Revista Cronos nr. 8 (29), august 2016 by Ioan Muntean

coper ta 1

EDITORIAL 3 EVENIMENT LITERAR 6 ESEU 9 POEZIE 15 CAFENEAUA CU PENIŢE 20 RETROSPECTIVĂ LITERARĂ 23 PROZĂ 25 NOTE DE CĂLĂTORIE 36

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

RECENZII 37 JURNAL/BLOG 41 DEBUT 48 FORUM CRONOPEDIAN 52 RECOMANDĂRI 54 TRADUCERI 58 MONOGRAFIE 59 PORTOCALIU SOLAR DE AUGUST 64

coper ta 2

BLUROFFIVES (WATTPAD.COM) 48 DOINA BÂRCĂ 37 ECATERINA CHIFU 9 EMIL ANTONIE 38 GORDAN MIRCEA 41 ION CIOCANU 39 ION PĂRĂIANU 6 IRINA LUCIA MIHALCA 17 LUCA CIPOLLA 58 LUNGU LENUŞ 64 MARIAN MALCIU 54

MIHAIL TOMA 32 NELU PREDA 15 NICOLAE VASILE 3 NICU DOFTOREANU 18 NINA GONŢA 20, 23 PROF. BOTIȘ MIRCEA/PR. BOTIȘ RADU 59 VALENTINA BECART 16, 36 VICTOR MARTIN 25 VIOREL CROITORU 52 VLAD BADRAJAN 19

Revista dede Aur Revistadedecultură culturăCRONOS CRONOS~ ~Peniţa Peniţa Aur– –izvor izvordedecultură cultură

eeddiittoorriiaall editorial 3-4

Nicolae VASILE

Se schimbă omul? Într-un sistem de coordonate BineRău-Dumnezeu, bietul om o duce din ce în ce mai greu. Populaţia creşte, resursele scad, în condiţiile globalizării şi a libertăţilor de toate felurile, este din ce în ce mai greu ca omul să pună ceva deoparte, riscând oricând să vină unul din lumea largă şi să-i ia şi ceea ce până nu demult părea a fi al său pe veci. Vorba cântecului: Fie pâinea cât de rea, chiar de eşti în ţara ta, tot ţi-o fură cineva. Cândva, unii mai cu iniţiativă făceau în aşa fel încât îi trăgeau după ei şi pe ceilalţi. Era vorba de afaceri locale, chiar de succes, dar care acum nu mai merg. Prin globalizare, proiectele multinaţionale înghit tot. Nu mai are sens competitivitatea locală. Acum, ori eşti competitiv la nivel global ori nu exişti. Se creează pentru individ, adesea, un sentiment de coşmar, din care mulţi nu pot ieşi în mod corect, legal, moral. Unii, din ce în ce mai mulţi, încearcă să iasă din acest blocaj încălcând regulile pământene sau divine şi atunci le dau peste mână autorităţile sau Dumnezeu, împingându-i la nesupunere sau necredinţă. Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa. Modelul de referinţă, fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos a ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

fost trimis pe Pământ, să trăiască o perioadă la un loc cu oamenii, să-i cunoască mai bine, dar şi să le dea o pildă de sacrificiu, pe care fiecare ar trebui să o urmeze ca să-şi atingă ţintele propuse, pământene sau divine. Deci, putem spune că ţinta divină pe care ar trebui să şi-o propună orice creştin, este să fie şi să acţioneze precum fiul Domnului. Ţintele pământene pot fi multiple şi diferă de la om la om. Cum a fost învăţat omul să tindă spre aceste ţinte? Asimptotic, adică să tragă toată viaţa spre atingerea lor, dar în realitate să nu le atingă niciodată, cu promisiunea că tot ce nu a reuşit să obţină în viaţă va reuşi pe lumea cealaltă. Dacă gândim în termenii teoriei matematice a sistemelor, aceasta ar însemna un răspuns de ordinul I, cu o evoluţie exponenţial asimptotică spre o ţintă, iar undeva, în timp, în această evoluţie, este linia de separaţie între lumea noastră şi lumea cealaltă. Grigore Moisil, foarte bun cunoscător al teoriei sistemelor, spunea cândva că orice om poate deveni academician, singura deosebire că unii ajung în timpul vieţii, alţii după aceea. În principiu, oamenii simpli, cu frica lui Dumnezeu, şi-au însuşit această situaţie, cumulând în credinţă şi muncind în linişte, în speranţa că fiecare îşi va atinge ţinta sa. Pentru aceştia nu sunt premize reale să se schimbe ceva major. Ei par a nu depinde de nimic în ceea ce fac, dar, din punct de vedere economic, aceştia practic nu există. Aceştia desfăşoară o activitate de subzistenţă, neinteracţionând cu fluxurile economice de produse şi valori. Nu vând, nu cumpără decât strictul necesar, nu 3

eeddiittoorriiaall desfăşoară activităţi purtătoare de taxe şi impozite, dar beneficiază de servicii subvenţionate de stat, precum sănătate, educaţie, administraţie etc. Dacă analizăm din punct al teoriei entropiei, conform căreia schimbarea stării de fapt a unui sistem este favorizată de un aport din exterior şi de acceptabilitatea schimbării din interior, niciuna din religii nu este afectată de un pericol real de schimbări radicale, pentru că impuls de schimbare din exteriorul lor nu există, factorii politici fiind mulţumiţi de rolul pacifist al religiilor pentru populaţie, iar provocarea din interior a unor schimbări radicale iar nu există, pentru că membrii sistemului sunt relativ mulţumiţi. Criza economică nu pare a fi lovit niciuna dintre instituţiile religioase majore. Singurul pericol instituţional pentru acestea este disputa între diferitele religii pentru mărirea numărului de enoriaşi şi a teritoriilor de răspândire şi influenţă. Deci, având în vedere relativa stabilitate la nivel macro a religiilor, înseamnă că modelul de referinţă religios pentru om se păstrează. Nu este în niciun pericol, dar, date fiind condiţiile grele şi instabile pe care trebuie să le suporte individul în epoca pe care o trăim, pare a se schimba modul în care omul îşi va atinge propriile ţinte, în special oamenii complecşi care îşi propun să fie eficienţi. Dacă aplicăm teoria entropiei la nivelul omului, a individului, nu a noţiunii de om, atunci lucrurile se schimbă. Aportul exterior în sensul schimbării este mare, datorită tentaţiilor multiple la care este supus. Gradul de acceptabilitate a posibilei schimbări în interiorul său, este, de 4

asemenea, ridicat, datorită frustrărilor legate de nesiguranţa zilei de mâine pe care o simte. Aceştia, în lumea complexă în care trăim în prezent, tind spre un comportament oscilant, în care perioadele de avânt şi entuziasm alternează cu cele de cădere şi deznădejde, specifice fenomenelor ciclice criză-relansare. Dacă revenim la gândirea sistemică, modelată matematic , aceasta înseamnă un răspuns de ordinul II. Numai că, spre deosebire de comportamentul asimptotic exponenţial dinainte, care avea o evoluţie unică, comportamentul oscilant poate avea trei feluri de evoluţii: oscilant convergent, care se apropie exponenţial din ambele direcţii de o ţintă, oscilant permanent în jurul unei ţinte sau oscilant divergent, care se îndepărtează exponenţial de ţinta propusă. În termeni umani, aceasta înseamnă că omul îşi poate atinge de mai multe ori în viaţă ţintele propuse, dar tot de atâtea ori îşi poate pierde echilibrul. Inclusiv față de ţinta divină, omul complex se apropie tot oscilant. Cazul cel mai fericit este dacă reuşeşte să se apropie într-un mod oscilant convergent şi să spere că, cu oscilaţiile respective, se va apropia cât mai mult de Dumnezeu în viaţă, restul rămânând să se întâmple după. Pe termen lung, evoluţia spre stabilitate, dorită de oricine, nu este unica variantă. Este doar una din trei (oscilant convergent), celelalte două variante (oscilant permanent şi oscilant divergent) ne prezintă un om care va fi într-un permanent dezechilibru şi care nu va mai avea nicio continuitate în credinţa vieţii de după moarte, specifică tuturor religiilor.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eeddiittoorriiaall Aceasta ar putea măcina din interior orice sistem religios, dacă, numeric, oamenii doritori de eficienţă devin preponderenţi. Este puţin probabil însă, pornirea naturală a omului fiind spre simplitate. Criteriile după care poţi evolua convergent spre o ţintă sau te poţi depărta de ea depind de constrângerile sistemului şi de rezistenţa omului. În teoria sistemelor, acestea se numesc criterii de stabilitate. Această oscilaţie, prezentată anterior, reprezintă reversibilitatea omului în credinţă şi este încă un factor pozitiv. Negativă ar fi o depărtare stabilă de ţintă, adică un om dezechilibrat permanent şi aceasta nu este prevăzută nici măcar de modelele matematice. Dar ţintele omului nu pot fi doar referitoare la credinţă. Acestea pot fi de diverse feluri, pot fi în iubire, în avere, caracterul oscilant manifestându-se în mod similar, trecând din plus în minus în mod repetat, convergând sau nu spre o situaţie stabilă. Din alt punct de vedere, cred că este şi o problemă de alegere a ţintelor şi de eficienţă. O alegere a unor ţinte uşor de atins va crea totdeauna probleme după aceea şi-l va introduce pe om într-o stare de comportament oscilant, cu alternanţe de împliniri şi dezamăgiri. Alegerea unor ţinte foarte greu de atins poate crea frustrări. Privit din punct de vedere matematic, religia, de orice fel, se aseamănă cu socialismul, deşi ele nu se agreează reciproc. Ambele sunt sisteme de ordinul I. Ţinta finală pe termen lung a religiei este raiul, iar al socialismului este comunismul „victorios”. Toţi aşteaptă în linişte să atingă ţinta finală şi nu mai sunt aşa de interesaţi de prezent. Datorită acestui mod de funcţionare, aceste sisteme ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

de ordinul I nu intră niciodată în crize, dar sunt ineficiente economic. Religia şi socialismul se mai aseamănă şi prin faptul că ambele resping evoluţia oscilantă a vieţii. Pentru ambele, un divorţ sau o schimbare a ţării reprezintă ceva rău. Ateii şi capitalismul au şi ei o asemănare similară, ambele concepte reprezintă sisteme de ordinul II, care mizează pe eficienţă, îşi ating de multe ori ţintele, dar tot de atâtea ori se depărtează de ele. Ambele funcţionează ciclic, creând adesea crize a căror periodicitate se poate calcula. Ţintele se pot şi schimba, nu sunt veşnice. Un prieten, filozof, şi încă unul celebru, îmi povestea când era tânăr despre dorinţa lui de viaţă. Căuta o fată deşteaptă, frumoasă prin acea frumuseţe pe care ţio dă deşteptăciunea, care se vede în priviri. Spunea el, că astfel de ţinte se găsesc printre profesoare, avocate, jurnaliste, doctoriţe etc. Concluziona, tot el, că cea mai mare densitate de astfel de femei le poţi întâlni pe la târgurile de carte, pe care el le frecventa în mod uzual. Şi i-a dat Dumnezeu ce şi-a dorit. Sa căsătorit cu o profesoară pe care a întâlnit-o la un târg de carte. Când m-am întâlnit cu el, după ceva vreme, îmi spunea, plin de satisfacţia lucrului bine făcut, că este bucuros că a reuşit să-şi mărite nevasta, că i-a găsit un soţ bun, a fost la nunta ei şi totul a decurs ca şi cum ar fi fost tatăl şi nu soţul ei. Nu mai puteau continua împreună! El lua masa la maică-sa şi după ani buni de căsătorie, ea mânca singură acasă, el dorea bibliotecă, ea dorea teatru etc. A murit singur!... Ea trăiește bine cu noul soț, recomandat de fostul soț!... 5

eevveenniim meenntt ccuullttuurraall CULTURALĂ „ANTON PANN” au lansat antologia Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț II de Florentin Smarandache.

eveniment literar 5-6

Ion Părăianu

Florentin Smarandache Florentin Smarandache: Mă consider om de știință dar în aceeași măsură și om de cultură Să vorbești despre Florentin Smarandache, trebuie să ai curajul unui luptător, care, când intră în ring, să fie sigur de victorie, ceea ce, în cazul de față, nu se poate. Florentin Smarandache nu poate fi învins! Biografia lui Florentin Smarandache este foarte interesantă, dar în prezentul material nu vom face nici o referire la aceasta, dar cine nu i-o cunoaște, nu poate să înțeleagă locul lui în știința mondială, nici în cultură. Trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu această somitate, și cu atât mai mult, că este vâlcean de-al nostru din Bălceștii de pe Olteț. Pe 1 august, 2016, ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ CULTUL EROILOR „REGINA MARIA” (Filiala Județeană „Matei Basarab” Vâlcea) în parteneriat cu SOCIETATEA NAȚIONALĂ INDEPENDENTĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP (Filiala Vâlcea); FORUMUL CULTURAL AL RÂMNICULUI; LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI (Filiala Vâlcea) și SOCIETATEA 6

Domnul Eugen Petrescu, moderatorul evenimentului, pentru început, l-a rugat pe Ion Părăianu să citească mesajul primit de la antologator, prietenul tuturor, care n-a putut să ne fie alături din motive obiective. Reproducem cuvintele: „Vă mulțumesc, domnul Părăianu! Vă rog să transmiteți participanților: În present sunt la o Conferință IEEE în Vancouver, unde am de prezentat câteva articole despre logica și mulțimea neutrosofică, care-s generalizări ale logicii și mulțimii fuzzy. Am fost tot pe drumuri (Vietnam, Germania), iar acum Canada. Voi merge și în Toronto, unde există o comunitate românească importantă, având și un ziar în limba romană, Observatorul, al cărui editor șef este un oltean de-al nostru: domnul Dumitru (Puiu) Popescu. Le voi duce câteva cărți românești. Mulțumesc organizatorilor vâlceni (Eugen Petrescu, Marian Pătrașcu, Ion Părăianu etc.) pentru lansarea volumului antologic Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț II. Vă rog să anunțați participanții că pregătesc și un volum III, cu scriitorii care nu au fost incluși în primele două volume, pentru a avea o bază de date compactă din zona noastră. Da, părinții mei au decedat… Anul trecut mama… Am ajuns imediat la înmormântare. Sper vara aceasta să dau

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eevveenniim meenntt ccuullttuurraall prin România. Cu prietenie și nostalgie Gallup, USA Florentin Smarandache Jul 29 at 5:55 PM”

răspuns simplu: „Mă consider om de știință, dar în aceeași măsură și om de cultură”.

A urmat domnul Eugen Petrescu, care, a rostit Cuvântul de întâmpinare.

Și tot în același interviu, întrucât din 1980 devenise client permanent al Securității, cu o finețe ironică mărturisește: „Am avut onoarea de a mi se întocmi 4Dosare la Securitate cu peste 880 de pagini.”

Apoi, domnul Marian Pătrașcu a prezentat volumul antologatorului: editura, imaginea de pe copertă, paginația, criteriul de ordonare al scriitorilor fiind cel cronologic, după data de naștere, spre deosebire de primul volum, unde a fost preferată ordonarea alfabetică. Domnul profesor dr. Ion Soare, în expunerea sa, l-a prezentat pe Florentin Smarandache ca om de știință și de cultură. Au mai luat cuvântul: Simion Petre Cichirdan, Zenovia Zamfir, Nicu Cismaru, Elena Natalia Călinescu, Nicolae Nistor, Marian Bărăscu, Gheorghe Puiu Răducan, Dragoș Călinescu, Gheorghe Pantelimon și Ion Părăianu. Domnii Nichi Ursei și Ion Micuț s-au „duelat” în… epigrame. Această minunată seară literară s-a încheiat cu muzică de petrecere și voie bună în compania formației Restaurantului „La Coana Cami” și a inegalabilului interpret de romanțe Gheorghe Cărbunescu. Personal, nu pot să vorbesc despre acest volum antologic Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț II, până nu amintesc că domnul Florentin Smarandache, întrebat de un jurnalist la un interviu, dacă se consideră matematician sau scriitor, a ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Matematician, fizician, filozof, poet, prozator, dramaturg, autor de manifeste și programe, Florentin Smarandache își împarte timpul, aproape, în mod egal pentru scrisul cărților de literatură și cărților de știință (matematică, fizică, filo-zofie). Din cele aproape 200 de cărți, peste 85 sunt de literatură, restul fiind cărți de știință. Florentin Smarandache a fost un răzvrătit, mereu nemulțumit de el, de viață, de toate câte se petreceau în jurul lui; în societate! Toate lucrurile pentru el erau pe dos. În el încolțise un sâmbure de paradox. Despre Fl. Smarandache e greu să vorbești, că nu știi despre ce să vorbești. Să vorbești despre literatură și artă, trebuie evidențiat meritul lui de fondator al curentului de avangardă numit paradoxism, ca un protest împotriva totalitarismului. Apoi, câtuși de puțin, trebuie să ne legăm și de acest cuvânt. De origine greacă, compus: 1) prefixul para - contra, împotriva (paratrăznet, parapluie...) și 2) doxa – opinie, judecată. Aș putea spune că Florentin Smarandache s-a cununat și 7

eevveenniim meenntt ccuullttuurraall încununat cu acest cuvânt, care este egal cu sintagma logica contrariului și care i-a adus notorietatea necontestată în mai multe domenii, pentru că paradoxismul e o revoltă culturală, științifică, pe care el a alimentat-o cu propriile argumente, axiome, ipoteze, recunoscute de Înaltele Foruri Academice Internaționaționale. Iată câteva exemple de inovații prezentate la Conferințele științifice internaționale: Neutrosofia – o ramură nouă a filosofiei, care reflectă realitatea neconvenţională din punct de vedere filosofic. Un singur enunț cred că este edificator: „De existență îi este teamă oricărei existențe, chiar și Universului în Sine, poate doar Inexistenței în Sine nu îi este teamă de ea însăși, sau poate oamenilor care în existența lor uită sau nu știu că există.” Matematică (1969) Gradul de negare a unei axiome ori teoremă „Totul este posibil, chiar și imposibilul !” Fizică - Paradoxuri quantice și noțiunea de nematerie. Dacă materia e formată din electroni, protoni și neutroni, nemateria în viziunea neutrosofică fiind opusul materiei, pentru că toată dialectica lui Smarandache este bazată pe contrarii, este formată din antielectroni, antiprotoni și antineutroni. Deci, materia are opusul antimateria, dar și neutrul ei, care nu este nici materie, nici antimaterie, ci nematerie formată din electroni, protoni, neutroni, antielectroni, antiprotoni și antineutroni. 8

Această Ipoteză, Fuziunea Informației și ideea Vitezei Supraluminale i-au încolțit în minte încă din liceu. Avea ceva viu în el. Nu avea astâmpăr sau sufera de un sindrom al Legii contrariului. Teoria despre nematerie a fost trimisă, în 2004, la Laboratorul European pentru Fizica Particulelor Elementare (CERN Geneva, Austria). CERN a confirmat Ipoteza lui supraluminală, cât și Teoria Absolută a Relativității. Și Societatea Americană de Fizică i-a confirmat aceste ipoteze. Dacă în 1905 Einstein afirma că viteza luminii nu poate fi depășită, în 1972 Fl. Smarandache a considerat opusul: viteza luminii poate fi depășită iar, că spațiul și timpul sunt relative, după Einstein, Smarandache afirmă că spațiul și timpul sunt absolute, adevăruri ale unei logici îndelung studiată. Trebuie să amintim, pentru mulți, că în 2011 Florentin Smarandache a fost propus pentru Premiul Nobel. Ca un matematician desăvârșit, Florentin Smarandache și-a rostuit averea științifică într-o sferă, care rostogolindu-se a magnetizat Pământul. Lucrările lui Florentin Smarandache sunt traduse în numeroase limbi străine: engleză, germană, franceză, rusă, chineză, italiană, arabă, greacă, spaniolă, indiană, portugheză ș.a.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu eseu 7-12

Ecaterina Chifu

Mihai Eminescu, suflul viu al istoriei geto-dacilor (Lucrare prezentată la „Congresul civilizaţiei traco-geto-dacilor” Ediţia I, Buzău, România, 2016) Mihai Eminescu, geniu universal, vine din „nemărginirea 1 timpului ” să ne dea „din ramurile gândului1” imboldul de a face eforturi ca „totul să fie dacizat2” la noi, în România Mare, adică să se revină la acel univers plin de armonie şi de pace, în care se respectă legile juste, favorabile românilor, sperând în reînvierea virtuţilor neamului românesc, moştenite de la Daci. M. Eminescu, „cea mai înaltă conştiinţă românească4” este poetul de geniu care a ridicat un templu poeziei în spiritualitatea românească şi universală, poet a cărui personalitate a atins dimensiuni enciclopedice ale cunoaşterii, fapt ce i-a permis să evoce istoria neamului nostru în tablouri vii, de o neasemuită frumuseţe şi expresivitate. Iubind poporul român, Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea lui etnică străveche, spirituală, religioasă, susţinută de o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător al românilor din spaţiile ce le-au populat, precum şi de legi nescrise care trebuie a fi aplicate conform „jus ollache/ollachorum8” adică după ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

obiceiul pământului. „Nu existã nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini.8”. „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor8.” Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu conchide: „O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice8”. Limba română era vorbită pe teritorii largi de Dacii ce au migrat spre toate punctele cardinale, înmulţindu-se numeric. El menţionează într-un articol din „Timpul2” :cum avarii conduşi de Martin şi Comentius în anul 579, vorbeau aceeaşi limbă cu geţii. În recenzia din „Convorbiri literare2” la lucrarea lui Iulius Jung, „Die Anfänge der Romanen (Kritisch cthnographische Studiem)” apărută la Viena, în anul 1876, favorabilă ideii noastre naţionale, îndeosebi ideii de continuitate, Eminescu, pornind de la întrebarea „Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Trăiană sau au trecut Dunărea în vremea lui Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al XII-lea?2” demonstrează cu argumente solide că teoria vidului nu este valabilă, că Dacii au continuat existenţa în vatra lor strămoşească. Poetul a pus mereu în lumină permanenta continuitate şi statornicia poporului român în opera literară şi în publicistică. Poetul naţional M. Eminescu a 9

eesseeuu fost printre primii intelectuali români care a încercat „restaurarea” originii dacice, militând pentru realizarea „Daciei Mari” prin Societatea „Carpaţi” şi activitatea publicistică. El era mândru de fizionomia românilor, având ca strămoşi Dacii, apreciaţi de etnograful Hoffman(sec. al XVIII-lea), menţionat de poet în „Timpul2” unde a redat observaţia acestuia: „Dezvoltarea craniului la rasa română e admirabilă, că sunt cranii care merită a fi în fruntea civilizaţiei8”„Fiţi voi romunculi, eu simt în mine dacul7” afirma Eminescu în anul 1880, într-o variantă a poeziei „Ai

noştri tineri” pentru a se distinge de cei ce susţineau curentul latinist. Venit din eternitate şi întors în eternitate, Eminescu, dorea la „trecutul mare, mare viitor1” în România pe care o invoca cu multă iubire „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor1” ce trebuie apărată cu toate forţele. „Scrisoarea III1” evocă, prin glasul lui Mircea cel Bătrân, vitejia strămoşilor noştri ce l-au înfruntat pe „Darius al lui Istaspe1” şi „Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încape1” ce-au dorit „pământ şi apă1” şi s-au făcut „toţi o

apă şi-un pământ1”. Acest episod este reluat şi în poemul „Gemenii1”. Eminescu a intenţionat să redea în piesele sale de teatru istoria neamului românesc, evocând figuri reprezentative: Decebal, Dochia, Mircea cel Bătrân, Horia, Avram Iancu, Mureşan, pe cei din neamul Basarabilor şi al Muşatinilor. Mihai Eminescu era fascinat de civilizaţia geto-dacică de care a luat cunoştinţă din cronicele vechi, din biblioteca lui Aron Pumnul sau din cursurile de la Viena ale profesorul său de istorie Ernst Rudolf Neubauer, scriitor, autor de cărţi, poezii, studii, basme, ce a pus în lumină „lumea veche a Dacii6”. Unele din temele poetice eminesciene sunt inspirate de concepţiile despre viaţă şi moarte ale Dacilor şi ale zalmoxianismului: 3 „Genaia ”(proiect de poem dramatic ce trebuia să redea o cosmogonie originală, conform miturilor dacilor), 3” „Decebal (piesă de teatru în versuri ce evocă pagini zguduitoare din istoria Daciei”), „Miradoniz1”(poem ce redă universul mirific al spaţiului ancestral), „Memento mori1”(poem în care Dacia apare într-un cadru natural plin de feerie, în contrast cu alte ţări evocate în această „Panoramă a deşertăciunilor1”), „Sarmis1”( are ca personaj pe „Pe Sarmis, craiul tânar din Getia cea veche 1” redă iubirea idilică dintre doi tineri, într-un decor de vis, iubire ce se vrea durabilă, dincolo de spaţiu şi de timp, ca la neamul „nemuritorilor”, revenind ca un lait-motiv versurile: „Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii Întind spre apă gâtul, la cer înalţă ochii1”. În „Sonete1” poetul se lasă copleşit de basmul „zânei Dochia” ce îndeamnă la visare”). „Glossa1”este catehismul poetic eminescian, fiind realizată prin versurisentinţe ce amintesc de înţelepciunea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu Dacilor, de Legile Belagine). Poemul „Gemenii1” evocă figuri istorice ca Sarmis, Tomiris, Brigbelu. Primele versuri redau locul de vecii al „regilor dacici”: „O candelă subţire sub bolta cea înaltă Lumină peste regii cei dacici laolaltă, Cari tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide Se înşirau în sală sub negrele firide. 1” La nunta lui Brigbelu participă şi zeii Daciei:

Cum cerul sus se-ndoaie şi stelele-şi aşterne, O boltă răsărită din negure etern, Şi, decât toată lumea de două ori mai mare, În propria lui umbră Zamolxe redispare. 1” În „Povestea Dochiei şi 1 ursitorilor ” apare mitul Dochiei şi precum şi al ursitoarelor, implicate în destinul oamenilor, una urându-i fiului Dochiei să fie mare împărat, alta viteaz şi înţelept, iar altă ursitoare îi prezice „viaţă fără moarte şi tinereţe fără bătrâneţe 1”, ca în concepţia Dacilor zamolxieni, idee

„Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă, Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă. Frumos au ars în flăcări prinosul de pe vatră, Pe când intrară oaspii sub bolţile-i de piatră. În capul mesei şade Zamolxe, zeul getic, Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic. În dreapta lui sub vălul de ceaţă mândrul soare, În stânga-i şade luna sfioasă, zâmbitoare... 1” Figura frumoasei mirese, Tomiris „Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept” seamănă cu cea a femeilor din neamul Dacilor: „În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris1”. Zamolxe, participant la nuntă, alături de soare şi lună este „Sămănător de stele şi-ncepător de vremuri1” şi însumează principiul unirii într-un întreg ce cuprinde toate părţile, care se influenţează unele pe altele, preluând calităţile totului, conform credinţei Dacilor. El, marele zeu, capătă proporţii gigantice în viziunea lui Sarmis, ce apare ca un strigoi, după ce a fost ucis de fratele lui geamăn, Brigbelu: „Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte Şi decât toată lumea de două ori mai mare, Îşi pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare. Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceaţă, Cum din adânc ridică el universu-n braţă, ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

preluată de Petre Ispirescu în „Basmele românilor”. În poemul „Strigoii1” apare iar Zamolxe („moartea morţii şi învierea vieţii!1”) care este invocat de magul „uitat de moarte1” să dea viaţă reginei dunărene, Tomiris, de o frumuseţe ideală (ca mai toate figurile feminine eminesciene, cu ochii albaştri şi părul lung, blond, asemenea Dochiei), iubită de Arald, avar venit de pe Volga:”Duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină/Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă1”.

eesseeuu Se spune doar şoptit că Eminescu era un „iniţiat” dar nu şi cine l-a iniţiat, unde a avut loc iniţierea. D-l profesor Dumitru Copilu-Copilin, la lansarea cărţii „Eminescu în circuitul universal” (Editura Bibliotheca) a spus că nu se ştie nimic despre viaţa lui Eminescu de la 16 la 17 ani, după plecarea de la Blaj şi trecerea munţilor în regat (Ţara Românească). Este imposibil să nu fi poposit şi la Mânăstirea Sinaia, unde erau atâtea cărţi şi manuscrise şi preoţi învăţaţi. Nu întâmplător s-au descoperit la Sinaia plăcuţele de aur unde era scrisă istoria Dacilor. Cineva le păzea

acolo, din moşi strămoşi, căci au existat mereu tăinuitori, păstrători ai credinţei străvechi. Faptul că a dus o viaţă monahală poate fi confirmat de nuvela „Cezara”(o scriere de tinereţe), căci călugărul Ieronim, personaj ce iese din mănăstire în urma unui călugăr bătrân şi are înfăţişarea poetului. În acest caz, a avut acces la acele cunoştinţe transmise pe cale orală, din preot în preot, încă din timpul şcolii zamolxiene, căpătând calităţi de a accede la comunicarea cu entităţi spirituale, cum s-a demonstrat în zilele noastre, că fiecare fiinţă emite 12

biofotoni ce circulă cu viteza luminii în univers, cum susţine de d-l prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan („Inteligenţa materiei”). Magul din „Povestea magului călător în stele1” iniţiat în tainele lumii, al cabalei, un iluminat, îi dă învăţătură fiului de împărat, cel ce află de la seraf (un înger) că toţi oamenii, după un vechi mit strămoşesc, au stele în cer care pier la moartea lor, acesta însă nu are, căci Marele Creator a pus în el semnele geniului: „Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins/Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins 1”. În zborul lui prin spaţiu, fiul de împărat este asemenea luceafărului, plutind ca 1 solomonarii, prin „cer de stele ” străbătând distanţe incomensurabile în câteva clipe. În „Odin şi poetul1” autorul îşi doreşte să întâlnească în mare „Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei1” şi imaginează un dialog cu Odin (frate cu Zamolxe) spunându-i: „Ca un luceafăr am trecut prin lume1” şi evadează în visul de iubire cu o zână a mării, proiectând astfel o posibilă fericire. Acolo îl întâlneşte pe Decebal ce-l întreabă ce mai face regatul său „ce Dacia se numea1” şi despre cetatea lui, Sarmisegetuza. Poetul o vede strălucitoare, „cu pietre scumpe, ca de granit1” prin coroana regelui (simbolizând Dacia viitoare) şi îi vorbeşte de decăderea romanilor. Legătura transcendentală dintre Eminescu şi spiritul dacic susţine d-na Lucia Olaru Nenati că are la bază situarea vechii sale case de la Ipoteşti pe o construcţie dacică6. Decebal, fiu „al Daciei vechi3” figură legendară, luptător pentru libertatea dacilor, este evocat în poemul dramatic „Decebal3” impresionează prin caracterul său, el, căruia Roma îi plătea tribut, stăpânea o ţară întinsă. Decebal spune că, deşi învins, povestea neamului de dac va pătrunde în cartea de istorie. El compară cu marea Dacul, care-i când „un diluviu… când

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eesseeuu murmuire3”, „o infinită armonie”(„Astfel e dacul. El se avântă-n luptă/El luptă… apoi piere3”). El îl avertizează pe regele iazigilor, prieten al Romanilor, Iaromir, că, dacă Dacia cade, toate popoarele dornice de cuceriri vor năvăli în Roma, căci Dacii sunt cei care au pornit dezastrul ei. La confruntarea dintre Daci şi romani participă şi zeii Daciei, înfruntându-i pe ai duşmanilor, apoi se retrag în mare: „Zeii daci ajung la marea ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale3”). Fiinţe supranaturale, „zmeii Daciei3” se implică în conflict. Decebal impresionat de jertfa Dacilor, îndurerat de soarta neamului său, văzând că ducii daci cântă, râd, bând vin cu otravă, cu părul albit subit, aruncă într-o prăpastie coroana şi rosteşte un blestem cumplit asupra romanilor: „Zeci de secole urcarăţi, zeci de secole să cădeţi/Viaţa voastră să nu fie decât o lungă cădere!/Cum aţi omorât voi un popor, astfel să muriţi şi voi! 3” şi alege să moară cu demnitate. Într-o variantă prezentată pe scenă la Chişinău, după un scenariu de Mihai Prepeliţă, este inclusă şi poezia „Rugăciunea unui dac1” bătrânul dac fiind chiar, „Sânge al lui Burebist3”, Diurpaneu, regele ce i-a încredinţat lui Decebal conducerea Daciei, considerându-l viteaz şi bun strateg şi care-l înfruntă pe Traian. El îi cere pacea Daciei, dar, văzând dezastrul adus de romani, îşi doreşte intrarea în „veşnicul repaos1” prin extincţia totală, contrară concepţiei Dacilor ce se vor nemuritori şi cere de la Demiurg chinuri cumplite: „Până-oi uita durerea şi voi putea să mor1”. Poezia începe cu evocarea mitului creaţiei, prezent şi în gândirea strămoşilor noştri, în „Vede”, idei preluate în RigVeda, creaţie indiană, asemenea versurilor din prima parte a „Scrisorii I”:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi1?” Demiurgul, spune poetul: „El este moartea morţii şi învierea vieţii! 1” cum credeau Dacii despre destinul lor, dirijat de Zamolxe. Mulţi eminescologi cred că prin această poezie, Eminescu şi-a anticipat moartea, fiind un vizionar, poezia capătă accente dramatice, mai ales că în dialogul cu divinitatea se foloseşte persoana I: „Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o Când ura cea mai crudă mi s-ar părea amor... Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor. ... Străin şi făr' de lege de voi muri – atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! 1” În

lungul

poem „Memento deşertăciunilor), Eminescu aminteşte de faima şi decăderea popoarelor antice, evocând cu dragoste „raiul Daciei1”: mori1”(Panorama

„Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

eesseeuu Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios. Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare, Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare, Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi Acolo Dochia are un palat din stânce sure, A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure, A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi. 1” Acest univers mirific, cu „luncile de 1 roze ” şi plin de „flori mândre dumbrave1” cu murmur de izvoare şi lumini paradisiace, cu soare, lună, stele, unde se află palatul Zânei Dochia este evocat cu mult dor: „Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă, Albă-i ca zăpadă noaptea, corpu-i nalt e mlădiet, Aurul pletelor strecoară prin mânuţele-i de ceară Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare, Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt. 1” Dacia apare ca „împărăţia Zeilor”, ea este un tărâm de vis în viziunea poetului, unde revin „sufletele mari, viteze” ale eroilor Daciei în „şiruri luminoase1” ca prin „poarta de la rai1”: „Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie; Într-un loc e zi eternă, sara-n altu-n vecinicie, Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei, După moarte vin în şiruri luminoase ce învie, Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai1.”

plătit cu viaţa. Acest tărâm mirific apare şi în nuvela „Cezara” în descrierea insulei lui Euthanasius de o rară frumuseţe, loc ales de poet pentru o iubire extraordinară, dar şi pentru o moarte lină, ca o disoluţie în elementele naturii. Şi cum să nu iubească Eminescu această ţară ce a cunoscut-o foarte bine, străbătând-o în lung şi lat cu trupele de teatru, culegând folclor şi cunoscându-i istoria pe viu. Concluzii: Eminescu, „omul universal” a creat o epopee lirică a mitului dacic, îndrăgostit de trecutul glorios al poporului român. El rămâne, „steaua polară a literaturii române9” „expresia integrală a sufletului românesc10” şi „soarele literelor 5 româneşti ” care „şi-a asumat statutul etnic de dac5” şi „a lăsat testamentar credinţa în necesara asumare a condiţiei etnice superioarei civilizaţii dacice 5 străbune ”. Bibliografie şi note: 1)Mihai Eminescu – „Poezii şi proză” – Editura Cartea Românească”, 1974; 2) Mihai Eminescu – Opere, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiată de Perpessicius – Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980; 3) Mihai Eminescu – „Opera dramatică. Lucrări originale” – Editura Vestala, Bucureşti, 2001 p 29; 4)Gheorghe Gavrilă Copil – Revista „Noi Dacii” nr.87, 2016; 5)Gheorghe Bucur –”Mihai Eminescu şi asumarea statutului etnic de dac”(revista „Dacia magazin”, nr.84, 85, decembrie, 2012, ianuarie, 2013; 6)Lucia Olaru Nenati – Revista „Adevărul Moldovei”. 7)Mihai Popescu – „Eminescu şi părintele istoriei” – „Dacia Magazin” nr.108, 109, decermbrie, 2014; 8)Radu Mihai Crişan – „Eminescu interzis. Gândirea politică” Editura Tibo, Bucureşti, 2009;

Evocarea acestui ţinut mirific al „Vechii Dacii” este făcută ca o proiectare în viitor a renaşterii Daciei Mari, proiect în care credea cu ardoare şi pentru care a 14

9)Ştefan I. Stăiculescu – „Mihai Eminescu, Steaua Polară a literaturii române” – revista „Dacia magazin” nr.96, 97, decembrie, 2013, ianuarie, 2014; 10)Theodor Codreanu – „Eminescu incorect politic” – Editura Scara Print, 2014.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee poezie 13-18

Nelu Preda

Mi-e dor de libertate... Mi-e dor de libertate-n țara mea În care strâmbătatea este dreaptă, Iar hoții au curajul și ar vrea Să ne-ngenunche treaptă după treaptă.

Mi-e dor de libertatea ce-o avea, În lume România de-altă dată, E subjugată azi și-i o belea, Această U.E. foarte lăudată!

Zbor către stele (Maestrului Radu Beligan)

Mi-e dor de libertatea de cuvânt Ce-ajunse să nu aibă greutate Scandăm degeaba la lozinci în vânt, Iar hoții fac arest în libertate!

S-a mai închis o ultimă cortină, Iar un titan al scenei s-a sfârșit; Maestre, vârsta-a fost de vină Căci sufletul ți-a fost desăvârșit.

Mi-e dor de libertatea de-a munci, Cu oarece folos și pentru mine, Azi doar patronii pot a porunci, Și discreționar ne dau o pâine.

Ne-ai dăruit atâtea nestemate Pe scena ce-ai slujit-o-atâția ani, Realizări atât de însemnate, Alăturea de alți colegi titani.

Mi-e dor de libertatea din trecut, Dar nu se poate spune că-s nostalgic – Și lucruri bune-atunci s-au petrecut – Doar îmbuibații de-azi le iau în tragic –

Un gol imens tu ai lăsat pe scenă, Și-n inima întregului popor Ce te-a iubit cu-o dragoste perenă De arta ta, tu, exemplar actor.

E vremea lor, de tot ticăloșită, Ne mint că n-avem productivitate Dar ne plătesc (și nu cad în ispită!), În acte doar salariul jumătate.

Cu modestia ta proverbială, Ai fost exemplu viu pentru colegi, Ai fost pe scenă până la finală, În cer acum la „monștrii sacri” mergi.

Și-ar mai fi multe de adăugat Dar vă întreb: aceasta-i libertate? De ce atâta sânge s-a vărsat, Să facem vile-n loc de combinate?

O lacrimă azi vărs doar pentru tine, Și-n suflet port doar chipul tău; Știu c-ai făcut în viață numai bine, Și mergi în Rai fără păreri de rău.

Prin „libertate” fabrici s-au distrus, Capitalismul care azi tronează Doar viciu și mizerii a adus, Pe nimeni însă nu interesează.

Îți spun acum adio cu sfială, Să-ți fie zborul către stele lin, Să nu ai grijă sau vreo îndoială – Te vom păstra în inimi viu, deplin!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

ppooeezziiee Valentina Becart

Prescrie-mi, dragoste...

rog,

Doctore, te rog, prescrie-mi o dragoste mare, să-mi astâmpăr sfâșierea din vaetul sihastru. Un cer senin să-mi stea de veghe, când febra nopților și îndoiala vor înălța un rug, în fiecare lacrimă și-n fiecare oră de-așteptare. *

Doctore, te rog, bandajează-mi sufletul c-o nouă poveste, o nouă înfiorare. Să cânte vântul în flaute de dor, să-mi ducă gândul până dincolo de zări și de va crește iarba în fiecare rană -, străinului să-i spui... să răsădească o floare și-o dragoste solară, la umbra unei sălcii plângătoare, în amintirea clipelor ce mint, clipelor ce mint...

Din jurnalul unei (ardeau amiezile)

zile

Ardeau amiezile în plină vară secundele se prefăceau în scrum doar orele rămase urcau grăbite-n turn trăgând înspăimântate un clopot răguşit de fum… ... Ardea pământul gândul cerul apele se retrăgeau în pietre sălbatice săltau pe prund halucinante necruţătoare flăcări… ... Ardeau amiezile pădurile fântânile cu ochii muribunzi cerşeau o noapte… ... Ardeam şi eu jucând pe flăcări şi cântând cu vântul ce-aducea gemând un soare schilodit orbit de vară… de vară…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Irina Lucia Mihalca

Pecetea veşniciei În surdină auzi un ticăit al ceasului, o melodie, fragmentele unei sonate de primăvară, mărgăritare înflorite ce-şi poartă amprenta lăuntrică. Cu prudenţă navighezi printre umbrele stelelor şi amintirile întrepătrunse cu clipe prezente. Ninge, ninge peste iubirea noastră, cu petale mari, albe, de trandafiri, ninge. Palimpsest prăfuit, lanterna magică scoate la iveală timpul ineluctabil. Într-o tăcere aproape desăvârşită descoperi o lumină vie, ca un ferment. Într-o secundă intri într-o falie a timpului oprit, alert, spaţiul gol se-ntinde nesfârşit. Topind cifrele, cadranele se sparg în sunetele ce ne punctează pulsul. La răspântii se-mprăştie şoaptele albe şi strigătele roşii. În aşteptare sunt zorile unei noi zile. Niciodată nu i-ai promis o grădină de trandafiri, doar un buchet mare, alb. Fără frumuseţea ta s-ar fi destrămat în gânduri, în imagini-frânturi ar fi spart zidurile ce-o pietrificau, sofocată înăuntru, un spectru ar fi rămas. Ah, surâs al inimilor! Combustie a trăirilor, pasăre liberă, rebelă, zborul a căpătat contur. ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Reîntregirea Lumina nevăzută străbate culoarele memoriei, cuvintele curg neîncetat, precum ploaia calmă şi caldă din cer în inima pământului. Treptat, muzica se strecoară, deschizi şi pătrunzi prin noi lumi, în toate părţile pare să zbori. Un pas. Un salt de octavă. Un dans. O adiere. Beatitudine. Încotro te îndrepţi? Într-o continuă expansiune, eliberat, laşi totul în urmă, treci prin atâtea porţi, te reconectezi cu fluxul tuturor călătorilor purtate, cu necuprinsa câmpie de amintiri calde, profunde, de percepţii, trăiri, dorinţe şi vise ce-ţi pătrund din ce în ce mai adânc, în armonie te contopeşti cu ele. Înaintezi. Într-o oglindă te surprinzi zâmbind, în ochi te priveşti, recunoscându-te, o fericire neasemuită creşte, înfloreşte, te-nconjoară, sincronizată cu tine din tine. Nu eşti singur, cu tine eşti şi mereu ai fost. Înconjurat de iubire, de lumină, eşti pregătit să fii Tu! 17

ppooeezziiee Nicu Doftoreanu

Tangou microbian

Tangou nesfârşit de iulie Motto : A fost odată o poveste rotundă Că n-avea unde să se-ascundă... Poveste Rotundă –Florin Grigoriu Din. Vol. Poveşti Rotunde - Ed. Societăţii Scriitorilor Români

Dau gândurile mele toate pe un vis!... Promis …Necunoscutului cu gust de Iulie necuprins, Din amintirea clipelor trecute! Ai constatat adeseori cât pot fi de plăcute Atunci când încă-s nou născute şi nu cresc!? Şi ce mult dor pricinuiesc acelora ce le-au prezis precis... UITAREA?! De-aceea încă pot s-aştept tăcut Şi să-ţi mângâi iar gândul cu lumină lină Aşa cum Tatăl, Fiul, Sfântul Duh a mai făcut Când tot ce-a însemnat cunoaştere-am pierdut, Dar oare trinitatea e de vină... De gândurile ce vin toate ca un stol, Chiar dacă-i luna lui cuptor Şi se transformă-n… Zburător, În schimbu-acestui dar sublim care e viaţa?! Constat c-am obosit să tot trăiesc ca ritm Doar cu speranţa c-o să cresc sublim, Aşa c-am căutat un loc în Univers Eliberat din interior de stres Şi am descoperit că-n mod aleator Intens... el chiar există-n noi stăruitor În amintirea clipelor trecute Ce am simţit cât pot fi de plăcute...

Motto : Scaunele prezidenţiale sunt periculoase: Au un microb care se urcă la cap. Filosofie Glumeaţă de cafenea

Când tristeţea te înhaţă Gândurile bune-ngheaţă, Lăsându-se păgubaşe Oricât ar fi de ...poznaşe! Şi-atunci amintirile… Dau la spate ştirile: Că ne-a cotropit regretul De când s-a redus... BUGETUL La capitolul ce ştim Că se cheamă... OPTIMISM! Aşa că, ...dacă dorim Să ne mai copilărim, Liniştiţi şi plini de vise Cu speranţele deschise, Aspirând niţel spre-alt ţel, Trebuie să tratăm altfel, Viaţa-n faţa veşniciei: Cu... MICROBUL VESELIEI! Când succesul te înhaţă, Nu-i nevoie de... prefaţă Să simţi partea dezolării Cum retrage... bocitorii Fiindcă-i clar! Încă din faşă Iei microbul de la... naşă!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ppooeezziiee Vlad Badrajan

Mașina Revarsă-te peste mine poveste Și în râul tău mă înneacă... Și tot veacul e ca o fereastră neștearsă, ca o mașină grăbită, plină de noroi – Revarsă-te peste mine poveste Și în râul tău mă înneacă. Prin ferestrele neșterse ale caselor se văd stropii de ploaie. Cad ca uriașii din cer, ca bombe, meteoriți reci care aruncă în sus noroiul. Și noroiul nimerește pe dungile albe ale zebrei, pe ghioceii albi răsăriți lângă stradă Pe gândurile albe ca un porumbel. Trec mașini și stropesc cu noroi trecătorii. Bucuroși, la cald, curați și în confort cei din mașină. Onești, murdari și triști cei de pe stradă. Revarsă-te peste mine poveste Și în râul tău mă înneacă.

Egoismul, gelozia Cu rădăcini prinse-n pământ De la înălțimea noastră Par furnici a fi fiind.

Furnicile Suntem ca niște furnici. Ori cel puțin eu sunt o furnică – Te privesc în ochi și îmi găsesc fărâma de veșnicie. *** Noi credem în Dumnezeu, Iar Dumnezeu – în oameni buni; Capabil e Domnul de credință Și noi, capabili, de minuni.

Iubirea mea Înalte flăcări calde Ce sufletu-amărăsc, Plâns de zăpezi albe Spre ele eu pășesc. Și-o scot de acolo Pe iubirea mea Și când se stinse focul

Uite ce frumoasă ești

Speranța-n ochi ardea.

Uite ce frumoasă ești Ca o stea de primăvară, Alături de ochii tăi Sufletu-n înnalturi zboară.

Puternică și fină

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Precum este un crez E prima dată, primă Când eu o salvez.

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

şi i-a ieşit, pe lângă o ureche...

Nina Gonţa

Un altul – glonţul încă-l are lângă un plămân...

Războiul de alături...

Medicii i-au spus, e prea periculos,

Soldaţi ucraineni la Bălţăteşti,

acum să fie scos...

în staţiune.

Şi el e...

Se odihnesc şi se refac aici,

bucuros,

la băi.

că viaţa,

Unul cu mâna ce zburată-a fost...

aşa de ticăloasă cum e,

A suferit N operaţii...

îmi spuse,

acum o are,

şi-a salvat-o.

e la loc,

Şi alţi, şi alţi...

dar ce folos,

vieţi tinere,

că moartă e... Doctorii piele i-au scos din corpul lui... cu muşchi, cu tot... Nu prea i-a folosit,

pe veci... distruse! Noi, ăştia,

că mâna lui nu va mai fi nicicând,

ce zi de zi,

cum...

indiferenţi, pasivi,

din naştere, a fost.

pe-alături trecem,

Altul... e cu picioarele,

cu alte multe treburi şi nimicuri

de la genunchi în jos,

viaţa ne petrecem...

ambele, de fier...

Hotarul dintre Rusia şi Ucraina,

Cu zâmbetul pe buze,

la est,

în jur se uită...

de mult el nu mai este.

blând şi împăciuitor.

Soldatul rus se plimbă

E tânăr,

prin Doneţsc şi prin Lugansc,

de numai 23 de ani...

nestingherit,

optimist, frumos,

câineşte.

cu-o faţă zâmbăreaţă...

Putin, ţarul rus,

Îi bucuros,

tot estul Europei îl visează,

că a scăpat, că a rămas...

planul Ecaterinei celei „Mari”,

în viaţă... Al treilea - dinţii-îşi poartă-n buzunar, după un glonţ

ca toată Marea Neagră... a ruşilor să fie, vrea... împlinit,

bizar, ce i-a zdrobit întreaga parte dreaptă-a feţii... 20

făr’ de păcat...

să-l vază. Un plan rebel!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee Şi-n Europa unicul stăpân să fie...

Nucul, copacul Moldovei

numai el! În acest război, trimis-a Putin negre crematorii ambulante, acum prin estul Ucrainei ele... „zburdă”. Aşa... el pe-ai săi soldaţi morţi, ruşi, îi... „îngroapă”. Vrea totul ca s-ascundă!

… Voi, mame ruse, unde mintea că vă este, de ce nu puneţi stavilă unui război, ce numai al vostru el că este?! De ce lăsaţi feciorii să vă moară, pentru nevoia de preamărire... a unui sovietic, kgb-ist... bezmetic? Căci lui de voi şi de feciorii voştri nici că-i pasă, fiicele lui, fără de griji, departe de război, de mult de ţara lor uitară...

Cum numai păşeşti blestematul hotar ce n-ar trebui să existe... între cele două ţări româneşti, din ambele părţi de şosea, nucul te străjuieşte... Şoseaua şerpuieşte, iar nucul... la fel... Verde, falnic, toamna - încărcat cu roadă... oricine doreşte poate culege din el... Şosea de ţară sau drum de sat, aici, ambii au nucul... străjer! Moldoveanu-i... copac de nuc. Rezistent, munceşte, întruna munceşte. Ospitalier, aşteaptă-n prag oaspeţi... să vină la el. Om pe cinste, de-i calci pragul, cu drag, cu bunătăţi, te serveşte...

prin Europa atât de mult de tatăl lor blamată, s-aciuară!

Voi, mame ruse, rândurile strângeţi! Uniţi-vă! Căci numai voi puteţi, să puneţi capăt unui război, ce mistuie-n prezent, de tot prea tinere şi prea nevinovate... vieţi!

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Iubesc nucul, copacul Moldovei mele dragi, iubesc moldovenii, românii Basarabiei... încă pierdute... Visez ... Unirea cu Patria-mamă! Visez şosele străjuite de nuci, şosele multe! Într-o singură ţară a ta, a mea, a noastră, pe vecie, România! 21

ccaaffeenneeaauuaa ccuu ppeenniiţţee

Limba română Limba română este satul meu, din codrii vechi ai Moldovei lui Ştefan, aşezat pe două coline, înconjurat de păduri seculare Limba română

Limba română e-n dangătul lung al clopotului mănăstirii Putna, care adună… tot neamul românesc în… LIMBA ROMÂNĂ! În nemurirea noastră! În veşnicie!

este mama aplecată spre mine,

Noaptea vieţii

mă ţine la sân… pe cap, cu-n bariş strălucitor de alb.

Cât este de frumoasă dar scurtă, viaţa!

Limba română

Nu înţelegi asta dimineaţa,

este clinchetul de zurgălăi,

nu înţelegi la prânz,

iarna,

nu înţelegi nici seara.

când tata,

Doar într-o noapte, târziu,

mânuind o lopată de lemn,

la capăt de viaţă,

făcea cărări prin nămeţii înalţi,

când e posibil să nu mai fie

pentru a ajunge

nici dimineţi, nici amiezi, nici seri,

la pivniţă…

nici ierni, nici veri, nici primăveri,

La noi, în Basarabia,

atunci înţelegi cât de frumoasă,

limba română

dar scurtă e viaţa!

a stat mult timp

Păcat că nu ştim s-o trăim,

în temniţă!

nici la prânz,

Dar, odată eliberată,

nici seara,

e peste tot!

nici în cursul dimineţii…

E-n cântec,

şi aşa,

în cărţi,

ne apucă…

în biserici!

NOAPTEA vieţii…

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreettrroossppeeccttiivvăă lliitteerraarrăă (Germania), LUMINA (Novi Sad, Serbia) ş.a.

retrospectivă literară

Nina Gonţa NinaGonţa (Raisa Coleaghin), scriitoare, traducătoare, s-a născut şi a copilărit în satul Pănăşeşti, raionul Străşeni din Republica Moldova. După terminarea gimnaziului din satul natal, urmează cursurile şcolii pedagogice din Călăraşi, apoi ale facultăţii de Biblioteconomie şi Bibliografie a Universităţii de Stat din Chişinău.

Membru Opera.scrisă.ro, membru Uniunea scriitorilor Europeni din R. Moldova, membru Liga Scriitorilor români, filiala Iaşi, membru asociaţiei „Universul Prieteniei”.

În anul 2012 publică prima sa carte: În căutarea bărbatului ideal (Pagini basarabene) la editura SITECH, Craiova. În 2013 apar la editura SITECH din Craiova: romanul Ioana (Pagini basarabene) şi o culegere de eseuri Întâmplări şi gânduri. 2014 – Mestecând în cratiţă. Povestiri. – Ed. Rafet, Râmnicu Sărat. 2014 – Pagini basarabene. Memorii. – Ed. MJM, Craiova. 2014– Destin de femeie.Povestiri de viaţă. – Ed.Rafet, Râmnicu Sărat. 2014 – Dor… de Basarabia( de prin sertare adunate) Poezie, proză, traduceri - Ed.Rafet, Râmnicu Sărat. 2015 – Toamna îndrăgostită. Versuri. – Editura PIM, Iaşi,

A lucrat mult timp la Inspectoratul şcolar din Străşeni ca inspector-metodist, responsabil cu activitatea bibliotecilor şcolare din raion. În anul 2000, se repatriază România şi se stabileşte la Iaşi.

2016 – În mrejele vieţii (roman „internautic-feisbucist” – Editura StudIS, Iaşi.

în

Colaborări la revistele: Convorbiri literare, POEZIA, Revista FEED Back, ProEst, APOLLON, BOEMA, Noul literator, Scurt circuit oltean, Destine literare, eCREATOR, Surâsul Bucovinei, Meridianul Cultural Românesc, Literatura şi arta (Republica Moldova), Observatorul, ASLRO (Canada), Clipa (SUA) Art-Emis, AGERO ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

2015 – Trăiri.Versuri. – Editura PIM, Iaşi, 2015.

A TRADUS şi publicat poezie: din rusă în română, a poetului rus Arkadii Ciujoi, «Noaptea adâncă» («Глухая ночь»), editată în 2013, la editura RAFET, Râmnicu Sărat. din română în rusă, a poetului român Constantin Marafet, «Полумракрозы»

rreettrroossppeeccttiivvăă lliitteerraarrăă («Penumbra trandafirului») MISTO, Cernăuţi, Ucraina, 2014.

Editura

E. Evtuşenco. Poeme de dragoste. Ediţie bilingvă, ruso-română. Traducere – Nina Gonţa. Editura TIMPUL, Iaşi, 2014 Meridiane. Versuri. Antologie. (Traduceri din poezia rusă contemporană). Antolog şi traducător Nina Gonţa. – Editura StudIS, Iaşi, 2015. proză: Svetlana Aliluieva. 20 de scrisori către un prieten. (Adevărul despre tatăl meu, Stalin) Jurnal-memorii. Traducere – Nina Gonţa. Editura StudIS, Iaşi, 2015.

Romanul „Ioana": Apărut în 2 ediţii: prima - la editura SITECH din Craiova, a doua - la editura Rafet din Râmnicu Sărat, în 2013. O carte de suflet. Eroina - mama autoarei. Viaţa ei a meritat să fie laitmotivul acestui roman. În spatele evenimentelor istoria adevărată a Basarabiei încă... pierdute. Destin de femeie: Patru poveşti de dragoste din viaţa unei femei. Povestite la persoana întâi, dau impresia că sunt întâmplări reale. Şi sunt şi ...nu sunt. Ficţiunea şi realitatea se împletesc

Antologată: 11 antologii, dintre care 5 on line. Premii: 1. Premiul special Internaţional de Creaţie Constantinescu”, Ediţia a Sărat, 21 septembrie, traducere).

al Festivalului literară „Titel VI-a, Râmnicu 2013 (pentru

2. Premiul „Constantin Ţoiu”, la Concursul Literar Internaţional VIS DE TOAMNĂ, Ediţia I, 1 decembrie, 2013, Urziceni. (pentru proză). 3. Menţiune la secţiunea POEZIE, la Concursul Internaţional STARPRESS 2014. 4. Premiul al II-lea „Horia Vintilă”, secţiunea PROZĂ, la Concursul Internaţional de Creaţie literară „VIS DE TOAMNĂ”, Ediţia a III-a, Urziceni, 1 decembrie, 2015. Volume de autor: În căutarea bărbatului ideal Carte apărută la Editura SITECH, Craiova, în anul 2012. O amplă proză despre viaţa autoarei în perioada când R.Moldova se afla în componenţa URSS. Relatări personale şi profesionale, politice, sociale, evenimente istorice din perioada de după destrămarea URSS.

armonios. Viaţa unei femei care se luptă cu necazuri multe şi iese... biruitoare. Istorioarele pot fi şi ale acelora care le citesc... Carte apărută la editura RAFET din Râmnicu Sărat, în anul 2014. Dor... de Basarabia: Editată în 2014. De prin sertare adunate. Poezii, proză, traduceri. Fragmente din texte care au câştigat premii... Pe copertă - o troiţă, lângă o fântână. Ambele construite de fratele autoarei, Mihai Gonţa, la intrarea în curtea lui.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă proză 28-33

Victor MARTIN

Nort sau omul invers Pe seama lui Nort Abramovici s-au scris mii de pagini: articole, în majoritatea cotidienelor, studii filosofice sau de meditaţie filozofică, romane ştiinţificofantastice, broşuri religioase, de extremă dreaptă sau stângă, schiţe umoristice şi piese de teatru, dar nimeni, absolut nimeni nu poate să dea o explicaţie logică vieţii pe care acesta a dus-o şi eroismului inutil de care a dat dovadă, de la o zi la alta, tot mai mult. Un mic anunţ, întrun mare ziar, amintea, la un moment dat, despre dispariţia misterioasă a acestui om, unul dintre miile de chimişti străluciţi de la N.A.S.A. Familia şi prietenii priveau neputincioşi cele câteva rânduri de cuvinte, aruncate pe marginea unui dosar, aruncat la rându-i, la vedere, pe măsuţa telefonului. „Voi lipsi un timp. Nu mă căutaţi!” suna mesajul. „Cât timp poate lipsi un om de acasă?! se lamenta soţia sa, înghiţind tot mai multe calmante. O zi, două, o lună, două, cel mult, dar el lipseşte de opt luni încheiate şi nimeni nu poate să-mi spună dacă e viu sau mort… Unde s-a putut duce?!” Nimeni nu-i putea spune.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Retras într-un ţinut pietros, în New Mexico, Nort sfredelea pământul pentru a găsi apă. Sigur că nimeni nu mai avea habar de el şi nu-i trecea nimănui prin cap să-l caute într-un ţinut atât de îndepărtat. Muncea zi şi noapte, cu unelte primitive, în condiţii de climă aspră, fără a fi câtuşi de puţin stingherit de privirile curioase ale ţăranilor, locuitori ai satului din apropiere. Ştia că trebuie să reuşească şi a reuşit, ajutat, în mare parte, de noroc. Pânza de apă freatică se găsea la o adâncime de numai şaizeci de metri. Instalând un sistem de roţi dinţate din lemn, conjugat cu o roată orizontală, uriaşă, construită din acelaşi material, s-a apucat să scoată apă. Cupele erau improvizate din cutii de conserve, golite, între timp, de conţinut. Înălţarea întregii instalaţii nu a constituit pentru el o problemă de nerezolvat. În cei cinci ani, cât a lucrat pe un şantier, a exercitat mai multe meserii. Acum, acestea îi prindeau bine. Partea grea era reprezentată de săparea puţului şi găsirea apei, dar Nort a făcut-o şi pe asta, apucându-se, apoi, pentru a scoate apă, să împingă roata orizontală. Ţăranii au adus un catâr, vrând să uşureze munca omului, dar s-au lovit de dorinţa arzătoare a acestuia de a împinge singur roata. Şi-au luat animalul şi au plecat, bombănind ceva despre sărăcie, ca un capital de lux pentru unii, arătând cu degetul la tâmplă.

pprroozzăă Nort a privit în urma lor, împingând roata cu şi mai mare putere. Râzând, şi-a spus că erau atât de tâmpiţi, încât nu erau în stare nici să răspundă obraznic. De trădat, nici atât. Şi totuşi, nu era aşa; văzînd că orăşeanul nebun nu vrea să plece de acolo, unui bătrîn i-a venit ideea să telefoneze în cel mai apropiat oraş, pentru a povesti păţania. După două luni, au apărut reporterii unui ziar local, în căutarea senzaţionalului, menit să le facă foaia vandabilă. L-au intervievat pe bătrân, pe fiica acestuia, pe cei câţiva săteni, ce căscau gura pe acolo, apoi s-au dus la Nort. Erau siguri că vor primi explicaţiile aşteptate, dar nu au ales de pe bandă decât o bălmăjeală despre congresmani, care, cum spunea cel intervievat, înainte de a învăţa cum să mănânce civilizat, ar trebui să înveţe cum să se mănânce, în mod civilitat, între ei. Se spunea ceva despre preşedinte, care, în loc să se ducă să se spânzure, s-a agăţat de un nou mandat, declanşând singura explozie care nu provoacă victime, explozia de bucurie. Le-a emis o ipotetică lege a adevărului, potrivit căreia, dacă tot ce ai citit în ziar e adevărat, nu trebuie să crezi o iotă, pentru că e mult prea adevărat. Le-a emis şi legea gravităţii, potrivit căreia ziaristul ar trebui să-l privească de sus pe politician, din ştreang, apoi le-a strigat, brusc înfuriat, că poporul n-ar trebui să se dea înapoi de la nimic şi că lucrurile trebuie împinse de la spate cu mâinile goale.

Deoarece străinul nu mai avea chef de vorbă şi era destul de târziu, reporterii i-au ocupat coliba, aşteptînd ziua următoare. Încăperea oferea un minim de confort, un pat, cîteva vase de gătit, o sobă, dar nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut vreodată pe Nort că doarme sau mănâncă. Au acos o sticlă de whisky, au umblat la sacul cu alimente al orăşeanului, s-au îmbătat şi sau culcat. După câteva zile, au apărut şi alţi reporteri, veniţi de departe. Deoarece, în fiecare zi, numărul acestora era tot mai mare, primii veniţi s-au supărat şi au început să alerge cu reportofoanele în urma lui Nort. Nu au reuşit să scoată de la el decât faptul că părerea lui e să nu cerem capul preşedintelui, pentru că sa constatat că nu asta ne trebuie, că nimeni nu e vinovat, toată lumea fiind vinovată, că nimeni nu e deasupra legii, toată lumea fiind pe sub ea şi că e absurd să spunem că a scăzut numărul crimelor urmate de violenţă. „Ete, fleoşc!, a izbucnit unul dintre reporteri. Am bătut atâta drum pentru a fi luaţi peste picior de un nebun”. Supărat de cele auzite, Nort a căzut într-o tăcere totală. Câţiva reporteri au mai tras câteva casete, apoi şi-au strâns corturile, le-au pus în maşini şi au plecat. Alţii, în speranţa că vor face materiale mai ample, au rămas pe loc. „Ce face ăsta?!, a întrebat unul, arătând spre străin. A trecut aproape o săptămână şi el împinge înainte roata aia

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă blestemată, fără să mănânce nimic şi fără să se odihnească o clipă. Nici apă nu bea, căci, slavă domnului, a scos destulă. Şi e un frig de mori…” „Din ce a spus până să-l lovească muţenia rezultă că e o formă de protest împotriva a ceva sau a cuiva. Înţelege fiecare ce vrea”, a apus un altul. „Greva foamei nu e, că nu prea are nevoie de mâncare. Cine ştie cu ce supravieţuieşte”, a completat un al treilea. „E straniu. I-am consumat mâncarea, i-am băut whisky-ul, putem foarte bine să plecăm, s-a hotărât unul dintre reporteri. Nu vedeţi că a amuţit? Trântim un articol trăznet despre un nebun, care şi-a construit un dispozitiv în deşert şi scoate apă cu forţe proprii, că nu mănâncă nimic, nu bea apă, bătând în acest sens toate recordurile, şi spune o serie de prostii drăguţe, pe teme predominant politice”. Mulţi şi-au luat rămas bun de la Nort şi lau luat în râs, mulţumindu-i pentru găzduire, s-au îmbrăţişat între ei sau şi-au strâns mâinile, apoi s-au urcat în maşini. Numai cei rămaşi au putut auzi profeţia chimistului, care, ieşind brusc din tăcere, le-a spus că vremea se va încălzi şi va creşte numărul infracţiunilor. Mai mulţi veneau decât plecau, fiindule uşor să fie acreditaţi acolo, pentru o perioadă mai mare de timp, de unde să transmită faxuri sau imagini în direct. Au apărut reporteri de la magazinele ilustrate, de la o puzderie de televiziuni particulare, de stat, foarte multe din afara Statelor ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Unite, de la diverse agenţii de publicitate, radiouri sau cotidiane. Erau tot mai mulţi şi trebuiau să fie găzduiţi undeva, să fie feriţi de seceta zilei, de frigul tăios al nopţii şi de desele furtuni de nisip. Mâncau ce aduceau cu ei în automobile sau rulote, cumpărau, la un preţ piperat, rachiul de porumb al sătenilor, jucau bridge, şah, pocher şi aşteptau. Nici familiile de migratori, în căutarea unei vieţi mai bune, şi cocioabele lor de carton nu au întârziat să apară. Prăvăliile mizere, în care se vindeau obiecte de artizanat primitive, având încrustat chipul lui Nort Abramovici, au apărut ca ciupercile după ploaie. Au apărut frizeriile, cârciumile, hanurile, cu tot ce e necesar unei vieţi cât de cât civilizate. Au apărut rulotele unor familii de vilegiaturişti, au început să apară case din lemn şi prăvăliile cu obiecte de artizanat de vânzare. Cu toate că noii veniţi erau tot mai sâcâitori, numărul acestora devenind din ce în ce mai mare, Nort Abramovici îşi vedea de treaba lui. Cu privirea pierdută, undeva, în gol, continua să scoată apă din puţul săpat în piatră. Frazele pe care le spunea, fraze de tipul „cei ce ţin puterea în mână, sunt atât de singuri” sau „lumea nu se uită, atunci când un reprezentant al puterii cade de pe cal, că animalul este furat”, erau tot mai rare şi mai confuze. Ochii îi cădeau tot mai des pe carcasa bătrânului său Ford, maşină ce îl adusese până aici; roţile şi piesele mărunte dispăruseră, fiind cărate de săteni, una câte una, la consignaţii. Îi privea indiferent, cu un zâmbet neghicit pe buze, 27

pprroozzăă spunându-şi că legile junglei deranjează chiar şi atunci când sunt aplicate în deşert. Cu hainele zdrenţuite şi faţa brăzdată de cute adânci, lăsate de trecerea timpului, păşea sigur şi egal, ca o jucărie uitată în priză, cu gloata de reporteri în jurul lui. Reprezentanţii presei încă mai sperau să obţină un interviu mai lung, fiind obligaţi să alerge, cu microfoanele în mâini şi camerele de luat vederi în spinare, în urma lui Nort. Vânau, pur şi simplu, rarele fraze ale acestui perpetuum mobile uman. „Sunt posesorul unei surse inepuizabile de energie”, a fost una dintre frazele şocante, spusă întro zi oarecare, când nimeni nu se mai aştepta la ceva interesant.

El tocmai asta făcea: un efort supraomenesc. Consuma energie din sursa lui secretă pentru a scoate apă din pământ. „Dacă posedaţi atâta energie, de ce nu faceţi ceva constructiv, de exemplu, să lucraţi într-o fabrică sau să zidiţi ceva?”, a întrebat o tânără de la o televiziune californiană. „Aţi putea face experimente de hidrodinamică, aţi putea lucra într-un laborator…” A fost unul din rarele cazuri când pe Nort l-au putut filma râzând.

Declaraţia a găsit şi necredincioşi, dar majoritatea era tentată săl creadă; la un asemenea efort, un om normal ar fi fost deja mort. Timpul îndelungat de când învârtea roata şi forţa de care dădea dovadă, i-a făcut să se pună în mişcare; ziarele şi-au mărit tirajul, televiziunile au alocat fonduri enorme pentru excursii la fântâna lui Nort. Posturile de radio au dat faliment pentru că nimeni nu-şi mai credea urechilor; cu toţii voiau să vadă „minunea din New Mexico”. „Condiţia pentru ca această energie să nu se termine este efortul intens şi susţinut”, a declarat Nort, încordîndu-şi, în mod demonstrativ, toţi muşchii corpului. „Lipsa efortului duce la îngroşarea vaselor de sânge şi accidente vasculare, atrofierea muşchilor, paralizie şi moarte. Am

experimentat pe tot felul de animale, de la cobai până la elefanţi”.

„Domnişoară, îmi aduci aminte de un general, da, Brigs cred că îl chema. Acesta a spus că, dacă nu se vor putea lărgi relaţiile cu ţările din estul Europei, e necesar să fie măcar adâncite. Cum crezi că aş putea să muncesc într-un laborator, când de acolo am fugit?! Aici e vorba de supravieţuire. Eu sunt experimentul. Nu e vorba de un mod de viaţă conştient ales; modul de viaţă m-a ales pe mine. Am nevoie de un spaţiu deschis şi de factori stresanţi, nu mănânc, nu am nevoie de nici un fel de lichid şi voi supravieţui, în condiţiile pe care mi le-am ales, vreo opt secole. Dacă intensific efortul, pot să-mi prelungesc existenţa, dar cred că nu are rost să-mi lungesc calvarul. Şi nici pe al vostru…” „Nu puteţi să-i faceţi şi pe alţii să obţină această formă de energie miraculoasă?” „Nu, nu pot. Şi nu vreau să încerc. Să transformi munca într-o formă de existenţă,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă e o prostie. Roca selenară din care am înghiţit un fragment, a furat-o Thomas Moro, colaboratorul meu, iar noţiţele cu analize chimice le-am distrus...” „E vorba fizician?!”

despre

Moro,

celebrul

„Da, despre el este vorba. A venit la mine să-i analizez o rocă, adusă de pe Lună, cu ultimul zbor. Am crezut că e o rocă banală, dar, cum se întâmplă în filmele science ficţion de trei cenţi, nu era aşa. Era o rocă vie. După terminarea testelor spectrale şi analizelor chimice m-a pus dracu' să ronţăi o bucăţică. Nu ştiu ce m-a împins să fac acest lucru; poate mirosul deosebit de plăcut, ameţitor. Avea gust bun şi am crezut că voi putea rezolva problema hranei pentru cosmonauţi, în special, şi pentru omenire, în general… A fost o greşeală. M-a apucat un râs demonic, o greaţă cumplită, durerile de cap şi, până nu am alergat aproape o sută de kilometri, nu mi-am revenit… După un timp, starea de agitaţie m-a cuprins din nou… Şi am ajuns, aici, la sfârşitul poveştii…” O parte din ziarişti s-au apucat să tragă articole trăznet, iar alţii s-au repezit pe urmele fizicianului Moro. I-au găsit mormântul în Japonia, unde s-a retras să-şi trăiască ultimele zile, după dispariţia lui Nort. Ca toţi membrii familiei sale, Thomas Moro s-a stins din cauza unei boli necunoscute, imposibil de diagnosticat. Au fost devastate laboratoarele N.A.S.A., la dezastru participând şi o grămadă de funcţionari sau paznici, mituiţi ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

de ziarişti. A fost descoperit şi laboratorul particular al lui Nort Abramovici, aflat în altă aripă a clădirii, dar hîrtiile găsite, ca şi eşantioanele de roci selenare, selecţionate şi clasificate în cele mai misterioase moduri, nu aveau nici o importanţă. Pietrele au fost mâncate de pomană; nu au dat celor prezenţi nici un pic de energie în plus, ci doar dureri de burtă şi o stare de sfârşeală. Rezultatul acestor adevărate cruciade a fost izbucnirea unor epidemii fără precedent. Pornind de la obişnuite dureri de burtă şi de cap, bolile s-au manifestat în cele mai diverse moduri, pe parcursul a mai multe generaţii, apoi au dispărut de la sine. Nort a tras concluzia că, dacă tot ce i s-a întâmplat lui şi celor din jur e de natură extraterestră, omul nu este pregătit pentru contact, că e nevoie de încă multă lâncezelă prin laboratoare şi zboruri cosmice de colo-colo, încă miliarde de ani. Deoarece curiozitatea omului comun e una dintre principalele dimensiuni ale vieţii, valuri de locuitori, de pe toate continentele, au continuat să se îndrepte spre fântâna lui Nort. Au încercat să bea din apa scoasă, dar au rămas strâmbi de dezgust; era atât de sulfuroasă, încât nici o vieţuitoare n-ar fi putut trăi în ea. Totuşi, nu erau puţini cei care, înfrângându-şi sila şi tulburările digestive, sorbeau din apa, considerată de ei divină, în speranţa tămăduirii celor mai diverse boli sau măcar a purificării sufletului. 29

pprroozzăă Casele din lemn au fost dărâmate şi în locul lor s-au ridicat altele, din beton şi sticlă. Au apărut, treptat, blocuri cu cincizeci de etaje, o sută, o mie, iar fântâna, coliba, carcasa de automobil şi Nort însuşi au rămas în mijlocul metropolei, insolit punct muzeal în aer liber. Şoselele moderne, fabricile, reclamele luminoase, taxiurile zburătoare şi oamenii în costume autonome de zbor, ce roiau în jurul său, nu-l impresionau. Singura lui plăcere era să-şi amintească scene de acum câteva secole, din viaţa familiei lui, familie ai cărei descendenţi erau, acum, împrăştiaţi pe tot globul. Îi plăcea să privească soarele, ca pe un semen, soare care, din cauza înălţimii blocurilor, nu îi apărea în faţa ochilor decât o oră pe zi, trimiţind o lumină palidă, printre norii de fum roşietic.

speranţa că va veni o zi când idolul lor îi va chema şi le va dezvălui secretul longevităţii. Religia Nort e cea mai puternică şi cea mai cunoscută; ea militează pentru apropierea, pe cale paşnică, de secretul chimistului. Adepţii acestei religii se roagă la fântână şi se intoxică, bând din apa scoasă din puţ. Deşi Nort nu şi-a dorit niciodată să aibă discipoli, oameni din toate colţurile lumii s-au îndreptat şi se îndreaptă, din ce în ce mai mulţi, spre deşertul din New Mexico. Îngenunchează în faţa simbolului lor viu, totuna cu noţiunile filozofice de tenacitate, muncă şi viaţă. Din toată vânzoleala, profită sectele, care îşi umflă şi mai mult conturile din bănci.

A fost răpit de multe ori. Organizaţiile teroriste erau plătite de miliardari care credeau că pot scoate ceva de la Nort pentru a-şi prelungi viaţa. L-au bătut şi interogat cu violenţă, cu disperare. Nu-i interesa decât subiectul referitor la rocile selenare şi fizicianul Moro.

Pe zeci de canale de televiziune se transmit emisiuni, 24 de ore din 24, toate închinate vieţii şi activităţii chimistului. Aici se pot auzi amănunte biografice, de multe ori scoase din mânecă, se dezbat probleme, se comentează declaraţii din tinereţe ale acestuia şi se deapănă amintiri, a căror abundenţă nu poate fi acoperită de tot sistemul informaţional al sateliţilor Pământului.

Nort Abramovici a aşteptat răbdător moartea atentatorilor, alergând pe loc pentru a se menţine în formă, apoi s-a întors la fîntînă, punând din nou în mişcare roata de lemn. De mai multe ori, a fost eliberat de cei ce se declarau credincioşi, eliberările făcându-se după violente schimburi de focuri, ce se soldau cu mii de morţi. Organizaţi în secte de diverse orientări filozofice, credincioşii trăiau cu

„De ce o fi populaţia atât de plictisită de mine?!”, a întrebat, maliţios, într-un interviu televizat, preşedintele Statelor Unite, neuitând să precizeze că, fără cele câteva vorbe de laudă ale „omului din New Mexico”, nu l-ar fi ales nimeni. El l-a numit pe Nort ca fiind singurul drept la replică, dat tot mai deselor cutremure din California şi inundaţiilor din New York. L-a numit nemuritorul, în prezenţa căruia trebuie să

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă ne simţim mici şi trecători, aşa cum suntem. „Dacă evreii l-au inventat pe Iisus şi l-au dăruit Europei, noi, americanii, l-am inventat pe Nort şi l-am dăruit lumii întregi”, a încheiat preşedintele, apoteotic, arătând că tot mai multe firme, bănci şi oraşe îi poartă numele. Cele mai cunoscute sunt textilele cu numele lui; ciorapii Nort, căciuliţele Nort, rochiile Nort, pălăriile Nort, sunt cunoscute şi purtate până în îndepărtata Românie. Cei care nu l-au văzut niciodată în carne şi oase, aceştia fiind puţini pe glob, îşi fac un ţel al vieţii din strângerea banilor necesari unei călătorii în America. Vin, pleacă şi păstrează o vie amintire. Uneori, nu mai pleacă, incidentele armate din zonă fiind foarte dese. Membrii sectelor nortiene se consideră superiori celorlalţi, dar timpul îi omoară la fel de banal ca şi pe vecinii lor, nenortienii. Foarte des, decedează înainte de vreme, bolnavi de diferite boli digestive, din cauza apei otrăvitoare a fântânii lui Nort, apă considerată sfântă. Există şi secte care luptă împotriva credinţei în nemuritor şi a celor ce o slujesc. Ei spun că sunt destule religii şi credinţe, nu ne mai trebuie o credinţă în plus, faţă de un om pe care îl doare în cot de tot şi de toate. Ei consideră că nortienii au atât de mult umor, încât riscă să se cunoască, atunci când şi-l pierd. Şi îi ajută să-şi piardă umorul; cu focuri de armă. La violenţă, nortienii răspund cu violenţă, în schimbul de focuri căzând şi oameni nevinovaţi.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Nenortienii sau antinortienii, cum vreţi să le spuneţi, afirmă că “omul din New Mexico”, dacă ar vrea, ar putea să-i conducă pe credincioşii lui spre libertate, lumină sau orice altă noţiune frumoasă, dar nu are cum să-i ducă până acolo. Îi lasă în drum, un lung şir de morminte, şi îşi vede mai departe de fântâna lui şi de scosul apei puturoase. Cei mai moderaţi admiratori ai marelui om spun că o religie sau o credinţă în plus sau în minus nu poate deranja pe nimeni. Ei ştiu că, de atâtea secole, de când scoate Nort apă, nimeni nu a fost pocnit de energia miraculoasă şi se resemnează că nici nu va fi pocnit vreodată. Ei au declarat monument internaţional ruinele casei din Erms, oraş de unde a plecat chimistul, cu buşteni pe capota automobilului, o grămadă de instrumente de măsură şi dulgherie, precum şi un portbagaj de conserve. În Erms se odihnesc soţia, copiii şi foarte mulţi nepoţi şi strănepoţi. De multe ori, i-a chemat la el, la fântână, dar, într-un târziu, s-a săturat de bărbaţii îngâmfaţi, musculoşi, copiii gălăgioşi sau moşnegii plicticoşi şi flecari, şi le-a interzis pelerinajul. Din ce în ce mai rar, îl cuprinde tristeţea, şi-o reprimă şi nu-şi lasă nici o secundă liberă pentru asta. Se uită la apa scoasă din fântână, vărsată într-un jgheab, cum formează un pârâu firav, lung de câteva zeci de metri, scurgându-se într-unul din canalele colectoare ale marelui oraş numit Nort. Priveşte către peretele compact de sectanţi, împinge pârghia fântânii şi tace.

pprroozzăă Simt că i-am gândirii. Se reculege:

Mihail Toma

conturbat

sensul

Ultimul Noe

– Cum probabil ai aflat din sursele media...

„Ooops!” gândesc, căci biroul ultrastilizat este acum dotat cu un scaun.

– Am închis tot. Sunt în vacanță. O plimb pe Violeta și-i arăt frumusețile patriei...

Un scaun din inox, cu tăblie dintr-un material compozit vopsită în negru: „E clar că „Scrumbie” nu a auzit niciodată cuvântul „confort” sau nu lasă să transpară asta. Mă gândesc la cum o fi arătând casa lui și uit să plasez o flegmă de „control” Mă așez, hotărât, în scaun și caut prin sinusuri. Prea târziu căci, acum, semirotit spre stânga, apuc să-i văd intrarea triumfală: uși electrorezonante… așa se explică aparițiile lui misterioase, ronțăi mental. Calcă precaut ezitând între a se uita la hârtia ținută precum un stindard și a baleia dușumeaua din pătrate albe și negre care se prelungesc axiometric către biroul compus dintro sticlă groasă și două picioare de inox. – Nu te agita. Ai o mutare în față. Cu scaunul m-ai dat pe spate. Am uitat de flegmă... Pe fața lui, de pește uitat în galatar, nu se vede nimic dar parcă o sclipire de viață răzbate din privirea moartă. Se așează maiestuos în fotoliu și pune, atent, foaia de hârtie pe tăblia imaculată: – Cum probabil ai televizor... – Nu mai am de 5 ani...

aflat

– Caracatița... – Poate-i fii curios cum ți se zice... dar lumea nu o spune cu glas tare. Violeta este masterandă în primul an iar eu îi sunt îndrumător de proiect... – Scuze! – Egalitate. Aștept următoarea ta mutare. – Ailin… (e prima dată când îmi zice pe nume) Ailin, undeva în Oceanul Pacific este o insulă. O insulă de doar 98 km. pătrați care până acum 5 ani era nelocuită. Se află în apele internaționale și, atunci când a fost revendicată ca teritoriu suveran la ONU, s-au ridicat voci care brusc, și-au revendicat-o. În afară de cererea oficială depusă prin intermediul unei mari case de avocatură din SoHo, depusă și onorată anonim cu bani cash, nu s-a mai întâmplat nimic. Treaba a fost trecută la „glume de prost gust” și clasată. Oftează și i se termină bateriile. Scot și mi-aprind melancolic o țigară: Adio vacanță... Mă uit prinprejur și scrumez pe jos. Scrumbie dă să reacționeze. Zvâgnetul a fost aproape insesizabil dar punctez: – Unu-zero pentru mine. Zi! Că n-am toată ziua pentru tine...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă Ridică hârtia și percep un tremur de-o zecime de secundă:

– Că altfel vă durea în sulă, completez sarcastic.

– Doi-zero, vezi că am deschis cu nebunul... grijă la regină.

– Nu avem voie să intervenim în chestiunile voastre interne...

– Am primit informații controversate: mii de lucrători, în special din țările asiatice, sute de cargoboturi... s-au turnat milioane de tone de beton, s-a adus pământ certificat genetic, plante genetic pure, animale din specii la fel de curat genetice... Nu știm prea mult pentru că totul este făcut cu bani cash iar contractorii sunt folosiți o singură dată.

– Daaa, lasă gargara. Vă arde curu’ . Vreau resurse nelimitate. Degetul mic dacăl ridic... Desigur, roșcata și Violeta.

– Au început să dispară și oameni? Nu?

– Domnișoara Violeta nu este calificată, nu a trecut prin stagiile de îndoctrinare... nu este recomadabil. – De-aia o vreau. Curată. Minte limpede în coasta mea. Roșcata e blazată, reacționează în șabloane dar e bine pentru susținere tactică.

– Da. – Omul se crede un Noe... și ce? Încurcă pe cineva? – Se vede că nu ai urmărit știrile. Anumite state au simțit în asta o frondă. Au trimis mai întâi nave mici, de cercetare, apoi din ce în ce mai mari. Niciuna nu s-a mai întors. Comunicațiile cu ele au încetat atunci când spuneau că sunt în contact vizual cu insula. S-au făcut declarații, amenințări, toate fără răspuns. Când un portavion și mai multe submarine nucleare au dispărut fără a emite nici măcar un SOS, cineva, nu se știe încă cine, a lansat o rachetă termonucleară. A făcut praf 10000 de km și a ridicat un tsunami de s-a simțit pe coasta californiană... trebuie să înțelegi, insula a fost protejată de un scut asgard, consiliul galactic, prin reprezentantul lui, adică eu, sa sesizat.

– Doar dacă va dori și ea. – Violeta? Doar i-am promis o vacanță aventuroasă... Fii sigur. Mă salt de pe scaun și-l ridic la înălțimea capului: – Mișto chestia asta cu scaunul și flegmez pe un pătrat negru. Nu mă conduce. Știu drumul. * Roșcata stă picior peste picior pe un scaun și se șoptește cu secretara. Tresar când apar intempestiv și ea se ridică. Nu-mi ajunge nici până la bărbie dar e construită după regulile lui Da Vinci. Îmi vede privirea și, politicos, mă invită înainte: – Mă... a dracului, toți s-au șmecherit pe aici... Aud din spate un chicotit mic și deschid ușa biroului: – Fată! Mă așez în fotoliu încercând să nu-l imit pe „Scrumbie”, avem treabă. Zâmbește incert și dă să ia tableta.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

pprroozzăă – Neeee! Altfel de treabă! – Ailin! Nuuu! Ailin, ai o obsesie... – Daaaa! De afară o aud pe secretară chicotind. Draci! Niciodată nu m-am uitat atent la ea... * O mângâi pe Violeta, o zgrepțui cu unghiile care au început să-mi mai crească și ea mă simte: – Ce-i Mihail? Se adună și mă privește cu ochii ei mari. – Numai dacă vrei. A fost un an perfect. Îți mulțumesc pentru asta.

– Mihail! Ție ți-e frică. – Violeta. Am copilărit printre asgarzi. Nu există societate mai lipsită de umor. Nu sunt cinici, doar implacabili. Mi-e teamă, da. Va trebui să iau decizii raționale. * – O să o facem pe turiștii impertinenți, ca să nu zic nesimțiți. Un iaht de fițe cu de toate care se rătăcește după o noapte de orgii... – Ce-ți placeee, mă comentează sarcastic Roșcata.

– Spune-mi. – A apărut o problemă. Cineva folosește tehnici asgard pentru a construi un fel de Arcă a lui Noe. Nu comentez actul în sine, deși e categoric alienant, comentez doar starea de fapt: trebuie să merg acolo. Nu mă împac bine cu apa, e fluidă, timpul de răspuns e mare, mă simt handicapat... – Vrei să vin cu tine. – Da. Îmi doresc. Abilitățile tale în mediul marin ar putea să facă diferența. Nu uita, vorbim de tehnologie asgard despre care nu știm de cine și cum e folosită. – I’m in! – O să vină și roșcata... – Oooo. Obsesia ta? De ce nu faceți un copil in vitro: Elegant. – Domnișoara studentă la masterat, cine predă aici?

Un tentacul se desprinde și mi se încolăcește pe după gât. Mă trage la ea, în privirea ochilor mari și violeți: „Știi că nu sunt bigotă. La câte-am văzut eu...”

– Iubită mică, de-o viață mi-am dorit asta. Una din fanteziile mele. Pe când îmi îngheța dosul pe Nebula Prima, alergând în costumul ăla monstruos după papagalul de Felix prin grotele de ferită, numai la asta mă gândeam: un iaht, oceanul Pacific, soare și-o fătucă zglobie. D-zeu mi-a ascultat rugile. Rânjesc: Chiar cu-n bonus, mormăi în barbă fără specificitate și simt aproape palpabil tensiunea crescând. Deci! Absolut și nimic. Violeta lași centura aici. Ella, jos... mustăcesc, toate implanturile. Eu voi rămâne doar cu cel asgard pe care nu am cum să-l scot decât cu juma’ de creier, om vedea ce-o ieși. Procedura este următoarea: În proximitatea câmpului Violeta va aplica una din tacticile ei vibratorii și va dezactiva câmpul suficient cât să treacă iahtul apoi se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pprroozzăă va îndrepta către insulă. Noi doi, rânjesc dulceag, beți și drogați dormim în cușetele unui iaht în derivă așteptând ca „poporul” să reacționeze. Și va reacționa, fiți sigure... – Și apoi? – Improvizăm. Asta e. Violeta va căuta o cale de acces subterană și dacă da și nu, va lăsa o baliză cu un comunicator în banda UM, asta-i ideea mea, nici dracu’ nu mai verifică pe frecvențe de câteva sute de kiloherți, dar pentru noi este ideal la distanțe de câțiva kilometri, în mini golful ăla artificial. Apoi va sparge din nou barajul și va găsi pluta în care va aștepta 24 de ore un comunicat din partea noastră. Dacă acesta nu va veni este liberă să declanșeze semnalul de ajutor către Birou și apoi să-și cheme prietenii să o recupere.

mine acasă, acolo unde mi-am regăsit strămoșii. Totul este ireal în lumina străvezie, corpurile noastre par a se dematerializa, ne rătăcim de noi, de propria personalitate, devenim una cu oceanul precum am fost cândva, precum în pântecul matern. Violeta se deprinde și, desfăcând secvențial tentaculele începe un dans maiestuos. Rămânem în două ape muți de uimire: tentaculele desenează forme complicate în apa cristalină iar apoi, mai întâi abia simțit, apoi din ce în ce mai pregnant apa începe să devină fosforescentă. Fractali în continuă mișcare se desenază în apa cu sclipiri fosforescente, o nebunie vizuală. Violeta face ture în jurul nostru înglobândune într-o sferă fosforescentă pulsând în toate culorile curcubeului.

Clar? Perfect! Arbeit! Oceanul e imaculat, cerul este de un albastru „infinit” soarele ne privește uimit. Suntem la un kilometru de centura asgard și lansăm pluta de salvare pentru Violeta. – Gata fetele. Merităm și noi un pic de distracție. Îmi pun înotătoarele și masca și plonjez în apa cristalină. Ella mă urmează aproapre imediat. Mă rotesc în apă și-o prind de mână. Înotăm unul lângă altul iar o svârlugă aproape invizibilă ne taie calea. Violeta face ture dezinvolte în jurul nostru, abia mișcând din tentacule. Încercăm să o imităm și parcă intrăm într-o horă, ca la ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Acum și ea este fosforescentă, un roșu neon cu irizații de smarald. Dansul se apropie de paroxism, Violeta e un titirez care produce un maeltrom care ne cuprinde în vârtejul lui, ne rotim, ne rotim, ne rotim și, brusc, Violeta explodează într-o lumină de smarald care ne cuprinde, ne absoarbe... O cuprind pe Ella în brațe și mă contopesc cu ea într-o uniune siderală, ne pierdem apoi în senzații, murim pentru a învia. (va continua) 35

nnoottee ddee ccăăllăăttoorriiee Mă minunam de fiecare lucru întâlnit în cale. Eram plină de extaz. Abia acum simțeam că am pășit în ireal! Frumusețea Greciei nu se compara cu nimic. Doar cu raiul! Rai pământesc.

note de călătorie 35

Valentina Becart

Excursia în Grecia Septembrie, 1993 Nici nu ne „dezmeticisem” bine… de pe urma comunismului, din lagărul „aripilor frânte” și „întuneric” spiritual, când s-a ivit această oportunitate, acest miracol, de a merge în excursie. Grecia! Citisem în cărți. Mi se părea doar o iluzie.

Cenușiul României, lagărul în care am trăit ca niște prizonieri, înlănțuiți într-un sistem îndobitocit, poate mai rău… mereu înfricoșați și cu un „traseu” bine stabilit – începea să se piardă printre florile și clădirile albe situate pe coline, aureolate de soarele unui septembrie prietenos. N-aș fi dorit să mă mai întorc. Asta era imposibil, atunci… Am cunoscut fericirea! Am trăit fericirea! Mulțumesc celui ce mi-a oferit această șansă, această incomensurabilă emoție , această supremă

Și, când nu te aștepți, iluziile pot deveni realități. Lucram în turism, la Mithos-Tour, Tulcea. Camera de comerț și industrie a organizat această ieșire. Erau „implicați” mai mulți oameni de afaceri, directorii de hoteluri, specialiști în diverse domenii. Norocul a fost și de partea mea. Emoțiile erau incomensurabile, gândindumă la această plecare… Fericirea nu avea țărmuri. Depășind granițele țării, o țară aflată sub communism aproape 50 de ani, am avut impresia că am ieșit dintr-un coșmar: „Cum? Există și altfel de viață? Lumea trăiește diferit de noi?”

bucurie. Și iubire… Din păcate, acest minunat Om, irepetabil, unic… a plecat, după un timp scurt, către alte orizonturi. Poate așa a trebuit să se întâmple! Dar nu înainte de a-mi dărui sublimul! De atunci, îl caut în fiecare clipă, în fiecare tresărire de suflet… ZADARNIC! Și totuși, un scop trebuie să existe… Valentina, cea noblețea unor trăiri…

care

cunoscut

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii recenzii

Doina Bârcă

Recenzie - Dublă lansare de carte: „Focul iubirii din urmă” şi „Note de toamnă” Cele două volume de versuri ale d-nei Ileana Maria Tănase, aduc spre citire poezii cu teme variate. Poetă sinceră, cu dragoste de viaţă şi tot ceea ce înseamnă frumos, cu pricepere în a stăpâni artă detaliilor, cuprinde în versurile sale drag, dor, întrebări, nostalgie, culori, dragoste, tristeţe, dorinţe. Volumul „Focul iubirii din urmă” ‚începe cu poezia „Monument de cuvinte”, pagina 3 ca un omagiu adus poeziei şi chiar este un adevărat monument de cuvinte, aici exprimând tristeţe iar poezia îndeamnă la meditaţie. Dar chiar dacă este scurtă câteodată viaţa are farmecul său, când particularitatea esenţială a ei dragostea, este prezentă chiar şi câteva minute în care unitatea de măsură este visul, dragostea măsurată de vis, sentiment înălţător, sigur dacă o trăieşti eşti îndreptăţit să crezi că te va purta în paradis( poezia „Fluturele” pagină 6). Renaşterea în primăvară vine cu ghiocei, amintindu-ne că trecerea timpului aduce prospeţime în prezent dor şi drag amintiri despre trăiri şi întâmplări, fără de care viaţa ar fi desigur nesemnificativă. Eterna temă femeia (poezia „Femeia frumoasă” pagină 11) este un omagiu adus femeii, gingăşiei, frumuseţii, minunăţiei dătătoare de viaţă, şi puse în cântec de compozitori, în poezii de poeţi, ilustrată de pictori în cele mai fanteziste ipostaze.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

O altă temă, sărbătorile existenţei noastre de suflet ori religioase, transpune frumuseţea gândurilor, visele împlinite ori nu, acestea făcând din Maria Ileana Tănase un poet împlinit, care-şi îmbracă poeziile în straie de sărbătoare cu epitete edificatoare. De apreciat cântul dragostei supreme, care ne face să gândim: ori poezia nu ar fi existat fără dragoste, ori dragostea fără poezie. Moliere spunea „Dragostea este cea mai puternică forţă din univers”, da... este de netăgăduit având atâtea exemple. Poetei noastre nu i-au lipsit trăirile speciale, cântecul, sentimentul, cadre de peisaje, tablouri de viaţă, toate făcându-le teme de scris. În volumul „Note de toamnă” gândindu-ne la vârstă ce caracterizează toamna vieţii, poezia „Acest septembrie” pagină 10, găsim evidenţiată prietena noastră tăcerea, în legământ cu fiecare dintre noi, cea care ne aduce pace în suflet la ceas de rugăciune, dar mai ales puterea de a spune în gând cuvinte pe care nu le putem grăi. Sunt mărturii ale dorinţei noastre de a şti, ori de a controla un capitol cât de mic din viaţă. Linişte, nelinişte, zori care se destramă în vise la porţi de cuvinte, pe băncile gândului la ceas de poveste ori al dorului călător. (poezia Banca din gând, pagină 26) Dorim împliniri, schimbări de destin, dorim răspunsuri, suntem într-o continuă căutare de răspunsuri, dar ne oprim uneori crezând că găsim cuvinte ori situaţii cheie de dezlegare. În poeziile din cele două volume lirismul se datorează temei alese, acestea curgând ca o apă liniştitoare iar măreţia sufletească este impresionantă prin dorinţă. Frumuseţea versurilor, arată că au fost stropite de poetă cu parfum de pricepere şi sentiment nobil. Întâlnim şi aforisme care denotă înţelepciune, dorinţă şi cunoaştere a esenţei Vieţii, această mărită doamnă care ne dirijează existenţa. 37

rreecceennzziiii Emil Antonie

Despre autor și lucrările sale (Glasul celui care mi-a pus creionul în mână n.a.)

Cărțile lui Puiu Răducan se caracterizează prin originalitate, ce se explică prin descoperirea fructuoasă a unui univers rustic, familiar, populat de umbrele strămoșilor și de icoanele ireversibile ale amintirilor. Lectura poemelor ne dezvăluie o viziune horațiană asupra trecerii timpului, colorată de nostalgia copilăriei pierdute de pe meleagurile Țepeștiului - de unde și pseudonimul de Puiu Răducan - Țepești - Vâlcea. Retras temporar în satul natal, dar și, în sine, poetul și prozatorul se confundă mereu cu mediul înconjurător, dar și cu dureroasa trecere a timpului, nu numai pentru a-și regăsi propria copilărie, ci și pentru a descoperi fața ei eternă, pentru a sonda adâncimile marilor adevăruri ale vieții. În pragul vârstei senectuții, Puiu Răducan se regăsește cu întreg cortegiul amintirilor, proiectat pe fundalul plin de ecouri ale trecutului. Inspirat din trecutul satului, poetul, în ipostaza de „simplu cronicar”, mărturisește că și-a propus să evoce cu predilecție copilăria. „Amintiri lăsate-n tinda casei părintești,/De când eram copil la mama acasă,/Gândul copilăriei pe inimă apasă,/Parcă nici nu am plecat de la Țepești.” Asumându-și tradiția cu conștiința lucidă a tuturor prezicerilor înnoitoare din satul contemporan, poetul și prozatorul ne 38

propune o monografie artistică de un lirism obiectiv și pictural, în pofida monologului confesiv. Cheia de boltă a edificiului familial, cea mai frumoasă și mai generoasă ființă din Univers este, pentru un copil, MAMA. „Mi-am visat azi noapte mama,/sta-n portița din grădină,/Avea ochii triști, sărmana/Și-un coș de cireșe-n mână” și mai apoi tata: „Caut umbra/tatălui meu,/pentru ami înțesa/memoria mea/și a generațiilor mele/cu cele bune”, ori „Privesc la versurile mele/Ce se-odihnesc adânc pe masă,/Visând la tata şi la stele,/Sub bolta cerului de- acasă”. Puiu Răducan și-a perfecționat treptat, silul, încearcă și reușește, în mare măsură, să folosească, la locul lor, figurile de stil și mai ales metafora. Stăpân, din ce în ce mai mult pe asocieri de idei și cuvinte, pe tehnica versificației, care este una strict clasică, poetul se mișcă, cu grație și dezinvolt, pe întreg portativul sentimentelor, proaspăt și surprinzător, de fiecare dată. „Odihna din Nesomn”, una din ultimile sale creații, este o carte scrisă cu mult curaj și multe pretenții. În „Cuvânt înainte”, autorul mărturisește, cu sinceritatea care-l caracterizează, că a cunoscut mulți confrați, cărora le apreciază creațiile și a luat hotărârea să facă nu numai aprecieri, ci și un fel de critică literară. Ca să faci aprecieri legate de cei patruzeci și nouă de scriitori din țară și străinătate, necesită muncă și pricepere, nopți albe. Cititorul avizat poate face și el aprecieri asupra cărții. Momentul lansării va completa, cu siguranță, ceea ce s-a omis.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreecceennzziiii Ion Ciocanu

O altă iasomie Prefață Lectura manuscrisului acestei cărți ne-a făcut să ne întoarcem imaginar la o „rămurea de iasomie” cântată de un autor oarecum vechi, nu zicem învechit, dar totuși… De data aceasta vorbește o femeie, altfel zis – chiar o iasomie, una care, în viziunea noastră, ar fi îndreptățită, poate pe deplin îndreptățită, să se (auto)prezinte în toată gingășia, frumusețea și puterea de seducție cu care a înzestrat-o măria sa Natura. Ar fi… Însă Diana Lungu-Zlatan ne propune o altă viziune asupra florii menite să simbolizeze plenar albul imaculat, puritatea desăvârșită și pomenita deja putere de seducție. În urma unui concurs nefast de împrejurări ale vieții, sugerate de autoare ingenios (și dureros!), eroina lirică a poeziei sale ajunge „o iasomie/În bătaia grindinei” și așteptata de noi, împlinire a destinației splendidei ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

flori e pusă la o foarte grea încercare. Suntem în împărăția sugestiei lirice și poate n-ar strica să deschidem niște paranteze. Nu vrem să-i răpim cititorului plăcerea de a o face el însuși, din partea noastră dorindu-l conștient de adevărul că poezia, în esență, nu e despre flori, păsări, animale sau obiecte, ci – fie și prin mijlocirea acestora – despre om, despre stările lui sufletești și de conștiință. Or, poeta Diana Lungu-Zlatan simte, vede, înțelege ceva mai mult, am zice mult mai mult, și-n fulgul dintr-o altă piesă lirică, întemeiată – și aceasta – pe sugestia unor stări de suflet care nu pot fi numite univoc sau povestite în mod pur rațional, ci necesită să fie prinse de cititor din țesătura vie a textelor cu antenele fine ale firii lui spirituale. Convingerea noastră e că fulgul din această poezie nu se deosebește în principiu de iasomia din opera precedentă, semnificația sa fiind sugerată de contextul original al dorinței partenerului eroinei de a-l prinde, a-i asculta muzica formelor și a-l avea în mână („în palma ta”), dorință irealizabilă în clipa în care, ajuns în palma „aburindă de sete” a bărbatului, fulgul se topește, lăsându-l pe doritorul de a-l poseda „iarăși singur”, „cu 39

rreecceennzziiii liniile mâinii”, care acum îi par „mai străine,/mai profunde/și mai veșnice”. Am zis mai devreme poeta Diana Lungu-Zlatan, și e locul să subliniem că, indiferent de măsura în care modul nostru de a ne argumenta afirmațiile e convingător sau poate nu, autoarea cărții de față merită acest supranume, de vreme ce intuiește o semnificație originală, neașteptat de originală, parabolei intitulate Apocalipsă. Soarele pe care la un moment dat (incredibil, dar poate totuși nu) îl podidesc lacrimi abundente (ca pe o femeieiasomie sau fulg) e imaginat în situația de a implora vânturile să-i curățe măcar un segment de vedere pentru a-și putea realiza menirea, a da oamenilor lumina hărăzită de Dumnezeu sau, după cum scrie poeta, pentu a nu „evada nicicând/spre lumi mai bune”, ci a-și urma „datul său/ca pe un blestem/de viață și iubire”. Un viguros și rodnic subtext semnificativ am detectat în poeziile „De ce trandafirii…” și „Ochi de cerșetor”, apoi și-n unele crochiuri sau miniaturi poetice, inclusiv în acelea în care autoarea nu atât spune/afirmă ceva, cât întreabă, adică se și 40

ne îndeamnă a căuta soluții unor situații poetice cam neobișnuite în lirica noastră contemporană. Dar fiți atenți, onorați cititori, la „Puf de mucegai”, „Perseverență întru verde” și la alte construcții lirice de aceeași natură, aureolate de o reală forță de a incita, de a răscoli niște stări complicate pe care le simțim mulți și adesea, fără să le putem exprima toți și cel puțin uneori. În carte predomină poeziile de o concentrație rar întâlnită în întreaga lirică din ultimul timp. Un exemplu concludent e această Inimă cu aripi, în care eroina părăsiră nu așteaptă ca partenerul să-i ceară iertarea, deoarece anume el dăduse inimii ei aripi, o făcuse, deci, capabilă de zbor sau, cum se exprimă poeta, în altă parte, de semizbor. Dar și poezia „Buni” poate fi nominalizată în același sens. Or, nu ne-am propus să „dezghiocăm” toate poeziile care ne-au impresionat. Împărtășim cititorului satisfacția de a fi gustat din deliciile unei gândiri poetice de bun augur și ale unei expresii lirice surprinzătoare nu numai în cazul unui debutant.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg jurnal/blog 43-44

Gordan Mircea

Ferma dobitoacelor Am plecat la armată Toamna începuse să pună covoare de frunze pe străzile Timișoarei, iar un soare blând te îndemna la o gură de aer curat pe malurile Begheiului, cum îi spun localnicii Canalului Bega, sau prin minunatele parcuri, mai ales prin plăcut mirositorul Parcul Rozelor. Seara se putea servi o gură de spiritualitate în grădinile cinematografelor. Am făcut analize medicale complexe, deoarece trebuia să lucrez într-o substație de redresare a curentului (din curent alternativ în curent continuu) cu redresoare cu mercur, deci într-un mediu foarte toxic cu vapori de mercur. Substația alimenta linia contact (aeriană) pentru tramvaie și troleibuse (sau firobuze, cum le spuneau localnicii). Din fericire, am lucrat doar câteva zile și, fiind mai proaspăt școlit în domeniu, am fost detașat la echipa care lucra la echiparea unei substații noi, cu echipamente moderne, fără pericol pentru sănătate. Munca a devenit captivantă; să știi că lași în urma ta ceva deosebit... Colegii de muncă m-au primit cu bucurie, gata să mă ajute ca să învăț, deci era un loc de muncă așa cum și-ar dori oricine.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Dar, cum se spune: nimic nu-i veșnic, la scurt timp am fost chemat sub arme, sămi fac „datoria față de patrie”. Acasă, am început pregătirile: vecinul, Văsălică, tâmplarul, mi-a confecționat o valiză trainică, din lemn, ca să reziste la cursurile de conducere pe sub paturi. Și multă practică trebuia efectuată pentru a obține acest carnet, doar un ciclu de pufan, apoi deveneai instructor pentru noii veniți, adică veteran. Am căutat prin pod și am găsit o pălărie veche, de culoare neagră, rămasă de la bunicul (plecat între stele, nu cu mult timp în urmă, din cauză că nu a mai venit salvarea ca să-l ducă la spital; s-a preferat ca să se trimită după o gravidă...) și i-am rupt cordeluța, am îndesat-o pe cap și i-am tras bordura în jos. M-am îmbrăcat cu niște haine vechi: pantaloni negri’ și o haină de culoare verde închis, iar în picioare am încălțat niște pantofi scofâlciți. Într-un buzunar al hainei am pus o sticlă cu Vermouth. Brunet, cu părul lung și cu mustață, arătam ca un veritabil bulibașă. Pe tren, un bou-vagon, adică necompartimentat, cu etaj, plin cu cei care plecau ca și mine la oaste, dar și alți călători, se minunau de mine și râdeau pe înfundate. Unii nu rezistau și explodau... La centrul de adunare a recruților, cu sutele de viitori studenți, apariția mea a stârnit aceeași rumoare și cascade de râs. Un coleg de clasă de la liceu, mai jmecheraș, s-a apropiat de mine și, pus pe șotii, a început să se legene ca o maimuță și să facă 41

jjuurrnnaall//bblloogg zâmbre. Când m-a recunoscut, a rămas stană, apoi, cu brațele ridicate și bătându-se peste genunchi, a izbucnit în hohote: – Tu ești?, bată-te să te bată! Am scos din buzunar sticla de Vermouth, am deschis-o și, ridicând-o deasupra capului, am spus: – Noa, hai noroc, la tătă lume’!, apoi am întins-o celor din jur ca să se cinstească. Așa le-am descrețit frunțile și i-am făcut să uite, pentru o clipă, de năpasta ce dăduse peste noi. Pe vremea aceea se spunea că doar rebuturile, adică doar aceia care nu erau capabili ca să facă o facultate civilă, mergeau la cele militare. Pentru civili, disprețul și dezgustul erau prea mari pentru regimul militar și nu voiau ca să se compromită. Ce este dobitoacelor?

Ceea ce se întâmpla în țară, în mic se întîmpla și în ferme, cu dobitoace promovate nu pe criteriul competenței ci pe cel al servilismului. Cu o educație precară, fără scrupule, erau simple unelte pentru ținerea în ascultare a turmei. De aici și numeroasele excese: mânarea turmei cu biciul la mitinguri adulatoare, impunerea unui patriotism de prost gust. Adaptabili, servili în fața oricărui stăpân și după `89, din păcate, au reușit ca să acceadă în cele mai înalte funcții din stat, dar tot înalte dobitoace se cheamă că au fost, și mai sunt. Am ajuns la fermă

ferma

Înainte de `89, întreaga țară era un țarc bine păzit la graniță ca să nu scape turma dincolo, în libertate. În țarcul mare erau cuprinse mulțime de ferme: fabrici C.A.P-uri, unități militare etc. Teama era prezentă peste tot, indusă de organele represive – ochiul și timpanul: în fabrici-securistul, în unitățile militare – CI-stul (contra-informații),... nu atât pentru a proteja statul, cât pentru a-i depista pe cei care cârteau împotriva înaltelor dobitoace stăpânii. Promovările se făceau doar pe baza servilismului. Doctrina spunea că toți reprezentăm statul, în realitate înaltele dobitoace credeau în sinea lor că ele sunt 42

statul, iar turma trebuie să se supună fără crâcnire.

Ghinion, ofițerul care venise după noi nu prea știa de glumă și, odată ajunși în unitatea militară (la fermă, adică), am fost primul pus pe scaunul frizerului și tuns... periuță. Nu au vrut să mă recunoască de bulibașă și m-au degradat: Naiba să-i ia!, a trebuit să îmbrăcăm uniforma dată de stat. Parcă eram niște paiațe și nu ne mai recunoșteam unul pe altul. Făceam doar un duș scurt, și acela doar o dată pe săptămână. Tot odată pe săptămână ni se spăla și lenjeria de corp. Circula o glumă: se schimbă ciorapii... între noi! Aveam o singură uniformă, pe care nu aveam când s-o spălăm, așa că repede a intrat în ea un „parfum” nesuferit: amestec de transpirație și jegul de la culcatul și târâșul pe burtă de la instrucție. Dar ce minunat lucea jegul!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg Cu viitorul asigurat, toți fiind admiși la facultate, ne durea undeva de armata lor. Dar, nici șefii nu se îndurau de noi chinuindu-ne mai rău decât pe cei de la diribau. Dacă acești ocnași făceau două cicluri, noi am făcut patru. Ne-au ținut ocupați tot timpul. Am adunat atâta nesomn, încât ca să recuperez nu-mi ajunge restul vieții.

de el, până acesta se chinuia să pronunțe primele cuvinte, rare:

Noaptea, trebuia să facem de planton în dormitoare, câte patru ore, cu schimbul. Mare tâmpenie, dar așa e armata, cineva trebuie să fie treaz tot timpul! Să dormi cu patru ore mai puțin, a doua zi ești groghi.

A izbucnit o cascadă de râs. Nu era prost „valahul”, i-a copt-o! Nu degeaba intrase la Calculatoare, cu o mare concurență între capete cu multă materie cenușie.

Li s-a pus pata pe noi, ca să facem gărzi fără număr, fără număr: Neam adunat pe un platou și locotenentul, comandantul de pluton, a început instruirea. Locotenentul (pe post de intrus) se apropia de cel care se presupunea că se află în postul de pază a obiectivului, iar acesta trebuia să someze: – Stai, cine vine? După ce intrusul se oprea, trebuia să strige: – Caporal de schimb, la mine, intrusul pe loc! Dacă era comandantul gărzii sau caporalul de schimb, trebuia să li se ceară parola. – Dați parola!... Așa proceda fiecare… A venit rândul unui camarad maghiar, cu probleme de vorbire; începea foarte greu să vorbească. Locotenentul a ajuns aproape ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Staai, cii-ne plim-be? Locotenentul se oprise, altminteri ar fi trecut demult de el și a răspuns: – Diorde Scroafi’. –… Ca-poo-ral de schiimb, la mii-ne, es-croo-cul pe looc!

O samă dobitoace

Nimerisem în seria pedepsită de capetele pătrate, dobitocii din conducerea armatei, probabil invidioși pe noi că nu eram APV-iști (armată pe viață) ca ei și nu ne acordaseră dreptul la permisii și concedii. Duminica ar fi trebuit să fim mai liberi. Foarte puțini primeau învoire ca să poată pleca în oraș și mai mult cei cu pile. Dar cei rămași numai de libertate nu aveam parte: un căpitan țignit se abona ca să facă de serviciu pe unitate. Avusese grad mai mare dar a fost retrogradat pentru că într-o aplicație l-a împușcat pe un soldat care a refuzat să treacă cu mașina peste un pod fragil. Faima lui ne-a făcut să ne fie frică de el și să executăm ordinele lui, astfel că toată ziua luam lecții de conducere... a cârpei la șmotru. Vorba ceea: nu te pune cu prostul că are mintea odihnită!

jjuurrnnaall//bblloogg Barosanul brigăzii trebuia să fie întâmpinat dimineața precum un șef de stat, cu garda de onoare. La fel trebuiau să fie întâmpinați și alți sfinți din conducerea armatei care veneau în inspecție, așa că trebuia să suportăm și această corvoadă. După atâtea exerciții de pregătire, arma îmi zbura de la picior în poziția de onor și înapoi. Ca să fie și mai spectaculos și să nu ne încurce, am detașat cureaua de la pușca mitralieră. Desigur, aveam și camarazi cu pile la împărăție și li se făceau temenele și favoruri de către ștabi. M-apuca greața când vedeam ce temenele fac ditamai coloneii în fața unor oameni de paie. Ce să mai spun de căței?! Un locotenent, comandantul unui alt pluton, spunea ironic: eu nu am oameni talentați, eu am doar tari în... tați! Locțiitorii comandanților celor două plutoane erau două caricaturi de sergenți promovați de la trupeți, absolvenți de liceu și ei dar cu baraj la... minte pentru studii superioare: La plutonul meu, un jmecheraș de București, „servitor” la Cireșica, un bufet din Piața Kogălniceanu. Când dădea câte un ordin, miserupiști cum ne știam, nimeni nu-l prea băga în seamă, așa că începea să urle: – A fost ordinul, băi! Zâmbetele ironice răsăreau și râsete înfundate... Alminteri, nu era om rău la suflet, așa că era mai suportabil decât un individ de la plutonul doi, care-și dădea 44

importanță, crezându-se deștept. În realitate, bubuia prostia. Vorba bănățanului: Prostul, dacă nu-i și fudul, înseamnă că nu-i prost destul. I se citea prostia și răutatea pe fața întunecată ca noaptea, cu râsul forțat, strâmb. Era printre cei care întreabă unde-i magazia cu grade, la sosirea în armată, în loc să întrebe unde-i cea de fericirea burții. După cîteva luni, ne-au răsărit și nouă pe umeri insemne de fruntaș și sergent, iar ei au prins aripi și au zburat fluturașii. Acesta-i destinul larvelor! Într-o zi, pe când ni se preda despre tehnica de luptă în sala de clasă, a venit în inspecție un general de la Comandamentul Armatei a Patra. Locotenentul ne-a dat ordinul să luăm „poziția de drepți”, apoi a aplicat salutul lingăului în fața înstelatului. Fiindcă se pare că multe nu știa despre cele de specialitate, l-a ridicat în picioare pe un coleg, vizibil a avea doar o singură dimensiune, raza... sferei, și l-a întrebat dacă este bună mâncarea de la cantină. Cel întrebat s-a fâstâcit, s-a bâlbâit, încercând să spună adevărul, trist: Vesela era din aluminiu sau din oțel ce aducea a inox, veșnic soioase. Înnoirea stocurilor de rezervă pentru război: concentrate ce nu voiau să intre pe gât și pesmeți ce se puteau sparge numai cu ciocanul, se făceau prin reciclare prin stomacul nostru. Seara, de la intrarea în cantină, ne țineam de nas până ce terminam de mâncat pastele cu brânza

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg mucegăită, altminteri nu ne-ar fi stat în stomac. În sfârșit, colegul a reușit să îngaime ceva a negație. Înstelatul însă i-a tăiat-o, spunând: - Nu se spune așa, se spune că mâncarea este bună dar nouă nu ne place. Voia să pară spiritual. Am râs toți, nu de gluma proastă ci de el, așa că la imnul nostru de „laudă” la adresa armatei s-au adăugat și versurile: ... și mâncarea este bună Dară nouă nu ne place, Azi avem iar concentrate, Vom mânca pe săturate... Eu i-am testat cunoștințele în profesie, făcând pe naivul interesat: – Domnule general, eu lovesc avionul și-l distrug, dar cu armele nucleare ce le are la bord ce se întâmplă, explodează? A dat sugestiv din umeri, sugerând că nu știe. Întrebarea firească, ce mi-a venit atunci și nu i-am pus-o, a fost: „De ce să fiu eu prostul care-și detonează o bombă atomică deasupra capului, dobitocule?!” Iarna și-a arătat colții hidoși, cu un ger ce a făcut să se ghemuiască până și mercurul din termometre și să coboare sub minus douăzeci de grade Celsius. Tremuram de frig în poziție, la instruirea pe tehnica de luptă. Fierul tunurilor sau a aparatului de conducere a focului se făcuse... lipici pentru piele și ne adâncea senzația de frig. Părțile descoperite, mai ales proeminențele, deveneau fragile și ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

riscau să se facă cioburi... Locotenentului i s-a făcut milă de noi și ne-a permis să coborâm urechile căciulilor pentru a ne proteja. Ghinion, și pentru el și pentru noi, a venit în inspecție un colonel de la Marele Stat Major al Armatei, care l-a „scrofălit” pe locotenent pentru această „încălcare a regulamentului” (?!). Stelați, făcuți la apelul bocancilor, niște nepriceputeanu, doar de rahaturi de acest fel știau să se țină, în loc ca să ajute la descifrarea complicatei tehnici de luptă, începând cu radiolocația și până la plecarea proiectilului sau a rachetei. „A tunat” și a adunat aici în „fermă” toate dobitoacele. Doamne, ferește de un război! O aniversare de pomină De ziua mea, a venit tata la mine și mi-a adus – cadou - trei proiectile de tun... te fac (cu pălincă). Am reușit să le strecor pentru a le „trage” cu colegii, apoi am mai stat cu tata la vorbitor. Când m-am întors, se terminase „muniția”. Mai bine, pentru că a sunat alarma. Am zburat spre dormitor și ne-am echipat, am luat armamaentul din rastel și, în baremul prevăzut – sub trei minute - neam adunat pe platou. – Plecăm comunicat.

în

aplicație,

s-a

Noaptea se-ndesise bine, iar gerul scotea abur pe guri. Plutonierii, APV-iști, au adus transportoarele, având atașate tunuri 45

jjuurrnnaall//bblloogg pentru proiectile cu calibrul de cincizeci și șapte de milimetri și ne-am îmbarcat, câte o grupă în fiecare. Îmi cădeau ochii în gură de somn, dar frigul nu mă lăsa să dorm. Pe acel întuneric, nu-mi dădeam seama unde ne ducem. Planul fusese pus la punct în secret și pe traseu erau plasați soldați care dirijau circulația. Nu știu unde au plecat celelalte grupe, dar noi ne-am trezit pe un vârf de deal, cu tunul dezlegat iar transportorul a dispărut în noapte. Luna

și-a

revărsat

lumina

să se odihnească. Prin acestă stare am trecut, pe rând, cu toții. Nu mai aveam nici o voință și singura dorință era de a trage un pui de somn... O decizie fatală, pe acel ger am fi înghețat în scurt timp, așa că ceilalți săreau să-l ridice pe cel căzut și să-l forțeze ca să continuie. Am înțeles atunci cât adevăr se ascunde în rugămintea: nu-i da , Doamne, omului cât poate să ducă! Ca niște adevărați roboți, până dimineața am terminat groapa, cu nișe laterale pentru lăzile cu muniție. și am împins tunul în amplasementul său. Ei, dar eram în toiul unui război simulat și ordinele curgeau fără încetare: „Respingeți atacul aviației, apoi al tancurilor, apoi al infanteriei!”, așa că tunul a devenit nemaipomenit de eficient. Ba, ne mai era atacată și poziția, așa că o parte din efectiv trebuia să se transforme în infanteriști și, cu ajutorul puștilor automate, să contaatace pentru a respinge inamicul. Nu aveam timp de odihnă, nicidecum pentru a dormi.

binefăcătoare, așa că puteam măcar să vedem pe unde săpăm, căci primisem dispoziție să săpăm amplasamentul pentru tun. Cerul a fost zgârcit în acea perioadă și nu a nins, așa că zăpada lipsea dar pământul era înghețat pe o adâncime de o palmă. Am pus cazmalele în brațele „roboților” și s-au pus pe treabă. Ei, eram „roboți” tineri și am reușit să spargem crusta înghețată, dar nici straturile următoare nu se dădeau deoparte cu una cu două, iar roboții au început să obosească. Se opreau din lucru, cu intenția de a se așeza 46

Am avut norocul că nu a fost „bombardată” bucătăria, așa că ne-au adus mâncarea, fasole gătită în cazan. Poate ne era prea foame, dar am rămas cu impresia că niciodată nu am mâncat o delicatesă mai bună. Pe la amiază, am părăsit poziția de pe dealurile Aghireșului, pe care le-am recunoscut când s-a luminat de ziuă și am ocupat o altă poziție de luptă lângă Someșul Rece. A fost o aplicație pentru ducerea individuală a luptei (cu tunul izolat), utilizând doar telemetrul… la purtător (pentru stabilirea vitezei și a azimutului țintei) și cu mecanismele de înregistrare și ochire ale tunului.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jjuurrnnaall//bblloogg Ferma dobitoacelor În concluzie:

Mi-a ieșit armia pe nas Eu, adeptul deplinei libertăți, Am fost îmbrățișat de stricteți Și mi-am făcut datoria față de țară Fără să crîcnesc, exemplară.

Suntem în siguranță, apărați De ostășime puhoi, (de)gradați, O adunătură... de ofițer(ași!), Intelighenția spunând: – Pași! Vin cu tupeu ca să-și ceară Pensii nesimțite, dară Slujbe au avut...(in)utile, De adunat... grele stele!

Așa, mi-a ieșit armia pe nas Și-mi cadențează gînduri de pripas: „De ce ți-e frică n-ai să scapi” Și-n grija ce-ți poartă încapi. Tehnica de luptă – minunată! – De la ruși(ne) - abandonată –, Îngenunchiată-n luptă-n Orient De pierdutul, putredul Occident. Mi-au (ră)sucit mintea ca să știu Pe planșetă-n oglindă să scriu, La ordinul: - Scrie... pe dos, răcane, Cerul este săgetat de avioane, Purtînd „parfumul morții” la bord Ca să le plasăm un... terorist, de acord? Punem tunurile pe ele, la bătaie, Foc pe țeavă să scuipe, – ploaie – Punîndu-le în față un zid de foc, Trecerea prin el de-i lasă... fără noroc: – Dar, generale, de lovesc ținta în zbor Atomica expodează, de o dobor? Saltă din umeri – răspuns în... pustiu – Și mă liniștește cu un... – Nu știu!, Că așa era armia română, Poporul (ne)informat să spună:

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Au fost și sunt pentru țară O grea... piatră de moară Și pentru... golul în urmă lăsat Merită o răsplată: – Pasat! De se instruiau pe cîmpul de luptă Răsplată meritau după faptă, Dar pentru „cules de cucuruze” Pot ca să viseze doar la... muze. P.S. În privința prostiei, să nu ne iluzionăm, Domnul nu a făcut nici o discriminare când a împărțit-o!

ddeebbuutt debut 46-49

BlurOfFives (wattpad.com)

Secretul planetelor gemene Două s-au făcut Ce leagă şi dezleagă, Ceruri şi destine, Secretul ce înnoadă.

Undeva într-un colţ al minții realiză că până acum câteva zile nici nu ştia de existenţa a astfel de fiinţe, iar acum o parte din mişcările ce se desfăşurau în faţa ochilor săi aproape că le anticipa. Totul decurgea la fel. Era ca în fiecare zi, cu capul plecat peste un pergament. Îl cerceta amănunţit cu ochii dar şi cu degetele.

Duşmani ei să se nască, Egali apoi să fie, De sufletul şi-l lasă Prin sânge chezăşie, Păstra-v-or armă sfântă Singuri sau împreună, Ce le va sta sub pază De-acum şi-ntotdeauna. Şi de va fi să fie, Şi-or rătăci povara Se va plăti cu jertfă, Chiar de va fi amară... ... jumate din ei însăşi. Timpul de se va întoarce Secrete se vor împleti Şi doar rodul gemenelor va mai putea răzbi. Partea I - Necunoscut Copacul de după care stătea era plin de frunze, şi totuşi reuşea să vadă fără probleme. Era deja a patra zi când se afla în acelaşi loc, urmărind aceeaşi fiinţă, studiind posibilităţi, plănuind... si totuși înca nu acționa... ceva, din ceea ce vedea, nu-i îngăduia acum decât contemplare. Privea încă o dată același tablou. Acum zumzetul pădurii îl înconjura fără să-l 48

mai distragă. Din când în când fâlfâiri de aripi imense tresăltau frunzișul, dar până şi asta devenise o obișnuință.

Trecea cu ele peste o parte din scriere, apoi o fixa cu privirea de parcă pergamentul avea să se desfacă precum o floare şi cumva, asta ajungea să se întâmple. Privirea i se însenina, şi-i apărea un colţ de zâmbet ce amesteca triumful cu uimirea. Iar apoi, lua o bucată de piatră colorată şi transcria însemnele de pe pergament ca şi cum ăsta era cel mai natural lucru. Să transformi nişte semne, ce pentru mulţi ar fi trecut fie neobservate, fie de neînţeles, în cuvinte, în înţelesuri... în logică. Enki oftă încordându-şi palmele pe trunchiul ce îl ascundea. Încă se temea că avea sa facă o alegere greşită. Poate că avea să se ducă totul de râpă după atâta muncă, poate că odată descifrat, secretul avea să cadă în mâini răuvoitoare... sau poate că nimic din efortul depus nu avea să rezolve misterul... și totul va fi fost în van. Un foşnet de iarbă se auzi în apropiere. Întreg trupul i se încordă şi îşi rupse privirea de la fiinţa pe care o urmărea. Aşteptă... Undeva, la câţiva copaci distanţă, iarba tremură, iar Enki îşi duse mâna la arc. Încleştă degetele pe coarda

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ddeebbuutt arcului şi aşeză săgeata spre țintă, abia simțind metalul rece al brățării de la încheietură atingându-i maxilarul. Spera să nu fie nevoie să tragă vreo săgeata, şuieratul ei ar fi putut atrage atenţia, iar subiectul privirilor lui atente din ultimele zile avea simţurile foarte fine. Deşi, la drept vorbind, nu şuieratul săgeţii era cu adevărat problema, dacă de după copac se dovedea a fi cineva care îl urmărea. Trunchiurile îndeajuns de groase încât să ascundă trei ca el, nu erau ceva de neglijat indiferent dacă te aflai în ofensivă sau apărare. Se îndepărtă, cu un pas atent făcut, de trunchiul copacului ce îl adăpostea. Orice ar fi fost acolo şi orice urma să se întâmple trebuia să atragă atenţia cât mai puţin, dacă dorea să mai aibă şanse în a-şi duce planul la îndeplinire. Trei paşi atent calculaţi mai târziu, şi era gata să dea drumul săgeţii, când, din petecul de iarbă verde-albăstruie, ţâşni un animal nu mai înalt decât mijlocul cizmelor lui. Îți va plăcea și Enki îl privi fără să mişte, iar animalul, în primele momente păru că nu-l observă în goana de a vâna ceva. Îl mai văzuse, arareori ce e drept. Acasă, pădurile nu erau locul prin care îşi purta paşii de obicei. Dar aici, unde totul părea să exulte de plante şi animale, până şi culorile animalului din faţa sa erau ceva aparte. Era un Catsìth. Un animal ce părea mic comparativ cu dimensiunile pădurii, dar avea o forţă nebănuită. Adesea auzise poveşti şi legende... dar nu punea mare bază în ele. Ce ştia, învăţase pe propria piele. Erau animale care uneori tolerau compania fiinţelor ca el, ba chiar puteau fi jucăuşe ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

dacă aveau dispoziţie. Dar aveau şi momente de ferocitate, iar ghiarele de la picioare şi colţii ascunşi sub mustăţi nu erau de ignorat. Catsìth-ul din faţa lui îşi opri vânătoarea şi îl fixă. Enki îşi lasă privirea să curgă peste blana animalului. Era cu totul neobişnuit. Nici urmă de culoarea gri sau neagră, asa cum își amintea că erau acasă. Animalul din faţa lui se putea oricând pierde prin iarbă, blana verde ce la capete se trasforma în portocaliu îi oferea camuflajul perfect. Dacă nu ar fi fost ochii scânteietori de cenușii și cele două cozi ce acum se unduiau una după alta într-un ritm hipnotic... la o privire neatenă ar fi putut trece drept un tufiș gata să înflorească. Dar animalul din fața lui nu era nici pe de parte o simplă plantă, cozile negre păreau sa bată acum un ritm mai alert în timp ce ochii îl aţinteau fix. Enki îşi lasă arcul jos. Nu se întâlnise des cu Catsìth dar ştia că dacă vroia să îl atace, ar fi făcut-o de cum l-a văzut. Și cu toate astea nu îndrăzni să facă vreo altă mişcare. Animalul păru să-l analizeze pentru încă o clipă și apoi păși apropiindu-se. Enki își incordă trupul gata de un atac și se întrebă dacă nu cumva făcuse o alegere greșită lăsând arcul jos. Dar mișcarea cozilor se domolise cu fiecare pas ce micșora distanţa. Catsìth-ul se opri la mai puţin de o lungime de arc. Apoi își îndreptă nasul adulmecând. Orice relaxare apăruse în Enki, fie ea și neintenționată, dispăru când animalul îl fixă din nou. Doar ca apoi, printr-o scuturare de blană, Catsìth-ul să își 49

ddeebbuutt schimbe întreaga culoare a blănii în griul pe care Enki se aşteptase să-l vadă atunci când îl zărise prima oară. Dacă n-ar fi fost cine era, ar fi sărit în un pas în spate, dar Enki îşi păstră poziţia. Era prima oară când vedea un Catsìth schimbându-şi culoarea. Iar faptul că a făcut-o în griul pe care şi-l amintea de la alţi Catsìth de acasă, nu era un gând menit să-l liniştească.

nedesparțit... negre şi netede, ce la capete explodau într-o mulţime de frunze ce îşi schimbau culoarea marginilor în funcţie de momentul zilei.

Dar înainte să poată face ceva, cu o ultimă unduire a cozilor, animalul făcu un salt graţios şi dispăru după un alt copac.

Îi luase un timp să se obişnuiască şi la acel moment urmărise obsesiv care dintre copacii aveau această însușire. Poate că asta îl ajutase să ajungă aici, poate că asta îl făcuse să treacă cu vederea cine știe câte alte indicii importante... dar nu mai era nimic de făcut.

Trecură câteva momente bune în care Enki țintui cu privirea locul pe unde Catsìth-ul dispăruse. Simțise șuierul pădurii la trecerea roiului de păsări ce-şi făceau un obicei din a tăia frunzișul, dar mintea lui era acum prinsă în cu totul alte mreje. Ar fi vrut să poată spune că a fost un truc al ochilor lui obosiți, un efect al căutării febrile la care se supusese în ultimul timp, poate că îi era dor de casă... şi totuşi, imaginea animalului schimbându-și culoarea încă îi zumzăia prin minte... și fără să prevestească nimic bun. Aruncă o privire către pajiștea pe care o urmărise înainte de Catsìth. Spaţiul acum era gol şi Enki își dădu seama că nu mai avea rost să zăbovească. Se întoarse și porni fară să-si pună la loc arcul, spre locul care îi stăruia în minte de mai bine de o lună. Luminişul era la fel de liniştit ca în prima zi când îl găsise. Era străjuit de copaci cu trunchiuri, ce păreau mereu ca o împletitre a două tulpini crescute 50

Dimineaţa aveau marginile de un albastru pal ce apoi, uşor, se transformau în roz şi apoi în galben sau portocaliu, pe la mijlocul zilei, doar ca spre seară şi apoi noaptea să prindă contur de albastru argintiu.

Îngenunche şi încercă să imite, pentru a nu ştiu câtă oară în ultimele zile, mişcările pe care le urmărise. Închise ochii şi își trecu degetele încet, foarte încet, peste suprafaţa trunchiului de copac. Ar fi trebuit să fie netedă, așa cum erau ceilalți copaci, dar nu era. Nu-şi mai amintea acum şirul întâmplărilor şi informațiilor care îl aduseseră aici. Era aşa o împletire de o mie de fire, că nici el nu o mai putea descâlci dintr-un singur gând. Tot ce ştia era că aici trebuia să fie, acesta era locul... Dar cum să facă să scoată la iveală?! Avea să știe dacă a găsit cu adevarat ceea ce i se ceruse?! Oftă, şi îşi lasă mâinile jos îngropându-le în fierele de iarbă de sub genunchi. Trebuia să se concentreze şi totuşi mintea lui nu-şi găsea locul. Credea cu tărie că găsise locul, dar ceva din el încă nu-i dădea linişte. Nu ştia cu exactitate ce căuta... Oricât a încercat să

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ddeebbuutt afle această informaţie fie nu era ştiută, fie era îndeajuns de secretă încât nici el să nu dea de ea. Şi dacă totuşi nimeni nu ştia cu adevărat?! Şi dacă totuşi căutarea era în van? Şi dacă totuşi ce avea să găsească va face mai mult rău decât bine?! Îşi scutură capul şi caută o bucată de rocă, o găsi şi o strânse în pumn lăsându-şi capul sprijinit de copac. Îşi lasă mintea să îşi scurgă toată încordările, toate negurile, toate îndoielile şi apoi îşi lasă energia să curgă prin el. Arareori, în ultima permisese plăcerea de a-şi elibera, măcar şi o părticică mică din energia ce uneori părea să clocotească în el. Dar acum nu era vorba de plăcere, acum era o nevoie. Avea nevoie să se echilibreze... trebuia să încerce măcar să ducă singur la bun sfârşit sarcina.

perioadă,

îşi

Își roti privirea încă o dată în jurul său. Totul părea liniștit, fâlfâit răzleț de aripi, animale chemându-se prin diverse colțuri de pădure, vânt strecurat printre frunze. Liniște... însă Enki o simțea ca pe o liniște prevestitoare... dar de izbândă sau eșec?! Reveni înapoi la trunchi, şi cu ochii închişi îşi trecu palmele peste scrijeliturile de pe scoarţă. Câţi alţii nu le-au observat?! Poate că şi el ar fi făcut la fel, şi totuşi ceva îl adusese aici. La fel că prima oară simţi atingând crestăturile o arsură ce-i inundă degetele, dar nu se mai îndepărtă ca în primele dăţi. Stărui întipărindu-şi în minte fiecare formă, ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

fiecare răsucire. Apoi le privi, încercând să le dea viaţă, sens, logică... descifrare. Dar la fel ca de celelalte dăţi, era în zadar. Se lăsă înapoi sprijinindu-se de copacul ce îşi ţinea strâns ferecate secretele, în ciuda încercărilor lui... şi privi cerul. Îşi amintea de câte ori făcuse la fel acasă, cât de asemănător şi cu toate astea cât de diferit era ceea ce vedea. De după frunzele cu margini lucind portocaliu se vedea cerul. Albastrul lui pal se topea într-un alb strălucitor în preajma lui Dai. Era a douăzecea oară când Enki îl vedea răsărind de după frunzele acestor copaci. Mai avea încă de zece ori... şi apoi timpul dat se va fi scurs, indiferent de izbândă sau eşec. Îşi alungă gândurile ce păreau să se învârtă periculos de mult pe lângă puţinul timp rămas şi îşi trecu privirea spre celălalt astru ce domina cerul. Undeva, înspre locul unde avea să apună Dai, mare, rotundă şi de un albastru-gri, trona planeta Jord. Era ca şi cum Phyllo, planeta în a cărei iarbă Enki îşi odihnea acum trupul, îşi oglindea suprafaţa în luciul unei ape de văzduh. Doar că, de după pavăza albăstruie a cerului nu era o iluzie, ci Jordul. Împreună erau planetele gemene. Legendele vechi povesteau despre cum se născuseră şi Enki se întrebă acum, oare cât din ele era adevărat, oare cât din ele explicau şi războiul ce clocotea mocnit între jordanieni şi phyllonieni, chiar şi la un cer distanţă. 51

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann – Ia uite ce-au făcut nenorociții, înțepenile-ar mâinile, au rupt bietele mele flori... Și continuă să mormăie în barbă în timp ce trebăluia.

forum cronopedian 51

Viorel Croitoru

Ilinca Am lăsat caprele cu ceilalți băieți și mam afundat pe cărările umbroase ale cimitirului să-l caut pe Tataia meu. Da... Tataia meu s-a dus la Domnul cât eram plecat la sanatoriu și eu nu știam... Am trecut pe lângă niște morminte pompoase, cu cavou și flori ascunse după ceva sârme ghimpate să nu le fure lumea rea... Ce flori frumoase și multe! Și eu nu-i duc la Tataia meu nici una! Ce-ar fi să iau și eu una din margine că, uite, chiar în margine a ieșit una, parcă să mă invite! Mă uit în jur: nimeni! Citesc pe cruce Bostan Cutare, Bostan Cutărică și alți Bostani până mai jos.

Pe lângă mine apăruse, nu știu de unde, o fată îmbrăcată în alb, serioasă și cu privirea în pământ. – N-o să pățești nimic, moșul ăsta-i om rău și nu-l ascultă Dumnezeu, spuse parcă pentru ea, mai mult îngânând vorbele. – Dar... am fost totuși rău, am vrut să fur o floare de la el! Da' tu cine ești? – Ilinca! Da, ai furat dar nu din răutate... Și el are destule acolo! Apoi, tresări speriată de parcă văzuse o stafie și spuse: – Tu mă vezi?

Ei au destule... ia să o iau eu! Mă apropii fluierând cu privirile în altă parte, mă plimb de vreo două ori în sus și-n jos și mă aplec s-o iau. Am luat-o dar aud voci și doi care se apropie din cealaltă parte. Las floarea, să nu mă prindă cu „mâța-n sac” și mă ascund după un cavou mare, cu două capace imense. Un om cu o săpăligă se oprește chiar la Bostani și se apucă de treabă. Vede și urma de floare, mai încolo și floarea ruptă căzută pe jos și spune:

Mă uitam îngrozit la mâinile mele și mă rugam la Dumnezeu să nu se împlinească blestemul moșului!

– Păi... am ochelari dar nu-s chiar așa chior, uite ce mare ești! – Hii! Ce mă bucur! Ești primul din lumea veche cu care vorbesc, de mult, mult timp! – Și tu ești cu caprele? Știi, eu am venit să-l văd pe Tataia meu, mă rog, să-i văd... mormântul, terminai cu greu fraza, plin de lacrimi. – Nu plânge, că plâng și eu, spuse ea și în jurul ei se lumină de parcă ieșea soarele. Am vrut s-o mângâi dar s-a ferit îngrozită.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ffoorruum m ccrroonnooppeeddiiaann – Doamne, fată, nu-ți fac nimic, doar îmi era milă de tine și vroiam să te mângâi!

o mână la spate cu degetele încrucișate, să nu mă bată Dumnezeu că spun minciuni:

– Nu se poate, tu nu vezi că nu-s... ca

– Aoleu, chiar am adormit! Da, nene, m-am ascuns de niște băieți mai mari să nu mă bată, că veniseră la furat flori pentru fete.

tine? – Fii liniștită, sufletele noastre-s la fel, ce dacă tu ești fată! – Dar tu nu pricepi, mă, că eu nu mai sunt, corpul meu e aici sub piatra din stânga! Of... am fost tare rea în lumea ta și-s pedepsită să stau pe aici, până... devin iar curată la suflet! Am stat un pic să-mi revin din uimire, părea o glumă. – Dacă-i așa, cum de te văd? Hai, termină cu glumele astea!

– Da' tu ce căutai în cimitir? – Păi, cât am fost plecat la băi, s-a dus Tataia meu, și am venit la el la mormânt, măcar atâta să fac și eu... – Da' al cui ești tu, cum îl chema pe tatai-tu? – Îl chema Marin Preda, tâmplarul, eu sunt al fetei lui, care-i învățătoare.

– Ei, ce spui, acuma crezi?

– Ce frumos! Dragul moșului, da' el e în partea cealaltă a cimitirului, pe unde-i nucul ăla cu băncuță, pus de copiii lui Geamănu! Uite, ia și floarea care-au rupt-o păcătoșii ăștia de copii, să nu mergi cu mâna goală la el!

N-aveam grai, eram împreună cu o... fantomă! Dar, fantomă ziua?

Priveam uluit de schimbarea moșului și a sorții floricicăi!

Ea se încruntă o secundă, apoi se lumină la față, zâmbi și se ridică ușor de la pământ, dispăru pur și simplu de acolo din aer și reapăru în spatele meu:

– Cred că mă vezi pentru că ai sufletul mai curat ori pentru că ai adormit aici după piatra asta! O mână m-a zguduit puternic de umăr și îngrozit, mă trezesc din somn, cu moșul acela lângă mine: – Ce faci aici, mă, zgâmboi! Te ascunzi de cineva? Mintea mea căuta înnebunită un răspuns, ceva care să mă scoată din belea. M-am legat chiar de vorbele lui , am ascuns

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

– Hai, ia-o, că ți-o dau cu suflet bun! Vesel om și de treabă a mai fost nea Marin, Dumnezeu să-l odihnească! Am luat-o, el a plecat mormăind câte ceva despre Tataia meu. Parcă ceva mă tot reținea, nu mă dădeam dus de acolo. Am ocolit cavoul să citesc ce scrie pe cruce, să văd cine odihnea acolo și am rămas uimit și emoționat: ultimul nume de pe cruce era al ei: Ilinca Popa.

rreeccoom maannddăărrii recomandări

Marian Malciu

Romanul vieţii în trilogia „Destin” continuare din nr. 28 „Misterele Literei V” este o carte de suflet, scrisă în stilul clasic al romanelor poliţiste, care captivează cititorul. Pare a fi o ficţiune reușită, dar acţiunea este reală, autorul reuşind să facă o radiografie fină a abuzurilor săvârşite de comuniştii şi securiştii vremii aflaţi în funcţii de conducere. Imprimând scrierii sale o structură narativă amplă, care permite desfăşurarea subiectului în planuri paralele, autorul îndrăzneşte şi reuşeşte să introducă un mare număr de personaje, pe care le foloseşte cu îndemânare înspre a introduce cititorul în toate tainele sufletului personajului principal şi nu numai, dar şi în gândirea oamenilor, încorsetată ori dirijată, după caz, de rigorile regimului comunist din anii ’70 - ’89. Este perioada în care autorul, identificat ca fiind personajul principal, a avut prilejul să cunoască şi să colaboreze cu specialişti din domeniul metalurgiei şi siderurgiei, atât din marile uzine din ţară, cât şi din alte ţări, dată fiind poziţia sa în conducerea Uzinei de aluminiu, dar şi pregătirii sale excelente în domeniu și 54

rezultatelor obţinute în muncă. De altfel, sub conducerea sa, laminoriştii s-au situat pe locul întâi, trei ani consecutiv, în întrecerea socialistă. În asemenea împrejurări, ofiţeri de securitate din cadrul Inspectoratului Judeţean Olt au putut motiva interesul manifestat în ceea ce priveşte profilul profesional şi moral al inginerului cunoscut de către cititor ca nea Sami. Pe de altă parte, inginerul Ioan Saimac, autorul cărţii, matur în gândire şi fin observator, nu numai în plan profesional, ci şi în plan social, economic, politic şi cultural, analizează starea naţiunii şi, prin vorbirea şi acţiunile personajului Sami şi nu numai, ne oferă un tablou complet, la zi. Ne înfăţişează o anumită perioadă de glorie a socialismului, urmată de un declin generat de greşeli grave în înţelegerea, organizarea şi conducerea naţiunii, manifestate, în special, în economie, politică şi relaţiile sociale. Ne amintim cu toţii de perioada în care raţionalizarea consumurilor la alimentele de bază, energie electrică, benzină, apă potabilă, căldură, audio-vizual, la care adăugăm restricţii cu privire la libera exprimare, a sărăcit populaţia şi a făcut să se îmbogăţească oameni cu funcţii de conducere în partidul comunist, atât la nivel central cât şi local. Pe lângă aceştia, unii lucrători din anumite instituţii ale statului, aşa numiţii „câini de pază ai comunismului”, mai ales cei din activul de partid, securitate şi miliţie, au profitat din plin şi au trăit „pe picior mare”, după cum se spune pe la noi. S-a acordat o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreeccoom maannddăărrii mare libertate aşa numitei „poliţii politice”. Aceasta a făcut mii de victime prin ameninţări, şantaj şi chiar lipsire de libertate. Acest tablou al societăţii româneşti, inclusiv al celei din Slatina, nu este descris printr-o povestire. Este foarte bine evidenţiat prin acţiuni, fapte şi dialoguri, atitudini în anumite împrejurări ale personajelor aflate pe anumite trepte ierarhice în uzină ori în aparatul de partid şi de stat, în securitate şi miliţie. Iar acestea sunt uşor de identificat, pentru că autorul, din varii motive, chiar dacă le-a modificat numele prin înlocuirea unor litere ori prin atribuirea de nume împrumutate, adeseori de la animale şi peşti, potrivit caracterului asemănător cu al persoanelor în cauză, indică loc de muncă şi metode de lucru, locuri de întâlnire şi petrecere, cerc de prieteni şi de afaceri ilegale etc. Pentru slătinenii maturi în acea perioadă, nu doar lucrători la Uzina de aluminiu, ci şi în învăţământul de toate gradele existent în Slatina, în mediul sanitar sau în administraţia locală, în reţeaua alimentară, hoteluri sau restaurante, este uşor să-i recunoască. Nu puteau uita prea curând răul făcut tuturor de către lichele şi jigodii, figuri macabre, aflate în solda „Bibanilor” și „Rechinului”, cunoscute ca fiind Oaie, Şorici, Salam, Tobă, Capsă, Canu şi Linguriţă, Doctoru’, Sapiru şi alţii. Nepotul de soră al fostului preşedinte al României comuniste era arhicunoscut. Nu prin faptele sale bune, dacă a avut şi din

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

acestea, cumva, ci prin cele rele, prin libertinajul manifestat cu emfază ori nesimţire în toate împrejurările, prin chiolhanurile numeroase din oraş şi împrejurimi, precum şi prin persoanele din grupul său de prieteni, autori de fapte cu caracter contravenţional şi infracţional, dar niciodată judecaţi şi sancţionaţi. Se înţelege de ce, dacă vă reamintesc că acest om, în grad de căpitan de poliţie (în doar doi sau trei ani de muncă!), ocupa funcţia de locţiitor politic al şefului Inspectoratului Olt al M.I., în fapt conducând întreaga securitate şi miliţie a judeţului şi permiţându-şi să-l cheme la ordin pe şeful Inspectoratului, colonel Ionescu… „Rechinul” era porecla lui şi aşa apare în romanele domnului inginer Ioan Saimac. La fel de uşor este de identificat şi mama sa – Elena Bărbulescu (sora lui Nicolae Ceaușescu), inspector-şef al învăţământului Olt, despre care se dusese buhul în toată lumea din acele vremuri, dat fiind metodele sale de conducere, condamnabile sub toate aspectele. Era zbirul din învăţământ sora „împuşcatului”, dar, de fapt, era zbirul întregului judeţ! „Doamna” era cea care dădea ordine şi dispoziţii, care lovea, la propriu, cadre din învăţământ, femei sau bărbaţi, dacă îşi permiteau să greșească cu ceva ori nu-i executau întocmai „preţioasele indicaţii”. Ea era cea care făcea verificări la sânge, după metode personale, nu Lică Bărbulescu, soţul ei, titular pe înalta funcţie politică de la judeţ. 55

rreeccoom maannddăărrii Destinul personajului ing. Ion Samoilă (nea Sami) a făcut ca acesta să fie ameninţat de către cele două înalte personalităţi, după ce fusese tratat în același mod şi de lucrători de securitate și miliție, pentru simplul motiv că a refuzat să accepte rolul de colaborator ori de informator. Nu aveau cum să-l şantajeze după metoda lor favorită, omul fiind curat sub toate aspectele, excelent profesionist, cu cele mai bune rezultate în muncă. După numai şase ani de la absolvirea facultăţii, nea Sami devenise şef al Serviciului MecanoEnergetic al unei întreprinderi unicat al economiei naţionale – Uzina de aluminiu, având 20 de ingineri şi tehnicieni în subordine şi controlând activitatea acestui serviciu cheie al unei întreprinderi cu mii de angajaţi… Refuzul hotărât rostit în faţa ofiţerului de securitate, a fost începutul celei mai negre perioade din viaţa acestui personaj principal şi începutul nenorocirilor pentru întreaga sa familie. A fost avertizat, dar nu şi-a imaginat atunci, chiar dacă se alertase şi era foarte atent în tot ceea ce vorbea şi făcea în serviciu, societate sau acasă. „Rămâne de văzut, aveaţi o fetiţă, spuneaţi? Noi nu glumim…” Această fetiţă, Lorena, elevă în clasa a noua la Liceul „Ion Minulescu” se întorcea acasă de la şcoală, în penultima zi a anului şcolar, însoţită de Mihai, prietenul ei. O maşină neagră a oprit lângă ei şi unul din cei doi bărbaţi aflaţi în ea i-a spus că este aşteptată de mama ei şi i-a înmânat un bilet

pentru a o convinge. Biletul era fals. Lorena nu a mai ajuns acasă. Fusese răpită… Din acest moment, viaţa inginerului s-a schimbat brusc. A început căutările. Poliţia primise ordin să nu fie ajutat, securitatea îl „vâna” în continuare, directorul general nu-l putea ajuta decât aprobându-i concediu de odihnă şi mai apoi, fără plată, pentru a-şi căuta fetiţa. Doar cele aflate de la doi colegi ai Lorenei l-au dumirit cu privire la posibila identitate a răpitorilor şi, de aici, „mergând pe fir” a ajuns pe litoral, la Neptun, împreună cu un plutonier adjutant de la Poliţia Judeţeană, singurul care l-a înţeles şi la ajutat. Primeşte sprijin necondiţionat de la şeful Poliţiei Judeţene Constanța, oltean de origine, care dispune efectuarea unor percheziții în urma cărora se reţine o persoană, anume „Bozgorul”, unul dintre cei doi răpitori, sluga credincioasă a Rechinului, responsabil cu răpirea şi sechestrarea fetelor dorite de acesta pentru distracţii undeva pe Dunăre, la Corabia ori pe litoral, la Neptun Se fac audieri, iar inginerul înregistrează parte a interogatoriului, adică exact ce avea nevoie. Înregistrări mai făcuse chiar şi în biroul Securităţii, cu micuţul său aparat cumpărat din Germania, fără să fie descoperit. Ele urmau să fie folosite, cândva, pentru a-şi demonstra nevinovăţia, presiunea oficialităţilor asupra sa şi şantajul la care a fost supus. A ascuns casetele într-o criptă a cavoului familiei...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

rreeccoom maannddăărrii Dacă în prima parte a cărţii autorul s-a folosit cu mare lejeritate de mulţi termeni pur tehnici, pentru a ne înfăţişa uzina cu secţiile sale, parte din fluxul tehnologic, utilaje şi instalaţii, incidente şi accidente produse la locul de muncă, de data aceasta, la fel de uşor, asemenea unui scriitor de romane poliţiste, ne surprinde cu multitudinea termenilor de specialitate şi ne introduce în sfera acţiunilor specifice de urmărire şi investigare. Aflăm unde a fost dusă fata, cum a reuşit să scape de sub supravegherea răpitorului şi să fugă, cum a fost apărată de un tânăr american - student la Cluj, Facultatea de medicină aflat în vacanţă pe litoral împreună cu prietenii săi, care a fost rănit cu cuţitul în lupta cu Bozgorul şi alte multe amănunte importante și interesante, în paralel cu portretizarea personajelor, realizată prin dialoguri, relatări, descrieri. Emoţiile sunt în creştere pe măsură ce trecem de la o pagină la alta. Suspansul îşi intră în rol, este bine fructificat. La Slatina s-a aflat că inginerul Samoilă (nea Sami) a intrat în posesia unor date ce pot demasca autorii răpirii şi scopul acesteia. Mai grav, pentru cei în cauză, tatăl Lorenei ameninţă că instanţele vor intra în posesia casetelor compromiţătoare dacă nu i se eliberează copila. Din ordinul Rechinului, este pus sub urmărire, i se fac percheziţii la birou şi la domiciliu şi, în final, pentru că nu se găsesc casetele, se ia hotărârea de a fi lichidat.

ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Oameni de bine îl ajută pe inginer. Este prevenit şi acesta se hotărăşte să dispară din localitate, după ce organizează transferarea soţiei sale, Mira – inginer la aceeaşi uzină şi poetă în timpul liber – la un spital de psihiatrie din Cluj. Ea fusese internată în primele zile de după răpirea fetiţei, în urma unei căderi psihice. Urma un tratament intensiv de somnoterapie, metodă eficientă de izolare faţă de realitatea înconjurătoare. Şi la acest capitol, autorul romanului surprinde prin folosirea multor termeni şi expresii de specialitate, aşa cum ne sa întâmpla şi în următoarele două volume, când ne va conduce prin alte sfere ale cunoaşterii umane. Deocamdată, prima lucrare din trilogia „Destin”, un roman bine închegat în stil clasic cu puternic caracter realist, tradiţional şi cu multe elemente ce-l pot clasifica în categoria romanului poliţist, este finalizat printr-o convorbire telefonică de natură a scoate definitiv eroul principal din paginile următoarelor două cărţi. Plutonierul Guriţă de la Călimăneşti de Vâlcea insista să raporteze căpitanului Stoian, şeful Serviciului circulaţie al Miliţiei judeţului Olt, că în apropierea Coziei, la kilometrul 23 pe D.N. E 81, s-a înregistrat un grav accident de circulaţie, în urma căruia autoturismul OT 4563 a fost catapultat în albia râului Olt. Maşina a fost scoasă din apă, dar victima nu a fost găsită. Era maşina inginerului Ion Samoilă (nea Sami)… 57

ttrraadduucceerrii pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Luca Cipolla L'Europa è morta a Idomeni

Europa a murit la Idomeni

Giaccion fogli abortiti da una mente stanca, l'azzurro crespo delle ortensie, treni in lontananza.. Mi seguirai sul viale del tramonto?.. Fendon tenebre mani da ricordi screpolate, il bovindo di Plovdiv già tremava ai fuochi.. 2007, il nuovo anno a sorsi di rakija dispensanti auguri a destra e manca.. Arlecchino il cielo di colore, oggi la radio annuncia „L'Europa è morta” e ingenue urla di bimbi, madri, vesti di stracci sul fango di Idomeni.

Zac foile avortate de către o minte obosită, albastrul creț al hortensiilor, trenuri în depărtare... Mă vei însoți în mersul meu spre asfințit?... Despică tenebre mâini din amintiri crăpate, bovindoul Plovdivului tremura deja la focuri.. 2007, anul nou, înghițituri de rachiu răspândind urări în dreapta şi în stânga.. Arlecchino este cerul de culoare, astăzi radioul anunță „Europa a murit” şi urlete naive ale copiilor, mame, rochii din cârpe pe noroiul Idomeniului.

Zafferano

Şofran

Semi di zafferano sulla terra sparsi, li raccolgo in nome della guerra che brucia il mio cammino; sogno in plenilunio – pavo che da lontano guardi e timido saluto il futuro ov'ombra di porta cigola nelle sere stregate da complice morna.

Semințe de şofran pe pământ împrăştiate, le culeg în numele războiului care-mi arde calea; vis la lună plină – pavo ce îndepărtat priveşti şi timid salut viitorul unde umbra uşii scârțăie în serile vrăjite de o complice morna.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

m moonnooffggrraaffiiee monografie - exclusivitate 63

prof. Botiș Mircea/pr. Botiș Radu

Cultură și spiritualitate la Ulmeni - Maramureș De la sfârșitul antichității, pe parcursul evului mediu și până în a doua jumătate a secolului XIX-lea, învățământul și școala erau strâns legate de biserică, primii învățători fiind de fapt preoții. Cum era si normal, cărțile tipărite în spațiul românesc și, implicit în zona noastră, au fost de factură religioasă. Astfel, parohia Ulmeni-Țicău este prima din zonă în care apare carte tipărită în limba română. „Cartea românească de învățătură – Duminicile de peste an si la praznice împărătești și la sfinții mari”, a mitropolitului Varlaam, tipărită la Iași, în 1643, este cartea la care făceam referire mai sus. Într-o conscripție școlară din anul 1700 se menționează o întreagă rețea de școli sătești pe teritoriul fostului comitat Sătmar, printre care și localități ce aparțineau de plasa Baia Mare, între ele fiind amintită școala din localitatea Țicău, cu vechime de un an, avându-l ca învățător pe Gabriel Pop, de confesiune greco-catolică. A fost prima școală atestată documentar pe teritoriul comunei. Învățământul în limba română va lua avânt în Transilvania în special după intrarea în vigoare a celebrei „Ratio educationis” (1777) a Mariei Tereza, o reformă ce avea să pună în valoare perioada monarhiei luminate a împărătesei austriece. ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

De altfel, dominația habsburgică în Transilvania avea să se arate net superioară, prin consecințele ei, autorității țariste sau otomane care s-au exercitat asupra Moldovei sau Țării Românești. În prima jumătate a secolului al XIXlea se organizează învățământul românesc pe lângă biserici, în locuințele cantorilor, care ocupau și funcțiile de învățători, fiind plătiți de către părinții copiilor. Printre primii cantori-învățători sunt amintiți Sas Vasile si Cupcea Alexandru; numărul elevilor varia între 15-20, la nivelul localității. Într-o altă conscripție școlară din anul 1867, se amintește existența unei școli din lemn, cu un efectiv de 50 de copii, fiind amintit si învățătorul, fără ca numele acestuia să fie precizat. Se știe astăzi foarte sigur că este vorba de școala confesională greco-catolică, aceasta având o singură sală de clasă. Pentru a-și exprima acordul în legătură cu beneficiile morale ale învățământului confesional, locuitorii români de confesiune greco-catolică din Ulmeni, au trimis o declarație în acest sens episcopului din Gherla, prin protopopul Noțigului, Vasile Gheție. Școala confesională a funcționat la Ulmeni până în anul 1912. Cel mai vechi învățător român din localitatea Ulmeni a fost Cristea Gheorghe; tatăl său, Mihai Cristea, a fost preot până în anul 1840. În anul imediat următor revoluției de la 1848, Gheorghe Cristea a fost înlocuit în funcția de învățător de un anume Șoimu, om cu mai multă pregătire, primul rămânând cantor bisericesc în 59

m moonnooffggrraaffiiee Ulmeni. Din anul 1875, treburile școlii locale au fost preluate de către învățătorul Vasile Sas, fiu de țăran vrednici și înstăriți din Ulmeni, care urmase cursurile școlii normale la Vlădicia din Gherla. Concomitent, timp de 2 zile pe săptămână, acesta a fost învățător și în satul Țicău. Cu efective destul de reduse funcționează școala și în anul 1886-25 de copii, când este atestat un alt învățător, pe nume Vasile Moldovan, cantor fiind la biserică , fostul învățător, Vasile Sas, până în anul 1899. De la dascăl, copiii învățau, pe lângă carte, altoitul pomilor, stupăritul, cioplitul, împletitul, ș.a. Sala în care se realiza instrucția și educația elevilor se muta de multe ori, de la un țăran creștin la altul, în căutarea unor condiții mai bune. Așa s-a întâmpat, de exemplu, în timpul învățătorului Vasile Sas, când din lipsă de spațiu școlar, corespunzător, acesta aduna copiii în propria casă. Încălzitul singurei săli de clasă se realiza prin contribuție individuală, fiecare copil aducând lemne de acasă. Curățenia era, de asemnea, realizată de către elevi, iar întreținerea, de către locuitorii satului. Învățătorul era zilnic invitat să ia masa la părinții copiilor, deoarece nu avea salariu de stat. Serbările școlare erau interzise, singura zi festivă fiind atunci când se dădea examenul școlar, în fața părintelui protopop. Legea Appony din anul 1908 va avea efecte dezastroase pentru învățământul în limba română; acesta va fi interzis, tot tineretul școlar fiind obligat să învețe în limba maghiară. Acest lucru se întâmplă și 60

în Ulmeni, în anul 1912, elevii trebuind să renunțe la învățământul în limba română, trecând la cel în limba maghiară. Sigur, această lege nu urmărea altceva decât deznaționalizarea elementului românesc din Ardeal. Alți învățători care și-au desfășurat activitatea în această perioadă tulbure, au fost Ioan Mateșan, Costan Păcurar, ș.a. După realizarea istoricului act de la 1 Decembrie 1918 va fi reluat învățămâmtul în limba română. În anul 1919 se construiește o școală cu o sală de clasă și, alături de aceasta, locuința dascălului. Este pentru prima dată când sunt menționate în activitate două cadre didactice, Ștefan Șuteu și Alexandru Boitor, ce aveau de îndrumat un număr de 50 de copii. Tot în această perioadă a luat ființă o grădiniță de copii, care avea ca educatoare, pe Luiza Covaciu, fiica primarului la aceea dată. Acestea sunt primele cadre didactice care apar cu retribuție plătită de stat. Între anii 1921-1922, a fost construită o școală nouă din cărămidă și piatră, acoperită cu țiglă, ce avea o sală mare de curs, în care încăpeau până la 100 de copii, și o locuință pentru învățător, acesta fiind Ștefan Setiel, originar din satul Tohat. În anii următori ai perioadei interbelice, atunci când la conducerea Ministerului Învățământului s-a aflat Dr. Constantin Angelescu, numărul școlilor a crescut simțitor; se poate vorbi de o explozie a rețelei școlare, în contextul în care, covârșitoarea majoritate a românilor (peste 80%), erau neștiutori de carte. În

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

m moonnooffggrraaffiiee perioada ministeriatului său (1922-1926), au fost construite nu numai școli gimnaziale, ci și școli normale, care să pregătească învățători. A fost o perioadă de emulație culturală, guvernarea liberală a lui Ion I. C. (Ionel) Brătianu încercând să mai recupereze din handicapul temporal în care se găsea societatea românească. În cursul anului 1938, s-a mai construit încă o sală mare de clasă, pentru ca în anul următor, 1939, zestrea școlii să se îmbogățească cu încă 3 săli de clasă. În perioada dominației (1940-1944), școala românească a fost închisă, redeschiderea ei realizându-se la 20 Noiembire 1944, toți copiii români înscriindu-se la școală.

horthyste

În anul 1927, s-a construit la Mânău, pe locul vechii școli de lemn, o clădire nouă, cu două săli de clasă și locuință pentru cadrele didactice; este vorba despre cele 3 cadre didactice retribuite de către stat. În satul Vicea, învățământul pe lângă biserică se organizează în anul 1858. În perioada 1924-1925, a fost construită școală care avea 27 de elevi, iar ca învățătoare, pe Bud Mărioara. Din anul 2009, o nouă școală a fost dată în folosință. În satul Tohat, se construiește pe locul vechii școli de lemn, în anul 1938; actualul local de școli a avut la început o sală de clasă și o locuință pentru singurul învățător care preda la toate clasele. În satul Țicău nu a existat un local propriu pentru școală până în anul 1945, când prin exproprierea moșierului Pecsi ANUL II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

Sigismund, castelul acestuia a fost transformat în unitate de învățământ. Multă vreme, această locație a reprezentat sediul pentru școala din localitate. Pentru populația de etnie rromă, s-a construit cu fonduri europene, școală și grădiniță. În perioada dominației Horthyste (1940-1944) în școlile din Ulmeni, Mânău și Arduzel, a fost introdus samavolnic, învățământul în limba maghiară, semn că se dorea continuarea procesului de maghiarizare, început după 1908, prin legea Appony,proces întrerupt în anul 1918. Anul

1960 aduce generalizarea învățământului obligatoriu de 8 ani, concomitent cu creșterea bazei materiale alocate învățământului. În toate localitățile mari ale comunei, s-au construit localuri noi de școală, s-au extins spațiile existente. Astfel, la Chelnița, în anii 1960-1961, a fost construită clădirea școlii actuale, cu 4 săli de clasă și două săli pentru învățământul preșcolar. Tot în aceea perioadă, se extind localurile școlilor din Mânău, Arduzel, Someș Uileac, cu câte două săli de clasă, asigurându-se și o mai bună dotare a unităților cu material didactic și mobilier școlar. În penultima decadă a secolului al XXlea funcționau în comună un număr de 12 unități școlare: școala cu clasele I-X, la Ulmeni, 6 unități cu clasele I-VIII, 5 unități cu clasele I-IV si 10 unități preșcolare. Totodată, la școala de centru, existau 2 ateliere școlare, unul de lăcătușerie și altul de croitorie, în care se desfășura practica

m moonnooffggrraaffiiee productivă de către elevii claselor a IX-a și a X-a.

colonelului doctor Florian Ulmeanu, fiu al comunei, stabilit în București.

Baza materială a școlilor de pe cuprinsul comunei Ulmeni, în anul 1985, a fost estimată la 5.158.178 lei, din care clădiri în valoare de 4.099.902 lei, mașini, utilaje și instalații de lucru pentru dotarea celor două ateliere, în valoare de 89.964 lei iar pentru dotarea laboratoarelor de Chimie, Fizică şi Biologie, a cabinetelor de specialitate, au fost procurate aparate şi instalații de măsură, control şi reglare, în valoare de 73.250 lei, la care se mai adaugă materialul didactic confecționat de către cadrele didactice sau cel procurat prin autodotare.

Născut la Ulmeni, la 3 noiembrie 1903, doctor docent Florian Ulmeanu, a fost unul din fondatorii şi animatorii Facultății de Medicină sportivă din București. Lucrările sale de specialitate au fost recunoscute și elogiate în țară și în străinătate, fiind premiate în 1936 de Academia de Medicină a Franței, iar în 1970, de Federația de medicină a sportului din Italia. Patriot înflăcărat şi neobosit animator cultural în cadrul Societății Culturale ASTRA, Florian Ulmeanu reunește tineretul din comună și din împrejurimi creând o societate culturală intitulată „Tinerimea din Ulmeni și din jur”, înființând în mai multe sate, biblioteci și înzestrând cu material didatic demostrativ mai multe școli primare.

În anul școlar 19851986, populația școlară a comunei a ajuns la 1752 elevi și preșcolari, acestia fiind instruiți și educați de un număr de 91 cadre didactice, toate calificate, majoritatea având gradele didactice II sau I. Această explozie de natalitate se datorează faptului că, la unitățile economice de pe teritoriul comunei activa multă populație tânără, din comună sau chiar din satele învecinate, populație care s-a stabilit definitiv în Ulmeni. De altfel, blocurile de locuințe au fost construite în totalitate în perioada comunistă. Concomitent cu extinderea rețelei de învățământ și cu generalizarea învățământului de 10 clase, s-a dezvoltat şi activitatea de culturalizare a maselor sătești. Acest lucru s-a realizat cu mare succes în cadrul Căminului Cultural, construit în anul 1933, la inițiativa 62

În anul 1931, datorită intervenților făcute de către doctorul Florian Covaciu-Ulmeanu, Societatea ASTRA din Zalău, a construit monumentul poetului Petre Dulfu, la Tohat. În cadrul unei ședințe de mai mare amploare a Societății „Tinerimea”, ținută în anul 1933, s-a luat decizia construirii unui monument în centrul comunei, dedicat celor care s-au jertfit în timpul primului război mondial. Fără a avea sprijinul efectiv al autorităților, în anul 1933, Societatea „Tinerimea” construiește actualul Cămin Cultural, cunoscut sub numele de „Casa Națională”, al cărui președinte a fost dr. Ion Covaciu. Legătura aproape indisolubilă a Societății Tinerimea cu Societatea ASTRA,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

m moonnooffggrraaffiiee s-a consolidat prin alegerea în anul 1936, ca președinte de onoare, a Elenei Pop de Băsești Hossu-Longin, neobosită activistă a societății ASTRA. Sub directa sa coordonare au fost organizate mai multe manifestări cultural-educative în centrul de comună, la care au participat și oameni din satele din împrejurimi. Începând din anul 1946, același Florian Ulmeanu inițiază un program pentru înființarea unei școli pentru sătence cu profil de îndrumătoare sanitare, o țesătorie, o secție pentru colectarea și uscarea plantelor medicinale, cursuri sanitare, de bibliotecar, de cooperație, etc. La inițiativa sa, în vara anului 1973 s-a organizat reușita întâlnire a Fiilor satului, la care din păcate nu a putut participa, înbolnavindu-se grav. S-a stins din viață la 30 octombrie 1973, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea din București. O altă mare personalitate a comunei este poetul, pedagogul, eseistul şi celebru autor de snoave, Petre Dulfu. S-a născut la Tohat, în anul 1856, și moare la București în anul 1953. Tot aici s-a mai născut publicistul şi poetul Gheorghe Crișan, cel care, în perioada interbelică, a condus revista Cronica, ce apărea la Baia Mare, publicație care a jucat un rol deosebit în educarea patriotică și culturalizarea locuitorilor de pe teritoriul județului Maramureș. La Chelința vede lumina zilei, în anul 1915, Emil Gavriș, unul din cei mai importanți rapsozi ai cântecului popular românesc, interpret al multor melodii de pe

Valea Someșului și din satul natal. Este fiul învățătorului Vasile Gavriș, dascălul școlii din Chelnița în perioada interbelică, începând cu anul 1924, când a fost organizat învățământul școlar românesc din localitate. Din anul 1955, în clădirea Căminului Cultural a funcționat, până în urmă cu mai mulți ani cinematograful sătesc și comunal. În anul 1956 a luat ființă o bibliotecă comunală, care avea în jur de 4000 de volume. Numărul acestora a crescut, astfel că la 1960, a ajuns la 5.500 de volume (cărți), în 1967-12.250. Acestea sunt aranjate conform sistemului clasificării zecimale şi depozitate în cinci încăperi. La sfârşitul anului 2015, biblioteca Ulmeni avea aproape 13.000 volume înregistrate şi un număr de 884 utilizatori.

Bibliografie selectivă 1. Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, „Cartea de Aur”, p.38 2. Pop, Rodica, „Organizația mea”. Primăria și Consiliul Local al Orașului Ulmeni, Baia Mare, 2008, p.49 3. Micaș, Lucia, Vicsai, Ioan, „Schița monografică a orașului Ulmeni”, Baia Mare, 2006, p.42 4. Arhivele Statului Baia Mare, Fond. Oficiul Parohial Reformat Ulmeni, dosar nr 3-1904-1912, nr 41917 5. Aspecte ale dezvoltării învățământului din Sălaj, Zalău, 1971, p.84 6. Micaș, Lucia, „Istoria localității Ulmeni”, lucrare pentru obținerea gradului didactic I, 1994, p.64 7. Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale” vol.I, Editura Solstițiu, Satu Mare, 2000, p.59.

63 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură ANUL63 II, serie nouă, nr. 1 (22), ianuarie, 2016

ppoorrttooccaalliiuu ssoollaarr ddee aauugguusstt coper ta4 64

Lungu Lenuş

N Nu uu uiitta a

D Do on no ott ffo orrgge ett

V Vrreeaauu ssăă--ţţii m mâânnggââii lluum miinnaa ddiinn pprriivviirree ccuu aazzuurruull pprriivviirriiii m meellee.. D Dăă--m mii m mâânnaa.. TTee vvooii ppăăssttrraa ccuum m vviiaaţţaa m mii--oo ppăăssttrreezz.. SSuunntt ffeerriicciittăă.. PPoott ssăă jjuurr ccăă nnee vvoom m iiuubbii ccââtt vviiaaţţaa.. ŞŞii m mooaarrtteeaa.. D Diinnccoolloo ddee ggâânndd.. PPeessccăărruuşşiiii ssee aauudd ţţiippâânndd dduuppăă rraaiiuull nnoossttrruu ppiieerrdduutt.. V Vrreeaauu ssăă--ţţii aauudd ssuussppiinnuull.. SSăă--ţţii vvăădd ssuurrââssuull.. SSăă--ţţii aauudd ggllaassuull.. M Mâânnaa--m mii ttrreem muurrăă sspprree ttââm mppllaa ttaa şşii--uunn sseem mnn ddee--ţţii ffaacc ddeevviiii ffrreeaam măătt,, ddeevviiii llaaccrriim măă ttrraannssppaarreennttăă,, lluucciittooaarree ppee aam miinnttiirrii ddee ddeem muulltt.. N Nuu uuiittaa.. D Duurreerreeaa îîm mii uum mppllee oocchhiiii ddee llaaccrriim mii.. N N--aam m m maaii iiuubbiitt ppee nniim meennii aaşşaa.. ŞŞii nniim miicc.. FFiiiinnţţaa m mii--aaii ttuullbbuurraatt şşii aaii lluucciirreeaa iizzvvoorruulluuii îînn ccaarree m m--aam m ssccăăllddaatt îînnttââii.. D Diinn ccaarree m m--aam m nnăăssccuutt.. N Nee ssppuullbbeerrăăm m îînn vvâânntt llaaccrriim mii aam maarree ccaarree îînnccăă m maaii aauu iizzvvooaarree.. IIuubbiirreeaa m meeaa,, ccâânndd uurrccii îînncceett îînn ggâânndduull m meeuu,, îînn oocchhiiii şşii uurreecchhiillee m meellee,, ţţii--aauudd cchhiiaarr ppaaşşiiii ffooşşnniinndd îînncceett îînn ccaam meerraa m meeaa.. A Aşşeeaazzăă--ttee llâânnggăă m miinnee.. V Vrreeaauu ssăă ttee aadduullm meecc şşii ssăă--ţţii aauudd ssâânnggeellee ccllooccoottiinndd.. SSăă ccrreezzii m meerreeuu îînn ddrraaggoosstteeaa m meeaa.. V Vooii ffii m meerreeuu.. CCuu ttiinnee.. A Aiiccii,, aaccuum m.. M Meerreeuu.. M Maaii m muulltt ddeeccââtt vviiaaţţaa,, m maaii m muulltt ddeeccââtt m mooaarrtteeaa ttee iiuubbeesscc!! SSuunntteem m ddoouuaa ssuufflleettee îînnttrr--uunn ssiinngguurr ttrruupp.. SSuufflleettee ppeerreecchhee,, ddiinnccoolloo ddee ttiim mpp,, ddee ssppaaţţiiuu,, ddee ttoott..

II w waanntt yyoouu ttoo ccaarreessss yyoouurr eeyyee''ss lliigghhtt w wiitthh tthhee bblluuee ooff m myy eeyyeess.. G Giivvee m mee yyoouurr hhaanndd.. II''llll kkeeeepp yyoouu aass lloonngg aass II kkeeeepp m myy lliiffee.. II''m m hhaappppyy.. II ccaann ssw weeaarr tthhaatt w wee w wiillll lloovvee eeaacchh ootthheerr aass lloonngg aass lliiffee iiss.. A Anndd ddeeaatthh.. B Beeyyoonndd tthhoouugghhtt.. G Guullllss ccaann bbee hheeaarrdd ssccrreeaam miinngg aafftteerr oouurr lloosstt ppaarraaddiissee.. II w waanntt ttoo hheeaarr yyoouu ssiigghh.. LLeett m mee sseeee yyoouurr ssm miillee.. LLeett m mee hheeaarr yyoouurr vvooiiccee.. M Myy hhaanndd iiss sshhaakkiinngg ttoo yyoouurr tteem mppllee aanndd iiff II’’llll m maakkee yyoouu aa ssiiggnn yyoouu aarree bbeeccoom miinngg aa ssiigghh,, aa ttrraannssppaarreenntt tteeaarr tthhaatt sshhiinneess oonn aann oolldd m meem moorryy.. D Doo nnoott ffoorrggeett.. PPaaiinn ffiillllss m myy eeyyeess w wiitthh tteeaarrss.. II''vvee nneevveerr lloovveedd aannyyoonnee lliikkee tthhaatt.. A Anndd nnootthhiinngg.. YYoouu ddiissttuurrbbeedd m mee aanndd yyoouu’’llll hhaavvee tthhee gglloow w ooff tthhee sspprriinngg tthhaatt II ffiirrsstt ssiinnkk iinn.. FFrroom mw whheerree II w waass bboorrnn.. W Wee bblloow w iinn tthhee w wiinndd tteeaarrss tthhaatt ssttiillll hhaavvee sspprriinnggss.. M Myy lloovvee,, yyoouu cclliim mbb sslloow wllyy iinn m myy m miinndd,, iinn m myy eeyyeess aanndd iinn eeaarrss,, II ccaann hheeaarr yyoouurr rruussttllee sstteeppss sslloow wllyy eevveenn iinn m myy rroooom m.. SSiitt ddoow wnn bbeessiiddee m mee.. II w waanntt ttoo ssm meellll aanndd hheeaarr yyoouurr bblloooodd bbooiilliinngg.. YYoouu aallw waayyss hhaavvee ttoo bbeelliieevvee iinn m myy lloovvee.. YYoouu w wiillll aallw waayyss bbee.. II w wiillll aallw waayyss bbee hheerree.. W Wiitthh yyoouu.. H Heerree aanndd nnoow w.. A Allw waayyss.. M Moorree tthhaann lliiffee aanndd m moorree tthhaann ddeeaatthh II lloovvee yyoouu!! W Wee aarree ttw woo ssoouullss iinn oonnee bbooddyy.. SSoouull m maatteess,, bbeeyyoonndd ttiim mee,, bbeeyyoonndd ssppaaccee,, bbeeyyoonndd eevveerryytthhiinngg..

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură