Revista Cronos nr. 2 (37), februarie 2018 by Ioan Muntean

Tudor Arghezi

Dragoste târzie

EDITORIAL 3 ESEU 5 POEZIE 14 INTERVIURI 21 PROZĂ 25 DEBUT 40 PORTRET DE AUTOR 46 TRADIŢII, DATINI, OBICEIURI 49 CARTEA DIN SERTAR 51 LECTURI ÎN FOILETON 53 CARTEA DE PE NOPTIERĂ 56 UMOR 57 CALENDAR 64

Da, te-aş iubi cum mă iubeşti şi tu. Inim-ar spune da, cugetul nu. Te-ai aşteptat vâltoarea să mă ia. Şi să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai ivit să mă ardă în dogoarea ta. De unde te-ai ivit să mă-mpresori Cu-atâtea stele şi cu-atâţi fiori? Nu ţi-ai dat seama, şi de-abia Vedeam şi eu că ai putea Să fii copila mea. Simţirea dragostei, ades nebună, Răzleţele streine le-mpreună, Şi vârstele le face deopotrivă. Femeie pătimaşă, aprinsă, uscăţivă, Eşti tânără, trufaşă şi frumoasă. Mă vrei al tău şi-atât, şi nu-ţi mai pasă De toţi ai tăi, de toţi ai mei, Jertfiţi unei femei. Ai vrut să te desfaci dintre dantele Să mi te dai ca versurilor mele. Beţia te prinsese de odată, Şi vreai să fii a mea de tot şi toată, Călcând o pravilă, uitând Că ai ieşit din rând. Şi te-am făcut să suferi, ştiu, În ce aveai în tine mai zvâcnit şi viu. M-am prefăcut că nu-nţeleg. Ca să rămâi ce eşti, şi eu întreg, Şi te-am jignit cu voie, să mă ierţi, Poţi să blestemi şi să mă cerţi, Din depărtarea care îţi ascunde, Cu plânşii ochi, şi coapsele rotunde.

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial editorial 3-4

Nicolae Vasile

Februarie. Pus pe fapte mari Cu Sfântul Valentin, catolic, Dragobetele, românesc, și carnavaluri de toate felurile incluse, putem spune că luna februarie reprezintă iubirea și cele conexe ei, parcă desemnată anume să ducă la îndeplinire îndemnul biblic înmulțiți-vă și umpleți Pământul! Debutul se află în Zodia Vărsător, denumirea latină Februaris, spre deosebire de cazul lunii ianuarie, nu indică prea mult conținutul, însă cea românească, populară, Făurar, mai ales detalierea acesteia, ferecă și desferecă, ne spune mai multe. În acest sens, Caragiale spunea: Carnavalul este în putere. Câți nu vor rămâne becheri se vor căsători. Balurile mascate vor hotărî pe mulți căsătoriți să pornească jalbă de despărțenie.

Un posibil motiv al legării acestui faimos patronaj de ziua îndrăgostiților ar fi acela că se presupune că în ziua de 14 februarie, se împerechează păsările, conform ideii poetului englez Geoffrey Chaucer. Alții pun acest eveniment pe seama unui vechi ritual referitor la fertilitate, numit Lopercalia care se desfășura în aceeași zi, la Roma. Deși pe 14 februarie Sfântul Valentin nu se află în niciun calendar religios, varianta sa comercială, de sorginte americană, Valentine's

Tot în această perioadă a anului, la 1 februarie se sărbătorește Trif cel Nebun (Trifonul), patronul insectelor periculoase pentru recolte. Femeile dau de pomană câte o strachină de mălai sperând că păsările vor mânca mălaiul și, căpătând putere, vor distruge insectele salvând culturile. La 10 februarie se sărbătorește Sfântul Haralambie, care controlează ciuma, iar când oamenii își pierdeau credința sau se înmulțeau prea mult, îi dădea drumul pe Pământ. Deci, putem spune că această lună, cea mai scurtă din an, are un mare rol în reglarea populației, atât în creșterea, dar și în descreșterea Day, este acum o mină de aur pentru comercianții din acesteia. majoritatea statelor estSfântul Valentin, catolic, cel sărbătorit până în anul europene și din Orient. 1969 pe 14 februarie, s-a născut în anul 175, la Magazinele vând orice produs Interamna, Terni de astăzi, în regiunea Umbria din Italia. care poate fi pus în formă de Astăzi, acest sfânt nu mai este în calendarul catolic. A fost inimă, iar restaurantele ofera hirotonit în anul 197. Fiind un renumit propovăduitor al meniuri speciale pentru aceasta Evangheliei, făcator de minuni și vindecător, a ajuns să ocazie. Acest obicei străin de fie foarte iubit de credincioși. A vindecat apropiații ortodoxie a pătruns și în multor personalități romane influente, căpătând un bun România. renume în societate. Trăind înainte de recunoașterea Multe state islamice, creștinismului de către puterea imperială și având o mare precum și Rusia, critică aspru notorietate, nu a putut fi ascuns în timpul persecuțiilor împăratului Marc Aureliu, când a fost arestat, torturat şi fenomenul, spunând despre decapitat la Roma, la vârsta de aproape o sută de ani, aceasta că este o sărbătoare cu accente fiind ucis în secret, noaptea, pentru a se evita răscoala superficială comerciale. Acestea interzic populației. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

editorial tipărirea, fabricarea și distribuirea de produse specifice acestei celebrări, în special cele care fac trimitere la sex. Dragobetele are și el o evoluție destul de stufoasă, ca etimologie și reprezentare. A fost folosit sub diferite forme precum Rogobete, Bragobete, Bragovete etc., în perioada Evului mediu, până când s-a fixat în mentalul colectiv, în unele zone din sudul și sud-estul României, ca Dragobete. Această explicație este dată și de Micul dicționar academic, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774. Deși denumirile de mai sus au rădăcini diferite, astăzi este acceptată ideea că, totuși, originea personajului vine de la cuvântul drag.

Apare iubirea!... Fără o coastă, dar c-o nevastă, cu Dumnezeu deasupra noastră, am pornit spre infinit, să vedem ce-i de găsit!... Să nu se simtă inferioară, cu bărbatul dorindu-se egală, a venit rândul femeii, cumva, să-I ceară lui Dumnezeu ceva!

Un alt fenomen specific lunii februarie este carnavalul. Etimologia este, de data aceasta, foarte clară, cuvântul se trage din limba italiană, dialectul milanez, Doamne, poate c-ar fi bine, de-asta ne rugăm la Tine, gândește la o idee bună care să ne-ţină împreună!... Găseşte Doamne ceva ca bărbaţii să ne vrea, cum s-au lipsit de o coastă, se pot lipsi şi de-o nevastă!

Să nu mai plece la război, să stea acasă cu noi, şi s-o facă de plăcere, carne vale, care înseamnă adio carne. El este legat de nu de nevoie și durere!... festivitățile organizate înaintea perioadei de abstinență din postul Paștelui. Se sărbătorește în Italia, Franța, Germania, Spania, Portugalia etc. Portughezii au adus A adus Domnul… iubirea, ideea de carnaval și la Rio de Janeiro, în jurul anului a însemnat desăvârşirea, 1850, practica acestuia devenind curând diferită de ceea a apărut pe lume fericirea, ce se întâmplă în Europa. Astăzi, carnavalul de la Rio de traiul bun şi înmulţirea!... Janeiro înseamnă, în primul rând, parade de stradă, muzică și dans. Acesta reprezintă și ocazia pentru cei Înţelegerea ce-o veţi avea, săraci de a se îmbrăca în prinți sau prințese, iar pentru cei bogați de a se îmbrăca în cerșetori, jucând rolul pentru al iubirii dar ceresc, diferitelor personaje literare sau istorice. Bărbații se viaţa în bine vă va schimba, îmbracă în femei, femeile în bărbați etc. Astfel, măcar doar pentru cei ce se iubesc! pentru perioada carnavalului, dispar diferențele sociale și frustrările de peste an sunt uitate. 4

Putem spune, fără greș, că luna februarie este luna iubirii tuturor, nu numai a oamenilor. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu eseu 7-12

George Georgescu

Lirica închisorilor

instalate în ţară cu ajutorul trupelor sovietice, niciunul nu şi-a denigrat Patria. În lucrările lor a prevalat întotdeauna dragostea faţă de meleagurile unde au văzut lumina soarelui şi compasiunea faţă de poporul român, condamnat să suporte de câteva ori în istorie jugul unor dictaturi şi al unor ocupaţii străine. Deşi personalitatea lor era cunoscută în occident, cercetătoarea Eva Behring a ţinut să precizeze că literatura exilului a fost omisă din istoriile literare apărute în România după evenimentele

Tezaurul Cultural al ţării noastre a beneficiat de aportul substanţial al scriitorilor români care au ales calea exilului, desfăşurând o prodigioasă activitate publicistică departe de meleagurile natale. Ei au părăsit ţara în câteva valuri succesive, unii, – cei mai fericiţi – înaintea instalării în Romania a regimului comunist care a declanşat o acţiune fără precedent de lichidare a elitelor şi valorilor neamului, alţii, după ce au petrecut ani grei în lagărele de muncă şi închisorile cu regim de exterminare din România. Este suficient să amintim numele doar al câtorva dintre cei mai cunoscuţi, pentru a realiza câte valori ale elitei intelectuale a pierdut ţara noastră, datorită dispreţului autorităţilor comuniste faţă de tradiţie şi cultură: Martha Bibescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ştefan Baciu, Nicolae Breban, Aron Cotruş, Vasile Posteucă, Horia Stamatu, Ion Caraion, Ioan Petru Culianu, Petru Dumitriu, Nicolae Novac, Vintilă Horia, Nicole Valery-Grossu, Victor Frunză, Claudiu Mătasa, Nicolae Dima, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, Dumitru Tepeneag, Paul Goma, Aurel Sergiu Marinescu, Bujor Nedelcovici, Mircea Iorgulescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vlad Georgescu, Gabriela Melinescu – şi nu în ultimul rând, cel ce face obiectul prezentei comunicări, culegătorul de perle din poezia închisorilor, publicistul Zahu Pană. din Decembrie 1989, sau a fost Fenomenul exilului literar român a fost cercetat în tratată superficial, toată complexitatea lui în câteva ţări, precum Germania, menţionându-se doar câteva Franţa, Austria şi Spania. În Germania scriitoarea Eva nume. În Spania, prof. univ. dr. Behring a publicat câteva volume în care a tratat pe larg Silvia Marcu, cunoscătoare a tema „exilului literar din România” (Rumaniche situaţiei din România Exilliteratur). Bine documentată, în cartea sa intitulată postbelică, a publicat în Revista „Scriitori Români în Exil” apărută la Munchen în anul „Lamusa” câteva articole despre 1999, ea menţionează existenţa a peste 250 de scriitori „La actividad de los români care au părăsit ţara după anul 1944, dar care şi- desplazados politicos rumanos au păstrat identitatea etno-culturală şi au luptat pentru en el exilio”, considerând că promovarea imaginii României în străinătate. Valentin acest capitol este „mas tristes y Hossu-Longin, menţionează însă într-un articol publicat sombrios de la historia recent, că numărul ziariştilor-publicişti şi al scriitorilor contemporanea rumana”. În care slujesc din depărtări spiritualitatea românească, articolele acestei cercetătoare trece de 500. Deşi cea mai mare parte dintre ei au plecat găsim menţionat, printre alţi în urma terorii dezlănţuite de autorităţile comuniste publicişti români numele lui ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

eseu Zahu Pană, autor al articolului „La muerte mioritica”, publicat în Revista Culturală „CARPAŢII”, numărul 151 din anul 1988, care a apărut la Madrid, sub direcţia poetului Aron Cotruş. În ţările de adopţie publiciştii români au devenit destul de repede cunoscuţi datorită cărţilor pe care le-au scris, a filmelor care s-au turnat după aceste cărţi, cum ar fi de pildă „Binecuvântată fii închisoare”, realizat după romanul omonim al Nicoletei Grossu. Acest roman celebru publicat mai întâi la Paris în limba franceză, a fost tradus în limbile engleză, germană, italiană şi norvegiană. În România el a fost tradus abia în anul 1997, după venirea Convenţiei Democrate la putere. În acelaşi timp editurile din lumea liberă au publicat eseurile lor literare, posturile de radio şi televiziune care emiteau în limba Română au publicat editoriale iar publicaţiile periodice le-au găzduit articolele în care îşi manifestau dragostea faţă de ţara de origine şi ura faţă de

cei care, cu ajutorul unor indivizi adunaţi de la periferia societăţii au dezlănţuit o teroare ne mai întâlnită pe meleagurile Carpato-Danubiene. „Demoni din contra naturam s-au năpustit asupra noastră. Ne-au schingiuit, ne-au umilit, ne-au înfometat, ne-au stricat limba, ne-au băgat poeţii la închisoare, au muşcat din trupul Ţării, însă din toată această ţintuire pe Cruce a ţâşnit sângele sfânt care a făcut posibilă poesia din acest nou Graal”. Această metaforă deosebit de sugestivă şi frumoasă aparţine scriitorului Vintilă Horia şi a fost consemnată în prefaţa monumentalei lucrări intitulate „POEZII DIN ÎNCHISORI”, volum realizat de regretatul poet Zahu Pană, ce şi-a asumat rolul de culegător şi şlefuitor al unor bijuterii literare care riscau să se piardă fără munca de titan pe care a depus-o. El a contribuit la îmbogăţirea Tezaurului cultural al României cu o lucrare de o inestimabilă valoare. Din multitudinea publicaţiilor

apărute în lumea liberă, s-a detaşat datorită ţinutei, exigenţei angajamentului şi deontologiei profesionale periodicul „CUVÂNTUL ROMÂNESC”, din Hamilton, care s-a situat încă de la început în avangarda luptei „pentru o Românie liberă, democrată şi creştină şi pentru păstrarea fiinţei şi identităţii neamului. Acesta a fost credo-ul enunţat de cei care au pus piatra de temelie a ziarului. În paginile „Cuvântului Românesc”, care a circulat timp de trei decenii în peste 25 de ţări ale planetei, nume de prestigiu şi-au pus semnătura pe articole cu temă politică, religioasă, istorică şi literară. Dacă aş încerca o enumerare a colaboratorilor acestui ziar, ar însemna să depăşesc mult timpul rezervat acestei prezentări. Se cuvine să aducem însă un cuvânt de recunoştinţă bravului colectiv redacţional care a condus acest prestigios ziar, colectiv care nu a abandonat misiunea la care sau angajat şi nu s-au lăsat intimidaţi nici atunci când au fost expulzaţi din România de regimul fesenist, imediat după evenimente din Decembrie, când veniseră în ţară cu ajutoare în bani şi medicamente pentru populaţia ieşită din infernul comunist. Unul din stâlpii de boltă ai acestui ziar, poetul Zaharia Pană, cunoscut în activitatea publicistică sub diminutivul Zahu Pană, a fost unul dintre miile de victime din rândul elitelor intelectuale ale României care au fost

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu marginalizaţi sau aruncaţi în lagărele şi închisorile cu regim de exterminare din ţara noastră. Înzestrat cu un deosebit talent literar şi oratoric, cu pasiune de gazetar şi de cercetător al istoriei, dialectului şi tradiţiilor macedoromânilor, el a fost şi a rămas pentru cei care l-au cunoscut şi apreciat, un reper al verticalităţii şi demnităţii umane. Poet, gazetar, cercetător istoric şi economist, Zaharia Pană s-a născut la data de 21 august 1921 pe Valea Pindului în comuna Beala de Sus din fosta Macedonie Jugoslavă, într-o familie care i-a insuflat de mic dragostea nemărginită faţă de România şi de poporul român. Tatăl lui, Vasile Pană, a luptat ca volunar în Primul Război Mondial la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, alături de alţi conaţionali înrolaţi, pentru apărarea ţării noastre care, rămasă singură în vâltoarea evenimentelor, risca să dispară de pe hartă datorită faptului că se afla la confluenţa intereselor marilor imperii. După terminarea războiului, România Reîntregită avea nevoie de toţi fiii ei, astfel încât, în anul 1925 familia Pană s-a repatriat şi a fost instalată în judeţul Durostor din Dobrogea. După moartea prematură a tatălui său în anul 1935 şi cedarea Cadrilaterului în anul 1940, Zaharia Pană se muta la Bucureşti alături de ceilalţi membri ai familiei sale, continuându-şi studiile în Capitala ţării. Dotat cu o desebită sensibilitate artistică şi talent literar, publică în anul 1941 în dialect aromân poezia intitulată „Cadrilater” în Revista „Armatolii” condusă de Constantin Papanace şi Ionel Zeana. El debutase încă de la vârsta de 14 ani în Revista Liceului din Silistra cu poezia intitulată „Vijelie”. Simpatizant al mişcării naţionaliste care cuprinsese ţara în epoca respectivă, Zahu Pană este arestat prima oară în anul 1941 şi condamnat la 8 ani de închisoare pentru „activitate subversivă” şi trimis în penitenciarul de la Aiud, închisoare care avea să devină în regimul comunist mormântul multor valori şi elite ale neamului. Împreună cu un grup de studenţi aflaţi în detenţie, este trimis în anul 1941 pentru o aşa zisă „reabilitare” pe frontul de răsărit, unde a luptat până în ultima zi, 23 August 1944. La câteva zile însă după încheierea luptelor este luat prizonier de trupele sovietice, dar reuşeşte să fugă din prizonierat şi să ajungă în ţară. Datorită unei energii şi voinţe ieşite din comun, a reuşit să-şi termine studiile liceale şi să absolve Academia Comercială din Bucureşti. În anul 1958 a fost arestat de regimul comunist şi trimis din nou la Aiud pentru faptul că a recitat la o petrecere între cunoscuţi poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

fiind turnat la securitate chiar de unul dintre cei prezenţi. El a fost eliberat din detenţie împreună cu mulţi alţi deţinuţi politici, în urma Decretului de graţiere din anul 1964. În anul următor, 1965, s-a căsătorit cu Marica Caramihai, reuşind să emigreze în Statele Unite cu ajutorul unei rude a soţiei sale. Stabilindu-se la New-York unde a fost ales preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Zahu Pană a desfăşurat o intensă activitate jurnalistică la câteva publicaţii de limba română din Exil, printre care

menţionăm Revista de Cultură şi Acţiune Românească „CARPAŢII” care apărea la Madrid, revista „TRA ARMANAMI” editată de „Asociation des Francais Aroumain” din Paris, Revista „BANA ARMANEASCĂ”, publicaţiile de orientare naţional-creştină „Puncte Cardinale” din Sibiu şi „Cuvântul Românesc” din Hamilton. La această prestigioasă publicaţie a fost unul dintre colaboratorii de bază, semnând rubrica „Efemeride” şi pagina „Fara

eseu armanească” până în ultima zi a vieţii lui active. În paralel cu activitatea jurnalistică Zahu Pană a început munca titanică de culegere a unor creaţii lirice realizate în închisorile din România, activitate careia i-a dedicat o bună parte a vieţii pentru a nu lăsa să se piardă o comoară de nestemate peste care au curs râuri de lacrimi şi valuri de suferinţă. În colaborare cu câţiva dintre foştii deţinuţi politici din Exil, a reprodus şi reconstituit din memorie câteva sute de poezii pe care, cu pasiunea unui bijutier le-a cizelat, le-a şters patina vremii care se aşternuse deasupra lor şi le-a publicat în anul 1982 la Editura „Cuvântul Românesc” din Hamilton, redându-le tezaurului naţional.

fără pat şi fără mâncare, iar pentru recitarea unei poezii din închisori s-au dat condamnări între 10 şi 25 de ani, pentru difuzarea lor s-a dat muncă silnică pe viaţă, iar pentru trecerea lor în lumea liberă s-au inventat comploturi unde s-au dat sentinţe de condamare la moarte”, mărturiseşte autorul care, în anul 1996 a publicat la Bucureşti volumul „Avanghipsiri”, în traducere „Privelişti”, la lansarea căruia a asistat personal.

Volumul intitulat „POEZII DIN ÎNCHISORI”, este o monumentală culegere de poeme scrise de autori După sosirea în Statele cunoscuţi sau anonimi care au trecut prin universul concetraţionar din România, în frunte cu Radu Gyr şi Unite poetul Zahu Pană şi-a reamintit şi a respectat cu stricteţe convenţia stabilită în detenţie de foştii deţinuţi politici care hotărâseră ca acel care va scăpa în lumea liberă să publice tot ce îşi aminteşte despre regimul de exterminare practicat în închisorile şi lagărele de muncă din România, precum şi creaţiile literare concepute „în anii grei de regim celular, când timpul se scurgea între rugăciune şi Nichifor Cainic „Acest volum de versuri culese de pe poezie”, cum menţionează el în ogorul însângerat al închisorilor româneşti, dau socoteală Nota asupra ediţiei la volumul de realitatea cea mai cumplită pe care fiinţa omenească a „POEZII DIN ÎNCHISORI”. Ca trăit-o vreodată”, după cum precizează în Prefaţă publicist a semnat în Cuvântul scriitorul Vintilă Horia. Referitor la aceasta perioadă, Românesc multe biografii ale cercetătoarea spaniolă de origine română Silvia Marcu a unor eroi sau luptători din scris că este „Cel mai trist şi mai sumbru capitol al rezistenţă aticomunistă care au istoriei contemporane române”. Cartea a fost tradusă şi luat calea eternităţii. Era un în limba engleză şi publicată în Statele Unite de Prinţesa orator desăvârşit. În anul 1999 Ileana a României. În anul 1989, anul în care se a conferenţiat în Sala Dalles din desăvârşea revolta tinerilor în ţara noastră, revoltă care a Bucureşti unde a fost aplaudat dus în final la prăbuşirea comunismului, Zahu Pană a în picioare minute în şir. scos de sub tipar volumul lui de poezii originale intitulat Conferinţele pe care le ţinea în „Cu acul pe săpun”, titlu care sugerează modul în care cadrul Simpozioanelor estivale erau scrise în detenţie poeziile, deoarece, „pentru un de la Câmpul Românesc petec de hârtie de mărimea unei foiţe de ţigare erai penetrau adânc în conştiinţa maltratat şi ţinut zile întregi dezbrăcat în celula neagră, ascultătorilor care îl urmăreau

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu captivaţi de vraja pe care o degaja în jurul său, ca un catalizator al energiilor spirituale. Când lua microfonul în mână, rămâneai fascinat datorită lirismului ce plutea în atmosferă când relata viaţa şi poezia închisorilor, pe care le cunoştea foarte bine, deoarece petrecuse el însuşi 13 ani din tinereţea sa şi suferise alături de mulţi dintre autorii lor, la Jilava, la Ocnele Mari, la Aiud, în mina Cavnic şi la Canalul Morţii. Poseda un vast univers al cunoaşterii, eleganţa în tratarea subiectelor alese şi un magnetism personal aparte. Am avut prilejul să-l ascultăm, soţia mea şi cu mine, în câteva rânduri pe aleile umbroase ale acestei pitoreşti oaze de pace şi linişte spirituală. Erau adevărate prelegeri ţinute ca într-un amfiteatru în faţa a doi auditori care îl urmăreau cu evlavie, într-o lume ce părea desprinsă de realitate, departe de jungla primitivismului şi instinctelor primare care se desfăşurau la mare distanţă, acolo unde luptaserăm să făurim o lume mai dreaptă şi mai bună şi unde visele noastre au fost în mod brutal spulberate. I-am respectat convingerile naţional-creştine şi mi-a respectat convingerile mele creştin-democrate. Aici, în acest loc mirific unde vin an de an români din toate colţurile lumii s-a născut marea noastră prietenie. Analist politic de mare finete, Zahu Pană a identificat şi condamnat în termeni duri, factorii implicaţi în prăbuşirea economică, socială, politică şi morală a României, militând pentru o reformă radicală a societăţii din „Cea mai iubită dintre ţări, căreia „i-a jertfit toţi anii tinereţii”, cum mărturiseşte într-o poezie concepută în închisoare...

De curând aceştia au cerut ca în Parlamentul Românei să li se rezerve locuri cum au şi alte minorităţi naţionale.

Dârz şi neînfricat, nu şi-a renegat niciodată crezul politic şi nici credinţa în Dumnezeu. Cei care l-au cunoscut îndeaproape mi-au mărturisit ca una din marile lui calităţi consta în faptul că ştia să ierte. Profund religios i-a iertat pe acei câţiva care, incomodaţi de statura lui morală, la înălţimea căreia nu au putut ajunge, l-au denigrat. El a trecut însă cu zâmbetul pe buze peste toate aceste vicisitudini cărora nu le-a dat importanţă.

limba română, înaintea dialectelor megleno-roman şi istro-roman.” Cunoscător al istoriei moderne a României, în articolul intitulat „CADRILATER”, el răspunde celor care consideră acest teritoriu o anexiune obţinută în anul 1913, menţionând precizările istoricului Vasile Pârvan în acest sens: „Cu mult înainte ca Dacii din Dacia să se facă români, Dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte”. În susţinerea teoriei sale, Zahu Pană preia următorul pasaj

Personalitate complexă, Zahu Pană a intreprins temeinice studii istorico-lingvistice cu privire la dialectul vorbit de populaţia de origine română cunoscută sub numele de aromâni, din rândul cărora îşi trăgea obârşia. Bine documentat, el a combătut cu argumente ştiinţifice care reflectau realitatea obiectivă, afirmaţiile unor conaţionali care considerau această populaţie drept o naţionalitate cu identitate proprie, o minoritate etnică.

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

Într-un studiu intitulat „LIMBĂ SAU DIALECT”, Zahu Pană face următoarea menţiune: „Toate studiile lingvistice atestate de Academia Română – şi însuşite de forurile lingvistice internaţionale – au stabilit că vorbirea aromânilor, sau macedo-românilor, este un dialect al limbii române, al doilea ca importanţă, după dialectul daco-roman, pe structura căruia s-a format

eseu dintrun articol al lui Simion Mehendinţi: „În 1878 când s-au tras hotarele Dobrogei Noi – afară de Turci în cetăţi şi în ţinutul Deliormanului – pe amândouă malurile Dunării se auzea numai limba românească... Bălcescu – ca unul care călcase mai tot pământul românesc şi cunoştea nu din cărţi, ci din vedere poporul românesc – trecând spre Constantinopole, întreba cu mirare: unde-s Bulgarii? Iar Carol I mărturiseşte ca până la Plevna n-a vorbit cu localnicii altfel decât româneşte.” Putem afirma că Istoria Românilor din Patrie şi din afara ei, a fost a doua mare pasiune a lui Zahu Pană.

întunericul din celulă. La Aiud i-a ascultat Zahu Pană celebrele poeme compuse în detenţie, poeme transmise prin alfabetul morse de la celulă la celulă şi a memorizat o mare parte dintre ele. Primul capitol din Volumul „POEZII DIN ÎNCHISORI”, intitulat „Ctitorii”, este dedicat creaţiilor lirice scrise în detenţie de Radu Gyr şi Poezia, marea lui pasiune, căreia i-a închinat cea Nichifor Crainic. mai mare parte a vieţii, era, după cum mărturiseşte în Acesta a fost Zahu Pană. prefaţa volumului „Poezii din Închisori”, „cel mai După o viaţa pusă în slujba puternic sprjin moral al celor închişi”. Unul dintre poeţii dragostei de Neam şi Ţară şi pe care i-a venerat, după Eminescu, a fost Radu Gyr din marei lui pasiuni, literatura, creaţia căruia a publicat în acest volum 60 dintre poeziile acest „prinţ al poeziei”, cum a fost numit de contemporani, s-a stins din viaţă în anul 2001 în plină activitate creatoare, lăsând în urma lui un gol imens şi regretele celor care l-au cunoscut şi au apreciat demnitatea, talentul şi vasta lui erudiţie. Avea în proiect să scrie un al doilea volum de poezii din închisori dar timpul nu a mai avut răbdare şi nu l-a mai Nicolae Dima si Zahu Pană - miting de protest impotriva aşteptat. Fără aportul şi anexarii Basarabiei, New York, 1979 prezenţa lui nimeni nu s-a mai încumetat să redeschidă acest compuse de el în detenţie. Cu puţin timp înaintea trecerii lui în eternitate, capitol al poeziilor concepute în din România, Zahu Pană a publicat o excepţională biografie a temniţele mentorului său spiritual, poetul Radu Gyr, căruia i-a fost proiectul rămânând o altă dat „să urce povara geniului său spre cele mai grele trepte dorinţă a lui nerealizată. Din spre înălţare”, cum scrie el la începutul articolului. Pe fericire, dragostea şi pasiunea acest poet, care, „de la Eminescu încoace nici un altul n-a lui pentru poezie au fost fost mai cunoscut şi n-a avut un destin mai tragic”, a avut transmise unui alt membru al şansa să-l întâlnească în temniţa de la Aiud, unde Zahu familiei sale, poeta Florica fusese trimis disciplinar de la Canal. Radu Gyr, bolnav, Batu-Ichim, care i-a preluat era internat în secţia TBC, dar se întâlneau în timpul ştafeta, purtându-i flacăra spre pauzei „de aer” şi schimbau impresii legate de pasiunea Constelaţia Lirei, acolo unde lor comună pentru poezie şi despre viaţa din linia întâi a Zahu Pană şi-a ancorat corabia frontului răsăritean unde fuseseră trimişi amândoi viselor... Ottawa pentru aşa zisa „reabilitare”. În temniţa de la Aiud l-au regăsit amândoi pe Dumnezeu şi pe Mântuitorul nostru Iisus Christos care le-a adus o rază de lumină în Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu Carmen Melania Munteanu

Gânduri printre rânduri... De multă vreme am în minte o idee: să împărtășesc cu voi din experiența mea... de om, de femeie, de mamă, fostă soție/iubită... Am scris puțin... însă... am șters totul... speriată de gândul: cui îi pasă de ceea am fost/sunt/voi fi... și, mai ales, de întrebarea: e bine să mă pun... pe tapet? Ei bine... azi am decis: dacă mă dau vouă cu sufletul... mă primiți sau... nu, dacă sunt de luat în râs... atunci... haideți să râdem împreună... însă m-aș bucura să pot veni în ajutorul cuiva... ca o lecție de viață. Sunt OM, am trecut prin multe încercări, vrute, nevrute și, unele, dacă nu... majoritatea... dureroase, triste, care m-au marcat... Am căzut (moral, psihic, fizic), m-am ridicat, mam scuturat... și am mers mai departe... De ce? Chiar? Oare... de ce? Au fost momente în care mi-am zis... gata, până aici mi-a fost! Dar... Off, Doamne, nu vreau să fac blasfemie în zi de sărbătoare, dar dacă aș putea să am puterea Ta... aș pune în mine, în viața mea puțină liniște... nimic altceva! De mică am pierdut ființe dragi... În continuare pierd... ființe, lucruri... putere, mă pierd chiar și pe mine, uneori... Minune sau... destin... totuși, pe mine mă regăsesc, mai greu sau mai ușor... Poate moștenesc un caracter puternic... De mică am visat să lucrez cu copiii... am iubit copiii fiind copil... Am primit, în schimb, oameni... adulți, cu care e greu să lucrezi... indiferent de domeniu... Dar... firea mea sau... un „ceva” m-a lipit de ei... Fiind de ceva vreme în Germania am învățat un lucru... nemțesc: să nu porți grija caprei vecinului... chiar dacă e mai grasă decât a ta! În România... totul se rezumă la grija celuilalt, bârfa e în floare, invidia e la ea acasă... Căsătorită fiind am fost marginalizată... „ferită” de oameni... Acum, singură fiind, între străini... am adunat în jurul meu oamenii... ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

Fără oameni nu exiști! Totul se face cu oameni! Cu oameni buni, răi, caractere diferite... (Pădure fără uscaturi nu există... pe tot globul!)... Vă sunt aici... virtual... fiecare mă percepeți cum vreți... după poze... (fotogenică sau nu... sunt eu), după poezii (sau idei... ce or fi ele..), după citate (mai fur și eu pe unii)... Am peste 3.500 de prieteni virtuali în listă... cu o „mână bună” dintre ei am vorbit în privat, cu o „mână muuult mai mică” m-am auzit...

Ce constat? Oameni dragi, suntem REALI!!!! EU MĂ BUCUR! Nu știu cât vă bucur eu pe voi... dar... prezența voastră în „casa mea” virtuală îmi face bine... Nu am putere... voință aș avea... să ajut pe toată lumea... Dacă... Dumnezeu, destinul, soarta... „ceva” mă întărește să mă ajut, la rândul meu vreau să ajut mai departe. Sunt... uneori, cu sufletul frânt, simt cum mă inundă toate apele negre... (chiar și acum mă simt puțin în apă

eseu tulbure)... Zilele trecute era să dau foc casei... mdaa... noroc cu sistemul de alarmă ... care m-a „răcorit”... Alteori radiez de fericire fără motiv... Pun muzica la maxim si râd, dansez singură... până vor veni nemții peste mine... căci ei sunt ca și... morți... nu se fac simțiți... Am idei, am păreri, am dorințe... nu am puteri! Poate prin asta mă simt... OM! O CLIPĂ M-AȘ VREA... O PUTERE SĂ SCHIMB LUMEA! Vă mulțumesc din suflet pentru că îmi sunteți... restul... să fie/fim cum o fi dat de „Undeva” sau de „Ceva/Cineva”! Se spune că ne naștem cu un destin deja stabilit, cu o karmă pe care trebuie să o urmăm și, chiar dacă ne-am da de... ceasul morții, tot nu putem să schimbăm ceva... Mă întreb adeseori cât este de adevărat... chiar

sper să fie ceva omis din această teorie... Spre exemplu: că prin auto-convingere putem schimba macazul în așa fel încât trenul în care am urcat la naștere să aibă destinația dorită, indiferent cât de abrupt este traseul parcurs, indiferent cât de mult ne zguduie șinele... șubrezite de timp... Mă iau exemplu pe mine, că... de!?... nu ar fi politicos să te pun sub lupă pe tine, cititorule... Nu că mi-ar fi imposibil, dar... pe mine mă cunosc cel mai bine... Așa că... examinându-mă ce văd? Un trup (nu contează cum e conturat), o minte (ehh, atâta câtă este), o inimă (cam peticită, la propriu, de medicii de la Fundeni)... toate adunate... fac un întreg: un destin, o soartă. Mă uit îndărăt... cam prin 1975... Ciudată zi de naștere... mai bine zis... numerologic vorbind: 12.12.1975 (7+5=12).

Hm... cândva îmi plăceau aceste cifre... În timp, încet-încet mă pun pe gânduri... chiar îmi displac... îmi dau senzația de... ceva negativ, parcă ar fi legat de mine o Karmă la care strâmb nițel din nas... Cifrele care ne marchează anumite date din viață pot fi, oare, decisive destinului pe care îl primim... de Acolo... de undeva? Nu mă pricep, deși mi-aș fi dorit să mă descâlcesc la unele semne de întrebare. Se mai spune sau mi s-a spus că aș trage nu știu ce păcate din... neam, că în nu știu care viață anterioară am fost CEVA, iar acum plătesc anumite greșeli făcute atunci... sau... și această teorie, mentalitate sau ce o fi... mă șochează spre... amuzament: cică mi-aș fi dorit eu, la naștere, destinul primit... Să fim serioși! Dacă ni s-ar permite să ne dorim un destin... cine ar visa să se nască spre a... suferi!?! Eu aș fi visat la... liniște sufletească și armonie, chiar având un simplu... cort, nu palate... Ai fi visat tu... omule, să ai un trai cu... „tunuri”, cu „surprize” triste? Să medităm împreună... poate o dăm de capăt în legătură cu... ce e OMUL sau, mai bine zis, ce e un... DESTIN!? DACĂ AFLAȚI RĂSPUNSUL ÎNAINTEA MEA... VĂ ROG SĂ BATEȚI ȘI LA UȘA SUFLETULUI MEU... Dar să bateți încet, la cât este de speriat de viață e posibil să... facă „Poc!”

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu MULȚUMESC! Cui nu i s-a întâmplat, măcar o dată în viață, să spună „Eu nu voi face lucrul ăsta niciodată!”... dar s-a pomenit făcându-l? Eu recunosc cu mâna pe inimă că o tot ţin în această afirmație ferm convinsă că... o şi respect. „Niciodată nu voi fi mireasă iarna!”. Serios? Am fost o mireasă zgribulită... ciufulită de o ninsoare ca în povești... (exact cum nu îmi place mie... din cauza frigului) „Niciodată nu voi lucra cu oamenii, ci numai cu copiii!”... Chiar de așa ceva nu am avut parte... Am fost înconjurată numai de oameni... în cele... câteva locuri de muncă, în România, cât şi în Germania... „Niciodată nu voi pleca din țara mea, sunt patrioată!”... Am scăpat patriotismul printre degete când mi-a venit... momentul să plec... (motivele, circumstanțele să rămână private) „Niciodată nu voi avea mai mult decât un bărbat!”... Așa a fost până la divorț... apoi... știu eu... Cu așa ceva nu șochez pe nimeni şi nu îmi e rușine cu/de mine... mă cunosc... „Niciodată nu voi lucra cu oamenii bolnavi, să nu mă îmbolnăvesc de inimă... rea (de milă)”... Eheee, fără jenă sau rușine recunosc că... mopul mă conduce (sunt momente când îl conduc eu... în zilele în care nu mai simt oboseala fizică)... între paturile oamenilor bolnavi, unii muribunzi, alții... gata plecați în „locul luminat şi plin de verdeață”... Îți este rușine să mă ai în listă... știind că mâna care scrie acum... din nou... baliverne... spală wc-uri? Nicio problemă! Ieșirea e liberă... block me! Eu nu mă supăr! Zilele trecute, vorbind cu o doamnă româncă... am fost rugată să nu o dau de gol... acasă că ea face menaj în străinătate... Vai, dar cum aș putea?! Nu o pot face... de râs că muncește cinstit... Dacă făcea ceva... dezonorabil... poate m-ar fi mâncat... limba... Oare este atât de rușinos să muncești? Am plecat de la... pix şi cafeaua pe birou... am ajuns la mop şi cârpe... Asta va mai dura puțin... până voi vorbi foarte bine urâta asta de... limbă germană... Din prima zi de muncă în spital m-a mirat, în mod plăcut, faptul că... doctorii şi asistentele mă salutau... primii...

La noi în țară... femeia de serviciu trebuie să urle un salut pentru a fi auzită de cadrele medicale... chiar rămânând fără răspuns la salut. Asta îmi place la nemți... şi aș fi bucuroasă să aud că se întâmplă şi la noi: munca e apreciată, nu meseria... munca cinstită, loialitatea şi bunul simț! Când lucram la birou... în anumite zile (când mă trăznea vreo... supărare) mă închideam în toaletă... şi dacă dura câteva minute până să ies... colegele știau „Iar a spălat Carmen wcul!”

Mă... calma! Şi, uite așa, a zis Dumnezeu: „Trebuie să te calmezi... definitiv: vei spăla zilnic wc-uri... Când te voi şti calmată total... poate îți dau din nou pixul în mână... „ În Germania, la hotel şi la spital... .am avut zile destule să mă calmez... Se simte calmul din mine? Dacă da, atunci... sunt pe drumul bun!

13 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

poezie poezie 13-18

Roman T. Florin

Fulgi şi cuvinte de Făurar

ninge cu ninsoare de februarie şi cu adverbe de timp în avarie... Nu ştiu ce să mă mai fac, am încercat cu simple pastile, cu

Cu un poem greu prins la brâu,

pasteluri,

ca cu o piatră de râu,

am încercat şi cu antibiotice,

într-o seară târzie, liniştită,

şi cu antidepresive, şi cu minulesciene,

precum umbra unui vultur în zbor

dar mi-am revenit puţin

întinsă pe o jumătate de planetă,

abia atunci când am avut ideea

sar înainte,

(amintindu-mi de Avraam,

mă arunc printre cuvinte...

cu „A” şi cu doi de „a” cel care l-a descoperit

Afară ninge cu ninsoare de cerb...

pe Dumnezeul cel adevărat dintre atâţia zei) de a-l scrie pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” Emineescu (cel care a descoperit Limba română cea adevărată dintre atâtea cuvinte). Afară ninge cu fulgi albi, imaculaţi, adevăraţi, cu subiecte, cu predicate, cu oameni iertaţi de păcate, iar eu m-am vindecat

Îmi vine să mă scutur

pe drumul de întoarcere

de acest februarie respingător

de la Sfânta Taină a Spovedaniei,

însă cuvintele hibernale mă apasă

primind canon să-l scriu

cu o presiune nemaiîntâlnită,

de-acum înainte

cel puţin de mine nemaicunoscută;

pe Eminescu cu „E” şi cu doi de „e” –

mai ales substantivele îngheţate

Emineescu,

sub formă de ţurţuri

şi să alcătuiesc în continuare poezii

mă împung în amintiri, în nostalgii,

care la prima vedere par a fi desuete,

îmi provoacă vertij în poezii,

perimate, afectate de uzură,

mă strâng de mâini, de metafore, de mijloc,

precum Sfânta Scriptură.

nu-mi dau pace deloc.

Şi afară ninge, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Aurelia AlbAtros

fără chibzuință între două

Ninge minuni

chiar și nouă lumi

Va ninge cu glasuri dalbe ploi cu o tematică precisă printre definiții fel și fel vom inventa formula minune ce

una reală și celelalte păstrate în umbră Confortul este minunat iar ninsoarea lacrimă în șoaptă și vom afla

se respiră într-un colind învăluind sufletul în sărbători Între noi timpul pare o îmbrățișare și iubirea o mănușă și peste toate ninge Dumnezeu Și dacă

la final cât va fi să ne coste Și va veni

ninsoarea

clipa

nu încetinește

ce începe

și lumea

cu mine

fără de minuni

cu tine

rămâne

iar zborul

poate vom ajunge

spre mâine ne va crește

internați

aripa

și la nebuni

fiecărei minuni!...

Trăim 15 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

poezie Nicoleta Mija

Iernile de odinioară Îmi lipesc nasul, ca altă dată, de geamul îngheţat, Îmi place când ninge, mai am multe de colorat, Valuri albe de fulgi, dau navală, mă zăpăcesc, Crengile sunt încărcate de zăpadă, rău troznesc.

O noapte de iarnă, o zi, fulgii de zăpadă strălucesc, Zboară peste noi într-un dans îngheţat, atât de zburlesc, Crivăţul mătură totul, aşa este la

Viscoleşte din ce în ce mai mult,vântul e turbat, Îl ascult ce-mi spune, se crede şi el ca alţii împărat, E iarnă, e ger, vânturile sunt îngheţate, zgomotoase, Drumurile blocate, multe vise sunt de el sunt întoarse.

noi în marea câmpie, Îmi place iarna îngheţată, ascult cum cântă a ei vijelie. Privesc bradul meu alb, mai bag câteva lemne în sobă, Ninge, îmi place când ninge, mai stăm puţin de vorbă, Gerul,

geamul

îngeţat,

asteaptă şi parcă se opreşte, Vede în sobă focul, dansează prin casa toată, străluceşte. Ninge,

ninge,

troieneşti

vântule peste câmpurile multe, Nu vrea visele şi rugăminţele copacilor albi să asculte. Pe lângă geam s-au strâns îngheţate, albe mărgele, Geamul îmi spune o poveste, sunt toate ale tale. Cîteva zile sau luni pot fi admirate, chiar purtate, Numai de o raza de Soare pot fi mereu alungate. Noaptea, ziua, ninsoarea este veselă, nu se opreşte, Printre copacii înzăpeziţi, peste noi iar viscoleşte, Sunt trişti, îngheţaţi, aşa de săraci par, când sunt goi, Acoperiţi de mii de fulgi de zăpadă reci şi moi.

Vântul loveşte tare, fulgii sunt singuri acum pe stradă, Aleargă bucuroşi, aduc un mare potop de zăpadă. E frig cumplit, stelele se ascund , nu vor să se arate, Stau la căldură, mai dau încă o pagină într-o carte.

Aşa au fost mereu iernile mele de demult, de odinioară, Poate au mai dispărut, dar eu nu le văd venind prima oară. Este frig, se întunecă încet, vântul tot mai rău este supărat, Nu vrea să se oprească, mai are multe zile şi nopţi de vânat. Strigă la noi, este frumoasă, nu vrea să fie de noi abandonată, Aşa este ea albă, frumoasă, veselă, luminoasă, înfrigurată.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Constantin Mîndruţă

Copacul

Doar iubind

Eu nu vreau să fiu copacul Cel înalt, cu frunze-n vânt, Cu picioare pe pământ, Mai bine să fiu săracul.

Că iubirea noastră-i mare, Inima nu ne mai minte, N-o măsoară în cuvinte Şi-orice rău are uitare.

Că te amăgeşte dracul, Dacă n-ai nici un cuvânt, Eu nu vreau să fiu copacul Cel înalt, cu frunze-n vânt.

Uitarea e răzbunare, Ea poate să ne alinte, Că iubirea noastră-i mare, Inima nu ne mai minte.

Pot cu gândul să m-avânt Şi să văd mai altfel veacul, S-o găsi prostiei leacul, Că la umbră proşti mai sunt, Eu nu vreau să fiu copacul.

Cu iubire Când faci o primă greşeală Prinzi gust pentru următoarea, Te prind zilele-n vâltoarea Băgată-n aceeaşi oală. Că iubirea e o boală Şi simţi în suflet strânsoarea, Faci cu inima prinsoarea Pe un dor care te-nşeală.

Pentru inimă şi minte Doar iubind găsim iertare, În suflet nimic nu doare, Aşa că luaţi aminte: Iubirea noastră e mare!

Tu, iubito, nu fii tristă, Sărutarea-i optimistă Şi mai dulce decât mierea, Cât putem fi împreună, Amară nu e nici fierea Şi iubind, ne merge strună! ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

poezie Gabriela Mimi Boroianu

femeia cu ochii de viscol

îmi urcase ca gheața pe vene în sus și îmi paralizase toată voința iar sufletul meu de bărbat începuse să ardă cu flacără albastră ca lumina ce reflectă pe luciul apei și mă dezintegram ca fulgii de cenușă în vântul iernii

ca o dăruire a ființei înflorind de plăcere trandafirul roșu al buzelor

femeia cu părul de foc

noaptea se așeza peste tăcerea pădurii zăpada zâmbea cu fiecare fulg lunii atât de rotundă de albă de nesimțitoare numai ea și părul ei luminau ca un foc de tabără inima mea și mă încălzea și mă fierbea ca pe un ibric de ceai uitat pe foc

ca să mă aștern apoi covor de nea la picioarele ei o simțeam în mine mai mult decât mă simțeam pe mine și mă coboram în ea ca primăvara pe dealuri de parcă voiam să prind rădăcini în sufletul ei sălbatic

și o cuprindeam cu tot anotimpul nașterii mele încercând s-o absorb fulg de nea topindu-se lacrimă în palma mea

iarna își pierduse timpul cu mine nimic nu mă mai putea întoarce din nebunia în care alunecam undeva sub luminile unui brad o chitara își înalța acordurile ca o invitație o parte din mine cânta o parte plângea numai femeia cu părul de foc nu se dezlipea niciodată de gândul meu Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Anişoara Iordache

frica își pierde conturul în leacul unui tainic descântec:

ceas singuratic

ieşi din ungherele disperării dispari din calea neprihăniţilor

ceas singuratic

cu puritatea şi frumuseţea ta din

sorbind

Rai

din şuierăturile plecărilor

să ne dezmierzi

sosirilor

leviathanule

încă o toamnă risipește amărăciunile

să ne bucurăm

ca pe niște frunze

de bogăția revărsată din mila Domnului

întoarcere spre izvoarele tămăduitoare ale cuvântului sămânța unui gând bun germinează-n inimă ceva din sclipirea liniștită a acestei dimineți din dulceața strugurilor din fluierăturile abia auzite ale greierului îmi dau de veste că daru-i multiplicat peste cetate

peste noi

un dor necuprins

frigul și egoismul

de-ntâlniri

să nu ne cotropească sufletul

valuri înalță deasupra stâncilor

te aștept dragă prietene

trufia

la o cafea

azvârlind-o apoi în abisul tăcerilor

fără vreo lacrimă pe obraz relaxaţi să privim

mângâietorul

zborul cocorilor

dangăt de clopot

al frunzelor

răpește sufletul

trecerea clipelor

în al treilea cer ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

poezie Nicu Doftoreanu

Tangou de clamat iubirea Motto: Suntem doi poli în margine de timp, Se scurge-n minutare așteptarea Renaștere – Marioara Nedea Simple Fantezii – Editura Absolut 2016

Când iubirea-i doar clamată Dispare ca secerată De la prima încercare Lăsând dorul la-ntâmplare!

Dar apare o problemă Ce ridică o dilemă Despre care nu se-nvață! Nimeni, nu-ți dă o povață, Care practic să te-ndemne Să cauți ce vrea să-nsemne, Cum te poți elibera Fără-n urm-a te uita! Nu-ți poți ocoli destinul Doar mimând, acesta-i chinul! Toți au suferit pe rând… Când au avut acest gând!

Tangoul mândriei Să nu uitaţi: NOI NE NUMIM ROMÂNI!

Urmaşi-acelor oameni care purtau în inimi LIBERTATEA! Scoborâtori-acelora care-au cioplit, Încă din vremea Dacilor, În ramuri de Carpaţi DREPTATEA!

Când iubirea-i doar clamată Fără scop viața-i lăsată Pe mâna celor mai triști! Oare suntem masochiști… Pretinzând că a iubi înseamnă a suferi Și că trebui’ să găsești o cale să te ferești?!

Când iubirea-i doar clamată Nu simți viaț-adevărată! Numai supraviețuiești, Niciodată… nu trăiești! Ești un simplu condamnat Ispășind acest păcat! Repede te plictisești Urgent vrând s-o părăsești!?

Să nu uitaţi : NOI NE SUNTEM STĂPÂNI! Nu am răbdat şi nu răbdăm, Ca mâini strãine-a ne cuprinde! Acelor ce-au încercat Noi de departe le-am strigat-o răspicat: „Duşmăniţi veţi fi de toate Făr-a prinde chiar de veste “ Nu încercaţi ceva ce nu se poate! Să nu uitaţi : CU TOŢII AM LUAT PARTE la dărâmarea eşafodului pe care,... Poate aţi auzit, Au fost cîndva necontenit decapitate Speranţele unor întregi popoare Deci nu uitaţi: NOI NE NUMIM ROMÂNI! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

interviu cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri) interviuri

Lenuş Lungu

Interviu Dănăilă

scriitorul

Dumitru

1. Ce ne puteţi spune despre dumneavoastră şi activitatea literară? M-am născut în anul 1942, în comuna Pietroasele, judeţul Buzău. Sunt absolvent al Facultăţii de ziaristică, Bucureşti, 1974. Încă înainte de a merge la şcoală, am început să citesc litere din titlurile articolelor de ziar, apoi, mai târziu, întrebările din interviuri, culese cu aldine şi, după un alt timp, curiozitatea m-a făcut să aflu şi răspunsurile. Articolele de ziar şi îndrăgirea limbii române de la dascălii mei m-au orientat spre ziaristică. Am fost redactor la cunoscutul cotidian „Viaţa Buzăului”, devenit, după revoluţie, „Opinia”, la care am fost secretar de redacţie şi am lucrat la mai toate ziarele apărute în judeţul Buzău în perioada postrevoluţionară. Pasul spre literatură, firesc la mulţi dintre ziarişti, l-am făcut abia după ce am ieşit la pensie, nu neapărat pentru că aveam timp liber, ci pentru că abia atunci am considerat eu că acumulasem destul pentru a povesti şi altora secvenţe de viaţă interesante. Am trecut peste proza scurtă şi am atacat direct romanul, primul având tentă autobiografică. Al doilea a fost o reluare a temei din primul, au urmat apoi anul şi romanul. Am publicat până acum şapte romane, alte două se află în tipografie şi vor apărea în curând şi lucrez la în prezent la al zecelea roman. Până la sfârşitul anului, voi avea gata pentru tipar un volum de versuri şi o carte de critică literară. Amintirile care mi s-au imprimat cel mai puternic în suflet sunt cele legate de copilărie şi de anii de şcoală. Atunci s-a construit baza sufletească, baza mea de om. Ce a urmat au fost adăugiri aşezate pe o bună întemeiere. Sufletul s-a înălţat pe modelele cărora le voi păstra mereu recunoştinţă, părinţii, învăţătorul şi apoi profesorii mei. Ei mi-au pus la îndemână elementele definitorii ale omului educat în spiritul adevărului, cinstei, dreptăţii, demnităţii umane. Am învăţat atunci cum să-mi câştig bucata de pâine. Mă sculam dimineaţa, înainte de a merge la şcoală şi stăteam la coadă la pâine pe cartelă. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

Vedeam doar spatele oamenilor maturi şi nu aveam decât gândul de a ajunge mare, să nu fiu oprit, încorsetat, deranjat de nimeni şi de nimic. Acum e invers, m-aş întoarce cu plăcere la anii de atunci, care mi-au legănat visele, mi-au deschis fereastra spre viaţă sănătoasă, nealterată de relele care existau şi în acele vremuri, ca întotdeauna, în societate. 2. Cum este „să pictezi cuvintele” ca scriitor? Am o părere mai veche,

neschimbată până astăzi, că scriitor eşti abia atunci când opera ta este studiată la şcoală. Scriitorii studiaţi astfel mi-au rămas mai mult la suflet decât alţii pe care i-am citit de unul singur. La „pictura” despre care vorbiţi, pot spune că am tras o linie abia parceptibilă prin clasa a patra, când am scris o compunere despre primăvară. Tatăl meu, care scria poezie, fără să publice, fiind prea modest, m-a ridicat în braţe, ma strâns cu putere la piept şi a şoptit cu ochii înlăcrimaţi

interviu „Bravo, băiete!” Era primul semn că aş avea ceva înzestrare. Au fost şi altele, dar confirmarea a venit abia după ce am publicat, la vârstă înaintată, primul roman. Scrisul nu e uşor, se ştie, dar nu e o corvoadă, este, înainte de toate, o plăcere. Nu ştiu plăcere mai înaltă decât aceea de a pune punct final unei creaţii literare. O egalează doar cuvintele de apreciere venite de la critici şi mai ales de la cititori. Fixarea asupra unei idei, a temei pe care doresc să o dezvolt reprezintă pentru mine perioada cea mai dificilă a elaborării unui produs scriitoricesc. În timp ce aleg subiectul, am în vedere, între altele: să fie de actualitate, să cuprindă o problematică de larg interes, să capteze un număr cât mai mare de cititori, să nu fie arid, plat, ci să emoționeze, să nu distoneze cu ceea ce se face corect

Plutesc şi eu, ca atâţia alţii, pe valurile literare de astăzi cu părerea de rău că se citeşte mai puţin, dar şi cu încredea că în viitor cartea, indiferent în ce formă va apărea, va fi mai mult căutată. Plutesc liniştit, fără să mă intereseze confruntările de idei dintre găştile literare, cu gândul spre cititor, singurul pe care îmi place să-l slujesc prin scrisul meu. Scrisul îmi face plăcere, e un fel de terapie împotriva relelor de tot felul care cuprind societatea, oamenii. Scrisul meu cuprinde secvenţe de viaţă care sper să intereseze generaţiile viitoare, dornice, poate, să ştie cum am trăit, ce am gândit, ce am întreprins noi pentru mai bine, mai frumos, pentru dreptate şi adevăr. 4. Cum vi se pare că este primită poezia de cititori? Dar proza?

astăzi în literatură, să fie durabil în timp. În câteva cuvinte, aș spune că alegerea temei viitorului roman începe odată cu primele pagini ale celui aflat în lucru. Pe fluxul naraţiunii, mă gândesc şi la tema viitorului roman. 3. Cum vă simţiţi pe valurile literaturii? Valurile pe care le face literatura astăzi nu mai sunt cele din trecut, când altfel se promovau valorile şi ajungeau la vârf cele mai recunoscute public. Se scrie mult şi asta este foarte bine, dar calitatea produsului literar a scăzut, vârfurile fiind stabilite în multe cazuri pe criterii politice. Asemenea clasamente nu vor rezista timpului, judecătorul suprem, care va cerne fără milă şi va scoate la lumină numai ce este durabil, recunoscut unanim. 22

În situaţia actuală, când se citeşte mai puţin, ca urmare a apariţiei şi proliferării unor mijloace moderne de informare în masă, care permit un acces rapid la informaţie, când suntem din ce în ce mai presaţi şi apăsaţi de timp, este mai la îndemână să se citească poezie şi cred că se citeşte în proporţie mai mare decât proza. Numai faptul că poezia actuală, modernă şi postmodernistă, este acceptată şi înţeleasă doar de o mică parte dintre cititori face ca procentul să nu fie mai mare. Proza, pentru că necesită

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

interviu mai mult timp, se citeşte mai puţin, dar are o importantă contribuţie la dezvoltarea intelectuală a omului, la formarea de caractere. În ce mă priveşte, m-am adaptat situaţiei acuale prin reducerea dimensiunii romanului la circa două sute de pagini, prin eliminarea în mare parte a descrierilor şi amănuntelor nesemnificative în favoarea acţiunii. Mă transpun mereu în situaţia cititorului şi îi subordonez întreaga concepţie a produsului scriitoricesc.

trebuie neglijată critica literară competentă, care poate influenţa mult creaţia literară. Mă simt dator să mulţumesc din inimă criticilor care au scris despre cărţile mele, îndeosebi cunoscutului critic Ion Roşioru, care a scris despre toate 5. Ce dorinţe aveţi în privinţa scrierilor romanele mele. dumneavoastră? 7. Când v-a apărut Cea mai mare dorinţă a mea, ca a oricărui altul care fiorul poeziei? Dar pentru scrie, este ca scrisul meu să ajungă la cititor, să răspundă proză ce aţi simţit? cerinţelor lui şi să îi servească în comportamentul său de Mie mi se spune prozator toate zilele. Bineânţeles, îmi doresc mult ca romanele sau romancier, calitate în care mele să străbată timpul şi să se citească peste mulţi ani, nu ar trebui să am niciun raport în alte epoci, dar acesta este un vis greu de realizat, fiincă proba timpului o trec doar operele de mare valoare, unice, inconfundabile, iar eu nu ies cu nimic din comun. Chiar şi aşa, fără a ieşi din comun, îmi place să ştiu că, scriind, fac ceea ce trebuie pentru a veni în ajutorul oamenilor care au nevoie de poveşti de viaţă în care să se regăsească, din care să înveţe cum să treacă mai uşor prin existenţa pământeană. 6. Cine este dumneavoastră?

cel

mai

mare

critic

Cel mai mare critic al meu este cititorul. El este, nu doar în cazul meu, singurul care poate da un verdict asupra scrierilor actuale. Părerea lui este, înainte de toate, cea care mă orientează în stabilirea tematicii şi a ideilor desprinse din realitatea imediată, în alegerea faptelor cele mai elocvente, în conturarea personajelor, în modalitatea artistică de derulare a naraţiunii. Scriu cu gândul aplecat spre cel care citeşte, urmărind, în primul rând, claritatea naraţiunii, în favoarea căreia renunţ la maniere artistice mai interesante¸ poate, dar mai sofisticate. Concizia este o altă cerinţă pe care mi-o impun când scriu, dorind să evit prezentarea de amănunte plicisitoare. Pentru dinamizarea naraţiunii, folosesc des dialogul antrenant, frazele scurte, incisive. Nimic nu este mai de preţ pentru mine decât să ştiu că iam făcut pe plac Măriei-Sale, Cititorul. Judecata lui e singura în măsură să dea satisfacţie muncii mele. Menţinând rolul de judecător suprem al citititorului, nu ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

cu poezia. Am totuşi. La încheierea unui roman, parcă îmi vine câteodată să mai fac şi altceva decât proză. Fiindcă îmi place poezia, m-am gândit, anul trecut, destul de târziu, să cochetez puţin cu dumneaei. După ce am publicat, pe Facebook şi în câteva reviste, primele poezii şi au fost bine primite, am început să scriu frecvent măcar o poezie pe săptămână. S-au adunat ceva, pot deja să scot o carte, însă numai după ce ce voi mai scrie vreo treizeci de poezii, voi face o

interviu selecţie riguroasă şi voi da la o pare balastul. Proza este mai aproape de sufletul meu. Ea m-a lansat în lumea literară, ei îi mulţumesc dacă astăzi sunt cât de cât cunoscut printre creatorii de literatură. Proza simt că este apa în care înot precum peştele. Ei îi acord cea mai mai mare importanţă, ea îmi dă cele mai mari satisfacţii. Cât voi fi încă în putere, voi scrie, aşa cum am promis, un roman pe an. Aşa cum am spus, voi publica o carte de poezie, una de critică literară, dar proza rămâne iubirea mea şi nu o voi trăda niciodată. Ea mă va face, la rândul său, să am mereu ceva de spus. Ceva interesant, atractiv pentru cititor.

9. Proza se hrăneşte dintro anumită poezie? Cum le întreţineţi şi în ce măsură? Vă bazaţi pe aceste transferuri reciproce dintre poezie şi proză?

Cochetarea cu poezia transpare mai în toate romanele mele, dar mai evident se regăseşte în „Umbra în uniformă”, pe care criticul Ion Roşioru o numeşte „carte8. Spuneţi-mi câteva cuvinte despre cărţile recviem unde poezia e mai prezentă ca în niciuna din dumneavoastră. scrierile anterioare ale lui Dumitru Dănăilă.” Proza şi poezia se împacă destul de bine în romanele mele, liricul dând textului un plus de farmec şi candoare, o emoţie aparte, o trăire mai intensă. Transferul dintre poezie şi proză e benefic în sensul că măreşte numărul cititorilor cu un nivel ridicat de cultură şi îi îmbogăţeşte pe cei mai puţin obişnuiţi cu texte de acest fel. Scriu, după cum aţi aflat, romane. Am publicat, din 10. În încheiere, 2008 până în prezent, şapte: „Destine la indigo”, „Iubirile cuvinte pentru de altădată”, „În căutarea paradisului”, „Robul zarului”, câteva „Întoarcerea”, „Rătăcit printre milionari” şi „Umbra în cititorii revistelor „Cronos” uniformă”. Peste câteva zile, vor apărea romanele şi „Taifas literar”. Îmi face mare plăcere să „Următorul” şi „Fluturi iernatici”, aflate în fază finală în tipografie. Până la sfârşitul anului, sper să finalizez transmit cititorilor revistelor romanul „Dincolo de fardul iubirii”, cel de al zecelea. Le „Cronica” şi „Taifas literar” recomand cu căldură celor interesaţi de viaţa actuală, de viaţă de farmec, de vis, de atractive poveşti de dragoste, de dramele celor care poezie, cu sănătate şi bucurii doresc îmbogăţire rapidă, fără muncă sau ale celor care fără margini. Sperând că le-am îşi caută fericirea altundeva decât în ţară. Sper să le placă făcut o mică bucurie cu aceste tematica, ideile, faptele relatate, fluenţa lor, claritatea şi rânduri, îi păstrez la loc de concizia frazelor, stilul dinamic, suspansul, câteva dintre cinste în inima mea, mereu deschisă pentru frumos, motivele care asigură o bună relaxare spirituală. înălţător şi durabil. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză proză 28-33

Silvia Giurgiu

Temnicer neidentificat Observ cu uimire perpetuă comportamentul acestei făpturi minuscule, aparent inofensive, ba chiar înduioșător de vulnerabile, care la prima vedere inspiră în cei ce nu au cunoscut-o încă, o pornire impetuoasă de protecție, de încredere și bunătate. M-am împotmolit în urzelile ei iscusite, asemeni unei păsări mari și naive, atrasă ireversibil de strălucirea iluzorie a unei priviri îngerești, care m-a împiedicat să-i disting rânjetul diabolic sub un surâs timid și inocent, pe care și-l poate confecționa cu viteză cameleonică. Un creier atât de mic, dosit într-un cap ciudat, deformat din naștere, dar împodobit din abundență cu un puf roșu, creț și foarte des, care ascunde perfect, atât imperfecțiunile exterioare cât și pe cele interioare, poate născoci idei năucitoare, chiar scandaloase prin malignitatea lor. Un metru treizeci de absolută ignoranță, de orgoliu absurd și incomensurabil, de caracter imposibil, reușește încă la aproape un secol de existență, să manipuleze pe toți cei care nimeresc sub tirul influenței sale și nu sunt puțini! În lumea aceasta lipsită de valori, promisiunea unor câștiguri mărunte căzute din cer, poate cumpăra demnitatea, independența și integritatea multora, așa că eroina mea nu întâmpină prea multă rezistență când își ademenește prada. Dar tot cumpărând ,,prietenie”, ,,afecțiune”, ,,devotament” și ,,supunere”, bineînțeles că resursele economice pe care a contat mereu, s-au cam epuizat . Dintr-odată sărăcia, singurătatea, disprețul celor oprimați voit și nerecunoștința lor s-au năpustit asupra ,,micului colos trufaș”, care acum scuipă venin, se răzvrătește și se dezintegrează cu fiecare clipă. Umilința e insuportabilă pentru cineva care a umilit pe alții, toată viața sa. Nu-mi pot explica cum de am rămas atâta vreme alături de ea! Poate pentru că iubesc provocarea sau poate că am văzut eu și altceva în acest suflet arid! Cert e că suntem două suflete complet diferite ce se atrag unul pe celălalt iremediabil, care se ciocnesc violent adeseori, apoi se risipesc în jerbe de scântei mânioase. Opusurile se atrag sau doar se luptă pentru supremație? Încă nu am reușit să elucidez acest mister! În felul ei unic, nefiresc și îndoielnic, femeia aceasta ține la mine! Poate pentru că între noi lucrurile au fost ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

limpezi mereu. Cu mine nu a trebuit să simuleze sentimente de care nu era capabilă. Pentru mine ar fi trebuit să fie doar un job, dar a devenit mult mai mult de atât! Am inclus-o în viața mea personală, am dus-o la mine acasă unde am tratat-o ca pe un membru al familiei mele, am luat-o cu mine la sărbători, în excursii și i-am făcut loc în viața și în timpul meu, când nu mai aveam loc și timp suficient nici pentru cele mai dragi ființe. La un moment dat drumurile noastre s-au despărțit pentru patru ani, dar

nici atunci nu am abandonat-o, știind că nimeni nu ține la ea cu adevărat. Nu mă leagă nimic concret de această făptură, ba chiar raportul cu ea mi-a adus mari daune morale, din cauza caracterului ei cumplit. Se spune că persoanele din viața noastră nu apar întâmplător. Poate din acest motiv am dus eu crucea acestui raport cu o asemenea persoană, atâta amar de vreme. Aș fi putut pleca oricând. Mi-a fost foarte bine cât am fost departe de ea! Dar m-am întors și îmi detest slăbiciunea! Sunt nefericită și

proză furioasă permanent, mă arde pământul sub tălpi, visez să fug, să pun între mine și ea mii de kilometri dar parcă lanțuri nevăzute mă țintuiesc în locul acesta. Orizonturi senine mi se deschid ispititoare, către care visez să zbor liberă și fericită. Dacă nu e soarta cea care îmi frânge aripile, atunci cine?... În repetatele mele încercări de a ignora atacurile malițioase ce atentează constant și perseverent la nervii mei, am descoperit câteva metode care mă ajută să transform situațiile penibile în prilej de amuzament copios. Cu alte cuvinte, mă folosesc de armele cu care sunt atacată, pentru a le întoarce împotriva micului meu atacator. După o provocare matinală care s-a soldat cu un eșec răsunător și o umilință inacceptabilă pentru trufașul meu adversar, am făcut imprudența să slăbesc vigilența cu care îmi păzesc spatele de obicei și am încasat o

perfidă răzbunare, care era să mă coste prânzul delicios pe care îl preparasem pentru azi. Provocarea, destul de patetică și neinspirată, a constat în sabotarea somnului meu dulce din zorii zilei. De obicei mă mulțumesc cu puține ore de somn pe noapte și ea știe că adorm după miezul nopții și că prefer să mă bucur din plin de orele dimineții, adică maxim până la opt. Așa că s-a gândit ea bine că nu ar strica să se trezească pe la cinci și jumătate, numai ca să- mi strice mie bunătate de somn și s-a apucat să spele câteva zdrențe cu ușa de la baie larg deschisă, cu apa curgând la maxim, cu ligheanele căzute ,,accidental” în mod repetat, de m-a făcut să sar ca arsă din așternut, așa că am ieșit din cameră, scuipând flăcări pe nas, ca un dragon fioros. Dar ți-ai găsit să o impresioneze în vreun fel, perdaful care a urmat!... După ce a îngăimat câteva scuze ipocrite cu o față de victimă, a consimțit să închidă ușa, dar

numai ca să nu-i observ rânjetul diabolic ce i se lățea involuntar pe chip. Nici nu mam întors bine pe călcâie, că am și auzit chicoteli și hohote înfundate în urma mea. Bineînțeles că somnul nu s-a mai lipit de mine! Aproape că uitasem ciocnirea ,,revigorantă” din zorii zilei și mi-am început activitatea obișnuită cu drag și spor. Dar drăcușorul cu părul roșu și creț, nici vorbă să uite! Stătea în umbră și își rodea unghiuțele, urzind o răzbunare cât mai valabilă. Eu trebăluiam voioasă prin bucătărie, pregătind o ciorbă de miel pentru mine, căci de Paște nu avusesem ocazia sămi satisfac această dorință nevinovată și pentru ea, nelipsitele spaghete cu sos de roșii, punând ca ingrediente principale toată pasiunea mea pentru bucătărie, fără nici o discriminare. Deși mi se părea ciudată răbdarea cu care stătea ea în casă în dimineața aceasta, nedezlipindu-se de subsemnata niciun minut, mă bucuram chiar că i-a mai venit mintea la cap și nu mai umblă pe străzi de nebună ca un câine vagabond, așa cum face zi de zi, singură sau cu mine. Fără nicio urmă de bănuială, am ieșit din bucătărie senină și cu chef de viață, să-mi îndeplinesc atribuțiile de serviciu prin casă, ca în fiecare zi. Spiridușul roșcat a rămas spășit și cuminte pe scăunelul său, uitându-se prin televizor, cu mintea alergând după bondarii răzbunării. După un timp, m-am întors să controlez cratițele grijulie, dar de micul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză monstruleț, nici urmă. Nu mi-am făcut griji și am gustat pe rând tentațiile culinare ce bolboroseau nevinovate pe focul creator. Sosul era în regulă, dar când papilele mele au simțit lichidul binecuvântat pe care îl dăruisem cu toate binefacerile naturii, au început să scuipe foc și pară. Ciorba mea era saramură curată, ca aia care ține oul deasupra!... Pe moment nu reușeam să mă dezmeticesc din prosteala ce mă lovise instantaneu, dar când am dat cu ochii de mormanele de sare de pe aragaz, care denunțau clar pe răufăcătoarea dispărută în mod misterios, am înțeles tot. Primul impuls a fost să plec în căutarea ei și să înfăptuiesc un asasinat ce ar fi adus mari servicii umanității, dar perspectiva unui alt eșec ce s-ar fi soldat cu alte chicoteli de satisfacție și o grămadă de neuroni prăjiți în capul meu, m-au determinat să-mi stăvilesc instinctele criminale și să repar daunele, cu imaginație și înțelepciune. Într-o oală mai mare am turnat ,,saramura” de miel și am dublat-o cu apă, i-am mai adăugat pe ici pe colo ce mai lipsea și am obținut o zeamă, cât de cât, comestibilă. Mi-am dublat și voioșia când am zărit ciuful roșcat ce se ițea circumspect de după tufele de rozmarin din grădiniță, fredonând fericită câteva înjurături românești, doar de mine înțelese. Cu exces de zel și bună dispoziție am pus masa pentru amândouă și am invitat-o cu mare drag, studiindu-i stupoarea și nedumerirea. Probabil credea că încă nu descoperisem făcătura ei și se uita cam cu frică la farfuria mea, plină ochi cu nectarul zeilor ce aburea periculos de apetisant. Sporovăind vrute și nevrute, observam cu mare plăcere reacțiile contradictorii ce i se perindau pe fața aia de spate. Când am scufundat lingura în farfurie și am dus-o plină la gură, respirația ei s-a blocat pe undeva prin cavernele alea de plămâni, iar inima a încetat să-i mai bată pentru o clipă, spre deliciul meu. Când, în loc de blesteme, binemeritate dealtfel și imprecații dintre cele mai teribile, de pe buzele mele au ieșit exclamații de extaz, ochii aceia de drac s-au holbat în așa hal încât mam temut pentru o clipă că mă voi trezi în farfurie cu un adaos nedorit. O priveam pe sub gene, stăpânindu-mi cu mare efort hohotele de râs ce se îngrămădeau să-și facă rost printre dinții strânși cu strășnicie. Capul acela plin de idei malefice, tremura mai tare ca de obicei iar maxilarele scăpate de sub vigilență, ajunseseră pe la genunchi. Oh, ce satisfacție supremă mi-a dăruit victoria aceasta!...

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

Spiridon Râmniceanu

Fordul galben partea 1/2 – Dumneata cum te numeşti? Stai locului, altfel o încasezi! De ce nu asculţi, mă, mai alerg mult după tine? – Nu văd de ce… Cine sunteţi dumneavoastră? – A… vrei să mă prezint? Bine, numai să nu regreţi! Sunt comisarul Cârcei, n-ai auzit de mine? Cu cei care te aduni nu

faceţi schimb de informaţii? Nai auzit, tu, de comisarul Cârcei? – La şcoală nu discutăm despre poliţie, nu suntem infractori! – Bine, bine, arată-mi cartea de identitate, hai, repede! – N-o am la mine, doar carnetul de elev. Lângă comisar au apărut doi jandarmi, înalţi si masivi, la care tânărul se uita timorat. Acum se temea, nu era o glumă, poliţia îl legitima. A scos carnetul de elev şi legitimaţia

proză de intrare la bibliotecă şi le-a dat comisarului. lovit de comisar, dincoace, – Da, eşti Ovidiu Marcu. Să mergem la secţie, acolo peste mangă, aici unde se afla acum, liniştit şi puternic. Se ştia putem discuta mai liniştiţi. – Dar ce-am făcut, domnule comisar? De ce mă nevinovat. I se făcuse silă de circul din ultimele minute şi acuzaţi? dori să fie demn, aşa cum – Nu eşti acuzat de nimic, doar vrem să discutăm ca simţea că i se cuvine. între bărbaţi şi nu putem sta în drum, să ne privească – Să nu mă loviţi, toate puştoaicele ca pe vedetele fotbalului local. Am domnule comisar! De acum ne dreptate? Ţie îţi convine, mie nu. Maşina este aici! putem înţelege… Sper că nu În camera de anchetă se afla doar o masă, două doriţi să-mi cer un avocat!? scaune şi dulapul. Pe un scaun stătea Ovidiu. Acum era – Lasă prostiile, să trecem îngrozit. Dulapul, ştia ce rol are, aflase de la bunicul său… Îi revenea în minte o povestea veche. „- Urcă-te pe dulap, la treabă, n-am să-mi pierd auzi, să stai acolo până vin eu! şi anchetatorul ieşea din toată ziua cu tine! Spune, o cunoşti, desigur, pe tipa asta!? cameră. Intra un altul: - Ce cauţi, mă, pe dulap? Dă-te Pe masă aşeză o fotografie jos! De ce te-ai urcat pe dulap? Urma bătaia şi al doilea de unde Monica îi zâmbea ieşea. Să nu te mai urci pe dulap! Intra primul: - Ce ţi-am conspirativ. Nu ştia când şi cine a făcut poza, dar era la fel de frumoasă. Se simţea puternic, mândru şi încântat de prezenţa acelei femei frumoase în viaţa lui. Chiar atunci ar fi dorit să-i fie în preajmă, s-i simtă nemaipomenita catifelare a pielii… – N-ai de gând să răspunzi? De ce m-ai pedepsit, Doamne, de ce m-ai sortit să întâlnesc numai cretini, hoţi, spus eu, mă, să mă aştepţi pe dulap? Iarăşi bătaie. Urcă- şmecheri şi criminali? Ne apucă te! şi ieşea din cameră. Intra al doilea: - Ce cauţi pe ziua de mâine! Răspunde! dulap? Dă-te jos şi bătaie, bătaie şi urcă-te, coboară-te şi – Îmi cer scuze, domnule bătaie…” O zi întreagă şi a doua zi la fel. comisar! Mi-am amintit de ea. Din caruselul amintirilor obsedante l-a scos O cunosc şi dumneavoastră comisarul. Ovidiu, rămas parţial conectat, tremura. ştiţi, deja, aceasta! De ce mă – Nu mă urc pe dulap, nu mă urc! Să nu mă loviţi, mai întrebaţi? n-am făcut nimic, sunt victima unei confuzii! Nu mă urc – Fă-mi zilele uşoare, pe dulap! acceptă să fiu eu anchetatorul, – Încetează vorbăria asta cu dulapul! Taci odată, nu mă întreba tu pe mine! Deci o cunoşti. Şi dacă o cunoşti şi omule! Ce-ai cu dulapul? mă respecţi povesteşte-mi totul – Nu mă urc pe dulap!... despre ea, tot ce ştii despre Două palme l-au trezit şi, rămas împietrit, familie, prieteni, iubiţi. Să nu rememoră criza isterică prin care trecuse. Nu se ruşină, uiţi de legătura voastră! Totul! adolescentul putea să se teamă, el nu! Palmele au produs o ruptură, teama rămăsese pe ţărmul celălalt, el trecuse, 28 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză – De o jumătate de an suntem prieteni şi facem – Nu văd rostul, n-am dragoste! ucis-o eu, accept doar cu hotărârea Tribunalului! – Naivule! – Mă, deşteptule, avem – Cum credeţi, domnule comisar, că o femeie măritată, cu şase ani mai în vârstă, bogată şi frumoasă s- ordinul Procuraturii, vrei să-l Nu eşti acuzat, ar uita la un adolescent plin de coşuri dacă nu s-ar fi citeşti? caracteristicile tale fiziologice îndrăgostit?!... – Ori perversă, ori sentiment matern. Ştiai că nu ne trebuiesc pentru acurateţea anchetei, pentru a te exclude, poate face copii? Apropo, făceaţi sex protejat? cu probe, din cercul suspecţilor. – Sunt întrebări intime. Nu mai răspund până nu – Port cu mine aflu cauza interogării mele. „Jurnalul”… Găsiţi acolo ce vă Comisarul se plimba în jurul mesei, fumând. Privea trebuie, dar este mai bună decât pe fereastră, Ovidu înţelese că nu era o cameră de o declaraţie. O copiaţi şi eu anchetă, nu avea gratii şi se afla la etaj. Începutul semnez fiecare pagină… toamnei aducea un aer obosit, liniştit, ieşit fără vlagă din – Măi omule, nu suntem canicula verii. Se vedeau ambele maluri ale râului tivite în cărţile poliţiste! E bună şi cu arbori ce începeau să se îngălbenească. Acoperişurile roşii ale cartierului rezidenţial păreau un pavaj japonez într-o grădină arsă. – Mă, băiete, întoarce-te aici, unde-ţi umblă gândurile, doamna aceasta a avut un accident grav. Regret că trebuie să afli de la mine, astăzi dimineaţa a fost găsită fără viaţă… Sau ştiai? Spusele comisarului au adus o uitare totală, niciodată nu-şi va aminti ce-a urmat după ce a înţeles nenorocirea, nu se gândea la nimic altfel ar fi ştiut la cei fugise mintea… Nicăieri! Câteva secunde n-a mai fost acolo, sau în altă parte. Nu a mai fost, nu avea nici un motiv întemeiat să mai fie… Când, în sfârşit, a auzit vocea comisarului stătea drept, în picioare, rigid şi fixa peretele opus, acolo unde se afla dulapul. Şi-a amintit chinul bunicului şi s-a liniştit. Durerea însoţeşte viaţa omului, mai aspră, ca a lui sau a bunicului şi definitivă ca a Monei… Catifeaua… o pierdere definitivă pentru umanitate. Ce puteau şti ceilalţi oameni, cum puteau bănui ei golul rămas în Creaţie odată cu plecarea ei? – Hai, răspunde, ştiai cum a murit? De unde? Nu cumva ai fost de faţă la acţiune? – O iubesc, domnule comisar! Cum puteţi crede?...

scrierea ta, dar vom cita doar pasaje, adolescenţii au nebunia descrierilor, a „sentimentalismului blegos”! Vom bea câte o cafea şi voi citi însemnările. Sper să fi fost inteligent!... dar cer prea mult pentru un îndrăgostit. Apărură cafelele şi Ovidiu întrebă: – Aici se poate fuma?

– Trebuie să vorbeşti la trecut, nu se mai poate face – Doar la fereastra nimic. Scuză-mă! deschisă, sper să nu sari, avem Comisarul vorbea la telefon şi răspunse afirmativ. parcajul dedesubt şi este Uşa s-a deschis, în cameră a intrat o infirmieră bătrână. betonat!... – Îţi va lua probe de sânge pentru grupă şi determinarea ADN-ului. ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

proză „Joi, 12 aprilie Să mori de râs! Am scris o tâmpenie, nu e de râs, este nemaipomenit! Dacă râzi, eşti cea ce te temi cel mai mult să fii! De fapt am… văzut-o prima dată, „veni, vidi, vici”! Pe scurt, ieşea automobilul galben din curte, încet, dar puternic(!), de neoprit! Eu eram acolo şi m-a ignorat, putea să-mi calce bombeurile, a oprit, pe stradă treceau, surprinzător de multe maşini pentru acea oră, aştepta să poată intra în trafic. Eu n-am aşteptat, i-am bătut în geam şi am făcut semnul cunoscut: „lasă, doamnă, geamul!” Atunci am văzut-o, vreau să fiu crezut de toţi urmaşii mei, cei ce-şi vor aminti cu evlavie şi respect de mine, am văzut-o demnă, dreaptă şi atentă. Şi atât de frumoasă! Părul „pana corbului”, tenul „spuma laptelui”, ochii „albastrul cerului”, dar, mai curând, verzi. Doar buzele prea roşii nu ştiam cum au fost descrise în baladă. „- Ce vrei tinere?” Geamul fusese coborât până la

jumătate. „- Coboară-l tot, nu te pot săruta aşa, nu-mi încape bila!” Speram să mă înjure şi să se ascundă în spatele geamului închis, să plece… Unei asemenea obrăznicii nimeni nu-i dă curs, nimeni în afara ei. Îi vedeam bine faţa amuzată cu sprincenele ridicate întrebător, asta m-a determinat să nu ezit. „- Numai să nu mă mozoleşti cu rujul!” A zâmbit, dar ezitase o secundă prea mult, nu se mai putea mişca, o prinsesem de sub bărbie şi… N-am fost violent sau disperat aşa cum se arată în filme. Nu! Doar o lipire delicată a buzelor şi… îmi vine rău când îmi amintesc, o cercetare discretă cu vârful limbii. După două secunde a oftat, s-a eliberat de mine. „- Derbedeule!” Se înroşise şi respira repede. Maşina a intrat în trafic şi a oprit la cinci metri de locul unde mă aflam, pe partea dreaptă. Grilajul porţii huruia închizându-se în timp ce-mi fixam centura de siguranţă.

Eram sigur, n-avea scăpare, sărutul acesta este ucigătorul oricărei rezistenţe. Nu s-a terminat… Afară ploua şi a oprit maşina într-o parcare. Nu mai era nevoie de ştergătoare şi picăturile de ploaie au desenat repede o tramă ce difuza imaginea. Condensul aburi geamurile în timp ce o sărutam iarăşi, în acelaşi fel demenţial. – Cum te cheamă? Măcar atât să ştiu înainte… Să-mi spui Mona! – Ovidiu! Mai târziu mi-am amintit că nu avea lenjerie intimă, dar nu i-a lipsit protecţia repede şi îndemânatic aşezată unde trebuie. Aş spune că a repetat gesturile obişnuite, în spaţiul corespunzător şi locul cunoscut, dar nu-mi era gândul la astfel judecăţi. Bucuria câştigului depăşea orice altă impresie. Poate doar catifelarea nemaiîntâlnită a feselor şi fierbinţeala… Amănuntele timpului acela vor fi descrise într-o altă pagină, anexă, aceste rânduri ar putea fi citite şi de cei sub 15 ani. Pe drumul de întoarcere sa păstrat aceeaşi tăcere, doar la un moment dat a râs arătând dinţi albi, de carnivoră: – Destinul, nici nu-ţi vine să crezi cum le potriveşte! Adică, mai întotdeauna, nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine te aşteaptă la cotitură! Nici nu m-am trezit bine din încercarea de a fixa definitiv momentul în straturile

30 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză superioare ale fericirii mele când am fost dat jos. Uluitor de calmă s-a întors – Ştii unde mă găseşti! Vezi, să nu te laşi aşteptat ca şi m-a sărutat în acelaşi fel parşiv învăţat de la mine, o mireasă nedeflorată! în toate – Când?... Maşina demarase tot aşa de galbenă. Nu copiindu-mă amănuntele. Erecţia a apărut i-ar fi stricat câteva pete roşii, dar eu am văzut trasate imediat, dar nu a fost o doar dungi subţiri, vălurite, roz. Şi chiar am râs fericit.” surpriză, gândul la fierbinţeala feselor ei catifelate cotropise Comisarul răsfoi câteva pagini apoi se concentră universul ştiut. Mâinile ei, asupra uneia dintre ele. pipăind constatau totul. „Marţi 17 aprilie. Abia astăzi a apărut la aceeaşi oră ca în ziua când o cunoscusem. Fordul galben cu dungi roz, vălurite, imaginare, produsul vibraţiilor mele nestăpânite, a ieşit din curte intempestiv, a oprit în acelaşi loc plecând imediat, în viteză. Abia am apucat să mă urc. Salutului meu i-a răspuns cu un zâmbet şi o privire rece, o combinaţie neprietenoasă, intimidantă. Tocmai voiam să spun ceva, se cădea să-mi recapăt iniţiativa pierdută, dar am tăcut îngrijorat. Rula pe „Centură” cu o viteză mult prea mare, mă temeam de un accident. A frânat brusc în parcarea de la „Million”, iar un BMV alb, 4x4, abia a evitat ciocnirea, trecând rapid pe lângă noi, cu geamăt de anvelope şi claxon afectat de fenomenul Doppler-Fizeau.

– Vino, am eu destui bani! Până la urmă va trebui să-ţi câştigi şi tu existenţa într-un fel… Nu-i suficient să fii, cum am spus? „Vârtos”. Haide, nu se mai întoarce, e prea mândru! Tipul acela a fost înlocuit de un

– Distanţa... dobitocule! i-am strigat. Agasată şi nervoasă Mona privea spre mine groaznic… eram un şoricel gata de a fi înghiţit. Vipera şuieră:

licean… ştie el cum!

– Nici bicicletă nu ai, dar o asemenea maşină! Mă întreb de ce te afli aici, de ce am acceptat să-ţi aşezi hoitul pe bancheta mea… Ce să mai spun de o cafea şi de cameră!? Ai tu bani să mă duci la Milion? Am fost odată gâscă proastă jumulită de un licean vârtos! De fapt nu ai nici un merit! Eu am fost slabă.

De fapt eram un atlet cunoscut în oraş, peste un metru nouăzeci… băteam suta şi mafiotul ar fi fost spulberat! În plus de toate şi vârtos! Asta dacă nu mă speriam de fluturi! Din faţă venea cu mare viteză un auto cu luminile, Eram prea emotiv… fază mare, intermitente. Semnaliza ceva. Claxona M-am răzbunat pentru sacadat. Şoferul părea un mafiot, ras în cap şi cu fălcile privirea de reptilă ucigaşă… A încleştate. Era aceeaşi maşină albă, scumpă. Timpul trebuit să-şi ceară iertare: trecea în muţenie, eu nu ştiam ce să spun, iar ea nu voia Ajunge, sunt sleită!” să vorbească. Am hotărât să cobor, totul sărise în aer, Altă însemnare din jurnal părea inconstantă şi agresivă, mă intimida, nu aşa păru interesantă. doream eu dragostea. Urmează partea 2/2 – Era soţul tău? 31 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

proză Dandu Briel – fragment din cartea „Roman ANTRENAMENT” apărută la Editura Nouă, sprijinul Bibliotecii Cronopedia –

de cu

Începe transformarea – Măi băiatule, tu eşti sigur că eşti bine? îl întrebă ea într-un moment de pauză, privindu-l de parcă acum îl vedea pentru prima dată, nu vrei să te odihneşti puţin, ziceai că eşti obosit? Întotdeauna trebuie să fiu un exemplu şi cei care mă privesc trebuie să aibă ce învăţa de la mine! Zis el uimit de tonul vocii lui şi amabilitatea răspunsului.

uimirea de a-l fi văzut muncind cu atâta talent şi bunăvoinţă. Dimineaţă el s-a trezit dintr-o dată şi parcă era alt om nu avea nicio urmă de oboseală, s-a îmbrăcat şi a plecat la plimbare prin oraşul îngheţat. A trecut pe la morgă dar aici nu l-a băgat nimeni în semă şi nu îl aştepta niciun client aşa că s-a dus din nou la prietenul lui bijutierul să vadă ce mai face. Acesta era tot singur că pe frigul ăsta nu prea ieşea lumea din casă şi mai ales la cumpărat de bijuterii. Ce bine că ai venit că nu am cu cine să schimb şi eu o vorbă, da ţie nu ţi-e frig că parcă nu esti prea gros îmbrăcat, să-ţi fac o cafeluţă. De ce să mă plâng dacă nu mi-e frig, nici eu nu ştiu ce am păţit dar mă simt foarte bine. Dacă vrei poţi să-mi faci şi o cafea, mulțumesc!

Mă bucur pentru tine că anul ăsta parcă ţi s-au  Ce baţi câmpii acolo, ce exemplu, te-ai prostit, înecat corăbiile aşa de cătrănit vrei să fi un exemplu pentru mine, eşti dus cu pluta? ai umblat. Mai bine du-te şi culcă-te la loc decât să spui atâtea Aşa este, dar probabil prostii! că s-a întâmplat ceva şi m-am Aşa se ducea pe apa sâmbetei o ceartă de mai întremat, dar sincer să fiu toată frumuseţea pentru care fuseseră create toate nu ştiu cauza, dar întradevăr condiţiile necesare. Se alesese praful de seara lor! acum mă simt ciudat de bine. O clipă a rămas şi el perplex. „E posibil ca fata asta Ia zi ce-ai mai făcut să aibă dreptate, uite cum am ajuns să vorbesc cu ea! zilele astea că ieri nu am prea Probabil că din cauza frigului am ajuns să fiu şi harnic şi avut timp să stăm de vorbă. bleg” Mai nimic, aşa cum şti Până târziu în noapte nu s-a oprit din treabă şi a spălat şi curăţat tot ce a întâlnit în cale apoi s-a întins pe canapea şi s-a culcat. În acel moment ea dormea de mult, în dormitor şi pe faţa ei încă mai rămăsese 32

mai lucrez pe la morgă, pe la magazine şi pe unde mai apuc că acum e foarte greu să-ţi găseşti ceva de lucru stabil.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Asta cam aşa e. Mai ţii tu minte ce planuri ne făceam noi de viitor, cum mai colindam noi lumea în gând şi pe hartă şi ce mulţumiţi eram atunci cînd mai puneam o călătorie la punct.

nu reprezintă ceva de rău ci sunt doar aşa nişte semne. Poate dacă te duci prin cartierul chinezesc să le arăţi şi Da, dar din păcate, nu am plecat niciodată din lor ai putea să vezi ce zic că ei sunt mai pricepuţi la semne din oraşul ăsta şi nici nu ştiu dacă o vom face vreodată. astea. Eu nu văd nicio posibilitate să mă mut cu Oricum îţi mulţumesc afacerea mea de aici, că barem acum mă cunoaşte că ţi-ai pierdut timpul cu lumea şi mai vine la mine, dar dacă plec, până ajung iar mine şi acum o să plec că mai cunoscut mor de foame. am de alergat. Ieri, zise Prinţul, aşa, fără nicio legătură, am avut Da’ ce vorbă-i asta că de spălat un client şi am văzut pe pieptul lui un semn tatuat care eu cred că s-ar putea să reprezinte ceva dar mi-am pierdut timpul, mi-a nu îmi dau seama ce. Pare o ciudăţenie, pot să ţi-l făcut plăcere şi oricând ai drum pe aici vino să mai vorbim. desenez dacă vrei? Aşa o să fac, zise Prinţul Încearcă dacă îl mai ţi minte, uite aici o bucată de hârtie şi un creion. Prinţul nu prea avea talent la desen dar ceea ce văzuse i se imprimase atât de mult în minte încât îi era imposibil să uite ceva. A luat foaia de hârtie şi a desenat pe ea un cerc. Apoi a desenat un S ondulat dintr-o parte în alta în interiorul cercului dar pe dos, adică aşa cum ar fi văzut în oglindă. În fiecare buclă a S-ului a pus câte un mic cerculeţ. Litera S împărţea cercul în două virgule mari dintre care una părea plină şi alta goală. Sub acest semn a desenat şase benzi orizontale din care primele cinci de sus în jos le-a întrerupt la jumătate. Uite cam cum arăta, zis el întorcând foaia spre celălalt.

şi ieşi în stradă. Vântul bătea şi împrăştia Ăsta sigur nu e tatuaj că am văzut destule la zăpada dezvelind sub ea o viaţa mea şi sunt mult mai înflorate, dar nici nu ştiu ce crustă de gheaţă pe care era ar putea fi. Cercul ăsta parcă l-am mai văzut undeva cu bine să calci cu mare grije. toate că nu sunt sigur, dar semnul de dedesubt îmi este Era foarte mulţumit că total necunoscut şi nu înţeleg ce vrea să fie. trecuse pe la prietenul lui mai Bineînţeles că Prinţul nu i-a spus nimic despre ales că acesta îi spusese că faptul că lanţul şi inelul aparţineau aceluiaş om care avea arată foarte bine şi nu mai are şi semnul. faţa aia de om leşinat şi speriat Lasă, nu-ţi mai bate capul, nu cred că are vreo de luna trecută. Şi el simţea că importanţă. Îţi las ţie desenul ăsta că poate îţi vine vreo se petrecuse ceva şi se idee. schimbase ceva dar nu putea Aşa sunt unii oameni, trăiesc cum trăiesc şi să-şi dea seama ce anume. după ce mor lasă în urma lor tot felul de mistere cu Oricum se simţea mult mai care să ne batem noi capul. Totuşi cred că semnele tale bine şi parcă şi mintea lui era mai limpede şi nu mai vedea ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

proză totul în negru. Ceea ce părea totuşi să-l îngrijoreze Zău dacă înţeleg ce te puţin era pielea lui care parcă se mai albise şi care îl deranjează! făcea să pară palid şi puţin bolnav în totală contradicţie Cum adică ce mă cu felul în care se simţea în realitate. deranjează, păi aşa se Mergea acum plin de viaţă spre casă unde sigur că vorbeşte cu o doamnă, ce mă avea să fie iar certat şi nici nu mai conta motivul. Pentru faci pe mine capul familiei, el o ceartă îi dovedea că nu locuieşte singur şi că totuşi care familie, tu eşti bolând, îşi împarte viaţa cu cineva. Pentru o clipă iar a avut noi nu suntem nici însuraţi, senzaţia aceea stranie de ieri că nu merge pe drumul cum să fim noi o familie? cel bun şi că nu în partea aceea este casa lui. A trecut Să nu-mi zici acum că peste acest moment şi a mers mai departe dar pe vrei să-ţi cad în genunchi şi să măsură ce se apropia de casă acest sentiment creştea te cer de nevastă după ce stăm şi părea că nu-i dă pace. Nu mai pricepea nimic, de atâţia ani împreună şi mergea spre casa lui şi parcă nu mergea bine şi totuşi niciodată n-am deschis mergea mai de parte. Nici nu avea de ales că nu subiectul ăsta. cunoştea un alt loc în care s-ar putea duce şi poate totul Ce naiba să fac eu cu ar avea o explicaţie dacă ar vrea să plece undeva în lume, tine, că nu eşti bun de nimic, eu alerg toată ziua prin oraş şi tu te plimbi pe străzi şi mai umbli şi cu morţii ăia! Lasă-i în pace că nu ţiau făcut nimic şi să nu zici că ţi-ar place mai mult să stau cu tine acasă! Nu ştiu cine te-a stricat aşa, că până acum veneai, beai de te rupeai, te îmbătai ca orice bărbat normal şi te culcai iar acum parcă te-ai prostit şi nu mai eşti tu!

dar aşa ceva era exclus. Cu aceste gânduri în minte s-a apropiat de casă Eu cred că oamenii au şi a intrat înăuntru închizând încet uşa în urma lui. dreptul la o perfecţionare Probabil că broasca uşii era în directă legătură cu gura continuă şi nu au nevoie de Prinţesei că imediat se auzii: plafonare. Umbli de azi dimineaţă şi eu stau singură şi-mi Dacă ai fi beat aş zice să bat capul cu toate problemele casei! vorbeşti aşa cu mine dar treaz Nu eşti tu capul familiei scumpa mea. mi se pare chiar o neobrăzare, Îţi dau eu o scumpa mea de nu te vezi, aşa să tu nu te auzi cum vorbeşti, ce-i vorbeşti cu alea de la cărciumă nu cu mine! aia „perfectâţiune‟ sau cum ai tu nu vezi că ţi-ai Dar cu tine cum să vorbesc, dacă nu te superi zis, pierdut minţile! matale de întrebare?

Ideea este că toată Auzi, cică „dacă nu te superi matale” da ce eu sunt matale a ta! Mie să-mi termini cu prostiile astea şi lumea trebuie să înveţe din să-ţi revii odată că mă înebuneşti cu felul ăsta de a vorbi! greşelile proprii şi să se autodepăşească.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Mai lasă-mă cu prostiile tale că nici tu nu la apă şi acum erau mai scurţi. înţelegi ce vorbeşti, mai du-te şi plimbă-te şi după ce îţi „Probabil că din cauza asta îmi este şi aşa de frig la picioare! revii să te întorci acasă! Aşa voi face Prinţesa mea, ţi-ai mâncat salamul Ce înseamnă materialul prost, cum l-am udat puţin prin de ieri sau ai mai lăsat ceva? zăpadă a şi intrat la apă, Poţi să-ţi mănânci tot salamul că eu nu am probabil că ieri când am spălat nevoie de el şi să te duci cu el cu tot la plimbare că te-ai cu furtunul să mă fi udat pe prostit de-a binelea! pantaloni şi abia acum am Prea bine doamnă, zise Prinţul şi după ce a văzut că mi s-au scurtat.” Şi-a băgat în buzunar ultimele bucăţele de salam şi de pâine lăsat pantalonii mai pe şolduri a ieşit pe uşă şi a plecat pe jos să-şi limpezească minţile. ca să ajungă să-l acopere şi pe „Are şi ea dreptate se gândea el mergând, ce naiba glezne şi a plecat mai departe. mi-a venit să vorbesc aşa cu ea! E fată bună şi nu trebuia Avea acum senzaţia că îl strâng să o supăr în halul ăla... Dar pe de altă parte şi pantofii dar nu erau noi aşa perfecţionarea omului este foarte necesară şi mai ales că nu le-a mai dat nicio utilă chiar și în viaţa de familie... Uite ce gânduri îmi importanţă. vin, parcă sunt blestemat, de unde şi până unde am ajuns eu, care practic sunt un amărât, să folosesc cuvinte pe care nu le-am folosit niciodată?... .Trebuie să ne folosim la maxim inteligenţa şi toate resursele de gândire... .E clar că sunt bolnav, dar poate că o noapte bună de somn îmi va aduce liniştea... Acest oraş nu mai este pe măsura viselor şi posibilităţilor mele... Bine că nu mă aude cineva cum gândesc că m-ar duce direct la balamuc. E clar că trebuie să mă culc... ... Iar atunci când mă voi scula voi fi alt om şi perspectiva mea asupra vieţii va fi complet schimbată... Eu nici măcar nu vreau să fiu alt om ci vreau să mă păstrez mereu acelaşi... ..Omul este destinat unui drum care merge continuu spre perfecţiune... Acum nici măcar nu pricep ceea ce îmi trece prin cap, m-aş duce la un doctor dar costă prea mult pentru buzunarul meu şi mă gândesc că dacă ceea ce îmi vine prin minte nu-mi face rău la stomac sau în alte părţi o să mă obişnuiesc şi n-o să spun la nimeni şi atunci nu se va observa că mam prostit de tot. Am înţeles că totul este să-mi ţin gura şi viaţa mea va reveni la normal... În curând voi părăsi acest oraş micuţ şi mă voi duce la casa mea... Asta cu casa mea chiar că m-a dat gata, păi unde este casa mea mai mult decât aici.” Simţea cum frigul îl pătrunde pe la picioare şi îi îngheaţă gleznele. S-a aplecat să-şi mai ridice ciorapii şi a văzut, cu uimire că pantalonii îi intraseră ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

În timp ce mergea a ajuns în dreptul clădirii bibliotecii publice. Nu intrase niciodată acolo şi nici nu avea de ce că nu era un pasionat cititor de cărţi şi ceea ce citea el din când în când erau ziarele vechi pe care le mai aduna de prin coşurile de gunoi aşa că niciodată nu era la zi cu evenimentele. Biblioteca era deschisă şi după ce s-a uitat puţin la afişele de pe pereţi s-a hotărât să intre în hol să se încălzească puţin. Bună ziua, a auzit de cum a intrat, doriţi să

proză împrumutaţi o carte sau mergeţi la sala de la o masă. În sală era cald şi lectură? L-a întrebat o domnişorică ce stătea la un lume puţină iar fiecare era cu birou chiar la intrare. nasul în cartea lui. Şi-a scos „Dacă împrumut, se gândi el probabil că v-a trebui căciula, fularul, haina şi s-a să o iau şi să plec iar afară în frig, dar dacă mă duc la sală aşezat la locul lui şi a deschis o să stau la căldură” cartea. Era un roman de dragoste şi nici măcar nu s-a Mă duc la sală. uitat la titlu. A început să Atunci mergeţi drept înainte şi acolo găsiţi tot ce citească tacticos cu gândul că vă trebuie. imediat ce se va încălzii v-a „Ce să-mi trebuiască că eu vreau să mă încălzesc pleca spre casă. Trei ore nu s-a puţin şi apoi să plec mai departe” mişcat nici de pe scaun şi nici Bună ziua, l-a luat în primire o altă domnişoară, nu a ridicat privirea din amplasată chiar la intrarea în sală, aveţi fişă la noi? carte. După aceea a închis N-am nimic la dumneavoastră, pentru ce îmi cartea şi s-a gândit: ,,Cam trebuie fişă? În cazul în care vă place foarte mult o slabuţă, puţinele personaje nu erau caracterizate de autor prin acţiunile lor şi nici nu-şi relevau propria personalitate”, Imediat ce i-a trecut prin cap acest gând s-a şi speriat. „Cum de pot să am eu astfel de idei şi să folosesc chiar şi în gând un astfel de limbaj”... „ După ce că n-am citit o carte, de la cap la coadă, în viaţa mea, acum când am făcut-o m-am exprimat şi asupra conţinutul ei din punct de vedere literal” carte şi doriţi să o luaţi acasă noi trebuie să o trecem pe fişa dumneavoastră. „Ce bine ar fi dacă aş Nu va fi cazul că nu voi lua nicio carte acasă o putea să-mi opresc gândurile să stau puţin să mă uit prin rafturile astea şi apoi o să şi să nu mai folosesc un plec. astfel de limbaj. Culmea este Se şi gândea el ce faţă ar fi făcut prinţesa lui că eu înţeleg perfect modul dacă îl vedea că intră în casă cu un teanc de cărţi la meu... .de exprimare dar subţioară şi se pune pe citit şi nu pe sforăit. probabil că multă lume se va Atunci vă las să vă alegeţi ce doriţi, dacă aveţi speria dacă mă va auzi” nevoie de vreo îndrumare mă găsiti chiar aici. „Şi acum, chiar aşa, ce

Mulţumesc, a zis el şi s-a îndreptat spre primul mi-a venit să vorbesc despre raft care i-a ieşit în cale. cartea asta, am citit-o şi A început să se uite la cotoarele cărţilor, lucru gata, nu m-a impresionat absolut inedit pentru el şi pe care nu-l mai făcuse deloc autorul şi nici contextul nu a fost niciodată. N-a mai stat mult pe gânduri şi a ales o ambiental iar între carte mai micuţă şi cu ea în mână s-a dus şi s-a aşezat extraordinar Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză personaje părea iniţial că există o stare ireconciliabilă! Maria Giurgiu Cred că pe ziua de azi am fost suficient de elocvent şi concis!” S-a ridicat de la masă, uşor speriat, s-a îmbrăcat la loc şi după ce a pus cartea pe Viziunea terorii raft a ieşit din clădire. Fata de la biroul din sala de lectură s-a mai uitat la el din când în când şi era uimită Lanul acela verde se de modul rapid în care dădea paginile. Puţini așternea înaintea privirilor, cititori versaţi puteau citii atât de repede. Iniţial a necuprins și unduitor în crezut că doar răsfoieşte cartea, dar urmărindu-i adierile serii, asemeni unei mări mişcarea ochilor a sesizat că nu scăpa niciun rând. de smarald. Prin trupul său Afară se întunecase şi noaptea începea să-şi frica își croise cărări de scăpare impună drepturile. Perioada asta din an era cea mai în toate direcțiile. Ne țineam de neplăcută mai ales dacă era şi frig şi întuneric. Noroc mână și Tu mă îndemnai cu că pe străzi funcţiona iluminatul public. teamă-n priviri să fugim, fixând A ajuns acasă şi nu a mai dat nicio peste crestele valurilor verzi, importanţă sentimentului care îi tot venea şi din care rezulta că nu merge pe drumul cel bun. A ajuns, a intrat şi a fost preluat de la trecerea pragului: Pe unde ai fost băiete şi de unde ai tu alte ghete? Dar n-am de loc alte ghete! Mă, tu crezi că eu sunt proastă şi nu-mi dau seama dacă cineva umblă pe tocuri mai înalte sau nu! Nu vezi că ai ajuns să fi cu aproape un cap peste mine! Eu cred că tu te-ai tasat şi ai început cu creierul, că eu n-am alte ghete dar văd că este evident şi fără drept de tăgadă că diferenţa de înălţime dintre noi a crescut, dar nu e din cauza mea, probabil că ţi-ai pus papuci fără toc.

vârfurile groase, crestate pe Tu ai orbul găinilor de nu vezi că eu sunt în margini ce dispăreau lățindu-se pantofii mei obişnuiţi şi nu am papuci în picioare. către sol, dincolo de raza Bine, zise el şi s-a trântit pe un scaun, după ce privirilor în adâncimile şi-a agăţat hainele la cuier, las-o baltă că nu am niciun unduioase ale lanului. Înaintau chef să mă cert cu tine acum pentru tot felul de prostii. în coloană, asemeni unui front E târziu şi vreau să mă culc. de asalt. Priveam și mă Eu rămân la părerea mea că ai luat-o razna şi sper minunam de perfecțiunea să te văd că-ţi revii cât mai repede, îi spuse ea în timp ce simetrică a crestelor mișcătoare el se îmbrăca pentru culcare. de un verde întunecos, lucioase, „Dacă i-aş spune că am fost şi la bibliotecă cred că neînțelegând încă de unde ar chema imediat salvarea” se gândi el în ultimul crescuse teama-n privirile tale moment înainte să adoarmă. și în alergarea haotică a grupurilo de fugitivi, prin labirinturile tăiate în coastele lanului nesfârșit. Le ghiceam ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

proză doar existența din mișcarea spicelor înalte și din murmurul asemeni vuietului îndepărtat al unui puhoi nestăvilit de neliniște. Viața era scufundat întrun abis de incertitudini și terorismul se cuibărise și împuiase în Regatul Unit al Spiritelor Libere. Cărările în lan erau drepte și se ramificau în toate direcțiile ca o pânză de păianjen uriaș. Mă îndemnai asudând prin toți porii teroarea:

acesta, după aceea dispar în infernul de unde au ieșit, nelăsând urme, sau naiba știe! Se pot insinua ca otrava perfidă în adâncul nostru, pe calea semințelor de frică ce prind rădăcini în noi, fără ca să ne dăm seama ce ni se pregătește.

– Dar unde sunt liftele – Hai mai repede, că ne prind din urmă! Să ne astea spurcate? Eu nu le văd... ascundem din calea urgiei! Aleargă pe acolo! eu... Și zicând acestea îmi indicai o cărare, pe unde nu se Încep să le disting formele vedea nici țipenie de vietate, ci doar înspăimântătoare mișcătoare și să cred că le tăceri în negura Umbrei. Eu te întrebam: – De cine fugim? Ne vom pierde în labitintul terorii, întrevăd în spatele spaimei ce dacă nu deții cu tine, firul Ariadnei. N-aș dori să fug așa mă învăluia insinuantă, tăcută ca un nor peste suflet. Creșteau din panică, neîncredere, din credința prea slabă într-o protecție divină ce dispărea în ceață, eclipsată de sugestia fricii...

în neștire până la capătul zilelor... – Haide mai repede, să fugim departe, cât mai departe!!! Nu-i vezi cum vin de-a valma, cohorte de demoni evadați din infern? Pandora a deschis cutia și i-a eliberat. Năvălesc printre noi mimetizați și apoi își dau pe față arama. Ne-au invadat și nu se mai sfiesc, să se arate privirilor noastre. Sunt mutaforme. Au luat înfățișări de oameni ca să ne studieze. Sunt bine organizați și foarte determinați să ne transforme în fiare veșnic hăituite... Monștrii vin să ne extermine pacea sufletelor, iubirea de libertate încrederea și credința. Se ivesc pe neașteptate, din văgăunile lor neștiute, inoportunându-ne în momentele când ne credem în siguranță și lăsăm garda jos, să gustăm clipele de libertate și pace, atât de efemere în aceste vremuri tulburi. Lovesc lansând blitzuri ca 38

Întrezăresc și eu acum formele, la început confuze umbre grotești și apoi tot mai clare, mai vizibile cum își agitau amenințător cozile mai înalte decât lanul. Acum când Tu miai condus pașii pe tărâmul spaimei, am început să le întrezăresc strategia. Se materializează din spirite inferioare ale lumilor învizibile ce populează văzduhul, hrănite de energiile fricii și temerilor noastre și cresc... și cresc până devin demonii ce pun stăpânire pe lumea și spațiul nostru vital. – Iată-i! Aliniați în plan de atac, mii de forme ce-mi păruseră mai înainte inofensivele rădăcini ale unei păduri de mangrove, încet...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză încet se metamorfozează sub privirile sufletelor cotropite de spaime nedefinite în mii de entități cu forme monstruoase, bântuindu-ne. Au fețe urâte, greu de privit, ochii răi cu priviri ce îngheață sângele și câștigă teren implacabili, organizați în batalioane. Un front amenințător înaintând ca un tăvălug de teroare peste ogorul acela unduitor al vieții noastre cotidiene, care întru-nceput promitea recolte îmbelșugate și bucurii. Amenințarea... începusem să-i simt răsuflarea la doi pași în spatele meu și continuam să alerg haotic pe urmele Tale, cuprinsă de teroare la fel ca tine și ca toți fugitivii. În timp ce alergam mereu înainte, laolaltă cu clipele ce curgeau inexorabil în aceeaș direcție, duse de roata vremii, un fulger slab mi-a scurtcircuitat mintea și mi-a trezit memoria, ridicând vălul ce căzuse peste amintiri. Curgeam și noi în cercul vieții spre o țintă de neatins, răspândiți anapoda pe cărările labirintului, tăiate în lanul terorii, speriați de nedefinitele spaime dinlăuntrul Umbrei noastre. Ne temem de întunecimile Umbrei, de lipsa Luminii Călăuzitoare pe care la o anumită cotitură a Cărării Întortocheate am pierdur-o din vedere, amăgiți de himerele semănate pe cărare. Di ntr-un colțișor uitat mi-a răsărit în minte o lumină îndepărtată ,clipind asemeni unui far, mărturie sigură a unui țărm pentru corăbiile în derivă. Am făcut loc sclipirii aceleia în cămara minții, unde se instalase ca la ea acasă teama și mi-a amintit cum odată demult mă învățase mama, ca atunci când mi-e frică, să-mi amintesc să spun în gând de trei ori „Tatăl nostru”. Am început să spun rugăciunea și pentru o clipă teroarea s-a tras deoparte. Atunci, în gând am continuat iar și iar să recit cuvintele magice și frica vrând nevrând a trebuit să le facă loc, devenind tot mai mică. Ooh! Aceasta era salvarea! Regăsisem în sfârșit Lumina Călăuzitoare. Ea era singurul talisman care mă ajuta să calc fără frică în întunecimile Umbrei mele.

– Oprește-te și repetă odată cu mine rugăciunea! Acum! M-ai privit neânțelegând la început și ai început să repeți mașinal, odată cu mine „Tatăl nostru”. Unica preocupare a tuturor era fuga, fuga din fața norului acela de lăcuste devoratoare de idealuri și valori ale societății Regatului Unit al Spiritelor Libere. Demonii sinucigași continuă să ne învăluie într- o pâclă confuză,

paralizantă rațiunile și sufletele asemeni veninului curara. Pe noi însă nu mai reușesc să ne înspăimânte. Au început să li se estompeze formele și treptat sau retras în lumea lor nevăzută.

Lanul se așternea acum unduitor și de necuprins cu privirile, legănându-și spicele – Stai! Îți zic și Tu mai mult mort decât viu te-ai coapte în voia vântului călduț, oprit o clipă, să-ți tragi răsuflarea. Mi-ai aruncat o privire aducând în nările noastre încețoșată de spaimă ca după aceea să încerci din nou, să miresmele promițătoare de pâine caldă. mă târăști în cursa fără sfârșit, după tine. – Hai, vino! Nu te opri, că ne ajung! 39 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

debut debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene (10) Partea X - Răscruci Auzea zgomote înfundate, dar nu reuşea să-şi comande corpul să se mişte. Încercă să-şi deschidă ochii, dar şi asta era în zadar. Şi de parcă doar această strădanie a fost suficient să o epuizeze, căzu înapoi într-un somn fără vise.

o făcură să îşi ridice privirea. Nu-şi putu opri zabetul slab şi încercarea de a rosti ceva la vederea celui ce se apropia. – Șșșș, nu te forţa copilă, spuse Gall, Marele Înţelept. Păstrează-ţi forţa. E de mirare că te-ai trezit aşa de repede după încercarea prin care ai trecut. Să te lupţi cu un dragon, chiar şi cu unul pui, e ceva din care nu scapă cu viaţă nici unii războinici.

Din când în când se strecurau până la ea voci murmurând, foşnet de material sau frunze. Dar înainte să Nerys-Randa închise le poată înţelege pe de-a-ntregul, dispăreau ca o himeră ochii, nu reuşea să îşi dea şi ea se întorcea înapoi în bezna odihnei. seama de ce sentimentul ce-i inundase pieptul semăna întratât de mult cu uşurarea. N-ar fi fost mai simplu ca Marele Înţelept să ştie tot?! Dar nu reuşi să îşi răspundă fără vreo urmă de îndoială, aşa că îşi ridică din nou privirea spre chipul Marelui Înţelept. O privea atent, părând că citeşte ceva în ea, apoi zâmbi şi continuă. Nu ştia cât trecuse până reuşise să se smulgă din neputinţă, dar când o făcu, ochii i se deschiseră spre un loc familiar. Era înapoi în sălaşul Învăţaţilor, ba mai mult chiar, într-una din încăperile marelui Învăţat. Dădu să se ridice dar nu reuşi decât să-i facă pe cei din jur atenţi. Urmă un val de agitaţie care o lasă sleită. Surpinzător, nimeni nu o întrebase cum de ajunsese aşa, şi nici ea nu avusese puterea să lege mai mult de două cuvinte. Pe care oricum fusese nevoită să le rostească la întrebările vindecătoarei ce îi dăduse să soarbă din mai multe poţiuni decât văzuse în toată viaţă ei de până atunci. Iar acum se făcuse linişte.

Îşi lăsă pleoapele să se închidă, deşi ştia că nu va mai putea adormi. Ar fi vrut să ofteze, dar până şi respiratul îi părea o povara. Foşnet grăbit şi paşi apăsaţi

- Am ştiut mereu că nu vei urma cărările obişnuite pentru noi, cei din tagma învăţaţilor. Dar cumva nu mi-am dat seama cât de mult vei ieşi din cutume. Nu, nu te încrunta copilă, nu e o dojană. Nu ştiu dacă aş putea so zic de faţă cu alţii, dar te asigur că o cred o virtute. Înţelepţii trebuie să cunoască oricât se poate cunoaşte şi apoi să judece. Nu există cibzuială desăvârşită, dar singurul mod în care putem spera că judecăm cât putem de drept este să ne ieşim din matcă. Şi tu mereu ai

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut arătat că ai această putinţă. Deşi uneori, asta costă.

preţ de atât timp, pot spune că e cu adevărat o povara pentru Surâse şi o strânse de mâna, într-un gest care îi mine. Nerys-Randa nu îşi putu dădu putere Nerys-Randei, umplând-o în acelaşi timp de umbra remuşcării. Aproape că era mulţumită că nu putea opri un zâmbet şi Gall exclamă vorbi, din moment ce încă nu ştia ce anume vroia să-i victorios: zică Marelui Înţelept. Dacă s-ar fi putut mişca, probabil că şi-ar fi frânt mâinile încercând să găsească calea corectă, şi Gall ar fi citit-o fără tăgadă. Încerca să îşi concentreze energia în a respira normal şi o străfulgeră gândul că nu şi-ar fi imaginat vreodată că neputinţa îi va fi scut. Şi totuşi, asta i se întâmpla acum.

– Vezi! Acum ai zâmbit de-a binelea! Îţi vei reveni în scurt timp, sunt singur!

Apoi, învârtind absent între degete o şuviţă din barbă, păru că se pierde în propriile Îşi alungă gândurile şi îl urmări pe Marele Înţelept gânduri, doar ca o clipă mai prin încăpere. Cu mersul apăsat şi trupul precum un târziu să continue: trunchi, inspira blândeţe şi rezistenţă. Mereu parcă – Poate că nu trebuia să neschimbat, încă de când era copilă. Singura diferenţă era că, acum, la vârsta maturităţii, îl ajunsese în statură şi nu mai trebuia să ridice privirea spre ochii argintii, străjuiţi de sprâncenele cărunte, asemenea părului ce şil purta împletit pe lângă ureche. Gall se depărtase de ea şi ajunsese spre raftul de scrieri, alese una şi trecu cu privirea peste ea, ca într-o doară. Apoi o închise la loc şi îi zîmbi tinerei. – Probabil te întrebi cum de eşti aici? Aşteptă până când Nerys-Randa reuşi încuviințeze cu un gest scurt al capului, şi spuse:

să

– Am sosit imediat după ce acel Tiarna, Enki, aşa am înţeles că îl cheamă, te lăsase în grija vindecătoarei. Era aşa uimită de povestea cu puiul de dragon că rămăsese ţintuită lângă ţine, fără să se hotărască unde anume să te aşeze. Fie vorba între noi, cred că nu s-a mai întâlnit cu o secătuire de energie din tinereţe. E adevărat, aşa ceva întâlneşti mai des când vindeci războinici.

mă fac înţelept ci vindecător. Mereu am crezut că un zâmbet adevarat poate avea acelaşi efect de tămăduire ca unele poţiuni.

Se apropie din nou de Marele Înţelept Gall, făcu un gest din mâna, dând tânară şi găsind locul de unde o parcă la o parte gândurile ce-i năvăliseră în minte şi veghease vindecătoarea, se continuă: aşeză în el. Apoi, dând din cap, – Oricum, cred că şi-a împlinit fără tăgadă ca cum tocmai ce răspundea îndatoririle. Până la urmă revenirea după doar o zi şi-o unei proprii întrebări, spuse noapte se datorează cu siguranţă atât ţie cât şi ei. Aşa că mai departe: i-am spus să rămâi aici, unde pot sta prin preajma. Ştiam – Ieri, mi s-a părut că că şi după trezire vei fi slăbită, şi eu sunt mai mult decât zăresc pe cineva străin. Par dispus să umplu tăcerea cu vorbe. Până la urmă, auriu, trup înalt şi un arc cât meditaţia are beneficiile ei, dar să nu vorbesc cu nimeni mine de mare. Am înţeles că el ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

debut ar fi tiarna Enki. Nu l-am zărit bine, dar îmi părea Gall închise pentru o clipă cunoscut, deşi numele nu ştiu să-l mai fi auzit. Poate că l- ochii şi scutură uşor din cap, am văzut la curtea regelui Phyllo, deşi regele în ultimul ştergându-şi de pe chip timp nu s-a arătat dornic să îmi audă poveţele. încruntarea. Reveni plin de – Mă-ndoiesc, veni în şoaptă răspunsul Nerys- zâmbet cu privirea la NerysRandei, uimită că gândurile sale avuseseră puterea să Randa, rupându-se cu totul de gândurile ce tocmai le alungase. prindă voce. – Şi, spune-mi copila, despre ce ai vrea să îţi vorbesc? Mă gândeam că ar trece timpul mai repede dacă vorbim, sau mai bine spus... dacă vorbesc eu. Aşa te ţin ocupată până – Îţi mulţumesc copilă, dar adevărul este că regele când reuşeşti să îţi recapeţi Phyllo pare bântuit de nişte gânduri din care nu vrea să puterile. Ştiu că nu e ceva ce a iasă. Şi gândurile duc la fapte, şi uneori faptele nu duc la apărut în discuţiile noastre prea des, dar secarea energiei nu este ceva de glumit. Dacă ţi se întâmpla în timpul luptei cu puiul de dragon - clatină din nou din cap, alungând imaginea ce părea să-l bântuie - dar hai să vorbim despre altceva. Despre ce ai vrea? Gall, îi atinse scurt mâna, şi îi zâmbi împăciuitor. Apoi îşi duse privirea spre fereastra prin care se zărea pădurea. Razele lui Dai străluceau puternic şi, din când în când, printre foşnetul frunzelor, ajungeau până la ei murmur de voci din grădinile de studiu. Bătrânul oftă, şi lăsând să mai treacă o clipă de tăcere rosti:

Nerys-Randa îşi simţea gura uscată şi buzele amorţite, dar se concentră şi spuse într-o voce ce părea mai puternică lucruri bune. Şi când nu-ţi doreşti consiliul înţelepţilor, decât acum câteva clipe: – Despre legende. de obicei nu vrei să ţi se spună că greşeşti. Gall îşi trecu degetele Nerys-Randa nu îndrăzni să explice că rostise acele vorbe pentru că se-ndoia că îl văzuse vreodată pe Enki, cu peste barba lungă ca cum aşa atât mai puţin la curtea regelui. Şi-acum, prinsă de căuta o legendă potrivită. În cuvintele îndrumătorului său, aşteptă că acesta să spună câteva momente, ochii îi mai multe. Dar Gall, păru să ducă restul conversaţiei în sclipiră şi zâmbi, spunând: sine, privind undeva dincolo de orizont, lăsând – Care legendă să fie mai încruntarea să se nască în cute pe chipul său, arareori potrivită, decât cea de început? umbrit. Ştiu că încă de mică îţi plăcea să auzi legenda planetelor ~•~•~•~ Ar fi vrut să-l întrebe mai multe, acum că îl auzise şi gemene...

Era spusele lui sunau îngrijorător de mult cu ce îi spusese Enki, Dar nu îndrăzni altceva decât să îl privească fix, timp, pe mult mai aşteptând următoarele sale cuvinte. rămânea

acum foarte mult când Dai strălucea puternic că acum şi pe cer de două ori

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut mai mult ca acum. Pe atunci nu existau două planete, ci una singură. Nu se ştie exact cum se chema acea planetă, avea un nume ce se spune că ne-a fost şters dintre cuvinte. Nedemni să-l mai rostim. Pe pamâturile acestea erau tot soiul de fiinţe, ca noi, ca dragonii şi multe alte vietăţi. Și era condus de două spirite surori. La chip erau identice. Doar că una avea părul auriu în care se împleteau şuviţe întunecate, cealaltă avea părul întunecat cu fâşii aurii împletite. Prima se numea Jord şi avea puterea să manuie obiecte, materie... fie că era vorba de trunchiuri, pietre sau pământ. Iar cea de-a doua se numea Phyllo, iar ea mânuia plantele, fie ele mici ca iarba, sau mari precum arborii străvechi, cei ale căror trunchiuri pot fi cuprinse doar de cel puţin patru ca mine.

Tot atunci au dat fiecărei tabere darul pe care îl credeau mai de preţ, şi i-au lipsit de ajutorul celeilalte puteri separând de-a pururi cele două lumi, la o distanţă de cer. ~•~•~•~ Ce şi cum s-a întâmplat după, s-a pierdut în negura uitării sau se mai găseşte prin alte frânturi de legende... dar asta este legenda despre cum sau născut planetele gemene.

Nerys-Randa ascultase de nenumărate ori legenda şi Şi trăiau cu toţii în armonie, la fel că cele două totuşi acum îi părea că o aude surori. Ele aveau grijă ca planetă să dăinuie. Jord pregătea pământul, îl curăţa de trunchiurile uscate, făurea munţi să apere aşezările de vânturi şi săpa văi pentru ape. Iar Phyllo semăna câmpii şi creştea pomi cu fructe şi păduri cât vedeai cu ochii în care să sălăşluiască dragonii. Împreună ocroteau şi hrăneau toate vietăţile care le erau lăsate în grijă. Doar că, la un timp, poporul a început să se împartă. Unii o credeau pe Jord mai importantă, alţii pe Phyllo. Mai mult, au început să le facă şi separat locuri de închinăciune, în semn de mulţumire şi preţuire. Şi încet încet, s-au făcut tabere, certându-se între ei sau încercând să facă altare mai mari, mai frumoase decât ceilalţi. Au ajuns să nesocotească ajutorul pe care îl primeau din partea celeilalte şi s-au învrăjbit peste măsură. Totul a durat mult timp, şi cu cât poporul clocotea mai mult cu atât mâhnirea celor două spirite creştea. Iar ele se arătau muritorilor din ce în ce mai rar. Cu toţii au nesocotit semnul ce-l dădea purtarea spiritelor. Până într-o zi când , cele două tabere, ce deja îşi luaseră numele de jordanieni şi phyllonieni, au ajuns să se lupte unii cu alţii.

pentru prima dată. Privea fără să-l vadă pe Marele Înţelept şi simţi cum un fior în traversa întreg trupul. Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva pe Gall, dar nu ştia exact care era întrebarea potrivită. Marele înţelept se ridicase, încercând probabil săşi dezmortesca trupul şi arunca o privire pe fereastră. Cu ochii Nu se ştie cine a fost prima victima... phyllonian, încă aţintiţi spre grădini Gall jordanian sau vreo altă vietate. Se ştie doar că la spuse: momentul când trupul neînsufleţit a atins pământul, – Nu ştiu exact cât din totul a încremenit. Cu un vuiet Jord şi Phyllo au apărut legendă s-a întâmplat cu de nicăieri şi împreună au surpat pământul, lăsând adevărat aşa şi cât a fost phyllonienii de-o parte şi jordanienii de cealaltă parte. răstălmăcit de gurile atâtor ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

debut povestitori. Dar am putea gândi că fiecare neam a luat trăsăturile propriei zeiţe. Poate că de aceea cei mai mulţi phyllonieni au părul închis la culoare, iar cei mai mulţi jordanieni auriu. Bătrânul rase înfundat şi continuă: – Ha! Şi dacă stau să mă gândesc bine, aş putea să explic şi de ce noi suntem, în majoritate, ceva mai mici de statura şi ei ceva mai înalţi. Se întoarse spre Nerys-Randa aşteptând parcă un răspuns, dar tot ce întâlni fu privirea uimită a acesteia. Socotindu-l suficient imbold, spuse mai departe: – Pentru că noi avem energie pentru plante, şi ele se află jos... iar ei pentru munţi şi deci e normal să fie mai înalţi. Râse acum de-a binelea, ignorând neînţelegerea de

pe chipul tinerei. Glasul ei însă îi curma râsul, dar Gall, cumva, nu păru surprins de întrebare: – Ai întâlnit jordanieni?! Când se aşeza din nou lângă Nerys-Randa chipul bătrânului pierduse orice urmă de amuzament deşi o privea cu blândeţea ce arareori îi părăsea chipul. O fixă pentru câteva clipe şi apoi rosti: – Unele lucruri se învaţă după numirea oficială că succesor al Marelui Înţelept. Mie unul, aşa mi s-a întâmplat, dar cred că tu poţi fi o excepţie. Nu numai că am întâlnit jordanieni, dar am călătorit de câteva ori pe Jord. Şi la fel vei putea face şi tu când va veni timpul şi te voi numi următoarea Mare Înţeleaptă. Dar pentru moment, cred că pot să îţi povestesc despre cum e acolo. 44

Planeta nu e cu mult diferită de a noastră, dovadă că la un început am fost plămădiţi împreună. Doar că la ei

găseşti mai rar păduri întinse ca aici şi mai deloc culori aşa pestriţe ca pe Phyllo. De exemplu au și ei Cat-Sithi, doar că cei de pe Jord au blana cenușie. Cât despre planetă în sine... .au mulţi munţi şi văi şi aşezări impresionante din pietre pe stânci. Au dragoni la fel de mulţi ca noi şi pot spune din experienţă... ceva mai nervoşi. Dar asta presupun că poate fi din cauza că nu au destule păduri. Cât despre jordanieni... Sunt un neam ca noi, împărţiţi în tagme, ce şi-au păstrat credinţa în Jord, aşa cum noi am păstrat-o în Phyllo. Dar în esenţă, în afară energiei, puţine lucruri ne deosebesc cu adevărat. Bătrânul îşi lasă privirea să alunece spre înaltul tavanului, căutând parcă întracolo imaginile, ce NerysRanda era sigură că le scormonea printre amintiri. Incruntandu-şi fruntea, Gall continuă: – Printre cele mai de seama ce îmi vin acum în minte sunt doar că nu poartă radd, nu-şi citesc intenţiile prin salutul cu palmele şi când îşi unesc destinele, pentru ei e deajuns că spun cuvintele... Îşi făgăduiesc spiritul unul altuia fără să aibă nevoie de preoteasă. Altfel, n-aş putea să judec că-s mai presus dar nici mai prejos. Ca aici, unii sunt buni iar alţii par că şi-au pierdut calea. Şi din păcate, ca phyllonieni, au învăţat din moşi-strămoşi că cele două

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut neamuri sunt vrăjmaşe, urzind mereu gânduri de război. Un şuierat ascuţit străbătu Chiar şi la un cer distanţă, toţi planuie înfrângerea cuiva aerul de lângă ea şi tânăra ce, la începuturile timpului, i-a fost frate... tresări. Se întoarse spre camera Nerys-Randa, fără să-şi dea seama, se ridicase pe scufundată în semi-întuneric şi perne şi îşi încleştase mâinile în cuvertura ce-o acoperea. pentru o clipă încremeni. O Ultimele cuvinte ale mentorului său o prinseseră într-atât săgeata era înfiptă în podea, încât nici nu-şi realizase reacţiile. Vocea ei nu mai trăda încă zbârnăind de forţa cu care tremur de slăbiciune, doar încordare: traversase văzduhul. – Şi va fi război?!

Îşi dădu seama că-i Chipul bătrânului se umbri şi tăcerea păru să se tremurau mâinile abia când nu întindă pe mai mult decât câteva clipe. Într-un final, Gall reuşi să desfacă nodurile funiei spuse: subţiri ce ţinea strâns un – Nu ştiu să-ţi spun, copilă. Ambele neamuri par în pergament înfăşurat pe lemnul săgeţii. Aproape că renunţă, dar vrie, căutând o armă de legendă. Dar eu mă îndoiesc... scrâșnind din dinţi îşi – Te îndoieşti că există? Marele Înţelept scutură din cap, un zâmbet amar iţindu-se pe buze. – Nu, mă îndoiesc că există doar una. Toate legendele vorbesc de două spirite, două puteri, două neamuri, două planete... de ce-ar exista doar o singură armă?! Întrebarea mai de seamă, este cine îşi va lua asupra sa povara de a ţine bălanţa în echilibru?! ~•~•~•~ Restul zilei trecuse că prin ceaţă pentru NerysRanda. Gall refuzase să se adâncească în subiect şi tânăra nu îndrăznise să iscodească prea mult. Atât cât aflase îi stăruia în minte, ca un bâzâit continuu ce nu-i părăsise gândurile, devenind din ce în ce mai puternic, de parcă din clipă în clipă avea să-i cuprindă întreaga fiinţă. De parcă era ceva ce încă trebuia să desluşească, zbătându-se să iasă din negura gândurilor ei, spre lumina înțelegerii.

concentră gândurile şi despleti şuviţele într-atât încât să poată scoate bucata de pergament. Degetele i se încleştară, gata să rupă foiţa subţire când îşi trecu privirea peste ea. Scris în simboluri, suficient de complicate încât nu oricine să le poată ştii, Nerys-Randa descifră mesajul:

Şi acum, în toiul nopţii, întoarsă în propria odaie, încerca să scape de apăsarea aproape sufocantă, pricinuită de zumzetul interior. Deschise fereastră şi aşezându-şi mâinile pe toc, îşi sprijini capul de ele. Şi privi Jordul. Pâlcuri răzleţe alunecau pe cerul planetei şi din când în când Nerys-Randei îi părea că zăreşte sclipiri Mâine, pentru ultima de aşezări. Era uimitor cum totul părea la fel de calm ca oară, voi fi în luminişul străjuit acum un anotimp, la fel de statornic că în copilărie... şi de arborii lui Dai. Te aştept totuşi nimic nu mai era la fel. Şi nici nu mai avea să fie. până la răsărit.

45 ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

portret de autor portret de autor

Voichiţa Tulcan Macovei

Florin T. Roman - scriitorul „Ce este scriitorul? Un creator de monumente morale făcute cu spiritul și cu mâna.” (George Călinescu) Scriitorul Florin T. Roman este fiu al meleagurilor arădene. S-a născut la Sebiș, licențiat al Facultății de Drept a Universității din București, este procuror, membru al Asociației Magistraților din România și al Asociației Procurorilor din România, membru fondator al Societății pentru Justiție. Este colaborator al mai multor ziare și reviste culturale din România și internaționale. A

apărut în antologii pe plan românesc dar și internațional. Are, așadar, o foarte bogată activitate literară și foarte cunoscută în același timp. Cine este scriitorul Florin T. Roman? Apropiindu-ne de paginile scrise, vom descoperi sufletul și gândurile domniei sale față de lumea în care trăiește, față de semeni, față de locurile natale și față de țara sa, România. Și nu este un lucru fără importanță să cunoști creația lui Florin T. Roman, deoarece ajungi să vizionezi profilul unui gânditor liber, curajos și încrezător în spusele sale. Prima sa carte, cu titlu și conținut sensibil și insolit în același timp, se numește „Idolii vremurilor noastre” (2010) și tratează, în spiritul adevărului și al evidențelor mileniu al III-lea, despre multitudinea de idoli (stăpâni) spirituali, fizici sau morali care batjocoresc ființa omului. Volumele care au urmat cuprind poezie: „Amare lacrimi binecuvântate”(2010); „Dulce secundă fecundă” (2012);

„Elegii și nostalgii” (2015) și proză: „România mea personală” (2012) apărute la Editura Mirador din Arad. De la creațiile începuturilor, cuprinse în volumul „Amare lacrimi binecuvântate” până la ultimul „Elegii și nostalgii”, se poate constata că Florin T. Roman a rămas același om și același scriitor. Temele și motivele poeziilor sunt reluate în toate volumele: bucuria în fața frumuseților naturii; teme și motive biblice; locurile natale; Cuvântul; sufletul; căutarea veșniciei; locul omului în lume, patriotismul. Suntem obligați să vedem că domnul Florin T. Roman nu scrie o poezie „jucăreauă” ci una a profunzimilor, în care pune probleme, dă răspunsuri sau te îndeamnă la reflecții. „Amare lacrimi binecuvântate” este volumul care cuprinde poezia începuturilor, mergând până la creațiile anilor tinereții (1984), când autorul avea doar 16 ani. Este încă o poezie tributară marilor poeți ai literaturii române, ceea ce, spunem noi, nu este un lucru discutabil, deoarece domnul Florin T. Roman se dovedește a fi un autor cult. Astfel, unele poezii poartă în ele, iată, peste timp, aerul și timbrul marilor poeți ai neamului nostru: „Noapte” în care tânărul poet se întâlnește cu Mihai Eminescu; „Sosirea primăverii” vibrând în ecouri ale lui Alecsandri; „ Furtună în noapte”, construită după metrica lui George Coșbuc. Totuși, poeziile tinereții lasă sufletul autorului să zboare spre spații noi. Deja din acei ani se prefigurează marile teme și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

portret de autor motive ale creației lui Florin T. Roman. Se profilează, încă de acum, termenii luptei dintre autor și lumea care îl înconjoară, o lume depărtată de marile valori morale care au ținut-o în echilibru atâtea veacuri: credința în Dumnezeu, în valorile creștin-ortodoxe. Apar motivele și leitmotivele specifice, care se vor regăsi și în volumele următoare: suspinul, rugăciunea, mântuirea, motivul întrebării, motivul femeii (mamă, Maică lui Dumnezeu, copilă), al lacrimei. Poeziile încep să se transforme în ample problematizări asupra existenței omului, asupra locului și rolului său în Univers. Versurile sunt subiective și devin o poezie a marilor întrebări, suspinuri cu privire la un TIMP despre care omenirea se aștepta a fi al speranței și al tuturor realizărilor. „Nu mai aveți timp/să sburați/coborând înăuntru?/Vă pierdeți timpul zugrăvind exteriorul?/Nu vă pasă că în voi/schela se prăbușește/și culorile mor/înecându-se în zid,/odată cu zidul?/Nu vă pasă?”.(Interogație 1) Volumul demonstrează o mânuire excepțională a limbii române, o folosire iscusită a tuturor registrelor acesteia. De asemenea strofa clasică se alătură textelor scrise în stil modern, cu versuri scurte, chiar dintr-un singur cuvânt, care curg spontan, asemenea gândurilor poetului. Deosebit de expresivă ni se pare poezia „Pronume demonstrative”, unde găsim un adevărat joc cu cuvintele, de-a noțiunile și conceptele. „Dulce secundă fecundă” cuprinde o lirică în care autorul accentuează temele filosofico-religioase. Dacă ar trebui să-l comparăm din această perspectivă cu poetul Tudor Arghezi, care, deși a gustat din viața monahală, a rămas mereu căutător al Absolutului, am putea spune, fără să greșim, că Florin T. Roman este omul, creștinul, filosoful și poetul care se exprimă în Numele unui Absolut perceput, cu care s-a contopit în repetate rânduri. Nu singur! Ci prin persoanele lui Iisus Hristos și ale Maicii Acestuia, Fecioara Maria. Regăsim aici teme vechi din literatura română întâlnite la poeți precum Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic: credința, sărbătorile creștin ortodoxe, învierea lui Iisus, veșnicia. Poeziile - rugăciuni sunt deosebit de profunde. Stilul liturgic te cheamă la iubire de Dumnezeu, la cunoașterea Adevărului Său. De fapt și trăirile domnului Florin T. Roman sunt comparabile, în ce privește autenticitatea sentimentelor exprimate, cu ale poeților amintiți. El crede în Dumnezeu, în puterea regeneratoare a credinței, în puterea ortodoxiei neamului românesc. Toate versurile emană puterea iubirii divine în care omul și poetul Florin T. Roman crede cu toată ființa: „Fămă, Doamne, loc de întâlnire,/Să se întâlnească în ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

mine/apostolii cu proorocii,/cerul cu marea/și soarele cu luna,/Crucea cu învierea,/dreptatea cu pacea,/adevărul cu iubirea,/dușmanii cu prietenii,/Fiu Tău cu Mama Lui.”(Rugăciune 10) Dintre temele primului volum revin aici, cu mai multă esențializare a sentimentelor, patria și patriotismul. De altfel, această temă, dezbătută în adânci ramificații ale sensului, va constitui problematica fundamentală a volumului de proză „România mea, personală”.

Cititorul cu suflet sincer și nealterat de intemperiile lumii în care trăim, va simți, cu siguranță, puterea dragostei autorului față de țara noastră, adânca recunoștință față de marile personalități ale trecutului care și-au iubit patria și s-au sacrificat pentru viața ei. (vezi poezia „România sufletului meu”). Toate versurile transmit atașamentul domnului Florin T. Roman față de valorile spirituale ale poporului român: „Cuvântul <român>/are încorporat/cuvântul <om>/. Așa că (poate) nu e corect/să 47

portret de autor spunem <România>/ci <Romenia>”. (Niște cuvinte…) Volumul de versuri „Elegii și nostalgii” (2015) cuprinde, cum ne arată și titlul, elegii- stări poetice, care exprimă nostalgiile omului Florin T. Roman. Elegia, ca specie literară, transmite sentimente de regrete, de dorințe neîmplinite, dar și de visări neîmpărtășite. Întregul volum atestă o maturizare a poetului Florin T. Roman, în sensul identificării sufletului deschis mereu spre cunoaștere, cu nuanțe noi ale unor teme și motive mai vechi. Elegiile sunt închinate anotimpurilor sau lunilor anului, dar găsim și unele dedicate satului ancestral, viselor neîmplinite sau timpului efemer. Este o poezie care pătrunde mult în profunzimea cunoașterii acestei lumi, dincolo de care poetul ne emoționează prin frumusețea diafană a tuturor elementelor descrise. Emoția se transmite prin imagini artistice spontane, dar deosebit de sensibile, ce vin direct din sufletul Creatorului spre a atinge sufletul Cititorului: „Cad

frunzele, cad tot mai în pripă,/se-aștern peste tristețeami de porțelan,/a mai trecut o clipă,/a mai trecut un an,/însingurarea mă mușcă cu dinți de vânt grăbit,/mi-s obosite visele, scheletul mi-e obosit,/cât mai am până la Tine, Doamne?/Cât a mai rămas?/Câte frunze se vor mai scutura/peste viața mea?” (Elegie autumnală) Poetul și gânditorul Florin T. Roman unește în versurile sale ancestralul cu prezentul și viitorul escatologic. El cheamă cititorul - tânăr sau bătrân - la o trezire nouă, aceea spirituală. („Sete de Adevăr”) Este doar unul dintre motivele, credem noi, ca opera domnului Florin T. Roman să devină mai cunoscută pe plaiurile românești, chiar prin manualele elevilor din școli. În ce privește volumul de proză „România mea personală”, acesta reprezintă, după părerea noastră, un volum asemănător cu „România pitorească” al lui Alexandru Vlahuță. Comparând lucrările, cititorii pot

înțelege cât de mult s-a schimbat „România noastră” din timpul domnului Vlahuță până astăzi. Avem de-a face cu un volum foarte interesant, conceput pe câteva dimensiuni, care reprezintă, de fapt, pilonii de construcție ai unui stat solid: justiția, politica, religia. Având în vedere că scriitorul este magistrat, dar, mai ales, un patriot creștin cu mare iubire de țară, considerăm foarte consistente ideile transmise. Ținând de construcția cărții, sunt extrem de grăitoare „Pietrele pentru temelia România de mâine”, în care ne întâlnim cu un scriitor patriot vizionar, care aduce în sprijinul ideilor și dorințelor sale, ideile și dorințele câtorva din marii patrioți vizionari ai neamului românesc: părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, artistul Dan Puric, părintele Ilie Cleopa, teologul Dumitru Stăniloae, filosofii Petre Țuțea, Emil Cioran, precum și marele patriot, poetul Mihai Eminescu. Aceasta este România lui Florin T. Roman: o țară construită de strămoși, prelucrată cu migală și grijă de contemporani, pentru a fi transmisă în plinătatea, frumusețea și bunătatea ei, urmașilor. Așadar, creația domnului Florin T. Roman merită să fie reținută în Istoria Literaturii Române!

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

tradiţii, datini, obiceiuri tradiţii, datini, obiceiuri 58-59

Pârlea Gheorghe

Un deznodământ cu... Părticele (sau) când dibăcia descoase gura satului În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.

presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus: – Doamneee!... Ce-ai

Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire, privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos. Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar nau de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului. Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri. – Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică. Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!... Și nu reuși nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei. – Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”. – Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să

tradiţii, datini, obiceiuri n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee! Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică vara colbul drumului până-n vârful copacilor. Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului. Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea moștenitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori

îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate. Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din sumă, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât. Văzând ea zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să

scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă. – Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’! Și Magistratul din Ceruri, cică a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii. Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății. Aflând deznodamântul demersului ei, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alese anume această pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia mamei păgubite.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cartea din sertar cartea din sertar

Aurel Conțu

Pagini de jurnal (1) Pentru omul de rând posibilitatea de a pleca într-o croazieră cu punct terminus British Virgin Island, Panama, Bahamas, Seychelles, Niue, Samoa, Nevada, Hong Kong, Caraibe etc., la bordul unui vas transatlantic, rămâne un vis, cei mai norocoși reușesc o dată în viață (cu prețul unor mari sacrificii!), beneficiul lor mărginindse, cel mai adesea, la o simplă și plictisitoare plimbare cu vaporul. Pentru mine, care călătoresc cel puțin o dată pe lună către Caraibe, lucru acesta a devenit banal, la fel și ideea de „paradis terestru”, exagerată, pe care o pun pe seama unor campanii internaționale de marketing. După ce am văzut tot ce se putea vedea rămân la părerea că nimic nu se poate compara cu locul de acasă, unde anotimpurile anului sunt anotimpuri și unde frumusețea inegalabilă a locurilor constă în diversitate. Mă las furat de asemenea gânduri răzlețe, printre care găsesc și imaginea tot mai neclară a Mariei (iubita sau amanta mea nu știu cum să-i spun, fiindcă este căsătorită!), căutând subiectul noii mele cărți, care nu se arată nici azi la „orizont”, în a doua zi de călătorie. Aud însă pe cineva bătând discret la ușa cabinei mele și mă grăbesc să deschid. Nu putea fi altcineva decât noul meu prieten, Voquin, care-mi întorcea vizita (fusese, mai degrabă, o întâlnire accidentală) de dimineață. – Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, îmi mărturisește el, făcându-și de lucru cu mâinile. Sper că nu vă distrag de la alte treburi! – Deloc, îi răspund. Apreciez că m-ați căutat! – Nu v-am spus până acum, continuă el, că sunt și eu român ca și dvs. Momentan trăiesc în Franța, dar nam uitat niciodată cine sunt. Nu vă ascund că doream s-o aflați de la mine. Zâmbesc. – Nici eu nu vă ascund că știam deja! Voquin mă privește neîncrezător. – Exclus. De unde? Pe acest vas nu mă cunoaște nimeni! – În afară de căpitan! În pașaport figurați cu cetățenie dublă! Nu știu, recunosc, cum vă numeați înainte și pe unde ați trăit? – E o consolare să v-o pot spune chiar eu, fiindcă lucrurile astea nu apar în niciun pașaport. Petru Ion

Vlașin mă cheamă, m-am născut și trăit în Galați. Eram arhitect înainte de a pleca. – Și acum? – Acum sunt un parazit, dacă pot spune așa. Moștenesc averea soției mele și călătoresc. – Atunci sunteți un om fericit! Voquin clatină din cap. – Nici pe departe. Moștenirea nu compensează pierderea Ioanei, singura femeie pe care am iubit-o și pe care încă o mai iubesc. Într-o zi a dispărut fără urmă, de parcă ar fi înghițit-o pământul! De

atunci o caut cu disperare. – Nici nu vă dați seama cât de mult vă compătimesc! – Acesta a fost doar începutul. Au urmat apoi alte dispariții inexplicabile și alte decepții. Nici nu mai știu ce să cred! Toate femeile de care mă atașez împărtășesc aceeași soartă! Și nu pot face nimic! – Există pericolul ca și Ingrid să dispară? – Nu, pentru că tocmai ne-am despărțit. Astăzi am înțeles, în sfârșit, că soarta mea este să trăiesc singur și nefericit. 51

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

cartea din sertar Se ridică vizibil marcat și-mi întinde o mână rece, umedă. – Mai rămâneți să bem o cafea! îl rog de formă, fără să insist, fiindcă în sinea mea mă bucur că scap de dânsul. – Poate altă dată, zice cu privirile în jos. Vă rămân îndatorat că m-ați ascultat! În seara asta, după miezul nopții, sunteți invitatul meu. Să nu uitați! După ieșirea lui Voquin, întrezăresc pentru întâia oară conturul viitoarei mele cărți. Povestea acestui bărbat ciudat începe să mă ispitească. Mi-l și imaginez în postura de criminal în serie, hoinărind printre paginile cărții mele. N-am timp să fabulez prea mult, pentru că ușa se deschide brutal și Thomson intră ca la el acasă (Thomson era un detectiv particular, aflat pe urmele lui Voquin, pe care-l cunoscusem cu câteva zile înainte). – Prost obicei să lași ușa descuiată! bombăni el. Eu i-aș zice pe scurt inconștiență. Cum naiba poți să fii atât

de nechibzuit în mijlocul celui mai neprietenos ocean de pe Pământ, pe un vas ca acesta și alături de atâția ipotetici nebuni, ca să nu zic mai mult, care ți-ar putea tăia gâtul fără să clipească? Ridic din umeri. – Nu-mi amintesc s-o fi încuiat vreodată! – Foarte rău. De acum înainte s-o faci! L-am văzut pe Voquin intrând și ieșind de aici! Nu-ți spun că am avut o strângere de inimă! Îmi aprind o țigară. – Cred că exagerezi. Omul mi se pare inofensiv! Și-i povestesc cele discutate. – Ioana e prima sa victimă, îmi explică el pe un ton apăsat. S-au cunoscut în timpul facultății, la București, când s-au și căsătorit. Fata provenea dintr-o familie înstărită, care, nu știu cum, îl acceptase pe Vlașin ăsta, oferindu-i, pe deasupra, și-o rentă pe viață, destul de

consistentă, cu condiția să nu se despartă de fată. Moartea unuia dintre ei n-avea niciun efect asupra rentei, aceasta revenind soțului supraviețuitor. Ioana era singura moștenitoare a unui adevărat imperiu financiar (France International!) condus cu mână de fier de către tatăl ei, cât trăise. La un an de la căsătorie, Ioana dispare fără urmă, aceeași soartă o împărtășește și tatăl ei, un an mai târziu, Vlașin rămânând și cu renta și cu afacerea. Misterul sau coincidența, cum vrei să-i zici, e că disparițiile astea s-au petrecut pe acest vas acum zece ani și au continuat regulat în fiecare an cu alte victime, numai femei, toate din Cluj. Sunt, literalmente, năucit. – Din Cluj? – Exact. Chiar de acolo vin. Fac cercetări de aproape un an la cererea familiei. Le-am găsit și pe Internet, dacă îți poți imagina! Când ești dispus poți veni să-ți arăt pozele și biografiile! Ai să te crucești! Încerc cu greu să-mi păstrez cumpătul. – Tocmai mi-a zis că s-a despărțit de Ingrid! (Ingrid fiind fata detectivului, care trăise o vreme cu Voquin, după care îmi fugeau și mie ochii!) – Și nu ți se pare aiurea? Eu cred că a mirosit ceva și încearcă să abată atenția. Nu m-ar mira să fii tu cel luat în vizor, așa că te sfătuiesc să ai mare grijă. Ține ușa încuiată și stai departe de el! Fragment din romanul în lucru, Drumul apelor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae VASILE

Clubul (4) Motto: Socialismul este ca trenul, dacă nu merge, stă pe loc, capitalismul este ca avionul, dacă nu merge, cade. (Autorul, romanul Punctul de sprijin)

Episodul 4 Domeniul Surse regenerabile de energie, dar mai ales oamenii care conduceau firme din acest domeniu de avangardă contribuiseră la alegerea sa în conducerea Clubului, astfel încât Alex se simțea obligat să intreprindă ceva semnificativ pentru promovarea acestuia. Alex cunoștea inițierea primelor demersuri în această direcție făcute de un ministru vizionar din perioada socialismului, era vorba de Mihail Florescu, de asemenea, știa că, prin inițiativa deputatului Varujan Pambuccian, se aprobaseră deja câteva acte normative în domeniu. Evaluarea potențialului țării noastre în domeniu se făcuse dinainte de 1989, prin eforturile unor institute de cercetări, rezultatul obținut fiind unul foarte promițător. Dar erau necesare investiții foarte mari, a căror finanțare era imposibil de suportat din surse interne. România nu avea atâția bani de investit!... Situația devenise contradictorie, precum altele similare în diverse perioade ale istoriei României. Dispuneam de un potențial valoros, pe care singuri nu-l putem valorifica, iar dacă apelăm la investitori străini, pierdem controlul administrării acestuia, câștigând mult mai puțin decât ne-am fi așteptat.

internațional. Într-o pauză de jurizare, a ieșit din expozița de invenții pentru o mică plimbare prin Centrul Expozițional care avea multe alte pavilioane și unde se desfășurau, în paralel, o serie de evenimente. I-a atras atenția afișul uneia dintre întâlniri care se chema „Investitii în Sursele regenerabile de energie, în România”. Deși ieșise doar să se relaxeze puțin, a intrat totuși, din curiozitate. Era prea incitantă această întâlnire să nu

vadă despre ce este vorba, eventual să ia niște materiale elaborate pentru acest eveniment, cum se practică în țările dezvoltate la asemenea ocazii. A intrat și cu gândul că va întâlni acolo niște reprezentanți ai României, pentru a schimba opinii din domeniu. Surpriză!... Nu era niciun român înăuntru! Deci, se discuta despre investiții în România, fără participarea românilor.

Era la Bruxelles, fiind membru în juriul Salonului Internațional de Invenții de acolo. Pe lângă implicarea sa în afaceri, care îl adusese într-o poziție importantă în A stat un timp liniștit în Club, avea și o semnificativă prezență în lumea sală, care era aproape goală. invențiilor, unde evoluase până la poziții înalte la nivel ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

lecturi în foileton Activitatea se desfășura exclusiv într-un fel de prezidiu – Excelent! Transmiteți unde dezbaterea era foarte aprinsă. La un moment dat, a acasă că suntem dispuși să considerat că era timpul să intervină. Discuția se purta în suportăm fondurile de limba engleză. investiții, atât pentru producere cât și pentru transport, dar faceți legislația care să ne – Scuzați, pot să am o intervenție!... permită recuperarea ei într-un – Da, vă rog. Cine sunteți? a răspuns politicos cel timp onorabil. care părea a fi moderatorul discuției.

– Sunt din România și văd că desprea aceasta este Moderatorul i-a dat o vorba!... Mă interesează subiectul discuției. Fac parte din conducerea unei structuri a mediului de afaceri din țara carte de vizită. Era de la o asociație de mea. Mă surprinde că nu participă nimeni din România, puternică investitori. deși se discută despre investiții în sursele regenerabile de Când s-a întors în țară a energie de acolo. – Nu este cazul, încă, dar va veni și acel moment!... discutat cu cei care conduceau instituțiile respective. Referitor la producerea energiei regenerabile nu era nicio problemă, dar în ceea ce privea transportul, exista o lege care prevedea că firma care se ocupa de domeniul respectiv trebuie să aibă capital integral de stat, clauză care, ulterior, în urma unor dezbateri lungi și cu scântei, s-a modificat de la integral la majoritar, iar investițiile străine aveau toate condițiile să înceapă. – Pot afla care este fondul dezbaterii și dacă vă pot Alex se vedea în situația ca fi de folos cu ceva? una din țintele importante pe – Nicio problemă!... Luați de pe acea masă care și le propusese, la intrarea materialele pregătite pentru această întâlnire, unde veți în Club, să fie pe cale de a se găsi toate detaliile. Pe scurt, aveți un potențial uriaș de realiza. Dar, mai era mult până surese regenerabile, dar nu aveți o structură de departe!... exploatare a acestora, adică de producere și transportul Marele scriitor și filozof acesteia în străinatate. francez, Antoine de Saint– Dar de ce este necesar transportul în străinatate? Exupery, avea o vorbă, plină de – Pentru ca aveți mult mai multă decât puteți adevăr, valabilă pentru toți consuma. Ce este mai rău, este că, în cazul transportului, oamenii și toate popoarele, care nu există nici legislație care să permită investiții straine, spunea: „Pune-i să construiască iar fonduri proprii nu aveți. ceva împreună și vor fi cei mai – Cunosc domeniul și pot media o discuție pe acest buni prieteni, dă-le ceva subiect. degeaba și vor deveni cei mai mari dușmani!” Așa s-a Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton întâmplat și cu românii, în cazul acelor investiții!...

oferite de stat că acestea vor fi menținute o perioadă certă, La început, aproape toți participanții la luarea menționată în actele normative deciziilor, consilieri, primari, președinți de consilii respective. Astfel, ceea ce se prefigura județene, parlamentari, miniștri etc. au fost, instinctiv, ca o poveste de succes a devenit contra, găsindu-și un suport în sloganul „Nu ne vindem țara!”. Au urmat vizite de informare, mai ales în o dispută juridică cu un final Germania și Austria, să vadă cum este în alte țări, ce incert, dar cu efect negativ efecte economice și de mediu au aceste investiții. Unii, asupra altor investiții străine efectiv, au înțeles, alții, s-au mulțumit cu plimbarea și, de ulterioare în România. rușine, nu s-au mai opus, dar au fost și dintre aceea care, înțelegând ireversibilitatea demersului, au continuat cu oponența, chiar au devenit și mai agresivi, pentru a-și maximiza posibilele câștiguri personale viitoare. Formele de împiedicare a investițiilor în domeniul surselor regenerabile au căpătat și aspecte penibile. Astfel, „teroriștii de mediu”, cum i-au numit unii, care au făcut mult rău unor obiective industriale, într-o țară ca România care oricum poluează, pe medie, mult sub limitele permise, au găsit o metodă ridicolă de a fi împotrivă, susținând că sursele eoliene din Dobrogea conduc la dispariția popândăilor de câmpie din acea regiune. Pentru a fi deblocate proiectele dintr-o anumită zonă fost nevoie să fie organizată, de către Club, o întâlnire a investitorilor englezi, cu ambasadorul Angliei și ministrul mediului pentru a tranșa problema protecției acestor vietăți simpatice, nu că cineva ar avea ceva împotriva lor, dar efectiv nu le era periclitată viața și nici evoluția viitoare. A doua fază, după ce proiectele au început sa curgă, a fost lupta dintre diferitele autorități, care să elibereze autorizațiile și, deci, care să încaseze partea de taxe și impozite aferente. S-a ajuns chiar la confruntări fizice, cu arme și muniții, între reprezentanții unor localități vecine. Când etapa investițională era aproape gata și ar fi urmat exploatarea liniștită a unui domeniu de vârf, printre puținele în care nu mai ocupăm fatidicul penultim loc din Uniunea Europeană, înaintea Bulgariei, autoritățile române, la inițiativa unui ministru care se remarcase anterior, în campania electorală, doar cu performanțele de organizare a lipitului de afișe într-un județ, s-a apucat să schimbe legislația domeniului, periclitând recuperarea fondurilor investite care fuseseră obținute prin creditare de la bănci, pe baza garanțiilor ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

Totuși, ceva bun rămâne, o experiență dobândită, specialiști creați, specializări în universitațile tehnice și, nu în ultimul rând, încrederea că sursele regenerabile reprezintă

o alternativă reală pentru momentul când sursele fosile nu vor mai fi sau nu vor mai fi avantajoase din punct de vedere economic, nu vor mai fi durabile din punctul de vedere al impactului de mediu. Acest pericol a fost conștientizat de profesorul român Nicolae Georgescu-Roegen încă din 1968, într-o carte publicată la Universitatea Harvard, fiind un adevărat precursor al conceptului de dezvoltare durabilă, atât de mult discutat în prezent. 55

cartea de pe noptieră cartea de pe noptieră 53

Constantin Mîndruţă

În coadă de peşte

EPIGRAME PE ALESE EPIGRAME PUSE-N PALME – Pescar de mai mare hal! ANTOLOGIE – VOLUMUL II –

Acolo, sus Aşa-i omul, cât priveşte La TV, după femei... Cineva sus îl iubeşte ... E „antena” de la trei!

Cu nadă de nadă, Când te vede stând pe mal... Stă şi el în coadă!

După nuntă După ce mâna îi cere, I se dă şi nunţii curs, Va urma luna de miere, C-au primit în dar un urs!

Căsnicie Căsnicia o s-o guşte, Că n-a mai avut muiere, Nu voia „rele de muşte” Şi-a dat de… luna de miere.

Doctorii de azi

La televizor

De doctori „mi se apleacă”, Ne-au folosit şcolile Şi la absolvire pleacă Şi ne lasă... bolile.

Toamna asta Când te-aud schimbând canale, Îmi simt capul a pustiu, Emit doar minciuni şi jale... Nu mă uit la el nici viu!

Mintea lui E năroadă, Sex doreşte, Stă la coadă ... La un „peşte”.

Nu mai sunt de soţ iubită, Zilele sunt mai mărunte, Toamna asta sunt chitită: Mă supăr şi plec la... munte!

Mărţişorul Primăvara, dacă vine (Şi nu mă ţin de şicane) Mărţişorul pentru tine N-are loc de… silicoane.

56 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor umor

Puiu Răducan

Neamul Pârșccioropompilcăniță Cu mult înainte de apariția omului pe pămnt, deabia-mi aduc aminte, s-a petrecut invazia pârșccioropompilcănițănoilor cu pârșccioropompilcănițănici cu tot. Era plin pământul. Ei, pârșccioropompilcănițoii, erau și pârșccioropompilcăniți și pârșccioropompilcănițoși, dar și pârșccioropompilcănițoviști, mai puțin dintre ăștia de la urmă. Toți ma(sculii) se purtau cu pantaloni bufanți, scurți, un fel de tanga și pe cap purtau coarne.

pârșccioropompilcănițărăniști la femeile lor, pârșccioropompilcănițărănistel e, la care se vedeau doar ouăle de lângă călcâie! Așa a apărut neliniștea, războiul...

Aprige, iute la mânie, războinice, mai rele decât femeile gepizilor, că nu mai știu cum le spune ăstora, pârșccioropompilcănițărănistel e au cam pierdut lupta cu cotcodorochistele, asta și din cauză că le încurcau în lupte Ele, pârșccioropompilcănițăle cu fustele lungi. pârșccioropompilcănițoaiele, și pârșccioropompilcănițoasele și pârșccioropompilcănițovistele erau legate la ochi, cu fuste lungi pana la oul de le gleznă, până la amândouă ouăle, dar stăteau cu privirile ațintițe pe ciuboțica cucului. Nu-și luau ochii de la ciuboțică. Toată ziua... după ciuboțica cucului. Ciuboțica era așa... . o cizmuliță cu care bărbații își acopereau cucul, sau cuculețul. Câțiva aveau și cuculoi de nu găseau ciuboțică pentru El trebuind să folosească ciuboțici mai mici. Ăștia erau șefii. Toată ziua se pârșccioropompilcănițăreau de au umplut pământul de pârșccioropompilcănițănici.

Războiul a trebuit să se încheie... , cam cu victoria cotcodorochistelor, și iară după câteva sute de ani de lupte, a răsărit pacea, dar s-au și... corcit. S-au corcit rău și dePârșccioropompilcănițărăniștii erau și mai fleașcă. abinelea. Conduceau noaptea cu luminile stinse și opreau la verde Cotcodorochistele au nemâncați. Încă nu ajunseseră să se mănânce între ei, ca început să poarte fuste lungi, noi. iar Era o pace absolută, toată populația de pârșccioropompilcănițărănistel pârșccioropompilcănițănici o ducea bine într-o e s-au emancipat, au trecut la bunăînțelegere, în pace și bucurii, asta vreo 1500 de ani fuste scurte, deasupra ouălelor pană la invazia cotcodorochistelor care a produs numai de la genunchi. Mult, mult deasupralor și a ouălelor și a jaf, lupte și nenorociri. Acestea, cotcodorochistele, purtau fustițe foarte genunchilor spre dragul și scurte, mai scurte decât mini. Cum să se mai uite plăcerea inimoșilor lor bărbați. Așa de mult s-au înmulțit ca nu mai aveau loc. Pârșccioropompilcănițăriseră pământul. Ele, pârșccioropompilcănițărițele aveau mult icre, serveau cafeaua cu caimacul pe stânga și ofiliseră fleașcă ciuboțicile.

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

umor În sfârșit, pacea iara s-a instalat, Prietene deja între ele, pârșccioropompilcănițărănistele erau ca surorile cu cotcodorochistele și cotcodorochistele, lucru norml de altfel când țelul, scopul pârșccioropompilcănițărănistel este comun. e au cedat de bună voie, adică și Și a durat pacea vreo 200 de ani când s-a produs o bătute și... învinse, dar nu le la început pe nouă invazie, de data asta a harrihbamcamabufilor suportau harrihbamcamabufe, lucru însoțiți de focoasele lor harrihbamcamabufe. normal, de altfel... Ei, harrihbamcamabufii cu cotcodorochiștii și Niciun bărbat nu participa pârșccioropompilcănițărăniștii nu s-au bătut de loc. Stăteau la umbră de pălămidă magnifică toată ziua la lupte, la războaie, ci doar își numărându-și ouăle, bând cafea cu caimacul pe dreapta, susțineau consoartele... , moral, dar și apreciind comportamentul nu mortal. pârșccioropompilcănițărănistelor, al Războinice, mult mai harrihbamcamabufelor ori al cotcodorochistelelor lor. războinice decât fuseseră Harrihbamcamabufele, nervoase pe proprii bărbați, codcodorochistele și cu mult harrihbamcamabufi, care mai mult dormeau și beau, mai rele decât nevestele gepizilor, că iar uit cum se numeau acestea, au deranjat fleașcă comunitatea feminină cotcodorochistopârșccioropompilcănițărănițoas ă.

Pană la urmă și în acest caz s-a instalat liniștea, pârșccioropompilcănițărănistel e cu harrihbamcamabufele și codcodorochistele purtându-se ca surorile. Masculii, cum spuneam, s-au înțeles de la început și procreeau continuu și decât să se ocupe de treburi „administrativ- în neștire. gospodărești”, având și mare nevoie de... sânge-n Pămâmântul instalații, au pornit cruciada. codcodorochista, Nu aveau nevoie să se lupte cu cotcodorochiștii și pârșccioropompilcănițărea și pârșccioropompilcănițărăniștii, ci, cu femeile lor, harrihbamcamabufa. pârșccioropompilcănițărănistele și cotcodorochistele Pe când în aceste ținuturi aveau treabă și asta numai pentru faptul că bărbații lor după mult timp s-a instalat o erau foarte... productivi. liniște „cruntă” au apărut ca din Le atacau fulgerător pe senin Corcozodoșchițele... pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste direct Războinice cum altele nîn subsiorii picioarelor, mai bine zis între degetele mari. au fost, au luat prin învăluire pe Bărbații gazde, cum spuneam, și-au primit invadatorii codcodorochiști cu tot neamul pașnic, ca pe niște prieteni buni, s-au pupat și s-au lor, pe apucat de băut. pârșccioropompilcănițăroi cu Femelele harrihbamcamabufe, rele rău de tot și le- tot neamul lor și pe au cam harrihbamcamabufănit pe harrihbamcamabufi, la fel cu pârșccioropompilcănițărăniste și cotcodorochiste. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor tot neamul lor. Soțiile războinicelor gepizi, că iar am uitat cum le cheamă, erau mici copii de joacă pe lângă sălbaticele cotcodorochiste. Cum după război vine pace, după secole de luptă corcozodoșchițele, pârșccioropompilcănițărănistele, cotcodorochistele, Harrihbamcamabufele s-au împăcat. Au ajuns la concluzia simplă: Dragă, de ce să ne mai războim pentru ceva de care toate avem dreptate și pentru ce. Deci pace, iubire, fraternitate peste tot. Bărbații nu aveau treabă, ei se înfrățeau de la început, fără luptă. Ei doar satisfăceau dorințe de se umpluse lpământul de corcozodoșchițănoi, pârșccioropompilcănițănoi, cotcodorochistănoi, și harrihbamcamabufelnoi.

Lili Crăciun

Găina bătrână face zeama bună – Hai să o ștergem din nou la bunica!, m-a momit Florina în vara următoare. Tu nu vezi ce căldură tâmpită emană orașul? Ne coacem aici în timp ce în casă la Buna e răcoare și plăcut.

Istoria mai consemnează încă două invazii, dar ca Puteam să zic nu? Chiar durată și intensitate mai mică, vreo 700 de ani. Este dacă nici la noi acasă nu era vorba de Azebazefiroscoşi și Lainiciplănicichiscovalnicii. Fiecare grupare a invadat ținutul cu muierile și copii lor cam în același timp. Ca să nu se mai războiască, trecuseră atâtea prin atâtea lupte grele, dar tot la pace au ajuns, Corcozodoșchițele și Corcozodoșchițănoii care mai erau, alături de pârșccioropompilcănițărăniști și pârșccioropompilcănițărăniste, împreună cu harrihbamcamabufele și harrihbamcamabufii, dar și cotcodorochiștii și fâșnețele cotcodorochiste de la început au dat-o pe pace. I-au primit pe Azebazefiroscoşi cu muierile lor Azebazefiroscoase, pe Lainiciplănicichiscovalnicii cu focoasele lor Lainiciplănicichiscovalnicioaice cu brațele deschise, ca pe niște rude. Imediat au și pus de-ncrucișări fantasmagorice. Se umpluse pământul de nu mai aveau ce mânca. Au început să se mănânce între ei, cam așa... cum ne mâncăm noi acum. S-au mâncat până la unul. Acesta după ce și-a mâncat mâinile până la genunchi, picioarele până la coate și-a devorat ouăle și a murit. Am apărut noi după aceea. Noi care am început să ne sfâșiem.

mare caniculă, tot mai răcoare aveam să aflu în casa mică din chirpici, lipită cu lut galben și văruită în sineliu. În oraș asfaltul luase foc. Aburi fierbinți se ridicau din trotuarele de ciment, îngreunând respirația. Ce putea fi mai nimerit decât să fugim în curtea umbroasă de la Pocoleni, să ne ascundem cu o carte în camera răcoroasă, mirosind a levănțică, cu geamuri mici care dădeau spre mărul uriaș ce-și 59

ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

umor legăna alene crengile încărcate de roade.

moțăiau în praf, s-au speriat și – Obrăznicăturilor, vedeți ce faceți azi! Să nu cumva a început o cotcodăceală de nu să aud că iar ați făcut vrio tălălaie că pe-aici o să vă vie știam cum să o oprim. drumul. – Fir-ar al naibii! Acum ce – Da’ unde pleci, bunică?, am ridicat ochii dintro naiba facem?, ne-am jeluit una carte, privind amuzată la Flori, cu subânțeles. Iar o iei alteia, uitîndu-ne prostite la cioburile din care nu avea cum prin sat la vreun mort? să mai răsară vreodată un – Copchii proști! Ce știți voi despre viața mea! Mă duc până la Lămășeni, m-au chemat la Primărie cu o geam. Era după amiază și treabă. Să dau o declarație despre… și bunica a dat din mână a lehamite, lăsând să se înțeleagă că n-aveam să magazinele din Fălticeni se închideau la ora patru. Chiar să înțelegem rostul drumului ei. – Nimic nu știm. Pentru că te ferești de noi!, am fi avut bani, nu mai era timp să acuzat-o. Despre cine să dai declarație?, am continuat ajungem în oraș, să cumpărăm alt geam pe care să-l punem la loc înainte să se întoarcă bunica. – Să vezi că iar ne alungă acasă. Acum chiar am făcut-o de oaie, o să se supere rău. – Ce-ar fi ca să o mințim?, mi-a venit o idee. Îi spunem că a sărit o găină pe prispă și până să strigăm la ea, a dat cu aripile în geam.

Cât am pus la cale planul însă bunica nu mi-a răspuns. păcălirii bunicii, ne-am trezit la După ce a plecat, am făcut tot felul de trăsnăi. Ne- poartă cu tanti Anișoara, și ea am bătut cu perne de le-a mers fulgii, am alergat cocoșul în vacanța de vară. prin grădină enervate că ne cânta chiar sub geam, – Ce s-a întâmplat?, ne-a deturnându-ne de la citit. Când ne-am plictisit de toate, întrebat, uitându-se la geamul am găsit sub salcia din fundul grădinii două nuielușe spart și la cioburile pe care nu subțiri pe care le smulsese vântul și am decis că suntem apucasem să le strângem. Ce svrăjitoare cu puteri magice care pot schimba soarta a întâmplat și unde e mama? omenirii. Doamne! Ne apropiam de 14 ani și eram tot – Păi… să vezi, tanti. niște prostuțe, numai bune de jucat cu păpușile. Tot dând Bunica a plecat la Lămășeni să din nuielușe ca bezmeticele în vreme ce inventam tot dea nu știu ce declarație la felul de blesteme năstrușnice, una din ele a zburat din Primărie. Cât despre…Noi eram mână și s-a oprit drept în geamul de la camera unde în cameră, citeam, când am dormea bunica, care s-a făcut țăndări, împrăștiindu-se pe auzit găinile cotcodăcind ca prispă cu un zgomot sinistru. Găinile din bătătură, care niște nebune pe sub ferestre. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor Am ieșit cât am putut de repede însă abia am apucat să zărim ce se petrece. Una din ele a sărit în sus, la bătaie la o alta, și…, nu știu cum, a dat cu aripile a spart geamul. Am zis „Hâș, hâș!”, am țipat dar n-am reușit să oprim dezastrul. – Adică voi vreți să mă convingeți că o găină proastă a spart geamul?!, a ridicat tanti Anișoara o spânceană. Era clar, nu credea o iotă din ce povesteam. – Păi…. am dat să susțin mai departe povestea, încropită la repezeală. – Nu mai continua! Să știi că minciuna nu pune geamul la loc. – Tanti, noi…, ne-am bâlbâit amândouă într-un glas.

familia, de care se îndrăgostise pe când era o codană în ciuda dorinței străbunicii de a-i impune ca soț pe un altul după cum era moda vremii, era cu vreo zece ani mai mare și nu putea să înțeleagă tumultul care izbucnea în pieptul prea tinerei sale neveste, dornică de viață, visând la horele de duminica, la distacția de la nunți și botezuri. El, un bărbat cât un munte, lat în spate, cu părul grizonat chiar de pe vremea când fusese mire, cu musăți mari, răsucite

– Cum să-i spunem adevărul bunicii când e atât de supărăcioasă?, am îndrăznit să o înfrunt. N-are niciodată o vorbă bună, nu ne alintă, n-am văzut-o râzând vreodată. Ai zice că femeia asta n-a fost niciodată tânără. – Nu știi nimic despre viața bunică-tii, nu?, m-a întrebat scurt mătușa. Și probabil nici ție nu ți-a spus maică-ta, s-a întos către Florina. Păcat, ar fi trebuit să vă spună. Ia stați voi jos să vă spun de ce e un sloi de gheață mama. Poate după ce aflați, veți înțelege mai bine de ce tace, de ce este atât de rece. Iar la Lămășeni cu siguranță s-a dus pentru Veronica, sora noastră bolnavă. Așa era, nu știam nimic despre bunica. Habar naveam că mama are o soră Veronica. Nu știam decât că nare bărbat și că fetele ei – trei la număr – locuiau în Fălticeni – la care se adăuga mezina din fața noastră, ce se stabilise în Suceava. O mai întrebasem despre bunicul din când în când, bărbatul pe care nu-l cunoscusem niciodată. Evita răspusul, preferând să ne spună cu voce înghețată să ne căutăm de treabă. După povestea depănată pe prispă de tanti Anișoara, am înțeles de ce își ascundea atât de adânc durerile, de ce se ferea să ne spună că ne iubește și de ce trăiam cu impresia că în fața mea era o bătrână care nu cunoscuse fericirea. Cumplită viață a avut bunica. Femeie cu șapte copii, bunica a fost o eroină. Bărbatul cu care-și întemeiase ANUL IV, serie nouă, nr. 2 (37), 2018

asemeni unui tâlhar, își dorea mai multă tihnă decât zbânțuiala petrecerilor. Dar o iubea la nebunie pe fetișcana înaltă și mlădioasă așa că s-a supus capriciilor tinerei pe care o luase de nevastă. Cum părinții lui, oameni de-ai locului cu stare, n-au fost de acord cu sărăntoaca de mireasă, și-au încropit o căsuță din chirpici, într-un sat la câțiva kilometri distanță de socrii nemulțumiți, pe un teren adus ca dotă la căsătorie de Bunica, dat din 61

umor puținul pământ pe care-l aveau părinții ei. În timp, socrii se mai muiaseră văzând cât de fericit le este ficiorul și le dăduseră și ei câteva hectare de pământ, plus o bucată de livadă. Nu erau bogați dar aveau tot ce le trebuie. Cu șapte copii după ea, bunica uitase de mult de distracțiile la care visase când se măritase. Crescuse fetele și unicul băiat în spiritul modestiei, le învățase pe fete să țeasă și să brodeze, iar pe băiat îl dăduse la Școala de tâmplărie.

bejenie. Bunicul era pe front, Constantin fugise la București să lucreze pentru un meșter în mobilier de lux ca să scape de încorporare. Evacuate din calea morții, au plecat așa cum erau prin curte, cu niște papuci din pânză în picioare care s-au rupt mult prea repede.

S-a dat ordin de evacuare și n-au avut încotro, și-au lăsat căsuța din Pocoleni cu toate lucrușoarele, au părăsit găinile în curte și au pribegit peste 20 de km pe jos, dormind prin miriști și mâncând mămăligă goală sau câte un coltuc de pâine veche. Bunica nu le-a lăsat pe fete să ia decât douătrei foanțe într-o bocceluță. A preferat să pună în căruța unor cunoștințe de-ale gurii: făină, cartofi și mălai. Iar în urma căruței s-au aliniat fetele, bunica și vaca – constanta fiecărei familii românești. Renunțai la orice dar nu și la mulțumită că avea o grădină uriașă în spatele casei unde văcuță, ea era siguranța cănii de creștea sute de legume și porumbul necesar pentru iarnă. lapte care să îți ostoiască Pe lângă casă se fugăreau zeci de orătănii iar în spate foamea în vremuri grele. văcuța le salva diminețile, laptele cald trecând direct din Au fost cazate într-o altă ugerul plin în străchinile de lut, așezate în fața liotei comună, departe de front, întrflămânde care se înălțaseră peste capul mamei lor. Ce o casă din paiantă cu două mai rămănea după ce fetele și Constantin își puneau camere, claie peste grămadă, burta la adăpost, hăpăind laptele în care mărunțeau o mama și surorile împreună cu bucată de mămăligă sau de pâine rumenă scoasă din bunica într-una din camere iar cuptor când nici nu se lumina de ziuă, lua drumul oalelor o altă familie în cea de a doua. uriașe de lut de unde avea să iasă chișleacul cel bun, două Au dormit pe jos, pe țoale găsite – trei linguri de smântână și brânza dulce, scoaptă pe în casa pustie. Frica cea mai plită. mare a refugiatelor tinere, cum Când linia a III-a a frontului s-a apropiat de erau și fetele bunicii, era să nu Suceava, a fost nevoită să-și fetele de mână și să plece în fie batjocorite. Uneori, fetele Când a crezut că a venit vremea să se gândească și la odihnă, urmând doar să mai aranjeze căsătoria fetelor cu băieți harnici și cu stare și să caute pentru Constantin o mireasă frumoasă și bună, a izbucnit războiul și bucuria s-a dus pe apa sâmbetei. Bunicul a plecat pe front și a lăsat-o mamă și tată, bărbat și femeie. Nu se plângea, era

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor erau chemate să sape șanțuri pentru front și bunica se oferea imediat să meargă în locul lor întrucât îi era frică să-și lase fetele printre soldați. Norocul lor a fost o familie înstărită. O chema destul de des pe mama, ca și pe surorile ei, să ajute la curățenie și le plătea în mâncare.

– Săru-mâna mama!, ne-a luat tanti Anișoara bâlbâiala din gură. Iaca numai ce am venit acasă, eram în cameră cu fetele când o găină bezmetică a sărit la bătaie la o alta și în toată Tot doamna a fost cea care a vorbit cu comandantul hărmălaia a dat cu aripile în trupelor de soldați să le lase în pace, să nu le mai cheme geam și l-a spart. Lasă că nu murim până mâine fără geam, la săpat șanțuri. A fost greu și pentru mătușa să ne povestească. oricum e vară! În vreme ce eu și Florina Avea glasul răgușit și o lacrimă gata să cadă din colț de ochi. Am înțeles de ce s-a ferit întotdeauna bunica să ne înghițisem limba uitându-ne răspundă la întrebările mele curioase. Povestea încerca cu gura căscată cum ne salva să îndulcească durerile și greutățile dar eram sigură că pielea, tanti Anișoara, calmă, fusese chiar mai greu decât îmi puteam imagina. Nu știu fără să ne privească, i-a arătat o cum și de unde au avut putere, dar au reușit să scape din încercare, fără să fie batjocorite. Aveau numai o foame nebună care nu se sfârșea. Una din cele mai fericite zile din viața lor a fost cea în care au fost anunțate că se pot întoarce acasă. Iar când au ajuns în curtea lăsată în paragină, însoțite de văcuța căreia i se vedeau coastele, și din porumbul din spatele casei, rămas necules de soldați, au zărit ițindu-se găinile, slabe dar vii, cotcodăcind și ele a foamete, toate au izbucnit în lacrimi de bucurie. Bunica se uita la găini ca la o minune. Mai târziu alte și alte greutăți i-au marcat viața. Una dintre fete s-a stins, bolnavă de tifos negru; o alta, Veronica, a fost declarată nebună după ce doctorii i-au atins un nerv într-o banală extracție de amigdale și a fost internată la un spital de nebuni; bunicul a venit de pe front bolnav și a murit la scurt timp iar Constantin a fost împușcat în București când ieșea dintr-un magazin, suspectat că ar fi fost legionar.

găină grasă și bătrână, vinovată de dezastrul întins pe prispă. Seara târziu, așezate cu toate în jurul mesei, am simțit un nod în gât înghițind ostropelul gătit de bunica. Și n-am știut dacă lacrima ce se înghesuia să iasă era urmarea remușcării că Când tanti Anișoara a stins ultimul cuvânt al mâncam o găină nevinovată sau poveștii, aveam ochii în lacrimi. era a poveștii ce-mi marcase sufletul. – N-am știut niciodată. Săraca bunică! (Amintiri cu miros de – Ce n-ai știut?, m-a trezit o voce rece și am știut că bunici) în spatele meu apăruse Buna. Și ce mama dracului s-a întâmplat aici? 63 63 ANUL IV,IV, serie nouă, nr.nr. 2 (37), 2018 ANUL serie nouă, 2 (37), 2018

făurar Boris Ioachim

Sfârşit de februarie Murdară e zăpada – ca veacu-n care noi Ne-apropiem, apatici, de viaţa–de-apoi; Că am trăit minunea de-a ne-ntâlni, cândva, Aduce-şi-va aminte, vreodată, cineva?

Ce gânduri aiurite în minte se desfac – Când ştiu cât sunt de-apatic, şi cât sunt de posac! Dar clefăind zăpada, murdară, de sub paşi Încerc o evadare şi-aş vrea să-mi fie naşi

Sau vom cădea-n uitare – ca multele iubiri Ce-au ars pline de patimi – şi-acum nici amintiri N-au mai rămas în urmă; ci, doară, nişte cruci – Lăsate-n părăsire – de-a-vremilor uituci?

De sus, din cer, un astru – de jos, un ideal În veacu-acesta cinic şi-atâta de venal… Iubito, ştii, la tine în suflet, de-aş putea Să-mi cuibăresc nimicul – pe dat’ aş reînvia

Ca să-ţi vorbesc de moarte, mi-ar fi aşa facil! Căci nu-i nici o speranţă să redevin copil – Copil, măcar, la suflet – la trup, nici vorbă nu-i! O, cât de dor îmi este să-mi las gândul, haihui,

Şi ochii stinşi, spre ceruri, eu i-aş ţinti deplin – Ei, ca printr-o minune, s-ar umple de senin Şi ar pătrunde-n mine, fără să ştiu, tiptil Visările urzite pe când eram copil.

Să zburde, să viseze – şi-n vise să clădească O lume ideală, în care să trăiască Toţii semenii-n lumină şi-n adevărul pur – Nici umbră de tristeţe să n-afle primprejur…

… Dar am ajuns acasă… privesc în calendar Şi-mi chem, plin de mânie-napoi gândul hoinar… Tu eşti departe tare – ce faci, nu am habar E frig şi sunt apatic – sfârşit de făurar…

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură