Revista Cronos nr. 12 (33), decembrie 2016

coperta 1

EDITORIAL 3 POEZIE 14

ESEU 5 ARTE 9 CAFENEAUA CU PENIŢE 23

PAGINI INTERNAŢIONALE 25 FORUM CRONOPEDIAN 27 PROZĂ 28 NOTE DE CĂLĂTORIE 35 CRONICĂ DE CARTE 37 RECENZII 40 PARABOLE 47 DEBUT 48 MONDEN 51 LECTURI ÎN FOILETON 52 TRADUCERI 59 SPIRITUALITATE 60 TRADIŢII, DATINI OBICEIURI 61, 63, 64 DIPTIC 62 ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

1

coper ta 2

ADRIAN GR AUE NFE LS 5,15 ADRIAN GR AUE NFE LS 5 AGAFIA D RAGAN 1 9 ANNA BLUR (BLU RO FF IVE S) 4 8 BIANCA M. C ALIN 4 5 CAME LIA ARDE LE AN 21 CEPEHA I. MIHAI 3 0 CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 65 CONSTANTIN STANA 40 DIANA POPESCU 47 DIMITRIU M IHAE LA-DOINA 37 E MILIA PO PE SCU RUSU 64 FATA MORGANA (B LOGURI) 5 1 FLORIN T. ROMAN 16, 6 4 FOLCLO R ROMÂNE SC 6 4 GABRIE LA M IMIBO ROIANU 35 IO N IO NE SCU- BUCO VU 17 IO N VANGHE LE 63 IULIA ANA STUPARU 4 3

2

J E RLĂIANU MANUE LA CE RASE LA 63 LAURE NŢIU FULGA 2 3 LENUŞ LUNGU 27 LIZE TTE RAMIRE Z FE RRE R 2 6 LORE NZO LANDINI 25 LUCA CIPOLLA 5 9 MARIA CĂL INE SCU 19 MARIA GIU RGIU 2 8 MARIUS- ADRIAN IONE SCU 14 MATEI IOANIŢIU 60 MIHAELA MOŞNEANU 32 MIHAI ȘTE FAN ARSE NE 21 NELU PREDA 20 NICOLAE TOMESCU 61 NICO LAE VASILE 3 NICO LAE VASILE 52 NICU DO FTORE ANU 22 O VIDIU DINICA 15 ZINA DO RINA PAN CU 7

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial editorial 3-4

Nicolae Vasile

Noi și... chinezii!...

Abia ajunsesem la Beijing și, în aceeași seară, urma să avem întâlnirea cea mai importantă a acelei deplasări. Știam, din cele spuse de cei care mai fuseseră pe acolo, că așa este obiceiul la ei, spre deosebire de la noi, unde masa festivă este la sfârșit. Tot de la acei binevoitori mai aflasem că totdeauna este în delegația lor, nedeclarat, cineva care cunoaște bine limba celeilalte părți și că se supără foarte tare dacă nu mănânci mâncarea chinezească oferită, care reprezintă o mândrie națională pentru ei.

Nu era nicio problemă, în afara oboseli acumulate pe drum, fiind o călatorie destul de lungă. Gândul că o să mergem la o masă mare chiar mă recomforta!... Comportamentul gazdelor era ireproșabil!... China este una dintre puținele țări unde când spui că ești român ești privit cu o deosebită simpatie.

Referitor la mâncare, este un șoc culinar, greu de trecut, prima confruntare cu multiplele noutăți specifice: masa în sine, mobilierul, cu cele două părți concentrice, apoi multitudinea de feluri de mâncare, dar, mai ales, aromele și aspectul, cu totul deosebite față de ale noastre, uneori, foarte greu de suportat.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Ouăle acelea negre,... mai târziu le consideri niște delicatese, dar la început, nu!... Dacă refuzai, gazdele se suparau foarte tare și nu mai conteneau cu îndemnurile!...

A doua zi, după o călătorie de peste zece ore cu un microbuz, urma o altă masă, cu o delegație condusă de președintele unei provincii cu o populație de peste trei ori mai mare decât a României. Ghinionul a fost că drumul spre sala unde urma să fie masa, trecea pe lângă bucătărie și danful acela de mirosuri era mai, mai să mă doboare!... Învățasem deja, de la masa de cu o seară înainte, cam cum arăta numele meu scris în limba chineză și că, la început, în fața fiecaruia, era un păhărel plin cu o bautură tare, pe bază de orez, un fel de palincă de-a noastră. M-am dus glonț la locul meu, am băut pe nerăsuflate conținutul, mi-l-au umplut din nou și din nou.... Am băut trei astfel de păhărele, unul dupa altul!... De atunci, la fiecare masă, locul meu se distingea prin faptul că era prevăzut, de la început, cu trei pahare pline și n-am mai avut niciodată probleme cu mâncarea chinezească, din contră, am devenit un mare fan al acestei, spre bucuria tuturor gazdelor pe care le-am mai întâlnit cu viitoarele ocazii.

Am devenit repede un fan nu numai al mâncării chinezești, ci și al poporului chinez, care știe ce vrea și face ce știe, 3

editorial produc, spre deosebire de noi, chiar și de celelalte țări est-eropene, foste socialiste.

Chinezii și-au asumat rolul de producătorii lumii, în timp ce noi fugim de producție ca dracu’ de tămâie!... De când am intrat în UE și NATO, în loc să facem ce așteaptă lumea de la noi, adică să producem, având astfel un viitor asigurat al dezvoltării economice, facem fel de fel de „mari combinații”, care au rezultate mai apropiate de cele din Ilf și Petrov decât cele din economia de piață.

De la prima vizită acolo, în anul 1987, când reformele economice ale lui Deng Xiaoping erau doar la început, și până acum câțiva ani, au parcurs, foarte rapid, toate etapele, de la producția artizanală, pe genunchi, la producția super-tehnologizată de azi, când sunt cei mai mari producători din lume în aproape orice domeniu. Au făcut și ei privatizări, dar nu le-au scăpat din mână, au primit capital străin, fără a-i da acestuia frâiele deciziilor majore, au promovat firmele mari, fără a le neglija pe cele mici și mijlocii. Adică, au făcut tot ceea ce la noi se zice că nu se poate. Când au avut un excedent comercial uriaș, și au dezvoltat un program de mari investiții în străinatate, la noi nu s-a putut!... Astfel, poate acum ar fi fost deja funționale : autostrada de centură a Bucureștiului, podul peste Dunăre din zona Brăila-Galați, tehnologizarea unor termocentrale și a 4

unor mine de carbune, acum părăsite, și câteva parcuri industriale care ar fi dat de lucru la zeci de mii de români. Răspunsul autorităților române a fost mereu „... nu vrea UE!...”, cu toate că țările dezvoltate vest-europene au luat bani de investiții din China, cu două mâini!... Când eram mic și tata înființase o boltă de vie în curte, sora mai mare, mai iute cu gândul, ne-a spus: „Măi, voi ăștia mici, să nu cumva să mâncați strugurii care se vor face, necopți, pentru că o să vi să facă rău la stomac!... Așteptați până se vor face negri, negri!...” Noi am așteptat să se facă strugurii negri, până când aceștia s-au terminat, mâncați de sora cea isteață!...

Așa s-a întâmplat și cu investițiile chinezești în România!... Țările dezvoltate din UE au mâncat toți strugurii galbeni, chinezești, iar noi tot mai așteptăm să se coacă, să se facă negri.

Se pare că acum ei nu mai produc struguri suficienți nici măcar pentru ei, dar să mai dea și la alții!...

Pentru că ei mai pot ceva, ce noi nu mai putem, când există o necesitate mare pe piața internă, nu mai dau buzna cu exportul cu orice preț!... Noi exportăm bușteni și omorâm industria de mobilă, exportăm cereale și omorâm industria alimentară, exportăm gaze și omorâm industria de îngrășăminte etc., pentru că marile decizii economice nu mai depind de autoritățile române, proprietarii acestor resurse ne mai fiind români.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu eseu 7-12

Adrian Grauenfels

Jocul Tarot al suprarealiştilor din Marsilia Într-un Ianuarie 1941 o duzină de „indezirabili”, adică evrei, antifascişti şi apatrizi simţind apropierea nazismului se strâng la Marsilia unde se mutaseră şi consulatele câtorva ţări neutre din Europa. Se ştie cert că erau acolo: revoluţionarul rus Victor Serge, pictorii Max Ernst, Victor Brauner, Wilfrido Lam, Oscar Dominguez, Jacqueline Lamba, Andre Masson şi colecţionara Peggy Guggenheim.

Poetul Andre Breton, şeful mişcării suparealiste aranjează ca toţi aceşti refugiaţi să fie luaţi sub aripa protectoare a Comitetului de Salvare American, condus de Varian Fry. Cu toţii se instalează în vila Air-Bel, pe Bulevardul Lombarzilor 63, care număra 15 camere. Refugiaţii au botezat vila „Castelul vizei-speranţă”. Ce naiba făcem acum, sau mâine? întreba nervos Breton. Brauner era ameninţat de legile anti-evreieşti ale regimului Vichy. De fapt toţi erau marcaţi a fi anti-nazişti prin scrisul, pictura ori politica la care aderaseră. Era necesar să reziste fără să se gândească la ce va urma.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Un joc, luat în serios Breton propune un joc suprarealist.

Era un om liber, fără o ocupaţie concretă, liderul ales al unei avangarde născute înainte de război. Amicii săi probau acea uniune a realului cu imaginarul produsă de somn sau de hipnoză. Se întâlneau zilnic la cafeneaua lor preferată „Lupii Arzători” aflată lângă mare, pe cheiul Belgian. Jucau diverse jocuri, unele grafice, sau polemizau timp de ore. Jocul duce la o gândire colectivă, scrie biograful lui Breton, Henri Behar, despre suprarealiştii noştri.

Poezia lor colectivă este unitară, curajoasă şi apetisantă, decide Paul Eluard ani mai traziu.

Trăiau fără griji, fără să se plângă de mizerie, doar plictisul obişnuit îi deranja teribil.

Cum ororile

să

uiţi

Aveau ceva metode de anulare a plictiselii.

Câţiva, refugiaţi în sera vilei, citeau sau fumau. În parcul vilei, bogat în măslini şi pomi acacia, Breton cita versete religioase ale căror morală, i se părea, eclipsa faptele diverse din cotidienele de scandal. Uneori organizau expoziţii de pictură cu tablourile lui Max Ernst agăţate prin pomi. Nu se ştie cine a propus un joc de cărţi. Era o idee bună, oricum locatarii nu se puteau aventura în oraş.

Atmosfera devenise irespirabilă.

Jandarmi diverşi patrulau strada terorizându-i, uneori dădeau târcoale vilei chiar şi de trei ori în aceiaşi zi. La 3 5

eseu decembrie, un mareşal vizitează Marsilia, prilej ca poliţia să verifice vila artiştilor.

Au găsit un revolver a lui Victor Serge, un mic pistol aparţinând lui Breton, dar cel mai grav - un colaj intitulat „Blestematul Cretin Petain”. Destul ca să fie arestaţi pe trei zile împreună cu încă 20.000 de persoane considerate a fi „subversivi periculoşi”.

Cărţile suprarealiste Tarot de Marsilia Deci au decis să inventeze un joc de cărţi. Breton se oferă să studieze problema căutând referinţe la subiect în biblioteca palatului Carli, în apropierea Portului Vechi.

Cărţile de ghicit Marseieze Tarot erau deja în uzul ghicitoarelor, în special a unei domne Sacco din Paris despre care Breton spunea: „Nu s-a înşelat vreodată, în cazul meu”.

Gaşca veselă decide să producă ceva nou, o satiră la adresa guvernului militar instalat. Regele şi Regina îşi pierd tronul în favoarea Geniului şi a Sirenei, valetul este eliberat, înlocuit cu un magician. Cele patru semne clasice: pica, trefla, caroul şi inima sunt înlocuite cu „dragostea, visul, revoluţia, şi cunoaşterea - simbolurile mişcării suprarealiste. Apar noi semne: flacăra, stele, roata, lacătul... Figurile sunt înlocuite prin tragere la sorţi. Ernst propune pe revoluţionarul Pancho Villa.

Alţii îl vor pe Baudelaire. Andre Masson îl susţine pe poetul Novalis, Dominguez votează pentru Freud. Victor Brauner

6

alege pe Hegel. Wilfredo Lam pe Lautréamont, Jacques Hérold propune pe marchizul de Sade, Breton adaugă figura alchimistului din secolul XV, Paracelsus.

Erau timpuri pline de lipsuri, hrana era distribuită pe tichete cu raţii precise, amicii îşi împărţeau creioane colorate albastru şi roşu, din ce în ce mai greu de procurat. Mai aveau ceva acuarele şi tuş negru. Desenau pe hârtie Canson sau pe foi albe smulse de la sfârşitul cărţilor tipărite. Cu totul au realizat 25 de cărţi de joc cu personajele fantastice stabilite.

Desenele lui Brauner pentru Helen Smith, prezintă un leopard cu o coamă exotică.

Dominguez înlocuieşte mustaţa şi cravata lui Freud cu nuduri feminine.

Ernst îl ornează pe Pancho Villa cu un cap de pasăre de pradă şi un şarpe încolăcit în jurul mâinilor.

Marchizul de Sade este în posesia unor pumnale bine ascuţite.

Originalele au fost donate de Aube Breton, în anul 2000, muzului Cantini. De fapt, cărţile nau fost folosit la joc niciodată. În martie 1941 Peggy Guggenheim plăteşte biletele de vapor pentru Breton, Jacqueline Lamba şi fiica lor Aube. Cei trei vor ajunge cu bine în Statele Unite, însoţiţi de Wilfredo Lam. Ernst şi Andre Masson vor sosi şi ei mai târziu. Amicii se reîntâlnesc pentru o scurtă perioada angajându-se în alte jocuri ale spirtului. Ca să la fie cald şi să uite. surse: internet, Larousse http://www.johncoulthart.com

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu petic de cer și s-ar aduna, năzdrăvani cum

Zina Dorina Pancu

sunt s-ar rostogoli în gând, iar cerul s-ar

Poveste iarnă

la

solstiţțiul

de

arăta din nou senin, iar teroarea care l-a fragmentat ar dispărea într-o clipă.

Doar focul din sobă arde mocnit,

Mă-ntorc în iarnă la casa bunicilor în

răspândind în aer un miros de rășină de

noaptea cea mai lungă din an cu sufletul

brad. Mă așez în fotoliu, privirea rămâne

împietrit. Anii, lunile, zilele, clipele s-au

ațintită asupra flăcărilor roșiatice. Jarul

așternut în mine, s-au făcut timp, acum

trosnește, având licăriri de stele coborâte

încerc

din

să

retrăiesc

farmecul

iernilor

cer

să

ne

protejeze

de

iarna

dezlănțuită. Pe plită sunt puse la copt turtă

copilăriei mele.

Iarna s-a dezlănțuit

dulce, mere și gutui care

violent. De câteva zile

șuieră și își răspândesc

ninsoarea se revarsă peste

aroma

lume,

Bărăganul

atunci când bunica nu

retras în liniște, de parcă

înceta nicio clipă să ne

iadul ar vrea să ia în

ispitească, asemeni unei

stăpânire

Ce

zâne bune. Îmi spunea

ironie, nicio poveste nu

atunci să nu ne temem de

ne-nvață că acolo e alb,

urgia de-afară. Cât timp

știm că e foc viu. Oamenii

aromele

s-au refugiat la adăpost,

protector în odaie, lumina

iar cine îndrăznește să

va

iasă

simte

zăpada se va opri, viscolul

usturimea viscolului care

își va domoli furia, iar eu

cutreieră câmpia smintit,

priveam cum toarce fusul

peste

din

lumea.

casă

urlând amenințător Vacanța de iarnă nu ne oferă decât posibilitatea retragerii liniștite din fața dezastrului iminent. Afară ninge viscolit,

îmbietoare,

se

învinge

ca

răspândesc întunericul,

cu măinile ei micuțe. Îmi spunea că a învățat din bătrâni că așa soarele-moș va prinde putere și se va înălța miraculos pe cer.

văd că zăpada are cel puțin un metru,

Zăpada care se depune pe streașina

privesc în sus în speranța că văd măcar o

casei m-apasă, îmi alimentează teama de

spărtură de cer. Toți copiii stau cu

moarte. Mi-e teamă de înghețul din mine

năsucurile lipite de ferestre visând la

întors în cuvinte, mi-e teamă de noi, reci,

bulgăreală, la săniuș, la crăiese ale zăpezii

străini,

care să le îndeplinească dorințele. Îmi spun

indiferență..

rătăciți

prin

nămeții

de

în gând că dacă fiecare copil ar găsi un ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

7

eseu

A doua poveste la solstiţiul de iarnă

de-a valma peste lume, peste streșinile

Noaptea asta nu trebuie să dormim, că

marginile lumii, meniți să-l așeze din nou

altfel întunericul înghite lumea. Soarele nostru a murit, de aceea trebuie să stăm inimă lângă inimă toți copiii, să furăm scânteia, să o ținem în palmele noastre pline de viață - nu, nu vă temeți, nu vă veți arde, atât timp cât pentru voi cutia Pandorei nu s-a închis - să aprindem focul, să-l

alimentăm

vreascurile

caselor, peste zilele din calendar. Iar el, soarele, era urmărit de doi sfinți, gardieni la pe drumul lui. Din prag mă privea cu blândețe bunicul, care intrase cu brațele încărcare de dulciuri, de jucării. În răstimp, mâinile ei micuțe, albe torceau fusul, în vatră focul ardea molcom, răspândind miros de rășină de brad, întreaga casă se cufunda în liniște, iar eu tresăream la auzul viscolului

cu

uscate

amenințător, strecurându-

ale

se pe la colțurile caselor în

lumii acesteia, iar când

așteptarea

vom fi obosit să punem

pământ,

nopțile

îmi răscolești amintirile și

care presăra scorțișoară și

zadarnic

îmi vorbea încet despre

încerc

să

regăsesc bucuria sufletului

moșii care acum sprijină

de copil care stătea cu

La

năsucul

fereastra micuță a odăii

cârn

fereastra

albastre așeza mereu câte o gutuie galbenă și spunea că rolul ei este să călăuzească lumea atunci când soarele, speriat de răutățile oamenilor de peste an, obosit să înconjoare pământul, încearcă să se strecoare înspre tărâmul de miazănoapte, vrând să scape nevăzut, să se ascundă, să mai vadă, să uite, să doarmă... Când fuge, răscolește

încet

cu tine, dar în fiecare an

iar pe plită mere peste

Soarele-Moș

înghițea

Iarnă, nu am nimic

fiert grâul până înflorea,

cerului.

se

Bărăganul...

viscolite de iarnă, punea la

coloana

Zăpada

așternea, se înălța din

noastre ca să nu se stingă. în

sufletelor

înfricoșate.

surcele tinere din ramurile Bunica,

șuierând

lumea,

uneori

singur, alteori însoțit de babe bocitoare,

lipit

peste

de care

zăpada își așternuse stelele, zadarnic încerc să simt aroma de gutuie și măr copt cu scorțișoară. În auz îmi sună și acum lemnele care se zvârcolesc, suieră și se lasă înghițite de flăcările galben-roșiatice, chipul sever al bunicului, vocea bunicii..., dar ei au devenit de mult moși, s-au mutat în copacul care

se

întinde

deasupra

lumilor

și

veghează.

hâde, năpraznice care aduc gerul și nisori

8

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

arte arte

Adrian Scriminț

Basmul Artistului Un test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia! (a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii.

Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri—şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum— se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transmiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn.

Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vreun prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului.

Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului.

Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde mam mai peregrinat şi de câte ori m-am reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl 9

arte răstoarne pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor.

Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută...

Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou 10

optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi principii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane.

Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele.

Nunţile se făceau într-o linişte deplină.

Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate.

Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample...

Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castagnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele.

Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reîncepură să aibă mare căutare.

M-am mai plimbat dintr-un colţ al lumii în celălaltul, mai mult din pictiseală, că doar nu sunt un zeu al muzicii. Mai degrabă sunt un bufon, un clovn, un cârcotaş în grădinile divine, zeii s-au scârbit de

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

arte parodierile şi sarcasmele mele, m-au transformat într-un titan şi m-au aruncat în Hades, în iadul pământesc, ca să anim şi să distrez prostimea... Nerecunoscătorii, puţini au ştiut care îmi era aprecierea. În ambele colţuri ale vechiului pământ regii şi-au încropit şcoli ale artelor şi ale bunelor maniere, îşi obligau supuşii să pună accent pe ţinută şi pe codurile bunelor moravuri. Scrisorile amoroase călătoreau neîncetat, prin tot ţinutul, cu slove înfocate şi aranjament poetic. S-au instaurat şcoli ale muzicii şi dansului, împărăţiile s-au inspirat unele de la altele, preţul artiştilor creştea la curţile nobiliare, se punea mare accent pe aceşti hipnotizatori ai mulţimii, la poruncile grabnice ale domnitorilor scribii se grăbeau destoinic să îi treacă în documentele veacurilor şi să le dea nemurire. Vremuri bune au apărut pentru artişti, cu precădere pentru cei care aveau mare trecere prin saloanele distinse. În acele timpuri arta avea mult mai mare întâietate sportului. Într-un mare teatru s-a iscat un scandal de proporţii între adepţi şi oponenţi, numai pentru simplul fapt că un coregraf a îndrăznit să schimbe paşii clasici cu cei noi, contemporani. Genţile elegantelor doamne făceau curse scurte, vizând atât capetele distinşilor domni, cât şi pe cele ale dânselor.

Spectacolul s-a întrerupt, jurnaliştii au scris de i-au durut încheieturile degetelor, gazetele s-au vândut, sirenele maşinilor de urgenţă au răguşit de atâtea răgete panicate, toate din cauza unui curent numit „baletomania”, datorită baletomanilor, susţinătorii acestuia. La nivel general, artistul a dus-o cel mai bine pe timpurile

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

acelea... Însă au venit altele. Şi după ele potopul. Sătulă de atâtea manierisme şi distracţii nobiliare, ţărănimea şi clasa muncitoare s-a răsculat. Au pornit revoluţii, şi-au dorit cu orice preţ egalitatea în drepturi. Au câştigat. Au năvălit în palate, au măcelărit pe cine au apucat, cei care au reuşit să iasă prin labirinturi s-au salvat...

Artistul a fost obligat să încerce să îi lecuiască şi pe ei sufleteşte cu calităţile lui vocale sau instrumentale şi graţiile lui dansante. Se bucurau hămesiţii, rânjeau cu ochii înlăcrimaţi şi privirile pierdute, până când s-a găsit unul mai breaz dintre dânşii să le strige: „Uitaţi-vă fraţilor cum se destrăbălau ţarii!!!” Şi atunci în loc să se aleagă cu ropotele aplauzelor, sau ales cu cele ale geamurilor sparte, ale tacâmurilor şi ale porţelanurilor la întâmplare aruncate... Nu am putut să intervin. De ajuns că îmi mâniasem cândva zeii, nu mai puteam să îmi risc alte consecinţe intervenind în inconştienţa umană. Îi priveam de sus.

Trebuiau să existe. S-au dedat la forme artistice mai uşoare, prin localuri cu specific de musical şi caffe teatru.

Cu trecerea anilor cei care s-au pus conducători în locul ţarilor au găsit noi căi de a folosi artistul. S-au gândit la motouri: „Propagandă fără artă nu există!” Vocile miilor de soldaţi care defilau s-au cizelat peste noapte, nu mai urlau ca beţivii sau ca descreieraţii în fundalul filmărilor, pe coloana sonoră le-au luat loc başii, tenorii şi baritonii. Când s-au mai liniştit treburile, odată cu reconstrucţia, s-au ctitorit hurdubăi cu nume de teatre, în care artiştii au fost 11

arte adunaţi de prin toate cotloanele ţării. Li s-au impus ca obiectiv principal, să edifice şi să ridice în slăvi prin intermediul odelor conducătorii iubiţi şi epocile de aur şi împliniri măreţe pe care le trăiau. Erau mai liniştiţi, mai uşuraţi, stăteau la cheremul permanent al cuiva, primiseră şi apartamente de serviciu, chiar dacă erau construite din cutii de beton, ei tot mulţumiţi erau. Indirect, s-a ales şi cultura cu ceva. Pe lângă odele interminabile şi slăvirile pompoase, artistului i se mai arunca din când în când câte-un ciolan metaforic, din măduva extrasă se năştea câte-un Trubadur, câte-un Rigolett sau câte-o Traviattă. În decursul anilor lăcaşurile respective şi-au format un public cu tradiţie.

Odată cu trecerea deceniilor clasele sociale s-au săturat de primii fii ai ţării. Unii s-au sinucis şi au fost incineraţi, alţii au fost otrăviţi sau au fost executaţi. Artistul a fost nevoit să se descurce din nou singur. Cei rămaşi la putere aveau impresia că îl finanţează, deşi nu dădeau doi bani pe dânsul. Venise era telefonului mobil. În saloanele cu program specific de caffe concert comunicau peste programul artistic şi peste umerii protagoniştilor: „Te distrezi bă? Ţi-e bine?

Hai noroc!” Un nou curent artistic se născuse: dansul pe cub, consumaţia sau cântul despre moartea de ciudă a duşmanilor şi banii fără număr.

Zeii m-au trântit în văgăunile balcanilor. Ca un fost meloman al Olimpului, nu îmi mai rămânea nimic de făcut decât să sălăşluiesc pe acolo. Am surprins artişti călătorind prin podurile vagoanelor, însetaţi să îşi exercite portofoliile de cunoştinţe 12

pentru societăţi mai bune. Făceau parte din categoria celor cărora li se solicitau vize. Un altul îşi fructifica destoinic concediul de odihnă. După un sezon întreg de muncă asiduă, protagonistul meu se apucase să şofeze camioane prin văi şi drumuri întortocheate şi să descarce mobilă. O căra cu spatele, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, se opintea, acapara forme sisifice. Se mai întâmpla uneori să mai şi încurce adresele.

Beneficiase din plin de aplauze, de hrana sa spirituală, îşi umpluse cu ele podul care dădea să se rupă. Omul nostru se decise să mai ia o pauză. Avea acum nevoie de o altă hrană, una cu care să îşi plătească ratele la bancă, datoriile la întreţinere, să îşi cumpere haine, să îşi întreţină maşina second hand şi să îi asigure temporar un oarecare trai copilului. Eroul nostru fuse felicitat de însuşi directorul trustului de mobilă, avea de-a face cu primul balerin din industria Ikeei care venise la ei în Italia să se sinucidă în concediu şi să le care mobila. Se inspirase după un alt coleg de-al său, care după orele de activităţi teatrale şofa şi descărca rulmenţi de peste cincizeci de kilograme.

Artistul este un messager, un ambasador al epocii sale. Preia mesajul contemporaneităţii şi îl reflectă mai departe.

De pe un nor, de acolo de unde şedeam, zăream un autocar pe drumurile întortocheate ale Montenegrului. Venea din Croaţia. Era înţesat cu astfel de ambasadori şi era escortat din ambele părţi de maşinile poliţiei, cu girofarele puse în funcţiune. Erau primele tentative de împăcare ale celor două state care se măcelăriseră mai deunăzi, de îşi pierduseră şi câte nouă inşi dintr-o familie.

La spectacol participaseră oameni clasaţi la

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

arte nivel înalt, terminând treapta socială cu miniştri. Pe spatele artiştilor se duceau primele negocieri şi mediatizări interstatale...

Neputinţe, văicăreli, restructurări, posturi blocate, arta dusă la nivel birocratic.

Cei de jos au cam uitat de noi. Lăsau legile la domeniul constituţiei modificate după bunul plac, nu îşi mai dădeau seama că aceste legi puteau călători până la noi, că ne puteau fi lăsate nouă, celor de sus, pentru interpretare şi schimbare.

Nu am putut rămâne indiferent la această rătăcire. După Prometeu, a venit rândul meu să enervez Olimpul. Am dat artistului speranţa, i-am dat să bea în ascuns din licuarea iniţiativei, i-am dat idei, lam învăţat să se ridice singur, să nu mai fie un bun sau un cherem, să nu îi mai ridice pe alţii pe umerii săi dacă urcarea nu era reciprocă.

Credincioşi şi necredincioşi. Pe cei cu credinţă în mine i-am învăţat că îşi aveau un loc: puteau înfiinţa cabarete, puteau preda celor care le călcau pe urme, puteau ţine conferinţe, susţine seminarii, puteau participa în comisii de jurizare, colaborări cu televiziunile; un joc infinit al cărţilor pe care le deţineau... Mare amploare au luat în drumul lor cei care m-au ascultat. Recunosc, mai dădeau şi de piedici în calea lor femininele balerine de la cabaret, căci nu eu am băgat râcă între pământeni şi i-am despărţit pe zone geografice. În zonele centrale li se aruncau flori la picioare, pe când, cu cât onorau evenimente mai spre sud, cu atât îşi auzea comentariile unor burduhănoşi, cu lanţuri de aur atât de groase la gât, încât nu mai puteau să şi le ridice: ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

„Centura dom’ primar! Nu trebuie să căutaţi centura, că vine ea la dumneavoastră, hă, hă, hă...”

I-am îndrumat. Le-am acordat mii de ore din timpul meu nemuritor, i-am călăuzit.

Au învăţat să se orienteze şi să nu se mai bată cu morile de vânt, să le lase să funcţioneze aşa cum erau, căci şi ele îşi aveau rostul: produceau făină, să îşi îndrepte vârful lăncilor în altă parte şi să convieţuiască în paralel cu acele mori. Cei care m-au luat în derâdere nu s-au adaptat.

De la artă au trecut la şoferie, administraţie hotelieră, florării, zidărie, pescuit, şomaj... însă artiştii care au băut din licuarea iniţiativei, furată de mine din Olimp, au acaparat vertiginos căi ascendente, ireversibile, cei care i-au umilit, i-au denigrat şi i-au înfometat atâta timp, i-au etalat replici manageriale de tipul: „Dacă nu-ţi convine pleacă, că nu te ţine nimeni aici!” nu mai ştiau cum mama dracului să îi aducă înapoi, căci, îşi aveau şi ei sindrofiile şi normele. Încă îi mai ameninţau anemic cu diverse tehnici de management: „Vom întocmi comisii de disciplină!” Artiştii mei începeau să le cam râdă uşor în faţă, să le contracareze clauzele manageriale cu altele, trimise din cer de la mine: „Ştiinţa şi raritatea se plăteşte. Nu ne mai supăraţi! Noi putem crea războaie dar putem duce şi la încheierea lor, putem încropi state, dar putem duce şi la dezmembrarea lor, însă cel mai mult putem transmite în timp şi în spaţiu mesajul unei civilizaţii, lăsaţi-ne să existăm!...

13

poezie poezie 13-18

Marius-Adrian Ionescu

Ora noastră Priveşte cum timpul s-a oprit la comandă şi a adormit cuminte ca un bebeluş: Uite-aşa, special pentru noi Să mai stăm să vorbim oraşul să-l bântuim, să ne rătăcim cântându-ne poveştile pe străzile din ce în ce mai pustii ale oraşului din ce în ce mai prieten...

Ca într-un vis Sunt sătul să tot privesc doar o veche poză dintr-un album, nu pricep de ce un vis trebuie să se destrame în fum, însă mâine-n zori de zi am să plec spre tine singur pe drum.

Nu îmi pasă dacă-i soare, nu îmi pasă de-i furtună sau nor am s-aleg trenul cel bun către tine să mă ducă în zbor şi pe ritm de rock'n'roll, roţile m-or duce mult mai uşor.

Sunt liber iar pe drumul meu sunt liber iar şi nu-mi pare rău.

Am s-alerg pe-un drum deschis către paradis.

Dacă vii şi tu, vom trăi ca într-un vis!

14

Stau cu ochii-acum pe geam contemplând schimbătorul decor; am ales trenul cel bun către tine să mă ducă în zbor.

Am s-ajung la tine-acasă obosit, dar totuşi triumfător...

Alerg printre stele Gândul meu de-ar zbura către tine cândva, ai putea să-l strângi în braţe ca pe-o stea?

N-am să-ntârzii un ceas, nicio zi, niciun pas; voi porni la drum şi nu am să mă las!...

Alerg printre stele în visele mele alerg, rătăcesc, dar tot nu pot să te găsesc...

Alerg printre stele în visele mele alerg, rătăcesc şi-aş vrea să pot să te răpesc. Într-o zi voi afla care este taina ta, unde te ascunzi, pe care drum de stea.

N-am să-ntârzii un ceas, nicio zi, niciun pas; voi porni la drum şi nu am să mă las!...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Adrian Grauenfels

Ovidiu Dinica

Not XX

Bunicii

mă rănisem în mod intenţionat

Picioarele lor au însămânțat

ca să capăt un plasture roz, pus în X peste rană

văzduhul cu războiul de o sută de ani

sora a bifat un X în formular apoi a zis neXt pe coridorul plin cu răniţi de mic mă jucam la maşina de scris a mamei

de cincizeci de ani de ieri de astăzi

băteam XXXX peste teXtele ei frumoase

cu ploaia cu ninsoarea

Femeile iubite capătă cercei X, făcuţi din sânge

cu tine cu mine

Se scriu poeme doar în X şi Y

apoi au însămânțat

Erotica unora e doar XX

în plămânii lor

Pornografia justifică XXX Fără X am fi aberanţi, surzi, cu

pantalonii

căzuţi,

cu

ochii

cârpiţi

cu sângele ploii al ninsorii cu uitarea

înainte de eXamene

până când văzduhul

la geometria eXtrapolată,

i-a pierdut ca semințe.

scrisă

eXemplar

de

eXemplu, la un eXtemporal eXhaustiv

despre

eXpresionism şi lovitura în

Timp

pleX, mamă ce perpleXe priviri aveau fetele, le însemnam în gând cu X, cu L de la love (în latină) ca să facem paX între noi

călăresc pe urma cuvântului plat împing cu o vorbă continente de săpun

să fie armonie, să nu ne năpădească ierburi

pe calea răspunsului trist

sau peşti fără solzi, nici statistica

mă înconjoară verbul a fi în şansa minciunii

infertilităţii de după război, când primeşti o

descifrate în aval

grenadă desfigurantă în faţă

singur timpul ca un copil nedorit

şi eşti dus cu targa la infirmerie, acolo capeţi un număr bizar cu 5 cifre, un X pe pieptul nebronzat de soare, ca să zaci

recită în lumea albastră a focului viu tăcuţii psalmi

mirosit de pisicile strânse în jur, în

nefiresc transcrişi din grăunţe de nisip

aşteptare.

pe cerul ce arde speranţele vi

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

15

poezie Florin T. Roman

Cadenţe hibernale

Serafim Ceasornic al orelor târzii, Sfânt!

E decembrie.

Ceasornic al clipelor pustii,

În văzduh pluteşte,

Sfânt!

pe aripi de vânt rece, dragostea.

Foşnet veşted de verb „a iubi”

Ninge iar peste ţara mea.

Sfânt!

Undeva, departe,

Hotare de inimi golite, zdrobite,

la poalele unui munte

Domnul Savaot!

cu creste cărunte

Uneori cerul e mult prea albastru,

se odihneşte un sat

alteori adevărul e mult prea adevăr.

de vreme şi de lume uitat.

Dar şase perechi de aripi

Satul trimite spre norii târzii

umplu cerul

rotocoale de fum cenuşii...

şi adevărul de strigarea lor…

E noapte.

Luna pătrunde prin vitralii

Greu de priceput

de biserici încă nezidite, tandru, discret, în naosul sufletului meu de poet

Iisuse Hristoase,

şi mă mângâie cu raze piezişe

Iisuse Hristoase,

pe câteva versuri încă nescrise.

cum poate obrazul Tău

Gândurile rele

încape

nu mai au putere,

atâtea săruturi de trădare,

gândurile bune

în fiecare zi,

încep să se-adune

de mii de ani,

şi să se aştearnă,

de pe icoane adunate?

molcom, delicat, precum omătul peste un ogor arat, pe o coală albă de hârtie.

Iisuse Hristoase,

(Aşa s-a născut această poezie).

Iisuse Hristoase, cum poate fruntea Ta

Şi încă ceva:

să asude

În văzduh pluteşte şi inima mea,

atâtea pungi de arginţi,

sub formă de fulgi de nea.

în fiecare zi, de mii de ani,

12 decembrie 2014

16

de la atâtea Iude?

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Ion Ionescu-Bucovu

adio, eu plec undeva... adio, eu plec undeva adio, eu plec undeva, unde e lună plină, cerul senin, nu mă mai întorc, nu vreau să mai vin, acolo cerul e-abastru și foarte clar, de ce să mai vin, de ce să apar, e lumea murdară pe-aici pe la voi, e în zori și e iarnă, mă trage jocul la o povarnă, aș bea tot amarul din mine, nu-i viață de om, e viață de câine, ninge-n vitralii aprinse, translucide ferestre, vino cu mine, maiestre, vino să explorăm lumile noi, fără vânturi și ploi, să ne-așezăm pe un plaur, unde Ofelia are părul de aur, unde fulgii de zăpadă stau în cuiburi să ne cadă, veacul măcinat de ornic să ne fie mai statornic, să-ți speli fața de belele cu lacrimioarele mele să clădim un nou Ninive, plin de rame sub ogive, cu efebi, candori și vise în seraiuri paradise; ochiul nehrănit de sori se hrănește cu erori, în gura lumii avide, ochiul tragic se închide și în muzici desuete

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

ne-necăm în râul Lethe nu mai vine nici Orpheu, lângă suflețelul meu doarme lira lui în vis... oare ce dor l-a ucis? luni, 19 decembrie 2016

mă doare Mă doare frunza căzută în noroi Și lacrima dulce din ochii tăi, Mă doare ceasul ieșit din pereți Și moartea când curăță vieți.

Mă doare cuibul sălbaticei Lede Când nimeni, sărmana, n-o vede, Mă doare iarna cu viscole albe În cuib de stihie cu stele și salbe.

Mă doare minciuna din rătăciri Și visele sterpe ce n-au împliniri, Mi-e drag să privesc peste munți Când stelele nopții cad peste punți.

Când trist nu mai am aer și cer, Mi-e drag să citesc din Homer.

Când pragul vieții îmi este mai rar, În cale seamăn praf de mărgăritar.

Cu mâna slabă de poet subțire, Mai scriu adesea câte-o suvenire, Și viața mi se luminează brusc, Când fac din ea un sarcofag etrusc.

17

poezie Agafia Dragan

Aceeaşi zi, acelaşi mâine Te întrebi ce fac?

Stau în planul sferic al unui gând cu faţa întoarsă spre apus citesc, iubesc sau tac, despic amurguri cu umbre de la răsărit; din ziduri curg păpuşi de ceară şi dintr-un capăt până-n altul, un pianist nebun repeată acelaşi monoton motiv, se împiedică mereu de acelaşi prag.

Mă întrebi, ce fac?

O, iarăşi scriu, vorbesc năucă, pe clape de pian dezacordat. într-un simulacru de eufonie, aceeaşi clapă, acelaşi sunet învie linii subţiri şi imprecise în camera albă cu patul nefăcut.

Dacă aş mai fi...

într-o cafea amară satisfăcut ai spune bună sânilor şi pântecului în care te-ai adăpostit înainte de a reîncepe istoria cotidienelor treburi.

Maria Călinescu

Visul încolțește în cuvinte aripi îmblânzite își continuă zborul dincolo de iluzii și vis deschid cărări prin păienjenișul timpului lasă în urmă adierea blândă să-mi mângâie auzul cu o avalansă de sunete ce se rostogolesc în clepsidra inimii pe un petec de gând încropesc cuvinte parcă smulse dintr-un joc de lumini când timpul toarce grăbit peste lume umbrele nopții răspândind incertitudinea

Dacă aş mai fi cea de ieri aş împărţi cu ţine nuditatea iubirii aş contura ispita cu păsările focului discretă cum e luna la pătrar să luminez aşternutul, cu gust de piersică şi sare până când dimineaţa firul şi-l toarce tras din coama nopţilor pârguite de plăceri

un amestec de emoție dizolvă rolul meu uman în cețurile harțuite de umbre și lumini norii se izbesc de mareția cerului se sparg în mii de lacrimi cristaline zborul aripilor devine un vis real preludii întregi de jurăminte vor rămâne înscrisuri pe file de cer păstrate peste secole de bunătate și iubire visul încolțește în cuvinte

Dacă aş mai fie cea de ieri ţi-aş respira lâncezeala înrourată de patimi şi şoapte până când din inima noptii se recită ziua 18

(de care nu m-am rupt nicicând) devine real în locul în care credeam că e prea mult, și prea târziu...

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Nelu Preda

Secolul XXI Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea – Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi, Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.

Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți, Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit – Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți, Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit

În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort, Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți, Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși „isteți”!

Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase, În restul lumii, modice, la noi sunt duble, chiar triplate – Economia o sufocă prin speculă și mari foloase Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!

Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic, În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: „Asta-i logic?, Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”

Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim, Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți – Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

19

poezie Camelia Ardelean

Mihai Ștefan Arsene

M-ai mângâiat cu slove...

de iarnă

M-ai mângâiat cu slove din coajă de copac, Pe-un pat din răsărituri și veri imaginare, Mi-ai desfrunzit surâsuri ce-n rouă se prefac (Prin aripă de flutur, lumina stea îmi pare).

Am înțeles îndată că mai există „noi“, Sub raze destrămate de frig și așteptare; Prin ropote de vise și gemete de ploi, Apusul din privire devine sărbătoare.

afară ninge ca în basme așterne iarna fulgi pufoși iubito spune-mi câte astre se văd prin norii găunoși afară-i ger de zici că nu e timp de trăit să fi rămas iubito spune-mi câți pești iarna caută aer pe-nnoptat

Mi-ai explicat afabil că valurile mor, Ducând cu ele timpul sfărmat de întuneric, Că astrele ne cheamă cu strigăte ce dor, De gândurile negre primează pe generic.

afară-i zvon de clipe pieritoare așteaptă oul timp curat iubito spune-mi noaptea care trece câți dorm și cine-i treaz cu-adevărat

M-ai ridicat din cețuri cu gustul de catran, În clipa tot mai scurtă, avidă și pustie, Mi-ai descheiat simțirea de lacrima în van, Închisă-n orizonturi, mustesc de poezie…

Licărul din pietre seacă

Aveam cândva doar nuferi în privire Aveam cândva doar nuferi în privire, Petale se brodau în ochii mei, Pe trupul meu, suave flori de tei Își împleteau parfumul în neștire, Iar frigul arctic – un bătrân sihastru, În oaza-mi vie, nenăscut părea, Răstimpul – un ponton de catifea, În primăvara unui veșnic astru.

Ce plin de sensuri socoteam apusul, Când ploaia, pelerina-și dezbrăca! („În lacrimă de stea te-aș încrusta”, Își da semețul cer cu presupusul.)

Cândva vâsleam pe-o apă cristalină, Pe luciul său, grimasele lipseau, Acrobații secundele făceau, Dar șnurul e prea firav să mai țină…

20

omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă când pe la colțuri vezi oameni cum în gunoaie caută o zi mai bună din câte-au mai rămas și o sticlă de bere să uite că sunt de pripas să uite inima le cere și-i vezi la colțuri așteptând o pâine un ban o lumânare aprinsă să țină veșnicia toată omoară-mă iubito dar să nu plângi când licărul din pietre seacă un cârd de ciori s-a aciuiat pe aici și nici de arunci cu piatra nu mai pleacă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

poezie Nicu Doftoreanu

Tangoul iernii Ca să smulgi Pământului Tainele-adâncului E PREA MULT! Norii-ncercărilor Udă bătrânele scoarţe de arbori IAR ELE, Care-au căutat cerul, Au văzut că AERUL E aliatul LUI, Al Pământului, Şi-s grele... de dor de vară!

De-aceea sfâşie aerul umed şi rece Cu imnul lor mut...

Tăcut...

Pe crengile care s-au ridicat invocând Timpul ce trece..

Pentru că ... A te smulge Pământului...

E PREA MULT!!

Tangoul anotimpului jocului cu viaţa (Numai Copiii...)

NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT! Numai copiii, Pentru că numai ei mai ţin minte ce au simţit când s-au zbătut pe aripile vieţii!

Numai Ei....

NOI,...

Noi am început să primim, Picurat, Puţin câte puţin: Cu fiecare pas înainte, Cu fiecare renunţare,

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

OTRAVA TRISTEŢII! – Oare când mi-am trădat copilăria?!

– Eram în tinereţe când am simţit gustul bătrâneţii?

– Doar ştiam că... ... NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT, Căci numai EI ştiu, Pentru că n-au uitat încă, Cum se zbat cu adevărat ARIPILE NEMURIRII! NOI,...

Noi am început să simţim picurată în gânduri, Cu fiecare zâmbet dăruit veşniciei, Cu fiecare joc pierdut, OBOSEALA! La început am jucat pe teren propriu, Zgârâindu-ne în cădere, pe ici pe colo GÂNDURILE, Apoi, Când am relut filmul cu încetinitorul, Ne-am dat seama că nu mai putem da înapoi, Cu toate că ştiam Că... figurile drămuite-n cursul jocului erau sortite uitării!

De aceea am introdus în joc rezerve de speranţe clasice, Însă, Lipsite de experienţă, Ele nu au profitat de oboseala adversarului..., Cu toate că ştiau că... ... NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT! Numai EI..

NOI, Noi am început să murim câte puţin: Cu fiecare dragoste, Cu fiecare dezamăgire: Întâi ne-au murit jucăriile Păstrând doar o mică cutiuţă cu inima mamei, Apoi ne-au murit visele...

Ne-a trebuit atîta timp pentru a descoperi în cele din urmă că... … NUMAI COPIII SUNT VII CU ADEVĂRAT! ÎN TOATE ANOTIMPURILE! 21

cafeneaua cu peniţe cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

Laurenţiu Fulga

Interviu cu filozoful Sorin Cerin Sorin Cerin, filosof, autor de aforisme, eseist, poet şi prozator roman, s-a născut pe 25 noiembrie 1963, la Baia Mare, pe numele Hodorogea Sorin. Din 1987 ia numele de Cerin prin căsătoria sa cu Cerin Mariana.

Motivează acest gest prin faptul că era fiul vitreg al celui căruia îi purta numele.

Prof.univ.Dr. Ion Dodu Bălan considera despre Sorin Cerin ca „este un autor de studii filozofice pe teme îndrăzneţe şi ambiţioase despre nemurire, efemeritate şi eternitate, despre moarte, neant, aneant, credinţă, dor, etc.”

An de an am văzut noi şi noi apariţii editoriale semnate Sorin Cerin, anul trecut de exemplu aţi scos şase volume, cinci de aforisme şi unul de poezii. Până unde va merge acest urcuş editorial?

M-am axat mai mult pe cugetări în ultima perioadă. Anul trecut am publicat cele cinci volume care alcătuiesc Culegere de înţelepciune, fiindcă cel de-al şaselea intitulat Revelaţii 21 decembrie 2012 a apărut cu un an înainte, în 2008. Toate acestea au fost traduse ca să apară în toamna acestui an în Statele Unite.

Aflaţi mai multe despre filozoful Sorin Cerin în interviul de mai jos.

Domnule Sorin Cerin, ştiind ca aţi scris filosofie, proză, poezie dar mai ales literatură sapienţială, adică cugetări, aforisme, am dori să ştim faţă de care dintre acestea se simte mai apropiat scriitorul şi filosoful din dumneavoastră?

Mă regăsesc în fiecare, fapt pentru care am încercat să îmbin anumite domenii cum am făcut în cele şase volume care compun Culegere de înţelepciune, carte aparută la editura Eminescu, anul trecut.

Chiar dacă scriam o cugetare, aceasta exprima nu numai un anumit sens filosofic 22

cât şi o trăire poetică. Iniţial am scris alte câteva cărţi de filosofie. Chiar dacă iubesc filosofia am simţit mereu că-i lipseşte acea poezie inerentă prin care Dumnezeu a clădit aceasta lume cu iubire. Cum altfel ai putea eprima filosofia dar şi iubirea în teoria existenţei de exemplu, sau ontologie cum o denumesc filosofii decât dând enunţurilor o tentă poetică.

Am văzut pe pagina dumneavoastră de autor de pe Amazon.com şapte apariţii editoriale recente avându-l ca editor pe celebrul Amazon.com, cum puteţi să explicaţi această situaţie nemaiintâlnită în peisajul filosofic sau literar al unui filosof sau scriitor roman?

Este adevărat. De curând au apărut pe Amazon.com şapte cărţi. Sunt cele şase volume din ciclul Culegere de înţelepciune.

Pentru cei care doresc să cumpere toate cele şase volume într-o singură carte pot să o facă, apărnâd şi în formula unei singure cărţi. Fiindcă ar fi avut câteva mii de pagini, doar Revelaţii 21 Decembrie 2012 are cinci

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cafeneaua cu peniţe sute de pagini, fiind unul dintre cele şase volume, editorii au hotărât să-i aloce un format uriaş şi astfel să ajungă undeva la vreo opt sute de pagini.

Referitor la ediţie, am citit că au apărut în ediţie Kindle. Ce anume înseamnă aceasta?

Deocamdată au apărut în ediţie electronică, putând fi accesate pe iPod-urile Amazon.com dar în zilele următoare vor apărea şi în ediţie paperback, adică pe hârtie, toate cele şapte carţi.

Pe plan mondial am văzut ca aveţi un succes deosebit.

Aţi apărut alături de mari nume mondiale pe paginile elitiste de citate, atât americane cât şi europene sau asiatice.

Pagina de autor de pe Amazon.com da o imagine a valorii dumneavoastră ca autor.

Spun asta fiindcă ştiu cât de mare notorietate trebuie să ai pentru a avea o pagină de autor pe Amazon.com! Şi eu am încercat să inserez anumiţi clasici români dar nu am reuşit...

Prima apariţie pe plan mondial am avut-o în ianuarie 2004 cu romanul Destiny. Abia acum, după aproape şapte ani, am primit vestea că cei din stufful central al Amazon.com au decis să facă o astfel de pagină cu mine. Mi-au scris în acest sens.

Ce alte apariţii editoriale semnate Sorin Cerin vom putea citi în Romania?

Chiar şi cărţile în limba româna vor fi scoase pe viitor tot pe Amazon.com. De curând am primit o astfel de ofertă din partea dânşilor. Astfel ca cei care vor dori să citească din mine o vor putea face ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

comandând cărţi gigantului american Amazon.com, atât în format pe hârtie cât şi electronic, sau Kindle, adică pe iPod, mobil sau alte surse care pot stoca informaţia.

Zilele trecute cineva a deschis şi o pagină Facebook cu mine. Ceea ce m-a bucurat a fost modul cum a reuşit să selecteze linkurile care duc la opera mea. Nu ştiu cine este persoana dar ţin să-i mulţumesc.

Ce proiecte aveţi pe viitor?

Cred că la aceasta întrebare este cel mai greu de răspuns. Eu nu-mi fac niciodată un proiect scriitoricesc pentru viitor. Trăiesc prezentul şi atât. Scriu atunci când simt că am ceva de spus, ca o lacrimă din Dumnezeul creaţiei care spală faţa gândurilor mele cu iubirea şi destinul care se vor reliefa în opera mea. Dacă aş fi fost întrebat acum doi ani de cineva ce planuri aveam pentru viitor nu aş fi putut să-i răspund că va urma să scriu nouă cărţi. Cred ca a fost perioada mea de apogeu în calitate de autor. Poate va fi şi pe viitor. Cine ştie. Doresc să le mulţumesc şi pe această cale celor care prin criticile lor, prin gândurile lor scrise despre opera mea, m-au încurajat să merg mai departe. În mod deosebit le mulţumesc domnilor Acad.

Gheorghe Vlăduţescu şi prof. Univ. Ion Dodu Bălan.

Vă mulţumesc pentru interviul acordat şi sper că voi citi şi alte pagini la fel de profunde ca cele din Culegere de înţelepciune, pe care le recitesc de câte ori am posibilitatea. sursa: http://www.news20.ro/articol_Interviu-cufilozoful-Sorin-Cerin_16850.html

23

pagini internaţionale pagini internaţionale 24-27

Lorenzo Landini Italia

“E’ COMPIUTO” Tradito, frustato, portato in giudizio in mezzo ai ladroni subisce il supplizio.

Perfetto , innocente, sovrano d’amore lo mettono al palo, gli spezzano il cuore.

Guariva gli infermi, capiva la gente venuto nel mondo a servire umilmente.

Non gli hanno creduto, neppure onorato cedendo la vita l’umano ha comprato.

Inchiodato sul palo rifiuta l’aiuto capisce il mandato gridando „è compiuto!”

Sembrava morir senza lodi ne onori ai piedi la folla, la legge, i signori.

Il cielo s’infuria i lampi son sorti sobbalzano la Terra e i sepolcri dei morti.

Ha dovuto aspettare per tutta la vita che la ricompensa gli è fosse servita.

ALTO TRADIMENTO Giurasti fedeltà, giustizia, amore, due corpi separati e un solo cuore: davanti a te vedevi il paradiso, un bacio per saluto e un bel sorriso.

Ma come puoi tradir tanta bellezza? avendo un solo cuor, cosi si spezza! ll bacio non c’è più, il sorriso spento si va dal paradiso allo sgomento.

Un bimbo sta piangendo sconsolato è nato in paradiso, ora è all’inferno: lmplora nel suo dolore a fll di fiato Sia maledetto il giorno in cui son nato 24

MONDO Mondo: è correre nei prati col cuore di un bambino, aver con te i tuoi cari poter stargli vicino.

Mondo: è cogliere un fiore portarlo alla tua mamma: Dirin ti voglio bene Sei la mia dolce fiamma.

Mondo: è fare una carezza al viso di una donna, toccargli i suoi capelli potergli dire nonna.

Mondo nasce un bambino, nudo di sentimenti, lascia che riempia il cuore di tanti bei momenti.

L’ALBA Nel cielo si spengon le stelle riapre il sipario sul mondo intravedi le cose più belle tu le vedi iniziando dal fondo.

Anche il bosco si sveglia in un canto alla luce ora inneggian gli uccelli si dissolve ancor più il nero manto ogni cosa ha i contorni più belli.

Dal levante si eleva il segnale si prepara la Terra all’evento come sposa già in veste nunziale nell’attesa è immortale il momento.

La rugiada or s’accende d’incanto le sue gocce diventan scintille lo scenario è da se reso santo sorge un sole ma a te sembran mille.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

pagini internaţionale Lizette Ramirez Ferrer Puerto Rico

Tu amiga Nocturna.

Rebosante estoy de ti desde mi balcón se divisa una estrella, eres tú, a mi alma llegas como la luz que en tus ojos brilla.

Y tú solamente me llamas amiga.

Aprehensiva.

En cada recodo de mi pensamiento, insondable fisura secreta en mi interior guardián absoluto en tu recuerdo, tu calor, suspirando mi ser que por ti respira y tú solamente me llamas amiga.

Exiliada.

Como el peregrino que marcha hacia lejanas tierras, Y aunque tu recuerdo en mi se encierra haciéndome en las redes de tu amor cautiva tú solamente me llamas amiga.

Amándote.

En la certeza de ser tonta universal y efímera verdad, y si he de condenarme a la frialdad en el mar de tu lejanía, no importa me seguirás llamando amiga.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Juramento Y en cada amante en cada amigo, en cada piedra en mi camino te amaré...

Yo seré la más callada de todas las que transiten los senderos de tu tumba.

No me anunciarán voces extrañas, ni envolturas de luto cubrirán mi cuerpo.

Sólo he de ser, esta alma que te ama, que te extraña, lágrimas, deslizadas cual cascadas, sin el más absurdo reconocimiento.

Dolor de voces, callado e irredente sentimiento, llega a mis pupilas para decirte ¡Cuánto te amo! ¡Cuánto he de amarte! ¡Que importa este mundo de flamígeras fantasías si tú ya no estás!

Descendiendo distancias de tristezas sin freno, estaré aquí...

Para decirte, que he de ser la más callada de todas las que deambulen los senderos de tu tumba. ¿El luto?

Lo lleva mi alma peregrina de vagar mis caminos sin tus pasos, transmutando mi destino para llegar hasta ti, en la inmortalidad de nuestro tiempo...

Si he de ser la más callada de todas las que leviten los senderos de tu tumba...

De alguien que piensa en ti todos los días de su vida...

25

forum cronopedian

Tăcerea din mătasea nopţii

forum cronopedian

Lenuş Lungu

Vocea sufletului…

Totul e negru în jurul meu. Un spaţiu gol, infinit – se întinde în faţa mea. Privesc în gol şi nu mai văd culoare. Sunt în alb şi negru.

Singură, într-un spaţiu gol şi plin de tăciune.

Nu pot gândi limpede. Nu pot să disting răul de bine şi binele de rău. Nu pot să-mi dau seama cine sunt. Nu-mi ştiu numele. Mă plimb întrun vid infinit, inconştient şi plin de remuşcări, însă nu-mi dau seama de ce. Plâng. Sunt pierdută, disperată. Îmi vine să ţip, să mă zbat, să îmi audă cineva strigătul de disperare. Sufletul mă arde, de dor şi de iubire, dar tu departe ai plecat. Ţi-e greu să spui „îmi pare rău”.

Mă aflu într-o cameră plină de suflete. Voci care murmură, şuşotesc şi strigă, femei, copii şi bărbaţi care mormăie cuvinte de neînţeles. Mă sperie. Mă fac să mă cutremur, să mă pierd într-o cădere nebună, continuă într-un vid. Simt că mă absoarbe o gaură neagră, invizibilă. Azi sunt în negru.

Azi port doliu pentru suferinţa mea. Azi sufletul îmi plânge. Cineva mă întreabă: „Ce ai?” iar eu îi răspund sec: „nimic.” Acele voci îmi inundă gândurile, mă fac să mă pierd şi să mă ascund într-un colţ, doar al meu. Unde nimeni să nu mă poată vedea. Auzul paşilor de plumb al unei siluete fantomatice în noapte, mă fac să mă cutremur de spaimă. Bătăile inimii mele se înteţesc atunci când aud paşii străinului apropiindu-se de mine chipul palid şi uscat. Îmi rânjeşte sardonic şi spune neîncetat: „Ţi-a fost dor de mine?”. Vocea îmi era cunoscută dar chipul îmi era străin… Nu recunoşteam acel chip de ceară… era vocea sufletului meu ce de disperare a ieşit din mine… să îmi alunge suferinţa, ca sufletul să nu mai doară… Cad, într-un abis necunoscut… De undeva din interior aştept lumina…

26

Rup din mătasea nopții steaua mea și-am învelit doar o dorință. Am ascuns-o pentru că timpul devenise scurt și mă presa trecutul să tai vechi rădăcini de somn și de trezire.

Rămăsesem blocată, pe marginea tristeții, în veghe, între ziduri nepăsătoare ce nu mă lăsau să zbor spre nori, punând frâu gândurilor toate. Aș fi vrut să mă preschimb în ploaie de stele ce mângâie cerul și din comete să-mi fac șuvițe aurii, dar am rămas aici pe margine de stâncă și apa mă cheamă. Mi-arunc privirea-n valuri și ochii adună stropi de rouă. Timpul pare prea grăbit... și mă simt blocată-n labirintul lui cu mâinile întinse spre stele. Se răzvrătesc gândurile-n mine și secundele ticăie surpând turnul timpului. Caut un punct de sprijin pentru ziua ce vine, dar mă adâncesc în apa singurătății ce mă ascunde. Mă atrage încă flacăra aprinsă a dorinței și mă întreb de sunt aproape de firul alb al zorilor. Pentru o clipă, inima se scufundă în pace și simt parfumul noii zile ce stă să se-mplinească.

Golul imens al durerii seacoperă cu speranță. Privesc trecutul și nu îl mai vreau parte din mine. Sunt colțuri de stâncă prea multe, ascunse-n zăpezi și drumul nu mai e descoperit pentru călătorii. Încerc să văd mai mult decât reflexia mea în ape și nu reușesc... Am clădit un vis pe un drum suspendat și îl străbat pe vârfuri, temătoare. Cu mâinile mi-am păstrat echilibrul și din ape și lumină au apărut culori de curcubeu. Viitorul m-a primit în brațele sale.

Mai am timp suficient să ajung la visele mele?

Voi mai avea forță să fac ceea ce am de făcut?

Cred în ziua de mâine și mai descopăr speranțe în locuri în care sunt greu de găsit. Știu când să vorbesc, știu când să ascult și știu că singura cale e calea dreaptă. Am învățat din greșeli măreția clipei. Totul e un puzzle lăsat spre rezolvare. Păstrez dorința cu gândul că binele va exista mereu. Cu tot ce e bun și rău.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză proză 28-33

Maria Giurgiu

Universul unde mă simt o prinţesă Când mă întorc acasă în satul unde am deschis prima oară ochii, după o lungă lipsă lucrurile din casă se scutură din amorțire și parcă atinse de o baghetă magică se trezesc la viață. Rafturile bibliotecii din cameră se scutură de praful uitării, sub care cărțile și albumele cu poze vechi de familie au tânjit luni de zile după o mână caldă și iubitoare care să le mângâie coperțile și să le răsfoiască în căutarea tainelor ascunse între paginile lor îngălbenite.

Focul în soba mare de teracotă din odaie a înviat și el în această seară de decembrie și duduie vesel trosnind și luminând încăperea cu scânteieri jucăușe.

Umbrele lucrurilor s-au trezit din amorțire și prind să danseze fericite pe pereți în penumbra încăperii, laolaltă cu limbile flăcărilor din sobă într-un balet livresc. Frigul care se încuibase încă de la sosirea iernii în tăcerile nostalgice ale zidurilor, se retrage în trombă din cameră, pe fereastra deschisă, odată cu aerul de încremenire, lăsând loc suflului proaspăt ozonat ce năvălește pe aceeași fereastră și aromelor de căldură și de rășină ce se revarsă din sobă. Spiritul casei infiltrat în inima lucrurilor dăruie încăperii o patină de „vino încoace” care mă cucerește imediat și mă invită la o seară tihnită, răsfoind pagini cu amintiri la gura sobei.

După ce mă schimb ies din casă cu dorința de a merge la mama, nerăbdătoare să o îmbrățișez după lunga despărțire și să ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

petrec seara cu ea. Mă așteaptă deja, căci am vorbit mai devreme. Țărâna bătrână a satului mi-a recunoscut pașii, care atât de rar i-au bătătorit ulița în ultimii ani și mă întâmpină cu fastul cuvenit unui fiu rătăcitor, întors acasă.

Dintre toți ai mei cei mai în vârstă mia mai rămas doar mama, care mă întâmpină cu lacrimi de bucurie în priviri. O Îmbrățișez cu duioșie și inima-mi începe să bată mai grăbită, înecată de căldura lacrimilor simțind alături pâlpâirea domoală de iubire ce mă învăluie, emanând din fibrele plăpânde ale acelui trup împuținat de eroziunile agresive ale vieții trăite într-o continuă luptă cu vicisitudinile.

– Sărut mâna mamă și bine te-am găsit! -Îi spun cu emoție în voce.

– Bun venit acasă, fata mea! -Îmi șoptește ea, zâmbind printre lacrimi.

Scot o batistă și îi șterg obrazul ud cu piele ofilită, luminat de o aureolă de noblețe degajată de sufletul ei cuprins de fericirea revederii. Îi zâmbesc fără multe vorbe ca să nu mă năpădească lacrimile ce le rețin cu greu în gât. Astfel îmbrățișate intrăm în casă. În treacăt cuprind cu priviri avide camera părinților, care azi e locuită doar de ea. Bunul meu tată ne-a lăsat plecând în veșnicie cu vreo câțiva ani în urmă. A închis ochii fără veste, lăsând un gol mare în viețile noastre și mai ales în sufletul înlăcrimat al mamei. Candela arde palidă sub icoana pictată pe sticlă a fecioarei Maria cu pruncul, așezată pe peretele de răsărit al camerei și răsfrânge umbre domoale pe fotografia lui. Din eternitate mă întâmpină zâmbind jovial, cu obișnuitul său surâs în 27

proză colțul gurii. Atârnat de un fir roșu cu albastru de lână împletită deasupra iconiței îmi trimite parfumul său un mănunchi de busuioc uscat. Pe vitrina din colț într-un vas de lut, mama a pus câteva crenguțe verzi de vâsc. Se obișnuiește astfel pe la noi, în preajma Crăciunului să se pună în casă vâsc. Se spune, că îndepărtează spiritele rele.

Atmosfera simplă cu patină ancestrală de tradiție și credință mă transportă în anii copilăriei, când eram eu însămi parte integrantă a acestui mic univers al satului meu. Îmi părea în concepția mea de atunci o lume prea mare pentru mine, căreia jinduiam să-i cunosc tainele și nemărginirea. Azi, prin contrast aceeași lume când o privesc cu ochii omului adult cunoscător al unor orizonturi îndepărtate, mă face să mă simt un uriaș rătăcit întrun univers liliputan, prea strâmt ca să-i mai cuprindă setea de zbor al sufletului.

Cu toate acestea, în mod paradoxal am înțeles de mult, că nu pot trăi prea mult departe de acest univers al meu, pentru că doar aici mă simt acasă. Aici când mă reîntorc, mă invadează o bucurie curată, autentică ce-mi crește cu adevărat aripi în suflet, mă face să mă simt tânără și mi se înzecesc forțele interioare.

Pentru mine în sătucul meu e ascuns izvorul cu apă vie ce face să-mi reînvie florile sufletului, ofilite de prea multă înstrăinare și tristeți.

De când am pus piciorul din nou pe drumul colbuit al satului mi-am amintit cine sunt cu adevărat. Până nu demult, mă simțeam în această lume largă asemenea unui mărunt fir de nisip pe o plajă fără margini. Acum mă simt ca o puternică și însemnată prințesă a acestor locuri. De la 28

sosire mi-a crescut în suflet un zâmbet fericit și nu reușește să mai rămână ascuns doar în inimă, mi s-a lățit pe figură ca o aureolă luminoasă. Mărturisesc că totul se întâmplă aievea și simt metamorfozându-se în mine tot mai prezent copilul de odinioară ce aștepta sărbătorile de iarnă cu aripile sufletului gata să zboare de bucurie cot la cot cu îngerii de lumină, în căutarea minunilor din colindele Crăciunului.

Ne așezăm - eu și mama, pe fotoliile din cameră dinaintea sobei de teracota ce încălzește camera simplă cu macate de lână așternute pe pat și pe pereți, țesute de ea și de bunica Gherghina în lungile ierni apuse.

Abia ce am pătruns pe tărâmul natal și amintirile încep să se amestece cu imaginile din fotografiile tăcute, din vitrină. Ne zâmbește din amintirile mele și din una din fotografiile înrămate de pe perete bunica mea cea năzdrăvană, Gherghina.

Lângă fereastră deasupra unei mese vechi de lemn acoperită cu o față cusută de mână, cu motive înflorate în culori vii, se sprijină pe perete un dulap înalt cu rafturi tot din lemn, plin cu mici suveniruri: câteva cărți de rugăciuni, o biblie veche pe care tata obișnuia să o răsfoiască adesea și de fotografii frumos înrămate ale celor din familia mea dintre care unii sunt azi doar umbre palide în arhivele amintirilor noastre. Privesc fascinată împrejur și din fibrele obiectelor îmi șoptesc icoanele dragi, povești și reînvie în minte întâmplări, sub forma unor flashuri ascunse în energii lor subtile, aureolate.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Cepeha I. Mihai

Singur (1) Vineri, ora cinci după-amiază. Şi-a terminat programul. Îşi ia geanta din cancelarie fără să-i bage în seamă pe ceilalţi şi iese din şcoală. Încotro? Îi e groază să se întoarcă acasă. Hoinăreşte pe străzi fără nici o ţintă. Ploaia care se porneşte îl obligă să se adăpostească la o terasă din parc. O bere, apoi încă una şi încă... se fac vreo şase de toate. Culmea, nu se simte ameţit deloc, ar mai bea, dar e plin şi nu-i vine deloc să meargă la toaletă pentru a face loc.

Nici măcar nu-i este foame.

Cheamă chelneriţa: – Vreau o sticlă de vin...

– Nu se poate, domnule profesor! În situaţia dumneavoastră nu am voie!

– Ce vrei să zici, Anuţă?

Anuţa i-a fost elevă nu cu mulţi ani în urmă, ba chiar şi diriginte într-o vreme. E o fată deşteaptă, dar fără prea mult noroc.

Nu vrea să-şi supere dascălul, aşa că îşi caută cu grijă cuvintele.

– Înţelegeţi dumneavoastră...

– Vrei să spui că sunt beat?

Fata răspunde făcându-i o propunere: – Vă împachetez o sticlă...

– Am înţeles, copilă. Împachetează! hotărăşte dirigintele expediind-o către bar cu un gest al mâinii.

Fata se întoarce cu o sticlă învelită în hârtie şi o pune pe masă.

Zice: – Să nu vă supăraţi pe mine, dar...

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

– Nici o grijă, Anuţă! E bine aşa.

Apucă sticla şi o pune în geantă alături de caietele cu planificări şi porneşte pe alee în sus, către zona mai puţin frecventată de plimbăreţi. Cum nu are umbrelă şi nici ploaia nu vrea să stea se adăposteşte într-un foişor. N-are unde se grăbi. Aici sau acasă tot singur e. Cum umezeala îi pătrunse până la piele, făcându-l să se zgribulească de frig, scoate sticla de vin şi ia câteva înghiţituri pentru încălzire, numai că vinul peste bere începe să lucreze. Gândurile se adună şi-i dau asalt.

Au trecut patru ani de când e singur.

La început a crezut că va interveni uitarea şi că se va obişnui. Mai apoi, trecutul s-a dovedit a fi prea adânc înrădăcinat şi nu conteneşte să vină peste el cu încăpăţânare, făcându-l să-şi blesteme soarta, să înjure şi să caute vinovaţi.

De unde vinovaţi? Nimeni nu s-a amestecat în viaţa lor, a lui şi a soţiei, iar Cel de Sus nu poate fi făcut responsabil, chiar dacă e ispitit să o facă. Atunci cum?

– De ce a trebuit să mi se întâmple mie? se întreabă el în timp ce mai ia o înghiţitură din sticlă.

Mama ei de viaţă! Mai bine aş muri şi eu!

Pune sticla în geantă şi porneşte împleticit spre casă.

Ud fleaşcă intră în baie, se dezbracă şi aruncă hainele în cadă. Ameţit şi gol puşcă răscoleşte prin casă după haine, reuşind să se îmbrace în cele din urmă.

– Şi acum? se întreabă el ridicând mâinile a neputinţă.

Sticla de vin îi vine în ajutor, o goleşte şi se aruncă în pat. Adoarme imediat.

Ce va face când se va trezi? * 29

proză

Singur (2) Un miros puternic de cafea fierbinte îl face să deschidă ochii. Încă mahmur, cu urechile vâjâindu-i, apucă ceaşca de cafea de pe noptieră şi soarbe cu lăcomie. Printre pomii din faţa ferestrei pătrund câteva raze de soare blânde. Ploaia de ieri a curăţat aerul şi totul pare mai proaspăt, mai plin de viaţă.

Se ridică şi deschide fereastra lăsând aerul răcoros al dimineţii să-i pătrundă în piept. Dintr-o dată îşi dă seama că ceva nu-i în regulă în casă. Se întoarce brusc şi priveşte ceaşca de cafea.

– Asta-i culmea!

Cine a făcut cafeaua? Să fi fost aşa de beat încât să o fi făcut eu şi să nu-mi amintesc? Şi aromele de scorţişoară, vanilie şi cacao din cafea? Numai soţia făcea o licoare aşa de bună. Bine, dar este imposibil. Ea a dispărut din viaţa mea acum patru ani!

Intră în baie. Pe un umeraş, agăţat de calorifer se odihnesc curăţate şi proaspăt călcate costumul, cămaşa şi cravata aruncate în cadă cu o seară înainte. Coşul cu rufe murdare e gol. Se repede la şifonier şi-l deschide. Toată garderoba lui este aranjată cu mare grijă la locul ei. Se duce la uşă. E deschisă.

– S-o fi uitat deschisă? Imposibil! Întotdeauna verific.

Caută cheile şi le găseşte pe masă.

Verifică şi ferestrele. În afară de cea pe care a deschis-o el, toate sunt închise. Fiind la parter, s-a obişnuit să nu dea apă la moară hoţilor, chiar dacă n-ar avea ce fura, şi închide totul în fiecare seară sau când pleacă de acasă. Total încurcat de lipsa 30

oricărei logici, iese în faţa blocului. Pe banca de la intrare, o vecină îşi supraveghează nepoţelul care dă ture cu bicicleta.

– Vecino, s-a întâmplat ceva azinoapte prin împrejurimi, că eu am venit abia spre dimineaţă?

– Dar ce, aţi plecat din nou peste noapte? N-aş fi crezut că sunteţi în stare.

Aţi avut vreo onomastică pe la şcoală?

– Da! minte el cu neruşinare, dar fericit că i se oferă o scuză.

Apoi recunoaşte parţial: – N-am plecat nicăieri, am dormit ca un lemn.

– Păi, vecine, nu s-a întâmplat nimic. Toate bune şi frumoase, ca de obicei.

– Nici un străin, nici o maşină...

– Nu, domnule! Am stat până târziu afară, că nepotul numai nu se da dus în casă.

– Cum, a stat în ploaie?

– Păi, nu mai ploua pe când aţi venit dumneavoastră.

Asta chiar e bună.

Se întoarce în casă cu coada între picioare.

– M-am prostit de tot! îşi zice. Trebuie s-o las mai moale cu berea. Unde o fi sticla de vin?

Caută prin casă, Nu-i! Până la urmă o găseşte în coşul de gunoi de sub chiuvetă.

Peste măsură de iritat se aşează pe pat.

– Ceva nu e în regulă! constată el. Sper că nu mi-am pierdut minţile! Cineva o fost în casă peste mine. Cine? *

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Mihaela Moşneanu

Răpirea (5) La început, comisarul îi auzi pe cei doi oameni, dar nu înţelegea ce vorbeau. Ceea ce-l făcu să rămână încremenit şi totodată surprins, era că una dintre cele două voci era cea a nevestei sale, care vorbea jos în scară cu un bărbat. Discuţia dintre ei părea să fie aprinsă şi misterioasă, lucru care îl făcu pe comisar să strângă din ochi şi să se încrunte.

Soţia comisarului era înaltă, slăbuţă şi brunetă.

Era îmbrăcată într-un capot roşu şi avea în picioare o pereche de şlapi roz. Părul drept îl avea până la umeri. Avea ochi mari şi căprui, un nas drept şi nişte buze senzuale, întodeauna rujate. Era una dintre cele mai frumoase femei şi una dintre cele mai respectate doamne din cartier, datorită faptului că era soţia comisarului Cristea.

Soţul ei coborî treptele scărilor încet, să asculte ce vorbeau, fără să facă zgomot. Nevastă-sa şi bărbatul care era îmbrăcat într-un costum negru, vorbeau cu voce joasă, aşa că trebui să se apropie mai mult, ca să poată asculta discuţia lor. Ea ştia că soţul ei Andrei era la domnul Tică, unde obişnuia să întârzie şi de aceea conversa liniştită cu acel bărbat, fără să-i treacă prin minte că soţul ei era aproape, la câţiva paşi şi asculta discuţia lor: – Numai vreau să am de-a face cu tine,

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Ghiţă. Vreau s-o terminăm.

– De ce? Cum adică nu mai vrei să ai de-a face cu mine?

– Uite aşa! Numai vreau. E timpul să punem punct.

– De ce? Să nu-mi spui că acum te-ai apucat să-l iubeşti pe comisar, că nu te cred, îi spuse el, nervos.

Ea începu să râdă şi îi spuse: – Pe uriaşul ăla de comisar nu l-am iubit niciodată. Doar banii şi funcţia lui au fost şi sunt bune pentru mine, de-aia m-am măritat cu el. În rest, nu laş fi luat de bărbat.

– Păi şi-atunci Livia, de ce vrei s-o terminăm? Ţi-ai găsit pe altul?

– Încă nu, dar sunt alţii mai buni decât el şi decât tine, măi Ghiţă, răspunse ea râzând.

Comisarul asculta împietrit. Nu-i venea să creadă.

Ghiţă Suciu era patronul unui bar numit Scânteia, care era la vreo doi kilometri distanţă de acel bloc, unde locuiau familiile Alexandrescu şi Cristea. Era de etnie rromă. Şi oamenii lui erau cei care o răpiseră din greşeală pe doamna Mariana.

Auzind-o cum îi vorbea, se enervă pe loc şi îi dădu Liviei o palmă zdravănă. În mod normal, comisarul ar fi luat la bătaie pe oricine ar fi îndrăznit să se uite la Livia, dar acum nu avu nicio reacţie. Rămase pe loc ca o statuie, năucit de discuţia nevestei sale cu Ghiţă Suciu, privindu-i fix. Îl ştia din vedere, dar nu avusese ocazia „să-l cunoască” până acum.

31

proză „Eu n-am lovit-o niciodată, i-am oferit o viaţă frumoasă, are tot ce-şi doreşte cu mine şi uite răsplata ei. Doamneee! Ce prost am fost! Tocmai eu să fiu înşelat în halul ăsta, nu-mi vine să cred. Şi cu cine, pe deasupra? Eu care credeam că nu mai există nimic în lumea asta, care să mă mire, uite de unde sare iepurele!” Şi simţi dintr-odată lacrimile care i se prelingeau pe obraji fără să-şi dea seama, la fel ca domnului Tică, mai devreme. Era o trădare pe care el nu şi-ar fi închipuit-o nici măcar în vis, din partea Liviei. Nu realiza că plângea, deşi simţea lacrimile pe obrajii lui roşii.

Ghiţă Suciu, bărbatul în costum negru continuă, de data asta cu glas tare, auzindu-se în scară: – Măi nenorocito ce eşti tu, dac' ar şti comisarul ce poamă eşti, te-ar băga în pământ de vie, la cum îl ştiu eu! Nu ţi-e ruşine? De fapt, ce ruşine să-ţi fie ţie? Îţi aduci aminte când mi-ai spus că mă iubeşti şi că vrei să fii cu mine? Şi eu ţi-am promis că vom fi împreună, că te voi fura. Vrei să ştii ce-am făcut măi, vagaboandă nenorocită şi penală, ce eşti? Vrei să ştii, ce-am făcut? Îţi spun eu acum, ce-am făcut! Când am văzut că nu-mi mai răspunzi la telefon şi că nu mai dai niciun semn de viaţă, am trimis trei oameni de-ai mei să te răpească şi ce crezi? Le-am spus cum arăţi tu şi idioţii dracului au răpito pe vecina aia a ta, de la unu, pe Mariana.

Imbecilii ăia au răpit-o pe ea în locul tău, fiindcă au confundat-o cu tine. Când am întrebat-o cum o cheamă şi când mi-a spus,

32

am zis că mor nu alta, pentru că ştiu că barbatul ei este bun prieten cu comisarul.

– Ceee? Eşti nebun la cap? sări atunci cu o voce răsunătoare, comisarul Cristea, cum ai putut să faci mă, aşa ceva? Băi tâmpitule, ştii că soţul ei este distrus acum, că nu ştie unde este şi ce face? Şi tu? Tu Livia, cum dracu te-ai încurcat tocmai cu ăsta? Doamneee! Nu-mi vine să cred ce-am auzit adineaori din gura voastră, mai ales de la tine! Lasă că o să-ţi arate ţie „uriaşul acela!”! Şi tu măi javră penală, ştii censeamnă ce-ai făcut tu cu vecina mea de la unu? Şi cu oricare persoană, dacă ai fi făcut acest lucru, ştii censeamnă? Sechestrare de persoană înseamnă, care se plăteşte cu puşcăria, măi porcule, idiotule ce eşti tu! Nenorociţilor, ce sunteţi voi, amândoi!

Acum fu rândul Liviei şi-a lui Ghiţă Suciu să rămână împietriţi.

Auzind prima oară vocea lui Suciu şi după aceea pe a comisarului, domnul Tică şi doi vecini care nu dormeau încă, ieşiră afară şi auziră ce spuseseră Suciu, după ce-i dăduse palma Liviei, şi comisarul.

Domnul Tică coborî în grabă şi se repezi la Ghiţă Suciu, pe care şi el îl ştia din vedere.

– Unde-i Mariana mea, Suciule? Acum să faci bine să mă duci la ea şi să mi-o dai înapoi! Şi tu Livia, ce ai de vorbit cu ăsta? o întrebă domnul Tică privind-o, după care îşi întoarse privirea spre prietenul său, Andrei. Îl văzu pe comisar cu umerii îndoiţi şi avea o faţă de parcă l-ar fi bătut cineva.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

proză Niciodată nu-l văzuse aşa pe Andrei şi nu-i venea să creadă. Întodeauna, prietenul lui fusese puternic ca un munte şi veselia sa explozivă se răspândea prin toate locurile pe unde trecea, dar acum arăta ca un copac uscat de la rădăcină. În acel moment, era umbra comisarului, acel comisar care băga spaima în toţi infractorii, acum era înfrânt de trădarea soţiei sale, Livia. Dar cu toate că arăta aşa de rău, îşi găsi puterea de-a vorbi: – Acum, în acest moment Suciule, ne iei pe mine şi pe Tică, şi ne duci în locul unde o ţii pe Mariana, ai înţeles? Ai vreo maşină sau chem eu o maşină de poliţie?

– Da comisare, să trăieşti! Am maşină, acum mergem.

Auzindu-l cum îi vorbeşte, comisarul se repezi la el brusc şi îi dădu un pumn în faţă, doborându-l jos. Apoi sări pe el şi-l ridică cu forţă în sus. După care îi spuse, cu vocea sa răsunătoare: – Băi împuţitule ce eşti! Pentru tine sunt „Domnul comisar”, nu „comisare”! Şi să-mi spui: „Da, domnule comisar, să trăiţi!”, ai înţeles?

– Da, domnul comisar. Da domnule comisar, să trăiţi! îi răspunse slab Ghiţă Suciu.

– Mai tare, că dacă nu, aici te omor, ai înţeles? zbieră la el, ţinându-l de piept, zgâlţâindu-l.

– Da, domnule comisar! Da domnule comisar, să trăiţi! strigă Suciu tare.

poruncitor, şi acum mişcă-te! Tică, hai să mergem după Mariana!

– Hai Andrei, hai! Da repede, da? îi răspunse domnul Tică, nerăbdător.

– Andrei! Andrei! strigă Livia la el cu jumătate de gură, stai!

– N-am de ce să stau, plec acum după Mariana! Stau eu şi cu tine de vorbă, când mă-ntorc, n-avea grijă! Şi Ghiţă Suciu ieşi primul din scară, urmat de domnul Tică şi de comisar.

Parcurseră aleea în paşi grăbiţi până ajunseră pe stradă şi înaintară direct spre aceeaşi Dacia Break, în care o luaseră cei trei oameni în negru pe doamna Mariana. Ironia sorţii fu ca domnul Tică şi comisarul să intre în spate, pe bancheta unde cei doi oameni în negru o aruncaseră pe doamna Mariana ca pe un geamantan, atunci când o răpiseră.

După ce intrară toţi trei în maşină, Suciu porni maşina şi mări viteza.

Conduse aproape doi kilometri, după care intră cu maşina pe-o alee, unde încetini viteza.

După o sută de metri, ajunse în faţa barului Scânteia. De acolo o luă pe stânga, printre nişte blocuri şi ajunseră într-o parcare, unde erau nişte garaje. Unul dintre ele era deosebit de celelalte, fiindcă avea fereastră cu grătar de fier şi o uşă cărămizie. De la fereastră, se vedea lumina aprinsă. va urma

– Bravo! Aşa să faci de-acum în colo, ai auzit? Şi îi dădu drumul, împingându-l spre ieşirea din scară, după care continuă ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

33

note de călătorie note de călătorie 35

Gabriela MimiBoroianu

Mica evadare Urăsc diminețile de luni când țârâitul enervant al alarmei mă anunță că începe o nouă săptămână. Fără nici o tragere de inimă alunec de sub plapumă în răcoarea camerei. Cu ochii somnoroși privesc pe geam. E ceață... O mașină strivește zăpada sub roți deranjând liniștea zorilor cu scârțâitul ei. Hmm... deci afară e frig. Mă zgribulesc preventiv spre baie. Va fi o zi lungă și obositoare dar un fior de bucurie îmi străbate inima, după amiază vom merge să luăm apă de la izvor!

Dimineața de luni e întotdeauna agitată. Lume nervoasă în trafic, claxoane stridente... toți se grăbesc... iar azi, parcă în ciuda lor, ceața zgârie cu unghia pe nervii și așa întinși la maxim ai șoferilor! …

După două guri de cafea începi să vezi lumea altfel și să-ți intri în ritm.

Cu ceașca lângă mine mă apuc de treabă. Telefoane, hârtii, nervi mari și bucurii mici… dar timpul fuge și nici n-am realizat când a venit ora mesei. Ridic privirea și zâmbesc la soarele care, timid, a alungat ceața. În sfârșit ora patru! Răsuflu ușurată, emoția îmi face sângele să alerge mai repede prin vene, iar bucuria îmi umple inima la gândul drumului ce va urma.

Bidoanele fiind deja în mașină, pornim către izvor!

De câțiva ani ne-am făcut acest obicei.

Ar fi mai simplu să folosim apa îmbuteliată și poate mai sigur dar m-aş lipsi de plăcerea de a ieși din oraș și de a-mi încărca bateriile 34

cu energia naturii. Nu e un loc anume de unde luăm apă și, cum izvoare și fântâni găsești în orice sat din județ, de fiecare dată locul e altul. Fiind zăpadă de data aceasta am luat-o spre munte... Muzica ne poartă pe notele ei, căldura din mașină ne învăluie pregătindu-ne de acea stare de detașare pe care ți-o dau drumurile lungi. Peisajul se derulează, halucinant sub ochii noștri ca într-un film.

Ador aceste drumuri...

Un soare lăptos mărginește zarea către apus scăpând câte o rază în copacii înfofoliți în cojocul de nea. O liniște grea domnește peste pădurea și valea ce se coboară din poala ei... Doar o pasăre „deranjează” tabloul când lovește crenguța cu aripa scuturând zăpada într-o ploaie fină de steluțe.

Natura dă un adevărat spectacol revărsând atâta frumusețe încât simți, privind-o, că îți stă inima în loc, vrând parcă prin oprirea ei să încremenească însuși timpul.

Urcăm dealul către izvor. Drumul şerpuit acoperit de zăpada așternută, bătătorită de roțile mașinilor lucește alb ca o oglindă aburită. Înaintăm încet să nu pierdem vreo secvență din acest film ce se derulează, copleșindu-ne cu miracolul ce-şi deschide porțile invitândune într-o lume magică... pe margine copacii își împreună crengile grele de zăpadă deasupra noastră.

Urâțenia orașului plin de ciorofleaşcă înghețată, de țipătul strident al claxoanelor, de cenușiul ce se înstăpânise peste tot inclusiv în aerul cu miros de fum, rămăsese undeva în urmă ca o amintire urâtă.

Aici totul este alb... Un alb coborât din poveștile copilăriei, încărcat de bucurie. Mă ard palmele din dorința de a face bulgări...

Oprim undeva mașina și cobor să fac

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

note de călătorie câteva fotografii. Mă simt vie, într-un un mod straniu, eliberată de stres, de griji, de viața de zi cu zi cu toate problemele și agitațiile ei, de parcă timpul are altă curgere aici. O bucurie imensă îmi umple inima, îmi vine să râd, să dansez... mă simt ca un copil... Mi se umplu ochii de lacrimi.

De ce ne dorim atât de mult să creștem, să ajungem oameni mari când e atât de frumoasă copilăria? De ce ne grăbim să renunțăm la lumea magică în care sufletul poate fi cu adevărat liber?

Cât mi-aş dori să mai fiu copil, să numi pese de frigul de afară, de nasul roșu și mereu umed, de ghetele ude din picioare și să-mi dau drumul cu sania nu pe derdeluș ci pe aripile visului strigând simplu „pârtieeee!!!!”...

Doamne, cum de au trecut anii atât de repede?

Unde au fugit?

Am uitat să trăim, să simțim, ne zbatem doar pentru încă o zi într-o luptă strânsă cu viața. Ne pierdem în detalii uitând esențialul - viața ne-a fost dată s-o trăim - am ajuns într-un punct în care acest lucru nu mai este o prioritate. Muncim până la epuizare adunând în jurul nostru atâtea nimicuri cu trebuinți incerte, cică pentru a ne „ușura” viața... o iluzie cu care ne plătim clipa efemeră de existență... Îmi amintesc de bunici, de zilele de iarnă ale copilăriei mele de pâinea scoasă din cuptor, de pacea ce stăpânea totul, de rostogilirea lentă a orelor...

Ochii mei dau roată peste valea ce dormitează sub cuvertura albă, o urmă de pași mărunți îmi arată că în spatele încremenirii acestui tablou viața își urmează cursul.

Florin își sprijină brațul de umerii mei simțindu-mi starea. Ne întorcem la mașină și ne continuăm drumul.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

La izvor gerul zidise din stropii de apă o adevărată fortăreață în jurul firicelului de apă ce se încrâncena să-i reziste... Umplând bidoanele parcă mă văd în satul copilariei...

Coborâm cu ulcioarele pe sanie, într-un zbor șerpuit până la izvoarele din mijlocul satului. O adevărată peripeție mai ales dacă trebuia să faci față unei bătălii cu „bulgări”.

De câte ori nu sparsesem urcioarele bunicii... În vale ne afundam în zăpadă luptându-ne să fim primii la izvor, înghesuială, hărmălaie, ce se transforma repede într-o altă bătaie cu trântituri şi tăvăleli prin troienele pufoase și-apoi îmbujorați și fericiți ne prezentam cu urcioarele la bunica, de cele mai multe ori goale de jumate, ca să avem scuză să ne ducem iar...

Zâmbesc nostalgică și mai privesc odată în jurul meu și cum Florin terminase între timp de umplut bidoanele, o idee ghiduşe mă împinge de la spate și mă aplec repede adunând în pumni un bulgăr... Surprinzându-mi privirea năstrușnică a ghicit și fiind mai rapid ca mine a dat primul! A urmat o bătaie cu bulgări pe cinste așa ca în copilarie... Rostogoliți în zăpadă râdem cuprinși euforia momentului. ....

Soarele își adună razele iar frigul își face simțită prezența. Încărcăm bidoanele în mașină și, umăr lângă umăr, mai privim odată spectacolul oferit de această iarnă întârziată, ascunzând la loc amintirile copilăriei. Mâinile mi-au înghețat dar sufletul vibrează șoptind: – Voi reveni!

35

cronică de carte cronică de carte 36-41

Prof. Dimitriu Mihaela-Doina

Cronică literară Romanul despre care voi vorbi, Băiuțeii, a apărut la Editura Polirom, în 2006 și a fost tradus în Polonia, Marea Britanie, Spania, Bulgaria. Aceast roman Filip Florian îl scrie în tandem cu fratele său Matei Florian, care s-a născut pe 8 ianuarie 1979, în București, debutul său literar producându-se cu apariția unei poezii în revista Cuvîntul, în 1997.

Este reporter, începînd cu 1998, apoi își continua traseul literar început, devenind ulterior, titular de rubrică la Dilema (Dilema veche).

Scrie reportaje, cronici literare, cronici de teatru, scurt la diferite publicații cultural, radio.

A colaborat cu reportaje, cronică literară şi teatru scurt la diferite publicaţii culturale şi la radio.

Romanul Băiuţeii reprezintă, așa cum vocile literare afirmă „debutul editorial al autorului“.

De menționat este și deschiderea apetitului fraților pentru literatură, căci pe linie directă, bunicul bunicului său este Ioan Slavici.

Băiuțeii este un roman dedicat mamei, un semn al respectului pentru figura ei, ce avea pântecele ca o proră și silueta de fregată „Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi.”

Euforia cristalină a copilăriei se va revărsa treptat pe pereții romanului, căci o scriitură redactată la două mâini pare a semăna cu o partitură de pian ce pune diezii, bemolii, becarii - ideile, într-o armonie perfectă și 36

autentică.

Copilăria tușată, îngroșată, prin evenimente comune lectorului, ne surprinde și ne captivează, prinzându-ne în iureșul amintirilor palpabile, naratorii făcându-ne să credem „că totul era deadevăratelea”, ceea ce înseamnă niște convenții ale jocului pictat cu o naturalețe lingvistică remarcabilă, propus și acceptat de toți cei ce doresc să îl guste până la capăt.

Fleacurile sunt descrise cu ironie, sarcasm și umor, dar și unele momente ale pubertății și adolescenței (cănd se dorește mai mult decât fixarea chipurilor), cum ar fi cel în care unul dintre personaje, Cristos s-a urcat pe bloc, gata să își ia zborul, așa cum își aduce aminte Coșută, nu avea aripi, nici parașută, ci doar o gașcă fioroasă, toate luminile blocurilor vecine parcă s-au aprins atunci, ce zbierau la unison să nu sară în gol.

Un alt episod hazliu este cel în care pisica Fifi, se îneacă în viața monahală și îi ține de urât și de cald lui Filip, așa schiloadă și vărgată cum era. Astfel de nimicuri, parafrazând puțin, ne spun naratorii, transform amintirile în bomboane narative cu gust nostalgic, dulce-amărui.

Ei mereu comunică, ne decojesc secretele vremurilor trăite, cum ar comunismul ce sărăcesc pe Uca (mătușa Lucica, la care se duceau în vacanțele de vară, ajungând pe Lunca Siretului) și pe soțul acestea, și le reduc identitățile la mizerie și la pânzele de păianjen ale realului, dar și cel al purtării uniformelor de pionieri, chipiul pe care trebuia să îl poarte și revolta verbală și psihică pentru tovarășa Stănescu (o uram, o făceam vacă, tută și

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cronică de carte câte și mai câte), dar și pentru Patrie, ce devine o oliță și care se hlizea contagios la protagoniști.

Este un roman foarte bine scris, ideile ce curg precum niște gheizere pe pereții cărții sunt atât de bine închegate, încât nu poți spune că există o ruptură, un abis între lector și narator, ci dimpotrivă o continuă relație de amiciție, căci i se promite că nu se vor juca povestitorii cu el și că nu îl vor minți, astfel, mizând pe onestitatea discursului narativ. „Există în textul acesta lucruri mici, spuse sau subînțelese, par mărunțișuri, dar nu sunt așa, fără lămurirea lor întregul nar fi întreg…. O să vă las să citiți să aflați câte ceva despre Luigi” – invitația afectoasă îmbie mințile cititorilor să cartografieze totul și să își continue lectura, astfel păstrânduse o destindere intelectuală de mare impact emoțional, căci cititorul ajunge el însuși să conștientizeze că acest tărâm al lui Coșuță, al lui Cristos (act clar de ironie etimologică), Paul, Luminița, Mara, Nicoleta, Dudu, Ștam, Știm (măștile naratorilor ce se nasc întrun borcan de muștar), Luigi, Cubanezul, Gigi Maimuță, Gioe Limonadă, Bil, Frec, Rahan (masca naratorului Matei sau a matenului, cum îi zice nenea), Migu, Șchiopu Barbosu, Bebe, Sandu, Buzescuice și (personaje cu caractere puternice, cu temperamente vulcanice sau blânde, energice, cu un scut verbal tăios, cu o experiență acidă) este Țară a Minunilor, specifice oricărui copil ce are dorința ardentă de a se întoarce înapoi, în lumea lipsurilor de grijă, în universul familiei, al ritualurilor ce hipnotizau rutina, în sanctuarul urban natal, realizându-se un

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

permanent outside și inside textual.

Relevant mi se pare pentru undele afective între narator-cititor, următorul pasaj, pe care l-am decupat, realizând practic o decriptare mentală și manuală, zic eu inedită, prin accentuarea rolului și însemnătății triadei epice: intentio autorisintentio operis-intentio lectoris. Miza cărții, după opinia mea, este aceea că se încearcă o suspendare în fluxul memoriei affective a unor acte fabuloase, o focusare pe o vârstă de aur, o reconfigurare detaliată a vedeniilor flaușate ale unor copii, ale unor felii de tort însiropate cu năzbâtii, bocete infantile, jocuri de fotbal, plimbări cu autobuzele RATB. Aleea Băiuț (în capitolul 5- când Filip Florian îi scrie o scrisoare lui Matei ni se precizează adresa: aleea Băiuț, numărul 1, bloc D13, scara D, etaj 4, apartament 40, sector 6, București) este locul unde se consumă majoritatea energiei și creativității vârstei. O vărstă la care naratorii ajung să aibă și mustrări de conștiință căci existau anumite tensiuni, disensiuni în familie, tatăl fiind mai tot timpul plecat, ajunge să o înșele pe mamă, să se despartă, iar mama ocupânduse de educația lor, apoi de propria refacere a vieții, aș spune că se declanșează o oarecare traumă a disipării conceptului familie, o atârnare perpetuă de aventuri și de nebuniile infantile.

Băiuții, cuvântul care dă titlul romanului, e o sintagmă generic construită ce încastrează toposul cărții și junii protagoniști, unul cu iz bucureștean, acțiunea petrecându-se în Drumul Taberii sau în alte spații clar precizate de naratori.

Romanul are doisprezece capitole cu 37

cronică de carte titluri sugestive: „Câte ceva despre Cristos”, „Pantofi ciocați și șosete flaușate” „Incredibilele aventuri ale lui Știm și Ștam”, „Câteva miracole din biografia fraților mai mari”, „Frații pot scrie împreună un roman”, „Mărunțișuri, vechituri, oameni, omuleți”, „Un întuneric beznă cu miros de brânză”, „Tata n-a mers pe tractor”, „Patria este un borș cu știr”, „Încurcate sunt căile domnilor”, „Rezistență, pace, cadență”, „Lui Tudor Vladimirescu, cu uimire și presupuneri”.

Frazele lui Radu Cosașu, ce realizează o pseudoprefață subiectivă a cărții, „Ei au făcut totul!”, anunță parcă ipotezele și conținutul cărții, momentele pufoase duminicale și matinale în care copii se pun lângă tată și se bagă în plăpumica aceea caldă pentru a asculta povești ca cele ale Aventurilor lui Tom Sawer sau ale Comorilor din insulă, dar și pistele false ale lectorilor naivi, ce ar crede că bagatelitează comunismul. Vede totul cu un scâncet de milă puerilă față de speță, dar și o oarecare traumă peste care mulți nu au trecut datorită orânduirii comuniste ce au alterat „meciurile între idilici”, spune apoi, într-un gest de empatie și simpatie narativă: „Mă simt alt om – cu sânge cald şi cord inteligent – în fața dezinvolturii cu care cei doi numesc lucruri importante, obiectele și ființele laolaltă, tot ce mișca și nu miscă, mamele, tații, bunicii, frățiorii, bicicletele, funigeii, profesoarele și fotbalul minut cu minut, duminică de duminică, vedeniile, fandacsiile și miracolele până la acel strigăt magic de pe stradă: «tiche goae, ooooo!».”

Cele două sfârșituri „Sfârșit 1”, „Sfârșit 2”, reușesc să reia visele seducătoare ale ludicului, desenate superb, cu crestele lor 38

albe, cu tainele achimiei alpine ale întâmplărilor, ale bastonașelor (înțeleși ca primi piloni în pășirea tainelor literelor), dar și ieșirea din acest labirint întortocheat cu aleile identice, obositoare, cu soarele acela de carton, cu acei oameni ce dispăruseră precum pterodactylii, nostalgica senzație a ușii ce se încăpățâna să rămână închisă, să miroasă a stătut și pânze de păianjeni, mohorâta adiere a perdelelor, dar și mutarea din acele blocuri fantomatice.

Se narează cu o fluență desăvârșită și se descriu cadre cu o acuratețe excepțională.

Memoria înregistrează suculentele momente, chestiile bizare, necunoscute, zgmomotul motorului, reacțiile corpului, parfumul pungiilor cu jucării, umbra dulceagă a aleii Băiuț, lăsată în spatele cortinei, în extremitatea sudică a lui D13, pe la prânz, în lumina aia limpede din aprilie, când, zice cu umor naratorul, nu zbura nimeni.

Deși sunt momente ale pendulării între real și fictiv, scrisoarea către Matei cel Mic, de pildă, care nu tulbură citititorul, ci îl ispitește și mai mult să continue povestea, scrisul rămâne singura metodă de evadare din cotidian, de scufundare în lumina și bezna trecutului intim, unul care are o magie aparte, din acest unghi, scriitura putând fi interpretată ca un jurnal, amintirile fiind o breșă spre eliberare, căci așa cum spune Filip Florian „Dacă oamenii, toți oamenii, s-ar sătura într-o bună zi de povești, cred că sufletele s-ar usca, s-ar topi și lumea ar arata ca un pustiu”.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

recenzii recenzii

Constantin Stana

Reverii şi revelaţii Costel Avrămescu este un pasionat de literatură care vine, în lumea fascinantă a poeziei, dintr-o zonă extraliterară. Nu este un caz izolat, nici măcar curios, dat fiind faptul că această pasiune nu alege – preferenţial – o anumită profesie, şi nu este o dedicaţie exlusivă a oamenilor de litere.

Am putea spune chiar că, în această privinţă, vocaţia pentru frumos, exprimată în forme beletristice, se instituie ca gen proxim, orientările profesionale devenind diferenţe specifice, a căror diversitate ţine de motivaţii mai mult sau mai puţin conjuncturale.

Accesul la literatură este, în această viziune, una dintre formele deplinei libertăţi a spiritului care se manifestă paralel, deseori anacronic, marcând, efemer sau constant, existenţa umană în genere. „Revelaţia cuvintelor” este un volum de poezie edificator pentru viziunea artistică a autorului, pentru tehnicile şi formulele poetice, ca şi pentru uzanţa mijloacelor expresive prin care se conturează un stil propriu şi o notă particulară a autenticităţii.

Citind şi celelalte patru volume anteriore de poezie („Dincolo de cuvinte, sufletul meu”, „Mare şi destin”, „Însemnări în jurnalul de bord”, „Între relativ şi ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

absolut”), am relevat o persoană complexă din punct de vedere spiritual şi emoţional.

Sunt impresionat de sprinteneala şi inteligenţa cu care a făcut trecerea de la extraordinara rigoare ştiinţifică a cărţilor cu tematică geopolitică şi militară, scrise până la debutul în această literatură de cu totul altă factură, survenit după ieşirea sa la pensie (trecerea în rezervă, autorul având o impresionantă carieră militară).

Dacă este adevărat că dintr-o realitate dată, fiecare alege ceea ce vrea să vadă şi ceea ce este în conformitate cu sistemul său de valori, atunci putem spune că autorul alege, în mod cu totul deliberat, o viziune mai puţin obişnuită asupra lumii.

Tematica preocupărilor sale beletristice mă determină să presupun un scriitor „cu program”, ocolit de capriciile întâmplării, cu profunde sclipiri ale inspiraţiei şi o pronunţată tuşă filozofică. Cuvintele i s-au revelat într-un proces de durată, provocând reverii transcrise adesea cu o evidentă lăcomie retorică, marcată de dorinţa de a spune cât mai multe, în fraze poetice ample şi tumultuoase, parcă zorite de inexorabila trecere a timpului. Cu tot acest galop al imaginilor, reuşeşte să prindă cele mai potrivite cuvinte, într-o fulgurantă anamneză. Imaginile feerice create, de senină reverie, reuşesc să strunească limbajul într-o interesantă complementaritate a construcţiilor 39

recenzii metaforizante.

„Întregul unui relativ absolut”).

Chiar dacă esenţializează şi, de multe ori, reuşeşte să sublimeze în metafore cu încărcătură metafizică, în unele poeme, autorul îşi exprimă crezul liric, accentul căzând însă nu pe tehnica poetică ci pe relaţiile dintre el şi lumea înconjurătoare, în care natura are un loc bine statuat. În funcţie de context, sugestia, simbolistica şi metafora sunt folosite diferenţiat (a se vedea, comparativ, poeziile „Vis de iarnă” şi „Prizonierul nopţilor de iarnă”). În aceeaşi direcţie, „Hegemonia frumuseţii din idee”, poezie care trimite la poetica horaţiană, se situează într-o complementaritate armonioasă cu poezia „Dulci simboluri în lumina lunii” sau cu poezia „Forma întâmplării”.

Preocupat de problemele referitoare la sensurile existenţei, crezul poetic al lui Costel Avrămescu se desfăşoară, aproape fără îngrădire, mai mult în timp decât în spaţiu, în percepţia acută a comuniunii cu cei dragi, a căror viaţă, repede întreruptă, o retrăieşte în amintirile sale într-o strânsă legătura cu sensurile externe („Dialog temporal”, „Pirostrii peste amintiri”).

Contemplarea sa nu se fixează exclusiv pe reverie. Are şi ochi de pictor preocupat să surprindă variaţiile cromatice ale naturii, modificarea unor privelişti pe parcusul diurn al soarelui pe boltă, când contururile devin fie foarte clare, fie tremurătoare, fie ireale. Nici în poeziile de această factură, autorul nu-şi poate reprima total efuziunile sale lirico-filozofice.

Imaginile sunt pipăite cu mâinile – „ochii tactili ai sufletului”, receptate cu ochiul fizic – „felinar în glastra sufletului” – sau corespondentul lui („ ...mi-ai dăruit clipa în care am închis ochii ca să le desluşesc,/condamnându-mă la simţire, fără a mai fi nevoie să privesc...” – 40

Din acest punct de vedere, apreciz că poezia sa este şi imprevizibilă. Chiar dacă, uneori, este neconvenţional, sentimentalismul unor poeme este răscolitor. Se remarcă precizia cu care sunt înregistrate şi comunicate anumite stări, trăiri, senzaţii, simbioze sufleteşti. În pofida poeticii, specifică mai degrabă vârstelor adolescentine, ele nu suferă de anumite reţineri, de timiditatea incomplet depăşită a acestor perioade ale vieţii.

Evident, indiciile temporale sunt reazemul unei asemenea atitudini („Iniman de firesc”, „Ciutura cu amintiri”, „Ecoul cântecului de sirenă”, „Din scoică, se prelinge marea”). „Revelaţia cuvintelor” produce o stare de uluire incipientă, care poate fi domolită doar prin scufundarea în reverie sau într-o analiză foarte profundă a textului. De acea stare meditativă care pune ordine în impresiile aleatorii, dând limpezimea necesară imaginii şi expresiei („Altă faţă a toamnei”).

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

recenzii În funcţie de raportul stabilit între imagine şi realitate, poezia lui Costel Avrămescu are parte de forme stilistice tradiţionale sau moderne. Acolo unde este cazul, jocul rimelor, expresiv elaborat, dă strălucire imagistică poemelor. Excesul uneori retoric, impulsurile explicative, abundenţa elementelor conjuncte şi a determinanţilor lexico-semantici – aspecte explicabile prin înclinaţiile filozofice ale poetului – combinate cu amplitudinea desfăşurărilor sintactice contribuie la această armonie a frumuseţii ideatice cu o rigoarea asumată cu multă îndrăzneală.

Opţiunea pentru prozodia clasică este, uneori, amendată de latenţele spiritului modern, ce pare a căuta o eliberare de canoanele obsedante, un fel de evadare din imperiul rigorii, pe care nu le poate repudia.

Există în discursul liric al lui Costel Avrămescu numeroase asemenea tendinţe. Versul liber aduce un câştig metaforic net („Catedrala de sub riduri”), izvorând din însăşi nevoia de zbor neîngrădit al libertăţii expresiei. Cel mai grăitor exemplu, în acest sens, este poezia „Timpului oricum nu-i pasă”.

Limbajul şi imaginile artistice sunt puse în corelaţie cu un plan filosofic bine conturat, având rolul de a revela un mister esenţial relativ la conţinutul unor poeme; eufonia versurilor libere sugereaza amplificarea misterului.

Subiectele

poetice

ale

lui

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Avrămescu, numeroase şi motivaţionale, sunt supuse la numeroase interogaţii şi invocaţii retorice. Ele se nasc în dorinţa de comprehensiune a unui suflet marcat evident de sensibilităţi lirice şi de un limbaj expresiv pus bine în lumină. Călător pe tainicile şi minunatele cărări ale lumii vii, ale gândului şi ale nebănuitelor frumuseţi de-abia intuite, mai mult meditativ decât jovial, uneori, obosit de speranţe şi contrariat de tragismul unei lumi puricate cu multă minuţiozitate, Costel Avrămescu îşi găseşte în clipa cea repede dintre visare şi aşteptări cuvenitul răgaz pentru viitoarele lui peregrinări („Amintiri viscolite”).

Eul poetic al lui Costel Avrămescu nu pare a fi îngrădit nici de timp, nici de spaţiu. El ne propune o poetică plurală, marcată de puternice accente filozofice şi evidenţiată prin predominarea cugetării, a reflexivităţii, profunzimea metaforei şi mister.

Oricine citeşte aceste versuri îşi dă repede seama că ceea ce citeşte este, de fapt, o regăsire a propriilor gânduri, o materializare a lor.

Puternic ancorată contemporaneitate, poezia lui Avrămescu merită atenţie din cititorilor şi chiar a criticii literare.

în Costel partea

Costel 41

recenzii Iulia Ana Stuparu

„Ficţiuni secunde”, Mircea Băduţ, Editura Europress Bucureşti, 2016 O carte mică în dimensiuni, asta vedem la început, şi de-abia la final ne vom mira de câte au încăput în ea, de cât de mult ne-a cerut şi ne-a oferit.

Prefaţa, scurtă şi probabil rezultată dintr-o compilaţie de idei ale celor implicaţi în editare, ne previne referitor la conţinutul cărţii: pare a fi o colecţie "best-of" din prozele beletristice ale autorului. Tot aici aflăm despre existenţa în cuprins a ceva neaşteptat: o serie de reinterpretări speculative de mituri şi legende populare (mitul biblic al întoarcerii fiului risipitor, şi respectiv baladele româneşti „Mănăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”). Şi chiar cu acestea voi începe mica mea recenzie asupra „Ficţiunilor secunde”.

Sunt patru astfel de „mise-en-prose” (cum le numeşte şi editorul în prolog) şi sunt destul de consistente. (Apropo de aspectul minion al cărticelei: nu vă aşteptaţi la ceva scurt! acestea sunt mai degrabă nuvele.) Prima îl are în obiectiv (şi în titlu) pe Meşterul Manole, a doua (şi cea mai lungă) ne vorbeşte într-un mod original despre „întoarcerea fratelui risipitor”, a treia revine la legenda Mănăstirii Argeşului 42

însă dedicându-se Anei, iar a patra (şi ultima proză în cuprins) este „Mioara mică”. Printre aceste reinterpretări vom găsi presărate şi celelalte proze, cu adevărat ficţionale şi de lungimi mai reduse.

Reinterpretările sunt deosebite, dar nu se ajunge facil la ele. Scriitura lor uşor arhaizată – care ne îngreunează un picuţ lectura parcă nu atât pentru a da veridicitate textului, cât pentru a ne câştiga în imersia necesară trăirii –, precum şi diseminarea dozajului dramatic, cer cititorului o anumită dispoziţie (deschidere, relaxare, descrâncenare), şi doar astfel lectura îl va răsplăti pe măsură, ori chiar mai mult decât s-ar aştepta. Textele pleacă de la poveştile ştiute (mituri, legende, balade) şi le respectă epic surprinzător de mult (decepţionându-l eventual pe cititorul de SF, care s-ar aştepta la transcenderi mai radicale), aşa încât – la prima vedere – putem spune că termenul „reinterpretare”, folosit în adnotările cărţi, ar putea fi înlocuit cu „reconstituire”. Însă pe traseul lecturii – deşi ne-am relaxat datorită contextului epic familiar – tot trebuie să fim atenţi, pentru că apar mici devieri, provocând deopotrivă cerebral şi emoţional. Pentru că poveştile sunt şi nu sunt cele ştiute; aspectul ajunge să depindă şi de sensibilitatea cititorului, care – dacă acceptă experimentul propus – se va trezi părtaş la fineţuri dramatice cu intensităţi nemaitrăite. (Un paradox, nu-i aşa?)

Cu excepţia acestor reinterpretări (care au în comun multe aspecte literare),

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

recenzii celelalte proze din cuprinsul cărţii nu seamă între ele nici stilistic şi nici ca abordare, accentuând ideea de experimente literare (încât putem specula că autorul fie are o fibră neliniştită, fie încă nu a ajuns la un stil propriu de cursă lungă). În prefaţă am fost avertizaţi atât asupra diversităţii motivelor cât şi asupra abaterilor de la schema clasică a dozajului dramatic, cea cu punctul culminant înspre final. Tot prefaţa ne spune că aici SF-ul pare a fi mai degrabă pretext decât obiectiv, aspect pe care îl putem eventual confirma după parcurgerea cărţii (şi care s-ar putea să ne dezamăgească pe alocuri dacă suntem prea condiţionaţi de SF). Altfel, asumându-ne acestea, ne vom bucura pe îndelete de umanitatea textelor.

Deci, în afara celor patru reinterpretări de mituri/legende, în cuprinsul cărţii mai sunt 12 proze ficţionale, şi fiecare ne va provoca altfel: unele prin ideiile speculative („Între noi, inteligenţii”), altele prin ineditul viziunii („Un basm, contorsionat”), unele prin mesajul umanist („Singurul meridian”, „Firul de şansă”, „Ziua lor”), altele prin delicateţe („Ca un fum de pipă”), unele prin stilul literar aparte („Instinct”, „Exerciţiu de ciclicitate”), altele prin emoţia trăirii („Cataliză canicula”). Probabil că cititorul cu experienţă în lecturile SF va găsi că temele de aici nu îi încreţesc suficient sinapsele, dar am fost cumva avertizaţi din start că nu aceasta ar fi misiunea cărţii de faţă.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Avem aici o colecţie eclectică, atât din perspectiva temelor/ideilor cât şi din privinţa tratării stilistice. Conţinutul ideatic furnizează cititorului o împletire deosebită de stimuli pentru minte şi pentru inimă. Şi în privinţa scriiturii avem o paletă largă: deşi uneori lectura este mai puţin facilă, alteori, datorită fluenţei cu o muzicalitate andante, aceasta îl conduce pe cititor pe căi aproape onirice. (Mărturisesc, uneori a trebuit să recitesc câte-o frază, pentru că, vrăjită de susurul cuvintelor, pierdusem din vedere detalii necesare.)

Aş mai avea multe de spus despre experienţa mea de cititor la întâlnirea acestei colecţii de experimente, dar, până la urmă, fiecare trebuie să facem propriile descoperiri asupra lumii, fie aceasta reală sau fictivă. Aşa că încerc să închei aici: Dacă cititorul reuşeşte să se desprindă de încordarea cotidiană şi se lasă absorbit de aceste lecturi, ele îl vor răsplăti, ducându-l departe „atât la propriu cât şi la figurat”. Şi pentru că aici „propriul” este de fapt un alt figurat, călătorindu-ne în timpul-spaţiul poveştilor dar şi în miezul acelor trăiri, putem spune că avem două straturi de figurat, de fictiv: cel al naraţiunii deosebite şi cel al emoţiilor induse. Aceasta ar fi interpretarea mea supra titlului cărţii (deşi ultimele rânduri din postfaţă par a mă contrazice).

43

recenzii schimba viețile pentru totdeauna.

Bianca M. Calin

„Central Park” Guillaume Musso

de

Descriere: Guillaume Musso, „romancierul preferat al Franței” (Lefigaro.fr), prezintă un thriller irezistibil cu două personaje memorabile puse în situații incredibile. „Central Park” s-a vândut în 75.000 de exemplare în primele 3 zile de la lansare și a fost tradus în 19 limbi.

Alice și Gabriel n-au nicio amintire din noaptea care tocmai s-a încheiat. Cu toate acestea, n-o vor putea uita curând… Alice este o blondă zveltă de vreo treizeci de ani, căpitan de poliție în Brigada Criminalistică din Paris.

Gabriel este un pianist de jazz american. Cei doi se trezesc la 8 dimineața pe o bancă din Central Park, New York, legați cu cătușe unul de altul. Nu se cunosc și nici nu își amintesc să se fi întâlnit vreodată. Mai mult decât atât, cu o noapte înainte, Alice a ieșit să petreacă împreună cu trei colege pe Champs-Elysées, iar Gabriel a cântat cu un saxofonist la Brown Sugar, un club de jazz din Dublin. Acum realizează că au rămas fără acte, fără bani și fără telefoane mobile. Iar dacă nu aveau deja suficiente motive să se alarmeze, Alice are cămașa pătată de sânge și din arma ei lipsește un glonț. La frică se adaugă disperarea. În mod evident, ceva grav se petrecuse în noaptea aceea și nu au altă soluție decât să afle ce s-a întâmplat.

Adevărul pe care îl vor descoperi le va

44

„Un autor care nu face compromisuri, inteligent ca o vulpe, Guillaume Musso rămâne cel mai uluitor romancier francez contemporan.” – Le Parisien „Guillaume Musso își reconfirmă extraordinarul talent de povestitor.” – TV Mag/Le Figaro „Guillaume Musso reușește să ne surprindă încă o dată… Aventura care durează mai puțin de 24 de ore implică o serie de flashback-uri și un final total neașteptat.” – France Info „Imprevizibil și tulburător, un thriller psihologic cu un deznodământ incredibil, care te ține cu sufletul la gură până la final.” – Métro

Detalii tehnice: Format carte: b5 130×200 Numar pagini: 360 Culoare interior: alb negru ISBN: 978-606-783-026-2 Data publicatie: 25.04.2016

Recenzie: Guillaume Musso este un autor pe care îl aveam de mult timp în vedere, iar Central Park a fost primul meu contact cu literatura lui. Voi recunoaște faptul că nu sunt o expertă a literaturii franceze, dar după experiența aceasta, mă voi asigura că voi citi mai des cărți scrise de francezi. Încă de la primele pagini ale romanului am știut că Musso va fi unul dintre autorii de care voi deveni rapid obsedată și că îi voi citi toate romanele.

După ce am terminat Central Park, am

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

recenzii intrat rapid să văd care dintre romanele lui sunt publicate în România și mi-am făcut deja o listă cu aceastea, pe care sper să o primească Moșul. Talentul lui Guillaume și abilitatea lui de a te captiva de la primele pagini m-au fascinat și m-au convins că este un autor exact pe gustul meu.

Pe pagina în care ne este prezentată biografia autorului, acesta spune că „scrie întotdeauna cărțile pe care i-ar plăcea să le citească”. Cred că a reușit să își atingă scopul cu Central Park, care este un roman cum nu am mai citit până acum. Nu numai că mi-a plăcut la nebunie, dar consider că este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta. Și, dacă nu printre cele mai bune, cu siguranță printre cele mai potrivite mie.

Central Park este un thriller demențial, cu o notă de dramatism care te face să stai lipit de carte de la început până la final.

Primele pagini ale cărții sunt extrem de misterioase, pentru că cititorul, la fel ca și personajele principale, habar nu are ce se întâmplă și care este situația. Pe măsură ce acțiunea înaintează și te afunzi în lectură, intriga devine din ce în ce mai captivantă și ajungi la un punct în care simți că nu mai suporți și că trebuie neapărat să afli adevărul. Nu mi s-a mai întâmplat de mult să citesc o carte care să mă facă să simt că pur și simplu nu mai pot și că trebuie să citesc mai repede. Tocmai de-asta mi-a plăcut și atât de mult. E un thriller bun, o dramă emoționantă și o carte extrem de bine scrisă.

Mi-a plăcut tot la cartea aceasta, dar partea mea favorită a fost, cu siguranță, ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

povestea. Are un pic din orice: acțiune, dramă, mister, suspans, romance și o intrigă care te lasă cu răsuflarea tăiată.

Acțiunea are dinamica potrivită, astfel că autorul dezvăluie totul la timpul potrivit, creând un suspans care ajunge la cote maxime după jumătatea cărții. Atunci toată povestea devine mai complicată și mai complexă, iar cititorul nu poate fi sigur de nimic. La un moment dat, ajunsesem să fiu atât de nesigură de personaje, încât mă îndoiam chiar și de Alice. Mi s-a părut genial felul în care autorul reușește să se joace cu mintea cititorului!

Romanul a fost, de asemenea, de o imprevizibilitate aparte.

Datorită tuturor întorsăturilor de situație care sunt de-a dreptul șocante și neașteptate, nu puteam niciodată să ghicesc care este adevărul.

Apropierea de final aduce din ce în ce mai multe situații care te fac să exclami surprins și să dai paginile mai repede.

Finalul, deși necaracteristic thrillerelor, mi-a plăcut la nebunie, fiind încărcat de emoție și de înțelesuri.

Mi-a demonstrat că viața merge mai departe și că a renunța la luptă nu este o rezolvare.

Personajele, Alice și Gabriel, mi-au plăcut la nebunie. Alice este polițista tipică din romanele thriller din ultimii ani. Dură, inteligentă, independentă, sarcastică, dar cu un trecut care nu îi dă pace și care o face să aibă o parte foarte întunecată. Gabriel, pe de cealaltă parte, este un personaj misterios, pe care cu greu îl poți desluși. Cu toate acestea, simți o apropiere și un drag față de ambele personaje și aștepți 45

recenzi i

parabole

deznodământul poveștii cu sufletul la gură.

pagini regăsite 60-61

Un alt atu al cărții este emoția puternică pe care o transmite. În ciuda acțiunii captivante, cartea debordează de o emoție intensă, care îi dă o notă necesară de realism. Emoția provine din poveștile de trecut a celor două personaje, care sunt dezvăluite încetul cu încetul și care îți frâng inima. Pentru mine, combinația de suspans, dramatism și mister a fost absolut genială.

Scrisul lui Musso mi-a plăcut foarte mult. Deși relativ simplu și ușor de urmărit, are o intensitate rar întâlnită, păstrându-și, în același timp, naturalețea și realismul.

Guillaume scrie cu emoție și cu foarte mult substrat, iar poveștile lui te lasă absolut răvășit și dornic de mai mult.

Nu vă mai pot spune decât că trebuie să citiți cartea aceasta.Este o capodoperă a literaturii contemporane și a genului thriller. Central Park este cartea cu care trebuie să începeți noul an, iar Guillaume este un autor pe care trebuie să îl aveți mereu în vedere.

Recomand tuturor, pentru că fiecare va găsi ceva pe gustul lui la acest roman.

Notă: 6 stele din 5 „Este povestea unei fete triste și solitare care nu și-a găsit niciodată locul nicăieri. O bombă umană pe punctul de a exploda. O oală sub presiune în care fierb de prea mult timp resentimente, insatisfacții, dorința de a fi în altă parte.”

46

Diana Popescu

O parabolă despre Anul Nou Oportunităţile sau împlinirea năzuinţelor tale din Noul An depind într-o mai mare măsură decât întrevezi de modul cum te încrezi în tine însuţi, de atitudinea ta în interacţiunea cu alţii şi în conjuncturile vieţii tale viitoare.

Trecerea dintre ani poate fi asemuită unui drum al tău cu maşina de la un oraş la altul.

La un moment dat, ajungi la o benzinărie şi, după ce îi spui tipului de acolo să-ţi facă plinul, îl întrebi, „Cum sunt oamenii din oraşul următor?”

La rândul său, întreabă, „Cum oamenii din oraşul care ai trecut înainte?”

el te sunt prin mai

Dacă îi răspunzi, „Sunt nişte nenorociţi, duşmănoşi, puşi mereu pe ceartă şi bârfă”, tipul de la benzinărie îţi va răspunde, „Ei bine, îmi pare rău să-ţi zic asta, dar în următoarea localitate vei întâlni nişte oameni la fel ca aceştia”.

Pe de altă parte, dacă îi mărturiseşti că oamenii din oraşul în care ai fost anterior sunt „Prietenoşi, buni, generoşi, binevoitori, gata mereu să-şi ajute aproapele”, tipul de la Peco îţi va spune, „Ei bine, cei pe care îi vei găsi în următorul oraş sunt exact la fel ca şi cei pe care i-ai aflat în celălalt”. sursa: diana.ro

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene Partea V - Luminiș Când Enki păşi de după arbori, NerysRanda era îngenuncheată în mijlocul luminişului, părând că se sprijină de pământ.

Enki se încordă instantaneu, invocându-și într-o clipită energia gata de atac, gata să o scoată de acolo și să o ducă la adăpost. Dar, înainte să o ridice cu forţa în picioare, îi văzu chipul concentrat şi palmele afundate în iarbă... și plantele care se iveau dintre degetele ei răsfirate, ce păreau să-şi ducă viaţa pe repede înainte.

Vârfuri fragede de iarbă răsăreau, creşteau la maturitate văzând cu ochii, doar ca, la câteva alte clipe, să se ofilească şi să se dezintegreze. Şi apoi, o luau de la capăt, din nou şi din nou, doar în apropierea palmelor ei.

Abia când ea deschise ochii şi se uită la el, Enki îşi dădu seama că îşi ţinuse respiraţia. O văzuse şi o urmărise atâtea zile descifrând pergamente. Stătuse alături de ea căutând înţelesul simbolurilor aduse de el, mai întâi în tăcere, apoi vorbind, schimbând opinii, noţiuni. Dar, până în acest moment, îi părea ca nu o văzuse pe de-a-ntregul. În pădure prinsese doar câteva frânturi ale puterii ei. Observase, chiar şi fără ştirea ei, înflorirea copacului dragon, la fel ca şi înfrunzirea lăstarului ce, altfel, s-ar fi uscat fără puterea necesară să se susţină ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

la umbră atâtor arbori mai puternici. Dar acum, avea o demonstraţie demnă de cea ce urma să devină conducătoarea Înţelepţilor, așa cum spuneau zvonurile. Şi cumva, Enki, încă prins între dorinţa impulsivă de a o atinge şi simţul datoriei şi al onoarei, îşi dori să poată întoarce timpul.

Poate că nu a fost bine s-o aleagă tocmai pe ea, poate că ar fi fost mai bine să nu descopere deloc luminișul, ba chiar... poate că acceptarea acestei misiuni ar fi fost mai bine să fie evitată.

Cineva avea să piardă, cineva avea să sufere, iar Enki realiză că şi dacă el va fi cel care câştigă, cel mai probabil avea şi să piardă.

Nerys-Randa încă îl privea, dar fără să îl vadă cu adevărat. Era doar o formă asupra căreia avea nevoie să îşi focuseze privirea pentru a-şi aduna la loc energia. Apoi îşi concentră atenţia asupra chipului său. Era a nu ştiu câta oară când el avea aceeaşi expresie, şi mereu numai atunci când o privea pe ea. Ceva care trăda o agitaţie interioară, o năzuinţă înfrânată, o mâhnire nedesluşită... sau un amestec din toate. Şi fără să ştie de ce, se simţi cuprinsă de o stare care o oglindea pe a lui. Ca şi cum timpul petrecut împreună în ultimele zile, drumul prin pădure dar mai ales energia, pe care indiferent cât încerca, nu şi-o putea concentra la atingerea lui, o conectaseră la el.

Se ridică şi îşi roti privirea prin luminiş, încercând să-şi reaşeze gândurile, energia. Era un spaţiu destul de mic, străjuit la margini de arbori diferiţi. Poate de aceea, în cutreierările ei prin pădure nu-l 47

debut întâlnise. Pe de altă parte, ştia spusele bătrânilor, cum că pădurea se arată doar când, cum şi cui vrea ea. Şi dintr-un motiv anume, i se arătase lui Enki.

Frunzişul ce-i înconjura era, la prima vedere, la fel ca cel din restul pădurii, la fel ca cel din restul lumii phylloniene, verdealbăstrui. Însă, privind atent, văzu că avea ceva aparte, rar chiar.

Erau cu toţii arborii lui Dai. O specie despre care se ştiau puţine. Marginile frunzelor luceau diferit în funcţie de momentul zilei, iar acum luceau într-o tentă puternică de portocaliu.

Se roti încercând să cuprindă tot cu ochii, cu simţurile, până când privirea ei o intersectă din nou pe cea a lui Enki, şi se opri.

Se priviră fix, într-un fel de bătălie mută.

Cumva rangul dispăruse, erau pe teren neutru unde ea nu era viitoarea Mare Învăţată iar el nu era tiarna Enki, lord din clanul dragonilor.

Erau. Şi atât.

Dar înaintând, Enki nu o atinse, ci doar trecu pe lângă ea, îndreptânduse spre unul din arbori. Iar Nerys-Randa, urmărindul, nu ştiu să-şi explice dacă ceea ce simţea era uşurare sau dezamăgire.

El o fixa în continuare, acum fără să mai trădeze nici un sentiment, nici măcar când rosti într-o voce calmă şi rece: – N-am văzut pe nimeni citind elementele cu energia sa, deşi știam că unii o pot face.

Nerys-Randa doar zâmbi.

– Ce-ai aflat? continuă el.

Fu rândul ei să-l privească în tăcere pentru câteva clipe. Apoi răspunse: – Doar că este ceva special cu acest luminiş, o energie pe care nu ştiu s-o mai fi întâlnit până acum. Momentan, doar mi-am confirmat că nu m-ai adus degeaba, nimic mai mult - spuse ea ridicând o sprânceană.

– Te îndoiai?! veni răspunsul lui Enki, care se îndreptă spre ea, păşind într-un fel în care o făcu pe Nerys-Randa să se ducă cu gândul la un CatSíth.

Simţea nevoia să se de la o parte, dar 48

nu o făcu. Ajunsese deja prea departe ca săşi mai ascundă scăpările de energie, dacă el chiar venea s-o atingă voit. Ştia, undeva într-un colţ de minte pe care nu dorea să-l exploreze, că fiind din clanul dragonilor, şi cu atât mai mult cu rangul de tiarna, Enki cu siguranţă observase tot. Îi era clar, după toate cele întâmplate, că lui nu-i scăpase energie, ci doar ei, el n-avea cum să fi ratat asta. Doar ea era cea afectată, doar energia ei izbucnea necontrolat din degete şi făcea să răsară flori sau să înflorească arbori.

Doar ea, năştea involuntar flori portocalii.

Enki îngenunche lângă arborele cu tulpini împletite şi se întoarse către ea. Ea se apropie, aşezându-se de partea cealaltă a rădăcinilor ce ieşeau din loc în loc de sub pâlcurile de iarbă albăstruie. Îl privi nedumerită cum aşeză între ei un pergament şi o piatră de scris, apoi mângâie scoarţa copacului.

Nerys-Randa îşi înfrână întrebările gata să izbucnească abia când desluşi că el nu mângâia scoarţa, ci îşi trecea degetele pe ceva anume, urmând un tipar. Se apropie şi îi imită mișcările.

Enki o privi cum atinge scoarţa şi îşi retrase atingerea. Doar o urmări. Ştiu momentul în care o străbătu arsura, după

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut tresărire, dar la fel văzu când trecu mai departe, căutând înţelesul ascuns al simbolurilor.

Învăţaţilor. Zâmbi. Era ca și cum aripa dragonului lui se odihnea pe curbura urechii ei.

Pleoapele i se închiseră peste ochii negri precum trunchiul pe care îl atingea, buzele rămăseseră întredeschise, şi respiraţia devenise din ce în ce mai sacadată.

Se opri brusc. Ceva din imaginile ce i se perindau prin fața ochilor închiși era în neregulă, și cu toate astea păreau ca se îmbina perfect, menit într-anume așa.

Dragonul și aripa, simbolurile care spuneau ceva de pereche, energia care plutea în jurul ei asaltând-o.

Nerys-Randa îşi trecu de trei ori degetele peste însemnările de pe trunchi.

De fiecare dată mai adâncită în a găsi descifrarea, de fiecare dată mai conştientă de prezenţa lui Enki la mai puţin de un pas de ea.

Aruncase o privire către el, imediat după prima citire a simbolurilor, dar doar pentru o clipă. Iar acum, zăbovind mai mult pe fiecare crestătură, mintea îi era invadată de înţelesurile descifrate peste care năvălea în continuu imaginea lui.

Faţă în faţă cu ea, stând jos, cu arcul şi săgeţile aşezate lângă cizma dreaptă, părea că acum îl percepea pentru prima dată. Fu asaltată din nou de valul de energie ce emana de la el, din luminiș, și cumva, din ea însăși. Dintre toate câte o înconjurau, pe el îl simțea cel mai tare chiar și cu ochii închiși, îi vedea imaginea amestecată cu simbolurile. Şi acum, aşezaţi aşa, era mult mai înalt că ea. Părul deschis la culoare îi era împletit pe lângă urechi, într-una din ele încă strălucind roşiatic radd-ul dragon. Și-ar fi dorit să-şi ridice degetele să-l atingă, să fie sigură că sclipirile acelea nu erau doar în mintea ei, şi apoi să îşi ducă palma către propriul radd - mai simplu dar la fel de strălucitor ca al lui, o aripa simbolul tuturor celor din tagma ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Era ceva ce nu reuşea să deslușească.

Ceva important. Dar ce?!

Strânse ploapele încercând să își readucă atenția la scoarța de copac, dar imaginea lui Enki îi străfulgeră încă o dată prin minte.

Ochii aceea, aproape aurii, sclipind tăios încă o dată, aşteptând-o să-şi încerce puterile; mâna care găsise o bucată de sol şi o frământa între degete - singura mişcare, a unui trup, ce altfel, părea împietrit.

Era ceea ce văzuse constant în ultimele zile, şi totuşi, ceva cu totul nou...

Apoi, semnele se transformară în cuvinte și Nerys-Randa şopti: – Înţeleg ce scrie.

Enki nu îndrăzni să spună nimic, iar, ea continuă: Diferiţi, dar la fel, Şoptiţi legământul de pereche, Adevăraţi de-aţi fi Veţi dezlega arma străveche.

Nerys-Randa își îndepărtă brusc trupul de trunchi, smulgîndu-și mâinile de pe el. Deschise apoi ochii, fixându-l pe Enki.

49

monden monden - şuete

Fata Morgana (bloguri)

Nu sunt bune de amante Sunt puține femeile care să-și asume rolul de amantă până la capăt. Și prin a-și asuma acest rol înțeleg să-l conștientizeze și să-l accepte fără să-i provoace suferință.

Puține femei pot face asta, marea majoritate sfârșește prin a-și dori mai mult de la bărbatul pe care-l iubesc, deși când l-au primit în viața lor a venit împachetat în statutul de bărbat însurat. Femeile care ajung să sufere din postura de amantă sunt cele care nu înțeleg că schimbă regulile după ce jocul a început de o vreme și după ce, inițial, aceste reguli au fost acceptate și cele care ajung să spere că vor reuși să-l facă să le iubească atât de mult încât să vină ei cu propunerea de a renunța la familie pentru iubirea lor.

Femeile care acceptă acest rol îl văd, de cele mai multe ori, ca pe unul tranzitoriu, ca pe o fază a relației, în timp ce bărbații și-l pot asuma la nesfârșit, ei fiind mai capabili să-și compartimenteze existența, să pună granițe clare între familie și restul lumii. Deși în timpul petrecut cu amanta aceste granițe par a fi foarte vagi și nelămurite, ele se activează, pline de energie, la orice amenințare. Fie le activează schimbarea regulilor, când femeia iubită, dar care ocupă locul doi în lista priorităților, începe să emită pretenții de depășire a condiției sale prezente, fie când apare o amenințare de partea cealaltă, când soția și restul familiei îl iau la scuturat și-l „trezesc la realitate” pe cel implicat într-un triunghi amoros.

Momentul în care încep suferințele femeii care nu a fost pe deplin conștientă de ceea ce o așteaptă din postura de amantă este cel în care realizează pentru prima dată care îi 50

sunt limitele. Nici nu știe ce o doare mai tare: spulberarea speranței de a deveni vioara numărul unu, orgoliul rănit, conștientizarea faptului că el nu o iubește așa cum credea ea, dar toate o lovesc instantaneu și simultan, învârtind cu o cruzime insuportabilă cuțitul în toate rănile sufletului ei, la nesfârșit. După acest moment nimic nu va mai fi la fel, nici sexul, nici întâlnirile, nici absențele.

Perioadele de absență vor fi resimțite mult mai acut, cu teama de a fi părăsită definitiv strecurată de acum ca o otravă în sânge, iar întâlnirile nu mai sunt eliberatoare, ci încep să aibă o tonalitate gravă și un gust greu, dulce-amărui, împletit din iubire, vină, disperare, speranță, reproșuri, dorință, dar încă iubire. O iubire căreia i-a fost sabotată baza, fundația și care se scufundă pe nesimțite, autodistrugându-se. Pentru că, de la un punct, noțiunea de amant(ă) se confundă cu cea de suferință și cine poate suferi fără să-și dorească un sfârșit al chinurilor sale…

Dacă ea, amanta, continuă relația din acest punct, înseamnă că îl iubește tot mai puțin pe cel cu care și-ar fi dorit cu mult mai mult decât o fugă între cearșafuri și că e doar o chestiune de timp până când totul se va stinge între ei, pentru că asta se întâmplă cu iubirea ce a fost amestecată cu prea multă durere. Sau se poate încheia brusc, odată cu conștientizarea dureroasă a evidenței că el face o separație clară între viața de familie și relația extraconjugală, peste care nu va trece. Sunt rare situațiile în care o femeie poate să accepte rolul asta ingrat pe termen lung, sau la nesfârșit, cu seninătate. Femeile nu sunt bune să fie amante. Mai devreme sau mai târziu, orice femeie își dorește un cuib al ei, un bărbat al ei, proprii copii. Ea simte nevoia să dăruiască iubire necondiționat și a fi amantă o condiționează grav.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton lecturi în foileton

Nicolae Vasile

Dominoul iubirii (14) Alex a fost salvat. Norocul său a fost Nana, care venise întâmplător, cum venea ea de obicei. A chemat salvarea, care a venit în timp util.

Când şi-a revenit, nu ştia nimic de moartea Mirei. În familia lui numele ei era un cuvânt interzis de multă vreme şi nu avea de unde să ştie ceva. După ceva timp, când îşi mai revenise, Nana i-a spus că, într-una din zilele anterioare, îl căutase o doamnă de la universitate la telefon. A sunat la universitate unde era ascultat ca şi cum ar fi sunat de pe lumea cealaltă! Acolo zvonurile erau că ar fi murit amândoi şi au fost foarte surprinşi de telefonul lui.

Până la urmă, din această discuţie, a aflat de moartea ei, ceea ce a avut un efect devastator asupra lui. El nu ştia absolut nimic de ea până atunci.

Ar fi încercat să repete tentativa de sinucidere, dar era foarte controlat în tot ce făcea şi nu mai avea acces la medicamente.

Nu mai avea niciun rost pe lume, nu ştia ce sa facă, timpul parcă se oprise în loc! Până la urmă, pentru a găsi o preocupare, a insistat şi a obţinut un calculator. Când a deschis prima dată calculatorul, după cumplitele evenimente, prin mulţimea de email-uri primite, a găsit ultimul mesaj al Mirei, cel care se încheia cu „Mira ta”. Era mesajul pe care îl aşteptase cel mai mult în viaţa lui! Disperarea că un asemenea mesaj ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

nu va veni niciodată, l-a făcut să-şi piardă echilibrul, l-a făcut să-şi piardă răbdarea, să-şi piardă încrederea în viitor. Acum ajunsese la destinatar, dar nu mai avea nicio importanţă! Întârzierea acestui mesaj a condus la succesiunea de evenimente care avea să ducă la dispariţia Mirei. Simţea o vină apăsătoare!... Mai multă răbdare, mai multă încredere din partea lui ar fi însemnat salvarea ei!...

Nu reuşea deloc să intre într-o activitate care să-l preocupe cu adevărat şi să-i abată gândurile spre altceva. După un timp, s-a gândit la metoda Alinei, după ce a murit Radu. A hotărât să înceapă să cultive memoria Mirei.

Foarte puţini cunoşteau ce a făcut ea, ce a reprezentat ea pentru cei mulţi. A fost o adevărată protectoare a săracilor din lumea a treia. În lumea economică, a fost aceea care, de pe poziţii de conducere a unor organisme internaţionale, a spus totdeauna adevăruri care nu conveneau multora, mai ales celor bogaţi.

Pentru studenţi şi doctoranzi, a fost totdeauna o plăcere să o asculte şi a făcut mari eforturi să-şi păstreze cursurile, să nu lipsească niciodată. Nu a folosit metoda, mult uzitată de alţii, de a trimite nişte înlocuitori de nivel mult inferior. Lipsa unui soţ valid, care să o poată însoţi în diversele întâlniri protocolare de nivel înalt cu şefi de state, de guverne, cu miniştri din multe ţări, cu care avea relaţii curente, a reprezentat pentru ea un mare handicap. Pentru a nu da naştere unor discuţii neplăcute, a preferat 51

lecturi în foileton să evite partea informală a multor astfel de evenimente, unde se ştie că se tranşează marile hotărâri. România a pierdut mult datorită acestei situaţii. Evita cu diplomaţie şi delicateţe discuţiile pe acest subiect. Tot din această cauză, ea nu a avut concedii cu familia sau alte momente de recreere, absolut necesare după munca intensă dusă pe multiple planuri. Singurul refugiu era la ţară, la fosta casă părintească, unde îşi amenajase o locuinţă şi unde, când ajungea, trăia în cele mai simple condiţii, ca ţăranii de acolo. Localnicii îi spuneau „ţaţa Mira”.

Timpul curgea greu fără ea. Nu găsea nimic care să-i suplinească lipsa.

De multe ori îi reveneau în minte momente când o supăra şi apoi îşi făcea reproşuri. Se gândea la unele poezii rele pe care i le-a făcut. Pe unele i le-a trimis, pe altele nu. Dar toate nu mai aveau acum niciun sens! Singurul lucru care conta era absenţa ei definitivă, fără să mai existe posibilitatea repetabilelor ei întoarceri.

Jocul supărare-bucurie, care însoţea repetabila ei plecare şi întoarcere, se terminase. Se terminase cu o plecare definitivă. Ultima ei plecare avusese deja loc!... El era cu mintea dusă permanent după ea!...

A căutat-o pe Alina. Odată, să aibă o discuţie referitoare la diverse metode de promovare a îmaginii unei persoane. Ea, ca jurnalistă, cunoştea multe în acest sens, dar şi pentru că simţea nevoia de a mai discuta cu cineva. Nu avea cu cine vorbi deschis despre ceea ce îl frământa pe el. Deşi relaţia 52

lor se terminase în defavoarea lui, au păstrat legătura, mai discutau la telefon, mai colaborau în unele mici afaceri comune.

Chiar despre relaţia lui cu Mira îi spusese cu ceva timp în urmă. Era la curent cu întâmplările. A acceptat fără prea multe formalizări întâlnirea. Nu arăta prea bine!

Viaţa o încercase greu şi pe ea şi asta se vedea pe întreaga ei fiinţă.

– Nu prea ţi-ai ales bine femeile din viaţa ta, a rupt ea tăcerea, în loc de bun venit!

– Nu te pot contrazice. Faptele îţi dau dreptate. Tot atât de adevărat este şi că bărbatul are un rol mai mic în procesul de alegere.

– Nu mai face pe neajutoratul!... Vă cunosc eu la ce vă duce capul!...

– Am auzit una bună, căută el să ridice nivelul discuţiei. Cică femeia alege bărbatul care trebuie s-o aleagă!

I-a plăcut. Se vedea pe faţa ei că vrea să-l scoată din gândurile rele, înainte de a intra efectiv în subiect. Ultima lui reacţie însă a făcut-o să tresară, ca în vremurile ei bune, când era ziaristă şi când un interlocuitor îi dădea un răspuns inteligent.

– Uite, de aceea m-am îndrăgostit eu cândva de tine! Aveai nişte remarci deştepte.

– Mulţumesc, dar până la urmă nu ai ales deşteptăciunea!...

– Nu aş vrea să fiu în locul tău!... Am trecut şi eu prin momente groaznice când a murit Radu. Nu mi-a trecut nici acum de tot, dar nu avem ce face. Viaţa merge

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton înainte. Am mai avut un eşec înaintea lui Radu. Am trăit mai bine de zece ani cu cel mai vânat bărbat din televiziune. Ştiam eu că nu este un sfânt, dar ce am aflat la un moment dat întrecea orice înţelegere! Am găsit la el, din greşeală, o listă de circa patru sute de femei, dintre care pe unele le cunoşteam. Lista mai avea poziţii goale până la numărul o mie. Era lista femeilor cu care se culcase! Îşi propusese, ca ţintă, să se culce cu o mie de femei! Evident că am rupt-o cu el, deşi era un bărbat excepţional.

Noroc că Hans m-a lăsat, chiar m-a ajutat, să-mi fac toate damblalele referitoare la amintirea lui Radu. Nu este gelos, nu este meschin deşi are şi el cusururile lui!

– Hai, că nu ne-am întânlit să-l bârfim pe soţul tău!... Eu îl ştiu ca pe un tip simpatic.

– Este foarte simpatic, dar a făcut greşeli mari în afaceri, a sfârşit rău. A ajuns să traiască pe seama mea, el, marele magnat care a fost!

Nici asta nu ar fi o problemă, dar s-a înbolnăvit de fel de fel de boli şi nu respectă nimic din ce îi spun doctorii. Îmi este teamă să nu o păţească şi mai rău şi să-l duc cu căruciorul! Uneori, mă gândesc la momentul când am ales între tine şi el şi mai-mai că îmi spun c-am greşit!...

– Apropo, că tot nu mai contează, cum ai ales?...

– Tu erai însurat iar el era liber!... Tu erai foarte competitiv atunci!... Erau mulţi care doreau, la diferite niveluri ale înaltei societăţi, să te atragă spre ei pentru farmecul tău natural. Ai un farmec al tău, de ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

care poate nu-ţi dai seama, pentru care nu faci eforturi speciale! Ţi-am urmărit mereu zodia şi evoluţia. Am avut o mare durere în suflet când mi-ai spus despre această femeie pe care ai iubit-o atât, căreia i-ai scris atâtea poezii şi romane! Ştii cum este treaba, voi, bărbaţii, ţineţi să fiţi primii în viaţa unei femei, la noi este invers, vrem să fim ultima femeie iubită de un bărbat.

Femeile vor ca bărbatul pe care l-au iubit cel mai mult, să moară cu ele în minte!...

– Hai, că mă faci să mai fiu stresat şi pentru tine! Nu-mi ajunge mie durerea mea actuală?

– A trecut!... Dacă tot suntem la momentul adevărului, am vrut să ştii.

S-au despărţit amiabil. A rămas că vor comunica mai des în viitor, să ştie lumea ce oameni mari au fost Radu şi Mira.

Dorina aflase de moartea Mirei. Nu a comentat în niciun fel, dar nici nu a iertat-o.

Bombănea ceva legat de pedeapsa lui Dumnezeu!

Când a ajuns acasă, după discuţia cu Alina, a fost întâmpinat încă de la intrare: – Ce faci acum, ai reluat-o cu cealaltă?...

– Stai liniştită!... Nu este vorba de o relaţie de dragoste. Ce mai vrei? Ai câştigat! Îmi voi petrece tot restul vieţii cu tine!... Nu asta ţi-ai propus? Poate Dumnezeu a considerat că tu ai avut dreptate! Mişcarea luminii în defavoarea întunericului, din visul tău, s-a făcut în sensul dorit de tine.

– Aşa să fie, dar eu rămân prudentă!

53

lecturi în foileton Eu nu consider că am câştigat ceva. Toţi am murit!... Unii sunt „morţi morţi”, iar noi, cei care am supravieţuit, suntem nişte „morţi vii”. Mintea noastră a fost foarte afectată şi trăim acum în alte vieţi, trăim vieţile altora!...

El i-a răspuns calm, fără urmă de supărare sau reproş. Şi-a văzut de treburile lui în linişte. Nu mai avea puterea să suporte interminabilele discuţii contradictorii cu ea. Încerca să înţeleagă şi durerea ei. Din punctul ei de vedere, a luptat cu armele ei şi a câştigat, deşi nu era o victorie plină de satisfacţii. Ea îl iubea cu toată fiinţa ei pe Alex, cu toate relele pe care i le făcuse.

Considera că Dumnezeu i l-a lăsat ei pentru totdeauna!...

Analizând, în lungile nopţi când nu putea dormi, ce ar putea face în viitor, s-a gândit că puterea lui de creaţie ar putea fi instrumentul cultivării memoriei celei care îi umpluse şi continua să-i umple toate gândurile. Putea să scrie despre ea, despre momentele trăite împreună, despre viaţă şi moarte. Putea să-i dedice în continuare poezii. Trecuse rapid dar semnificativ prin viaţa lui. Rămăsese devastat după această relaţie, ca Pământul după trecerea unei comete. Era imaginea care i se părea cea mai sugestivă.

Situaţia lăsată după „trecerea cometei” a încercat să o trateze cu ceva care să-i aducă liniştea mult dorită, cu scrisul şi munca fizică. Şi-a completat astfel CV-ul cu competenţe aplicate de zidar, tâmplar, fierar, zugrav, etc. Munca fizică, dusă până 54

la extenuare, a constituit cel mai bun remediu psihic pentru situaţia în care se afla.

A făcut o „cură de filozofie” pentru tratarea „bolii” sale. În situaţii limită, Nietzsche, foarte bolnav fizic şi psihic, a introdus necesitatea psihanalizei bazate pe teoria „morţii la momentul potrivit”.

Aceasta însemna că dacă nu mai ai un rol în viaţă, mai bine mori, dar dacă reuşeşti să-ţi găseşti un asemenea rol, merită să trăieşti.

Marele filozof, bolnav fizic, motiv pentru care fusese nevoit să părăsească universitatea, şi căzut psihic, după ce marea sa iubire la părăsit, căsătorindu-se cu cel mai bun prieten al său, a găsit un rol în viaţă, să scrie cărţi de filozofie!... Aşa a creat cel mai mare filozof al omenirii din ultimele două secole!...

Alex a început să-şi caute un nou rol în viaţă pe fondul confuziei create de evenimentele în care a fost implicat. Mulţi nu mai ştiau cine a murit şi cine trăieşte! La un moment dat, se zvonise că a murit!... În asemenea momente apar emoţii ce se manifstă pe principiul „despre morţi numai de bine”.

Este fascinant să vezi ce ar fi zis lumea despre tine după ce ai murit! Unii cârcotaşi chiar l-au acuzat că şi-ar fi regizat moartea în acest sens. Nu-l mai interesau aceste micimi ale vieţii cotidiene, se făcea că nici nu le aude, ceea ce înainte nu putea face.

Devenise un apreciat moderator de evenimente. Era căutat pentru asemenea activităţi. Avea un amestec de exactitate cu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton umor, cu poezie, care atrăgea audienţa. Era după un asemenea eveniment. Era seară.

Aştepta, pe scările Palatului Parlamentului, să vină şoferul pentru a trece apoi pe acasă să o ia pe Dorina şi să meargă la un cocktail.

Acesta era organizat de către tinerii săi prieteni, Nadia şi Cătălin, cu ocazia închiderii unui grup de evenimente, expoziţie, conferinţe şi întâlniri culturale.

Avea satisfacţia unor evenimente reuşite, deşi era foarte obosit. Moderase în acea zi două sesiuni, de dimineaţă şi după-amiază şi se ajutase pe parcurs cu vreo patru cafele.

Printre activităţile sale din acea zi, în pauzele dintre sesiuni, avusese plăcuta ocazie să participe la anumite întâlniri culturale care acompaniau derularea evenimentelor economice, cu participarea unor actori renumiţi precum Horaţiu Mălăele, George Mihaiţă, Eusebiu Ştefanescu, care veniseră la invitaţia organizatorilor expoziţiei.

La un moment dat, a simţit o furnicătură la o mână. Uitându-se spre ea, observă cum venele i se umflau, de parcă vroiau să iasă de sub piele. La unul dintre degete a apărut şi o dilataţie de mărimea unei măsline. Intrase în panică. Nu ştia ce se întâmplă, cât se vor mai umfla venele sale. În câteva zeci de secunde acestea au revenit la normal şi după câteva minute s-a retras şi umflătura de pe deget.

A ajuns acasă. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, au plecat la cocktail. Pe drum, a vrut să-şi citească e-mail-urile pe telefonul mobil, dar nu şi-a amintit parola.

A abandonat, fără să se impacienteze.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Punea întâmplarea pe seama oboselii.

Au ajuns. S-au aşezat la masă cu organizatorii evenimentului, precum şi cu renumiţii actori cu care mai discutase în dimineaţa respectivă la expoziţie. În scurt timp, constată că nu mai cunoştea persoanele de la masă. Nu-i mai cunoştea nici pe Cătalin, nici pe Nadia, nici pe actori, nu-şi mai cunoştea nici soţia! Îşi pierduse memoria. A fost poate soluţia cea mai uşoară pe care a găsit-o Dumnezeu pentru a-l salva de amintirile dureroase.

Dorin îşi continua aceeaşi viaţă, doar că acum se ocupau copiii de ceea ce făcea soţia înainte.

Copiii însă simţeau mult lipsa sprijinului mamei lor.

Prietenii lui, care nu l-au părăsit niciodată, erau şi mai des cu el, încercând să compenseze o tendinţă de depresie care apăruse şi la el.

Totuşi, întâlnirilor lor le lipsea ceva. În subconştientul lor, acel ceva era lipsa soţiei. Toţi o adoraseră, dar acum ea nu mai era. Intangibilitatea ei mărea, în mintea lor, valoarea de bărbat a lui Dorin. Prin dispariţia ei scăzuse implicit valoarea lui, scăzuse şi miza întâlnirilor.

Era mult mai gânditor. Era prima dată în viaţa lui când îşi punea întrebări referitoare la soţia sa. Ea a fost totdeauna fără sentimente, fără incertitudini, parcă era de fier. Ce ar fi putut afla de la acel telefon încât să o afecteze atât de mult şi să moară cu el în mână? „Miţa lui” nu-i mai dădea niciun telefon, pentru că ajunsese undeva unde nu avea semnal.

55

lecturi în foileton El nu ştiuse niciodată amănuntele vieţii soţiei sale, care se desfăşurau în afara casei lor. Simplul fapt că ea este bine era tot ce îl interesa. Când se întorcea acasă, vederea ei, la intrarea pe uşă, îi umplea viaţa.

Pentru psihicul lui nici nu ar fi fost bine să ştie infinitatea de idei, sentimente, suferinţe, bucurii, tristeţi, speranţe, care se găseau între cheful lui cu băieţii de pe terasa din Hamburg şi acel telefon. Ar fi stricat liniştea bătrâneţii acestui om bun, care nu a ştiut niciodată ce barieră a reprezentat în calea multora în drumul lor spre Mira. Mulţi ar fi dorit doar o privire, un zâmbet, un mesaj din partea ei!...

Foarte puţini au fost cei care au obţinut mai mult.

Toţi acei norocoşi au ajuns rău! Şi Dorin era unul dintre ei!

El a fost farul a cărui lumină a adus-o mereu acasă. A avut un singur sprijin care să-l ajute să suporte o astfel de viaţă.

Acel sprijin a fost însă de nădejde. A fost sprijinit de Dumnezeu, în care el nu a crezut niciodată!... Între el şi Dumnezeu a stat ea!...

Epistemologia iubirii Da, există o epistemologie a iubirii!...

Iubirea este cunoaştere, care, ca orice fel de cunoaştere, are o filozofie a ei! Ca în orice tip de cunoaştere, logica are un rol foarte important. Logica iubirii, dacă putem vorbi de aşa ceva, lucrează cu aceleaşi valori ca şi logica oricărui alt domeniu. Sunt axiome, care au valori de 56

adevăr absolut, sunt logici binare, logici trivalente, logici polivalente şi chiar logici fuzzy.

Eroii noştri au, sau au avut, diverse axiome în logica vieţii şi iubirii lor.

Dorina nu concepea să aibă decât „un singur bărbat”, Mira, doar „o singură căsătorie”, Alex, „o singură grijă-liniştea”, Paul, „un singur model de viaţă”, Anghel, „o singură preocupare-filozofia”, Dorin, „un singur ajutor- Mira”.

Fiecare avea „fixa” lui, cum ar fi zis Nana, în sensul de idee fixă.

Dorina a luptat şi va lupta toată viaţa pentru a păstra singurul bărbat al vieţii sale. Se va lupta cu oricine va dori să-i ia bărbatul. A luptat cu Alina, a luptat cu Mira, cu arme diferite, cu metode diferite, dar l-a păstrat pe Alex. A putut să treacă de la gelozia extremă la înţelegerea totală faţă de Alex când a realizat că poate să-l piardă. Ea a ştiut totdeauna tot ce se întâmpla, iar supravieţuirea lui Alex a privit-o ca pe o victorie. O victorie amară şi tristă.

Mira a luptat cu ea însăşi pentru păstrarea căsătoriei sale cu Dorin, considerând aceasta ca pe o datorie religioasă. A respins orice altă cerere în căsătorie atâta timp cât soţul său trăia. A respins cea mai mare dorinţă a lui Paul, aceea de a se căsători cu el, deşi îl iubea din toată fiinţa ei. Datoria a fost mai puternică decât iubirea. A vrut să fie corectă la întrecerea dintre Paul şi Alex şi i-a pierdut pe amândoi!

Alex acceptă orice situaţie a femeii pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

lecturi în foileton care o iubeşte, îi satisface toate dorinţele acesteia, dacă aceste dorinţe îi sunt prezentate de la început şi are o certitudine a evoluţiei relaţiei. Nu îi plac surprizele, nu agrează schimbările bruşte de situaţii, chiar dacă acestea sunt spre bine. Nu îi place nimic care îi tulbură liniştea, pe care şi-o construieşte pe date cunoscute sau predictibile. Îşi pierde încrederea în persoana care dă răspunsuri evazive. Dacă ştia de la început de existenţa relaţiei Mirei cu Paul, o lua ca atare şi nu era deloc deranjat ulterior.

Paul a avut un model mental şi a făcut orice s-a potrivit cu modelul său. A renunţat la orice, la familie, inclusiv la viaţă, când a apărut ceva ce nu a mai corespuns modelului său.

Nu şi-a pus niciodată problema de a schimba modelul funcţie de realitatea existentă.

Anghel a avut o singură preocupare legată de activitatea sa filozofia.

A sacrificat totul, familia, viaţa, pentru filozofie.

Considera că filozofia nu poate fi împărţită cu o femeie.

Dorin, în situaţia din ultima parte a vieţii, de când s-a îmbolnăvit, nu avea decât o speranţă de ajutor şi aceasta se îndrepta spre Mira. La moartea ei, el nu ştia nimic din cele întâmplate şi a luat totul ca pe un blestem.

izolaţi de lume.

Binecunoscutele triunghiuri reprezintă aplicaţii ale logicii trivalente, poligoanele iubirii sunt logici polivalente. Logica fuzzy modelează ceva mai aproape de prostituţie decât de iubire!

De aici se ajunge la aspectele terminologice de iubire platonică, aristotelică, pitagoreică, ptolemeică, pentagonică!...

Mii de ani, de la Aristotel, omenirea şi-a bazat analiza unei gândiri corecte doar pe logica binară. Da sau nu, lumină sau întuneric, bun sau rău, au creat bariere de netrecut, au creat drame, pentru că nu se ştia că mai există şi alte valori logice.

Transfomarea acestor valori logice în dogme religioase a agravat şi mai mult efectele sociale ale unor judecăţi incorecte.

Ajungeai să crezi că „te bate Dumnezeu”, dacă nu respecţi judecăţile logicii binare. Cel mai sugestiv răspuns, în logica simplă a Nanei, este „Dumnezeu te iartă, dacă este spre bine”.

Viaţa trebuie trăită peste axiome, peste logici, peste dogme religioase, peste contracte de căsătorie. Să nu vă fie niciodată teamă să trăiţi, Dumnezeu nu va ridica primul piatra!... Vă va oferi totdeauna timpul să dovediţi bunele intenţii, luând-o mereu de la început!...

- sfârşit -

Logica binară este cea mai frecventă în iubire, deşi conduce adesea la nefericire, la drame. Conform acesteia, nu există decăt două valori de adevăr pereche, „eu şi tu”, restul lumii dispare. Cei doi rămân ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

57

traduceri pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Luca Cipolla

Back home

Back home

Roteando, le mie cellule ho sperso e donato al vento, intrecciate a fili di arabesco.. note indecifrabili che raccolgo nel meccanismo simile ad orologio squassato e sei tu, sono io, riportati a casa feriti; ci ridestiamo colore, iridi, papaveri e spighe che lavano il dolore nell'aura d'ambra che avvolge il sangue speso e lo perde dentro un semplice ricordo..

Rotind, celulele mi-am pierdut și dăruit vântului, împletite la firele de arabesc.. note indescifrabile pe ce le adun în mecanismul similar unui ceas zguduit și ești tu, sunt eu, readuși acasă răniți; ne redeșteptăm culoare, curcubeie, maci și spice care spală durerea în aura ambrei înfășurând sângele risipit și-l pierde într-o simplă amintire..

Cleopatra

Cleopatra

Eri raccolta all'ombra dei pensieri-nebbia, quella madre che più non scorgo, eclissata dal mio ego, un deserto che l'immagine risalta.

Cleopatra, temevi un dì la serpe, dico, anche di pezza, e fra le dita leggevi il mio destino..poi, scivolata nello spazio d'un atomo, vidi la tua forma accecarmi ed il mio sguardo teso ad una goccia di rimpianto e di beata gioia.

Erai reculeasă la umbra gândurilor-ceață, mama aceea pe ce n-o mai zăresc, eclipsată de egoul meu,

58

un deșert pe care imaginea îl subliniază.

Cleopatra, o zi te temeai de șerpii, vreau să spun, și din cârpă, și între degete citeai destinul meu… apoi, alunecată în spațiul unui atom, văzui forma ta să mă orbească și privirea mea țintită spre o picătură a regretului și a bucuriei fericite.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

spiritualitate spiritualitate

Matei Ioaniţiu

Poveţe ale regelui Solomon Când regele Solomon s-a întors din munți, după apusul soarelui, cei adunați la poale l-au întrebat: — Ești sursa noastră de inspirație. Cuvintele tale ne ating inima. Iar înțelepciunea ta ne luminează mintea. Suntem flămânzi să te ascultăm. Spune-ne: Cine suntem noi?

El le-a zâmbit și le-a răspuns?

— Voi— sunteți lumina universului. Voi sunteți stelele. Voi sunteți altarul credinței. În fiecare dintre voi este un univers.

Grămădiți înțelepciunea în inimă, ascultați-vă inima, ascultați prin dragostea voastră.

— Care este sensul vieții?

— Viața – este un drum, un scop și o victorie. Viața este un dans al iubirii. Misiunea voastră este să înfloriți. SĂ FII – e un dar pentru toată lumea. Viața voastră – este istoria omenirii. De asta viața este mai frumoasă decât orice teorie.

Creează din viața ta o sărbătoare, pentru că asta este adevărata ei valoare. Viața este compusă din prezent. Iar sensul prezentului este să trăiești în prezent.

— De ce ne urmărește necazul?

— Ceea ce ai semănat, aceea vei culege. Nefericirile sunt alegerile noastre.

Sărăcia – este creația omului. Iar nemulțumirea este fructul neglijenței. Învinovățind pe cineva, îți pierzi puterea.

Nefericit este acel care nu se cunoaște.

ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

Sărac devine acel care pierde timpul în zadar. Nu permite mulțimii să îți omoare sufletul.

— Cum nefericiri?

să

trecem

peste

— Nu te analiza. Nu te compara și nu te împărti. Mulțumește pentru tot ce ai.

Bucură-te pentru că bucuria crează minuni.

Iubește-te, pentru că cei care se iubesc pe sine, îi iubesc toți. Roagă-te când ești fericit și ghinionul te va evita.

— Care fericire?

este

drumul

către

— Fericiți sunt cei care iubesc, fericiți sunt cei care mulțumesc.

Fericiții trăiesc în armonie. Fericiții văd adevărata frumusețe a lumii. Fericiții se bucură de soare. Fericiții sunt gata să primească soarele în brațe. Fericiții sunt liberi. Fericiții iartă.

— Cum să trăim în lumină?

— Savurați fiecare picătură a vieții, o viață trăită în zadar va da naștere nefericirii. Și să știi că ceea ce se află în interior, aceea se află și în exterior.

Lumea este sumbră pentru că inima este sumbră. Fericirea este apusul soarelui.

— Cum să trăim în armonie?

— Trăiește simplu. Nu fă rău nimănui.

Nu invidia. Lasă ca îndoielile să treacă și nu căuta altele noi. Dăruiește-ți viața frumosului. Crează pentru artă, dar nu pentru recunoaștere. Dă viață trecutului, uitându-l. Adu în lume ceva nou. Umple-l cu iubire. Acolo unde este iubire – acolo este și Dumnezeu.

Trăiește în armonie! Fii tu însuți!

59

tradiţii, datini, obiceiuri tradiţii, datini obiceiuri

Nicolae Tomescu

Tradiţii și Anul Nou

obiceiuri

de

Sfinții calendarului popular, metamorfoze ale Anului, sunt mai tineri sau mai bătrâni, după șansa avută de aceștia la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a Anului, este un tânăr chefliu care stă călare pe butoi, iubește și petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi.

După ei urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie). Întoarcerea simbolică a timpului este asimilată cu moartea divinității adorate, iar reluarea numărării zilelor – cu renașterea acesteia. În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”… * De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani… În satele bucovinene se obișnuiește ca 60

mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi…

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „Brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii) și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr pe ea…

Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un „Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul puiului de urs). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. S-a avansat ipoteza că la originea

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

tradiţii, datini, obiceiuri acestui obicei e un cult traco-getic…

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Dialogul este așteptat de întreaga comunitate, încheinduse cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor… În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se afirmă că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine… În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este, prin excelență, o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug…

Semănatul desemnează un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului.

Colindătorii, purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate.

Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci, bani.

După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an…

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova, ar simboliza bucuria copiilor; aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă, întrucâtva, rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei…

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a ANUL II, serie nouă, nr. 12 (33), decembrie, 2016

61

diptic Jerlăianu Manuela Cerasela

În luna albă s-au săltat poeţii

Ion Vanghele

Toamna cu îngeri

S-a risipit timpul în miezul ceții

Trec îngeri cu aripi înmuiate-n cenuşă,

Chiar dacă stâlpii porții au țipat,

Arhangheli bolnavi printre zori cenuşii,

În luna albă s-au săltat poeții

Copacii nebuni ciocănesc pe la uşă

Și-n urma lor cuvinte au lăsat.

Şi caii nechează în ore târzii.

Cuvinte sfinte, fără de tăgadă Culese dintre căile de drum, Iar îngerii-au venit cu ei să vadă Acest pământ învăluit în fum.

Durerea încă joacă-n lut lambada, Cuvintele vor trece fără sens, Poeții însă au sfârșit tirada În inima tăcerilor prea dens.

Dar mările-i plâng azi cu lacrimi crude Și munții se topesc de dorul lor,

Îşi scutură pomii podoaba sumară Cu bocet de frunze - un veşted prohod Şi păsări în cer tăcerea-nfioară Iar clipele mor întorcându-se-n glod.

Arhanghelii trec într-un zbor eşuat, Ghirlande de flăcări să ardă în cer Când iadul din mine rămâne-ngropat În toamna bolnavă cu brume şi ger.

O noapte se plimbă prin noi nevăzută Cu umbre dansând caraghios în pereţi,

Și visele în lacrimi rămân ude

Doar luna se sparge în ore tăcută

Și sparg esența vieții pe covor.

Visând trene albe, fugind prin nămeţi.

O lună va veni să vă vorbească

Şi tu o cadână cu pielea de jar

De umbrele ce ieri s-au îngropat

Dansezi în şuvoiul ce torţa îl arde

Și-o răsări o literă să crească

Şi umbrele tale, mistuite-n zadar

În urma cerului înseninat.

Pe pat dansatoarea o lasă de cade.

Iar soarele va coborî în bernă

E-o noapte adâncă cireşii au ars,

Într-un azur crescut în absolut

Dezmăţul iubirii cu flori de cenuşă,

Și v-a-mpleti cu viața lor eternă

Iubito invită, dorinţa la vals

Cuvântul alb în chipul nevăzut

Şi-ascultă copacii cum tremură-n uşă..

62

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

tradiţii, datini, obiceiuri Folclor românesc

Asta-i seara cea mai sfântă Asta-i seara cea mai sfântă, Îngerii în ceruri cântă-, Îl slăvesc pe Dumnezeu, C-a trimis pe Fiul Său, Să se nască din Duh Sfânt, Pentru oameni pe pământ.

Să le-arate calea dreaptă Şi viaţa care-i aşteaptă.

Să le-aducă mângâiere, Să-i ferească de durere.

Să-i cureţe de păcate, La mulţi ani cu sănătate! folclor românesc, din satul Pinu, comuna Brăeşti, judeţul Buzău

Florin T. Roman

Colindă Fulgii zboară peste ţară pe aripi de adevăr în această sfântă seară, linu-i lin şi flori de măr.

Stelele sunt spice coapte sufletul e mai senin în această sfântă noapte, flori de măr şi linu-i lin.

Taina vieţii se desface lin păstorii cântă-n cor toţi copiii dorm în pace, leru-i ler şi flori de dor.

Îngerii zburând pe sus îi fac blând, discret, pe cer, cale stelei lui Iisus, flori de dor şi leru-i ler.

Emilia Popescu Rusu

Sorcova Sorcova să sorcoviţi, ca pomii să înfloriţi, sănătoşi, frumoşi şi la pungă groşi!

Sorcova să sorcoviţi, ca o stea să străluciţi, în bine şi sănătate de iubire s-aveţi parte!

Sorcova să sorcoviţi că e obicei străbun pentru tot omul român, care trece-n noul an, cu speranţe şi cu drag, aşteaptă An Nou în prag.

Cu colac şi vin pe masă, faţa-i albă de mătase, copii frumoşi şi năzdrăvani...

La anul şi la mulţi ani!

Folclor românesc

Ce sară-i astă sară Ce sară-i d'aiastă sară Domnului Doamne Da' îi sara de ajun Înspre ziua de Crăciun Când Hristos Domnul cel sfântu' A venit pe-acest pamântu În paiele grâului, În florile fânului.

ANUL II, II, serie serie nouă, nouă, nr. nr. 12 12 (33), (33), decembrie, decembrie, 2016 2016 ANUL

63

coperta4 64

Constantin Mîndruţă

Colind de mâine

Viaţă către cer

E iarnă de închipuire Şi inima iubeşte-n suflet, Coboară din lumină stele Şi nu mai ştiu la cin’ să cuget.

Acolo o mai fi o casă Şi poate-am s-o mai văd vreodată, Îţi spun în strălucirea nopţii, De mâine, sărut mâna, tată.

Se-aude liniştea cum tace, În ochi nu mai tresare teamă, Îţi spun cu lacrimi lângă cruce, De mâine, sărut mâna, mamă.

Se-aşează masa pe oriunde Şi bradul are auroră, Îţi spun cu drag, ca şi-altădată, De mâine, sărut mâna, soră.

De mult nu-i rău, e numai bine, Chiar de nu am să trec vreun prag, Îţi spun zâmbind, mă văd pe mine, Să creşti frumos, copile drag.

Se-aşează neaua peste îngeri Şi aripi se încurcă-n cetini, Vă spun cu inima în palmă, De mâine, „La mulţi ani, prieteni!” Îţi spun cu sufletul în palmă: „Cu toţi, Tu, Doamne te asameni”, Să fiţi iar buni, ca niciodată, De mâine, dragilor, voi, oameni.

De-ar plânge fulgul fără să îngheţe Pe frunte, iarnă fără de povaţă, Învaţă, ca genunchiul să înveţe Că pe pământ e viaţa altă viaţă.

64

M-am despărţit de ea de multă vreme, Nu te încerc cu altfel de-ncercare, Dar nu e moarte care să mă cheme Atâta cât iubirea nu mai moare.

Ne despărţim de cele pământene, Naşterea Ta e totuşi pe pământ, Sărbătorim când somnul n-are gene, Iar eu nu ştiu ce poate fie sfânt.

Iubita mi-a aprins un brad spre seară, Iar eu aprind din câte pot aprinde, Tu, Te naşti, Doamne, asta mă-nfioară, Tu, Te naşti, Doamne şi ne laşi colinde.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură