”, Ion Barbu se dedică în întregime matematicilor, considerând că acestea îi dau mai multă libertate de creaţie decât poezia, unde

Interferenţa „sinusoidelor” de care vorbeam mai înainte se descoperă în multe din operele matematicianului-poet, începând cu propriile mărturisiri: „Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia...Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezintarea formelor posibile de existenţă. Domeniul visului este larg şi întotdeauna interesant de exploatat. În felul acesta înţeleg suprarealismul, care în cazul nostru devine un infrarealism”23.

Alte mostre de interferenţă între matematică şi poezie întâlnim mai ales în „versurile de circumstanţă”, publicate postum, cum ar fi:

Fig.6. Ion Barbu, alături de Mihai Moşandrei la un banchet al Uniunii Scriitorilor

ajunsese la anumite limite pe care nu le mai putea trece.

De abia în 1963, Ovid S. Crohmălniceanu va reabilita această producţie barbiană finală, stigmatizată până atunci ca decadentă 21. Între 1950-1955, Ion Barbu realizează o traducere notorie a primelor două acte din Richard al III-lea de Sheakespeare (care va fi tipărită, postum, în 1964) iar în 1956, apare în revista „Viaţa Românească” ultima sa poezie, Bălcescu trăind 22.

20

I. Valerian, De vorbă cu dl.Ion Barbu, Viaţa literară, anul I, nr.36, 5 februarie1927.

21 Dinu Pillat, Ion Barbu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2011.

22 Ion Barbu, Poezii (ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu), Editura Albatros, Bucureşti, 1970 44

– Ut algebra poesis (dedicată poetei Nina Cassian): „La anii-mi încă tineri, în târgul Goettingen/Cum Gauss, altădată, sub curba lui alee/-Boltirea geometriei astrale să încheie-/Încovoiam poemul spre ultimul catren”, sau – Asemeni, după Euclid... (dedicată poetului Tudor Arghezi): „Asemeni, după Euclid/Proporţiei ce-şi schimbă mezii/Roteşte versul meu arid/Străinei scări a lui Arghezi” 24.

Iar câteva din aforismele matematicianului-poet sunt de-a dreptul grăitoare: 23

I. Valerian, De vorbă cu dl.Ion Barbu, Viaţa literară, anul I, nr.36, 5 februarie1927.

24 Ion Barbu, Poezii (ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu), Editura Albatros, Bucureşti, 1970.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aaccuum m dduuppăă aannii şşii aannii – „Matematicile, la fel cu celelalte activităţi omeneşti, ridică probleme de stil care nu pot fi indiferente filozofilor culturii”, sau – „Matematicile pun în joc puteri sufleteşti nu mult diferite de cele solicitate de poezie şi artă”25.

5. CONCLUZII Multe generaţii, printre care şi cea a mea, nu l-au cunoscut din manualele şcolare pe poetul Ion Barbu. L-am descoperit în particular, într-o antologie aflată în biblioteca tatălui meu, din care iam reţinut poema Uvedenrode, un „joc” cu sonorităţi germanice şi senzualitate 26 simbolică .

diferenţiază, în plan liric european, cosmologia barbiană: Mitul Soarelui, Mitul Nunţii şi Mitul Oglinzii 28.

O caracterizare obiectivă a poetuluimatematician a făcut-o în 1967, Cezar Baltag, considerat unul din „descendenţii” acestuia: „Ion Barbu a îmbogăţit foarte mult poezia română prin transferul pe care l-a făcut operând dintr-o dată în poezie cu termeni împrumutaţi din disciplina exactă în care a excelat... El a transferat în lirică şi un anume spirit al gândirii matematice, tendinţa către

Dacă opera matematică a lui Dan Barbilian a fost apreciată de specialişti de pretutindeni, opera literară a lui Ion Barbu a stârnit numeroase emulaţii critice. Dar aşa cum afirma Romulus Vulcănescu, „...cu puţine ilustre excepţii... exegeza a implicat eronat din lenea de a gândi, a răstălmăcit unde n-a putut înţelege... a eludat ideea şi a dezmembrat metafora ca să poată admira” 27.

Pentru a-l înţelege la justa valoare pe acest reprezentant de marcă al ştiinţei şi culturii româneşti este necesară o analiză aprofundată a interferenţelor şi complementarităţii dintre cele două domenii ale activităţii sale: matematica şi literatura.

Printre cei care au decriptat mesajul poetului-matematician se numără fizicianul Basarab Nicolescu, care a descoperit trei mituri fundamentale ce constituie şi

lapidaritate, arta de a concentra şi a esenţializa la maximum, de a transforma cuvântul într-un simbol matematic, investindu-l cu mai mult mister decât înainte. „... Totuşi, poezia sa este lipsită de dimensiunea tragicului, dimensiune fundamentală a artei supreme...”29.

25

Ion Barbu, Versuri şi proză (ediţie îngrijită de Dinu Pillat), Editura Minerva, Bucureşti, 1984.

26 Ion Pillat, Perpessicius, Antologia poeţilor de azi, vol I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1925.

27 Ion Barbu, Poezii (ediţie îngrijită de Romulus Vulpescu), Editura Albatros, Bucureşti, 1970.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

28

Basarab Nicolescu, Ion Barbu,Cosmologia „jocului secund”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004 29 Dinu Pillat, Ion Barbu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2011.

45

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn birocraţia românească pentru construirea unei statui a sa.

impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (10) Sunt multe întâmplări care ne pot afecta decisiv viaţa! Unele sunt generale, şi nu te poţi apăra de ele, gen crize, războaie, dezastre naturale, dar sunt şi altele personale, precum greşelile făcute de noi, care ar putea, şi ar trebui, să fie evitate. Ca în tenis, greşeli neprovocate şi greşeli provocate.

Hans avusese toate premizele să aibă o viaţă plină de succese, cum era obişnuit de când se născuse.

A apărut o oportunitate care ar fi trebuit să-l facă să crească, să se dezvolte, dacă ar fi avut mai mult noroc, şi anume investiţiile în fostele ţări comuniste.

Acestea nu au dat rezultatele scontate şi astfel a ajuns dator la fisc. Nici banii obţinuţi din vânzarea averii personale nu au fost suficienţi pentru a scăpa de datorii şi a putea să iniţieze altceva. Dacă nu ar fi existat contractul de căsătorie, care o supărase atât de mult pe Alina, fiscul i-ar fi luat şi averea ei, parţial moştenită de la Radu, parţial dezvoltată de ea, care se dovedise o foarte bună întreprinzătoare în perioada de după revoluţie.

Când posibilităţile economice i-au permis, Alina a investit mult în memoria lui Radu! A urmărit promovarea în ţară şi străinătate a lucrărilor lui, a luptat mult cu

46

Viaţa a mers în aşa fel încât a fost nevoită să investească şi în Hans, după falimentarea firmelor sale. Între timp, starea de sănătate a acestuia se deteriora continuu. Toate relele porniseră de la starea deosebită de stres în care trăise în trecut şi continua datorită faptului că în prezent nu reuşea deloc să se obişnuiască cu lipsa de activitate în care soarta îl adusese. În acest timp, Dorin şi prietenii săi continuau întâlnirile lor. Boala nu-i permitea să facă efort fizic şi să se deplaseze în afara locuinţei, dar prin casă se putea deplasa şi îşi desfăşura normal viaţa de zi cu zi.

Discuţiile lor îl ţineau la curent cu toate evenimentele sportive, urmărea la televizor tot ce se întâmpla în societate. Evita astfel sentimentul de izolare. De multe ori se nimerea ca întâlnirile lor să aibă loc când era şi Mira acasă. Ea, datorită multiplelor sale activităţi interne sau internaţionale, nu era prea des prezentă acasă, dar angajase o femeie care să aibă grijă de toate treburile gospodăreşti, astfel ca lui să nu-i lipsească nimic.

Prietenii lui căutau să o atragă în discuţiile lor, dar ea nu le dădea nicio atenţie. Îi trata ca pe oricare dintre cetăţenii pe care îi întânlea pe stradă. Era o persoană foarte selectivă în a-i alege pe cei cu care urma să comunice. Păstra totuşi cu ei o relaţie la limita aparenţelor, pentru că nu vroia să-i

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn îndepărteze, aceste întâlniri având un impact psihologic pozitiv asupra soţului său.

Paul îşi găsise modelul perfect la care visa de mult. Acesta se referea însă doar la viaţa lor personală. Nimeni nu ştia de viaţa lor comună. El o adora, iar pentru ea, el reprezenta bărbatul care îi lipsise atât de mult, pe care îl aşteptase mai bine de zece ani, după îmbolnăvirea soţului. Din exterior, ea era văzută, de cei destul de puţini cu care comunica, ca o icoană, i se spunea „Maica Domnului”, iar el era poreclit de apropiaţii săi drept „homosexualul”, pentru totala sa lipsă de interes pentru femeile din societatea lor.

Visul lui suprem era să ajungă odată să poată fi împreună şi în public. I-ar fi plăcut enorm să poată apărea cu ea la multiplele reuniuni la care era invitat şi la care de multe ori aveau invitaţie amândoi. Mergeau împreună, dar acolo se comportau ca doi colegi oarecare.

Era atât de mândru de ea, de faptul că era femeia lui, încât odată i-a spus că îi venea să-i agaţe o pancartă pe piept pe care să scrie „Ea este cu mine”. Îl durea mult că nu se puteau afişa împreună, că nu arată şi public ceea ce sunt, ceea ce simt. El ar fi vrut foarte mult să aibă un copil împreună, dar ea nici nu a vrut să audă. El îi spusese întâmplarea cu Balzac.

Paul mai avea încă probleme cu fosta soţie, chiar dacă trecuseră aproape douăzeci de ani de la divorţ. Aceasta îl hărţuia tot ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

timpul cu fel de fel de chichiţe din contractul de căsătorie şi din hotărârea de divorţ, ca să mai obţină diverse avantaje economice de la el. Nu-l interesau prea mult aceste aspecte. Tot ce-l interesa era relaţia lui cu Mira şi nimic mai mult. Într-o discuţie amicală, la mult timp de când se cunoscuseră, ea l-a întrebat, mai mult în glumă, cum ar reacţiona dacă, din diverse motive, relaţia lor ar înceta. „Aş muri imediat”, a fost răspunsul lui, rapid şi ferm.

Ea a fost foarte şocată de acest răspuns şi a schimbat repede subiectul discuţiei. A avut multe remuşcări că i-a pus această întrebare şi o cuprindeau fiorii de câte ori se gândea la răspunsul său.

Despre parte şi carte „Ai carte, ai parte, n-ai carte, ai totul”, se zice că este zicala adaptată cu care l-a supărat Adrian Păunescu pe Nicolae Ceauşescu! Astăzi este mai actuală ca oricând, prin numărul celor fără de carte care stăpânesc ţara şi destinele multor oameni învăţaţi.

Sunt câteva personaje notorii ale peisajului românesc contemporan, aproape analfabeţi, dar plini de bani, care de câte ori apar la televizor, şi apar destul de des, anulează o bună parte din eforturile pentru educaţie ale acestui popor. Cum mai poţi convinge un copil să înveţe, când el vede la tot pasul fel de fel de indivizi plini de bani sau în înalte poziţii politice, care se mai şi bat cu pumnul în piept că nu le-a plăcut cartea!...

47

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Unul dintre aceşti indivizi, un exemplu de proastă creştere, proastă educaţie şi prost gust, făcea o apreciere legată de faptul că un mare scriitor i-a solicitat o sponsorizare de 1000 Euro pentru publicarea unei cărţi. El considera că dacă acel scriitor a scris vreo zece cărţi a câte 1000 de Euro fiecare, înseamnă că 10 000 de Euro este valoarea lui totală, mult sub sutele de milioane de Euro, averea personală a mogulului incult. Se mira sincer de ce acel scriitor încerca să-l privească de sus!!! Înainte de 1989, politica editorială a ţării era similară cu a oricărui alt domeniu. Existau un minister, mai multe instituţii centrale pe domenii şi o serie de edituri specializate. Când spunem specializate, înseamnă că acopereau total domeniul respectiv.

Am lucrat mult cu Editura Tehnică, inclusiv în perioada când Ion Iliescu era directorul acesteia. Practic, nu se mai puteau publica cărţi tehnice în alte edituri, exceptând pe cele cu caracter didactic, care mai aveau şi alte canale de publicare.

Editurile de domeniu erau deci nişte monopoluri ale domeniilor respective.

Acest mod de organizare, specific unei economii şi societăţi centralizate, avea şi avantaje şi dezavantaje. Avantajele erau legate de tiraj, care era mare, pentru că publicaţiile respective se difuzau instituţionalizat la nivelul întregii ţări. Se vindeau cărţi prin toate magazinele din ţară, inclusiv cele alimentare. Vânzătorii adăugau obligatoriu câte o carte la fiecare 48

produs mai căutat. Aveau plan de vândut cărţi şi le vindeau şi ei cum puteau. Când mergeam în vacanţe sau concedii la ţară, la părinţi, una din surprizele plăcute consta în cărţile cumpărate de aceştia, ca obligaţie, alături de ulei, zahăr, etc.

Din punctul de vedere al autorilor, care reuşeau să ajungă să publice, pentru că era deosebit de greu să intri în lista de autori ai editurii din domeniul tău de activitate, era foarte bine. Un autor care publica devenea un fel de „guru” al domeniului. Toată ţara ştia de el, toţi învăţau după cartea lui.

Acest avantaj, pentru un anumit autor, se transforma automat în dezavantaj pentru ceilalţi, mai ales pentru cei tineri, pentru că le era practic imposibil să publice în afara liniei oficiale, să-i zicem aşa. Pentru a deschide o nouă linie de publicaţie trebuia, practic, să inventezi un nou domeniu.

Din punctul de vedere al plăţii cărţilor publicate, se plătea foarte bine, comparativ cu nivelul preţurilor din acea perioadă.

Publicând o carte mai voluminoasă, de circa opt-nouă sute de pagini, puteai cumpăra o maşină cu banii obţinuţi, ceea ce însemna mult în acea perioadă. Este adevărat că pentru a publica o asemenea carte cam îmbătrâneai lucrând la ea.

Statutul social de scriitor, de orice fel, era deosebit de apreciat. Scriitorii, alături de alte categorii precum artişti, ziariştii, sportivii de performanţă, etc, făceau parte dintr-o clasă destul de restrânsă de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn cetăţeni, mai cetăţeni decât ceilalţi, probabil datorită vizibilităţii lor. Accesul la vizibilitate se obţinea foarte greu în acele vremuri.

După 1989, cartea a intrat în economia de piaţă alături de toată societatea românească! Au apărut multe edituri, multe tipografii, multe târguri de carte, multe asociaţii, societăţi, uniuni de scriitori. S-au diversificat mult gusturile cititorilor, a apărut o mare concurenţă pe piaţa cărţii. Nu mai este nimic din vechiul statut social al scriitorului, de fapt al artiştilor, în general. Aceştia sunt mai repede priviţi ca nişte prestatori de servicii culturale, totdeauna la mâna investitorilor, finanţatorilor de tot felul, de multe ori inculţi sau rău intenţionaţi.

Se produce „artă” pe bandă rulantă şi se plăteşte foarte prost.

Este imposibil să trăieşti din publicarea de cărţi.

Valoarea creaţiilor de azi va face obiectul muncii criticilor din generaţiile viitoare, pentru că fenomenul este de un dinamism care face imposibilă o evaluare în timp real, iar criticii lucrează şi ei tot după pricipiile economiei de piaţă, adică scriu doar despre cei care-i plătesc!

Ei doi lucrau mult timp împreună, la diverse proiecte, cărţi. Pregăteau lansarea comună a trei cărţi, dintre care două erau cursuri universitare. Acestea aveau ca autori una pe ea şi Alex, îi spuneau ei ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

„cartea română”, alta ea şi Paul pe care o numeau „cartea engleză”, iar a treia, un eseu filozofic privind comportamentul uman în climatul ultrainformatizat pe care îl trăim în prezent şi care îl avea ca autor doar pe Alex, dar pentru care aveau lungi discuţii împreună. Ea era muza lui inspiratoare! Lucrau tot timpul, când în direct, când prin corespondenţă. Lucrau independent, fiecare pe unde putea şi comunicau pe cale electronică. Îşi petreceau foarte plăcut timpul, la mii de kilometri distanţă, lucrând şi filozofând pe tema cărţii sau pe alte teme. Această comunicare a creat însă dependenţă. Când au terminat de lucrat la cărţi, au constatat lipsa acelei atmosfere creatoare.

Coperta cărţii lor comune a constituit o creaţie în sine, prin simbolistica deosebită a conţinutului. Simbolurile de pe copertă reprezentau legătura omului cu universul prin diferite canale, prin iubire, prin ştiinţă sau artă.

Colaborarea la aceste cărţi a reprezentat prima ocazie prin care Alex a aflat de existenţa lui Paul, fără a şti nimic de relaţia acestuia cu Mira. Se ocupa de detaliile realizării afişului care urma să fie făcut pentru lansarea comună a celor trei cărţi. El ţinea legătura cu editura, pentru definitivarea textelor de pe afiş, culorile, grafica, etc. La un moment dat, Mira i-a trimis un comentariu de al lui Paul, coautorul „cărţii engleze”. Spunea că i-a plăcut mult o anumită expresie pe care o propusese pentru afiş, referitor la cartea lor.

49

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Acest comentariu a stârnit o discuţie între ei pe tema coautorului celeilalte cărţi: – Referitor la „cartea engleză”, textul de pe afiş rămâne aşa cum l-ai propus tu. Ia plăcut mult celuilalt coautor. Văd că începi să fii apreciat printre homosexuali, a comentat ea referitor la coautorul celeilalte cărţi.

– Apropo, cine este coautorul celeilalte cărţi?

A pus această întrebare fără niciun gând ascuns. Îl considera pe celălalt coautor ca pe un coleg la distanţă, cu care lucra la o activitate comună, fără să îl cunoască fizic şi fără să ştie absolut nimic despre el.

– Este un coleg din Anglia. Este homosexual!

Mulţi dintre cei cu care lucrez acolo au această „calitate”.

– Bine că mi-ai spus, începusem să fiu gelos! Eu nu sunt homosexual, dacă cumva te întreabă cineva, i-a răspuns el, mai mult distrat decât preocupat.

Lansarea cărţilor a fost un moment de vârf al colaborării lor. A fost un eveniment de referinţă şi pentru universitate. Presa a preluat şi comentat pozitiv cărţile, iar primele ediţii s-au epuizat foarte repede.

Cartea comună despre filozofia cunoaşterii a fost activitatea care i-a unit o bună perioadă de timp într-un demers făcut cu pasiune, cu iubire. În glumă, ei spuneau că această carte este copilul lor, un copil foarte dorit.

50

Lansarea cărţilor a făcut obiectul unei emisiuni la Radio „Cultural”. A fost doar Alex, Mira fiind plecată din ţară. A primit o înregistrare pe care au ascultat-o împreună în maşină, la întoarcerea ei.

– Ai dat-o gata pe reporteră! I se simte emoţia în voce! Ştii foarte bine să impresionezi femeile!

– Aşa ţi s-a părut? O cunosc de mult şi n-am simţit că a fost ceva deosebit de această dată! Tot cu ea am colaborat la multe emisiuni radio pe teme ştiinţifice.

– Nu încerca să te eschivezi! Femeile înţeleg mai bine pe alte femei decât o fac bărbaţii.

Bărbaţii sunt atenţi numai la anumite părţi ale femeii, de cele mai multe ori la fizic. Uneori, ei nu sesizează anumite stări emotive ale femeii!

– Nu pot să te contrazic total! Apropo, din cartea noastră, „cartea română”, fiind vorba de filizofia cercetării, care ţi se pare cel mai important aspect al unui demers de cercetare? Este întrebarea pe care o să ne-o pună cel mai des studenţii, doctoranzii, şi pe care ţineam mai demult să ţi-o pun!

– Măi,... eu cred că cea mai importantă este „întrebarea cercetării”! De ce să faci un demers de cercetare? Este cea mai bună protecţie la reinventarea la infinit a roţii! Se cam practică prin multe locuri, dar mai ales în România! Dar tu ce consideri că este cel mai important?

– Şi eu consider foarte importantă întrebarea de cercetare, dar la fel de important este ceva ce rezultă dintr-o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn axiomă de epistemologie a lui Nietzsche, care te atenţionează să te gândeşti apriori la „cât adevăr poţi suporta” din rezultatele unei cercetări! De multe ori, un demers de cercetare ştiinţifică, sau chiar de viaţă, te poate conduce la nişte rezultate pe care nu le poţi suporta şi rezultatele pot fi dezastruoase! Ar fi putut fi mai bine dacă demersul nu s-ar fi făcut! Aceasta ţine de teoria valorii adevărului, şi îi mai poate pondera pe apostolii adevărului absolut, care este foarte bun, însă, uneori, poate ucide!...

– Există adevăruri care ucid?...

– Nu ştiu să-ţi dau exemple concrete, dar categoria filozofică există!...

– Dar apropo,... ce ai vrut să zici, în cartea ta privind reinventarea omului, cu aceea afirmaţie „Femeia tinde să fie o maşină de spus «Nu», dar care solicită bărbatului să fie o maşină de spus «Da» „? Sau cu acele diferite categorii de „Da”, respectiv „Da fizic”, „Da filozofic”, „Da suprem”? Ai văzut că şi reportera a insistat mult pe acel capitol?

– Nici nu mă mir!... Orice femeie care va citi acel paragraf va pune probabil aceleaşi întrebări. Este un punct de vedere al unui bărbat privind relaţia femeie– bărbat. Relaţia nu mai este ca cea de acum 100 de ani! Astăzi, mai mult ca oricând, din „Da fizic” s-a făcut o adevărată industrie.

- Nu ţi se pare cam misogin?...

- Nu este, pentru că nu face decât să scoată în relief nevoia de echilibru în ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

această relaţie, chiar dacă doar bărbatului i se cere iniţiativa, iar femeia este partea din ce în ce mai rezistentă în a se uni pe fundamentul unui „Da filozofic”.

– Da, dar femeia este cea judecată dur de societate în cazul eşecului. S-ar părea că eşecurile bărbatului în relaţia cu femeile îi crează chiar un fel de reclamă!

– Aceasta doar dacă se limitează la simplul „Da fizic”. Celelalte forme de „Da” cresc rolul femeii şi le înalţă, dacă nu exagerează în a se opune.

Cartea a fost bine primită. Prima reacţie critică le-a arătat profunzimea reacţiei: „Autorul eseului face o apreciere a comportamentului uman utilizând instrumente matematice. El afirmă: „Ca om de tehnică, inventator, dascăl, am fost tentat să cred că omul nu are limite în inventivitatea lui, ori de câte ori a mai depaşit câte o barieră. Dar există o latură a creativităţii pe care omul nici măcar nu şi-a imaginat-o, şi anume auto-reproducerea creaţiilor sale. Omul a creat atomobile, avioane, roboţi, dar nu a reuşit, nici n-a încercat, nici măcar nu şi-a imaginat reproducerea acestora dintr-un fel de sămânţă. Samovarul nu s-a născut, n-a crescut şi n-a devenit locomotivă.

Dumnezeu a creat omul, animalele, plantele şi acestea se reproduc, cresc, trăiesc şi mor.

La fiecare trecere de la o fază la alta, aceste creaţii au dorinţa de a fi mai bine în faza următoare şi se adaptează la condiţiile

51

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn mereu schimbătoare. Chiar şi la moarte, omul speră să-i fie mai bine după.

Dorinţele ne diferenţiază pe noi, creaţii ale lui Dumnezeu, de creaţiile noastre, invenţiile noastre, oricât de complicate ar fi acestea. Tot acestea, însă, ne şi îndepărtează de Dumnezeu!

Religiile de tot felul au încercat să propovăduiască omul fără dorinţe lumeşti.

Acestea au creat Raiul, sau altceva similar, ca răsplată a acceptării lipsurilor din timpul vieţii. A fost un eşec! S-a creat un om ineficient.

Socialismul a încercat, la fel, să promoveze omul fără dorinţe, inventând „omul unic” într-un „comunism biruitor“. A fost alt eşec! S-a creat un sistem ineficient, bazat pe oameni fără iniţiativă.

Capitalism ul de cumetrie de astăzi le a dus la extrema cealaltă. Să deducem că s-a terminat cu ineficienţa doar pentru că ne dorim să fie altfel, mai bine pentru noi?”

Semnul de întrebare cu care se termina articolul arăta că problematica deschisă de carte este departe de a fi închisă. Cartea era o invitaţie la meditaţie pentru societatea contemporană.

Anghel contribuise cu un capitol la o nouă carte. Era o culegere de texte despre Petre Ţuţea. A fost foarte apropiat de acesta. Fusese coleg de facultate cu tatăl său.

Îi trimisese lui Alex un colet cu noua sa carte. Corespondau doar prin poştă, prin scrisori clasice şi colete, fiind cunoscută lipsa de interes a lui Anghel pentru calculator şi telefon.

Vorbise de multe ori cu Mira despre prietenul lui, „filozoful”, despre excentricităţile acestuia.

Găsiseră şi elemente comune de interes. Socrul ei, tatăl lui Dorin, fusese prieten cu Petre Ţuţea încă dinainte de război. Gândiseră să-l roage pe Anghel să facă o prefaţă la cartea lor, „Filozofia cunoaşterii”. La modul greoi cum se coresponda cu el, ideea nu a fost fezabilă, deşi era foarte bună.

Având în vedere că tocmai îi apăruseră două noi cărţi, Alex s-a gândit să-i trimită câte un exemplar.

Era şi o compensaţie pentru cartea despre Petre Ţuţea pe care o primise de la el.

Coletul său a fost returnat de poştă cu menţiunea: „Destinatarul decedat”. Nici nu se putea imagina o moarte mai adaptată filozofiei lui. În garsoniera lui plină de cărţi, într-o dezordine de nedescris, au fost găsite printre ultimele scrieri din jurnalul său ideia „când aveam nevastă, nu puteam să mor, deşi vroiam, când n-am mai avut-o, nu vroiam să mor, deşi puteam!”

A fost foarte afectat de moartea prietenului său. Era, acolo, undeva, cineva care gândea la rece asupra omenirii, neafectat de emoţiile vieţii cotidiene, de restricţiile instituţionale şi nici măcar de iubirea unei femei!...

- va urma -

52

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn Elena Agiu Neacsu

P2: Poate vrei să spui că o întrec la culoare....

Mocirla

P1: Caz de forţă majoră, iar ţie îţi arde de poante!

(piesă într-un act) partea a II-a

P2: Dacă la atât mă duce mintea!? Şiapoi uită-te la mine, dacă nu spun adevărul!?

P1: Pagubă-n ciuperci! O podoabă mai puţin...

P2: Ce vrei să spui?

P1: Ei, reflectam şi eu. Deşi nu cred că mă aflu într-o postură tocmai potrivită! Cu nămolu-n gură, dar cum dă Domnu’!

P2: Te pomeneşti că devenişi filozof sau găsişi atmosfera propice!?

P1: Tremur din toate încheieturile, dar poţi să ştii de unde sare iepurele?

Lămureşte-mă, că sunt cam greu de cap!

P2: Asta o văd şi singur. Să sari ca prostu-n baltă si-apoi să strigi după ajutor!?

P1: Cum adică, ce vrei să spui?

P2: Ce se vede! Nu ţi-e clar!?

P1: Adică eu sunt băşcălia ta!?...

P2: Bafta ta că-mi fuseşi la îndemână!

P1: Dar este inadmisibil! Aşa insultă nu...

P2 (îl scutură zdravăn): Auzi de ce-i arde lui! Bă, tu mai eşti întreg?

P1: Asta n-am de unde să ştiu? (se uită în jos) Doar dacă te mulţumeşti cu... jumate.

P2: Auzi de ce-i arde lui acuma?

P1: Dacă umbli cu cioara vopsită!?...

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

P1: Mulţi ai în grădină, Doamne!

P2: Ce n-aş da eu să fiu acu-n rai!

P1: Categoric, nu vorbim aceeaşi limbă...

P2: (tace câtva timp după care tresare) Ei, amice, acu’să te văd!

P1: Noi, amici?

P2: Păi, dacă ne bălăcim în aceeaşi mocirlă!?

P1: Asta numeşti tu bălăceală!?

P2:

Mă

rog...

P1: Dacă te rugai cui trebuia, nu ajungeai aci!

Acu’ ţii predici!?

Te pomeneşti că vrei să-i iei locul, Doamne fereşte...

P2: Ssst! Nu chiar...

P1: Adică poţi fi numai pe jumătate sau eu sunt greu de cap!?...

P2: Ei, nu orice capac se potriveşte la orice oală!

P1: Hai, că m-ai băgat în ceaţă! Iar vorbeşti în doi peri...

P2: Şi dac-ai pricepe, totuna! Acunoată dacă poţi! Zbate-te! Ieşi la mal!

P1: Dacă eşti aşa deştept, de ce nu încerci tu primul? Uite, eu sparg copca şi apoi te urmez cu cea mai mare plăcere!...

P2: Adică ai nevoie de un deschizător de drumuri! S-au dus vremurile! Ei, hei, 53

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn acu’scapă cine poate! Fie că ştie, fie că nu, să înoate!

P1: Măi, măi, cu tine n-o scot la socoteală!

P2: Da’cine-a spus că-i musai s-o scoţi? Ia-o cum e, şi gata!

P1: Adică să mă complac în situaţia dată?

P2: Cam aşa.

P1: Ca să supravieţuiesc?... Culmea!

Adică ne naştem ca să supravieţuim!?

Frumos! Şi la final, tot pe năsălie!

P2: Hai, că-mi mergi prea departe!

Vrei să spui că şi de tăiem frunză la câini, tot un drac!?

P1: Ai putea să nu-l mai invoci atâta, că nu se ştie pe mâna cui încapi!

Brrr! Simt că mă ia valul!...

P2: Te-a luat, ce mai...

Chiar, mai vezi ceva?

P1: Al dracului val! Deşi nu ne-ar strica o înghiţitură de vodcă! De whisky! Ce crezi?

P2: Auzi la ce-i stă mintea!? Lumea crapă şi plesneşte...

P1: Şi baba se frichineşte! Asta-i de când lumea şi pământul. Dacă acu’ afli, pardon! Zi mersi că nu mi-a-ngheţat cerebelu’, aşa cum mi-au degerat boaşele!...

P2: Aşa de iute!? Hai că-ntreci măsura!...

P1: Da, că e şi momentul de măsuri!

P2: Bă, tu eşti normal!?

P1: Da’ cine-a pretins că-i normal!?

Sau mai e cazul să fii normal într-o asemenea circumstanţă?

54

P2: Auzi, circumstanţă! Cum nu găsiţi o explicaţie unei întâmplări, unui fenomen oarecare, daţi vina pe circumstanţe!

Favorabile, nefavorabile, după caz!

Important e să cădeţi în picioare! Mai ceva decât pisica!...

Slăbeşte-mă cu generalizările...

P1: Cea mai mare gogomănie pe care puteam s-o aud! Na, că m-am prins în joc, oricum e mai bine când dau din picioare! Ai avut dreptate! Ptiu, mi-am pierdut ideea!

P2: O inepţie mai puţin la judecata de apoi!

P1: A, da, auzi trăznaie, astmul e provocat de stres! Şi psoriazisul. Şi cum stresul n-are încă leac... Mama lor de nătărăi! Cum nu găsesc o explicaţie ştiinţifică unui fenomen sau, mai ales, remediul unei boli, doctoranzii noştri răsăriţi peste noapte, precum ciupercile după ploaie... Damigeana să trăiască!

P2: Alunacaşi al dracului! digresiuni avem noi trebuinţă!?...

De

P1: Te rog, nu permit să fiu întrerupt!

Stres, auzi!?... Să dea vina pe-un biet neologism!?... Asta e culmea obrăzniciei!

P2: Păi, deh, o fi având şi el o vină.

Poate aia că s-a născut!

P1: Atunci toţi avem aceeaşi vină! Şi ne-ntoarcem iar la Eva, păcatul originar şi celelalte.

P2: Păi eu ce ziceam!? La-mbrobodit nu ne-ntrece nici dracu’! Poveşti, idei, basme!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn P1: Că-mi şi arde-acuma de băsmelile tale! Eu nu-mi mai simt picioarele, pur şi simplu mă ard...

acasă, şi doar stau aci lângă faleză- ce fatalitate! - aveam impresia că am fost la plajă, la mare...

P2: Păi, vezi că te-ai încălzit!? Dacă te mişti!...

P2: Ordinari!... Asta sunteţi! Nişte inconştienţi!... Bine că v-au pus cu botul pe labe ecologiştii!... Deci şi tu-mi erai din ăştia care poluau mediul!? Acu’ fă-ţi plăcera şi te scaldă! Şi încă la copcă!... Cu ce măsură făcuşi plată, cu aia primeşti răsplată!... Uite cum te împresoară microbii, colcăie...

P1: Iar mă răstălmăceşti! Cred că ai o plăcere sadică să maltratezi, să denaturezi!

P2: Apeşi Enter, mă rog, Cancel, după nevoie şi...

P1: Crezi că-mi arde de glume nesărate? Îmi clănţăne dinţii-n gură, iar tu!?... (se zbate, încercând zadarnic să seagaţe de gheaţa de pe marginea copcii) Aoleu, era să mă tai!

P2: Vezi dacă nu stai cuminte?... Când ţi-am spus că înotăm în acelaşi căcat, pardon, nu m-ai ascultat!? Acu’ savurează-l dacă-ţi dă mâna şi te mai ţine cureaua!

P1: Hai, că eşti greţos!

P2: Am negat eu asta!?

Dă-mi împrejurarea potrivită şi nu mă voi da-n lături să-i admir mirificul, splendoarea, măreţia! Da’ aşa!?

M-aruncaţi în... pardon de expresie, şi-aveţi pretenţia să fac reclamă la Chanel 5!? Îţi dai seama, vară, smârcuri, lături, scursuri de canale... Înotăm acum în ele! Am uitat, ce noroc că-i iarnă! Nu se mai simte damful!

Aerul e proaspăt, curat, purificat. Mai lipseşte briza mării. În rest, fericiţi, precum pruncii după baie la sânul mamei cald...

P1: Îngheţaţi tun... Mai puţin şi n-am să mă pot mişca! Chiar, tu nu ţi-ai ajutat soţioara să spele covoarele pe faleză!? Ce vremuri, ce plăcere, dom’le! Nu te-ai bronzat în timp ce le frecai? Îmbinam perfect utilul cu plăcutul! Când ajungeam ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

P1: Taci! E iarnă!... Toţi microbii au murit!...

P2: S-o crezi tu!?... De-aia sunt atâtea epidemii iarna!?... N-ai văzut statistica? Ai uitat câţi au dat ortu’ popii anu’ trecut?

Cum se ştie, bătrânii pe primul loc, apoi copiii...

Deh! Imunitate scăzută...

P1:

Te

rog...

P2: Şi dacă te menajezi, ce câştigi!? Spor de ignoranţă!? Uite că n-am să-ţi satisfac acest capriciu!Află că acuma sunt în putere, cum se-ncălzeşte oleacă şi găsesc mediul propice, cum se instalează!...

P1: Ca parlamentari, ştiam...

P2: Poftim?

P1: Nu vorbeai de imunitate? Păi, Măriile Lor nu sunt imuni în virtutea funcţiei!? Ai văzut vreunul clătinat din fotoliul de!?

P2: Surdu’ n-aude, da’ le potriveşte!...

Aşa-mi trebuie dacă m-am prins în horă cun ageamiu!...

P1: Să nu-mi spui că eşti vreun mazilit, iar eu nu ştiu cu cine am onoarea!?

P2: Ce-i drept, ţinteşti cam sus...

55

lleeccttuurrii îînn ffooiilleettoonn P1: Sus! (în extaz) P2: Te şi vezi vorbind de la tribună şi clamând drepturile cetăţeneşti în legi întortocheate, interpretabile, pentru ca la adăpostul lor să-ţi clădeşti un imperiu...

Financiar, imobiliar, bancar...

Mai contează!? Banu’să iasă!

P1: O-ho! Chiar că m-ai urcat sus!...

P2: Vezi să nu cazi! Nu de alta, da’ar fi păcat ca aşa ţăndări preţioase să se scufunde-ntr-un asemenea... pardon! Măcar le-am strânge-ntr-un săculeţ... Bani albi pentru zile negre... Mai rar aşa comoară...

P1: Iar baţi câmpii! Dar oricum, de unde te afli acuma, nu ştiu dacă ai şansa dea urca până la genunchiul broaştei sau oi fi fiind vreun extraterestru rătăcit în zbor, că de pe-aci nu eşti, sigur. Oricum, un venetic!

P2: Vânăt, vrei să spui! De ger. Abia-mi mai pot mişca picioarele.

P1: Da, că eu le mai simt!? Încerc să mă adaptez!

Din mers...

P2: Fă tu un pas, că să fiu al...

Doamne iartă-mă, dacă nu-l fac şi eu pe-al doilea! Păi, dacă era aşa, eram demult la Paris!

P1: Nici n-ai pretenţii mari pentru un muritor de rând!

P2: Ce vrei să insinuezi? Adică, dacă n-am avut posibilităţi materiale, crezi că sunt mai prejos decât alţii, care au devenit milionari peste noapte şi colindă mări şi ţări, iar cât priveşte intelectul, ioc!? Creierul cât ăl de găină...

P1: Totuna...

P2: Vezi, asta e ce nu pricepeţi voi.

Contrariile. Secretul conversaţiei. Dar ce 56

spun eu, al progresului! Dacă n-ar fi contradicţia, crezi că am ajunge undeva!?

Ne-am posta sub pom sau, dacă se poatentr-un hamac, şi-am aştepta para mălăiaţă... Adu doi boi în arenă, ioc! Da’ adu şi doi tauri! Să vezi atunci înfruntare, luptă, spectacol, frenezie!...

P1: Şi crezi că numai de spectacol numi arde - acuma! (se uită la cei opriţi în trecere pe pod) Vrei să spui că joc într-o piesă de doi bani pentru nişte spectatori de două parale... Ajutooooor! (se zbate, dă din mâini spasmodic) P2: Easy, baby, easy, cum ziceamericanu’...

P1: Că de-americanu’ tău îmi arde mie... Îmi ia foc spinarea...

P2: Asta-i bine, înseamnă că suntem peaceeaşi lungime de undă!...

P1: Mă, tu n-oi fi omul amfibie!? Şi-ai venit aci tocmai ca să mă ademeneşti, iar acu’ aşisti la neputinţa mea!? Oameni buni, săriţi! (Se aude o voce stinsă din depărtare „L-a prins... prins... ins... ins... ins... ”) Poftim!?

Nu-nţeleg...

P2: La copcă... Ce, nu ştiai? Acu’se prinde cel mai bun peşte!... O delicatesă!...

P1: Să nu zici că eu sunt ăla!?

P2: Dacă tu crezi, n-am nimic împotrivă! Trebuie să respectăm dreptul la opinie al fiecăruia, nu!?

P1: De parcă asta ar fi acu’ o prioritate!? Ce să mai... Eu sunt peştele, iar...

P2: Depinde acuma de care!? Stavrid, caras, baboi sau un crap, de ce nu? Un păstrăv!... La alegere!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

uum moorr umor

Aurora Luchian

Știți că-i brici în așternuturi, Prestează și ce nu vrei,

Promovarea buclucașă

Eu fac parte din rebuturi, Precum și bărbatul ei...

Text umoristic Iaca-n vara asta scurtă,

Vecinul, un gelos mare,

Într-o sâmbătă în zori,

Se încruntă furios,

Bătu-n ușă cu derută,

Gol din cap până-n picioare,

Un pilaci iscând furori.

Mai l-ar pune c-un pumn jos!

Nu ușor cum bate omul...

„Nu cumva-mi cată soția

Cu pumni grei, șuturi a dat,

Și-a întors-o că-s acas*?”

Și cu ocări împroșcate,

(Ca jarul e gelozia!)

Scandal monstru a iscat.

Și stropșindu-se: -Hai, „pas”!

Ieși-n ușă o vecină,

Intrusul se fâstâcise

Și consortul după ea,

Și se răsuci-ndărăt,

El căină a sa pricină

Coborând, se poticnise,

Ce l-a-mpins la ușa mea.

– Ia veniți să vă arăt

Plin de spume de la berea

Cum prestează ea, amorul,

Ce-o sorbise de cu seară,

Ici, în fața blocului,

Răcni: -Păi cat* muierea,

Iar bărbat-su-i duce dorul,

Parașuta pamfletară!

Că nu șade locului.

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

57

uum moorr Gură-cască strânși grămadă, Roată fac în jurul lui, Și cu vorbe în cascadă, Își spunea păsul oricui.

Dup-această promovare M-am decis să fac tabel, Că deh, nu sunt orișicare, La ușă-mi va fi măcel!

– Otrăvi consoartei, mintea, Că o-nșel cu un bărbat, De acuma înainte,

Așteptai o săptămână, Alte două încheiate, Ș-un moș c-un baston în mână,

Pun potența la murat!

Tremurând, la ușă bate.

Și-o iubesc pe concubină Ca pe banul nemuncit!

I-am făcut o programare, Primul e. Cap de afiș!

Roabă-n casă și grădină, Și la bar... Am huzurit!

Și văzând că n-are stare, Îl îndemn tută, fățiș:

Pacostea de pamfletară...

A voastră vecină zic!

Dulce, crudă și amară, M-a lăsat un străbunic.

– Hai, dezbracă-te tataie...

Ah, da greu te poți abține!

– Apoi eu cătam o baie, Dar s-a dus deja pe vine!

Mi-a secat din „bărbăție”, De-l cat* parcă-i extirpat!

Doar pe tine să te ție...

Opt viagra am luat!

Terminându-și pledoaria, A plecat împăunat, De…-l lovise „bucuria” Și-n boscheți s-a ușurat. ...

58

Notă: Deranjat că scriu pamflete, Și simțindu-se vizat, Un frustrat m-a „promovat”, Ș-acum numără „bilete”, Amendat de „epolete”!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee note de călătorie

Nicolae Postole

„Portiţa” României Bătrânul pescar cu umeri laţi şi privirea umedă, îşi prepara între degetele groase, mângâind parcă, hârtia pe care era presărat tutunul uscat.

– Fumaţi ? – m-a întrebat.

– Nu, nu – i-am raspuns- odată am fumat şi eu, dar astăzi...

– Eheee !, mare bucurie am cu tutunul ăsta... Cineva îmi spunea că aşa fac chinezii cu ceaiul... fiecare cu ce-i place şi este obinuit... Moşul, după mamă, îmi spunea,

pe la 1938: „Mă băiete, vremurile sunt grele, dar tu cauta liniştea în tine. Vezi salcia aia de colo ? Ea se apleacă şi se priveşte în apa lacului. Aşa şi tu, din când în când, priveştete în apa asta, care este viaţa noastră, a pescarilor”.

– Profunde vorbe – îi răspund. Poate că fericirea o găseşti mai degrabă aici, în liniştea asta, în locul ăsta, unde se sfârşeşte lacul şi începe marea, decât, să zicem într-o aglomeraţie a oraşelor...

– Aveţi dreptate. Noi oamenii de astăzi ne-am depărtat de natură. Nu mai trăim odată cu ea, în ritmul ei, de fapt nici nu o mai cunoaştem. În ochii oamenilor care vin aici, descopăr mereu o bucurie, se bucura de ceea ce văd, de parcă s-ar redescoperi...

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

Când barca cu două motoare şi mulţi cai putere s-a pus în mişcare pe valurile lacului Golovita, am gândit pentru moment că am vorbit, nu cu un pescar, ci cu un înţelept. De fapt mă aflam de o zi la Gura Portiţei, un complex turistic între fâşia scurtă de pământ ce desparte Lacul Golovita de Marea Neagră. Nu o să vă descriu complexul turistic. De fapt mergând prin multe alte ţări şi prin multe destinaţii turistice, am fost marcat de diferenţa (care personal nu-mi place şi prefer mai puţin confortul, cât contopirea cu zona pe care o vizitez) dintre locul în care eram cazat (cu marcaje şi gard – vezi Turcia, Egipt, etc.) şi ce se găsea în împrejurimi. Înăuntru condiţii de 3-5 stele, iar afară nimic nu

semăna cu ce-i înăuntru. Trăiam de fapt într-un mediu artificial creat, rupt de realitatea înconjurătoare.

Gura Portiţei îţi oferă o apropiere de natură. Te trezeşti dimineaţa, nu devreme, ieşi pe balconul mare, cu podea din lemn, sub care clipoceşte apă, al unei camere situate în jurul unei insuliţe şi, sprijinit de balconul rustic din lemn priveşti apa aceea verzui deschis, care pare încremenită.

Lângă tine la câţiva metri câteva trestii se îndoaie uşor. Vântul abia mişca. Trei broaşte ţestoase se urcă cu greutate pe un butuc scorojit din apă, iar cucul „strica” liniştea naturii şi te găseşte cu buzunarele goale. Ochii tăi nu privesc natura ci interiorul tău.

59

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Ieşi apoi la mare şi mergi pe fâşia îngustă de nisip, ce desparte Lacul Razim de Marea Neagră, plină de scoici de toate mărimile. În nicio altă parte nu găseşti atât de multe scoici. Priveşti către orizont şi zăreşti carduri de păsări călătoare, aşezate în binecunoscutul V de înaintare. Ici, lângă tine, a aterizat un stârc. Se scufundă în apa mării şi încerci să anticipezi unde o să revină la suprafaţă. Nicio şansă, a ieşit mult mai departe de locul la care îl aşteptai. Mai încolo, în partea opusă mării, pe lac, la doar câţiva km, între trestii câţiva pelicani te privesc curioşi. Un porc mistreţ cu capul uriaş trece înnot între două insuliţe. Un cormoran în vârf de copac uscat îşi fâlfâie aripile în vânt. Se pregăteşte de zbor.

Locurile astea sunt pentru ochi şi

minte. Imaginile spun mai mult decât cuvintele.

dealul 6 Martie, era locul în care aveam corturile întinse.

Acolo era un poligon de aplicaţii, şi cu hărţile în mână, sub ploaie şi vânt, nedormiţi cu zilele, pregăteam adăpostul din care urma să dirijăm traiectoriile spre un inamic nevăzut. De multe ori, dimineaţa, după ce toată noaptea ne războiam cu roiurile de ţânţari, ce atacau în valuri şi creau o perdea ce oprea privirea, zăream la orizont o margine de disc strălucitor ce înroşea cu o dâră subţire spre noi, că o potecă, apa lacului. Era mirific. Eram în altă lume.

Locuri frumoase, locuri pe care îţi doreşti să le revezi.

Mulţumim Cami şi

Gabi, pentru

primirea de excepţie.

La marginea Lacului Razelm se afla o cetate (Heracleea – întemeiată de bizantini şi genovezi, apoi numită Enisala de turci), până nu demult uitată de lume (din punct de vedere turistic). Acum câţiva ani s-a investit în calea de acces, s-a intervenit puţin în cetatea propriu zisa, şi s-a redat circuitului turistic.

Demult, apa mării, ajungea până la baza dealului, pe care era construită cu scop militar. Dar marea s-a retras câţiva km şi acumularea de aluviuni a dus la formarea lacului Razim, iar acum cetatea pare izolată.

De sus priveliştea este însă minunată.

Odată, demult, adică prin 1980 dealul din lateralul cetăţii, cunoscut sub numele de 60

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee Theodor Barbu

SMB10 mixed-media Despre simţiri și ne-simţiri vizuale.

Procedeul ne unește, neputințele ne separă Conceptul expoziției se bazează pe următoarele repere stimulativ – declanșatoare: neclar, estompat, încețoșat, nedeslușit, vag, confuz, palid, care nu se distinge, care nu se vede bine, lipsit de precizie, nedefinit, difuz, aburit, translucid, abia vizibil, întrezărit, vaporos, imprecis, indefinit, nebulos, obscur, neguros, echivoc, tulbure, întunecat, stins, abscons, ambiguu, neprecis, brumat, neinteligibil, teşit sau în extensie: pulverizat, ambiguu, diluat, evanescent, spulberat, diafan, dizolvat, etc. Ți-am dat cu blur, intempestiv, atunci cand tu credeai că vezi totul în clar și te-am lăsat doar să intuiești o posibilă frumusețe, cu dorința de a o afla. Neclară ți-a fost pornirea și complice realizarea, prin estompe te-am plimbat, însoțit de încurajatoare accente, evanescent ți-a fost discursul vizual, îmbibat în compromis benefic, confuzia te-a topit parțial în reflexii revigorante, nedeslușite ți-au fost mișcările iar timpul a consemnat aceasta.

Lipsit de precizie, semnul s-a întins, corporalitatea translucida a ductului ți-a afectat convingerile încât, ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

abia vizibile ți-au fost constrângerile, apoi, te-ai dezis promt, infuzat în stări aburinde, palidele porniri ți-au încremenit, așezânduse molcom iar nedefinitele atingeri ți-au rafinat melancolia turbată a gestului. Te-am purtat cu blândețe prin estompe scelerate, cât de firesc te-ai transformat, refuzând abia vizibil realitatea.

Incomensurabila străduință a trecutului nu a mai contat atunci când spontan ai blurat o atingere suavă ca un veșmânt atemporal peste bidimensionalul nud. Ai vânat acel moment din care te-ai dezmeticit gradual ca dintr-un privilegiu iar suspensia trăirilor aparent fără înțelesuri te-a pus pe gânduri.

Retrogradă ți s-a părut întoarcerea, tristă supraviețuirea, teai străduit să menții savoarea dar aceasta nu s-a lăsat ramforsată căci era nălucire ce s-a grăbit în difuze prelingeri. Atunci, când ți s-au prăbușit simțirile în alambic, emanând un iz vag contemplativ, ți-ai distilat experiența în nedeslușite trăiri, apoi, lipsit de precizie, volatil, același semn s-a agregat difuz, miresmele ți s-au așternut silențios peste făptuirea vaporoasă, ți-ai adulmecat voința transfigurând-o tainic în duct abia întrezărit.

Te-am provocat abrupt și mi-ai răspuns select cu aceeași vibraţie vagă care ți-a însuflețit clipirea, apoi mișelește te-ai strecurat generând nedefinită confuzie, ai acționat periferic disipând claritatea concretă iar atunci când te-am întrezărit ți-ai confirmat veșnicia prin extensia clipei care te-a căutat și te-a găsit nedefinit. În timp ce te priveam ai respirat încețoșat 61

aarrttee Vărsate din emoții, Semne lungi necontrolate, Stivuite rând pe rând.

Ai ars chemarea nopții și vag te-ai arătat!

iar atunci când ți-ai spulberat pâcla, au supraviețuit reminiscențe vagi din tine. Ți-ai asumat viziunea lipsită de precizie modelând-o transingent, rugamințile deșarte s-au închegat vertiginos în pulverizări abrazive, parfumul s-a risipit în estompe efemere, preciziile te-au derutat și nu s-au mai consumat, nedefinita stare ția influiențat neclar oprirea temporară, întrezărite ți-au fost proiecțiile, intuitive reacțiile, mișcarea s-a așternut grijuliu, în epura ți s-au consumat palidele zvâgniri, vaporos crâmpeiul de voința a pulsat discret, apoi, ajuns în pragul exproprierii țiai disipat subtil elanul, difuzând estompat sclipiri perene iar atunci când nu ai mai răbdat ai apelat versul cu rimă clasică: Emanat și aburind, Tu ai raspuns prin amprentare, Te-ai străduit să nu mai zaci Și să devi chemare.

Cu obstinența și râvnă ai crezut că poți realiza transferul, te-ai înrobit cauzei înfruntând concretul, ai înobilat gestul imprecis comis apoi te-ai repezit să-l fixezi în suflete generând solitare interpretări care au metamorfozat conștiințe și astfel ai parcurs o experiență asumată din care ai extras ce ți-a convenit. Curând, straturile de culoare ți s-au exfoliat prematur oferind un ansamblu echivoc, dozajul materiei s-a dezintegrat letargic sub privirea brumată a timpului indiferent, amorful s-a exhibat cu pretenții perturbatoare dar s-a conformat disciplinat în estompe.

Teșite ți-au ajuns convingerile, fermitatea s-a manifestat intermitent cufundată în ambiguități sensibile, accentele au pălit apoi s-au abandonat în tulburi existențe conjuncturale iar plutirile absente abia întrezărite, obstrucționate în perimetre rectangulare, începuseră să-și negocieze palpabilul.

Le-ai răspuns că tu rămâi fidel vibrației energetice iar ele s-au revoltat transfigurându-se în unghi drept sedus pentru a-ți alimenta plăcerile vizuale. Cu meșteșug te-ai exteriorizat eludând viziunea

Te-ai delectat, tânjind, După abia vizibile himere, Cu nostalgii în gând Și fapte efemere.

Neclare-ți sunt Și vor rămâne așa 62

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

aarrttee realității tale în favoarea difuzului sens generic care ți-a fost livrat îmbibat în esențene nedeslușite, dar plăcute. Atunci țiai spus în sine „ Ce nu se vede bine trebuie cercetat!” iar într-un context numai de tine știut, stăpân peste ansamblu te-ai crezut și ai decis să-l potențezi căci este lipsit de precizie.

Ai intuit și nu ai vrut să demonstrezi cât de lung și confuz este traseul dintre două puncte apropiate. Aceste blurate căutau necontenit chemarea ta, nu le-ai răspuns atunci, ai expirat și modelat evanescent distanța. Tușeul estompat te-a pus în dificultate și te-ai pomenit azvârlit în revolta duplicităților, neclaritatea ți-a înmuiat pornirile iar atunci când te-ai hotărât a fost prea devreme. Profunde ți-au fost trăirile, în ferment s-au macerat iar materia efemeră a erupt, pulberea și aglutinantul și-au declarat promisiuni închegându-se în difuze coexistențe. Nu mică ți-a fost mirarea atunci când ți-ai urlat cât de mare este impactul unui adevăr abia șoptit.

Te-ai cunoscut și prin metafore, ți-a fost drag să te lași purtat în visarea ta difuză care suplinea preaplinul realității închipuite. Rafinamentul și ambiția te-au încurajat să nu-ți dezici trăirile agonisite, ai vrut să fi distinct, abia întrezărit. Studiul de caz ți-a acaparat preocupările, le-a modelat conștiincios în favoarea ta iar atunci, nedeslușit ai constatat că poți adăuga

necondiționat trăiri pe un suport. Eu ți-am ignorat pornirile iar tu m-ai snopit în bucurie când ai pulverizat concretul din care ai extras evanescent limitele vizibilului.

Ulterior consistența te-a copleșit și ai acceptat fortuit conturul vag care s-a dizolvat traumatizant.

Dublul sens te-a uzat, persuasiv te-ai arătat, era timpul să storci esențe, nu ai mai explicat, te-ai mulțumit să taci, să taci și să speri. Tăceri și înfăptuiri, extensii din tine, abandonate și recuperate, uitate și asimilate, criticate și admirate. Acel detaliu spulberat mi-a răscolit clipa contemplativă, m-a încătușat în simțiri profunde. Diverse pulsații rătăcite mi-au agresat prematur simțirile apoi am surâs iar vizualul s-a convertit inofensiv în diluții. Ca să fi altfel, ai încercat să cunoști lumea dar ai întârziat să simți, să crezi, să împărtășești iar într-un moment de sinceritate, abia vizibil în tăvălugul relaționărilor ți-ai exprimat neputințele.

Ne-simțirile s-au acumulat și s-au revoltat împotriva făpturii tale, te-au înrobit iar tu le-ai replicat tulbure căci nu aveai argumente mature. Imprecise ți-au fost reacțiile atunci când violent ai fost răpus și ai reacționat în puseuri lipsite de vlagă iar când aglomerația nebuloasă ți-a dat bătăi de cap, ai invocat tradiția. Ți-au răspuns învățătorii dar nu te-ai mulțumit, totul era neclar în continuare și te-ai reinventat încă odată.

Până când?

ANUL II, serie nouă, nr. 7 (28), iulie, 2016

63

aanniivveerrssaarree anivers are

GMB & MI

Aniversare Lenuş A mai trecut un an cu bune și cu rele, cu suișuri și coborâșuri, cu împliniri și dezamăgiri, un an în care am vrut de multe ori să renunțăm dar n-am făcut-o pentru că mereu a fost cineva care să ne împingă de la spate, să ne mobilizeze, să ne încurajeze, să ne facă să vedem partea plină a paharului și iată că roadele se văd. Site-ul Cronopedia are azi în loc de o revistă, două.

Revistei Cronos – izvor de cultură, peniţa de aur i s-a alăturat o surioară mai mică revista Taifas literar care, și ea, deja a ajuns la numărul 9.

Am realizat împreună opt antologii pe site, aproape 200 de titluri de carte și avem în pregătire primul volum dintr-un ciclu antologic de patru cărți intitulate Metamorfozele naturii.

64

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără omul de acțiune, motororul care ne-a pus în mișcare, coordonatorul și sufletul site-ului Cronopedia și totodată fondatorul revistelor Cronos și Taifas literar, doamna Lenuş Lungu!

La ceas aniversar colectivul de administratori şi totdodată redacțional (Ioan Muntean și Gabriela Mimi Boroianu) împreună cu membrii site-ului Cronopedia îi urăm Lenuşei azi un călduros

LA MULȚI ANI! De asemenea multă sănătate, fericire, prosperitate, putere de muncă și aceeași determinare în atingerea idealurilor propuse!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură