Revista Cronos nr. 11 (32), noiembrie 2016 by Ioan Muntean

coper ta 1

EDITORIAL 3 ESEU 5 POEZIE 8 9 PROZĂ 15 CRONICĂ DE CARTE 22 JURNAL/BLOG 26 DEBUT 31 CLUB 39 FORUM CRONOPEDIAN 40 CARTEA DE PE NOPTIERĂ 43 CENACLU CRONOPEDIA 44 EXCLUSIVITATE 47 LECTURI ÎN FOILETON 48 RESURSE CREŞTINE 59 UMOR 62 ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

coperta 2

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial editorial 3-4

Nicolae VASILE

Noi și... japonezii! Nu cred că există o inițiativă mai temerară, pentru un român, ca reprezentant onest al poporului din care provine, decât a încerca să se judece comparativ cu un popor precum japonezii. Cumva, și pornirea interioară a acestora a fost să nu prea aibă contacte cu străinii, să nu se compare cu nimeni, să fie liberi în a-și construi societatea lor, după reguli foarte stricte și dure, în același timp, care le-au permis să ajungă la o dezvoltare de neimaginat, grefată pe niște condiții naturale vitrege, lipsite de resurse naturale semnificative, cu excepția uneia singure,... resursa umană. Până pe undeva prin a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, contactarea clandestină a unui străin, de către un cetățean japonez, se pedepsea cu moartea. Această izolare, autoimpusă, nu a mai putut fi păstrată din secolul următor, de când era comunicațiilor s-a dezvoltat utilizând foarte mult chiar tehnologie japoneză. Și totuși, au existat, și se dezvoltă în continuare, nișe de colaborare economică între cele două țări, care, evident, atrag după ele și contacte sociale menite să pună alături stiluri de viață, tipologii umane cu totul diferite, dar care, urmărind scopuri comune, reușesc să se adapteze reciproc, unii la ceilalți. Astfel de domenii sunt

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

industria de componente auto, industria de rulmenți, comunicațiile etc. Eram în Japonia, într-o delegație economică, care însoțea o delegație politică, condusă de un ministru, cu scopul comun de a dezvolta relațiile economice românojaponeze. Încă de la sosire, în hotelul din Tokyo, unde am făcut primul popas și unde stăteam pe la etajul 76, am avut unele surprize, tehnice. Oglinda de la baie nu se aburea, indiferent ce i-ai fi făcut, iar lângă televizor era un anunț, în mai multe limbi internaționale, că, în caz de cutremur, să urmăm indicațiile care vor fi date prin televizor, care va porni în orice condiții, chiar și dacă este scos din priză. Ne-a ferit Dumnezeu, nu am avut parte de așa ceva, cât am stat acolo! Noi, nu cu multă vreme înainte, mai degrabă, eram obișnuiți cu televizoare care nu porneau, orice le-ai fi făcut!... După câteva zile, la Osaka, în același stil de clădiri, stateam într-un hotel cu mai multe corpuri, unde niște scări rulante treceau dintr-unul în altul cam, să zicem, de la etajul 50 al unuia la etajul 60 al celuilalt. Mă și gândeam cum ar fi să te prindă un cutremur pe una dintre acele scări!... Am fost foarte plăcut surprins să constat că erau acolo japonezi, de origine română, ajunși deja la a doua sau chiar a treia generație, foarte bine plasați în ierarhia unor firme de mare succes. Este tot atât de adevarat că erau mult mai puțini decât în alte țări dezvoltate, mai apropiate de noi, ca distanță și stil de viață. Dar erau și japonezi care trăiseră mult timp în 3

editorial România și care se atașaseră destul de mult de stilul nostru de a fi și de a vedea viața. Unul dintre aceștia, un mare prieten al României, ne-a însoțit pe toată durata vizitei. Noi îi zicem Consulul. Am discutat mult cu el, cu această ocazie, vorbea perfect românește: – Cum ați ajuns atât de implicat în problemele românesti?... Ce anume vă leagă de România?... – Întrega mea carieră profesională este legată țara dumneavoastră!... Când s-a decis, nu știu cum și de cine, ca firma mea, unde abia începusem să lucrez, să construiască o fabrică în România, eu am fost trimis acolo, la punerea în funcțiune. Am crescut cu acea fabrică, unde, la un moment dat, am ajuns director general. – A fost mai greu, mai ușor, decât dacă ați fi fost la o unitate similară din Japonia, sau din altă parte?... – Atunci, nu puteam face comparația decât pe relația România-Japonia. Despre alte țări nu stiam nimic. Nu mai fusesem în altă țară! – Ei, și care este compartația românojaponeză?... – A fost altfel!... Fabrica se afla într-un oraș mic, unde majoritatea salariaților locuiau la țără. Dacă eu eram obișnuit cu japonezii, pentru care locul de muncă este sfânt, este prima prioritate a vieții lor, în România, muncitorii aveau o serie de alte prioritați. Cănd culegeau via, porumbul etc., când aveau nunți, botezuri, înmormântări, dispăreau o perioadă. Ceea ce era grav, era că nu anunțau, pentru a putea lua masuri de 4

reorganizare, pentru a nu opri linia de producţie afectată. Pur și simplu nu veneu o zi, două, trei!... Cel mai greu a fost să-i obișnuiesc să anunțe, evident evenimentele care puteau fi programate!... – Și apoi?... – Apoi,... am cunoscut toate cele 270 de fabrici ale concernului, din întrega lume!... Câte bordeie, atâtea obiceie, cum se spune la voi!... Din România am ajuns la sediul central, unde, în scurt timp, am devenit directorul general al concernului. Mă simțeam părtaș la partea română și am luptat mult pentru ca fabrica de acolo să părăsescă locul 270, la capitolul productivitate. Le știam toate belelele, cu spuneți voi, dar parcă erau copii mei, îi înțelegeam altfel. D’asta, acum la bătrânețe, m-am decis să trăiesc în România!... La discuțiile oficiale, din zilele următoare, cu reprezentanții firmelor japoneze care aveau investiții în țara noastră, problema absențelor neanunțate de la locul de muncă se regăsea încă, alături de o serie de alte neajunsuri de ale noastre, de care, uneori, te făcea să te rușinezi că este posibil să se întâmple. La scurt timp după aceea, Consulul a murit, la București, mușcat pe stradă de un câine, o studentă japoneză a fost violată și omorâtă de un taximetrist, care o luase de la Aeroportul Otopeni!... Și totuși, investițiile japoneze în România au continuat să vină!... Este adevărat, mai puține decât în alte țări europene, foste socialiste.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu eseu 7-12

Mihaela-Doina Dimitriu profesoară

Onomastica în romanul scris de Ileana Vulpescu: arta conversației Sânziana Hangan, personajul principal al romanului „Arta Conversației”, are un prenume predestinat. Naratoarea precizează că acesta este născută pe 24 iunie 1940, ceea ce face referire directă la acel ritual sezonier ancestral, ce privește coacerea și pârguirea cerealelor. Protagonista este o persoană coaptă, matură și o bună interlocutoare, o ascultătoare minunată pentru ceilalți. Sânzienele sunt acele plante care purifică. Și eroina din scriitură are calități purificatorii. Este doctor microbiolog. Alege această specializarea pentru a nu avea de-a face cu publicul, deoarece în perioada practicii, a observat că decât în chirurgie, unde se pot mutila trupurile și curg decesele izvorâte din aranjamente, mai bine este în acest sector medical, unde mila este sinonimă cu altruismul și cu faptul de a fi rezervat. Efectele curative ale lucrurilor descoperite de ea poate duce la găsirea unei enzime foarte valoroase aflate în compoziția sistemică a celor din jurul ei. Observă, astfel în fata sa Maria, semnele unui vulcanism precoce, iar în Pavel Vas, un mic molatic cu accente prea subiective, în tot ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

ceea ce făcea. Sânzienele sunt și semne ale ferilității. Șoldurile ca două amfore ale eroinei , în care s-au dezvoltat, în decurs de nouă luni, două ființe (Maria, care avea acum șaisprezece ani și Ana, ce avea cinci ani), nașterea de prunci, constituind , așa cum zicea nenea Dal, un tăiat necesar de aripi, trimit spre conceptul folosit. Protagonista va avea mereu grijă de fructiera și de oala țărănească, transformată-n vază, ca de niște bunuri spirituale străvechi, ce aveau efecte terapeutice și ar feri membrii familiei de intemperiile dramatice ale rutinei. Maldărul de țăsături colorate din baie fac referire la habitatul plantelor erbacee. Numele de familie este într-o relație semantică strânsă cu prenumele, ceea ce duce la un câmp lexical perfect pertinent, căci Hangan semnifică un soi de porumb de munte cu știuletele mare și cu bobul galben-roșcat, cerealele fiind părți integrante ale cultului agrar, Sânzienele prevestind începerea solstițului de vară. Eroina are o pată, o stropitură cafenie, un semn ca un strugure, ducând la același câmp semantic, cel agrar. În roman apare, nu întâmplător, conceptul de împletitură. Eroina tricotează cu andrelele circulare împletitura din lână groasă. Acesta face trimitere clară la acele cununi ce erau folosite pentru prevederea viitorului, fiind aruncate pe casă. Aici, împletitura se află în casă, așezată într-un sertar al bufetului. Chiar și chimonoul cu care este îmbrăcat personajul feminin, cu

eseu carouri verzui și galbene, are desene simbolice, plantele fiind de culoare galbene. Personalul afirmă: „Fiecare viață se desfășoară sub un semn. Semnul meu: Păduri ce-ar fi putut să fie și niciodată un vor mai fi.” Această afirmație poate fi îndreptată spre spiritul binefăcător al Sânzienei care ar trebui să viețuiască pe câmp sau în pădure, fiindcă ea a avut momente în care a respins relațiile umane, s-a despărți, de exemplu, civilizat de Alexandru Bujor. Conduita sa nonconformistă poate fi explicată tot onomastic. Florile, sânzienele, se culeg în zorii zilei, personajul se îndrăgostește nebunește de scriitorul Bujor la nouăsprăzece ani, dă naștere în această perioadă la doi copii, la Ana, pe care o va face cu Pavel Vas și la Maria, creată cu Alexandru Bujor, în timp ce tulpina şi seminţele, cum este şi firesc, toamna, la perioada maturității va divorța, devenind mult mai rațională, făcând acum alegeri înțelepte, căsătorindu-se cu Tudor Șerban. Conceptul Tudor face referire la acea dinastie engleză care numără 5 suverani: Henric VII, Henric VIII, Eduard VI, Maria și Elisabeta. Forma Tudor este o variantă a numelui în limba greacă Theodore (dar de la Dumnezeu). Astfel se poate explica, de ce el, doctorul chirurg, hematolog, Tudor, face parte din acea categorie restrânsă, care considera de datoria sa să împartă tot ce știa cu alții, care se bucurau de binele altora și de asemenea se poate înțelege

insistențele lui de a se căsători cu Sânziana, pentru a reface cuplul adamic. Numele Șerban are conotații istorice. Însă, numele îşi are originile în substantivul „şerb”, care în latină avea forma de „servus” – „sclav”, „rob”. Strămoșii lui Tudor probabil au avut o astfel de condiție umană, de țărani, ce s-au declarat onorați de prietenia cu boierii. El spune că boieria și rasele pure sunt niște corcituri, uneori e bine să îți retragi ambasada și să dispari. Își continuă pleadoria, în fața Sânzianei, considerând că țăranii sunt selectivi, exigenți și circumspecți, că trebuie să cântărești barierele de clasă pe balanță de bijutier. Alexandru Bujor, primul soț al Sânzianei are un nume semnificativ cu felul său de a fi. Numele de Alexandru duce spre condiția social și morală a personajului, de leader al grupului din care face parte, este scriitor de meserie, îi place să fie apreciat, lăudat, să se scrie în gazete despre el, să fie sub reflectorul constant al criticilor, să îi fie măgulită opera sa. Acesta are o ironie benignă. Prenumele de Alexandru provine de la grecescul Alexandros care înseamna protector al bărbaților sau al oamenilor și este format din cuvintele „alexo” care înseamna a apăra, a proteja și „andros” care înseamna bărbat, om. Se pot astfel explica eforturile constante de a se împăca cu Sânziana, pentru a-și proteja căminul spart. Ochii săi cu pleoape care atârnă, ce par decupate din niște măști ale tragediei, conturează o

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu atitudine masculină susceptibilă.

intransigentă,

Onomastic, privind lucrurile, studiile arată că cei care poartă acest nume au personalități puternice, sunt ambițioşi și independenți. Firea fermecătoare a acestora, îi face ușor plăcuți în orice împrejurare. Stârnește în jurul său, Alexandru, un val de admirații. El, un curtenitor desăvârțit, dornic de petreceri, setos de public până la frenezie, avea o lumină jucăușă-n ochi, era ros de niște lucruri obscure, care duceau la niște germeni ce se propagau uluitor de repede. Cu o vanitate excepțională la purtător, având o admirație pentru sexul frumos și pentru notorietate, ce aduce cu arivismul, acest personaj pare un amestec de talent mare și adevăr, poleit cu un prost gust desăvârșit, pe deasupra fiind și coleric, și țâfnoș și nestăpânit, așa cum îl observă. Maria, copilul semiorfan, cum îi plăcea să se definească, este fiica Sânzianei și al lui Alexandru Bujor. Prenumele ei este expresia purităţii, fiind purtat de mama lui Iisus Hristos. Maria din „Arta Conversației”, devine o mamă pentru sora sa vitregă Ana și pentru copilul lui Tudor Șerban. În accepţiunea egipteană, numele Maria ar putea veni de la mry - iubit sau mr - iubire. Maria are o personalitate sclipitoare, debordantă, este o persoană ambițioasă. Ea folosea neologisme en voque pentru a-și enerva tatăl, pentru ea ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

un personaj sictirizant. Joacă teatro ca o actriță cu mare talent, îndrumată de mână de maestru. Are un caracter sangvinic, vulcanic, întocmai ca prenumele purtat. Numele Smaranda în onomastică românească este foarte vechi. Numele este de origine românească și derivă din cuvântul smarand, ce este o variantă a cuvântului smarald, o piatră preţioasă transparentă, strălucitoare, de culoare verde. Originea numelui grecesc Smaragdos care are la bază cuvântul smaragdos, ce derivă din latinescul smaragdus şi care este de asemenea o variantă a cuvântului maragdos de origine semitică, corespunde la rândul său cuvântului de origine ebraică „bareqet” ce înseamnă strălucire. Doctorul Murgu are un nume predestinat. Caracterul său năvalnic este precum al unui cal. Avea ceva sălbatic, naratoarea precizează că era ca o vijelie-ntr-o pustă. Ducea mereu o luptă permanentă anticronometru. Tudor spunea că trăiește pe apucate, întocmai ca un animal ce un ajunge niciodată să se odihnească. Nu se știa când dormea sau când mânca. Era fugărit de timpul care era prea strâmt pentru generozitateaa lui, pentru risipa lui de sine. Se întorcea zdrobit acasă. Acest lucru, completa Tudor Șerban, ar explica comportamentul lui insolit. Ileana Sachelarie este una din amantele lui Alexandru, care îi cântă în strună, este formată dintr-un ciudat aliaj, 7

eseu de compătimire și de nostalgie. Prenumele ei vine din greacă: torţă, făclie luminoasă, strălucirea soarelui, acest nume arătândune că omul bun şi credincios, prin exemplul vieţii sale, este pentru toţi cei din jurul său asemenea unei făclii luminoase ce alungă întunericul, arătând tuturor calea cea dreaptă, căci omul bun aduce lumină şi pace în mijlocul celor între care trăieşte. Acest lucru se petrece și în roman. Ea îi va dactilografia o parte din manuscrise și îi va purta noroc în activitea scriitoricească. Numele de Sachelarie atestă un nume clerical, deci vița nobilă a personajului feminin. Romanul este populat și cu nume străine ca cel al lui Mario Sidalgo, un admirator al Smarandei. Este un nume de origine latină, semnificând bărbătesc, brav, viril, viteaz. Matei Șerban (semnificaţia numelui este de „dar de la Dumnezeu”), Elvira Șerban fac parte din galeria de personaje care participă la evenimentele cu caracter social în acea epocă cooperatistă. Galeria de nume cu rezonanță puternică în opera epică va continua să frapeze naratarii. Apar schițate semiportretele profesoarei de germană, domnișoara Isachohn și al decanei de morală a fetelor la belet, Lili (numele ei vine de la florile de liliac, poate de aici, caracterul ei acid). Prenumele feminin Marilena este o variantă a numelui Maria. În ebraică, numele s-ar compune din mar, ce 8

inseamna „picatura” plus yam ce înseamnă „mare”, deci „picatura de apa de mare”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi şi de străveche origine egipteană, trăgându-se din verbul mri, „a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic - am, deci „cea draga”, „cea iubita”. Sunetele dobândite prin asociere cu obiectele identificate, ideile clare la care trimit numele sunt înzestrate cu înţelesuri relevante. Antroponimenele nu diferă de numele comun, naratoarea reușind să-i facă pe lectorii naivi și hermeneuți, în aceeași măsură să observe și să perceapă indicii asupra purtătorilor săi. Se observă că prin întreaga extragere a numelor proprii din romanul „Arta Conversației”, personajele au nume proprii valide. Impulsul onomasticii asupra actelor lor este semnificativ, predestinat, firește, pentru acest lucru trebuie scoase și contextele situaționale, pentru a nu-și autoștirbi calitățile și identitățille. Sub mănunchiul de semne lingvistice, dotate cu funcții simbolice pertinente și veridice, măștile lor cad. Corespondențele nume-act duc la perceperea prototipurilor reale ale persoanjelor. Simplele idei schițate prin onomastică îndreaptă lectorii spre semnele vizibile ale textului. Amănuntele funcționale discursive devin designatori senzoriali, cognitivi și emoționali.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie poezie 13-18

Dumitru Andreca

1. ☆ ☆ ☆ am fost în tine, doamnă, ca într-o catedrală şi tremurau cu mine şi îngerii-n vitralii când sărutări păgâne îşi trimiteau vandalii să te despoaie toată de frumuseți de gală

2. în stil haiku chiar sunt precum ninsoarea mă topesc când îți ating obrajii

3. în stil haiku în întuneric vânt tăios răscoleşte biografia

4. în stil haiku trecere fulgerătoare pe cer soare sfârtecat de ger

5. în stil haiku exfoliere senzuală hainele căzând muzical

6. drumul Chopin adâncind întunericul şarpe drumul se strânge

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

7. urme acum oraşu-i stins în gesturi şi în semne o tulbure lumină se tânguie în scuturi febrile mâinile doar ard ca două ruguri mari de lemne pe forma trupului rămasă sub oxidarea de săruturi

8. ea prin carnea asta bântuind nicicând n-ai să găseşti ieşirea

9. ☆ ☆ ☆ adânc îți coboram în trup să dau de mine

10. drumul înapoi auzi străjerii zac în turnuri de cenuşă bărbații în idile nepăsători coboară păianjeni pun peceți pe lacăte la uşă în golul din fereşti noaptea-i tot mai murdară

doar noi în dans lunatic ne pierdem spre păduri din letargie-am tras iar turlele în sus sărutul să îl simt cu mii de guri când cai troieni în sânge strecori printr-un surâs dar vine o caleaşcă de fluturi negri trasă şi în văzduh te-nalță mâna rămâne-ntinsă păianjeni pun peceți pe lacăte la uşă iar drumul înapoi e o durere ninsă

poezie Camelia Cristea

Mamă Bună nu lăsa Să mai plâng la poarta Ta

Mamă

Pune-mi mâna iar pe tâmplă Liniștea s-o simt adâncă!

Mamă spune! Mamă cere... Cerului să-mi dea putere

Iartă-mi zilele puține,

Că mă frâng prin mine iar

Când nu m-am gândit la Tine

Și-mi sunt zilele cu jar...

Și din mare mila Ta Mai aprinde-n cer o stea!

Mamă tu mă știi prea bine Când mă rătăcesc prin mine,

Iar din lacrimi adunate

Lupi flămânzi atacă-n stână

Ce au fost în mir păstrate

Fii te rog a mea stăpână!

Vin să-Ți spăl piciorul sfânt Prin faptă și în cuvânt!

Ține-mi inima în poală Când hainii se răscolă

Costică Nechita

Și dă-mi Înger Păzitor Sunt prin lume călător! Pune lacăt neputinței, Un genunchi căit credinței, Flacără în rugăciune Să ard răul de prin lume!

Rondel de toamnă Toamna așterne prin crânguri covoare, Iar vântul doinește ușor printre vii; Iarna pe culme își face cărare Gătită-n dantelă de fulgi argintii.

Mamă sub veșmântul Tău

Când cerul își culcă nori peste zare

Am să scap mereu de rău,

Și picuri de ploaie dansează zglobii,

Firul ierbii se despică Neputința mă irită...

Toamna așterne prin crânguri covoare, Iar vântul doinește ușor printre vii.

Timpul verdelui se surpă

Tropot se-aude și scâncet de care

Tomna grea în mine urcă,

Ce vin către case cu umbre târzii;

Povârnișul se ivește

Undeva se aprind rugi în altare...

Frunza veștedă-mi sporește...

Când noaptea dansează sub stele făclii, Toamna așterne prin crânguri covoare...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Ion Vanghele

mi-e dor...

se plimbă valurile-n lung ecoul lor se surpă-n zid şi apele pe rând ajung lovind în paşii mei perfid

mi-e dor de-atâtea lucruri moarte ce s-au pierdut... nu le mai ştiu pe care nu le mai pot scoate din paginile ce le scriu

de sus se prăbuşeşte ploaia de jos ne ducem plini de stropi ca un tangaj mişcă odaia şi caii-aleargă în galop

din magazinele ilustre, ce luminează pân'la colţ lumina curge-ncet din lustre pe reci modele pentru morţi

pe insula din noi pustie pe care zace un copac îţi scriu acum o poezie în zile veştede ce tac

mă pierd în gustul îndoielnic din nou apoi iar îmi revin se pune praful pe pomelnic pe valul de dantelă fin

prin uşile întredeschise coboară îngerii pe rând nisipul glezna mi-o cuprinse şi vântul suflă suspinând...

în stocul inepuizabil am căutat un zâmbet cald dar mi-a răspuns un domn amabil că-n jur e-o mare de asfalt sub cruce zace-acum trecutul cândva frumos şi generos sub tălpi se-ntinde rece lutul ne muşcă cerul viforos tot ce a fost s-a stins în grabă pe bancă zace doar un moş şi sub platan plânge o babă decoru-acesta friguros îţi mulţumesc draga măicuţă, cu paşii tăi că m-ai purtat doar norii prind să se asmută şi timpul iată ne-a uitat trec unii răsucind seminţe în gura lor păcate sparg femei schimbate la catrinţe corăbii scufundate-n larg

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Emilia Popescu Rusu

Ultimul ceas Timpul îşi scutură aripa plămădită din acelaşi lut, prefăcut în nori de pulbere aurie toarsă în vârtelniţa lumii, în nopţi de povară. Apoi... o dimineaţă cu murmur stins despică pădurea albastră de sub pleope... Depărtări albastre se răsfrâng în ecouri le-a venit vremea ceasornicilor să amuţească şi pentru mama. În liniştea amiezii, pe dealul cu cruci doar regretele îşi poartă umbra prin lumânare.

poezie Gabriela Mimi Boroianu

în biserica vieţii e frig şi mă doare steaua nopţii devenită safir mă acoperă cu vise uitate de ani unul mai plânge, altul oftează mă-nchin, doar atât, scriu şi mă-nchin. Plouă cu lacrimi! Plouă cu stele! Mă dor genunchii de atâta urcat pe sufletul meu şi-au făcut cuib rândunele hotărâte să verse spre mine amar privesc chipul străinei în aghiazma vieţii se întunecă până ce noaptea uită de unde-a plecat stelele cad rânduri-rânduri în biserica vieţii rugăciunea răsună a bocet trufaş.

Blestem Știai că te-aşezasem sus pe boltă, Că te priveam ca pe un astru sfânt? Azi arde-n mine-o poftă de revoltă Și-aş vrea să dau cu tine de pământ! Te-aş fi urmat pân' la sfârșitul lumii Și viața pentru tine mi-aş fi dat, Azi te-aş închide în culoarea humii Din urma roții... după ce-a plouat!

AureliaAlbAtros

Și te rosteam aproape ca pe-o rugă În care sufletul de bună voie-așezi, Azi vreau blestemul meu din urmă să te-ajungă Din dor prea mult și tu să sângerezi!

Micuţa balerină

Să-ți fie închisoare supărarea, Să mori în tine puțin câte puțin, Să simți și tu cât doare nepăsarea Și cum te arde-al vorbelor venin!

Lucretia Ionescu Buiciuc

Rugăciunea din biserica vieţii M-am târât pe rugăciunea din biserica vieţii, pe foile albe din albele nopţi bufniţa cântă a privighetoare şi ceaţa se lasă încet, mai încet, florile iernii le-am adus drept ofrandă Celui ce mângâie ceaţa în zori uitând că sufletul stă gata să cadă bufniţa aruncă o stea spre noroi. Plouă cu stele! Plouă cu durere! Sufletul, bolnav de uitare, s-ascunde după un colţ de mir 12

Caldă, senină, zâmbitoare, micuța balerină, printre petalele de suflet și melodia cântată la un pian, prinde viață... un dans ademenitor de balerină, parcă ar ști cum e să fi o adevărată balerină... Privindu-i pasul, simți cum îți ia din suflet, toate durerile, trăirile, emoțiile,de zi cu zi și le transformă-n baletul ei, pe o scena micuță, în bucurie, veselie, puritate, dăruire, dragoste, o adevărată reverență sufletească, înfrumusețând prin prezența ei. Baletul ei, un suflet ce stă pe vârfuri în fața noastră face reverențe cu aripi de lebădă albă, dăruind formă frumuseții și excelență inimii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Tatiana Dabija

Armonie Luna tragică privește

Biblioteca din Alexandria Îndătinat și nestatornic vântul, Nestăvilit parcan de sentimente Ca parodie ne orbește gândul

Într-o mută contemplare,

Înveșnicind faimoasele sonete.

Unde toate au să spună

Au ars în flăcări mii de cugetări

Nopții păsul său rănit.

Fântâni săpate-n pagini de istorii

Când credința din credință

În cicluri neștirbite: ierni și veri -

Naște-alături o lumină

Ne fură timpul în care suntem provizorii.

Și durerea din durere Poate naște un sfârșit. Lăcrămând adie visul Singuratice izvoade Fremătând în agonie Lucruri simple și compuse. Întrebări ispititoare

… chiar dacă Chiar dacă lacrima se face ghem,

Într-o mută armonie

Chiar dacă cu-mprumut iubire nu e,

Răvășesc în amintire

Chiar dacă dragostea nimic nu iartă,

Tot ce-n viață am iubit.

Fără de ea nici rost în lume nu e.

Frunza ramul ce-și desface

Chiar dacă în final suntem străini

Se desprinde de la trup,

Şi clipa a trecut în grabă,

Unde toate au să spună

Decorul s-a schimbat şi dalbă

Nopții păsul său rănit.

E pleata printre amintiri.

Când credința din credință

Chiar dacă dincolo de noi nu e nimic,

Naște-alături o lumină

Chiar dacă ploaia printre noi trecu,

Și durerea din durere

Din zborul său căzut iubirea

Poate naște un sfârșit...

Că moare nici nu pricepu.

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

poezie Nicu Doftoreanu

Tangoul noiembrie

tăcerii

Scuturându-mă de gânduri

Tangoul soldatului necunoscut

Dorul care-mi tot şoptea:

(pentru cei căzuţi la datorie în primul război mondial) Motto

Va veni într-o zi,

Muică, suntem neam de piatră

Va veni!

Când e vorba pentru vatră, …

Ziua cerne-n rânduri, rânduri,

Va veni! Dar în tainicul răstimp dintre A VREA şi A FACE, Presimt clipa de Olimp: CÂND SUNT ZEU! CÂND POT PREFACE, Chiar pe-acela care zace În semãnător de viaţã.

Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol (1908 – 1984)

Eu sunt soldat necunoscut Uitat atunci,…demult, sub scut Dar ridicat adeseori, Prin monumente până-n nori! Aş vrea aşa de mult să ştiţi... C-aveam copii, C-aveam părinţi, Un singur lucru nu aveam...

Defrişându-mă de vise

Şi pentru el atunci luptam:

realitatea mă previne:

N-aveam o ROMÂNIE MARE...

– Vezi, cărările-s deschise doar acelui ce revine

Dorită şi-astăzi cu ardoare! De-aceea-ntreb de-aici, de jos...

la cunoaşterea de sine!

De ce n-aţi tras nici un folos

Cu iubiri demult apuse,

Din lupta dus-atunci de noi?

Puse-n strop de apă vie, Lacrimi pe cale-a se naşte

De ce ne-aţi declarat eroi?

Desprind sufletul privirii

Azi m-am întors dar n-am găsit

Din pericolul ce paşte

Decât pământul părăsit!

… revenirea rãtãcirii...

Necultivat,... dar jinduit,

Şi... renunţ la întrebare.

Deoarece l-am îngrăşat

Când simt soarele că moare...

Cu corpul nostru de-altădat

Parcă sufletu-mi dispare:

Spuneţi-mi: Unde s-a greşit?!

În Noiembrie-i prea mult DOR!

Pe-acest pământ de-a devenit

Dor de linişte, de pace...

Aşa povară la trăit?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză proză 28-33

Adrian Istrate

În noapte (fragment) Se întâlniseră într-un bar întunecos iar pe chipul ei se așterneau umbrele unor suferințe îmbătrânite de-acum. Vorbea aproape fără șir iar în rumoarea din jur îi era greu să o urmărească. – Așa că să nu îmi vorbești mie de sinucidere pentru că sunt persoana care te ajută să o faci... O să sufăr câțiva ani și trece... spunea bătînd cu unghia lungă a arătătorului în blatul de sticlă al mesei... Nu știa cum ajunsese din nou la subiectul ăsta care îl înfuria de fiecare dată... Un loc comun în filozofia ei de orfană dusă de vânt după moartea părinților. Deprinsă de atunci să trăiască printre morți se transformase întro ființă egoistă și nemiloasă din pricina lipsei de afecțiune a anilor de tăcere care urmaseră... Pentru ea nu exista ajutor, dacă se întâmpla să te prăbușești te lua la șuturi și îți întorcea spatele... Ridică-te singur, spunea... Dacă nu mai poți crapă!... – Viața e așa cum e și depinde numai de tine să o trăiești fără să-ți pui întrebări de prisos... – Tu și părerile tale categorice... În opinia mea ai împrumutat mult prea mult din filozofia motivațională ieftină care circulă pe rețelele de socializare, iar tu ai talentul de a ascunde gunoiul sub preș, lăsînd în urmă multe din problemele neplăcute nerezolvate, convinsă că ceea ce n-ai putut clarifica atunci le va rezolva timpul sau uitarea... Nu știu dacă e fatalism sau frivolitate în ceea ce te privește dar eu prefer să duc lucrurile până la capăt și să închid capitolele, nu mă pot autosugestiona, ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

adică nu mă pot minți cu bună știință deoarece experiența m-a învățat că voi plăti la un moment dat... Ceea ce m-a surprins la tine a fost tocmai faptul că după o viață tumultoasă care ar fi trebuit să te facă extrem de pragmatică ai ajuns să-ți pui aceleași întrebări ca oricare gospodină în capot înflorat preocupată de prețul legumelor și de liturghia de duminică... Adică viața tihnită sau satisfacția sufletească?... Poate tocmai asta este pedeapsa ta, pentru că la momentul ăsta nu ai libertatea de a alege... Avînd responsabilitatea celor doi copii e absurd să-ți închipui că vei putea renunța la viața cenușie și mic burgheză de acum deși de ceva vreme te chinuie această dilemă. Pentru mine e evident că o asemenea idee trebuia înăbușită din fașă. Inițial am crezut că îți dorești, asemenea multor femei aflate în situația ta, o mică evadare încercînd să furi câteva momente de viață adevărată cotidianului însă m-am înșelat. Le voiai pe amândouă precum o școlăriță. Încă mai visai la făt frumos pe cal alb... Poate ăsta e și motivul pentru care ai ales să mă umilești comparîndu-mă cu prietenii tăi rași în cap pentru că le-a căzut părul, obezi de la prea multă nepăsare, preocupați de chiolhanuri, fotbal și mașina personală în care își satisfac din când în când fanteziile erotice recurgând la câte o prostituată ieftină de la marginea drumului, pe care o tratează ca pe o treanță ca de altfel pe oricare dintre femei... Ai ajuns până acolo încât mi-ai spus că ei sunt adevărați tăi prieteni și că nu am de unde să înțeleg relațiile ,,complicate'' dintre voi... Eu eram altceva, nu ști ce... Și nu aveam ce căuta printre ei... Corect mi-am spus, dar mă întreb totuși dacă te-aș fi tratat în același mod cum ar mai fi avut loc discuția asta?... E dureros să constat că ipocrizia societăți care ridică în slăvi morala și 15

proză bunătatea creștină dar oploșește și admiră tâlhari ruși, dictatori africani și patroni de echipe de fotbal agramați, a pătruns până și în ținutul tainelor și al sentimentelor... Nu poți fi de ambele părți... Dacă ești ca mine e evident că vei rămâne un marginal și un singuratic... Iar dacă mai ai și neșansa unei origini modeste și a unei familii destrămate probabilitatea de a-ți depășii condiția într-o lume a păsărilor de pradă ține de o minune care din nefericire nu s-a întâmplat... În ceea ce mă privește nu aveam speranțe dar asta nu înseamnă că n-a durut... Până și cele câteva zile petrecute cu fetele au fost otrăvite de încrâncenarea ta... Îmi aduc aminte de un moment în care cea mică îmi adormise în brațe și mă priveai cu o ură înlăcrimată bântuită de fantasme... Gelozie mi-am spus dar cred că era mult mai mult... De parcă mă condamnai pentru toate păcatele tuturor bărbaților din viața ta, pentru ce eram și ce nu eram, pentru că mă iubeai și pentru că nu prea aveai ce-mi reproșa în afară de sărăcie... Iar peste asta nu puteai trece de vreme ce nu te puteai abține să-mi evaluezi portofelul de fiecare dată când îl deschideam... O boală contagioasă de care te vei feri instinctiv... Furiile și capriciile tale au făcut în așa fel încât copilele care ți-au resimțit disperarea, s-au retras în ciuda dorinței lor de a sta mai mult împreună... Acum o săptămână am văzut-o pe cea mare plânsă toată și am auzit îngerașul cel mic și blond chemându-mă pe nume... Era ziua și mergeam pe stradă... Nu mi se întâmplă să am vedenii și am realizat că era o problemă așa că te rog să-mi spui ce fac... Începu să vorbească grăbită despre ele, cu o voce înfundată și melodioasă dar zgomotul din jur devenise cumplit și nu mai auzea ce spune... – Nu înțeleg!... urlă furios... 16

– S-a întâmplat... Așteptat.. Nu înțelegi pentru că ești supărat.... Tu ești întodeauna supărat... – Și nu crezi că am dreptul!... Strigă el cuprins de disperare... Dar totul se estompase în umbrele de pe tavanul sigurătăților noctambule... Peste trei zile se întâlniseră în aeroport... Băgă de seamă că de data asta purta părul lung ca în tinerețe... – De acum înainte nu voi mai fi suspendată între cele două lumi... Am acceptat-o pe cea nouă... Toate dorurile și nostalgiile au devenit amintiri. Plec definitiv și nu știu dacă ne vom mai întâlni... Suflete!... așa-i spunea... Să-ți vezi de viața ta și să te gândești doar la tine pentru că de acum înainte numai de tine ține dacă și cum o să trăiești... O să mai putem vorbi din când în când, nu mă deranjează... Avem câteva amintiri împreună și numai de noi depinde pe unde o să le găsim locul... O privea de pe o pasarelă mergînd către scara avionului în ritmul unei melodii interioare pe care o remarcase de cum o cunoscuse. Așa era, se mișca de parcă tot timpul s-ar fi aflat cuprinsă întrun vals lent și suav . Odată ajunsă se întoarse pentru a-l privi pentru ultima oară... El încrucișă brațele transmițîndu-i o ultimă întrebare... Să înțeleagă că totul se terminase?... Îi răspunse cu același gest ridicînd din umeri și cabrîndu-se ușor... Dacă vrei tu?... Venise răspunsul cinic... Zămbea totuși cald și ușor amuzată... Nu zeflemitor cum îl obișnuise în ultima perioadă... Imaginea îi persistă mult în memorie precum cea a unui film pe genericul de final... Fusese un vis de dimineață și realiză că finalul nu avea nici un rost... Nu se va

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză termina decât la sfârșitul vieții... De-aia era amuzată... De când o cunoscuse se îndrăgostise dar a intuit că nu ar avea nici o șansă așa că se păstrase deoparte cu toată încăpățânarea sorții de ai aduce deseori neașteptat de aproape unul de altul. Niciodată însă realția nu depășise stadiul amiciției binevoitoare... La un moment dat ea plecase departe și regretul de a nu o mai avea prin preajmă îl încercase pentru prima oară în mod serios... Totul a început însă când o uitase cu adevărat și nimic nu anunța ceea ce va urma... Trecuseră alți ani când a venit îngerul care l-a trezit într-o noapte arătîndu-i-o strigându-l din întuneric... Se întâmplase ceva și realiză că împotriva oricărei logici era nevoie de el... Nepăstrînd în nici un fel legătura a durat ceva până a descoperit-o în hățișurile internetului și au vorbit după atâta vreme... Fusese pe moarte și era la pământ cu moralul... Atunci a încercat s-o susțină însă tot ce a putut obține a fost uriașa suferință a celui aflat departe și lipsit de puteri... Contactele s-au rărit din nou menținîndu-se la nivelul firitiselilor numai din partea lui, cu ocazia sărbătorilor personale... Până în clipa în care ea a spart gheața de data asta... A crezut o perioadă că în pofida oricărei rațiuni destinul îi joacă o festă și că se va împlini într-un fel sau altul... Când a văzut însă că ea se mișcă atât de repede a priceput că până și relația de prietenie și de sinceritate dintre ei se va prăbuși otrăvită de frustrări și resentimente... Așa s-a întâmplat când sau revăzut după mai bine de un deceniu... S-a purtat înfiorător cu el iar la plecare a tăiat orice contact... Și mai îngrozitor era însă că nici o clipă el nu contase în ecuația sorții care se folosise de el după bunul plac... Nu fusese vorba decât de alegerea ei... Dacă totul ar fi ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

rămas în sfera raționalului așa ceva n-ar fi avut loc... Acum avea visele astea care îl pregăteau pentru lovitura de grație... În primul nici măcar nu fusese ea, care avea o voce tabagică și gravă, nicidecum melodioasă, unde mai pui că niciodată n-a văzut-o cu unghii lungi... Era totuși sigur că venise din partea ei dar nu putea face presupuneri... Uneori se întreba dacă întreaga lui viață nu îi fusese controlată în felul acesta de vreme ce niciodată nu avusese posibilitatea de a alege între soluții valide... Era un semn de clemență care îl avertiza sau era important să rămână în viață pentru un alt joc de-a șoarecele și pisica. Ei nu-i putea dori decât să nu ajungă vreodată să se întrebe dacă hotărârea luată fusese cea bună. De-acum lui nu îi rămânea decât aceeași viață fantomatică ca cea de până acum până la sfârșit... Păstra încă vie prima lui amintire și totodată întâia lui frustrare... Copilul afară după o ploaie de primăvară târzie, cu toporași, zambile și câteva albine sub un cer senin și albastru. Atât de albastru încât prichindelului îi vine ideea de a-l atinge și întinse mâna... Le cere celor mari să îl ridice, iar aceștia o fac până la streașina joasă a casei de pe care încă se mai preling stropi de apă... Dar vrea mai sus... și mai sus... Până când mama îl abandonează lăsîndu-l să plângă, nepricepînd ce voia cu adevărat de vreme ce nu putea încă să vorbească... Ei bine... Dacă ai ajuns suficient de aproape și ești de-acum sigur că totuși poate fi atins ce faci?... Te mai poți întoarce de unde ai plecat? Știa că nu mai avea mult până i se vor lămuri și adeveri sau nu visele... Atunci v-a lua o hotărâre... La urma urmelor exista o singura variantă care depindea numai de el...

proză Gabroveanu Liliana

Fagotistul singuratic fragment din romanul Muzicanţii de bronz Sorin tocmai împlinise şaizeci de ani. Vârsta maturităţii depline, a experienţelor complexe. Avea un obicei nesuferit, de care voia să scape. La fiecare aniversare îşi lua zi liberă. Nu voia petreceri, nu voia nimic. Voia doar să stea singur acasă şi să se analizeze. Ce a realizat în anul ce tocmai trecuse. De data asta nu prea avea ce să bifeze, se simţea obosit. Orele dimineţii erau înaintate, dormise pe săturate. Dar încă mai lenevea în pat. Închise ochii. Crâmpee de imagini din copilărie, amintiri îndepărtate, îl bântuiau de ceva vreme precum o poveste filmată şi înregistrată în cinemateca vieţii lui. * Peste oraşul dintre coline se lăsase înserarea... Era vară. Străzile, casele şi parcurile centrale aveau câte o legendă sau eveniment de povestit. Oraşul respira istorie şi cultură din cele mai vechi timpuri, prin toţi porii fiinţei lui imaginare. Artele frumoase erau reprezentate la tot pasul, ca o emblemă a locului. Teatrul, cel ce înviorează urbea, tocmai îşi închisese porţile. Stagiunea se încheiase. Trecătorii eleganţi se îndreptau spre casă. Magazinele aveau obloanele trase, doar zarzavagiii rămaseră să cureţe piaţa şi să-şi strângă produsele. Oraşul, de altfel foarte animat în zonele centrale, după orele serii ai zice că-nlemneşte. Casele, în marea lor majoritate, parcă erau trase la indigo. Arhitectură în stil popular, cu cerdac şi flori multicolore. Doar în partea veche sclipeau conacele de altădată, construcţii art deco ce adăposteau primăria şi 18

celelalte instituţii administrative ale reşedinţei de judeţ. Louitoriii, dealtfel foarte mândri de oraşul lor, se cunoşteau între ei de cum ieşeau pe stradă. La tot pasul auzeai... *Bună ziua, domnule profesor! Bună ziua, domnule doctor! Bună ziua, nea Fane, ai adus carne proaspătă? Dacă nu, merg la evrei, să ştii că mă pierzi de client! Bună ziua, Aglaia, vezi că băiatul tău nu şi-a făcut tema, l-am iertat dar data viitoare... şi tot aşa.* Trai provincial, oarecum patriarhal. Pe străzile ce deveniseră pustii, mergeau pe jos către periferie un bărbat şi o femeie, foarte eleganţi. Alături zburda un băietan cam de vreo zece ani, îmbrăcat de gală. Se întorceau de la concertul final al stagiunii. Fusese o seară dedicată muzicii lui Mozart, astfel încât băiatul să fie încântat. Doar se pregătea să fie înscris la şcoala de muzică. Bărbatul ieşise din teatru bucuros, mulţumit că anul artistic se încheiase cu aplauze prelungite. Fiind un muzician apreciat, visa pentru băiatul lui aceeaşi meserie. O meserie în care să-l poate ajuta pe copil să devină un instrumentist adevărat. Mai ales că îi moştenise talentul muzical. – Sorin, ţi-a plăcut concertul? Tu o să cânţi tot aşa, ca tata, pe scenă! – La fagot? E atât de mare instrumentul! Dacă nu o să pot să-l ţin? – Nu trebuie să te sperii, ai văzut la mine că am agăţătoare. O să vedem. – Dar chiar, de ce nu alt instrument? Poate îi place altceva! mai spuse timid mama băiatului. – Să încercăm fagotul, deja e în clasa a patra, e prea târziu pentru vioară sau pian. Au ajuns… Intrară în curtea plină de verdeaţă. Locuiau într-o casă modestă dar frumoasă, cu viţă de vie şi pomi fructiferi. După ce se făcuseră comozi, femeia pregăti rapid o cină frugală.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză – Sorin, hai la masă! Cât să te mai aşteptăm? – Dar ce tot face de nu vine? întrebă tatăl curios. – Ca de obicei! E mocăit ca o fată! Nu ştiu ce vom face cu şcoala generală, dar să mai meargă şi la a doua şcoală? Nu-i stă mintea decât la vise de copil şi nu are disciplină. – Este normal! Dar o să vezi că lucrurile se vor schimba. O să meargă la şcoala de muzică, are talent. Şi nu o să mai aibă timp de joacă, ştiu ce spun. O să-i placă, o să se descurce bine şi la şcoala generală. Nu fi îngrijorată! Acum a mai crescut. Pentru a învăţa fagotul, îi trebuie cavitate toracică bine dezvoltată. Ca să aibă volum de aer să vibreze. – Dacă nu-i place fagotul? Vrei tu neapărat fagotul... – Pofta vine mâncând... apoi ce să facă altceva în urbea asta? E o meserie respectată, să cânţi într-o filarmonică. Fie ea şi din provincie. Aici avem tradiţie culturală, dirijori buni. Va rămâne lângă noi, îi va fi bine. Copilul auzea totul de pe hol. Se oprise la uşă. Se gândea cu privirea înflăcărată. Artist ca tata, pe scena scăldată de luminile puternice. Aplaudat de public. Ca la serbare, când spusese poezia pe scena şcolii şi primise aplauze. Dacă va fi muzician, toată viaţa lui va fi ca un spectacol. Ce poate fi mai frumos? * Sorin deschise ochii şi zâmbi... Ce amintiri frumoase… În ultima vreme l-au potopit nostalgiile… Să fie semnul bătrâneţii? Hm… Faţa i se luminase brusc la gândul că nu a mai fost de mult timp acasă. Acasă fiind locul unde rămăseseră câteva rude. El se dezrădăcinase, era venetic în capitală. Fusese alegerea lui. Dorise glorie şi concerte de înalt nivel, plecări în turnee peste mări şi ţări...

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Oraşul natal s-a schimbat mult dar oamenii au rămas aceiaşi, nişte împătimiţi ai artelor frumoase. Democraţia şi modernitatea au pus oraşului alte haine arhitecturale, ceva mall-uri, ceva emancipare… Colinele cu cartiere rezidenţiale şi oameni care au ţinut pasul cu vremurile noi… Închise ochii din nou. Un alt film drag pusese stăpânire pe ochii minţii… * Examenul de admitere la liceu. Doamne, câtă emoţie a avut. Locuri puţine, cerinţe grele. Proba instrumentală o trecuse cu bine. Dar teoria şi solfegiu, cu vocea în schimbare, era complicată. Iar dictatul muzical la fel. Când s-au pus listele cu cei admişi, i se înmuiaseră picioarele… Reuşise, mai spre coada listei. Nu ştia cât să se bucure, privind la tatăl care se cam încruntase. Apoi, mergând spre casă, parcă îl aude şi acum spunând. * Nu-i nimic, vom studia mai mult, vei ajunge printre cei mai buni, la conservator va fi mult mai greu de reuşit. Şi aşa a fost. Mult mai greu, multă muncă şi mai ales emoţii. Devenise un adolescent boem, uşor timid dar cu ochii tot după fete. Plăcut ca prezenţă, atrăsese atenţia domnişoarelor de când se ştia. Oh… perioada aceea de liceu, cu frământări… emoţii… studiu zilnic… Apoi sosi marea încercare. Examenul la conservator. Reuşise într-o luptă strânsă pe locuri puţine. Era fericit că următorii patru ani avea să şi-i petreacă într-un oraş impunător. Fete frumoase, activitate culturală intensă. Viitorul i se deschisese cu ambele braţe… Daaaa… A trăit din plin. Cu de toate. Faţa i se luminase brusc la amintirea escapadelor amoroase. Ehei, ale tinereţii valuri… Şi fagotul… da, fagotul… i-a adus mult succes…

proză A avut parte de concerte magistrale, emoţii de solist pe umerii căruia stă marea responsabilitate, de a ieşi totul la superlativ. Nu înainte, nici mai târziu, ci exact în momentul cerut. Pe scenă, când toată suflarea stă cu ochii aţintiţi şi urechile la pândă, sunetele trebuiau să iasă impecabil iar interpretarea să emoţioneze. Numai un artist ştie cu adevărat ce se întâmplă în acele momente. Când degetele trebuie să te asculte matematic iar sufletul? Sufletul trebuie să zboare, să vibreze împreună cu instrumentul. Femeile din viaţa lui însă nu prea l-au înţeles. Pusese înainte de orice cariera muzicală. Şi s-au simţit date la o parte din cauza unui afurisit de instrument de lemn, auzi… fagot! Hm... Majoritatea dintre ele nici nu ştiau cum arată acest instrument… Femeile… ah, femeile… Fiind sensibil la sexul slab de când se ştie, viaţa i-a dăruit o mulţime de aventuri. Ha, ha, ce glumă bună! Auzi… sexul slab? Este doar o manipulare grosolană. De acum ştia bine ce le poate pielea... ce vor femeile… Eterna întrebare. Păi ce vor ele? Simplu ca bună ziua. Să lege bărbatul de mâini şi de picioare, asta vor toate. El, cu experienţa lui, nu mai putea pica în plasa nimănui. În ultima vreme, ca să scape, evitase implicarea menţionând că îşi doreşte doar flirt. Spunea asta de la început, limpede şi răspicat. De parcă întocmea un precontract al unei relaţii *serioase*. De fapt, o relaţie efemeră. Iubirea înseamnă suferinţă. Deviza lui? Fără complicaţii de ordin emoţional! Unele l-au acceptat aşa, lăsându-i libertatea de mişcare. Pesemne şi ele lovite de iubire, fugeau de ea ca dracul de tămâie. Zâmbi din nou. Pe multe le uitase. Femei trecătoare cu care se întâlnise de maxim două ori.

Femeile deştepte… ehei… cu ele e cel mai greu. Se dovedeau a fi cele mai posesive. Ambiţioase să aibă totul. Totul sau nimic. La naiba cu ele! Te înnoadă şi te dezleagă de nu mai ştii de tine. Mai bine singur cuc decât aşa! Paradoxal, cu cât fugea mai abitir de femeile deştepte, cu atâta viaţa l-a adus exact în preajma lor. Îl provocau la luptă, pe terenul amorului sofisticat. Era incitant. La început se erija în vânător. La final ajungea să fie vânat şi devorat. Mda! Sorin deschise ochii de-a binelea. Deodată sună mobilul. Gata cu visarea! Număr necunoscut. Să răspundă? – Alo? – Bună dimineaţa şi la mulţi ani! Să fii iubit! Ce mai faci? Eşti bine? – Mulţumesc, sunt într-o stare oarecum bună de funcţionare. Dar cine eşti? – Ei, cine… Nu ştii cine sunt? – Nu. Sunt convins că nu am mai vorbit niciodată! – Normal. Eu nu am fost niciodată printre priorităţile tale. Am bătut nebuneşte la uşa ta, metaforic vorbind, şi nu am primit decât tăcere. Tăcere de mormânt. La asta eşti expert. Dar nu vreau să-ţi reproşez nimic, tocmai acum, de ziua ta! Între ei se lăsase aceeaşi tăcere… Sorin înţelesese în sfârşit cine era interlocutoarea. – Şi tăcerea poate spune multe. Nu înţelegi nimic…. Şi-i închise brusc. Deja se iritase. De ce îl mai stârnea femeia asta? Ce urmăreşte? Îl lăsase mască la întâlnirea cu care la început fusese de acord. Apoi se răzgândise, se comportase aiurea, fără sens. Pentru el fusese marea dezamăgire. Femeile astea… A fost un moment când rezonase virtual cu ea. Nopţi când ascultaseră aceeaşi muzică, nopţi când visaseră împreună… Acum nu face decât să-l enerveze. Şi dacă l-ar ruga să se întoarcă, este

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză prea târziu! Vraja trecuse, nu-l mai interesa. O detesta la propriu, dăduse dovadă doar de meschinării şi interese. Dar oare îi trecuse? De ce s-a încălzit? Hm… De enervare, de asta! Trebuie să iasă la plimbare, să-şi aerisească mintea şi sufletul. Grăbit, se ridică de pe pat, se îmbrăcă şi ieşi pe uşă. Offf, iar sună, de n-ar fi tot ea. Răsuflă uşurat. E colegul de partidă. – Ce faci, bătrâne? La mulţi ani! – Mulţumesc! – Ai vreun program? Hai la o bere, un suc, unde vrei tu! Nu te speria, că nu-ţi fac mare pagubă! – Tocmai ieşisem la plimbare. Ai vreo preferinţă de terasă? – Hai în Cişmigiu. Peste o oră! Ziua se întâmplase să fie însorită, cu temperaturi plăcute. Lumea trecea grăbită pe stradă, cu feţele mohorâte. Doar tinerii râdeau cu poftă, trăind viaţa la maxim. Iată şi intrarea în parc. Mai încolo se vedea terasa destul de aglomerată. Ajunsese la timp. Se uită în toate părţile şi nu zări pe nimeni cunoscut. Deodată, din spate, auzi un cor de voci cunoscute. – La mulţi ani! Ce, credeai că scapi de noi? Când se întoarse, înlemni. Colegul de partidă, soţia lui şi, stupoare, chiar femeia pe care o detesta, zâmbeau întinzându-i un cadou frumos împachetat. Rămase ca trăznit. Extraordinar, la ce a putut să se preteze! Ce aranjament forţat! De unde se cunosc aceste două doamne? – Sorin, ea este colega mea de şcoală, Daniela! – Încântat de cunoştinţă! îngăimă el neconvingător. Stânjenit, fixase ochii în pământ ca un adolescent. Daniela văzuse ce voia să vadă. Pe faţa lui Sorin se citea o panică bolnăvicioasă, de ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

parcă voia să scape cu orice preţ din situaţia dată. Făcuse o gafă, exact de ziua lui. – Pe mine mă scuzaţi, nu pot rămâne cu voi. – Cum? Aşa repede? – Mi-am adus aminte că trebuie să fiu peste o oră altundeva. Vă doresc petrecere frumoasă! Daniela plecă fără să privească înapoi. Totul fusese aiurea. Această întâlnire aranjată în care s-a lămurit de el. Îi văzuse crisparea, dorinţa disperată de-a fugi mâncând pământul. – Voiam să-ţi facem o plăcere, să-ţi prezentăm pe cineva. Te-ai supărat? – Nu. Deloc. Ce vreţi să bem? – Lasă asta! Nu te uiţi la cadou? Ţi-am luat un album de fotografie artistică… De fapt a fost alegerea Danielei. – Vă mulţumesc! O să mă uit acasă. Peste vreo două ore, Sorin intra în apartament, curios să deschidă albumul, cu dedicaţie specială… După ce o citi, îl închise gânditor. Era prea târziu totul. Nu! Nu mai voia nimic! Nici cea mai mică amintire de la ea! Nervos, luă albumul şi-l aruncă la coş. * Acum, mai mult ca niciodată, este sigur că DA, flirtul reprezintă cea mai bună alegere de viaţă. Dintotdeauna şi-a dorit libertate şi sex fără inhibiţii. Femeile de carieră, sigure pe ele, s-au schimbat, fiind adepte ale mişcării feministe de emancipare. Femei puternice şi voluntare, ce sunt perfect capabile de a-şi asigura confortul visat. Şi care vor libertate sexuală. Spre acelea îşi va îndrepta privirea de acum încolo. Da! A fost, este şi va rămâne fagotistul singuratic.

cronică de carte cronică de carte 36-41 recenzii

Prof. dr. Mihaela Rădulescu

Elena Agiu Neacşu – dramaturg cu o forţă vizionară incontestabilă („Despre ce vorbim aici?”, Teatru, Editura Mircea cel Bătrân, Olăneşti, 2016) Dramaturgia contemporană aduce tendinţe noi în domeniul limbajului şi al ariei tematice, mizând pe paradigme situaţionale şi personaje-cheie. Efectul produs de textele dramatice actuale este unul puternic la nivel psihointelectual, căci lectorul (sau spectatorul) este pus în faţa unor abordări subtextuale sau intertextuale. În unele cazuri, piesele de teatru propun un soi de acrobaţie intelectuală, fiindcă modalitatea de structurare a textului pune în derivă tema propriu-zisă, minimalizând chiar valoarea mesajului. Ei bine, un dramaturg talentat trebuie să se ancoreze în realităţile sociale, să se folosească de toate resursele comunicaţionale şi să redea mesajul piesei în subsidiar, ca un efect firesc, natural. Elena Agiu Neacşu ştie să valorifice cunoştinţele teoretice în domeniul dramaturgiei, păstrând coordonatele specifice unei astfel de creaţii, iar talentul nativ al autoarei face ca mesajul pieselor sale să fie transmis cu uşurinţă, fără forţări supărătoare sau acrobaţii textuale.

Volumul intitulat „Despre ce vorbim aici? reuneşte trei creaţii de teatru: Scrisoare către „Sfântul Scaun” (o dramă în trei acte); Cerşetorul filozof (scenetă) şi Într-o pauză de… mouse (scenetă). Structura textuală relevă capacitatea creatoare a Elenei Agiu-Neacşu, mesajul culminând cu un fel de iluminare a protagoniştilor (relevarea sensului existenţial purtând pecetea doctrinei morale a umanităţii). Autoarea propune un univers tematic vast, însă ubicuitatea, ambiguitatea existenţială rămâne cadrul de referinţă al pieselor. Originalitatea scrierilor reiese din viziunea artistică inedită, dar şi din modul de construcţie al textelor, autoarea reuşind în mod interesant să comprime subiectul în pagini puţine. E un aspect care o situează în seria dramaturgilor capabili să surprindă esenţialul într-o manieră densă, textele explorând astfel, adâncimile vieţii. Drama Scrisoare către „Sfântul Scaun” valorizează elementele ideologiei ionesciene asupra teatrului, iar în subsidiar, sunt inserate aspecte biografice ale dramaturgului Eugen Ionescu. Această creaţie este un omagiu adus creatorului teatrului modern, este un fel de pledoarie pentru importanţa pe care Eugen Ionescu a avut-o în sfera dramaturgiei universale. Autoarea are curajul să-l transpună pe Ionescu în text (fiind personajul central), dar nu asta e important, ci modul în care a preluat episoade biografice ale dramaturgului pe care le-a transpus în text, cu o capacitate vizionară inedită. Elena Agiu-Neacşu valorifică tema care l-a preocupat permanent pe dramaturg, angoasa existenţială, derizoriul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cronică de carte vieţii, frica de moarte (dar şi de viaţă), nonsensul universului. Permite cititorilor să înţeleagă drama omului Ionescu, dar mai ales, evidenţiază subtextual (şi intertextual), problematica teatrului ionescian. Biograficul se întretaie cu doctrina dramaturgiei absurdului, fapt care demonstrează unitatea dintre viaţa şi opera lui Eugen Ionescu. Absurdul vieţii, nonsensul, frica de viaţă şi de moarte au fost elemente care l-au dus pe Ionescu în pragul depresiei, a disperării, refugiindu-se în alcool (aşa cum reiese din însemnările lui Cioran). Angoasa, frica de pieirea fizică l-au făcut pe E. Ionescu să trimită două scrisori către Vatican (prima scrisoare în 1993, cea de-a doua în 1994), căutând cu ardoare răspunsuri referitoare la sensul omului pe pământ. Răspunsurile au avut un conţinut pur administrativ, sec, fără vreo urmă de aplecare asupra fiinţei umane şi a neliniştilor sale. Aceste episoade biografice constituie conflictul dramei Scrisoare către „Sfântul Scaun”. Personajele piesei sunt: Eugene Ionesco, 93 de ani; Marta; menajera sa, 55 de ani; Berenger, 63 de ani; Daisy, 45 de ani; Vecinul, 35 de ani; Vecina, 30 de ani. Observăm ingeniozitatea autoarei volumului de faţă, şi anume, capacitatea artistică de a-l întâlni pe omul Ionescu cu propriile personaje. Didascaliile scenice păstrează atmosfera ionesciană, mizând pe comunicarea nonverbală şi paraverbală. Tehnica indicaţiilor scenice constă în puterea de transmitere a mesajului şi de impactul psiho-intelectual asupra cititorilor sau spectatorilor. Decorul propus este de asemenea, ionescian, spaţiul închis în care se derulează acţiunea, subliniind senzaţia ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

de claustrare existenţială, de angoasă, de suprimare a sensurilor vieţii. Tehnica de construcţie a textului dramatic, mesajul piesei demonstrează spiritul ascuţit al Elenei Agiu-Neacşu, buna cunoaştere a vieţii şi ideologiei ionesciene, dar nu în ultimul rând, arată meşteşugul scriitoricesc şi mânuirea sigură a procedeelor specifice textului dramatic. Sceneta Cerşetorul filozof e construită în tipar clasic, utilizând mesajul cu efect moralizator. Cele două personaje (Cerşetorul de 60 de ani şi Jurnalistul de 36 de ani) pot fi ipostaze ale omului în perioade diferite (Vechiul şi Noul; Bătrâneţea şi Tinereţea). Dar să nu divagăm şi să nu abordăm piesa în dimensiunea structuralismului simbolic, ci să ne concentrăm pe forţa mesajului cu efect educativ. Dialogul dintre cele două personaje relevă tragismul vieţii, bătrânul ajungând la capătul puterilor, sărac şi în stradă, din cauza unui sistem aberant. Societatea este bolnavă, sistemele (bancare, juridice, educaţionale) fiind corupte, ineficiente, iar omul este condamnat să trăiască în minciună, în sărăcie. Cerşetorul este omul simplu, de rând, care se supune sistemului (fiindcă nu are putere să lupte), iar societatea în derivă îl subjugă. Jurnalistul este investigatorul, observatorul, cel care vrea să schimbe erorile societăţii, dar de asemenea, nu are posibilitate, rămânând un simplu spectator la circul societăţii, care se limitează la sisteme aberante. Într-o pauză de… mouse este o scenetă care surprinde diferenţele de percepere a socialului, a realităţii actuale, pe de-o parte din perspectiva vechii 23

cronică de carte generaţii, iar pe de altă parte, din perspectiva tinerei generaţii. Cele două personaje (Unchiul de 75 de ani şi nepotul de 40 de ani) nu poartă nume (prenume), ci sunt numite simbolic, reflectând grija autoarei pentru surprinderea esenţialului în tipare bine alese. Subiectul piesei este aparent simplu, discuţia celor doi având loc într-un timp relativ scurt (aşa cum reiese din titlu), dar dialogul alunecă încetul cu încetul spre lucruri importante ale vieţii, spre conţinuturi sensibile, edificatoare în înţelegerea unor vremuri noi. Raportul dintre trecut şi prezent arată ineficienţa lumii noi, a sistemelor contemporane, lipsa de seriozitate în diferite segmente sociale. Practic, această piesă surprinde lumea compromisă în care trăim, aberantele politici sociale, vidul existenţial. Bătrânul este vocea conştiinţei, iar nepotul devine vocea supunerii (o supunere extrinsecă) în arealul societăţii contemporane. Volumul Despre ce vorbim aici? reuneşte trei piese de teatru care exprimă o forţă vizionară incontestabilă, măiestrie de organizare a textului, capacitate estetică de exprimare a vieţii. Piesele Elenei AgiuNeacşu respiră un fel de tensiune interioară, au o densitate dramatică ce reuneşte tragicul şi ludicul. Conflictul interior e dat de un resort spiritual, alunecă în sfera dramei, dar spre final, propun totuşi o cale de ieşire. Personajul trebuie doar să aleagă, el este cel care ştie dacă vrea să se salveze sau nu! Grafica de pe coperta albumului exprimă acest lucru în mod evident. Violeta Scrociob (artist plastic de o mare fineţe) are meritul de a sintetiza în imagine grăitoare, mesajul cărţii. 24

Puiu Gheorghe Răducan

Scrisorile Roşiianului Zestrea spirituală a ținutului maramureșan și nu numai, s-a îmbogățit cu încă o lucrare valoroasă „Scrisori de dragoste neexpediată”. De parcă n-ar avea ce face, prietenul moroșan dă de lucru poștașilor răspândaci trimițând epistole peste tot dar, rețineți, numai dragostea n-o expediază. Cu o vechime zdravănă într-ale scrisului, fiind și în preajma unor oameni deosebiți ai domeniului, scriind multe și de toate, iată, acum, reputatul scriitor ne trimite scrisori… Nouă, dar și… altora. Mamei frumoase îi poți scrie orice, inclusiv că „preoții au mașini și burți nejustificat de mari într-o lume săracă…”. Săracă rău, prieten drag! Săracă și rea. Iisus nu vine la noi să facă infarct, Iisus a fugit de la noi, maestre! L-am gonit. Adresându-se iubitei în „Scrisoare despre cerul căzut pe pământ”, poetul i se confesează liturgic: „Iubito, în seara asta pustie cerul e ilegal de aproape de pământ, razele lunii sunt nefiresc de razante cu sufletul meu plămădit din trăiri…” Până și „din mijlocul salbatic al lumii” poetul îi scrie iubitei: „IUBITO am stat amândoi pe trotuarele lumii și lumina abia se strecura atunci până la noi. Printre oamenii grăbiți vântul răzbătea greu număra ore și zile și răvășea frunze căzute în parcul gol. Aleile ne țineau minte trecerea și pe băncile goale umbrele noastre se țineau în continuare în brațe. Nu era nimeni în jur să fie martor la trecerea vieții

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cronică de carte prin sângele nostru, numai Dumnezeu stătea la pândă din înaltul crucii bisericii din colț să ne prindă cu viața în zămbet…” Scrisori, scrisori poetul trimite ritmic și elegant în toate colțurile inimilor. În mai toate scrisorile poetul moroșan i se adresează iubitei. Normal, nu! „Din scrisoare(a) despre lumina salvatoare a morții” aflăm: „IUBITO din această noapte am început să mă obișnuiesc cu întunericul adânc al vieții”. Ajungând aici, „în întunericul adânc al vieții”, „am început să merg spre lumina binefăcătoare a morții…” Ce metaforic „valsează” poetul! Știu și eu, dar și alții că ne pândește din întuneric pe la toate colțurile moartea, că face serviciu în ture pe autostrăzi, prin mulțimi, dar nu luminează, ci… „stinge lumina”. Lumina binefăcătoare a scrierilor lui Romeo Roșiianu luminează până și umbra morții. Citiți-i scrierile, scrisorile, revistele… și veți fi înconjurați de lumină! Nu uită scriitorul nici „o lacrimă uscată pe gene”, căreia-i trimite… o scrisoare: „IUBITO, în noaptea în care am plâns pe umărul tău țiam pătat sufletul și cearceaful cu flori…” „IUBITO, pasărea vieții mele și-a frânt aripile și zborul ei către înalt se sfârșește în visul rămas… ne mai scrie poetul în „Scrisoare despre o pasăre cu aripa frântă în zbor”, unde mai aflăm: așa s-a încheiat noaptea printre umbrele reci…” Foarte multe scrisori trimite talentatul poet iubitei. Scrisorile lui Ioan Romeo Roșiianu sunt „scrisori” ale spiritului, chiar ale unui singur trup uneori, scrisori

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

exprimate angelic în care printre multe te regăsești „cetitorule”. Poetul maramureșan se simte bine printre elementele primordiale, pământ, foc, aer, apă. Se așează timid la masa „chinurilor” de unde sloboade iubitei scrisori, nesfiindu-se să ni le arate și nouă. Matur, cu forță și energie, dur cum mai lasă impresia uneori, devine mielușel când trimite scrisori iubitei. Până și poetului și cuvintelor sale, Romeo trimite o scrisoare…, dar tot iubitei i se adresează: „IUBITO ti-am zis de la-nceput că nu poți zbura aproape de soare fără să-ți arzi aripile…” Îmi amintesc că și eu i-am trimis „iubitei de-atunci” o scrisoare în care o rugam: „când vorbești cu mine să taci„! În cele peste 55 de scrisori din această carte superbă, „Scrisori de dragoste neexpediată” – iată un titlu capcană al acestei cărți, poetul este un „totuna” cu iubita sa. Grijuliu cu persoana iubită, poetul, fie că este pe patul de spital, fie „din mijlocul catedralei”, ori în „toamna din sânge și trup”, îi trimite scrisori despre „cuvinte crescute și noi”, „despre raza rebelă de lună”, „despre tăcerea din cuvintele tale”, despre „frigul care a venit mai repede ca tine”, despre „întrebări și răspunsuri”, despre „bogăția lumească și sărăcia spirituală”, despre „căderea din rai”, despre „cuvinte și tăcerea din ele”, despre „mijlocul sălbatic al lumii”, despre „un suflet cu fermoarul tras până la gât”, chiar și despre „cuvântare și blestem” trimite scrisori iubitei chiar și „despre sânii tăi și palmele mele…” Chiar dacă a publicat poezie, proză și eseu în Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia, Bulgaria și multe alte țări, chiar dacă 25

cronică de carte

jurnal/blog

este ocupat cu multe și de toate, găsește, iată timp să trimită scrisori iubitei. Mai știm că Romeo Roșiianu a publicat de toate și multe în ziare, reviste din țară și străinătate. Noutatea acestor scrisori este o încununare a unei opere importante și interesante care îmbină armonios toate stilurile în care s-a reliefat în scrierile de până acum. Despre Ioan Romeo Roșiianu, prietenul Nicolae Scheianu, binecunoscut scriitor si critic literar spune: Poemele lui Ioan Romeo Roșiianu „sunt poeme de substanță și cu impact liric evident, care-l impun ca pe o voce ieșită din corul mare al cântăreților de strană”. Da. Prietenul meu moroșan, Romeo Roșiianu „cântă” mândru și frumos. Și Dorin Ploscaru remarcă: „Scrierile poetului sunt, iată, trimise din departele aducerii aminte în aproapele găsirii”, iar Marian Ilea, referitor la scrierea roșiiană, scrie: „Roșiianu revine în literature română cu o carte inedită într-un peisaj saturat de experimente”. Iată o sinceră părere a mea și a câtorva specialiști ai domeniului despre această carte, dar și despre scrisurile roșiiene. Un scriitor din Porțile Nordului care impune și se impune „cu litere de tipar” în apanajul de vârf al culturii și literaturii românești. Felicitări Romeo Roșiianu! 10112016 Băile Olănești Insignifiante păreri despre cartea „Scrisori de dragoste neexpediată” a prietenului moroșan Ioan Romeo Roșiianu

jurnal/blog 43-44

Maria Giurgiu

Icoana prieteniei noastre Motto: ,,De câte ori mă întorc, amintirea chipului tău mă întâmpină ca o înțepătură în inimă” În răstimpul cât trăiesc departe de țară, mi-am făcut confidente din paginile jurnalului, de care nu mă despart niciodată. Jurnalul și albumul de fotografii au rămas pentru mine lucruri de care nu mă pot lipsi. Jurnalului îmi deschid sufletul șoptindu-i povești, când somnul întârzie să-mi priponească gândurile hoinare în lumea visării, tândălind cine știe pe ce cărări ale nopților înstelate. Albumul cu fotografii mă teleportează prin ferestrele trecutului, înapoi în timp. Acolo am posibilitatea să mă regăsesc pe mine cea din alte vremuri, alături de icoanele celor după care, inima mea lăcrimează de dor. Astfel trezesc la viață amintirile și reînvii umbrele trecutului, retrăind momente adormite prin cotloanele colbuite ale uitării. În aceste incursiuni prin ferestrele vremurilor apuse, gândurile slobode călătoresc bezmetice pe cărările amintirilor și pribegesc nestingherite prin faldurile timpului alături de icoanele vii ale unor ființe dragi, rătăcite pe la cotiturile vieții. Câțiva dintre prietenii mei de pe vremea când trăiam în Târgoviște, au trecut de mult în lumea umbrelor. Draga mea prietenă Diana e una dintre cei cărora le simt acut lipsa, din această lume. De câte ori mă întorc, amintirea luminii de bucurie a revederii, stălucindu-i pe chip când ne întâlneam, mă întâmpină și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jurnal/blog azi ca o înțepătură în inimă. Îmi surâde încurajator, când fruntea-mi este brăzdată de povara tristeții, coborând din umbrele amintirilor, teleportată pe o rază jucăușă furișată prin perdea, imaginea ei zâmbitoare, îmbrăcată în pantalonii de trening mulați pe formele-i prospere și în tricoul în culori vii, ce-i acoperea pieptul plin, în care bătea ascunsă o inimă mare și generoasă. Cu câțiva ani în urmă, înaintea plecării sale neașteptate din astă lume, ne încălzeam durerile și ne ostoiam neliniștile în confidențe reciproce, sub ramurile protectoare ale copacului prieteniei. Ne ploua din strunele frunzelor albastre, în clinchete argintii ale clopoțeilor sufletelor noastre îmbrățisate în buchete de raze aurii, cu fluvii de energii pozitive revărsând în valuri, balsamuri vindecătoare peste sufletele rănite sub forța implacabilelor călcâie ale destinului, care deseori fuseseră la un pas de a le strivi. Prietenia dintre noi, era atunci un țărm comun de popas și izvor de reîncărcare cu energii vitale ce regenera entuziasmul pierdut, în combatimetul cu intemperii ale vieții cotidiene. Azi când sufletul pribeag între două lumi, cerne roua lacrimilor peste somnul ramurilor adormite în veci, ale acelui copac magic, caut alinarea în amintiri luminoase. În nopțile de nesomn negăsindu-mi locul între cearceafuri, mă ridic din pat în semiîntunericul camerei oftând și caut în mica bibliotecă împrovizată din rafruri suspendate pe perete, un jalnic substitut care să umple golul lăsat în sufletul meu. Albumul vechi cu fotografii și jurnalul, au devenit prietenii mei de încredere în momentele de solitudine.

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

De această dată printre lucrurile pe ordinea de zi, am trecut o vizită la cimitir. Voi merge cu o lumânare și un frumos buchet de crizanteme, să mai schimb câteva impresii cu Diana cea curajoasă și optimistă, sau mai bine zis, cu amintirea ei din umbre. Îi plăceau crizantemele pentru aparența lor neîntinată și felul cum înfloreau curajoase, sfidând vitregia toamnelor târzii. Zicea ea, că sunt flori – regine, simboluri ale căldurii soarelui , în împărăția morții. Fusese mereu o prezență tonică. Deseori se relevase de un sarcasm usturător, vizavi de prefăcătorie și fățărnicia lumii. Sfidase fățiș lipsa de onestitate și fair play când o întâlnise, fapt care îi procurase adesea un dinte otrăvit contra, din partea celor răniți în orgoliu de săgețile limbii sale. Nu era prea delicată de felul său și înfrunta cu aroganță, pe oricine o călca pe bătături, într-un fel care mie îmi evoca în minte, pe Pardaillan neântrecutul spadasin din romanele lui M. Zevako. Singura deosebire între ei era, că Diana deși poseda spirit combativ, nu avea o sabie precum distinsul cavaler ci o limbă ascuțită asemeni celei mai teribile săbii. Deținea arta de a-și folosi argumentele cu iscusința unui neîntrecut maestru de scrimă. Nu se lăsa impresionată de amenințări, avea personalitate și o vervă greu de egalat, fapt pentru care eu o admiram. E sfârșit de septembrie și zilele sunt încă însorite și călduroase. Azi am fost la catedrală și am dat o slujbă pentru pomenirea sufletului său, apoi m-am oprit la florărie în drum spre casă și am ales un frumos buchet de crizanteme. A doua zi de dimineață am fost la cimitir. Mergând printre alei către mormântul său care se afla 27

jurnal/blog mai în spate la umbra unor tufișuri ruginite, am zărit în treacăt vreo două femei în vârstă, care-și jeleau singurătatea la mormântul rudelor dragi. Am pășit mai departe cu sfială, ca nu cumva să tulbur somnul celor ce se odihneau sub acele tăcute lespezi albe, la umbra crucilor și a tufișurilor de trandafiri. Furiile vântului răsuceau pe degete tăcerile cu iz de etern și răvășeau cu nepăsător cinism veșmintele tufelor dintre morminte, despuindu-le de demnitate și culori. Asistam neputicioasă la pudoarea afișară de ramurile ce-și plecau capul rușinate în fața avansurilor profanatoare ale satirului. Când se plictisea de jocul său plin de cruzime, le abandona troienite prin colțuri pierdute în umbră dintre morminte, sau le așternea pur și simplu în lințolii cafenii, destinate să-și foşnească plânsul din urmă învelind pacea de veci a celor ce dormeau sub lespezi. Tot contemplând jongleriile cârcotașului, am ajuns la locul unde doarme Diana somnul etern. Am zărit flori proaspete pe mormânt și o lumânare ardea încă, la baza crucii. Am salutat-o în gând și i-am vorbit covinsă fiind, că spiritul său mă aude și se bucură de revedere. Am pus buchetul de crizanteme într-un vas mare de lut, ce se afla lângă crucea de marmură albă, jumătate umplut cu apă, în care cineva pusese grijuliu câțiva trandafiri. Lumânarea aprinsă am pus-o în interiorul suportului metalic în formă de felinar, la adăpost de vântul bezmetic ce răscolea fără astâmpăr somnul eternității. În scurtul moment de reculegere contremplam în tăcere fotografia de pe cruce, zâmbetul luminos al Dianei

reîmviindu-mi în suflet momentele fericite ale prieteniei ce ne legase. Îmi amintesc utima noastră întâlnire. Era prin noiembrie și eu am venit în concediu din Italia după o lipsă mai lungă. Locuiam sigură și cum sosisem pe seară răpusă de oboseală și de frig după călătoria lungă cu autocarul, la sosire am făcut un ceai, am mâncat ceva frugal, apoi m-am întins să-mi destind oasele amorțite de atât stat pe scaunul mașinii. Mă așezasem pe canapeaua din living cu o pătura pe picioare și o carafă cu ceai fierbinte alături pe măsuța jioasă în fața televizorului, cu intenția ca puțin mai târziu după ce mă încălzeam, să dau câteva telefoane . Nici nu știu când mă furase somnul. Mam trezit târziu după miezul nopții și văzând ora târzie, am amânat tot restul intențiilor pentru a doua zi. Am stins televizorul și mam cuibărit la loc, lăsândumă îmbrățișată cu voluptate de căldura patului meu. Am alunecat iar în brațele ispititoare ale lui Morfeu până în dimineața următoare, când m-au trezit câteva raze fără astâmpăr strecurate în cameră printre perdelele. Se jucau, gâdilându-mi cu lumina lor aurie pleoapele adormite. M-am ridicat dintre perne fericită că reușeam sămi mișc membrele, fără să mai simt în ele plumbul și amorțeala de cu seară. Am deschis fereastra, lăsând să năvălească în cameră aerul rece cu miresme de toamnă târzie, împreună cu suratele razelor ce mă treziseră ceva mai devreme. Mi-am făcut o baie fierbinte cu săruri aromate, care mi-a îndepărtat definitiv toropeala din oase și mi-a limpezit privirea interioară. Gândurile îmi zburau asemeni unui stol de lăstuni vioi, la mai multe lucruri deodară și mă asaltau în cohorte tentațiile de a savura cu nesaț fiece lucru ce

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

jurnal/blog semnifica „acasă”. Deschisesem căldura și în casă se făcuse cald și plăcut, astfel că după ce am terminat cu baia,mi-am făcut cu meticulozitate un masaj regenerator cu cremă. Simțeam o stare plăcută de beatitudine și îmi croiam planuri în minte cum să continui restul dimineții. Următorul gând era, să pun de o cafea și să o sun pe Diana care locuia un etaj mai jos, să o invit la mine. Deja jubilam la surpriza ce îi voi face când va afla că-s deja acasă. M-am îmbrăcat în grabă după ce am închis fereastra, constatând în treacăt că deși strălucea soarele, frigul era totuși pișcător în acea dimineață. Am luat telefonul cu mine și am intrat în bucătărie, să pun de cafea. Abia ce am pus cafeaua la foc și la ușă a sunat cineva. Intrigată mam dus degrabă să deschid. Era chiar Diana care a intrat pe lângă mine în casă, bombănind încă dinainte să-i deschid și-mi aruncă bosumflată în loc de bună dimineața: – Crezusem în primul moment că au intrat hoții la tine și vroiam să chem poliția. Văzând geamul deschis am gândit, că totuși hoții nu-s așa proști să deschidă ferestrele și să se simtă ca la ei acasă, pe unde se duc la furat, când am auzit apa curgând la baia ta. Cum te rabdă sufletul, să vii după atâta vreme și să nu mă anunți, când eu mă gândesc mereu la tine și ard de nerăbdare să te revăd? Halal prietenă! Am îmbrățișat-o cu drag și i-am răspuns încercând s-o îmbuez: – Tocmai vroiam să cobor să te invit la cafea Diana! Am venit târziu aseară și cum știam că ai fost la târg fiind vineri, nu te-am deranjat, gândind că tu deja dormeai. Încă îmi amintesc tabieturile tale, draga mea.

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

– Asta era o excepție și nu mai fi deranjat. Și să știi, că tabieturi au doar babalâcii, așa că n-ai nimerit-o cu mine! Puteai să mă anunți când sosești exact și te așteptam să cinăm împreună. Mă așteptam, că sosești abia diseară. – Nici eu nu am știut cât va dura voiajul. Ultima oară am făcut mai mult pe drum, pentru că se aștepta mult în vămi, pe când acum... De când am devenit comunitari, călătoriile durează mai puțin. Hai, lasă supărarea și intră, că dă cafeaua în foc! Ea nu a așteptat să o îndemn încă o dată, a intrat și m-a urmat în bucătărie. Eu am pus pe masă ceștile cu cafea și un platou cu plăcinte încălzite la microunde. Le cumpărasem seara la sosire de la Minimarketul de vizavi. – Cu plăcintele astea pe care cred, că le-ai luat de la Minion, iar nu ai nimerit-o! Cine știe ce au băgat în ele fufele alea, ca să le iasă și lor ceva în plus. Dacă le rămâne marfă veche, alea o reâncălzesc în cuptor și o pun la vânzare ca marfă proaspătă. Le știu eu. Hai mai bine la mine, că am ceva mai bun pentru tine și e de casă. Te așteptam, ce crezi tu? – Diana, hai să bem barem cafeaua și după aceea mergem la tine! Nu-s vechi pateurile că am așteptat până le-au scos din cuptor, aseară. Mie mie cam poftă de un pateu. Gustă și tu și apoi mergem la tine. – Bine! Gust unul ca să nu zici că-s neam prost dar să știi, să nu cumperi dimineața pateuri, că îți vând din cele rămase de seara. – Am reținut! Să știi că-mi place totuși, cum s-a emancipat cartierul nostru. Patiseria asta nouă mi-a părut destul de curățică și atrăgătoare. Fac și pizza la

jurnal/blog comandă. S-a schimbat micro doișpe cât am lipsit eu. – Dar ce credeai? Mai târziu dăm o raită prin cartier amândouă și te duc la un bar nou pe care nu cred că-l știi și e destul de șic. – Hai nu mai spune! Vin cu plăcere... Am băut cafeaua și tot vorbind noi verzi și uscate am uitat să coborâm la Diana și nici nu am observat, când am dat gata toate pateurile cumprate de la Minion. Când l-am mâncat pe ultimul, i-am zis distrată: – Să știi că momentan nu mă simt în stare să mai mănânc nimic. Tu? – Nici eu și e vina ta că ai lăsat platoul aci, ca să ne stricăm foamea cu prostii. Haidem la mine! La prânz ești invitată la mine. Am făcut ciorbă de perișoare cu borș, am sarmale și pun friptura în cuptor mai încolo. Fac și mămăliguță, deși nu-mi iese bună ca a ta. – Nu aș vrea să te deranjezi pentru mine, Diana! – Nu-i nici un deranj și nu mă enerva cu obiecții! Știi tu, că dacă mă deranjază cineva, nu-l invit la mine acasă deloc. Doar mă cunoști. Tu ești binevenită! – Mersi! Atunci fii de acord, să cobor puțin mai încolo, căci trebuie să-mi despachetez câteva lucruri. Am valiza încă nedesfăcută și-mi trebuiesc lucruri de schimb. Și dacă vrei, pot face eu mămăliguța și o aduc la tine gata. Ce zici? – Bine dragă! Eu acum cobor și te aștept când termini. Ai dreptate cu mămăliga. Fă-o tu! Dar atunci să aduci și coaja de pe tuci , doar știi cât îmi place să ronțăi coaja. Eu nu știu, cum o faci tu de se desprinde așa bine, că la mine rămâne mereu lipită. – Perfect! Voi veni cu mămăliga gata și aduc și coaja pentru tine, desigur. Diana a 30

plecat și eu am coborât la ea către prânz, așa cum stabilisem. În ziua aceea și în următoarele mele zile de concediu petrecute în Târgoviște, neam văzut deseori, am ieșit împreună, am însoțit-o cu multă plăcere și prin târgurile săptămânale, pe care le frecventa ea și unde își vindea mărfurile. Ne povesteam bucuriile și necazurile, încălzindu-ne sufetele la focul prieteniei sincere ce ne lega, de când ea se mutase în acelaș bloc cu mine și al încrederii ce nutream una pentru cealaltă. De multe ori în anii trecuți am avut parte de o mână întinsă cu generozitate de prietena mea, ca de un far luminos care-mi semnala un țărm sigur pentru acostare, în întunericul în care naviga în derivă corabia vieții mele pe o mare dușmănoasă, bântuită de furtuni care încercau să mă spulbere. Am încercat mereu la rându-mi, să fiu și eu țărmul ei de speranță și să țin lumina farului cât mai vizibilă, ca să simtă, că există și pentru sufletul ei în timpuri de restriște un umăr primitor, unde șă-și sprijine capul și să-și ostoiască lacrimile. Acel concediu al meu s-a terminat și noi ne-am luat la revedere cu lacrimi în ochi, ne-am promis că ne vom auzi deseori la telefon și că ne vom revedea peste alte câteva luni. Aceea a fost ultima oară când ne-am văzut în această lume, căci la nici două luni de la plecarea mea am primit cumplita veste, că prietena mea s-a stins. În floarea vârstei pe neașteptate a fost înghițită de adâncurile eternității, spulberată de un ciclon devastator numit „atac cerebral”. Pentru mine s-a stins pentru vecie farul de pe un țărm primitor și peste visele și speranțele Dianei a căzut întunericul și tăcerea nopții eterne.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut debut 46-49

Ana Blur (BlurOfFives)

Secretul planetelor gemene Partea IV - Secretele pădurii Enki plecase din aşezarea Înţelepţilor la scurt timp după ce Nerys-Randa ieşise aproape în fugă. O privire aruncată grădinii şi îi veni să mârâie. De-ar fi fost doar florile singurul martor al atingerii lor, lucrurile ar fi putut fi explicate mai uşor, dar Enki ştia mai bine. Îşi petrecu noaptea în luminiş, ţinând strajă secretului. Îi era din ce în ce mai clar că nu-i va mai aparţine doar lui...altfel risca să îl piardă cu totul. Şi cu toate astea, urmărind cerul nopţii şi planeta Jord ascunsă printre nori, se surprinse de mai multe ori cu gândurile curgând într-o cu totul altă direcţie decât până acum o vreme. Trecu cu degetele peste simboluri şi realiză că senzaţia e mult prea fadă, că simţea o nevoie, ca pe o agitaţie a întregii pieli, ceva înrudit cu setea... Nevoia de a se lăsa zguduit de o arsură mult mai puternică. Şi deşi încerca din răsputeri să îşi ducă gândurile spre datoria pe care şi-o luase asupra sa, spre ceea ce ştia că trebuia să facă, totul părea în zadar. Dimineaţa îi găsi pe amândoi nedormiţi, dar unde Nerys-Randa abunda de confuzie şi încercare deşartă în a îşi înfrâna amintiri şi senzaţii, Enki era cuprins de o speranţă pe care nu şi-o putea explica pe de-a-ntregul. ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Tot ce ştia era că trebuia să o aducă la arbore. Cu siguranţă simbolurile pe care ea nu le văzuse aveau să ajute la descifrare. Dacă ele îi rezonau lui în atingere într-atât, avea să simtă şi ea cel puţin la fel. Enki îşi spuse că doar trebuia să aibă foarte mare grijă cu ce se întâmplă...după. Şi mai trebuia să fie cu băgare de seama să nu o atingă. Deloc. Dacă putea. Aşteptă până când marginile frunzelor trecură de nuanţa pală de roz şi Dai era bine ridicat pe cer. De dată aceasta îşi luă arcul cu el, dându-şi seama că în ultimele zile se simţise precum un olog fără el, şi porni. Acelaşi foşnet, zgomot de fundal perpetuu, îl acompanie până la trunchiurile împletite. Trecu o ultima dată pe lângă arbore şi se aplecă în faţă lui lipindu-şi palmele de trunchi. Acum nu mai încerca să-i deschifreze secretele, acum doar se închina unui vechi camarad, luându-şi rămas bun. Când aveau să se revadă, destinul unuia dintre ei avea să se schimbe. Nerys-Randa nu mai credea că-l va mai vedea pe lordul Enki, cel ce purta drept radd un dragon şi cel care, cumva, o făcuse, doar prin cele mai neintenţionate atingeri, să-şi împrăştie energia fără control. După o noapte nedormită şi câteva ore în care se uitase fără vreun rezultat la nişte transcrieri pe care, altă dată, le-ar fi terminat în mai puţin de un ceas, nici ei nui venea să creadă că ultimile zile au avut ceva real în ele.

debut Aproape că s-ar fi convins că fusese doar o închipuire a nopţilor cu vise prea palpabile, că probabil era timpul să plece şi ea în meditaţie, dacă nu reuşea să-şi mai adune gândurile nici pentru cele mai uşoare sarcini. Aproape că se liniştise, când, pe cărarea ce ducea către grădina în care îşi petrecea de obicei orele de studiu, n-ar fi apărut o silueta.

– Arcul e doar ceva necesar când plănuieşti o călătorie prin pădure, răspunse el schiţând un zâmbet.

Un trup înalt, neobişnuit de înalt chiar, cu părul lung şi auriu şi ochi de aceeaşi culoare...

– O călătorie?! întreba ea continuând să-l fixeze.

Înghiţi în sec şi îşi ascunse mâinile în faldurile rochiei, pregătită să evite orice altă scăpare. Parcă şi pădurea zumzăia mai tare când venea el, parcă şi frunzele tresăltau mai zgomotos în întortocherea vântului. Dar Nerys-Randa îşi muscă buza alungandu-şi nălucirile pe care, sperea ea, propria agitaţie le năştea.

– Ca acelea pe care le-ai făcut când ai descoperit simbolurile?! vocea ei îşi pierduse din nervozitatea iniţială, ispita cuvintelor lui scoţând la iveală un soi de curiozitate pe care nu şi-o putea controla.

La apropierea lui se ridică, cuprinsă din nou de acel amestec de energie şi nervozitate ce, prima oară când îl întâlnise, o umpluse de rezerve şi aşteptări încordate. O clipă în care doar se priviră şi NerysRanda rupse tăcerea: – Aţi venit să va luaţi rămas bun? Enki se luptă cu enervarea ce îl traversă la auzul tonului şi adresării ei, dar încercă să se înfrâneze. Venise să o convingă să îl acompanieze, nu să se lupte în cuvinte cu ea. – De ce spui asta? Nerys-Randa nu răspunse, doar gesticulă către arcul ce se odihnea pe umărul lui.

Nerys-Randa ridică o sprânceană şi îşi afundă mai adânc mâinile în falduri. Ceva din cum spusese cuvântul călătorie o făcu să îşi amintească de primele vorbs schimbate cu el, când pomenise despre cum de a dat de simboluri.

– Întocmai, raspuse calm Enki.

Ştia că o momeşte, dar era conştientă că dacă nu-i urma jocul nu avea cum să afle care era de fapt ţelul final al acestei vizite, şi chiar dacă nu-şi putea recunoşte cu claritate, vroia să ştie mai multe. Avea nevoie să ştie mai multe. Fu rândul lui Enki să nu răspundă cu vorbe ci doar printr-o înclinare a capului, rupând, astfel, pentru câteva momente, înfruntarea dintre privirile lor. O scurtă tăcere şi apoi continuă: – M-am gândit că m-ai putea însoţi. – De ce? – Poate că văzând simbolurile direct vei putea descifra ceva mai mult?! Încheietura lui Enki era albă pe arc dar Nerys-Randa nu-şi putea rupe privirea de a lui, suficient cât să observe. La rândul lui, nici Enki nu văzu cum materialul

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut îmbrăcăminţii ei se strânsese în pumnul pe care tânăra îl încordase între falduri. – Vrei să spui că acele simboluri sunt în apropierea curţii Învăţaţilor? – Exact. Dacă pădurea mai avea zgomot, acesta se estompase până la nivelul în care cei doi nu mai auzeau nimic. Nimic în afară de zvâcnirea propriilor energii clocotind în căuşul palmelor. – Nu cred, răspunse Nerys-Randa întrocându-se cu spatele la Enki. Surprinzător şi pentru ea, vocea nu îi trădase uimirea şi încordarea, deşi cu greu şi le ţinuse sub control. – Şi-atunci, oare nu ar fi mai bine să mă acompaniezi pentru a verifică tu însăţi dacă ceea ce spun e adevărat sau nu?

Nerys-Randa păşea cu graţia unui CatSith peste fiecare petec de pământ sau de iarbă. Privind-o, Enki ar putut cu uşurinţă să şi-o imagineze un spirit al arborilor printre care mergeau. Pentru început îşi petrecură timpul în perfectă tăcere, mai întâi încordată şi neîncrezătoare, doar ca încet, încet, sunetul pădurii să decanteze în amândoi tulburarea, lăsând loc unui alt sentiment. Erau doar doi companioni păşind printre ierburi albăstrui, aveau un drum comun şi chiar dacă destinaţia exista în continuare, ca punct final, momentul era ceva difuz şi asupra căruia nici unul dintre ei nu se putea concentra. Ceva din ei zumzăia, parcă, mai puternic, de fiecare dată când erau la mai puţin de un pas. Cumva, distanţa dintre ei jongla mereu la limita unui pas.

O ademenea din nou. Nerys-Randa o ştia. Enki o ştia. Dar nici unul nu erau siguri de pasul următor. Tânăra îşi întoarse privirea peste umăr şi îl fixă preţ de câteva momente, măsurându-l, citindu-i trăsăturile, luciul ochilor ce sticleau la fel că atunci când îl întrebase dacă acelea erau toate simbolurile - tăiş lucind ascuţit, gata să se prăvale - şi apoi spuse: – Prea bine. Voi reveni imediat, şi dispăru spre clădire, lăsând foşnetul rochiei să se amestece cu sunetul frunzelor răscolite de vânt. La scurt timp, apăru la câţiva paşi de el, purtând o ţinută parcă pereche a pădurii prin care aveau să pornească. În culori asemenatoare cu cele ce-i incojurau, păşind într-o pereche de încălţări înalte ce îi îmbrăcau picioarele până sub genunchi , ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Nerys-Randa fu prima care rupse tăcerea: – Cum e viaţa cuiva din clanul dragonilor? Enki mai păşi de câteva ori, apoi răspunse: –

Cel

mai

des,

periculoasă. – Şi...care e cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut?! Câteva clipe de linişte o făcură pe Nerys-Randa să se îndoiască de primirea unui răspuns, dar acesta veni în cele din urmă: – Să mă lupt cu un dragon. Părea că vorbele lui făcuseră pădurea să tacă, ca un ecou ce în loc să producă zgomot, năştea tăcere. Singurul sunet permis era doar cel al ierbii culcându-se sub tălpile lor. Nerys-Randa, privind pe lordul 33

debut ce mergea cu un pas în faţă ei, ce arunca priviri iscoditoare umbrelor pădurii, nu îndrăzni să mai spună ceva.

Nerys-Randa se ridicase în picioare şi descumpănirea iniţială făcea loc rapid furiei.

Trecură de un alt pâlc des de arbori. Tânăra îşi sprijini palma de trunchiul neted al unuia dintre ei şi zâmbi. O urmă luminoasă se aprinse pe lângă forma degetelor ei, iar ea şopti ca pentru sine:

– Copacul dragonului, toată lumea ştie asta. Aşa şi?!

– Coeden draig. Dar Enki o auzise şi, oprindu-se din mers, se uită la ea cu o expresie de nedescifrat. – Ce-ai spus?

IFrame Enki scoase un sunet ce semăna suspect de mult cu un mârâit. – Nu-mi spune că nu ştii ce înseamnă asta?! Copacul dragonului apare în apropierea unui dragon! – Şi ţi se pare că s-ar putea să ne întâlnim cu el pe drum, sau ce?! răspunse ea pe un ton înţepător, înfrânându-şi pornirea să-i întoarcă spatele şi să se ducă înapoi la curtea Învăţaţilor.

– Coeden draig?! Ar fi vrut să întrebe ce s-a întâmplat dar nu apucă. Înainte să poată înţelege ce i se întâmplă Nerys-Randa era trasă cu forţă de lângă copac, încheietura ei zvâcnind de durere sub strânsoarea degetelor lui Enki.

– El simte când atingi copacul Nerys-Randa! Deci şansele să-l întâlnim sunt mai mari acum. Lupta cu un dragon nu e ceva de joacă, chiar dacă ultima dată am scăpat cu viaţă.

Închise ochii sub presiunea care o cuprise, sub energia pe care o simţea din nou frematandu-i întreg corpul, dar nu înainte să vadă cum o ramură a arborelui, pe al cărui trunchi amprenta ei luminoasă pălea, înflorise prematur.

Şi fără să aştepte altceva, Enki porni mai departe, lăsând-o în urmă, urmărindu-l cu un amestec de uimire, dar şi de altceva...admiraţie poate?!

Nu apucă să-şi smucheasca mâna, că picioarele ei se împiedicară într-un bolovan parcă ieşit de nicăieri iar Enki îi dădu drumul făcând-o să cadă înapoi, pe iarba moale. Enki păru că explodează, înainte că ea să aibă şansă să spună ceva. – Coeden draig?! Tu, cea mai învăţată dintre învăţaţi ar trebui să ştii mai bine de atât!

IFrame

Nerys-Randa îl urmă aruncându-i priviri, având aceeaşi expresia ca atunci când încerca să desluşească unul din pergamentele cu scrisuri enigmatice. La un timp, rosti cu o voce ce părea că e gata să fie înghiţită de foşnetul pădurii. – Ai spus că te-ai luptat cu un dragon, nu te-ai referit la altcineva din clanul dragonilor?! Îi răspunse fără să se întoarcă spre ea. Păşea hotărât, la fel de atent către cotloanele mai întunecate ăla pădurii ca

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut până acum, dar cu arcul încordat şi o săgeata pregătită. – Nu Nerys-Randa, m-am luptat chiar cu un dragon. M-ai întrebat cel mai periculos lucru. Să te lupţi cu un semen, cu puteri comparabile este... Enki nu continuă. – Nu e la fel de periculos?! Întreba neîncrezătoare. Se moare din oricare din confruntări, nu?! Enki se opri şi se întoarse către ea, sprijinind arcul de pământ. Acum îl ştia suficient de mult, încât să-i descifreze zâmbetul înfrânat. – Într-adevăr, dar sunt şanse mai mari să mori atunci când puterile adversarului sunt mult mai mari, ca atunci când lupţi cu un dragon, de exemplu. - răspunse el, reluându-şi drumul. Nerys-Randa păşi în urmă lui şi mângâie creangă unui arbore tânăr, care părea că va fi înghiţit de vegetaţia din jurul său. O mulţime de frunze explodară din mugurii ieşiţi de nicăieri, iar tânăra zâmbi şi trecu mai departe. Cu ochii aţintiţi la săgeţile ce stăteau mănunchi, prinse de spatele lui Enki, rosti: – Credeam că cei din clanul tău îmblânzesc dragoni, nu se lupta cu ei... Pădurea se înfioră din nou sub o învăluire de vânt şi o pâlpâire de aripi al vreunui stol de păsări. Dar printre sunetele acestea, tinerei i se păru că el oftă, înainte să răspundă: – Aşa ar trebui, dar lucrurile nu merg mereu cum le plănuim noi. Şi să te lupţi sau să omori un dragon nu e periculos doar pentru că au puteri mult mai mari... Enki îşi ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

opri brusc cuvintele, ca şi cum nu-şi dăduse seama că aceste gânduri ieşiseră cu voce tare. – Adică? întrebarea ei era şoptită, nesigură. De parcă nu ştia dacă ar fi trebuit să cerceteze lucruri pe care Enki se ferea să le zică. – Suntem cu toţii copiii planetei unde ne naştem. Indiferent că eşti arbore, roca, dragon, phyllonian sau jordanian. Asta înseamnă că există o legătură şi între noi. Atunci când răneşti un dragon... ceva din ce-i faci, ţi se întoarce. Nerys-Randa se uită lung la Enki. Maxilarul bine definit, privirea tăioasă care părea să cuprindă fiecare umbră, umărul ce susţinea mănunchiul de săgeţi şi degetele încordate pe coarda arcului. Era ceva din felul în care vorbea, din ceea ce vorbea care o mâna să iscodească şi mai mult. – Te-ai întâlnit până acum cu mulţi jordanieni? continuă ea, fără să-şi mute privirea. – Cu destui. Veni răspunsul lui scurt. – Şi sunt precum se spune? Privirea lui Enki zbură către NerysRanda, zăbovi asupra chipului ei, apoi şi-o coborî spre palmele ei, doar ca, într-un final să privească undeva în adâncul pădurii. – Şi ce se spune despre ei? – Că sunt la fel că noi, dar nu tocmai. Că acolo unde noi mânuim plantele, ei mânuiesc pământul şi pietrele. Unde noi creştem păduri peste roci, ei pot creşte munţi de piatră peste păduri. Se apropie de un copac cu frunze rare, abia lucind şi îşi puse palmele pe el. Închise 35

debut ochii şi îşi chemă energia. Un sunet înfundat şi arborele păru că renaşte. Frunzişul acum des, lucea sub razele lui Dai, şi din loc în loc câte o floare portocalie începea să-şi desfacă petalele. Nerys-Randa continuă: – Se spune că unde unde un phyllonian, ca mine, poate să facă să crească un arbore, să-l înfrunzească sau să-l usuce, un jordanian ar putea să-l smulgă din pământ, să-l planteze în altă parte sau să-l sfărâme de roci. Aşa e? Enki nu se uita la ea, ci la arborele în a cărui scoarţă netedă NerysRanda îşi vărsase energia.

– Singurul lucru pe care-l pot spune cu siguranţă, este că fiecare dintre lumi caută cu înverşunare ceva ce să le asigure izbânda totală. De aici la razboi, de obicei, e doar un pas. Câteva clipe de tăcere şi apoi Enki se întoarse, continuându-şi drumul. NerysRanda îl urmă, amândoi oscilând cu acea apopriere, la distanţă de un pas, cu simţurile pâlpâind în vecinătatea celuilalt. Au mers mai departe fără alte întrebări, fără alte răspunsuri. Se apropiau şi Enki simţi cum încordarea începea din nou să pună stăpânire pe el. Acea jumătate de ceas petrecută fără vreun cuvânt, fusese un răgaz care acum părea că se răzbună aducând cu şi mai multă vâltoare energia ce-i forfota în vine.

– Da, aşa este. – Şi cum lupţi cu cineva care poate mişca munţii? întreba tânăra încet, urmărind cum câteva păsări se apropiau de copacul prospăt renăscut. – La fel cum jordanieni luptă cu cineva care poate ordona pădurii, veni răspunsul lui Enki, acum cu ochii spre Jordul ce se zarea pe cerul iţit printre frunziş. Nerys-Randa îşi lasă privirea să treacă peste tot ce vedea în jurul sau. Mai avea o întrebare, îi răsărise în gând încă din prima zi când vorbise cu Enki. Şi totuşi nu era sigură că dorea să o spună, nu era sigură că vroia să audă răspunsul. Îşi ridică ochii către cer, urmărind conturul planetei Jord, acoperită de o boare cenuşie sub care se vedeau pete albăstrui şi aramii. Răsuflă adânc, mângâind absent cu degetele o frunză. – N-am să te întreb cum anume s-ar putea întâmpla asta, când suntem la un cer distanţă. Dar trebuie să ştiu, unii spun că va fi un război, aşa e?

La auzul întrebării, Enki îşi ridicase ochii către ea, privind-o. Lung. Iar ea nu găsi puterea să se uite în altă parte.

Ar fi vrut s-o atingă şi în acelaşi timp se îngrozea de asta. Ar fi vrut că ea să-l ajute şi în acelaşi timp se temea de asta. Ar fi vrut să îşi îndeplinească misiunea...şi în acelaşi timp se îndoia de asta. Până şi paşii ei aveau o altă apăsare. Erau mai calculaţi, mai atenţi. Că şi cum amândoi, împreună cu pădurea ce iar părea că tace atât de asurzitor, simţeau iminenţa a ceva ireversibil. Mai aveau câţiva arbori şi luminişul avea să li se dezvăluie. Enki şovăi. Se întoarse brusc şi aproape că se ciocni cu Nerys-Randa, a cărei privire era fixată undeva înspre luminişul ce urma să li se dezvăluie. Întinse mâinile într-o mişcare reflex de a o prinde, la fel cum ea dădu se se

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut prindă de el. Doar ca mai apoi, ca şi cum amintirea atingerilor accidentale îi străfulgeră, fiecare se retrase din calea celuilalt, iar tânăra se prinse de trunchiul unui lăstar, pentru a nu-şi pierde echilibrul.

Ca şi cum amadoi curtau pericolul, dezlănţuirea, efectul pe care atingerile promiteau să-l nască, ameninţau să-l nască.

Se priviră fără să îşi spună ceva, până când Enki se aplecă şi luând o piatră în palmă o răsuci în căuş, spunând:

– Nici un adevăr nu este absolut, decât, poate, după ce lucrurile sunt ireversibile.

– Dincolo de linia aceea de copaci este un luminiş. Acolo am găsit simbolurile.

Nerys-Randa păşi pe lângă Enki şi îi răspunse fără să se întoarcă spre el:

Nerys-Randa tăcu. Fără să ştie de ce, simţea că e un moment în care ar fi aflat mai multe cu tăcere decât cu întrebări.

– Ai vorbit mai mult că un învăţat decât că un dragon, lord Enki. Ceva din tonul ei părea că glumeşte, ceva că nu... Sunt toţi cei din clanul dragonilor că tine?!

– Eşti sigură că vrei să mergi mai departe? Uneori...lucrurile puse în mişcare nu pot fi oprite, sau întoarse din drum. O şerpuire de vânt îşi făcuse loc până la ei şi Enki, fără să-şi gândească reacţiile, se apropie de ea şi îi desprinse una din şuviţele de păr ce se întortochease pe o ramură din lăstar, lăsând-o apoi săi cadă înapoi pe lângă chip. Fiecare putea citi în trăsăturile celuilalt şovăirea, împletită cu un alt amestec de senzaţii pe care nici unul dintre ei nu şi-l putea explica, dar pe care îl simţeau pe deplin. Ca o funie care îi trăgea înapoi în acelaşi timp în care, cumva, o alta îi trăgea înainte, pendulând periculos - unul către celălat, amândoi către luminiş. – Ar trebui să mă întorc?! întreba ea, urmărind cu privirea propria mâna, ce acum contura curbura arcului lui Enki, aproape de locul unde propriile lui degete erau încleştate, dar fără să ajungă tocmai până acolo.

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Enki nu răspunse decât când privirea ei i-o susţinu din nou pe a lui.

Zâmbetul din răspunsul lui Enki se i cunoscu în voce: – Cel mai probabil, nici unul. Nerys-Randa continuă să meargă spre lumina ce se vedea de după arborii ce-i stăteau în faţă, fără să arunce vreo privire înapoi. – Atunci poate că nici eu nu sunt că majoritatea Învăţaţilor. Enki se apri în loc. Tânăra era la hotarul luminişului. Nu mai era loc de întoarcere, iar când aceasta păşi printre copaci înspre mica poiană, Enki văzu cum pe una din coapsele ei strălucea lama unui cuţit. – Poate că nu, răspunse Enki, mai mult pentru sine.

debut Rodica Romicri (debut N. Vasile)

Valoarea suferinţelor Care-i valoarea suferințelor? M-am minunat și m-am pansat până durerea a cedat și rana mi s-a vindecat... Care-i valoarea suferințelor? M-am întrebat neîncetat până când tu, om minunat, m-ai alinat, m-ai alintat, cu flori de dragoste-ai cântat... Atunci am găsit un dar neprețuit, ce-l căutam cu suflet pustiit în orizontul infinit. Dar de caldă tandrețe și dulce blândețe, cu vorbe bune și căldură din marea de iubire pură... Și acest balsam sentimental, mi-a înflorit iubirea, mi-a stimulat gândirea, mi-a redat libertatea de tristeți trecute și speranțe pierdute, mi-a-naripat pasiuni sublime și sentimente divine, mi-a creat visuri mărețe și generoasă noblețe... Deci, care-i valoarea suferințelor când ele dor sfâșietor și ai vrea să fugi din calea lor? Probabil... să te avertizeze... de-o pierdere sau de vreo boală, de-un păcat sau vreo greșeală... spre bine să te stimuleze și-nțelepciunea să îți lumineze... Pentru a obține... alinare, vindecare și iertare, 38

candoare și recunoștință, tărie cu speranță și credință... ca să te-nvețe dăruirea, devotamentul și iubirea...

Iubirea reciprocă Ce greu e de găsit iubirea reciprocă! Ce greu se întâlnește și ce frumos sclipește! Sclipește a minune... minune adevărată de Dumnezeu creată! Cine altcineva ar mai putea crea așa o simfonie, așa o poezie, așa o armonie de sentimente și senzații, de dorințe și emoții, de întâmplări neașteptate, mult visate, dar greu realizate... Sclipește raze magice zămislitoare, de acceptare, de completare, de potrivire, în fire și gândire, în vise și simțire, în doruri și iubire... Dar ce greu se păstrează... ce greu se menajează sentimentul fragil, perisabil, sensibil ca o mimoză roză, frumoasă dar gingașă, ce intră într-o criză și devine golașă, când este supărată, uitată, neglijată. Atunci trebui tărie, inteligență vie și lipsă de mândrie, să salveze relația, iubirea, revelația, oricare a fost necazul ce ți-a udat obrazul... Dar oricât de frumos Dumnezeu luminează și dragoste creează, uneori ea se răcește și-n abis se prăbușește... Cine o demolează? Mefisto uneltește? Sau noi oamenii greșim și nu mai știm să iubim?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

club club 50

Angela Burtea

Noiembrie Zi mohorâtă de noiembrie, cu vânt pătrunzător, asezonat cu picături mici și dese de ploaie, cu ferestre tăcute, care ascund ușoara temere a proprietarilor, cu frunze galbene și arămii, ce rătăcesc prin văzduh, nehotărâte și plânse de soarta tristă impusă de trecerea timpului. Sub impulsul lăuntric, arunc o privire fugară prin ochiul străveziu al geamului de la mansardă. E locul copilăriei și-al tinereții mele, e locul cald și plăcut unde m-ascundeam de fiecare dată, când ideile mele se împotriveau regulilor impuse de ai mei. Atunci, m-ascundeam spre a nu fi descoperită exact când nervii părinților erau întinși la maxim, evitând dezastrul sufletesc în care aș fi intrat. Ieșeam din mirajul încăperii, când liniștea și calmul se instalau încetul cu încetul, iar ai mei mă priveau zâmbind și dând din cap, semn că pedeapsa fusese anulată. Zâmbeam și eu, apoi mă strecuram binișor pe lângă mama și așteptam mângâiera, atât de dulce, pe creștetul capului. Îi simțeam palma caldă și blândă, ca adierea suavă a vântului din mijlocul verii, și ridicam privirea spre înălțimea ei, intrând apoi în taina minunată a iubirii necondiționate, când sărutul inconfundabil al buzelor ei îmi acoperea fruntea senină și curată, neridată și neîngândurată. Azi, urc aceeași scară, bătrână și obosită scară, ce scârțâie din toate încheieturile, iar pașii mei, asemenea scării, par mai înceți și mai nesiguri, dar tot mai ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

hotărâți. Vreau din toată suflarea mea să ajung în raiul vremurilor trecute, să privesc lumea și vremea de-afară prin același ochi de geam, și, de-aș putea, cu ochii copilului pe care nu l-am lăsat să mă părăsească niciodată. Rătăcite într-un colț, pe o măsuță cu trei picioare, zăresc, aruncate, bucăți dintro păpușă veche, meșterită din cârpe. Lângă ele, câteva cărți, cu foi dezlipite și coperte roase și îndoite pe la colțuri. Un caiet îngălbenit, în mijlocul căruia un rest de creion negru face dovada că cineva îl folosise cândva. Îl deschid cu grijă și-ncerc să deslușesc însemnările. Literele fug una câte una, iar scrisul dispare. Lângă ele, o cutie de carton ponosit ascundea câteva cărți poștale. Le-am recunoscut: erau ilustratele pe care le primise mama în vremea tinereții ei, la balurile de atunci. Chipuri de femei frumoase și bărbați eleganți și galanți, imagini care trădau marea iubire ascunsă în inimile tinereții. Mă-ntorc în partea opusă, atrasă fiind de mirosul gutuilor depozitate cu migală de mama. Privesc lung și adulmec, asemenea omului înfometat de amintiri unice, plăcute și de neuitat. Știu că fructele toamnei nu mai există la locul de odinioară, dar simt prin toți porii ființei mele, aroma lor. Întorc capul din instinct și văd, fracțiune de secundă, policioara acoperită cu foaie de jurnal, plină cu mere mari și rumene, cu puful prăfuit al gutuilor galbene și fantastic de aromate. Zâmbesc și mă bucur de zâmbetul meu, întind mâna spre lumea trecută, plimbând-o alene prin aer, fac un pas spre locul de taină și găsesc pe aceeași policioară 39

club

forum cronopedian

doar strugurii negri pe care i-am așezat chiar eu, cu o lună în urmă. Păstrau încă igoarea din ziua culesului, fiindcă înfipsesem coarda, de care erau prinși, întrun cartof mare și sănătos. Era lecția învățată de la ei mei, iar acum mă bucuram de binefacerile ei. Iau o boabă, două-trei, le plimb îndelung prin gură, mestecându-le încet, cu calm și așteptare. Știu ce aștept: ca mama să urce scara și să mă prindă din nou printre bunătățile adăpostite cu bună știință, spre bunăstarea familiei. Ascult cu luare-aminte, ca scara să-mi împlinească așteptarea, dar tăcerea aspră și grea e spartă de zgomotul infernal al unei mașini. Mă trezesc din visarea plăcută a lui noiembrie, atât de mult așteptat, iar lumina diafană își schimbă fața și ochiul geamului îmi dezvăluie o altă lume. Trecători grăbiți și încordați în mersul lor, copaci pe trei sferturi goliți, frunze moarte amestecate cu praful umed și îmbâcsit de gazele emanate de noile mijloace de transport, copii rătăciți, ce merg glonț, fără a mai privi în jur, câini murdari și hămesiți, o cioară - două care cârâie voinicește, în lipsa cântăreților adevărați, și doi bătrâni ce merg braț la braț. Iau aminte la tot, insistând cu privirea spre cei doi. Le știu povestea și le zâmbesc, deși nu mă bagă în seamă, continui să mă bucur pentru ei, iar ei știu, îi strig cu toată forța, dar nu mă aud. În cele din urmă, strigătul meu răsună până departe: Ați surzit, de ce nu-mi răspundeți? O lacrimă, și-ncă una îmi spală obrazul. Șterg lacrimile cu dosul palmei, așa cum făceam și-n copilărie, și iau aminte: Am visat! Iar dorul mă cuprinde și mai mult!

forum cronopedian 51

Dorina Şişu

Biblia În liniștea unei după-amiezi de vară călduroasă, strigătul țigăncii spărgea amorțeala cuprinsă în jurul uliței. ─ Țață Ioană! Breeee, țață Ioană, unde ești? Ești p-aci? ─ Sunt aci pă prispă, fă, Leană. Ce-ai de strigi așa? Vin turcii? Pfff, că nu ai oleacă de liniște pă lumea asta! Țața Ioana se ridică încet de pe prispă, împingând cu o mână peretele casei, ajutând să se ridice mai repede. ─ A ars casa tușei Elvira, bre. ─ Care Elvira? ─ Cum bre, care? Elvira a lu’ Ticu. Văru’ la alde matale. ─ Tu ești proastă, Leană? Cum să arză casa? Casa lu’ Elvira? Da’ ea unde era? Își netezește șorțul și basmaua și pornește în praful din mijlocul drumului spre casa cu pricina. Și-a uitat șoșonii lângă prispă. Praful o ardea la tălpi. Căldura era ucigătoare, dar ea era obișnuită să trăiască în inima Bărăganului și nu îi era cald niciodată. Basmaua neagră îi tot aluneca de pe frunte. O trăgea cu degetele ei uscate și ascundea părul sub ea. ─ Unde fugi așa, vecină? În zarva creată de strigătele țigăncii, vecina țații Ioana și-a scos capul în dreptul porții. ─ Uite, merg la Elvira și la Ticu. Cică le-a ars casa.

noiembrie 2016, Brăila 40

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

forum cronopedian ─ Haide, bre! Cum să le arză casa?

─ Au ars, mamă, răspunse fata de zece ani a Elvirăi.

─ Pi, azi. Da’ când? Acu’ merg să văz.

─ Ia și nu mă mai corecta tu pă mine! De-aia vă dau la școală? Ce dacă nu știu carte? Vă dau pă voi să mă corectați pă mine. Mișcă d-aci, să nu te văz! Vine el taică-tu acasă…

Azi? ─ Când te întorci, să dai pă la mine, să-mi zici ce și cum. ─ Oi da. Da’ cum dracu să arză casa? Cum? Mai au și o droaie de copchii. Când o vini Ticu de la muncă, vai de capu’ lor, săracii. Și iuțește pasul, de curiozitate, dar și de griji. Ticu era vărul ei cel mai de treabă. O mai ajuta cu coceni și la culesul viei. Ajunsă în fața casei arse, intră fugind pe poartă. Erau vecini adunați și priveau peste gard rămășițele scoase din casă. Erau niște haine arse și deasupra, aruncată, o Biblie.

─ Copchiii unde erau, Elviră? ─ Pă maidan. Numa’ Florin, ăsta micu’, era acasă. L-am întrebat dacă a umblat cu chibritu’ în casă, da’ zice că nu. Io știu, bre? O hi lăsat televizoru’ să meargă și o hi făcut vrun scurt pă undeva. Cu un băț luat de prin curtea Elvirăi, țața Ioana scormonea printre arsurile din casă. Atinge Biblia cu bățul și o lovește de două ori spunând mirată: ─ Biblia nu a ars, Elviră.

Șușotelile vecinelor aceleași constatări repetate de fiecare în parte a mirare: Nu a ars Biblia. Uite că nu a ars Biblia! Ce minune dumnezeiască, să nu ardă Biblia... ─ Elvirăăăă, ești, fă, Elvirăăăă?

─ Nu a ars, bre. ─ Este o minune Dumnezeiască aci. Așa să știi tu de la mine. ─ Este o minune. Da, da. Da’ ce fac eu acuma? Vine Ticu de la serviciu și mă omoară.

unde

Parcă devenise un tic nervos. Își tot trăgea basmaua neagră peste frunte, aproape că-i acoperea ochii. ─ Unde să hiu, țață? Unde? Uite ce nenorocire s-a așternut peste bietele noastre suflete! Nu eram destul de necăjiți? De ce mi-a dat Maica Domnului și asta? Asta-mi trebuia mie acuma? Asta, bre, țață Ioană? ─ Fă, Elviră, cum ți-a ars casa? ─ Naiba știe, bre? A vinit după mine, că eram la cazanul de țuică, ăsta micu’, Florin, că arde casa. Până am ajuns aci, era gata. Ce să mai scoț din ea? Uite aci, că toate a ars. ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

să

Țața Ioana se apleacă ridice Biblia. Elvira

strigă speriată. ─ Ce faci, bre? ─ Cum, ce fac? Iaca vreau să iau Biblia asta de aci. ─ Las-o acolo, să o vază și Ticu. ─ Cu ce rată vine? ─ Cu aia de 6. ─ Pi, lu’ Ticu numa de Biblia asta nu-i arde. Unde dormiți la noapte cu atâția copchii?

forum cronopedian ─ Cum, bre, unde? Uite, în bucătăria de vară. Am un pat acolo și-or dormi copchiii în el, iar eu cu Ticu pă jos.

mă! Păi, se poate, mă, Ioane? Așa se vorbește cu o muiere la necaz? Nu vezi ce-i pă biata Elviră?

─ Să trimiți la mine fata asta, să-i dau un preș.

Ion o îngâna continuu. Ceilalți oameni se uitau când la țața Ioana, când la Ion. Ion era unul dintre cei cinci băieți ai preotului din sat. Fiind cel mai mic dintre frații lui, era răsfățat de toți ai casei. Lumea nu-l certa atunci când le spărgea geamurile ori rupea gâtul la vreo găină. Deși avea 17 ani, arăta de 30. Era nătâng și-i plăcea să contrazică tot ce se vorbea.

─ Ce preș, bre? ─ Cum, ce preș? Țes toată ziua. Ce dracu să fac? Am preșuri noi, Elviră. Trimite fata la mine. Măcar să dormiți pă un preș nou. ─ Bine că nu a ars bucătăria. Sărea naibii butelia și făcea explozie. ─ Elviră, ne-am înrăit, Elviră. Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Lovește cu bățul Biblia. Repetă și se uită spre vecinii adunați la gard:

Și plecă Ion spre casa lui. Toată lumea adunată pe gardul Elvirăi se uită după el și se închină mai ceva ca la biserică. ─ Țață Ioană, io îți dau Biblia, că acuma ce să mai fac? Ce să mă fac, breeee, vai de păcatele mele! Vai, vai, vai de sufletul meu! Cu ce-oi fi greșit în fața cerului?

─ Ăsta e semn de la Măicuța Domnului. Suntem păcătoși și răi. Uitați-vă la Biblie! Focul nu a ajuns să arză cuvântu’ lu’ Dumnezeu. Lumea dădea din cap afirmativ, numai un băiat blond și slab îngâna ca pentru sine ce spunea țața Ioana.

Țața Ioana s-a aplecat și a ridicat Biblia. Cu palma dreaptă o ștergea de cenușă și o vântura spre ochii vecinilor.

─ Așa este, așa este… Da, da… Suntem răi. Niște animale suntem.

─ Nu e atinsă de foc. Nu e, oameni buni! Mă duc acasă, Elviră. Am de urzit.

Apoi zise tare, să-l audă tot satul: ─ Ce dreacu trăncăniți să vă aflați și voi în treabă? Cine rage, bre țață Ioană, ca să zici matale că suntem animale? Păi, ce bre, io rag? Vezi matale pă vreunu’ agățat aci dă gard, să ragă? Io unu’ nu mă simt animal. N-a ars Biblia că o fi fost pă undeva unde focu’ n-a ajuns. Ce dreacu, bre! Nimica nu știți. ─ Ptiu, piei drace! Măăăă, tu vorbești, măăăă, nedusule la biserică! Alde taică-tu te-aude, mă, ce vorbești? Doamne, iartă42

─ Ale dreacu dă babe urâte, ce vă mai dați voi cu presupusu’…

─ Mergi, bre, mergi! ─ Nu uita să trimiți fata după preș. ─ Nu uit, bre. Nu uit. Țața Ioana s-a întors pe prispa ei. Își puse Biblia în poală și privi lung cerul. Poate că în mintea ei roiau tot felul de gânduri legate de cele sfinte, pentru că-i mai scăpa câte un unul și-l rostea cu voce tare: suntem răi, Maica Domnului, suntem atât de răi, că nu mai încăpem în Ceru’ Tău.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cartea de pe noptieră cartea de pe noptieră 53 cartea din sertar

Mioara Anastasiu

Viaţa ca o ciornă Fragment Toamna aducea cu sine, la întâi septembrie, bâlciul. La Călărași se organiza unul dintre cele mai mari din toată țara. În acea vreme bâlciul se întocmea dincolo de mahalaua Cărămidarilor, în spatele plantației de duzi. De-a lungul drumului se înșirau căruțe cu tot felul de lucruri, de la fructe aduse din zona de deal, pepeni de toate soiurile, struguri, până la butoaie, copăi, sau alte obiecte din lemn. La bâlci se găsea orice îți puteai dori. Niciodată nu am avut bani pentru a avea măcar puțin din toate lucrurile pe care mi le-aș fi dorit. Dar făcea să mergi în fiecare seară, cu toate că era mult de mers, ca să trăiești toate acele bucurii naive ale ochilor și urechilor, plus atâtea mirosuri ademenitoare. Dacă eram cu Florica Raicu, cu Marieta Florea sau cu verișoara mea Doina, făceam turul bâlciului, ne uitam jinduind la tarabele țigănești care ne luau ochii cu strălucirea mărgelelor și inelelor colorate, ne opream la omul care lovea cu barosul în scopul de a aprinde becul din vârful stâlpului. Pe noi nu ne interesa puterea insului, ci felul în care toți cei care îl urmăreau ridicau capetele spre bec, în aceeași secundă. Și noi ne amuzam de acest lucru. Jinduiam după minunata vată de zahăr ars, dar rareori riscam s-o cumpărăm, din pricina băieților, care trecând pe lângă noi, ca din întâmplare, se îmbrânceau și riscam să ne trezim vata cea lipicioasă pe față. Am intrat în menajeriile cu fel de fel de animale, unde mirosea foarte urât, dar ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

unde ne puteam distra pe seama maimuțelor furioase. Mai interesant era la spectacolul iluzionist, unde am putut vedea o femeie care stătea în poziție orizontală, cu ceafa pe vârful unei săbii și cu gleznele încrucișate, pe o altă sabie. Apoi era „femeia cu cap normal și corp de broască, o anomalie a naturii, într-atât de groaznică încât nici nu era expusă vederii. Corpul de broască se afla într-o cutie relativ mică, verde. Biata femeie, ca să-i spun așa, după cum arătau trăsăturile feței, căci altfel nu știu cum i s-ar fi putut determina sexul, răspundea întrebărilor care îi erau puse de proprietarul circului, despre vârstă, alimentație sau simțăminte. Am părăsit sala uimite de minunile săvârșite de iluzioniști și răvășite de imaginea femeii broască. Pe șoseaua pietruită care lega bâlciul de oraș se formaseră două coloane de oameni. Pe o parte erau cei care mergeau către bâlci, iar pe cealaltă parte erau cei care se întorceau de la bâlci. Și fiindcă mulți se cunoșteau între ei, își strigau de la distanță: „Unde te duci?” „La bâlci!” răspundea cel întrebat, vesel și nerăbdător să ajungă acolo, în locul unde luminile și muzica alternau metru cu metru. „Dar, tu, de unde vii?” întreba cel gătit frumos cu pantofii lustruiți, țopăind printre pietrele drumului. ”De la bâlci”…spunea, cu voce moale, cel care gustase deja toate bucuriile pe care i le permisese bugetul, care dăduse ocol printre toate comediile, care servise niște mici la mustăria de la intrare, sau gogoși înfuriate, ori poate, la ieșire a tras cu pușca la țintă, fără să nimerească: ”Eh, obosit cum sunt, cum să mai nimeresc”! Acum, parcă nici picioarele nu-l mai ascultau, călca în străchini, printre pietrele drumului, cu pantofii plini de praf. ”Du-te, du-te, zicea el, în gândul lui, celui voios și nerăbdător să ajungă la bâlci, te văd eu la întoarcere”…

Cenaclu Cronopedia cenaclu cronopedia –gastro&cultura 62

Zmeii de apă

Cristea Melania Angi

9 vieți am împărțit zile imature sfori de legat nebuniile tinereții iar tu mi-ai tăiat în felii nopțile aburinde apoi ți-am sărutat degetul imaginar atât de sărat!

cândva mi-ai povestit că l-ai pierdut în lupta cu tine ți-a venit mai ușor să îți imaginezi cum scrii mănânci desenezi tai lipești iubești (o)mori cu un singur deget

altruismul acesta inimaginabil m-a ajutat să văd câini ușurându-se la strada mare pisici libertine hărțuind scriitori brutării care se vor închide doar pentru că nu s-a cules grâul la timp

tu ai însă limpezimea vinului de Drăgășani

În primăvara aceasta ochiul pătrat al câmpiei înalță zmeie. Noaptea, prin vii, singurătatea cântă din toate fluierele vieții. Greieri, înfipți în anotimpuri ca într-un pian dezacordat, risipesc timp. Dragostea este cubul perfect. Are tot atâtea fețe câte stele au mările lumii. Cal sticlos, inima mea verde-nesfârșit zboară cu aripi de aer. Se vor limpezii duzii, vor înfrunzii cuvintele, omizi vor devora cerul.

Zile de împrumut Ca niște corbi, zilele și-au scuturat orele albe peste sufletul meu. Am sădit iarbă cu degetele care îți cântă Rahmaninov pe omoplați, iar cuvinte-licurici s-au agățat de epiderma mea. Atât de tare luminez astăzi, încât îți văd neliniștea cum paște pe Lună!

dintre noi ești singurul care semnezi pactul cu viața pui degetul fix acolo pe unde trece paralela 45 în timp ce eu caut comoara lui Brâncoveanu în zidurile din jur care tac preț de nouă vieți

Lasă-mi gura aceea de univers, stropii de ploaie care plescăie pe asfalt! Șarpele casei și-a înfipt colții ca de mistreț în mâna cu care îmi pansez libertatea; lipită de Marele Zid îți șoptesc: mai este timp, să îmi împrumuți ielele-orele! Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Cenaclu Cronopedia Lenuş Lungu

Aparenţe şi măşti Am citit zilele trecute „Viaţa pe un peron” a lui Octavian Paler, unde la un moment dat zice aşa: „Lumea e plină de măşti de sticlă. Te uiţi şi nu le vezi. Mângâi faţa unei femei şi nu simţi masca asta de sticlă. Se îmbraţişează doi amanţi şi nu simt unul la celălalt masca asta de sticlă. Se sarută şi nu simt. Mama îşi creşte copilul şi nu simte cum o dată cu obrazul se lărgeşte şi masca de sticlă. Nu, aceste măşti nu se văd. Dar opriţi-vă undeva, vroiam să le strig, şi ţipaţi, cereţi ajutor, ameninţaţi. Imediat veţi observa măştile de sticlă. Figurile rămân impasibile. Fiecare îşi vede de viaţa sa, sub clopotul său de sticlă. Într-o zi, în mijlocul pieţei am făcut această experienţă. [...] Nimeni nu s-a apropiat de mine să mă întrebe ce vreau. Trecătorii au iuţit paşii şi în câteva clipe în jurul meu era gol…” Ciudat… am în faţa mea o pagină albă şi multe gânduri de vărsat pe hârtie, sau mă rog, pe ecran, despre acest subiect. Îmi amintesc că în manualele de psihologie exista capitole legate de identitatea eu-lui. Acolo se vorbeşte practic de trei componente ale aceluiaşi eu, adică noi, ca persoane umane, avem trei înfăţişări: ceea ce suntem cu adevărat, ceea ce vrem să fim şi ceea ce vor alţii să fim şi să vadă la noi. Felul în care ne vedem pe noi înşine nu coincide cu acela în care ne văd ceilalţi. Jung spunea că avem fiecare câte o „personă“ – mască sau aparenţă, prin care ne prezentăm în faţa lumii. Încercăm mereu – ascunzând ceea ce credem că nu merită să arătăm celorlalţi – să obţinem acceptarea celor din jur. Treptat ajungem, prin educaţie şi interacţiune cu restul, să credem că suntem aşa cum ne văd ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

ceilalţi. Apoi, în funcţie de gradul nostru de toleranţă faţă de reacţiile ochiului public, ajungem să purtăm măşti şi faţă de noi înşine. Ajungem să purtăm câte o mască diferită: una pentru şef, una pentru colegul care ne place, una pentru cel care ne displace, una pentru familia noastră, alta pentru prietenii noştri şi lista ar putea continua la infinit. Cu toţii am auzit expresia că aparenţele înşeală. Probabil nu este întodeauna aşa, dar noi analizăm oamenii, şi mai grav, îi judecăm după ceva ce vedem, după aspectul fizic sau după cum ni se pare nouă că ar fi. Fiecare are o viziune personală asupra lucrurilor şi e bine să fie aşa, însă nu este mereu cea mai corectă. Facem adeseori greşeala de a ţine cont de părerea unui apropiat faţă de o anumită persoană sau situaţie, fără a ne convinge singuri. Mult prea uşor judecăm, mult prea lesne aparenţele ne captivează şi suntem tentaţi să ne transformăm într-o persoană care nici nouă nu ne place. Există lucruri pe care le mascăm în mod inconştient; atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de noi înşine. Sunt temeri, complexe, probleme personale, care îl pot depăşi chiar şi pe cel care le poartă. Ele dau naştere unor reacţii de protecţie, iar acest camuflaj ne poate amăgi. Majoritatea purtăm măşti pentru a ne ascunde, pentru a rămâne nevăzuţi şi neatinşi de ceilalţi, poate tocmai pentru a deveni ce vrem să părem în faţa celorlalţi sau de multe ori chiar din frica de neacceptare. Pentru mulţi viaţa este un bal mascat iar masca obligatorie, iar eliberarea de mască aproape imposibilă… Trăim într-o lume în care „a părea” valorează mai mult decât „a fi”. Lumea răsplăteşte mai adesea aparenţele meritului decât meritul însuşi. Politeţea nu sugerează întotdeauna bunătate, echitate, complezenţă, gratitudine. Ea oferă însă 45

Cenaclu Cronopedia aparenţele lor şi face să pară omul pe dinafară aşa cum ar trebui să fie pe dinăuntru. Falsitatea poate cuprinde întreaga persoană, începând de la felul de a ne îmbrăca, de la accesoriile pe care le purtăm, până la gesturi, limbaj, comportamente propriu-zise pe care le imităm şi nu sunt deloc constructive. Ne creăm o imagine, pe care vrem să o vadă cei din jurul nostru şi majoritatea tindem să ne ascundem grijile după o mască acceptabilă de convenienţe socială. Nu renunţăm la măşti pentru că vrem să evităm criticile şi dezaprobarea care ar putea urma dacă ne sunt date în vileag adevăratele sentimente. Aparenţa este ca un zid ce desparte lumea fiecăruia dintre noi, de lumea reală… avem tendinţa de a ne construi un adevărat zid în jurul nostru, zid menit să ne protejeze de viitoare posibile răni. Problema este că zidurile după care ne ascundem nu numai că protejează, dar ne şi izolează. Ajungem să ne simţim rupţi de relaţia după care tânjeşte natura noastră umană. Ajungem chiar ca nici măcar prieteni să nu ne mai facem, decât dacă punem în balanţă avantajele pe care ni le oferă prietenia acestora. Am văzut în multe situaţii că pentru a reuşi în lume, trebuie să părem nebuni sau să fim şmecheri. Trebuie să ştim cum să facem ca să ne placă lumea. Trebuie uneori să purtăm o mască, să jucăm un rol, să asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi. Nu e uşor să-ţi clădeşti o personalitate, nu e uşor să placi celorlalţi şi cu toţii ne dorim să fim iubiţi, însă nu cred că trebuie să ne asimilăm comportamente care nu corespund felului nostru de a fi, doar ca să părem simpatici. Nu putem trăi pe deplin decât cu inima deschisă. E drept că putem fi răniţi uşor, dar ce rost are să creăm ziduri în jurul nostru când şi aşa există tot mai puţini „luptători”. 46

Cred că important e să încercăm măcar să ne cunoaştem. Să ne programăm constant întâlniri cu noi înşine şi să vedem prin ce ape ne mai scăldăm. Da, se întamplă şi crize de identitate, şi trebuie să le rezolvam cum putem mai bine. Dar dacă avem exerciţiul dialogului cu noi înşine, clar ne va fi mai uşor iar după ce am ajuns la o concluzie, pasul următor este să ne asumăm ceea ce suntem. Căci dacă ne pitim după diverse măşti, nu rezolvăm prea multe, iar ştiinţa ne este perfect inutilă. De ce-ar trebui să ne cunoaştem? Simplu. Ca să nu mai preluăm pasiunile altora şi să spunem că sunt dintr-o dată şi ale noastre. Ca să nu mai ajungem în locuri de muncă unde de fapt nu vrem să fim cu adevărat, unde nici măcar nu suntem apreciaţi şi dacă e să ne uităm cu atenţie, nici măcar salariul nu e cine ştie ce. Ca să nu ne implicăm în acţiuni care nu ne atrag în mod deosebit; pentru a şti cu adevărat cine suntem, ce ne dorim, ce ne pasionează, ce ne enervează şi aşa mai departe. A fi sincer cu noi înşine este unul din cele mai mari daruri pe care putem să ni le facem. Sinceritatea ne eliberează de povara măştilor, de contabilizarea minciunilor, ne redă libertatea şi fericirea. Ne face neşantajabili, transparenţi, ne redă demnitatea. Poate că nu putem să fim mereu sinceri cu alţii (pentru ca ei nu ne permit, nu sunt pregătiţi iar noi încă nu ştim să fim sinceri fără să rănim sau să revoltăm) dar nu ne costă nimic să fim sinceri cu noi înşine. Dimpotrivă, câştigăm totul. Ne despovărăm şi ne înseninăm, ne redobândim liniştea şi stabilitatea, simţim că nu mai datorăm nimic în schimb, putem onora pe cei din jur cu puterea noastră de a pătrunde şi recunoaşte faţetele adevărului şi ale realităţii.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

exclusivitate monografie - exclusivitate 63

Constantin Mîndruţă

Viorel Muha

Pentru tine, cel mai iubit Nu dintre români! nu vream sa fim un ieri Azi, că e Sfântul Andrei,

nu vream sa fim cârlige agăţate de cer

Gândul meu este la tine Cu iubirea drept temei

după ce ne-aţi aruncat în gol

Şi în viaţă numai bine!

nu ţipaţi pământul de jos ne-a îmbrăţişat pentru eternitate

Împliniri şi sănătate,

nimeni nu va plânge după noi

Traiul plin de bucurie,

ei sunt inutilul şi nu-nţeleg cuvinte

Masa plină cu bucate, În întreaga Românie!

Întâi al lui Decembrie (România) De când m-am născut lucrez mântuirea, Hristos, pentru mine a fost răstignit, La ŢARĂ gândesc, aici sunt iubit, Îi vreau veşnicia în toată zidirea.

abandonaţi lumea care nu vă convine!

Îmi e-n România nestinsă iubirea Şi drag mi-e poporul în veacuri sfinţit,

apăsaţi butonul vieţii, vindecaţi-vă cu iubire

Întoarce-Te, Doamne, ne eşti nelipsit,

nu deschideţi dezastre cu destine

Cu Tine, aici, găsim nemurirea.

a devenit o boală în acest mileniu libertatea lor

Dezleagă păcate şi fă cârmuirea

copii nu mai vor să fie

Să fie mai bună, s-aducă cinstirea

unii au trasformat răul în bine

În lumea aceasta ce ai zămislit,

o bombă cu întârziere

Să simtă, românul, în piept iar mândria,

răsare şi nu va mai fi niciun mâine

Pe Tine şi Ţara mereu v-am iubit,

iubiţi-vă în fiecare zi ţinându-vă de mână

Trăiască, trăiască în veci, România!

nu vă abandonaţi singuri!

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

lecturi în foileton A doua zi, foarte de dimineaţă, a primit de la ea un mesaj:

impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (13)

Dragul meu,

El a plecat după masa de prânz, deşi seara urma să fie o mare petrecere. La cea similară de la Sibiu, din urmă cu un an, ei au fost animatorii petrecerii şi s-au simţit foarte bine. Atunci, Alex organizase atunci un concurs de dans cu premii, care dinamizase mult pe tinerii participanţi. De data aceasta, nu a mai avut nici măcar dispoziţia de a participa. Când a aflat de plecarea lui, nici ea nu a mai participat. Seara, de acasă, i-a trimis un mesaj: Bună, Îţi trimit acest mesaj, pe care nu aş fi vrut niciodată să fiu în situaţia să-l scriu! Înţeleg durerea prin care treci şi am făcut tot ce a fost posibil să te ajut să depăşeşti momentul. Simt că insistenţele mele nu te ajută, ci chiar te supără! Cred că acum nu este momentul de a discuta de iubire, ci de existenţă! Astfel, am hotărât să trec la o tranziţie dureroasă către o existenţă raţională: – Voi face eforturi să-mi reprim sentimentele de iubire faţă de tine, sentimente pentru care am observat că ai imunitate; – Îmi propun să apreciez mai mult ceea ce am, o soţie iubitoare şi înţelegătoare şi un fiu excepţional; – Îmi propun să te las să-ţi trăieşti în linişte durerea şi doliul. Să ai grijă de tine, Alex.

Este pentru prima dată când îţi spun aşa, deşi totdeauna am gândit-o! Viaţa nu m-a învăţat să fiu foarte darnică cu vorbele de iubire. În principiu, analiza ta este corectă. Nu trebuie să faci nimic în plus pentru a mă convinge de iubirea ta. Sunt de mult convinsă de puternicele tale sentimente în ceea ce mă priveşte, dar fac apel acum la raţiunea ta, de care, deasemenea, m-ai convins că dispui din belşug. Înainte de orice alte exerciţii de logică, care îţi plac în mod deosebit, te-aş ruga să-ţi răspunzi în interiorul tău la următoarea întrebare, dacă eu aş fi murit, tu ai mai fi putut să fii atent la iubirea altei femei???... Îţi mulţumesc din tot sufletul meu pentru ce ai scris, pentru ce ai fost, pentru ce ai ai compus şi pentru tot ce ai făcut pentru mine în această perioadă, dar eu nu mai pot să mă bucur de nimic! Va trebui să mă izolez de toţi şi de toate! Există „ceva”, care face ca doliul meu pentru Paul să se prelungească mult, sau să nu se termine niciodată! Acel „ceva” este legat şi de tine, dar este bine ca tu să nu-l ştii niciodată! Mam considerat totdeauna o femeie puternică, dar iată că peste acel „ceva” nu pot să trec. Când a murit Paul, am zis că nici celor mai mari duşmani ai mei nu le-aş dori să păţească aşa ceva! Ai o familie frumoasă, o soţie care te iubeşte şi care îţi vrea binele, chiar dacă te mai supără uneori restrângându-ţi pornirile tale de libertate, ai un fiu excepţional, care îţi vor umple viaţa şi aşa plină de mari

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton realizări. Pentru a nu ne mai chinui unul pe altul, este bine să întrerupem total orice comunicare între noi. Există o legătură dincolo de noi, pe care o simt şi care ne va ţine uniţi pentru totdeauna. Eu te-am atenţionat de mai multe ori să-ţi păstrezi controlul sentimentelor, dar nici măcar eu nu am reuşit aceasta!... Acesta fiind ultimul mesaj al meu către tine, îţi doresc linişte şi multe împliniri! Te rog să nu îmi răspunzi. Mira Cu toată rugămintea ei de a nu-i răspunde, el i-a răspuns, totuşi: Bună, Este pentru prima dată în viaţa mea când mă doare enorm că cineva este de acord cu mine! Am aşteptat din tot sufletul să mă contrazici. Îţi doresc sănătate şi noroc pentru tine şi cei apropiaţi! Alex Deşi ea fusese cea care stabilise întreruperea totală a comunicării dintre ei, la scurt timp după acest mesaj, i-a răspuns: Bună, Scuze pentru ultimul meu mesaj!... Nici eu nu mai ştiu ce se întâmplă cu mine!... Îţi mulţumesc pentru eforturile tale de a mă face să mă rup de durerea trecutului! Am încercat de mai multe ori, dar nu am putut. Am apreciat totdeauna eforturile tale! Nu este adevărat că m-ai supărat cumva, că m-ai deranjat în vreun fel. Sper că nu te-ai supărat prea tare pe ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

mine şi putem avea împreună un nou început. Ca dovadă că am început să gândesc pozitiv şi cu speranţe de viitor, te anunţ că am acceptat să merg la două nunţi, una în ţară şi alta în Anglia. Cea din Anglia este în familia unui lord. Iniţial, le refuzasem pe amândouă!... Dacă am hotărât aşa, acum am o grămadă de treabă!... Trebuie să-mi fac două rochii noi. Ştii doar cât de exigentă sunt cu îmbrăcămintea! Cu bine, Mira ta PS: Semnătura este un răspuns la întrebarea din finalul poemului tău. După întoarcerea de la Sibiu, într-o singură noapte, îi scrisese un poem fluviu, cu zeci de strofe, care se încheia cu întrebarea „Oare, vei fi vreodată Mira mea?” Acest mesaj nu a mai ajuns însă în timp util la el! Era exact la un an de la plimbarea prin parcul din Sibiu. Sentinţa din penultimul mesaj ei era ultimativă, dar şi el simţea că o altă soluţie nu există. Diferenţa dintre ei era doar că ea ştia, iar el nu ştia la ce se referă acel „ceva” legat de moartea lui Paul!... Nu mai spera nimic. În definitiv, acel „ceva” nu îl interesa decât prin faptul că i-a luat definitiv speranţa la iubirea Mirei. Iubirea ei plecase pe lumea cealaltă odată cu Paul!... A luat două cutii de somnifere, să nu se mai trezească niciodată, să uite de toţi şi de toate. I-a trimis pe e-mail o scrisoare şi o poezie de adio:

lecturi în foileton Draga mea, Am plecat la Paul!... Este singurul mod în care mai sper să pot avea acces la iubirea ta, care s-a dus odată cu el pe lumea cealaltă! Sper, să împart cu el ceea ce tu nu ai reuşit să împarţi pe lumea asta, să îmi spună el, acolo, ceea ce tu nu ai putut, aici!... Alex Iubirea de dincolo

A sunat la telefon, să vadă dacă este adevărat. Stabiliseră între ei să nu-l sune acasă. Nu putea vorbi când era soţia prin preajmă. Dar nu avea altă soluţie. A sunat insistent şi cineva i-a răspuns la un moment dat. Era Nana.

Te aşteptam s-apari de undeva, să ne iubim!... Voiam, dar nu ne cunoşteam!... Ne-am cunoscut!... Dumnezeu în cale mi-te-a scos, şi totul s-a întors pe dos!... Ai fi vrut şi tu să mă iubeşti, dar n-ai vrut să păcătuieşti, datorii de viaţă îţi stăteau în faţă, care au trecut,... dar tot nu ai putut!... Fiindcă te iubeam, m-am rupt de toţi, am rămas singur cuc,... ştiind cât ţii de mult la morţi, m-am pregătit şi eu,... ca să mă duc!...

– Alo!... Cine este?... Pe cine căutaţi?... – profesor!

Poezia spunea acelaşi lucru cu textul, dar succesiunea lor sugera trecerea dintr-o lume în alta, parcă textul ar fi spus că „am plecat”, iar poezia spunea „am ajuns”.

domnul

– Pe profesor?...

domnul

– Da!... Îl caută cineva de la universitate. – Păi,... nu aţi auzit?... –

să

aud,

doamnă?...

Ea a primit răspunsul la penultimul mesaj. Începuse să se impacienteze că nu primea nici un răspuns la ultimul. El era de obicei foarte rapid în răspunsuri! Nu era unul oarecare, ci era mesajul în care ea îi spunea, în sfârşit, magicul „Da”. Acel „Da”, pe care el îl aştepta dinainte de cunoaşterea lor fizică, de la apariţia ei ca o nălucă în gândurile şi visele lui. Acum, când acest răspuns venise, el lipsea de la întâlnirea cu destinul!... 50

Ea nu a primit însă răspunsul la care s-ar fi aşteptat, cel care presupunea extazul lui Alex la acceptul ei de a avea un viitor comun, ci a primit scrisoarea de adio şi poezia sumbră prin care-i transmitea iubirea lui de pe lumea cealaltă. A trimis mai multe e-mail-uri, mai multe SMS-uri, de la care altădată primea răspunsuri chiar şi în Togo. De data aceasta, nu a primit niciun răspuns!

– Eu nu sunt doamnă!... Sunt o ţaţă de la ţară, care m-am nimerit pe aci!... Domnu’ profesor s-a otrăvit!... El era un domn!... Un mare domn!... Praful şi pulberea să se aleagă maică de cine l-a supărat atâta!... – Alo,… Alo,... Alo!… Nu i-a plăcut vocea mea!... Nana, a insistat, dar din partea cealaltă nu mai răspundea nimeni!... Mira a înţepenit cu telefonul în mână!... O durere mare în piept a făcut-o să

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton se încovoaie, după care a căzut. S-a încovoiat pentru totdeauna corpul său superb, svelt ca o trestie! Făcuse infarct!... A venit salvarea, dar nu a mai putut fi salvată. În fracţiunea de timp dinaintea morţii, a gândit că vor fi, în sfârşit, împreună toţi trei, pe lumea cealaltă, într-o înţelegere totală şi linişte eternă. A fost prea mult pentru ea să piardă doar într-o lună singurii bărbaţi pe care i-a iubit în viaţa sa! Tot ce făcuse, de când se ştia, făcuse cu raţiune, cu excepţia relaţiilor cu aceşti doi bărbaţi. Îşi găsise satisfacţia de femeie, alături de Paul, după o lungă perioadă, de la îmbolnăvirea gravă a soţului. Simţea frustrarea lui că nu pot fi ca soţ şi soţie şi public, dar, în rest, relaţia lor a decurs perfect. L-a cunoscut şi legătura lor a crescut în acelaşi mod cum se întâmplase cu mulţi ani în urmă cu Paul. Aceşti doi bărbaţi iubeau aceeaşi femeie, scriau despre ea utilizând aceleaşi expresii, o apelau în acelaşi mod, la o bună distanţă în timp unul de celălalt. Ea, care îi cunoştea pe amândoi, sesizase această tulburătoare asemănare de gândire şi comportament şi, uneori, credea că Dumnezeu a vrut să-i ofere o perioadă mai lungă de iubire, compensând astfel anii pe care îi pierduse prin boala lui Dorin. Când l-a cunoscut pe Alex, a apreciat plăcerea unor discuţii elevate, apoi, citindui cărţile, l-a cunoscut şi mai bine, au scris împreună alte cărţi, apoi au venit poeziile dedicate ei şi aşa a intrat într-un vârtej din ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

care n-a mai putut ieşi, deşi îşi propunea permanent. Simţea că sunt într-o situaţie iraţională, dar nu puteau face nimic!... A constatat că nu mai putea trăi fără el, devenise dependentă de el. A murit şi nu a mai putut să-i spună cât de mult l-a iubit! Cât a trăit nu i-a spus niciodată că îl iubeşte, nu s-au sărutat, nu sau îmbrăţişat niciodată!... În modul său laconic de a vorbi de iubire, acea semnătură „Mira ta” din ultimul ei mesaj, însemna „Sunt a ta, şi eu te iubesc!...” Dar la ultimul ei mesaj nu primise niciun răspuns!... A mai dus în Pământ şi acel „ceva” pe care numai ea îl ştia, şi anume, că Paul a murit când i-a spus că îl iubeşte pe Alex!... De aceea se simţea atât de vinovată. A avut aceeaşi francheţe pe care o avea de regulă. Şi în iubire vroia să fie la fel de clară şi concisă ca în celelalte activităţi ale sale. O întrebase cine este şi ce relaţie are cu coautorul celeilalte cărţi, „cartea româneasca”, despre care spusese o vorbă de laudă când lucrau la afişul lansării comune a cărţilor. Ea i-a răspus în modul ei, iar el nu a putut supravieţui răspunsului! Paul nu a putut supravieţui ideii că situaţia reală nu mai concordă cu modelul său. Moartea sa a înfluenţat decisiv ceea ce avea să se întâmple ulterior între Alex şi Mira, pentru că niciodată moartea nu leagă,... moartea rupe!...

lecturi în foileton – Aşa-i construită lumea asta! Ştii… lanţul trofic… fiecare verigă e legată de cel puţin altele două… consumatori şi consumaţi…

Cepeha I. Mihai

Afaceri (1)

Cel torturat prinde ideea: Aceiaşi ţânţari nemiloşi, pentru care nici un fel de sită nu este destul de deasă, îşi fac de cap, trezindu-l pe Marcu din moţăit la primele unde de lumină. Somnul, care trebuia să fie adânc şi odihnitor nici că-şi împlinise menirea decât parţial. Munteanul se mângâie la gândul că va scăpa într-o zi şi speră că nu-l vor dărâma câteva zile cu mai puţin somn. Poate că la mare, unde nu-şi aminteşte să fie ţânţari, va recupera. În ce priveşte arşiţa zilei, răcoarea mării şi briza o vor face mai uşor de suportat şi chiar plăcută. Când sună deşteptătorul, Marcu se află în acelaşi loc şi în aceiaşi poziţie ca în dimineaţa trecută, stând în curte pe un taburet şi aplecat cu coatele pe genunchi. Parcă nici nu a trecut o zi şi îi este destul de greu să admită asta.

– Ei şi tu! Doar nu vrei să-ţi rezolvi dilemele cu ajutorul ţânţarilor! – Naa! Contribui şi eu la exerciţiile tale de gândire. Şi noi suntem nişte verigi din lanţ. – Dar nu ştim poziţia! – Undeva pe-acolo, dar mult mai interesante mi se par capetele... – !? Lică ridică din sprâncene aşteptând continuarea. – După capul meu, mai mult sau mai puţin sec, prima verigă trebuie să fie o sursă inepuizabilă de ceva: energie, materie, spirit… nu ştiu, iar ultima, un consumator unic, dar prin intermediari.

Lică, apărut în prag:

– Bun! problema!

– Pun pariu că iar ai avut război cu ţânţarii! – Un război pierdut. Ţânţarii pe care-i găzduieşti cu generozitate în bătătura ta sunt de admirat. Putem învăţa de la ei ce înseamnă perseverenţa şi productivitatea. Ce nu-mi place e că m-au găsit tocmai pe mine de fraier. Toate zonele corpului neacoperite de cearşaf au devenit câmp de exploatare sanguină. Cu mintea odihnită şi predispus a emite judecăţi de valoare izvorâte din amintirile din şcoală sau din experienţa proprie, Lică îşi închipuie că-l ajută:

– Din acest punct de vedere, ţânţarii sunt mari consumatori şi ai naibii de mulţi şi eficienţi. Ce te faci cu verigile de la capete?

văd

– Problema e că acest beneficiar unic are burta prea mare şi mulţimea celorlalte verigi nu reuşeşte s-o umple. Lică se vrea şi el cunoscător: – Mai ales că şi celelalte verigi au burtă! – Vezi că ştii? Conform legilor naturii aşa ceva nu se poate, capetele lanţului trebuiesc legate. – Dumnezeu dă şi, probabil, ia, închizând astfel lanţul. – Ăsta-i un principiu teologic şi nu sunt de acord cu el. Dacă îl admitem, vine

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton în contradicţie teologice…

alte

principii,

tot

– Mă tem că mă pierzi, e prea mult pentru mine, dar spune.

– Abia aştept! – Nu acum, că n-avem material experimental, dar aşteaptă numai şi-ai să vezi, chiar azi.

– Oamenii se nasc egali în faţa Creatorului şi la fel de iubiţi. În acest caz, nu găsesc criteriile care duc la diferenţierea oamenilor decât luând în considerare concepte materialiste.

După jumătate de oră poarta se închide în urma lor. Cei din casă nu s-au trezit nici măcar la zgomotul motorului ambalat. Marcu:

– Mda! face Lică nu prea lămurit. Amestecă-le sau lasă-i pe alţii s-o facă. Îţi frămânţi mintea cu chestiuni neprofitabile, deformaţie păguboasă. Până să găseşti răspunsuri, te trezeşti mort. Hai să facem ce putem cât suntem încă vii, să mâncăm, de exemplu.

– De ce? Mia ştie de ieri că plecăm şi, să-ţi mai spun ceva, nevastă-mea face urât de tot dacă-i trezită din somn neprogramată.

– Toată lumea abandonează temele astea şi nu e bine. – Ţi se pare sau poate că eşti tu prea deştept. Mai degrabă, chestiunea e atât de complicată, încât a renunţa e mult mai comod. Nu înţeleg de ce îţi baţi capul! – Păi, eu nu pot face nimic dacă nu înţeleg ceea ce am de facut. E ca şi cum aş încerca să citesc pe întuneric sau să merg pe bicicletă cu ochii închişi, – Uneori trebuie să mergi pe întuneric, bâjbâind cu mâinile şi cu vârful picioarelor. – M-am lămurit şi cu tine! Află că nu vreau să merg pe întuneric şi nici să calc în gropile în care au călcat alţii înaintea mea. Eu vreau gropile mele, iar dacă e să am regrete, măcar să nu fie din cauza lenei în gândire. – Mai bine spune că nu vrei să dai de dracu’ precum alţi înaintaşi. – Ai început să pipăi adevărul.

– Nu trebuia să-ţi anunţi plecarea?

– Cunosc specimenul! Auzi, Lică, tu, ca şofer, eşti consemnat, dar eu ce vină am? – Da, eşti total nevinovat, săracu’! Trebuie să bag nişte benzină, găsim acolo materialul de care ai nevoie. – Da’ tu n-o să suferi? – Ca un câine maidanez, da’ mi-oi găsi alinare când ajungem la destinaţie. – Eşti demn de toată lauda… sau mila! După ce fac o haltă pentru ca Marcu să-şi cumpere papuci, poposesc la benzinărie pentru a se aproviziona cu lichidele de care au nevoie şi se aştern la drum. Cu ceva noroc, pot ajunge până la prânz. Brăila apare repede şi trec prin ea spre bac, fără să piardă timp contemplând-o. În schimb, bacul îi lasă în aşteptare, exact de ce se temeau. Marcu foloseşte prilejul pentru a se delecta cu o bere în timp ce priveşte cu interes coloana de maşini din faţă, iar pe Lică îl amăgeşte cu „sănătosul” suc de portocală artificială, îndulcit şi mai „sănătos” cu aspartam de import.

– Atunci, poţi să înveţi şi de la mine. ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

lecturi în foileton – Măcar nu eşti în pericol de a face o criză diabetică, îl consolează Marcu.

speranţa alteia despre care nimeni nu ştie nimic.

– Cine ţi-a spus că sunt diabetic?

– Da, mă, da’ nu-i deloc plăcut să ştii că lumii nu-i pasă şi că va continua să existe şi fără tine. Suntem nimeni, bă!

– Nimeni! Mă gândeam că-i bine, totuşi, să fii prevăzător, nu se ştie niciodată. Hai noroc! – Lasă aiurelile şi dă-te jos. Trebuie să urcăm pe bac şi n-avem voie în maşină. Dute şi ia bilete până îmi vine rândul. Se regăsesc pe bac, contemplând apa gălbuie a Dunării albastre. Marcu priveşte hipnotizat cantitatea imensă de apă ce se scurge în jurul lui. Torcând uniform, motorul împinge încet, dar sigur, platforma plutitoare, apropiind-o de celălalt mal. Cele două braţe ale fluviului care se întâlnesc aici, îi crează lui Marcu sentimentul de umilinţă. Se simte mic şi neimportant într-un univers mult prea mare şi care nu depinde de el în nici un fel, doar există. Îşi închipuie acest loc fără el şi îl vede la fel, neschimbat, nepăsător, cu oameni trăind, iar el... nicăieri. Îl doare. Lică îi respectă un timp starea de spirit, dar când bacul începe manevrele de acostare, răbdarea lui ia sfârşit:

– Eu cred în prezent şi acţionez în consecinţă. Sunt profund convins că exist numai în prezent şi vreau să-l trăiesc. Viitorul îl vor trăi alţii după cum îi duce bibilica. Mai vrei ceva? – Dar ai copii, omule! – Fac tot ce pot pentru ei! Uneori, chiar prea mult! – Ai tendinţe egoiste? – Ţi se pare! Nu sunt un sfânt şi nici nu-mi propun să devin. Nici martir! Pur şi simplu vreau să vieţuiesc! – Toţi vrem, numai că, tocmai ăsta-i lucrul cel mai greu. Cum să faci să trăieşti aşa cum vrei şi cum trebuie? – Mă străduiesc să nu fiu un animal bazat numai pe instinctul de conservare, hibernând cea mai mare parte a timpului. Lică e destul de deştept pentru condiţia lui şi Marcu nu mai ştie ce să spună. Evită:

– Ce-i cu tine, omule, eşti în criză de malancolie? Ai o faţă de sinucigaş. Sper că nu eşti băntuit de gânduri sinistre!

– Muritorule, ne-am luat cu vorba! Fugi la maşină, trebuie să ridicăm ancora!

– Nu, Lică. Totdeauna există lucruri mai bune de făcut decât să-ţi pui ştreangul de gât. Pur şi simplu mă întrebam cum ar arăta lumea fără mine.

În drum spre Măcin sunt întârziaţi de o porţiune de drum acoperită de ape. Ploile scurte, dar foarte bogate, au umflat bălţile, care, neavând scurgere, au înecat împrejurimile. Urmând maşinile mai mari din faţă, ies din zona acvatică fără necazuri şi îşi continuă drumul. Interesul lor nu motivează nici o oprire.

– M-am prostit şi eu de câteva ori, dar, dezamăgit de răspunsul găsit, am renunţat. În schimb, mi-am dat seama cât de fraieri sunt cei ce renunţă la prezenţa existenţă în

***

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton Peisajul vechilor munţi, cu izul lor antic, îi determină la o perioadă de tăcere contemplativă. Deşi obişnuit cu munţii, Marcu e bântuit de altfel de senzaţii decât cele pe care le cunoştea, iar Lică, obişnuit cu uscăciunea şi praful şesurilor, pare impresionat de cantitatea de verde din jur, îi place şi-l înveseleşte. Pentru a-şi bucura sufletul şi umple plămânii cu aer proaspăt, opresc, totuşi, la popasul din pădure. – Păcat că nu pot bea şi eu o bere! Îmi închipui ce bună trebuie să fie într-un asemenea decor. – Te-am invitat de atâtea ori să faci un concediu la noi. Aţi fost întotdeauna mai mult în trecere, grăbiţi de nu ştiu ce treburi importante. Acum ai ocazia să-ţi dai seama ce ai pierdut. – Să fiu al naibii dacă nu o fac anul ăsta! Găsesc eu o cale prin care să-mi permit măcar o săptămână liberă. Nu m-a câştigat nimeni la belciuge... – Iar banii nu aduc fericirea! Nu vrei o gură de bere? – Nici gând! M-a prăjit poliţia de două ori din cauză de bere. Am învăţat lecţia. Hai s-o luăm din loc. Poţi savura pişvaserul şi în maşină. – Ce urât vorbeşti despre acest produs alimentar! Când îl bei tu nu e piş… – Nu-i nici o plăcere să vezi cum se destrăbălează alţii în maşina ta, în timp ce tu eşti obligat să priveşti. Curată tortură. – Şi ce-ai vrea? Eu sunt un turist de plăcere sau de nevoie, mă rog, de orice vrei, nu fac altceva decât să te însoţesc, pe când tu ai treburi cât se poate de serioase. Care ar fi acelea, dacă nu-i cu supărare?

– Nu cine ştie ce. Buticul meu nu merge grozav. Vânzările sunt slabe, mărfurile scumpe, concurenţa mare… – În concluzie, nu ies banii! Ce cauţi la Constanţa? – Caut marfă mai ieftină, în general, şi mai căutată. Mă gândesc şi sper că în port se pot face achiziţii mult mai convenabile. – Ţigări, cafea, boarfe turceşti, chinezeşti? Crezi că ai acces în port? – Nu ştiu. Mă gândeam la ceva mai serios: aur, bijuterii. – Ce dracu’, mă, doar nu aduc ăştia vapoare cu aur şi bijuterii? – Habar n-ai ce învârteli fac oamenii de peaici! Oricum, nu pierd mai mult decât neîncercând. – Cauţi afaceri necurate, bag seamă! – Nu, dragule! Caut ceva avantajos prin depozite, pe la comercianţi, afacerişti, importatori, ceor fi ei. Caut surse, intermediarii te jumulesc. – Nu te supăra, dar eu nu văd soluţia într-un comerţ de acest tip. Practic, iei cu o mâna, adaugi transportul şi celelalte, după care dai cu cealaltă mână la un preţ care face marfa greu vandabilă. Tot acolo ajungi. Care-i şmecheria? – Nici o şmecherie! Aşa-i cum spui, dar câstig partea intermediarului. – Îmi pare rău, dar nu văd nici un viitor în afacerea ta. Dacă nu ai ceva productiv, ceva prin care să adaugi nişte manoperă, profitul va fi minim, nesigur şi variabil în limite mult prea mari. – Parcă spuneai că nu te pricepi! – Aşa-i! Sunt în curs de şcolarizare, dar ce ţi-am spus ştie oricine. Eu caut

ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

lecturi în foileton altceva, de-aia bat drumurile. Pigulesc tot ce pot. – Poate că ai dreptate, dar pe mine atât mă duce capul şi atât pot din punct de vedere financiar. – Te înţeleg mai bine decât crezi. Din acest moment, în afara unor întreruperi sporadice şi nesemnificative, tăcerea devine stăpână până la Constanţa. Bărbaţii îşi mestecă tăcuţi gândurile şi ideile, căutând ieşiri valabile din acest talmeş-balmeş de posibilităţi, care se dovedesc mai mult teorii frumos colorate decât realităţi. Marcu spunând:

trezeşte

– Facă-se voia ta! Dacia lor intră în oraş prin Tomis Nord. În centru găsesc cu greu un loc în care să poată lăsa maşina pentru cât timp ei vor colinda prin oraş „per pedes”! După trei ore de prospectare amănunţită, Lică îşi declară nemulţumirea: – Nici o scofală! Până acum nimic nou, nimic concret. Ca la noi. Pierdere de vreme! – Păi, tu vrei să rezolvi plimbându-te aiurea? Trebuie să iei contact cu localnicii.

– Şi un câine îşi prinde coada dacă insistă. Ce-ar trebui să facem noi? – Să te învîrţi în jurul cozii, după cum ai cuvântat. Şi eu mă învârt, încă, dar ceva smocuri tot am apucat. Nepăsătoare la simţirile omeneşti, maşina înghite constant kilometri din preeria dobrogeană în timp ce asfaltul încins unduieşte aerul de desupra lui. Şoseaua este aproape pustie, rareori se vede ceva mişcându-se pe drum, iar pe câmpuri nici atât. Peisajul încremenit şi monoton pare a se prăji la soare hotărât să-şi piardă orice vlagă. Mişcarea dătătoare de forţă şi încredere este absentă. Spaţiul este dominat de neclintire şi cei doi simt o apăsare demobilizatoare. Lică, stresat şi de volan, se arată primul descurajat: – Presimt că n-am să fac nici un rahat pe-aici! Mai că îmi vine să fac stânga’mprejur!

– Nu fi aşa prăpăstios! Încă puţin şi suntem în oraş. Ar fi păcat să ne întoarcem fără să aruncăm o privire în vălmăjeala deacolo.

– Nu-mi pun mare nădejde nici în localnici, da’ vom merge la cineva, undeva pe faleză. Cunosc acolo o familie de machedoni, dar ăştia au atâta sânge de şmecher în ei, încât, nu ştii niciodată dacă faci o afacere cinstită sau eşti fraierit cu mare fineţe. – Mă declari asociat şi poate, amândoi, vom fi mai puţin vulnerabili. Tu negociezi şi eu stau pe post de observator. Dacă simt ceva suspect, te trag de mânecă şi ne roim sub un motiv oarecare. Revin la maşină şi se înscriu pe bulevardul spre Mamaia. Cam la jumătatea drumului cotesc pe o străduţă laterală ce duce spre faleză. Opresc în faţa unei case în construcţie, dar de intrat intră alături, la o casă veche, fără etaj. În curte, o viţă de vie agăţătoare umbreşte o masă cu bănci de lemn împrejur, unde, un om cărunt şi un mustăcios cu ochii sticloşi schimbă replici sarcastice în faţa unui joc de table. Zărindu-

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton i pe cei doi, mustăciosul se ridică şi exclamă într-un exces de veselie: – Lume, lume, ia te uită cine vine la noi! Să măturăm hornul! Domnul Lică, patronul! Poftiţi, poftiţi! Luaţi un loc aici la umbră! Pe domnul, din nefericire, nu-1 conosc! – E cumnatul meu, Marcu, suntem asociaţi şi colindăm împreună. – Foarte bine, foarte frumos! Bănuiesc o vizită de afaceri, nu de plăcere. – Şi de afaceri, dar mai degrabă de tatonare. – Cu ce te putem ajuta noi? – Cu destule, având în vedere că sunteţi afacerişti dintotdeauna şi cu practică în vremuri nu de mult trecute… – N-o fi chiar aşa, dar, mă rog, dacă vă putem fi de folos, cu cea mai mare plăcere! – Bineînţeles că puteţi! Dacă voi nu sunteţi interesaţi, poate ştiţi pe altii. Perspectiva unor afaceri noi îl face pe om să devină foarte atent şi grăbit: – Să auzim, despre ce este vorba? – Ne interesează nişte mărfuri mai ieftine decât se găsesc în depozitele engross. Ceva direct de la sursă. – Din astea nu prea sunt. Dacă aranjăm noi ceva, deja devin mai scumpe, pentru că şi noi trebuie să avem un profit. Lică ştie cu cine are de-a face, dar nici el nu-i de azi în branşă: – Absolut! Problema-i că nu putem plăti înainte toată marfa şi trebuie să facem o înţelegere. Eu aş vrea să fac afacerea ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

numai cu voi, fără să mă intereseze ce şi cum faceţi. Semnăm nişte hârtii şi restul ne priveşte individual. Fiecare să răspundă de ceea ce face. – Am înţeles, ţi-e frică de ilegalităţi! Fii sigur că nici nouă nu ne plac. Cam ce sumă te interesează acum? – Nu prea mare. Marfă cât să pot duce cu maşina fără supraîncărcare. Pe urmă… mai vedem. – Bine! Până diseară îţi fac o listă din care să-ţi alegi ce te interesează şi mâine dimineaţă le poţi ridica. – Ar fi grozav! – Aveţi unde dormi? întreabă din politeţe. – Cred că o jumătate de noapte o putem face în maşină. Până atunci ne învârtim prin zonă. – Să fim serioşi! O noapte puteţi rămâne la noi, atâta loc se găseşte. Bănuiesc, desigur, că nu vreţi să mergeţi cu maşina! – Nu! Dacă nu încurcă, o lăsăm aici. Mergem pe faleză, mai bem o bere, poate mergem şi la Mamaia... – Cum vreţi! Treaba fiind lămurită s-o luăm din loc. Banii trebuiesc munciţi! Gazda intră în casă pentru câteva telefoane, iar cei doi îşi iau tălpăşiţa cotind spre faleza aflată în apropiere. Nu prea încrezător în discuţia la care asistase, Marcu îşi exprimă îndoiala: – Asta vrei tu să mă înveţi? Nu ţi se pare că înţelegerea s-a făcut prea repede şi prea uşor? Eşti sigur că poţi avea încredere într-o discuţie simplă, de jumătate de oră? – Ce-ai fi vrut mai mult? E om serios. Ne cunoaştem de câţiva ani şi, în parte, ştiu

lecturi în foileton ce învârteli face. Dacă nu-mi convine ceva, renunţ, dar nu cred să fie cazul. – Dacă miroase urât?

– Să zicem! Undeva pe aici trebuie să fie o terasă.

– Dacă miroase, renunţ, ţi-am spus! Drumul spre centru merge parţial de-a lungul falezei, oferindu-le priveliştea imensei întinderi de apă. Absenţa brizei le înfăţişează o mare liniştită, aproape oglindă, pătată cu nuanţe de verde, maroniu, negru şi, bineânţeles, albastru. Marcu are prilejul să observe modificările falezei şi a plajei din această zonă, pe care o cunoştea foarte bine din anii lui de tinereţe. Plaja neamenajată de altădată, preferată de localnici, arată jalnic acum. E îngustă, plină de scoici şi puţin populată cu amatori de soare şi apă. O mare porţiune este îndiguită cu blocuri masive de piatră, sigur, împotriva eroziunii. Se opresc să privească. Marcu îşi aminteşte: – Când am adus-o pe nevastă-mea prima dată la mare şi a văzut-o de la înălţimea falezei, a cuprinso ameţeala. Avea impresia că se mişcă pământul sub picioarele ei şi îi venea să vomite. S-a obişnuit abia pe plajă, unde câmpul vizual e mai mic, dar în apă nu s-a băgat niciodată mai mult de genunchi. Lică zâmbeşte: – Probabil era gravidă! – Nici o gravidă! Ameţea pur şi simplu, iar în apă îi era frică să intre. Oricât am încercat s-o lămuresc, n-am reuşit. Parcă nu crescuse pe malurile Dunării, ci în vârful muntelui. Prea puţin impresionat de măreţia mării, Lică porneşte înainte, având în minte o ţintă bine definită:

– Îmi cere sufletul o bere şi ceva de mâncare. Ţie nu?

Pierd ceva timp până să iasă la liman şi să descopere terasa cu pricina. Îşi fac plinul cu nişte mici foarte mici şi cu ceva bere la sticlă, totul la preţuri prohibitive. După ce boala de care suferea Lică a fost tratată, îşi dau seama că nu ştiu cum să-şi omoare timpul, până în seară e vreme lungă pentru cei fără ocupaţie. – Să mergea la Mamaia, mai căscăm ochii şi pe-acolo, propune Marcu. – Vax! N-am venit aici ca turist! – Atunci!? Ai propunere mai bună?

– Am putea merge în port. – Ştii bine că nu se poate intra oricum acolo. – Ştiu şi nu-mi place deloc. Aş fi vrut să-mi fac o idee despre ce învârteli se fac acolo. – Visezi! N-ai nici o şansă! Cine dracu’ crezi că ar sta la taclale cu tine, un necunoscut mult prea curios. Aici e nevoie de ceva mai mult decât poate face un muritor de rând, – Ai cea mai mare dreptate! Oricum, ceva am aranjat. N-am venit aici cu intenţia de a face rahatul praf. Încerc marea cu degetul şi dacă omul meu e bun la mână, poate fi o treabă de viitor. – Hai, totuşi, la Mamaia. Măcar ne spălăm ochii cu nişte gagici în costume de baie.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

resurse creştine resurse creştine

Ernest E. W. Herman

Radu Botiş - Îndemn şi stăruinţă O astfel de carte trebuie să-şi găsească locul de cinste în biblioteca fiecărui creştin ortodox, nu numai a celor angajaţi în slujirea în şcoli şi centre de învăţământ public. Şi am să fac o afirmaţie care va stârni o reacţie stranie în mintea cititorilor; dar pentru aceia care au răbdare să ia aminte la bazele de pe care o fac, straniul se va transforma într-un simţământ de pietate. Iată afirmaţia: cartea aceasta i-a stârnit interesul lui Dumnezeu într-un mod deosebit! Textul original al Sfintei Scripturi Îl arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ca orizont al tututor intereselor Dumnezeului Tată. Cuvântul rânduit de la Faptele Apostolilor 10:42 şi 17:31 vine de la grecescul horizo, din care avem cuvântul nostru românesc orizont. Deşi termenul grecesc este folosit numai în cele două locuri din Scriptură adevărul pe carel evidenţiază luminează din abundenţă întreg conţinutul Cărţii Sfinte şi, în acelaşi timp, este cheia dezlegării celor mai multe taine – ne referim la acelea rânduite de Dumnezeu să ne fie descoperite. Orizontul. În orizont este cuprins tot şi toate care se pot distinge până la cel mai îndepărtat punct perceptibil cu vederea, în lung şi-n lat, în sus şi-n jos. Acesta este locul pe care l-a conferit Dumnezeu Fiului Său, Iisus Hristos – El umple totul. Pe El, Acela care acum este Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, L-a rânduit Dumnezeu mai înainte de a fi ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

veacurile să fie orizontul tuturor intereselor, preocupărilor şi activităţilor Sale. Aceasta este ceea ce ne spune însuşi Mântuitorul prin cuvintele „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă” (Apocalipsa 22:13). Şi oare nu tocmai aceasta găsim şi în textul următor de la Coloseni 1:15-19 (versiunea Anania)? „El este chipul nevăzutului Dumnezeu, Întâi-Născut a toată zidirea, pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpâniri. Toate prin El şi pentru El s’au zidit şi El este mai înainte decât toate, şi toate’ntru El se ţin împreună... Căci în El a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea”. Am cutezat să afirm mai sus că această carte a preotului Radu Botiş i-a stârnit interesul lui Dumnezeu într-un mod deosebit. După ce am învăţat din Sfânta Scriptură că Mântuitorul este centrul tuturor intereselor, preocupărilor şi activităţilor Dumnezeului Creator, facem observaţia că această carte deţine un record demn de remarcat cu privire la menţionarea Numelui Fiului lui Dumnezeu, sub o formă sau cealaltă, de 876 de ori pe parcursul a 150 de pagini după cum urmează: Iisus de 370 de ori; Hristos de 179 de ori; Mântuitorul de 129 de ori; Domnul de 94 de ori; Învăţătorul de 104 de ori. Numărul acesta nu include şi denumirea de profet sub care este, de asemenea, menţionat Numele Aceluia care constituie orizontul tututor intereselor lui Dumnezeu. Înţelegem acum temeiul afirmaţiei că această carte stârneşte interesul lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit? Dintre autorii ale căror cărţi le-am citit până acum numai Justin Popovici, al 59

resurse creştine cărui nume este respectat şi între creştinii ortodocşi ai Statelor Unite, îl precede pe părintele Radu Botiş din perspectiva aceasta. Spre exemplu, cartea sfinţiei sale „Lupta pentru credinţă”, editura Rotonda, 2009 este cartea care (cel puţin pentru mine, până la ora actuală) stabileşte cel mai potrivit pe Dumnezeul-Om ca fiind chintesenţa Ortodoxiei. Îmi permit să redau câteva citate culese din pag 69-72 şi 77-100 cu intenţia de a întări cu atât mai mult afirmaţia făcută mai sus privind interesul deosebit al lui Dumnezeu stârnit de cartea de faţă. „Toate adevărurile Ortodoxiei izvorăsc dintr-un singur adevăr [...]. Adevărul este Dumnezeul-Om Hristos [...] orice adevăr al Ortodoxiei până la limita sa ultimă [...] miezul lui este Dumnezeul-Om Hristos [...]. Ortodoxia este Ortodoxie datorită Dumnezeului-Om şi nu datorită altcuiva sau a orice altceva [...]. DumnezeulOm este fiecare părticică a Ortodoxiei [...] În chiar esenţa sa, Ortodoxia nu este nimic altceva decât Personaliatea Dumnezeului-Om Hristos [...] Tot ceea ce nu cuprinde acea Persoană nu este ortodox [...] Hristos Domnul cuprinde întreaga Sa învăţătură şi lucrările în Persoana Sa divino-umană şi le explică printr-Însa […]. Care este esenţa Ortodoxiei? Dumnezeul-Om Hristos. În creştinul Ortodox nimic nu se îmtâmplă prin om, ci totul prin DumnezeulOm [...]” Ne plecăm şi noi cu toată smerenia înaintea Persoanei Dumnezeului-Om, Amin! După ce am văzut că Hristos Domnul cuprinde întreaga Sa învăţătură şi lucrările 60

în Persoana Sa divino-umană şi le explică printr-Însa şi punem apoi alături de această cunoştinţă faptul că lucrarea părintelui Radu Botiş menţionează numele Mântuitorului de peste 876 de ori pe parcursul a numai 150 de pagini, sunt convins că înţelegem limpede ceea ce a stârnit interesul lui Dumnezeu pentru ea. În acelaşi timp afirmăm cu tărie că, da, această carte este scrisă cu adevărat în spiritul ortodoxiei al cărei miez este DumnezeulOm, Hristos. Personal mă angajez să învăţ şi să aplic cu sârguinţă învăţătura cea mai de valoare pe care am primit-o în urma citirii acestei cărţi valoroase. Atâta vreme cât orizontul tuturor intereselor şi activităţilor mele va fi acelaşi cu al lui Dumnezeu Tatăl şi Creatorul tuturor lucrurilor, adică Dumnezeu-Om, de cine aş mai avea a mă teme? Biserica zidită de Mântuitorul Iisus Hristos este atât de măreaţă şi slăvită încât nici porţile iadului nu o pot birui (Matei 16:18). Cum spune şi psalmistul (Psalmul 26:1), „de cine mă voi teme?” Îndemn cu toată stăruinţa şi căldura inimii mele pe toţi cititorii acestei cărţi să acorde atenţia cuvenită învăţăturii atât de preţioase care ne concentrează în jurul miezului Ortodoxiei - Dumnezeul-Om Hristos. Căci pe calea aceasta, şi numai pe aceasta, cele trei deziderate ale vieţii de credinţă vor fi partea noastră, şi anume: să avem viaţă şi so avem din belşug (Ioan 10:10); să avem bucuria Mântuitorului în noi, iar aceasta să fie o bucurie deplină (Ioan 15:11); şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte să păzească inimile noastre şi cugetele noastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4:7).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor Ioan Muntean

Bine potrivite...

Nu intraţi în marile complexe cu soţia. (Freud) Am picat la ţanc! (Aurel Vlaicu) Tabloul lui Repin este lipsit de simboluri. (Mendeleev)

Doctore, mă chinuie îngrozitor coloana. (Constantin Brâncuşi)

Într-un triunghi conjugal, ipotenuza este iubita la pătrat. (Pitagora)

Posteritatea va crede că am avut un singur ou. (Columb)

Când pun mâna pe un roman bun, nu-l las până nu-l termin. (Cleopatra)

Prefer rima îmbrăţişată. (Veronica Micle)

Cartea mea de căpătâi este „După douăzeci de ani”. (Silviu Brucan) Mă duc să mă caut. (Fiul rătăcitor)

Femeile cu picioare lungi, sunt cele mai bune la pat. (Procust) Duc o viaţă regulată; mă culc la şapte, mă scol la şapte. (Albă ca Zăpada) Femeia model trebuie să fie tânără. (Corneliu Baba) A fost nunta cu dar, dar nu cine ştie ce! (Zamfira) N-aveţi, cumva, un foc? (Nero) Şi totuşi, se învârteşte! (Galileo Galilei la un chef) Suntem rude dar foarte îndepărtate (Fraţii Grimm) Eu sunt o excepţie: mi-am făcut carul vara. (Nicolae Grigorescu) De când cu politica, am tras poezia pe linie moartă. [A. (carul) Păunescu] Justiţia noastră este bolnavă. (un doctor în drept) Am fost corigent la zoologie şi literatură. (La Fontaine) Am oscilat între Şcoala Ardeleană şi Şcoala Militară. (Petru Maior) Aria cercului se bucura de o celebritate nemeritată. (Giuseppe Verdi) Noi vrem pământ! (un extraterestru) ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Aştept Ziua Recunoştinţei. (Penes Curcanul) Ce mica-i lumea! (Gulliver în ţara piticilor) Nu-mi fac planuri de viitor. (Nostradamus) Toţi oamenii de valoare au zburat din România. (Henri Coandă) De fapt, la ţară eu nam vară, ci un văr. (George Topârceanu) Vrem să ne păstrăm limba şi portul. (un constănţean R Mazăre) Ca orice om, am fost şi eu la strâmtoare. (Magellan) Marile cuceriri le-am moteluri. (Gingis-Han)

făcut

în

Eu stau, tu stai, el stă. (Imnul de stat) Ostenii mei, astăzi avem exerciţii de tragere. (Vlad Ţepeş) Americanii s-au obişnuit cu insula în coastă. (Fidel Castro) Am ajuns în America pentru că m-a trimis nevasta după cartofi. (Cristofor Columb) Forma mea de protest demonstraţia. (Pitagora)

este

umor umor

Niţu Constantin

Femeile În orice anotimp ele sunt primăvara noastră… Le cântăm în decembrie.... Le felicităm în martie... Femeile... Cadoul nostru..... Mămoase. Serioase. Spinoase. Răsfăţate (cu dreptate). Victimizate. Inocente (X procente). Pregătite (de orice). Orgolioase (până la Dumnezeu). Sensibile (şi înapoi). Cicălitoare (zi şi noapte). Spirituale. Bârfitoare (mai tot timpul). Discrete (numai când au interesul). Graţioase. Ochioase. Slabe (cu dietă). Rubensiene (fără dietă). Feminine (le stă bine). Maliţioase (zi şi noapte). Sufletiste (ziua). Gânditoare (noaptea). Profunde (de sărbători). Veninoase (arareori). Pline de compasiune. Cu simţul umorului. Cinice (nu prea mult). Sarcastice (după nuntă). Grijulii (după botez). Resemnate (după al doilea divorţ). Implinite (după primul sau al doilea copil). Distruse (după primul avort). Renăscute (după prima zi de şcoală a copilului). Mature (la datorie). Luminate (după primul nepot). Sfârşite (după o despărţire). Mâncăcioase (de la un ruj). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Copilăroase (de la un zâmbet). Timide (de la o privire). Roşii în obrăjori (de la un gând ascuns). Perverse (de la te miri ce). Senzuale (de la un sărut). Acre (din nimic). Şarmante (de la cercei). Răpitoare (de inimi). Fericite (din mai nimic). Misterioase (din copilărie). Mistuite (din dragoste). Mironosiţe 62

(din rochiţe sau fustiţe). Măgulite (din auzite). Nepăsătoare (după moft). Martire (din fire). Dulci (cu suflet din vată de zahăr ars). Războinice (în filme). Diafane (primăvara şi toamna). Translucide (tot pe atunci). Răzvrătite (de câte ori au chef). Transparente (de la suferinţă). Opace (de la indiferenţă). Uşoare (de la bijuterii). Grele (de la ele). Subţiri (de la carte). Avute (de la parte). Sofisticate (din toate câte puţin). Alambicate (din curiozitate). Complexate (din nedreptate). Neîmpăcate (din păcate). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Puternice (din credinţă). Senine (de la ochi). Fragile (de la glezne). Vulnerabile (de la sâni). Şoptite (de la buze). Supuse (de la genunchi). Plutitoare (de la păr). Sălbatice (de la natură). Fabuloase (pline de dor şi dorinţă). Icoane (pentru copiii lor). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă.. Femeile... Neveste (cu feste, de poveste). Afurisite (dar dorite). Cu defecte (sau absente). Cheltuitoare (pe orice). Econome (nu se ştie pe ce). Frumoase (când nu sunt odioase). Roşesc (când sunt îmbrăţişate). Te pălmuiesc (când sunt îmbrăţişate). Rele (când îţi râd în nas). Ascultătoare (oare?). Numai ochi şi urechi (când vorbeşti cu altă femeie). Drăgăstoase. Fermecătoare (dacă le cazi în braţe şi nu le cazi în gheare). Stradivarius. Amati. Contrabas. Nu uită niciodată aniversările. Au nevoie de un martor la căsătorie (ca la orice duel). Îţi dăruiesc inima (dar te obligă să iei şi restul). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Cuminţi (te scot din minţi). Tot cuminţi (îşi ţin jurnalul). Libertine (ţin calendarul). Le plictiseşte gelozia (dar lipsa ei le omoară de-a

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

resurse creştine dreptul). Discrete (când refuză). Aspre (când acuză). În dorinţe, complicate (dar uitate). Uneori lente (alteori absente). Iubitoare de lumină (iubirea lumina vieţii). Urăsc lumina (consideră căsătoria factura la lumină). Refugiate în muncă (fără poruncă). Visătoare (aruncă monede în fântâni arteziene). Realiste (le pescuiesc de-acolo). Naive (sigure de teoria lor). Deştepte (nesigure pe ele). Plânse (că s-a terminat). Zâmbitoare (că s-a întâmplat). Neremarcate (acolo unde sunt). Remarcate (când dispar). Mame normale (primesc copilul cu respect, îl cresc cu iubire, apoi îl lasă în libertate deplină). Unele cred că nu există magie. Altele cred că totul e magie. Savurează lucrurile mărunte. Întrebătoare (au succese care le înjosesc şi înfrângeri care le înalţă). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Timide (defect al oamenilor mari). Tupeiste (defect al oamenilor mici). Optimiste (şi se înşeală). Pesimiste (când au dreptate). Invidioase. Nu găsesc drumuri fără obstacole (acelea nu duc nicăieri). Ca vinurile (cu timpul, devin fie din ce în ce mai bune, fie oţet). Eficiente (cu mişcări lente). Violente (brusc sau în trepte). Obosite (plictisite). Înţelepte (fac pe naivele la timpul potrivit). Iubitoare de troleibuze (90-60-90). Iubitoare de autobuze (104-104-104). Intelectuale (când au găsit ceva mai interesant decât sexul). Le e greu când nu fac nimic (nu ştiu când au terminat). Cu prietene (le învaţă ce trebuie să facă). Cu duşmance (le obligă să facă ce trebuie). Plângăcioase (se vaită că nu au memorie, dar niciuna că nu are logică). Toate trăiesc sub acelaşi cer (dar nu au acelaşi orizont). Multe sunt ca barcagiii (trag la vâsle dar stau cu spatele la viitor). Înţelepte (nu spun ce ştiu). Naive (nu ştiu ce spun). Precaute (aşteaptă momentul potrivit). Întrecute (de cele care nu-l aşteaptă). Înţelepte (când nu mai au inimă, ci cord). Unele trăiesc gratis (altele degeaba). Bănuitoare (se trezesc înaintea ceasului deşteptător, ca să-l controleze dacă sună exact). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... ANUL III, serie nouă, nr. 11 (32), noiembrie, 2016

Primăveri cu verdeaţă (uneori în ceaţă). Fluturi cu aripi pictate (seara). Parfumuri de flori (dimineaţa). Fericite (când sunt iubite). Şiraguri de perle rare (la mare, la soare). Calme (ca o icoană). Blânde (ca briza mării), Cu capul pe umeri. Cu capul în nori. Soare printre nori. Lumină sfântă. Roua dimineţii. Liniştea nopţii. Suferinde (de colinde). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Zboruri de păsări. Infinitul magic. Ploi de vară. Îmbrăţişate. Uitate. Pasionate. Siliconate (din păcate). Valuri de mare. Ţărmuri de mare. Religia noastră. Mângâietoare (active). Mângâiate (pasive). Râzgâiate. Refugiul nostru. Prăbuşite. Dulci rătăciri. Obosite (de căutări). Cu viaţă chinuită (unele). Puternice (aproape toate). Petale (sau măcar sepale). Izvoare (cu apă lină). Bălţi. Visătoare. Sărutate (pe tâmplă – când se-ntâmplă, pe ochi – de deochi, pe buze – ca ventuze). Temătoare. Poetese. Preotese. Eminesciene. Argheziene. Păunesciene. Manolesciene. Vlaşiniene, Şi ce-or mai fi ele. Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile... Înălţate (prin cultură). Ridicate (pe tocuri de 10). Cu gambe tensionate (preumblate). Iubitoare (de tangou). Perverse. Rafinate. Excitante (glisante). Trofee. Visătoare (din născare). Doritoare (de meniu franţuzesc). Cu glezne fine (în piscine). Cu gambe lungi şi arcuite. Cu genunchiul perfect (ca un măr ionatan). Elastice (se întind cât ţine patul). Supraelastice (se întind şi prin alte paturi). Credincioase (se întind până la Dumnezeu). Cu coapsele calde (ispită). Însărcinate (din voluptate). Amante (glisante). Soţii. Cu nume de uragane (invers). Femeile, ca un joc de cuvinte şi de viaţă... Femeile…

coperta4 64

Cezar Adonis Mihalache

Să te ridici, iar și iar, până zăbrelele durerii le vei fi sfărâmat... Nu de puține ori, poezia se naște la granița dintre modestie și timiditate... Modestia de a nu perturba curgerea lumii cu izvorul unui poem irumpt aparent cu întârziere, timiditatea de a nu-i deranja pe ceilalți gondolieri ai versului cu propria scriere. De aceea, poetul are nevoie de un editor. Să-l descopere, să-l scoată din mulțime pentru a fi văzut de mulțime, să-l încurajeze și, de este nevoie, să-l forțeze a-și ocupa locul pe care muzele i l-au hărăzit. Probabil, s-ar putea scrie frumoase și savuroase cărți despre munca, cu adevărat anonimă, a editorilor. Cei ce renunță la propria prețuire pentru a pune în evidență scrierile celorlalți. La această nouă construcție poetică adusă în fața cititorilor Editurii Națiunii, în curgerea fără de sfârșit, căci de se va sfârși vreodată, se va stinge și lumea așa cum o știm și o prețuim, în andocarea la țărmul tiparului a noi și noi „gondolieri”, am avut surpriza de a cunoaște... editorul acestei cărți chiar înainte de a fi întâlnit versul ori autorul din spatele siajelor de vers. Gheorghe Drăgan. Pe care îl pot numi, fără teama de a greși, co-editor al acestei descoperiri poetice. „Moartea unei muze”. Căci, pentru timpul istovit, nu irosit, de dinaintea nașterii cărții și pentru dibăcia de a o fi convins pe modesta și timida autoare a cărții, Angela Mihai, să-și încredințeze versurile spre tipar, colegul de breaslă de o clipă își merită locul de îndrumător în gondola curgerii poetice spre lume.

Când durerea se pietrifică într-o scară a lacrimilor spre veșnicie, sprijinul celui încercat devine versul... Trădarea, neputința, suferința, deznădejdea, strigătul devin prin vers, prin puterea care nu poate izvorî decât de acolo, din vârful peniței poetului, treptele pe care o muză își înalță speranța. Amânări, întârzieri, uitări... Sunt formele pe care le ia tristețea sub chipul muzei care își îneacă penița în lacrimi de creație. Suntem în fața unei cărți triste... Dar ea nu a fost menită a te îndurera până la deznădejde, cititorule, ci a te face să apreciezi viața! Să te ridici de ești doborât de grijile pe care poate le credeai, până mai ieri, până dinainte de a fi lecturat această carte, cumplite, inevitabile, nu doar ca trecere peste fiecare dintre noi, ci și ca fel de a ne goli de puterea de trăi, pentru a le privi de sus și a le râde în față pofta de a-ți continua drumul vieții. Căci, prin viața ce prinde viață sub versul poetul, suferința devine doar un „Mormânt de plumb, demult, trist şi pustiu”... Să ne ridicăm dară pentru a rupe zăbrelile coliviilor în care singuri ne-am închis, privind încercările prin care trecem drept lanțuri și lacăte ce ne-ar fi fost menite. Urmați îndemnul poetei: „Nu-mi spuneți cât să plâng de tare!/Nu-mi spuneți când să mă opresc!/Nu-mi spuneți ce să fac în acea clipă!” („Durerea mea”). Și „Nu!”, pentru că nimeni nu se va fi născut pentru a trăi înlănțuit în zalele amăgirilor, trădărilor ori deznădejdilor, ci pentru a deveni un dezrobitor măcar al propriilor închisori în care ne-am înfundat ori am fost împinși din prea multă dragoste de viață. Viața nu poate înfrunta pereții de aer ai coliviilor decât tot prin viață. Iar muzele desferecătoare de lacăte sunt chiar în noi. Este mesajul acestei cărți, triste, dar care ne glăsuiește despre înțelepciunea vieții.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură