Revista Cronos nr. 3 (38), martie 2018

DANIEL VIŞAN-DIMITRIU 1 8 Martie 1 NICOLAE VASILE 3 Martie, luna femeii, începe cu „Babele” 3 Gând de primăvară 3 Ghiocei și suflete 4 Femeie 4 DAN LUPESCU 5 Periplu prin tărâmurile iconoclastului 5 PÂRLEA GHEORGHE 11 Eminescu… rezistă 11 POP DORINA 12 Emoţia cuvântului mamă 12 ION IONESCU-BUCOVU 13 Madonna Laura şi Petrarca 13 ELENA MITITELUL 16 Așteaptă-mă… 16 Doina vieţii 16 NICOLETA MIJA 17 Cuvinte nerostite 17 Bătrânul salcâm 17 AURELIA ALBATROS 18 Astăzi... 18 Trecutele zvâcniri 18 MANY 19 Regăsiri într-un condei uitat 19 Mi-ești verb într-o gramatică nescrisă 19 RADU CĂTĂLIN MELINTE 20 Nocturnalia 20 Arme albe 20 MARIA GIURGIU 21 S-au trezit fiarele 21 ANIŞOARA IORDACHE 22 spre sălașul cuvântului 22 se poate 22 IOAN MUNTEAN 23 râul 23 violet 23 viaţa 23 CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 24 Nucul 24 Drum de şine 24 Viaţă cu iubire 24 GABRIELA MIMI BOROIANU 25 Rondelul florilor de liliac 25 Mușcă-mă 25 Rugă nemărginirii 25 DANDU BRIEL 26 Gânduri complicate! 26 LUNGU LENUŞ 32 Interviu cu Olga Văduva (Grigorov) 32 GIURGIU SILVIA 34 Zodia Fluturilor 34 MARIA GIURGIU 37 Ingrid 37 ANNA BLUR (BLUROFFIVES) 40 Secretul planetelor gemene (11) 40 AUREL CONŢU 44 Pagini de jurnal 2 44 NICU DOFTOREANU 46 Tangoul fructului oprit 46 Tango du fruit interdit 47 FORBIDDEN FRUIT TANGO 48 DANIEL CORBU 49 Valentina Becart 49 ROMAN T. FLORIN 50 Emoţia şi mesajul poeziei în raport cu stilistica şi prozodia (1) 50 NICOLAE VASILE 57 Clubul 57 PUIU RĂDUCAN 61 Yaha călare pe dădă 61 TRAIAN DORZ 64 Când spui „femeia” 64

Daniel Vişan-Dimitriu

8 Martie SSaallvveeaazzăă--ttee ddee ttiinnee şşii pplluutteeşşttee ppee m maarreeaa nneessffâârrşşiittăă ddee vviissăărrii,, pprriivviinndd,, îînnccrreezzăăttooaarree,, îînnsspprree zzăărrii îînn ccaarree oorriiccee cclliippăă ssttrrăălluucceeşşttee!!

A Alluunnggăă--ţţii tteeaam maa ccee ttee--nnccăăttuuşşeeaazzăă şşii nnuu--ţţii llăăssaa pprriivviirriillee--nnttrr--uunn ggooll ccuu ggâânndduurrii ffeerreeccaattee ssuubb ccoonnttrrooll aall m miinnţţiiii ccee,,--nncchhiissttaattăă,, jjuubbiilleeaazzăă!!

A Assccuullţţăă--ţţii nnuum maaii iinniim maa,, ffeem meeiiee,, ccăăccii ggâânndduurriillee îîţţii ppoott ffii dduuşşm maannii ccee nnuu--ii ooffeerrăă lliibbeerrttăăţţiiii cchheeiiee..

U Urrm meeaazzăă--ţţii vviissuull ppâânnăă ssee îînncchheeiiee şşii nnuum maaii ffrruum muusseeţţee ssăă eem maannii,, iiaarr ppeennttrruu aassttăăzzii...... ddooaarr uunn „„LLaa m muullţţii aannii!!””

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial 3-4

Nicolae Vasile

Martie, luna femeii, începe cu „Babele” Denumirea vine de la Martius, zeul războiului, în mitologia romană, fiind considerată o lună potrivită pentru începerea unui război. În zodiacul european, Pești, și în cel românesc, Mărțișor, denumirile descriu o noțiune mult mai pașnică. În SUA, luna martie este considerată Luna istoriei femeilor, dar pare a fi o istorie derulată în sensul invers al vârstei, pentru că începe cu „Babele”. Zilele Babelor, (1-9) martie, marchează timpul schimbător și capricios de primavară, denumirea având ascendența în principiul feminin de viață socială și psihologie individuală.

Gând de primăvară Azi, am făcut curăţenie pe birou, în suflet şi în gând, poate, d’asta a lăsat Dumnezeu primăvară pe Pământ.

Am aruncat invitaţii, onorate sau neonorate, am şters din gând, cât am putut, resturi de iubiri, acceptate sau neacceptate, care lasă urme-n vene şi produc dureri eterne.

Aş vrea ceva nou,

Mitul este asociat cu Baba Dochia, care avea un fiu, Dragobete, ce s-a însurat împotriva voinței mamei sale.

Pentru a o necăji pe nora sa, într-o zi rece de iarnă, soacra i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele până când lâna va deveni albă.

Fata a tot spălat până i-au sângerat degetele , dar lâna rămânea tot neagră. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a dat o floare roșie, îndemnând-o să spele cu ea. Mulțumindu-I, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat, plină de bucurie, că aceasta s-a albit. Fericită că a reușit, fata s-a întors acasă. Baba Dochia, crezând că este primăvară, deoarece fata primise o floare, porni îmbrăcată în nouă cojoace în întâmpinarea noului anotimp. Pe drum, Soarele puternic o face să își arunce, pe rând, toate cojoacele pe care le purta, până când a rămas fără niciunul, dar vremea s-a schimbat brusc și baba a înghețat.

chiar dacă doare, dar care nu dispare, un nou drum, ce nu sfârşeşte-n scrum, nu o nouă povară În sens mai larg, diversitatea vremii de la începutul după care să curăţ iar,… lunii martie reprezintă schimbarea inevitabilă din viața oamenilor cauzată de ciclicitatea condițiilor naturale, la primăvară. specifică zonei geografice în care se află țara noastră. În alte țări, plasate pe alte coordonate, aceste variații Mărțișorul vine tot din climaterice se produc în alte luni ale anului, de exemplu, legendă, dar pare și mai divers. în Italia, cu o lună mai devreme, în Egipt, cu două etc. Cele două culori împletite, roșul Astfel, primăvara nu este doar un anotimp, ci este un și albul, reprezintă războiul sau gând, o stare de spirit, care începe cu luna Martie. sângele vărsat dintr-o acțiune potrivnică, respectiv pacea, zăpada sau culoarea ghiocelului, prima floare a primăverii, este ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

3

contradicția dur-firav. Fie avem lupta unui voinic pentru Aceste legende vin din zona salvarea Soarelui, în chip de fată, răpit de Zmeu, fie de României, Bulgariei, Republicii lupta dintre iarnă și primăvară etc.

Moldova etc. Faptul că acestea sunt prezente atât la români cât Ghiocei și suflete și la bulgari ne conduc la ideea că au un substrat comun dacotracic, anterior romanizării Pădure, frunze multe și uscate, respectiv slavizării celor două de Dumnezeu acolo aruncate, popoare. copacii viguroși, falnici și frumoși.

Bulgarii consideră că Căutam ghiocei, școlărească inițiativă, mărțișorul ar fi legat de pentru învățătoare, să fie înțelegătoare. întemeierea primului lor hanat la sud de Dunăre, în anul 681, dar Deodată,... unul mi-a ieșit în cale, denumirea sa latină, chiar și în mic, firav, privind spre soare, limba bulgară (Martenița), ne reușise să strapungă, sugerează altceva. frunze moarte să învingă, Alți istorici consideră, că mărțișorul a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Martie.

Acesta nu era numai zeul războiului, ci și al fertilității și vegetației, acesta fiind o interpretare mai apropiată de cea actuală, de sărbătoare a femeii.

Femeia, schimbătoare sau neschimbătoare, reprezintă simbolul fertilității. dându-și energia toată, la lumină să răzbată.

Brusc, m-am simțit ciudat, de griji înconjurat, în ce lume am intrat?

Nu știam ce o fac, pe unde o să mai calc?

Sub orice frunză, putea fi un ghiocel, fără a vrea, fără a ști, puteam călca pe el!

Așa este și în viață,… suflete firave, ce le-avem în față, am putea călca pe ele, fără minte, fiindcă nu mai privim deloc în jos, ci doar în sus și… înainte.

Femeie Femeie,… dragă femeie,… eşti în toate, cum mai bine nu se poate, sclipiri de minte, relaxare, trăiri firbinți, ponderare, creaţie şi visare, ca oricare altul, partenerul tău,… bărbatul.

Totuşi, singură ești într-un domeniu cheie, ești mamă, pentru asta, fii şi rămâi, femeie!

4 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu 5-12 cronologie

Dan Lupescu

Periplu prin iconoclastului

tărâmurile

ALEXANDRU MACEDONSKI Stimați prieteni, îngăduiți-mi să încep acest exercițiu de respirație prin a vă mărturisi că Alexandru Macedonski m-a fascinat atât de mult, încă din anii de liceu apoi de studenție, încât în vacanța de vară dintre anii al II-lea și al III-lea, de ucenicie întru Filologie, am scris exclusiv rondeluri.

Cred că vreo 40 de rondeluri am… croșetat în toată vara anului de grație 1969 (pre când împlineam 20 de auguste anotimpuri estivale, fiind născut la 28 iulie/ în acte la 1 August…), dintre care am publicat doar vreo 1012. Poate chiar mai puține.

impunându-l cu autoritate incontestabilă, așa cum făcuse cu Mihai Eminescu.

Format în austerul Colegiu Terezian din Viena, apoi la Universitatea din Berlin (cu doctorat rapid, la Giessen) urmat de licență în litere și filosofie la Sorbona, după încă un an de studii în Capitala Franței, iar în cel de-al doilea de licența în drept, tot la Paris) -, Titu Maiorescu avea să se impună ca Spirit Director în câmpul literar răscolit de

Alexandru Macedonski – de țarină de aici, din preajma Craiovei, la Adâncata, pe malul Amaradiei, la doi pași de vetrele de întemeiere ale lui Marian Barbu și Marin Sorescu: Milești, respectiv, Bulzești – face parte din sentimentul românesc, de viață, cum ar zice profesorul nostru și al regelui Mihai I, serenisimul Ion Zamfirescu.

Sau, cu trimitere la filosoful Constantin Noica: sentimentul românesc al ființei. generația pașoptistă Tocmai de aceea, credem, regretatul hermeneut, (dominată de îndemnul ferm și critic și istoric literar Ovidiu Ghidirmic se exprima binevoitor al lui Ion Heliadetranșant, din capul locului, în sinteza sa feerică intitulată Rădulescu: „Scrieți, băieți, Al. Macedonski și complexul nașterii: numai scrieți!”). „Macedonski este, fără îndoială, unul dintre scriitorii la Erau – ca și acum, din 1990 care ținem foarte mult. Nu numai pentru că este un mare încoace…– vremuri de bejenie și scriitor, de valoare universală, ci și pentru faptul că este de confuzie a valorilor, în care se oltean. Unul din cei mai mari creatori pe care i-a dat resimțea nevoia unui glas Oltenia, alături de Brâncuși și Arghezi”. autoritar, de limpiditate latină, Viața de scriitor, publicist, personalitate publică, veșnic controversată, și creația autorului minunatelor Rondeluri și Nopți au fost vămuite de faptul că s-a aflat, cvasi-permanent, în conflict cu singurul critic literar al epocii care-i putea gera destinul de poet și prozator,

dar și necruțător, disciplinat, lucid și de rigoare prusacă, de tip Otto (Eduard Leopold) Bismark, contemporanul său (1815-1889).

5

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Aceste calități se vor întrupa în Titu Maiorescu, fondatorul și mentorul revistei Convorbiri literare, al mișcării politico-sociale de la Junimea, cel ce i-a impus, prin critica sa judecătorească (numită astfel deoarece era, cu predilecție, o critică de sentințe, fie pozitive, fie negative), pe marii noștri clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu.

L-a impus până și pe adversarul său de idei: Constantin Dobrogeanu-Gherea…

Având rădăcini profunde și străvechi în Voievodatul vestitului Litovoi (căzut pe câmpul de luptă, în încleștarea cu armatele imperiale austro-ungare ce stăpâneau Severinul și nu le convenea independența vecinului român) – cel născut la circa patru ani și

acestora, în special ale celor franceze, din Orașul-Lumină: Paris, însă și ale celor din Belgia.

Animat de aspirația de a ilustra, concomitent, spiritul locului (Spiritus Loci), cel ce se născuse ÎNAINTE de epoca sa, devansând-o din aproape toate punctele de vedere: Alexandru Macedonski (care purta prenumele și numele de familie al neîntrecutului Alexandru Macedon) părea să fie legat ombilical de un adevăr puțin cunoscut azi, dar ilustrat înfiorător de proverbul polonez conform căruia ,,Cine își iubește patria să fugă în Valahia”.

Repet: este vorba de un proverb polonez, prin care se recunoaște, peste veacuri, că, în timpuri odioase, de destrămare a Statului cu capitala regală la Krakovia, polonezii se bucurau de cea mai sigură, ospitalieră și generoasă găzduire în Țările Române.

6

patru luni după Mihai Eminescu: Alexandru Deși în amplul poem Macedonski era animat – dincolo de orice paradox – de același ideal național ca și criticul născut la Noaptea de martie (1882, Craiova, cu 14 ani înaintea sa, la 15 februarie 1840: Titu Literatorul) își deplânge clipa fatidică a venirii sale pe lume și Maiorescu.

Anume acela de a ne menține în pas cu Europa, aruncă o anatemă asupra nopții surmontând unele întârzieri, atât în planul reformelor nașterii sale, când simte că a fost economico-sociale, dar, cu prioritate absolută, în acela al azvîrlit într-o lume dușmănoasă, spiritului, al literaturii, promotoare ale dezvoltării în viața lui Al. Macedonski rămâne, după opinia lui Ovidiu toate domeniile.

Ghidirmic, „una dintre cele mai Cu demnitate și profundă răspundere: Prin noi fascinante, cele mai înșine! era deviza lui Titu Maiorescu, pe care o slujea cu spectaculoase din întreaga istorie aceleași devotament și asupra de măsură Macedonski – a literaturii noastre”. prin ostenelile sale înfrigurate de sincronizare cu De reținut și detaliul – mișcările literare europene, ba chiar de devansare a dureros pentru copilul Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Macedonski și familia sa - că, la 1866, pe când viitorul poet al Rozelor avea doar 12 ani, odioasa coaliție l-a detronat pe A.I. Cuza, Domnitorul întemeierii Principatelor Române, iubit, prețuit și slăvit de poporul nostru, precum Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, în Țara Românească, la sud de Carpații Meridionali.

Șuțu, cel ce l-a ucis lent pe Mihai Eminescu, Românul Absolut, prin injecții cu mercur, interzise în Occident.

O altă cauză privind neînțelegerea lui Macedonski a fost aceea că „nu a avut parte de concursul unui mare critic care Monstruoasa coaliție avea jocurile de culise deja să-l impună conștiinței publice făcute, aducând, rapid, în țară, clandestin, pe Dunăre, (…), așa cum s-a întâmplat cu până la Severin, apoi cu popas în Craiova, un june prinț Eminescu și Titu Maiorescu” străin, din Casa Hohenzolern. (apud Ovidiu Ghidirmic). Înălțat pe tronul de la București, acesta avea să Mai mult decât atât, devină, în 1881, regele Carol I, cu o domnie totală de 48 asemenea lui Titu Maiorescu –, de ani (cu unul mai mult decât aceea a lui Ștefan cel Macedonski însuși era șef de Mare). Și avea să provoace în Macedonski un virulent jurnalist antimonarhist.

După această buclă, menită să ne confere o imagine despre atmosfera și realitățile majore din epocă – intrăm în profunzimea subiectului nostru de acum – prilejuit de împlinirea a 97 de ani de la trecerea în eternitate, la 24 noiembrie 1920, a lui Alexandru Macedonski.

Istoricii literari apreciază ca multiple și complexe cauzele neînțelegerii de către contemporani a lui Macedonski, temperament iute, oltenesc, fire iconoclastă, rebelă, căruia îi și plăcea poza histrionică de poet școală literară, director de damnat. cenaclu și de revistă Una dintre cauze este aceea că, pe când Al. (Literatorul) și adversar declarat Macedonski avea vârsta de 29-30 de ani, i-a fost pusă în tocmai al criticului de la Junimea cârcă o epigramă defăimătoare și sarcastică la adresa lui și Convorbiri literare.

Mihai Eminescu, căruia tocmai i se înscenase nebunia, „Dar cauza cea mai pentru a fi scos din atenția opiniei publice – din pricina faptului că era un cumplit de vitriolant publicist profundă este alta. Faptul că și-a antidinastic și un adevărat tribun pe baricadele unirii devansat epoca. A fost înaintea epocii sale. O conștiință estetică Transilvaniei cu patria-mumă. avansată în raport cu epoca sa, Audiența uriașă a campaniilor de presă ale un scriitor perfect sincronic în jurnalistului cu impactul cel mai puternic în epocă plan european – familiarizat cu isterizase Curtea de la Viena, care a dat ordinul letal: „Și simbolismul francez, care și a tot mai potoliți-l pe Eminescu!”. ce se putea ști despre L-au potolit băgându-l în cămașă de forță, fără nici simbolismul francez –, care un motiv, dându-l apoi pe mâna medicului criminal Al. cunoștea toată literatura franceză ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

7

la zi. Puțini scriitori sincronici, ca el, avem în literatura noastră” – evidențiază, cu deplin temei, Ovidiu Ghidirmic, care conchide cât se poate de convingător: „Dacă Eminescu reprezintă tradiția, sinteza și încununarea strălucită a tradiției, Macedonski marchează începutul afirmării conștiinței moderne în literatura noastră. Este, deci, antiteza lui Eminescu”.

Găsim de cuviință să deschidem o acoladă și să poposim mai multe asupra acestor realități.

era dl Albert Hochel, unul dintre distinșii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene Mercure de France.

Că afirmațiile de mai înainte sunt cât se poate de întemeiate o demonstrează însușii faptul că, în numărul din august 1886, Macedonski publicase patru poeme în franceză: Volupte, Hysterie, Haine, Guzla.

Anterior re-constituirii simbolismului ca școală literară, în Franța, Macedonski publică în revista sa, Literatorul, încă din primele numere ale acesteia, în 1880, articole-program, articole de direcție, în care Mai mult decât atât, în etalează o viziune simbolistă, anticipatoare, asupra șocantul său eseu Despre logica poeziei. poeziei, publicat încă din primul an de apariție a revistei Literatorul, 1880, Al. Macedonski anticipa o serie de idei ale lui Stephane Mallarme, pentru a ne abține să ne exprimăm că francezul le preluase de la poetul oltean. În articolul menționat, Macedonski reliefa o serie de similitudini între poezie și muzică, punând, totodată, în evidență deosebirile structurale După aproape un deceniu, în 1889, anul trecerii în dintre poezie și proză. eternitate a lui Mihai Eminescu (în iunie) și a lui Ion Demersurile sale mergeau Creangă (în decembrie), Al. Macedonski clama, mult mai în profunzime, revendicativ, prin eseul În pragul secolului, pionieratul devansându-și, repetăm, epoca și său – la scară europeană – în promovarea simbolismului. susținând în premieră absolută: Poetul, teoreticianul și publicistul român Al. „Poezia își are logica ei Macedonski scria răspicat: „Belgienii, și se poate zice particulară, deosebită de logica aceasta cu mândrie și despre unii din români, dacă n-au prozei. Logica poeziei e, dacă putem exprima astfel, fost tocmai ei precursorii mișcării, au avut meritul de a fi ne întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea nelogică la modul sublim” glorioasă dinaintea poeziei viitorului. Maeterlinck, (s.n.). Punctând, apoi, că tot ceea Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand ce nu este logic e absurd –, concluzionează: Severin și alții încă – cei patru întâi citați, astăzi deja Macedonski iluștri – au avut onoarea, împreună cu mine (s.n.), să „logica poeziei e, prin urmare, ia parte, acum 12 ani, la mișcarea provocată din Liege de însuși absurdul” (s.n.).

8

revista La Wallonie, al cărei energic și valoros director Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Fără a exagera câtuși de puțin, îl putem considera pe Al. Macedonski autorul unui veritabil manifest presimbolist, prin articolul său Poezia viitorului, publicat în revista Literatorul la data de 15 iunie 1892, exact când se împlineau trei ani de la trecerea la cele veșnice a lui Eminescu.

antrena, el însuși, în creații concepute în consonanță cu moda pariziană cea mai nouă, având ca țintă de foc revoluționarea structurii și standardului poeziei.

Afirmațiile sunt categorice și, putem afirma, Pasiune irepresibilă, revoluționar pentru acel moment literar al Europei și al energie și timp a investit în lumii, anume că poezia „și-a creat un limbaj al ei propriu, instrumentalism, animat de limbaj în care se simte în largul ei”. voința acerbă de a obține efecte Acest fapt a fost posibil, argumentează irefutabil lirice eclatante din combinații Macedonski, grație simbolismului și insolite de imagini și sunete, instrumentalismului, care este „tot un simbolism, cu precum în Guzla și în poemul deosebirea că sunetele joacă în instrumentalism rolul intitulat Rimele cântă pe harpă. imaginilor”.

Atât de sigur era poetul român pe viziunea, pragmatismul și evidența judecăților sale de valoare încât conchide autoritar, ca un judecător de instanță supremă, precizând că „simbolismul unit cu instrumentalismul” constituie, asemenea wagnerianismului, „ultimul cuvânt al geniului omenesc”. (s.n.) Și mai semnificativ considerăm a fi, alături de cele menționate mai sus, realitatea că articolul Poezia viitorului, din iunie 1892, nu este singular – în sensul că opinii și opțiuni pre-simboliste conțin alte două eseuri teoretice ale lui Macedonski, publicate în Literatorul cu 11 ani mai înainte, în 1881: Despre poezie, respectiv, Despre poemă.

Dar creatorul de geniu Al. Macedonski nu s-a rezumat doar la a teoretiza simbolismul. L-a și promovat, prin revista Literatorul, al cărui directorat l-a asigurat în permanență.

Prefigurând, parcă, apariția școlii poetice a lui Rene Ghil, la Paris –, Macedonski publică anterior, în revista sa Literatorul, apoi în volumul Poezii din 1881, creații de mare impetuozitate lirică și virtuozitate sonoră precum Înmormântarea și toate sunetele clopotului ori Lupta și toate sunetele.

A lansat și a susținut cu fervoare de ctitor, în coloanele acestei prestigioase publicații, tot ceea ce se diferenția de poezia română de până în 1880 (marcată de parnasianism, naturalism, decadentism și chiar simbolism, de care s-a distanțat ulterior), impulsionând cu frenezie, aidoma unui suporter înfocat, tot ceea ce Revenind la studiul de putea frapa, impresiona și contraria prin inedit, ieșit din sinteză și concizie exemplară al comun, bizar. lui Ovidiu Ghidirmic (citat în Specialiștii au constatat că, la un moment dat, prima parte a comentariului devenise peremptorie vocația lui Al. Macedonski de a se nostru), spicuim noi sentințe ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

9

critice, de anduranță indiscutabilă: „Macedonski ocupă un loc de răscruce în literatura noastră, între romantism și curentele literare moderne – simbolism, prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism, suprarealism. Anticipează toate aceste curente moderne, face o sinteză a lor. Poezia lui reprezintă locul geometric al acestor curente moderne, el fiind promotorul literaturii noastre moderne. Dar sinteza operei lui Macedonski o reprezintă barocul. El este tipul de scriitor baroc, de creator de atelier, de experimentator de formule.(…) Stilul lui Macedonski stă sub semnul strălucirii perlei. Fără să forțăm un paradox, putem spune că Macedonski a fost anghelian înaintea lui Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. Deci, acesta a fost Macedonski. El a inventat totul. În

În armonie și în profund acord cu divinul critic – care i-a consacrat un amplu capitol în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) -, Ovidiu Ghidirmic subliniază: „Înainte de toate, însă, Macedonski rămâne poet și Călinescu dădea un diagnostic definitiv asupra lui când spunea: Câte strofe rezistă din Macedonski sunt ale unui poet mare, la fel de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins”. Încheiem prin a puncta faptul că poezia macedonskiană cuprinde trei mari cicluri: Psalmii moderni (fiind cel dintâi creator de psalmi din literatura română, anticipându-l, astfel, pe Arghezi), Nopțile și Rondelurile (operă de mare rafinament, grupate în două cicluri magnifice: Rondelurile Senei și Rondelurile de porțelan).

întreaga sa operă întâlnim foarte multe inovații. În primul rând, poate fi considerat cel mai strălucit teoretician al simbolismului. Proza lui este extrem de Capodopera rămâne, însă, interesantă și de complexă, dar mai puțin cercetată”.

Noaptea de decembrie, Referitor la dramaturgia lui Al. Macedonski -, comparabilă – după opinia justă hermeneutul craiovean constată, iarăși, că și aceasta a a magistralului critic literar și universitar, fost puțin cercetată. Le fou? este o dramă pe care el a hermeneut dorit să o impună pe scenele pariziene și n-a reușit: menționat de mai multe ori de „Pentru că a venit, între timp, Primul Război Mondial, noi – cu o altă capodoperă a proiectul i-a căzut, a intrat într-o criză de galofobie, nu-i Poetului Național, cu țintă mai suporta pe francezi, deși toată viața a fost obsedat de geamănă: „din multe puncte de literatura franceză. A avut un complex al literaturii vedere, o alegorie filosofică pe franceze și a urmărit să cucerească gloria pariziană. Piesa tema condiției omului de geniu, în discuție era una modernă, pe tema autodedlubării, a ca și Luceafărul eminescian”.

10

dublului conștiinței, Pirandello”.

care

îl

anticipează

pe

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu 11-12 cronologie

Pârlea Gheorghe

Eminescu… rezistă Dl. Theodor Codreanu, critic literar, redutabil filozof al culturii, mi-a făcut onoarea cu ceva ani în urmă – povară grea pentru mine – de a-mi dărui, cu autograf (ce-i drept, prin intermediar), una dintre cărțile sale: „Polemici incorecte politic”. Deşi domeniul distinsului savant excede abilităţile mele culturale, m-am străduit totuşi să nu fac din cartea ce mi-a înnobilat mărunta mea bibliotecă doar un trofeu cultural. Și am îndrăznit să extrag, pentru cine-mi onorează exercițiul, câteva idei în care autorul ripostează asupra detractorilor lui Eminescu.

Aşadar, ce aflăm de la autor (şi prin autor), foarte pe scurt, în legătură cu Eminescu? „Centralitatea” lui Eminescu „le produce grimase” reprezentanţilor postmodernismului din literatură, „resentimentarilor”, cei care sunt convinşi că „steaua lui Eminescu a apus”. Şi trag în el cu toate gurile de foc. Că Eminescu e reacţionar (potrivnic progresului), e „xenofob”, e „pesimist”, e... „e nul ca poet şi ca gânditor”. Şi să vedeţi până unde se merge, în plan ideologic, cu învinovăţirea lui Eminescu: poetul e vinovat „de tot ce-a fost mai rău în istoria ţării de mai bine de un veac: antisemitismul, naţionalismul, fascismul, legionarismul, comunismul etc”, rezumă Dl. Codreanu acuzaţiile aberante (îndrăznesc eu) ale lui Ioan Petru Culianu (fie-i ţărâna uşoară!), un cunoscut exponent al diasporei româneşti. După alţii, ceva mai indulgenţi, pe planul literaturii „Luceafarul” poeziei româneşti aproape că s-a stins, de vreme ce poemul care l-a făcut astral „este o operă mediocră”.

Se trage în Eminescu şi cu... puşcocele de soc, smulse din mâinile copiilor, căci doar această muniţie e demnă de o ţintă precum pilozitatea corpului poetului sau platfusul picioarelor lui. După ei, în postmodernitatea literară nu mai contează „dimensiunea profundului”. „Apologeţii nimicului” pun preţ pe lucrurile de suprafaţă... Ce-i acela sacrul? Ce-i naţionalul?... Piese vestimentare ale unei mode anacronice.

Autorul volumului mai sus numit ne pune în temă cu natura celor care gândesc aşa despre Eminescu. Există, în expansiune, o „ideologie transnaţională”, „politica corectitudinilor”, un „neocomunism de origine americană”, care „oblăduieşte” o „Şcoală a Resentimentului”. „Şcoala” aceasta are adepţi peste tot, evident, şi în România. Ea „se revendică de la drepturile omului”, care, atenţionează semnatarul cărţii, „ideologizate, tind să părăsească teritoriul realului”. Principiile acestui „curent al emancipărilor de tot felul” sunt cele ce stau în mâna demolatorilor valorilor ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

naţionale, în serviciul globalizării, al „progresului cu orice preţ”.

Argumentele lor de „resentimentari” pe tărâmul literaturii, vedem pe „şantierul Eminescu”, sunt „ideologice şi nu estetice”. Cu aceleaşi unelte se lucrează şi asupra lui Shakespeare, Cervantes etc, fiind scoşi parţial din programele universitare, în Occident, şi înlocuiţi cu „farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”. În ce-l priveşte pe Eminescu, acesta... rezistă. Prin el însuşi în primul rând, ne asigură autorul eseurilor adunate în „Polemici...”, dar şi prin exegeţii lui, esteticienii

oneşti de azi. Şi ni-i enumeră, exemplificând cu extrase din pledoariile „avocaţilor apărării”.

Desigur, între apărători străluceşte (dacă-mi este permis) maestrul „de la bară” care m-a copleşit cu generoasa atenţie a Domniei Sale, trimiţându-mi şi mie un „fragment” din disertaţia sa pro Eminescu. Un fragment zic, căci, cantitativ, raportată la miile de pagini dedicate operii lui Eminescu, cartea „Polemici incorecte politic” reprezintă un mic segment dintr-o operă respectabilă.

11

Ca într-un joc, permis pe hârtie, încerc să fac trei exerciții de imaginație.

Pop Dorina

Emoţia cuvântului mamă Am adunat amintiri acumulate în jumătate de secol de existență. Căldura lor o centralizez de fiecare dată în ființa care mi-a dat viață. Să folosesc cuvântul pentru a creiona fericirea? Am nevoie de culoare. Voi apela la prospețimea agățată fin în metaforă pentru a-mi cizela mesajul de dragoste.

Recitesc eseul. Trimit un exemplar și personajului principal imortalizat pe imaculata hârtie. După câteva zile primesc un telefon. E mama.

Solicită explicații. Îi argumentez faptul că scrisoarea

care-o primise e de fapt o copie a eseului pe care-l voi trimite la un concurs literar. Nu e de acord. Din modestie? Cuvintele curg prin telefon ca o palmă. Înțeleg într-un final ce mesaj insistă să-mi transmită. Încerc să-l despic, adăugând condimente silabelor ce se grăbesc ele însele în a destăinui cititorului nemulțumirea mamei.

Emoția cuprinde două sentimente care se întretaie: fericire și durere. Fericirea alăturată cuvântului mamă se transformă prin mesajul copilului, plin de recunoștință, care-i conservă strălucirea în amintire. Dar durerea? Există? Slova plânge. Încerc să-i șterg lacrimile prin explicații.

12

Inițial, îmi imaginez că sunt un copil abandonat.

Locuiesc într-un orfelinat.

Sunt în clasa a patra. Am învățat multe cuvinte. Scriu chiar și compuneri. Nu am reușit să înțeleg cuvântul „mama”.

Discuțiile interminabile din orele de literatură mai mult m-au încurcat decât să-mi limpezească gândurile. Dar mai contează... sunt atâtea alte cuvinte frumoase în dicționar.

Uite, de exemplu: „exist”. Ce mai contează un cuvânt acolo... mamă? Conține atâta durere.

Las copilul abandonat la orfelinat să-și continue existența stearpă, printre frunze și pietre, și pășesc mai departe. Mă împotmolesc în propria existență care mă trage de mână. Vrea să ia și dumneaei cuvânt la discuții.

Generoasă o las. Pe axa existenței mele, la un moment dat, a răsărit unul, apoi al doilea copil. Bucuria mi-a zâmbit șoptindu-mi că vom merge împreună mai departe.

N-a fost chiar așa. Uneori se împiedica rămânând în urmă, alteori se grăbea fugind în fața mea. Eu cum puteam avansa?

Ceva mă ținea în loc. Mă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

imobiliza sufletește boala copiilor mei. Mă rețineau dorințele lor la care participam ca un simplu spectator neputincios. Atunci peste boabele de rouă, izvorâte din ochii mei protectori, se instala timidă întristarea. Era ca o dulceață din cireșe amare, pe care o savuram totuși cu drag. O forță divină mă ajuta de fiecare dată să mă agăț de fericirea care mi-o luase înainte. Au trecut ani. Destinul mi-a oferit totuși un echilibru sentimental. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru acest lucru.

Ion Ionescu-Bucovu

Madonna Laura şi Petrarca Moto: „Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă Şi m-a bătut cu vânt de suspine…”

Dar revin la scrisoarea trimisă mamei și intru în Nu ştim cu adevărat cine a același timp în al treilea exercițiu de imaginație. fost Francesco Petrarca. Ştim Privesc cu ochii minții. O caldă privire mângâie atât că în anul 1341 este chipul mamei în prezentul acesta tulburat de încununat pe Capitoliu drept cel irepetabile schimbări.

O văd resemnată, neputincioasă, dar demnă. Nu-și expune bătrânețea în lacrimi, refuză să-și citească vârsta din cartea de identitate. Mă învăluie o mâhnire în timp ce încerc să centralizez aceste aspecte. Neputința mea, de a opri timpul pentru mama mea, mă determină să oftez.

Revin la primul eseu. Euforia din emoția cuvântului mamă a umbrit? Probabil că nu, dar împletită cu suferința expusă de mine anterior în ce se transformă? Putere – șoptesc unii. Echilibru – solicită alții. Dorința de mai bine – aș zice eu.

Ridic privirea spre Cer, solicitând Tatălui un răspuns. O liniște divină îmi pătrunde în trup. Mi-am autocenzurat sentimentele și am înțeles. Mama are dreptate. Emoția cuvântului mamă se regăsește pe rând în toate sentimentele.

Dar eu ce să fac? Să mai trimit eseul inițial la concurs? N-aș câștiga. Ca argument al „neparticipării mele” trimit aceste gânduri. Și... păstrez pentru mine, ca hrană sufletească emoția din cuvântul mamă.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

mai mare poet al Italiei.

Personalitatea lui pluteşte între realitate şi neant. S-a zis că este un vanitos, un neliniştit, un oscilant între plăcerile vieţii şi chemările cerului, veşnic un turist meditativ. În viaţă a trecut prin multe: a avut râie, suferea de rău de mare, a căzut de pe cal, se uita în oglindă nemulţumit că îmbătrâneşte şi-şi scotea perii albi, că avea un câine negru cu care se plimba singuratic pe străzi, că mânca o dată pe zi, preferând vegetalele, că aspira la asceză, lăsându-se învins de păcat, că era un isteric şi avea

13

halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe era foarte îngrijit cu îmbrăcămintea, că avea încălţăminte ascuţită la modă, că se frigea cu fierul roşu pe cap, ondulându-şi părul, că citea şi scria noaptea la lumina candelei, ori în zorii zilei privind răsăritul soarelui, că, fără a fi căsătorit vreodată, a avut doi copii nelegitimi, nu se ştie cu cine, că cheltuia mulţi bani, ţinând cai, slugi şi copişti cu nemiluita la curtea lui.

Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se între două lumi, între lumea antică şi lumea medievală, între umbră şi lumină. El este un horaţian modern, un dandi, un canzonier, care a cântat în rime marea lui iubire, pe Madonna Laura. Alături de Dante care a divinizat pe Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală se datorează faptului că ne-a lăsat nişte versuri nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc toate vârstele. Laura reprezintă femeia de 14 ani, ori de

14

noapte/Vedeam prin aerul senin mişcându-se stelele/Şi sclipind pe rouă şi pe ger/Aveam înaintemi ochii ei frumoşi.” Privirea şi salutul Laurei îi deşteaptă în minte imaginea fulgerului urmat de tunet: „Aşa cum o dată cu tunetul fulgeră/Eu fui ajuns în acelaşi timp de privirea/Frumoşilor ochi sclipitori şi de dulcele salut”.

Părul ei „alcătuieşte o diademă naturală care aprinde/Aerul din împrejur.” Trăind într-o ţară cu atâţia artişti plastici, Petrarca cultivă tonurile violente şi enumeră rochiile verzi, purpurii, cenuşii şi negre ale Laurei, orientate toate spre aurul părului:

„Veşminte verzi, purpurii, cenuşii şi negre N-a îmbrăcat niciodată Nici nu şi-a răsucit părul de aur în cozi blonde Femeie mai frumoasă decât aceasta.”

Pe Laura o gândeşte ca o roză într-un buchet de flori mai 40 de ani, nu importă. Îndrăgostitul din el nu se fixează mititele: într-o vârstă. El este îndrăgostit întreaga viaţă. „O revăd stând umilă Opera lui de îndrăgostit se împarte în două: „In vita Între femei frumoase, ca un di Madonna Laura” şi „In morte di Madonna Laura”, trandafir ipostazieri ale iubirii pentru Laura de Noves, o trăire Printre flori mărunte.” erotică intensă, dar şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi.

Buzele Laurei apar ca nişte El a adorat iubita ca fiinţă reală, întrevăzută în multiple înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică, roze pe nea: „…roze de sânge pe zăpadă.” El duce metafora mai după moartea ei, ca simbol al feminităţii eterne. În opera lui focul în vâlvătăi este Laura. „Acel foc a departe expunând aurul şi murit şi-l acoperă o bucată mică de marmură.” – avea să topazele pe zăpadă, în lumina exclame el la moartea iubitei. Pentru candoarea Laurei soarelui: „Coamele blonde şi moarte ne evocă ninsoarea, căzând molcomă: „Nu palidă, ochii/Înving aurul şi topazele ci mai albă ca zăpada/Care pe un timp fără vânt fulguie puse pe zăpadă”. Prima dată pe deal/Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită.” când a văzut-o, Laura era Apoi vine ploaia, fie ploaia de noapte, după care stelele îmbrăcată într-o rochie verde şi par mai luminoase: „De câte ori după ploaia de ţinea în braţe violete: „Am încă Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

în ochi violetele şi verdele/Cu care la începutul ale femeii iubite: „De nădejdi mrăzboilului meu/Era înarmat Amor.” ai umplut şi de dorinţe/ Când mFăptura Laurei face din Petrarca un om al am depărtat de via şi marea vântul îi lua Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia Venerei, bucurie/Dar puţin poleită şi aureolată în manieră medievală. vorbele.” După moarte, Laura e Anatomia ei este normală, fără diformităţile primitivilor. văzută peste tot: „De se tânguiesc Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se păsările sau de foşnesc suav verzi/Cu adierea împietrit de apropierea Laurei, el se vede statuie „o di frunzele diamante, o d’un bel marmo bianco” şi pe Laura însăşi o vântului de vară/De se aude susurul apelor vede, nudă, la marginea râului sprijinindu-se statuar de înfundat un trunchi: „Creangă gingaşă din care/(Cu suspin mi- limpezi/Al unui izvor rece şi aduc aminte)/A binevoit a-şi face coloană din trupul ei.” înflorit pe maluri/Pe ea…/O văd Femeia e surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită şi-o aud.” El îşi dă seama că din apa în care se scăldase, rezemându-se de un pom a Laura a ieşit din cursul firesc al cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos pe iarbă naturii şi că de acum merge spre stă întinsă rochia-i: „Din ramuri se scutura/(Dulce mi-e declin. Oglinda îi spune: „Nu te amintirea)/O ploaie de flori în poale-i/Şi ea şedea/ m-ai ascunde; eşti bătrân.”

Smerită într-atâta glorie/Acoperită de minunatul nimb.”

Altădată Laura e goală în mijlocul râului şi-şi spală un voal: „N-a plăcut mai mult Diana Când, într-o întâmplare asemănătoare, iubitul ei o văzu goală În mijlocul apelor reci Decât mie păstoriţa alpină şi crudă Spălându-şi voalul uşor Cu care îşi apără părul blond de vânt” Toată atenţia lui merge spre capul Laurei şi în Rimele funebre îl surprind şi-l special spre părul blond, tratat cu minuţii de bijutier: ruşinează: „Am căutat plânsul, „Părul ei de aur era risipit în vântul/Care-l răsucea într-o nu onoruri din plâns!.//…Acum mie de bucle.” sunt obosit, îmi mustru Nu sunt neglijaţi nici ochii, obrajii, buzele. Despre viaţa/De-atâtea greşeli…” ochi spune că „Ochi aşa frumoşi n-au mai fost văzuţi”, mâinile sunt „albe, subţiri”, „Mănuşa albă, fină,/Care Petrarca acum e un acoperea fildeşul neted şi rozele proaspete.” El este fidel căutător de singurătăţi. „Ce umbrei Laurei şi după moarte: „Un spirit ceresc, un viu soare/A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu, Amor?” – se întreabă el. „Dacă astfel/Rana nu se vindecă prin descordarea arcului.” nu este dragoste, atunci ce este După moartea Laurei poeziile lui devin mai ceea ce simt? Iar dacă e dragoste, vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei omului pe ce este pentru Dumnezeu pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând dragostea?” – se întreabă el şi ne din noianul anilor figura purificată a moartei: „Vai chipul întrebăm şi noi. frumos, vai privirea suavă/Vai mândria, graţioasa ei statură,/ Vai graiul ei!” El regretă vorbele smulse de vânt ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

15

poezie 16-23

Doina vieţii

Elena Mititelul

Așteaptă-mă…

Şi frunzele copacilor, asemenea oamenilor, se nasc, trăiesc şi mor!

Așteaptă-mă, pădure, de-oi mai înmuguri, Așteaptă-mă, în tine, în timp, voi înflori!

Așteaptă-mă, iubire, nu știi ce simt acum, Așteaptă-mă, chiar dacă, m-ai rătăcit pe drum!

Așteaptă-mă, tu, coasă, că nu-i timp de-a cosi, Așteaptă-mă și lasă-mi dorința de-a trăi!

Ca într-o simfonie urmăresc marşul funebru al frunzelor purtate aiurea în rotiri de unde în foşnetul doinitor al aramei ca un cântec de lebădă, simt durerea desprinderii de viaţă unele ca în icoanele cu sfinţi stau presate cuminţi în timp ce altele ca pentru evanghelie poposesc să moară liniştite puţin pe oriunde umplând până la orizot câmpurile peste care mai apoi saltă plugurile asemenea şenilelor înfăşurate peste roţile tancurilor pe front

Așteaptă-mă, măicuță, de-o fi să zbor spre-o stea, Așteaptă-mă, te roagă-n lumina către ea!

Așteaptă-mă, tu, lume, că mi-a plăcut să-ți cânt, Așteaptă-mă, de vrei, mă găsești în cuvânt!

Așteaptă-mă, Iisuse, pân’ voi veni la Tine, Așteaptă-mă, mă poartă pe brațele-Ți divine!

o parte se adună într-un singur loc ca într-o groapă comună şi ca şi când ai vrea aşa în joc să le ştergi urma le arzi în foc cenuşa fiind împrăştiată ca dintr-o urnă în rotiri de zare şuierând aiurea Doina vieţii

16 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Nicoleta Mija

Cuvinte nerostite

Dragul meu tu ştii bine a mea taină

Bătrânul salcâm Au trecut multe primăveri...

Parcă toate au fost ieri.

Slacâmul era frumos înflorit, Cu petale albe ne-a coperit.

Dau jos de pe mine a iernii rece haină.

Culege-mi din suflet cuvintele nespuse, Când stele cerului sunt toate aprinse.

Dezbracă-mă frumos de lacrimile toate, Mângâiem sufletul cu a iubirii şoapte.

Îl udau ploile mari deseori, Coroana lui se ridica la nori.

Paşii mă poartă iar pe stradă, Salcâmul cu noi era o dată.

Cădeau flori multe pe alei, Ascultam cântecul mandolinei.

Dragul meu fură-mi un vis dintr-o iarnă, Ţi-am pregătit un ceai gustos în cană.

Citeşte rânduri scrise cu praf de stele, Din nerostite cuvinte şterge lacrimile.

Priveşte, ascultă o dată în altă primăvară, Dulcea lăcrămioară şi-un cântec de vioară.

Dragul meu îmbracă-mă iar cu altă haină,

Printre amintiri salcâmul este Bătrânul prieten din poveste.

Iubesc lumina ochilor tăi şi a lor taină.

Aştern în cuvinte picături de multă iubire, Se-ntrezăresc zorii printre gene în privire.

Adună-n cuvinte multe picături de rouă, Să bem ceaiul din flori atunci când plouă.

Merg deseori în preajma lui, Îi dăruiesc miresmele versului.

Ninge cu flori albe peste noi, Zâmbesc când văd un mic altoi.

Să-ţi aminteşti de bătrânul salcâm, Ploaia spală petale pe caldarâm.

Recunosc acelaşi minunat parfum, Pe bulevardul nostru sunt acum.

17 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Aurelia AlbAtros

au înflorit castanii, flăcări arginti, sfidând vremelnicia în freamăt de poveste în primăvara plină cu iubiri...

Astăzi...

Astăzi, la sfârșit de februarie, am pășit desculță prin zăpadă, ar fi trebuit să-mi fie rece, dar ghioceii ce zâmbeau mi-au încălzit cu grijă pașii.

Combinația dintre verde-alb a zăpezii cu iarba, ce începuse să se zbată, îmbrățișa cu grijă gingășia ghioceilor ce-și scuturau petalele în zborul fulgilor de nea, care-n joaca lor îi cam deranja.

Pășind agale prin zăpadă, în mine gânduri se dospeau molatic,

ascunse-n bulbii florilor gemând a primăvară...

Tăcut mister în noian de clipe, la sfârșit de februarie ninge străfulgerând culoarea ce erupe-n albul zbenguitorilor fulgi creând grădini de vis în inimile deschise când timpul cu blânda-i întâmpinare ne prelungește drumul făr-de soare spre primăvara zâmbitoare

Trecutele zvâcniri

18

Au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, au înflorit castanii în parcuri cu-amintiri căutând în zări albastre trecutele zvâcniri,

Au înflorit castanii, policandre verzi în care ard chemări firești, au înflorit castanii ca în fiecare an în lumea asta mare, încărunțiți de floare au un singur gând, vor sta înfipți acolo privind nedumeriți cum mișună perechi, perechi de îndrăgostiți.

Au înflorit castanii în primăvară ca freamătul unei mari iubiri ce înflorește-n fiecare an, au înflorit castanii și totu-i sărbătoare, hai vino, mână-n mână, la nunta lor cea mare pe care ne-o dorim.Nu sunt vânzătorul de iluzii chiar de te caut printre cuvinte, mă lupt să fiu un om normal când visele încercuiesc povești...

Urci, strălucind a primăvară, prin ploile de stele cu vise și iubire sub pleoape rupând mereu din mine petalele de suflet ce-nfloresc precum ghioceii...

Cântecul ascuns al primăverii ce dăinuie în tine mi-a dăruit fără să vrea, vibrații de clopot în iubire.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Many

Regăsiri într-un condei uitat Mi-e toamnă câteodată, în fiecare floare Ce-abia-și răsare pasul... din mugure durut.

Mă ninge-apoi regretul tabloului, ce moare Sub iarna de cuvinte, ce-a plâns... și a tăcut Mi-a fost și primăvară, cândva, în palma-mi prinsă În crud-nevinovatul din joaca de copil. Și-am lăcrimat apoi, o dragoste pretinsă Îmi pregătea viața, războaiele, subtil...

Zăpezile tristeții m-au răstignit o vreme, Și am rămas captivă în neîncrederi reci.

Singurătatea-soră, îmi așeza embleme În miez de suflet ars, un cuib de lilieci...

Mi-ești verb într-o gramatică nescrisă Mă risipesc prin orb de necuvinte șiapoi mă chem târziu, să știu de mine Frământ iluzii-n scorburile goale și beau potir din răni de vânt răpus Îmi reazem dorul de cărări uitate, urcând cumva, prin iedera din tine Mă regăsesc, apoi, la porți de ceruri... și răsucesc o stea către apus.

Mă răscolește patima din muguri, ce vor să înflorească-n prima șoaptă Și-apropii tâmpla minții de o umbră, să-ți simt mirarea de-a-mi dormi pe gene

La tâmple purtam plumb, pe tălpi iluzii vagi Când visele-adormeau pe lavița uitării Deșert mi-era în lacrimi, dar căutam în dragi Cuvântul nerostit din arșiţa trădării...

Găsit-am un condei și-o călimară albastră Pierdută undeva, prin blând de-adolescență Le-am luat în poala minții, și-n colțul de fereastră Am scris cu cald de suflet, și-aceeași inocență O primăvară apusă, și-o iarnă mult prea rece În toamna unui vers ce-mi dăruie puteri N-a fost să fiu imună, și știu că nu-mi va trece Condeiul mi-e prieten, și azi, cum mi-a fost ieri De-atunci tot scriu cuvinte, le-așez stele pe cer Și fac din noapte zi, doar o veni și vara Pecetluiesc dorințe și-nvăț să nu mai cer Durere de mai simt, știe doar călimara...

Contemplu în tăceri albastrul pietrei, ce-ai pus-o într-un inel, pe mâna dreaptă Mă leg de tine, zeu venit din vremuri, și-am să te las să-mi șiroiești prin vene Mă deslușesc întreagă-n fericirea de-a te avea apus și răsărit... Și te zidesc în mine o clepsidră, să-mi uiți nisipul într-o stea de mare Adorm în plâns de Evă uneori, și mă trezesc copac înmugurit Te chem, te-ascult, te mângâi, te așez... în verbe de gramatică și-o stare!

19

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Radu Cătălin Melinte

Arme albe

Nocturnalia

Au crescut boieri de viță nouă Peste țara unui verde împărat.

Te iubesc între secunde și în dimineți cu rouă Şi te-ador când te-ntâlnesc, între palmele-amândouă.

Te divinizez femeie, noaptea când e lună nouă

Norii, la comanda lor, azi plouă, Necrofagi, pe oase ni se bat.

Şi te pierd cu înserarea, genele-mi când mi te plouă!

Am rămas, statistic, doar un număr.

Te iubesc în aer aspru, diminețile-n răcoare,

Dreptul nostru e să ștampilăm hârtii

Amintirile tactile, palmei, ce pe piept îmi moare,

Și să le cărăm tăcuți pe umăr,

Te îmbrac în necuvenite precum luna în paloare,

Furtișagul din luminile târzii.

Iar de-atâta veac cu umilința Predicată'n religii oneroase Ne hrănesc sevrajul, conștiința, Amorțind tăcut pe cozi de coase.

Vai de tine vechi popor, blajine Dacă iepurii au colți și te conduc...

Lupii dorm feeric în sulfine, Noaptea mea e speriată când din gene-ți pică soare!

Oile și-au luat bagajul și se duc.

Te iubesc în începutul unei dimineți de vară,

Tot mai des ne ceartă și copiii

Locul unde cade-alintul, palma ta şi-o să mă doară.

Că n-avem în buzunare nici un ban.

Te voi tămâia-n toți crinii, luna-n sâni te înfioară;

Chiar dacă umblăm așa ca viii,

Răsăritul peste ape genele-ți îl despresoară.

În picioare noi murim din an în an...

Te iubesc între luceferi dimineața când îți piere,

Au crescut boieri de viță nouă!

Te ador cu depărtare, c-umăru-mi ce palma-ți cere,

Cu spinarea noastră umblă la cărat.

Te divinizez nălucă, luna secerănd tăcere,

Și-un necaz ne-ar dijmui în două!

Și te-ascund printre păcate când în gene-ți pic durere!

Noi dormim cu frica-n lada de sub pat!

20 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Maria Giurgiu

soldații și armele lor vii!

Construiți scuturi de energii

S-au trezit fiarele

protectoare copilăriei cu focul iubirii ardeți din rădăcină otrava

Pe cerul bătrânului continent se înalță la orizont ape tulburi ce îneacă cu spaime și moarte iubirea de pace și libertate.

Torenți sângele inocenților decapitați se furișează în visele lumii coșmaruri s-au trezit din letargia deceniilor monștrii adormiți aducători de război se scutură temeliile libertăților pacea lumii vor s-o întemnițeze

cu forța creatoare din voi!

Monștrii nu sunt zei au puteri limitate nu iubesc confruntări cu speranța încrederea-n sine și iubirea de libertate Se tem și ei.

Stopați sugestiile ucigătoare semănate neîncetat prin imagini de teroare și descurajare Treziți-vă! Cultivați în minte lumina încrederii-n iubirea

fiare din apocalipsă urlă prin file de timp transformă-n roboți condamnați armate de copii soldați programați a muri și ucide pentru cauze absurde vor să arunce iar lumea în întuneric veșnic provocând exoduri foame ucigând istoria întunecații nu au liniște vor să domine lumea lupta se amplifică; intoleranță iluzii din umbră cu molime și moarte surpă temeliile sufletelor.

Folosesc noi arme de masă; oceanul terorii se revarsă

de viață, bunătatea lăsați-o să curgă în valuri să vindece durerile amintiți-vă că sunteți

în casele noastre prin ferestrele

coborâtori din zei creatori!

deschise spre lume;

Apărați-vă copiii de vânzătorii

țintesc mintea și sufletul visătorilor

de vise false și himere!

ne manipulează în direct:

Demonii au darul mimetizării

oameni-și pierd capul nemaiștiind

îmbracă piele de cameleoni

să mai distingă bunul de rău.

E oportun să învățăm să luptăm fiecare apărându-ne de profanări

instruiți-i să nu se teamă să-i citească după semnul fiarelor și să-i învingă, jucându-se!

altarele sacre din noi; ocrotiți copiii de a deveni 21 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Anişoara Iordache

de nicio culoare singurătatea

spre sălașul cuvântului

vârtej de frunze deasupra cornișelor -

țipăt spre viață

salut pe cioplitorii de versuri

revărsare în odihna veșnicăprin crengi desfunzite un tril depărtat de păsări tresăriri în somn pe-acest versant

se poate frunze-n dorul lelii plâns-năbușit în beția de așteptări văduvite-s de haina de slavă trilurile privighetoareise poate visa frumos pe acest lințoliu priviri rătăcite ecourile dezlănțuite ale urii se izbesc de morminte ciocul lăcomiei sfârtecă recunoștințaîn ținutul gadarenilor

alt scenariu-

se poate gândi frumos

cu tine de mână înfruntând capriciile toamnelor iuțeală de promorar tămâind vinul luna nestatornică-

ademeniri pașii Batșebei tulbură apele oița omului sărac surghiunită-i în ograda psalmistului

la afluența prinoaselor

Natan proorocul

chiciură

aduce făclia de sub obloc

mergând

în fața noastră-

spre sălașul nerostitului

se poate lăsa moștenire

cuvânt-

și fapta frumoasă

cumpănirea gândului 22

în infuzia tâlcului Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Ioan Muntean

râul fiecare râu curge prin două căi cel puțin o clipă indiferent dacă ar fi surprins la izvor în jumătatea de primăvară care se oprește înainte de a curge sau un râu care se apleacă la marginea incertă care îl unește cu fratele sau cu marea cu toate acestea, suspinul lung al deltei este ceva diferit, relaxarea oraşului umflată și îndreptată spre jumătatea drumului până la vărsare înfiptă în băncile sale ca o carne albăstroasă a unei stridii însărcinată cu luciu de perle chiar și atunci când nu se formează nici o piatră

viaţa în schimb ea privește pe eșantioane cu un ochi neutru în laborator și detașată ca un râu în decembrie în microscop nu există nici o diferență între nașterea unui salvator de sugari sau moartea unui clone la sfârșitul anului

violet când faceți un diapozitiv pentru o clipă în timp ce capturați frotiul înainte de a-l păta puteți vedea viața în sine în microcosmosul vârtejului mucoasei un divinator nu ar avea nevoie de știință ar putea să se uite de-a lungul acestui țărm al râului și să vadă forme de viață virus perlă cancer făt spori de drojdie pata violetă nu are nici o culoare în natură ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

viața este un râu care curge în ambele sensuri, nu se face pentru a fi prins în firele pe care apa le țese deci bărbații au învățat cine a îndrumat-o în aceste alchimii chiar și așa vede vise în alge flori de lotus în soluție salină o soră în stridii 23

Constantin Mîndruţă

Nucul Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul, În grădină râul este la doi paşi, Câinele în zgardă, te rog să îl laşi Şi la oala caldă să îi iei capacul.

Nucul peste iarbă împlineşte veacul, Sub coroana verde apar şi urmaşi,

Drum de şine Dragostea învinge dorul, Am să mă răzbun, iertarea Ţi-o întind, ca şi uitarea, Acum poţi să îţi iei zborul.

Nu am ştiut să ţin scorul, Cine-a furat sărutarea, S-a spălat de valuri marea, Nori pe plajă au tras storul.

Nu pot fugi după tine, Un alt tren poate că vine, N-alerg dacă nu m-aşteaptă, Gara nu mai e frumoasă, Şina are de-acum treaptă Şi mă urc s-ajung acasă.

Viaţă cu iubire Ca şi la topor, Pădurea dă coadă Ca apoi să cadă Tăiată cu spor.

Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul, În grădină râul este la doi paşi.

Prea puţin mai tineri noi am fost rămaşi, Mai avem din anii care umplu sacul Şi pentru cojoace noi am păstrat acul, Primăvara asta, la faţă-am fost traşi,

Dacă-ţi place umbra, udă şi copacul.

Cu-aşa ajutor, Scoarţa să se radă Lemnul dacă-i pradă, N-avem viitor.

Aşa şi amorul, El îţi dă fiorul Şi simţi fericirea, Inima învaţă Numai cu iubirea, Că asta e viaţă!

24 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Gabriela Mimi Boroianu

Rondelul florilor de liliac Îmbracă-mă în flori de liliac Și dă-mi un trup măcar cu împrumut Să poți simți, gustând insomniac Iubirea-mprăştiată-n așternut.

De doruri și suspine să dezbrac Un gând ce te robește absolut Îmbracă-mă în flori de liliac Și dă-mi un trup măcar cu împrumut.

Rugă nemărginirii Adună-mi iarna-n pumni, nemărginire, Și o sfarămă în pulbere de vis O suflă peste lume cu uimire Și ninge alb, din flori, un paradis!

De-s speriată, în margine de timp, Și plâng în pumni cu mugurii adormiți Dă-mi primăvara, întâiul anotimp, Al celor ce renasc și sunt iubiți!

Pe pernă inima să mi-o desfac Și dorurile toate ce-ai avut, Să le topesc si-apoi să le prefac În dragostea curată ce-ai cerut. Îmbracă-mă în flori de liliac.

Mușcă-mă Mușcă-mă, cu zâmbete senine Să mă molipseşti cu dragoste de viață Ca să râdă visele în mine De cu seară până-n dimineață!

Mușcă-mă cu ochii tăi de foc Ca să-mi înfierbinți sângele-n vine, Prinde-mă c-o glumă de mijloc Într-un dans nebun printre suspine.

Din bucuria soarelui să-mi scuturi Un rod, în fiecare înflorire Și pași ușori, precum un zbor de fluturi, Să-mi dai prin viață, tu, nemărginire!

Să palpite dimineața-n mine Languroasă zorii să-i privesc, Să te-nvălui cu mișcări feline Prizonier în suflet să te-opresc.

Mușcă-mă cu disperarea sorții, Fă din trupul meu o jertfă vie, Ca în nepăsarea rece-a morții Să-ți fiu scut de dor pentru vecie.

Iar când o veni timpul bunului rămas Să mă transformi în verde fir de vânt Din iarna rece să mă scoți la pas În primăvara blândă din cuvânt!

25 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

‒ De unde vine timpul?

cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

Dandu Briel

‒ Pe unde trece timpul când trece?

Gânduri complicate!

‒ Unde se duce timpul când se duce?

Un capitol din viitoarea carte ,,Iubește DEZINTERESAT numai dacă este în INTERESUL TĂU!”

‒ Se adună el undeva sau noi doar credem că vine, că trece pentru că altfel mintea noastră organizată pe ideea de timp și-ar Timpul Timpul nu există! Veșnicia nu are nevoie de timpul pierde complet busola. ‒ De ce se spune că orice nostru cronometrat, ea este indiferentă la părerea noastră. Veșnicia nu reprezintă un timp ci, pur și simplu, mișcare se petrece în timp când este evident că și orice staționare starea prin care se exprimă infinitul.

Dacă în univers nu s-ar mişca niciun string şi nicio se petrece la fel. O mașină despre care se spune că se deplasează în spațiu și timp consumă același timp și când stă. Unii spun că timpul se mișcă numai într-o singură direcție. Care este acea direcție, pe unde trece? Mulți cred că timpul vine din viitor și se duce în trecut și așa trece și viața!

particulă de materie noțiunea de timp nu ar exista. Nu ar avea sens! Ar exista numai spaţiul, materia și energia universală care-l umple. Numai mişcarea dă oamenilor senzaţia de timp! Succesiunea evenimentelor dă senzația de trecere. Numai oamenii au nevoie să creadă că timpul există pentru a-și cronometra minuscula lor viață, universul nu este influențat de timpul uman și nici nu există în funcție de el. Nimic din universul cunoscut nu depinde de timpul cronometrabil al omenirii. Acum ei numesc timp mișcarea soarelui pe orbită și așa apar măsurile lui, zilele, orele, minutele, secolele. Ei cred că au descoperit timpul dar acesta nu există, nu poate fi decât gândit!

26

Einstein a recunoscut clar că timpul este relativ și timpul meu nu este la fel cu timpul tău iar viitorul, prezentul și trecutul sunt doar simple iluzii. A avut dreptate, el nu putea să se înșele.

Din moment ce timpul este o noțiune gândită fiecare face ce vrea cu el, doar limbile ceasului ne pun la punct și ne organizează.

Personal cred că noțiunea de timp a fost dată omului de Dumnezeu în marea lui înțelepciune pentru a se evita haosul care s-ar creea în mintea Niciodată nu vom putea răspunde la următoarele oamenilor dacă nu ar avea nicio regulă de desfășurare a vieții. întrebări: Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Odată cu viața fiecare și-a primit și porția de timp.

Mai spun unii că timpul are un singur sens de curgere dinspre trecut spre viitor dar eu cred că este tocmai invers viitorul devine permanent trecut căci Mihai Viteazul nu a mai venit din trecut niciodată în prezent iar în viitor nici atât. Piramidele s-au realizat în prezentul lor și au trecut în trecutul lor de mii de ani. Realitatea este că timpul nu are niciun sens de curgere pentru că nu există, iar viitorul și trecutul sunt doar noțiuni abstracte prin care oamenii își pun ordine în minte referitor la modul în care se petrec evenimentele. ‒ Care este cea mai bună dovadă și demonstrație a faptului că timpul există? Să nu vorbim aici de ceasuri, calendare, de faptul că îmbătrânim sau de faptul că ne mișcăm! Cine a demonstrat în istoria lumii că timpul există? Există vreo demonstrație indubitabilă și de necontestat?

Dacă timpul ar fi universal și valabil pentru toată omenirea de pe pământ, atunci de ce australienii fac mai devreme revelionul, noi la câteva ore iar americanii la șapte ore după noi, tocmai pentru că timpul nu există și el este o convenție și o înțelegere a minților umane.

Dacă timpul ar fi universal valabil am face cu toții revelionul în aceiași secundă, nu ca acum.

Nu există dovadă mai mare a faptului că timpul nu există decât cea creată chiar de om:

Nu există nimic pe lumea asta care să nu fie proprietatea cuiva, a unui individ, a unei familii, a unui grup, a unei țări, terenuri, case, lacuri, păduri, oceane, chiar și spațiul aerian e porționat și împărțit pe țări iar suprafețe de lună deja se vând pe internet și cu toate acestea nimeni din această lume nu deține UN MINUT DE TIMP. De ce? Pentru că acesta nu există! Vă dați seama cum ar fi să poți cumpăra bucăți de timp și să devi veșnic.

Dumnezeu se găsește în noi și sub forma ideii de timp, de trecere și desfășurare a clipelor, care nu reprezintă altceva decât însăși viața. Fără această idee nu ne-am înțelege existența de la naștere și până la plecarea finală și am rămâne cramponați pentru veșnicie în secunda prezentă, fără trecut și viitor. Am trăi mereu numai prezentul, fără amintiri și fără planuri de viitor.

Nu ne-am înțelege viața sub nicio formă. Este drept că și acum trăim numai prezentul, că altceva nici nu am putea face, dar știm ce suntem, ce am făcut și ceea ce vom face și asta ne ajută la justificarea propriei existențe și desfășurarea ei logica.

revelionul. Acesta demonstrează clar că timpul este inventat de oameni și fiecare țară are timpul ei, Australia mai devreme, noi ca noi și America șapte ore mai târziu. Atunci unde este timpul universal valabil, nicăieri, doar în mintea fiecăruia care face ce vrea cu el. Timpul este justificat de mișcarea soarelui în mintea omului.

Noțiunea de timp vine la Prin moarte părăsim idea de timp pământean și pachet și cu cea de trecut, trecem în veșnicie dar și acolo, Dumnezeu care se prezent și viitor. Așa a fost manifestă în noi prin noțiunea de timp ne organizează în conceput creierul nostru și 27 continuare dar cu alte unități de măsură.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

numai așa înțelegem ceva care începe, care se continuă și − Cine a făcut toate care se termină. pregătirile spaţiului pentru a-i Nu fiţi nerăbdători şi nu vă rugaţi niciodată să face loc Big-Bangului? Cine l-a treacă timpul mai repede, el nu păţeşte nimic, căci nu dimensionat așa de bine? Liniște deplină. există - noi suntem consumabilele!

Big-Bang

− Cât timp a fost întreținut acest spațiu degeaba? De cine?

Nu ne-am pus problema.

Dacă începutul universului s-a născut, cum afirmă − Cine și de ce a stabilit unele persoane care consideră că dețin adevărul, odată cu explozia Big-Bangului şi mai înainte nu a fost nimic, momentul producerii Big-Bangului? Bine că s-a produs că restul atunci putem să ne întrebăm: nu contează, altfel nu mai citeam − Cât timp a durat acest nimic până la Big-Bang? acum aceste rânduri.

Habar nu are nimeni. − Cine a trasat programul − De unde a apărut punctul de materie acestei mărețe realizări, logica ei, modul de dezvoltare, scopul final..? Câte universuri, câte constelații, câte planete, câte feluri de viață? Apariția omului?

Cum se vor desfășura concursurile de Miss univers? De câte rase vor fi pisicile? Domnul Haos? − Unde s-a întâmplat acest fenomen uluitor, în ce loc din univers și din care univers, mai supercondensată care a explodat? Cine l-a creeat? S-a la stânga, mai la dreapta, pe centru cui? Liniște deplină, deja creeat singur? Tăcere totală în lumea savanților. savanții au plecat la odihnă! − Cu ce mijloace a fost transportat punctul de − Ce a rămas la locul materie, superdensă, la locul exploziei? exploziei dacă atunci totul a fost − Cine a stabilit locul exploziei Big-Bangului sau aruncat la miliarde de ani acesta s-a bălăngănit o vreme prin spațiu și apoi s-a fixat lumină? Un vid imens? Cele mai în vreo denivelare întâlnită în cale. De acolo a observat că recente cercetări au ajuns cu are spațiu suficient ca să plaseze miliarde de constelații și greu la prima secundă după Bigs-a explodat singur.

Bang dar mai sunt ceva miliarde − Cine a fost cel care a știut că vine Big-Bangul și de ani de studiat. prevăzător a creeat din timp spațiul în care să se producă − Dacă explozia a fost întrexplozia și să se dezvolte universul? Nu s-a întrebat un singur punct ( Big-Bang unic) nimeni și deci nu există nici răspuns. de ce universul nu este sferic?

Mai ales de ce unele constelații 28 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

se rotesc într-un sens iar altele invers că doar nu vorbim Tâmpiţii nu fac depresie. de artificii?

Această stare este caracteristică − Dacă universul se dilată continuu de ce distanța numai persoanelor inteligente dintre planetele cunoscute este practic fixă de mii de ani? care au puterea de a şi-o imagina − De ce se consideră că zgomotul de fond al şi creea conform experiențelor Tâmpiții sunt universului se datorează Big-Bangului și nu se au în anterioare! vedere și exploziile solare, căderile de meteoriți alte permanent relaxați. Totul este în explozii. Consider că în univers este un vuiet mintea noastră! Din punctul meu de vedere, depresia nu este o incontrolabil și în continuă expansiune. boală ci doar o formă de gândire − Cine a umplut, tot universul cu o energie uluitor și numai noi, prin puterea minții de mare, fantastică, ce ține suspendate toate galaxiile de o transformăm în boală. miliarde de ani? Cine ține constelațiile în imensitatea Nimic din noi nu există în spațiului? Miliarde de miliarde, de miliarde de tone care plutesc singure! Unii mai grăbiți vor zice că forța afara noastră! Noi suntem gravitației, pentru că nu cunosc alta, cu toate că ea nu propriul nostru univers. Din acționează identic în tot universul ci doar în jurul planetelor și de la Nwton care și-a limpezit ideile după ce a primit un măr în cap, cunoașterea acestei forțe nu a evoluat de loc. Știm doar că există și nu știm ce e!

Consider că forța gravitațională este creeată tot de energia universală care pur și simplu capătă proprietăți magnetice atunci când se găsește în orice formă de materie existentă și cu cât este mai densă cu atât generează o forță mai mare. În concluzie teoria Big-Bang-ului mi se pare de o naivitate ce numai un creier uman minuscul, care privește doar stelele pe o mică parte de cer, o poate genera. Mult mai simplu este să considerăm că universul sau multiversul cu miliardele lui de planete și galaxii este cu mult peste puterea noastră de înțelegere. Și furnica se urcă pe mușuroi și crede că stăpânește întreaga lume!

Sunt zone în infinitatea spațiului la care nu putem ajunge nici cu gândul pentru că nu știm nimic de existența lor.

Creierul uman nu poate explica acest miracol dar poate bolmăjii câteva idei.

păcate, foarte mulţi oameni privesc numai în exterior pentru ajutor şi numai puţini sunt cei care îşi întorc privirea spre ei șiși folosesc puterea proprie.

Fiecare om s-a născut cu trusa de reparaţii în el dar majoritatea nu o deschid niciodată! Aşa sunt și cei care spun că nu se pot lăsa de Chiar marele savant Stephen Hawking înainte de a fumat! Că oricum trebuie să pleca dincolo și-a exprimat marile lui indoieli privind moară din ceva, că fiecare om are existența unui astfel de fenomen unic. o soartă, că nu dorește să fie un mort sănătos, că dacă ai ieșit la pensie ești bătrân, etc… Nu-şi Mintea cunosc puterea! Nimeni nu e 29 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

obligat să îmbătrânească și să moară sau să se Fiecare om este prezent ramolească, nu vă grăbiți! Niciodată nu veți auzi la fizic doar pe durata existenței televizor că ați murit, întotdeauna mor alții! sale. El nu are alt prezent.

Noi suntem mintea noastră. Iar ea este echivalentul Nimeni nu poate fi prezent dacă experiențelor noastre. Noi suntem ceea ce am trăit și am nu există! învățat conștient sau inconștient. Fiecare amintire, fiecare experiență, face parte din viața noastră și constitue câte o cărămidă la zidirea ei. Nu putem șterge amintirile, plăcute sau neplăcute deoarece ne distrugem construcția propriei vieți. Amintirile reprezintă ADN-ul vieții noastre.

Prezentul

Nimeni nu-şi poate întrerupe prezentul, cât timp există, pentru a-l relua mai târziu! Numai moartea îl poate întrerupe, pe persoană fizică dar ne rămâne cel al spiritului.

Prezentul reprezintă o stare fără pauze.

Prezentul nu reprezintă o Noi nu trăim pe această lume și în această viață decât în prezentul nostru. Nimeni nu poate trăi prezentul durată, cum ar fi o clipă, ci starea individuală de a exista în toată continuitatea ei! Clipa pe care o trăim este momentul prin care viitorul nostru devine trecut.

De ce existăm?

Puțini sunt cei care se întreabă ce rost au ei pe lumea asta. De ce există? Unii cred că ei există pentru că i-a născut mama lor. Alții cred că așa este făcută lumea, așa este rostul ei. Cei mai mulți cred că s-au născut degeaba și ei nu au nicio treabă cu restul lumii.

30

altei persoane sau un prezent general ci numai prezentul propriu alături de alte prezenturi! Lumea și chiar universul în integritatea lui nu au un prezent comun, unic, totul fiind alcătuit dintr-o multitudine de prezenturi sau existențe. Tot ceea ce există are un început, o durată și un sfârșit indiferent că e vorba de o stea, un soare, o Și totuși: de ce existăm? constelație, un animal sau un om, unice. Nu vom putea De ce nu suntem niște niciodată compara prezentul nostru minuscul cu bolovani în drum sau niște prezentul piramidelor, ieșim în pierdere. copaci pe marginea lui, de ce Prezentul este ceva unic, individual și este egal cu suntem ființe, de ce avem existența a orice și chiar a fiecărui om. Prezentul apare inteligență, de ce gândim, de ce odată cu apariția fiecărui lucru sau a fiecărei ființe. Când suferim, de ce avem emoții, de ce omul dispare prezentul lui dispare și el căci nu mai are avem intuiție, de ce avem simțul cui să aparțină dar toate celelalte prezenturi rămân până umorului, de ce atâta la finalul fiecăruia.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

complicăreală - doar pentru a consuma aerul din Răutatea, ura, invidia, preajmă? obsesia, nervozitatea, agitația și Avem noi vreun rost pe lume? Simțim noi că avem multe altele asemenea distrug tot ce este mai bun în oameni. Toate un scop? Nu ne suportă universul-degeaba?

Răspunsul pare simplu deși este extrem de gândurile lor sunt ca bumerangul complicat, deoarece mulți nu-l cunosc și nu se implică. care pleacă – atinge – și se „Așa m-am născut; asta este soarta mea; nu am nicio întoarce la cel care le-au trimis. responsabilitate; omul este dator să moară, odată și Transmite-ți numai gânduri odată; ce rost are, că nu pot eu schimba lumea; mai bine bune și veți primi prieteni, iubire, armonie, stau în banca mea (berea și telecomanda); sunt zâmbete, înțelegere și multe altele nesemnificativ; părerea mea nu contează...” asemenea.

Dacă ne uităm la un mușuroi de furnici vedem cum Existăm pentru a fi buni și toate muncesc permenent și nimeni nu face grevă pentru bonusuri, ore suplimentare sau prime. Natura ne învață ca ființe umane și în tot ceea ce numai așa putem că există un model, un rost al supraviețuirii, un sens al facem, vieții și care se aplică de la cele mai mici insecte și până la elefanți.

Omul, totuși, este dotat cu mult peste nivelul unui fluture de seară și cu toate acestea mulți hiberneză în propria lor gogoașă și nu-și deschid niciodată aripile să zboare. Ei nu-și înțeleg rostul. Nu au curajul să se înțeleagă! Cred că este suficient să trăiască, pur și simplu, proptiți în televizor.

Ei nu au auzit de continuitate și progres. Principalul rost al omenirii este să progreseze pentru a-și atinge menirea, de care nu este încă pe deplin conștientă iar singura cale este pacea, colaborarea, iubirea semenilor, înțelepciunea experiențelor, familia și ordinea socială.

Fiecare om este o treaptă pe care civilizația urcă spre viitor. Războaiele realizează un singur progres, în domeniul dezvoltării tehnicilor de apărare, dar cu prețul distrugerii omenirii.

progresa. Cel care ne-a creeat nu ne vrea decât binele iar în semn de respect noi trebuie să confirmăm că îi vom duce creația spre perfecțiune.

Viața firească a oamenilor Numai oamenii buni progresează și numai iubirea este în bunătate și iubire. este motorul acestui fenomen. Rostul omului pe acestă „Ne naștem din iubire, lume este să-și ajute semenii. Oamenii buni atrag prin trăim în iubire și murim gândurile lor și alte persoane cu care, împreună, pot să înconjurați de iubire” pună un scop, în plus, societății în care trăim. Țelul existenței noastre este să fim buni, inteligenți, activi, inventivi, pasionați, harnici, veseli, promotori ai păcii și nu în ultimul rând plini de compasiune față de cei care nu au puterea de a călca pe urmele noastre.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Pentru asta existăm!

31

Antologia de poezii, „Priveşte visând, iubito”; Editura Editgraph Buzău, 2014; Interviu cu Olga Văduva (Grigorov) Antologia „Lira de foc”, A.S.P.R.A. Galaţi, 2014;Critică 1. Pentru persoanele ce nu au avut ocazia să vă eseistică, Cezarina Adamescu, cunoască, ce ne puteți spune despre dumneavoastră, Editura Info RapArt, 2015; Antologia „Scrieri pentru cărțile şi activitatea literară? literaturii române”, M-am născut într-o zi fierbinte de vară, 23 august istoria 1953, la Tulcea, unde am băut din apa Dunării şi m-am Editura Editgrapf, Buzău, 2015; scăldat în valurile ei. Am început să scriu poezii în revista Antologia internaţională „Sub prieteniei”, Ed. scolii, în anul 1969. Mult mai târziu, la indemnul unui curcubeul 2016; Antologia prieten, am luat în serios jocul de-a rima, am selectat Lyricgraph poeziile adunate prin diferite caiete şi am lansat primul internaţională „Parfumul unei primăveri”, Editura volum de versuri la 6 iulie 2013. Volume publicate: VIS noi Lyricgraph, 2017. interviuri

Lungu Lenuş

Premii: Premiul III la Concursul internaţional de poezie, Madrid, Spania, 2015; Premiul II la Concursul internaţional de poezie „Poesis”, Italia, 2017; Premiul II la spectacolul-concurs dedicat Zilei de 24 Februarie, Ziua Dragobetelui, 2014.

32

2. Cum a apărut pasiunea pentru scris? Vă amintiți ce v-a SPRE INĂLŢIMI, Editura Sf. Nicolae, Brăila, 2013; POD inspirat la prima poezie?

PESTE GÂNDURI, Editura Editgraph, 2014, poezii în Pasiunea scrisului s-a ediţie bilingvă, româno-italiană, în traducerea poetului Luca Cipolla. Publicaţii în antologii: Poezii religioase în instalat din copilarie. De mic antologia „Expresia ideii-IV”, „Spre tine, Doamne”, copil, am cochetat cu rimele. Din Editura Karta ro, Oneşti, din cadrul Clubului Mariana joacă, am început să aștern pe Bendou, 2013; Revista de literatură şi artă Boema Galaţi; hârtie versuri. Prima poezie a Revista de cultură Chronos, Peniţa de aur; Revista de fost „Mare străvezie”, inspirată creaţie şi cultură Bogdania; Revista Amprentele de momentul când am văzut Sufletului; Revista Seniorii tulceni; Revista Steaua prima dată marea, la Constanța, Dobrogei, Ediţie specială, la 15 ani de existenţă. Am prin 1969. Iată cum suna prima publicat în site-urile Cronopedia, Cervantes, Negru pe strofă: alb, Scriviamo (Italia). Apariţii în antologii: Antologia „Privesc prin firul de mătase „Reverenţa cuvintelor”, Editura InfoRapArt Galaţi, 2013; Culoarea mării străvezie, Antologia de poezii a Revistei „Singur”, Târgovişte, 2014; Cuprind tot largul cu-o privire Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Și din nisip fac poezie.”

3. Care a fost prima carte pe care ai citit-o?

Prima carte citită a fost „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu, au urmat apoi „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă şi, ca la mai toţi copiii, cărţile lui Jules Verne.

4. Care este stilul dumneavoastră şi al altor scriitori?

Adopt, în cea mai mare parte, stilul clasic, pentru că îmi plac rima şi ritmul, dar nu ocolesc nici poezia modernă, cu exprimare liberă, neîncorsetată de rimă şi ortografie. Îi admir pe poeţii cu personalitate profundă, din al căror stil reţin ce este mai valoros.

5. Ce alte pasiuni mai aveți pe lângă scris?

La reuniuni şi întâlniri literare îmi place să particip pentru că sunt însufleţitoare și lasă importante urme asupra viitoarelor creaţii poetice. Chiar am organizat, anul trecut, la Maliuc, judeţul Tulcea, împreună cu patroana Hotelului Salcia”, un festival de poezie, cu o bună participare din ţară şi chiar şi cu invitaţi din Republica Moldova.

Nu particip însă la taberele poetice, la luptele care se dau între ele pentru supremaţie. Cred că fiecare îşi găseşte locul în

Pasiunile mele cele mai importante sunt cititul, dansul, pescuitul, drumeţiile şi muzica. Între altele, pot spune că am cântat pe aceeaşi scenă cu mari interpreţi de muzică populară, în deschiderea programului lor.

6. Poezia e un chin sau o terapie?

Poezia este pentru mine o binecuvântare. Înzestrea mea, atâta câtă este, mă înaripează, îmi dă o bună stare pentru creaţie. Nici vorbă de chinul de a face cuvintele să sune din coadă, cum spunea Eminescu, poezia îmi dă o mare încântare sufletească.

7. Stilul căror autori consacrați v-a influențat versurile?

lumea literară, indiferent dacă Eminescu, Topârceanu, Vasile Alexandri, George face sau nu parte dintr-o grupare Coşbuc, Labiş, Esenin, dar şi mulţi dintre poeţii de astăzi, sau alta. de la care am învăţat multe despre poezia modernă şi 10. În încheiere ce ne puteți postmodernistă. spune pentru cititorii revistei 8. La ce lucrați în acest moment? Cu ce ne mai Cronos şi Taifas literar? uimiți?

Vă doresc, dragi cititori ai În acest moment, lucrez la cel de al treilea volum de revistelor, „Cronos” şi „Taifas poezii, care va avea o pronunţată tentă religioasă. În literar”, sănătate, binecuvântare acelaşi timp, în urma solicitărilor, mă preocup să trimit de la bunul Dumnezeu, zile poezii pentru unele reviste din țară şi pentru antologii senine, trăite în pace şi armonie, din Italia. bucurii nenumătate. Vă asigur de 9. Cum vedeți lumea literară, văzută din interior, stima şi respectul meu, de tabere literare, întâlniri, reuniuni? dragostea mea prietenească, sinceră şi nelimitată.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

33

direct în picioare, ascultând înspăimântată tăcerea de mormânt a casei. Dacă ar fi fost aievea, zgomotul acela ar fi trezit negreșit și pe ceilalți locatari, dar nimeni nu se mișca în așternut.

Numai ei îi fusese dedicat teribilul avertisment și înțelesese mesajul, tremurând de teamă și îngrijorare. S-a rugat până a adormit iar, către dimineață.

proză 28-33

Giurgiu Silvia

Zodia Fluturilor

O neliniște perfidă se furișa zi după zi în sufletul Anei, oricât se străduia să ignore semnificația viselor care îi tulburau somnul noapte de noapte și a semnelor îngrijorătoare care prevesteau un pericol iminent. Era o vreme când asemenea temeri i-ar fi stârnit cel mult ironia și îndoieli serioase față de inteligența cui le-ar fi exprimat, dar după experiențele terifiante trăite în ultimii Când s-a trezit, primul ani, nu mai lua în râs astfel de lucruri. O făcuse atunci și impuls a fost să redeschidă încă mai plătea nesăbuința ei. Multă vreme nu renunțase telefonul pe care obișnuia să-l stingă complet noaptea, de când se gândise că durerile atroce de cap care izbucneau pe timpul nopții puteau fi datorate radiațiilor emise de acesta.

Coincidență sau nu, cert e că migrenele din timpul nopții aproape că dispăruseră iar cele de peste zi se răriseră considerabil, de când luase decizia aceasta. la ghemotocul de hârtie în care păstra trei grăunți de usturoi și iconița Maicii Domnului, pe care nu uita niciodată să le strecoare sub pernă, când mergea la culcare. Acum rămăsese doar iconița și credința nestrămutată în puterea ei.

Cât privește visele și semnele, nu se dezmințiseră niciodată de-a lungul vieții sale și se temea de ele, pe bună dreptate, după cum avea să se verifice încă odată, foarte curând. Își gestiona neliniștea cu cumpătare și discreție, dar își ținea sub control permanent familia, direct sau prin telefon, interesându-se ciudat de frecvent de starea celor mai vulnerabili. Apogeul crizei l-a atins cu două nopți în urmă când a fost trezită de o izbitură asurzitoare, care i-a spulberat somnul și a făcut-o să sară 34

Ascultă zâmbind sunetul mesajelor care se revărsau din eter și se întreba toropită cine o solicita așa de dimineață. Un fișier video aștepta să fie deschis și ea nu întârzie să o facă. „Dumnezeule, nuuu!” se împotrivi ea unei evidențe îngrozitoare. Ceea ce vedea, era mai mult decât putea suporta.

Nepoțelul ei dulce ca mierea, se zbătea în ghearele unei cumplite crize epileptice, în timp ce mama lui și fiica ei Alexandra, se tânguia și îl implora să-i

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

răspundă. Erau singuri și teroarea tinerei mame nu se putea descrie în cuvinte. Fișierul fusese trimis la trei dimineața și ea îl vedea abia la opt, deci strigătul de ajutor al fiicei se pierduse în noapte, fără niciun răspuns din partea ei. Înebunită sări din pat și își sună fata de zeci de ori fără niciun succes, ceea ce o aruncă într-o disperare inimaginabilă. Plângea isteric sufocându-și urletele cu amândouă mâinile, pentru a nu trezi străinii care dormeau încă, sub același acoperiș. Se repezi orbește la sertărașul ei unde ținea cartea cu rugăciuni și iconița talisman și îngenuncheată pe pardoseala rece se rugă îndelung, încercând să îndepărteze lacrimile ce o împiedicau să deslușească cuvintele alinătoare. Efectul rugăciunii nu întârzie să apară și panica se stingea molcom, cedând neputincioasă locul unei liniști binecuvântate, care îi restituia rațiunea și luciditatea. Se folosi de abilitățile recâștigate acționând cu mai mult calm și până la urmă izbuti să o contacteze pe Alexandra, care o informă scurt că sunt în drum către Urgență, după care închise, căci era la volan. Glasul fetei o liniștise oarecum și astfel a reușit să-și vadă de muncă până către orele amiezii, așteptând cu o răbdare inexplicabilă vești de acasă. Un mesaj scurt o înștiință implacabil că băiețelul era foarte grav și că se aflau la terapie intensivă.

Apoi din nou tăcere.

Alexandra se cufundase într-o nebuloasă a disperării și refuza să comunice cu familia. Toți se dădeau de ceasul morții să afle ceva despre starea copilului dar nimeni nu știa mai mult decât știa Ana, însăși. Îngrijorată de moarte, femeia își implora fiica să nu se izoleze în durerea ei, să se lase ajutată și să comunice cu ceilalți care nu doresc decât să-i fie aproape, fiecare cum poate. După o eternitate, numele Alexandrei lumină ecranul telefonului și sufletul Anei, care își compuse o atitudine optimistă, nepermițând vocii să aibă vreo inflexiune cât de neînsemnată, care i-ar fi putut trăda groaza ce o consuma. Trebuia să fie puternică pentru fata ei. Aceasta se îneca în suspine și murmura cuvinte nedeslușite, doborâtă de disperare și durere.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Ea știa cum să-i insufle curaj și încredere și nu se dezminți nici de data asta. Îi transmise Alexandrei toată forța și tot calmul pe care i-l insuflase credința ei nestrămutată în supremația binelui, iar tânăra mamă reuși până la urmă să-i povestească de-a fir a păr, toată drama care se dezlănțuise după miezul nopții precedente, când micuțul intrase în crizele, care nu încetaseră pe tot parcursul nopții și al zilei. Ieșea dintr-o criză și

cădea imediat în alta, nu mai era conștient, era pe punctul de a fi intubat și indus în comă farmacologică, pentru a opri activitatea cerebrală dezastruoasă care îl epuizaseră complet și risca să intre în comă.

Ana se lupta cu deznădejdea ce începuse să o gâtuie deja, dar asculta uluită vocea aceea necunoscută care o asigura pe Alexandra că totul va fi bine, că mâine va fi o zi mult mai luminoasă și mai bună... I-a 35

tot repetat asta, până când copila a fost încredințată de spusele mamei, de care s-a agățat ca înecatul de un pai.

Așa trebuia să fie și siguranța confecționată a Anei deveni certitudine pentru ea însăși. Nu se mai îndoi nicio clipă, că vorbele spuse fiicei erau dictate de altcineva care știa ce spune. Și ea era tot singură, dar viața, trecutul, greșelile și durerea o întăriseră, o ajutaseră să evolueze într-o lume implacabilă, grăbită și nedreaptă. În „odăița ei de campanie”, cum obișnuia să denumească vizuina lipsită de lumină și aer, în care se refugia după o zi de muncă și zbucium, își trăise bucuriile, durerile, bolile care o segregaseră de multe ori între acei pereți strâmți și goi, speriată și singură, mușcându-și buzele de durere și

neputință când trebuia să se târască să-și ia o cană de apă, un medicament sau să-și facă un ceai, rugându-se Cerului să nu o lase să moară singură printre străini. De asta se temea Ana cel mai tare. Apoi se ridica din nou și mergea mai departe. Îndepărta norii de pe cerul vieții cu mâinile goale, pentru a descoperi soarele care se ascundea tot mai des, privirilor sale.

Când destinul lovise mișelește în ce avea mai scump, se răzvrătise crunt, se luptase cu el și pierduse.

Fata ei fusese cea vizată și nu o putuse salva. Apoi mai lovise odată, și mai crunt. L-a înșfăcat în ghearele lui teribile pe micul Leonard, și acum îl târa după sine prin toate hățișurile mârșave ale bolii, inventând pentru el tot felul de torturi, menite să le spulbere credința și să le

zdruncine existența. Cu asta se lupta Ana și își crease un arsenal imbatibil pe care îl împrumuta cu generozitate și aliaților ei mai vulnerabili.

Nu mai pierduse contactul cu Alexandra, care își chema puiul înapoi neîncetat, cu perseverență și speranță. Se pare că micul campion a auzit și s-a întors la ea, luptând ca un pui de leu cu vicisitudinile bolii. S-a încăpățânat să respire singur și s-a trezit din letargie după treizeci de ore de crize epileptice, care ar fi făcut scrum creierul unui elefant. S-a trezit cu o foame pantagruelică, pe care Alexandra nu mai știa cum să i-o ostoiască. Ana a primit un nou filmuleț în zori care îi surprindea pe cei doi luceferi ai săi, vorbind în creierii nopții, Leo, prins ca un fluturaș într-o pânză de paianjen, tesută din fire și tubulețe cu ace la capăt care îi străpungeau trupușorul minuscul, de care el se tot străduia să se descotorosească inutil, în timp ce Alexandra îl năucea cu întrebări pentru a-i testa capacitățile intelectuale puse în mare pericol de descărcările electrice din ultimele treizeci de ore. A trecut testul cu brio, micul campion!

Acum urmează o convalescență lungă, dar cu recuperare completă! O altă luptă câștigată, dar războiul continuă.

36 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Maria Giurgiu

Ingrid Îmi amintesc cum într-o zi, am plecat la școală împreună cu Gioni. Haralamb nu era cu noi, el mergea la școală de dimineață, în timp ce noi învățam după-amiaza, fiind în ciclul gimnazial. El venise acasă iar noi trebuia să plecăm și a avut timp să moșmondească pe la ghiozdanele noastre. În timp ce coboram coasta prin pădure, către școală îl vedeam pe Gioni că își căra ghiozdanul cu greutate și mă miram de ce. El la fel, se minuna de ce o fi așa greu azi ghiozdanul. Mergeam, mergeam, coboram în vale în Geamăna, el ramânea mereu în urmă, lucru ce de obicei nu se întâmpla. Începeam să urcăm spre Greabăn, ne-am întâlnit și cu alți copii, el respira greu de parcă avea pietre de moară în ghiozdan și nu cărți. Era transpirat tot, obosit de greutate, și rămânea în urmă. Am rămas și eu cu el și i-am zis puțin îngrijorată: – Văd că ți-e greu ghiozdanul Gioni! Nu știu de ce oi fi pus atâtea cărți azi în el. Dă-mi câteva, să ți le duc eu, că al meu e mai ușor! El se oprește să-mi dea din cărți, zicându-mi: – Nu știu nici eu de ce, că nu am ore grele azi. Cred că am uitat să le scot pe cele de ieri.

Ne-am oprit și a deschis ghiozdanul. Abia atunci aobservat că jumătate era plin cu pietre. Eu m-am pus pe râs și el s-a încruntat enervându-se: – Ia uite! Astea mi le-a pus hiena aia de Haralmb în ghiozdan. Sigur! Și nu-mi trecea mie prin minte de ce e ghiozdanul meu era așa de greu! Îl termin când ajung acasă pe bestia aia, fir-ar al Sotii de nonorocit! Să vezi numai, ce îi voi face dacă pun mâna pe el! Eu râdeam și ceilalți copii la fel, văzând grămada de pietre ce le scotea de zor din ghiozdan. Îl cunoșteau toți pe Haralamb, ce-i poate pielea.

Deși era mai mic decât noi, pe atunci era și de înălțime mic, slăbuț și mai firav de constituție, cu ochi neastâmpărați și mereu gata să pună în situații neplăcute pe oricine, cu un râs mereu zeflemist desenat pe fața lui prelungă și micuță cu dinți proeminenți, inventa adesea șotii în mintea lui cu care să necăjească pe careva, lucru ce-i făcea o mare plăcere. Avea și un pronunțat simț al umorului înnăscut, că, oricât îi necăjea pe ceilalți, în final scăpa mai mereu basma curată făcându-i să se amuze ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

până și pe cei lezați direct, în urma năzbâtiilor ce le punea la cale.

De pe atunci a început prin sat să-i meargă porecla de Vulpe și azi dacă întrebi prin localitate de Haralamb, nu-l prea știu mulți, dacă întrebi însă de Vulpe, toți îl cunosc ca pe un cal breaz Și în ziua de azi şi-a păstrat caracterul și faima. Ne face să ne enervăm la maxim, provocândune în fel și chip cu farsele sale.

De regulă cei vizați cad în cursă ca muștele, fiindcă știe să fie convingător. Se distrează fără rușine pe seama lor și, cu toate

astea, e de mirare că nu e urât de lume, ci dimpotrivă, mulți îl simpatizează, având un fel de a fi al lui, știind să-i și măgulească când se impune, pentru a drege busuiocul, cum spune o zicală de prin părțile noastre. Deveniţi și noi experți în a ne eschiva, întocmai ca într-un joc de scrimă suntem mereu „en garde” când îl avem prin preajmă. E un fel de scrimă a cuvintelor, cu asalturi, eschivări și parări de lovituri neașteptate, subtile și lipsite de fair play la care noi ne străduim să răspundem după posibilități.

Când ne întâlnim, cunoscându-l bine, nu mai 37

suntem ușor de convins de veridicitatea glumelor sale de un gust îndoielnic și știm să întoarcem roata în favoarea noastră, însă găsește mereu metode noi, fiind destul de original și inventiv. Uneori exagerează și atunci nu ne purtăm cu mănuși, că prea multă delicatețe ar fi păgubitoare și în defavoarea prestigiului personal, în cazul acesta. E astfel cu toată lumea, are o inteligență perversă, precum vulpea. În final sfârșim să ne distrăm copios de toate aiurelile sale și cu el prin preajmă un lucru e sigur: nu se plictisește nimeni și atmosfera e mereu animată. Cine nu participă direct, le ascultă cu interes și nu se poate spune că cineva se simte exclus.

N e-a povestit ultima dată când ne-am întâlnit la o petrecere de familie, ce pățește el cu o bătrână, vecina lui de casă. Vecina asta a lui și-a construit cotețele porcilor lângă gardul ce desparte proprietățile, lângă fereastra casei lui. Se poate imagina ce duhoare îi intră în casă

când el deschide fereastra să aerisească.

Sara când îl aude că se vaită îi zice, fără să-l menajeze deloc: – De frati-meu! Ți-ai găsit nașa! Tu cândva îmi puneai șosetele tale nespălate sub pernă iar acum ți-a pus Tanța ție cotețul porcilor la nas, sub fereastră. Ehe, Dumnezeu nu doarme!

Noi ne amuzam fără să-l compătimim. Cred că dacă l-am compătimi, s-ar simți prost cu adevarat. Așa e el.

Deci, îi zice el Tanței într-o dimineață, când ea rânea la porci și el a deschis fereastra: – Bre, tanti Tanțo, ia să muți cotețul ăla de aci, că m-ai împuțit cu porcii dumitale! Cum deschid fereastra, zici că ai dat cu armă chimică pe fereastra mea, așa pute de rău!

– Du-te la dracu, băi, Vulpe, mută-ți casa mai încolo sau zidește fereastra aia, dacă nu-ţi place! Ce, ai pus fereastra aici să mă spionezi pe mine, să știi tot ce fac eu!

– Păi, bre, fereastra asta e aici făcută de tata, de când m-am născut eu, matale însă ai făcut cotețul aici de curând.

– Păi l-am făcut, nenorocitule, să nu mă mai spionezi tu. Nu era posibil să fac nimic fără să nu știi tu! Abia acum am și eu un pic de privasi, de când am făcut cotețul.

– Ce e ăla breee?

– Privasi, Vulpea dracului, ignorantule, pe ce lume trăiești, mă, că nu știi ce e ăla privasi?

Mai cultivă-te, mă, amărâtule și tu, dracului! Adică, nu mai vezi tu, tot ce învârt eu în casa mea și în curte, acu vezi doar cotețul. E bine?

Auzind cum e Vulpe pus la respect de bătrâna Tanța și trimis să se mai cultive noi ne prăpădeam de râs, însă el nici nu clipea și continuă să povestească tărășenia: – Bre, vezi, că dacă te dau în judecată că mi-ai pus cotețul lângă geam, eu voi câştiga! Să știi că legea e de partea mea, nu-ți permite să construiești coțețul la nasu meu și să mai știi că am auzit și eu de praivăsi, bă deșteapto! De aia nu înțelegeam, că nu pronunți cuvântul bine, așa că retrage-ți cuvintele! Eu nu sunt ignorant și nu mă interesează să te spionez.

– Ce voie, mă, Vulpe! Ce, trebuie să-mi dai tu voie să fac ce vreau în curtea mea? O să-mi mut și weceul aici, să vedem ce

38 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

faci? He! Fac iu! Ca să vezi că o știu și pe asta, nenorocitule!

Zicând acestea, îi face lui Haralamb semnul acela deocheat din jargonul șmecherilor englezi sau americani, cu degetul în sus, chestie ce l-a făcut cel mai mult să-i sară muştarul și să o facă și el albie de porci. Noi râdeam cu lacrimi de necazurile lui Haralamb cu vecina sa, baba Tanța. El a continuat să ne povestească, de Tanța, că a început să-l întărâte în fiecare zi; ba punând băligarul porcilor rezemat de gardul lui, ba provocându-l de câte ori îl vedea prin curte, zicându-i tot ce-i venea la gură.

Tanța făcea teatru cu ei, profitând că e batrână. Oful ei era că nu dorea ca polițiștii să-i intre în curte, să vadă cotețul.

Surprinși de vicleniile babei i-au zis lui Haralamb să o dea în judecată ca să rezolve ceva, că e perversă și joacă murdar.

După ce au plecat politiștii, mai pe seară ea se uita peste gard chiorâș, doar l-o vedea pe Vulpe.

Trecea ea într-o zi pe drum la vale, uitându-se Când l-a vazut, i-a zis: chiorâș în curtea lui Haralamb. El a văzut-o și a strigat-o: – Ia vino mă vulpoiule mai aproape, să-ți spun și eu ceva! Ce – Bre, tanti Tanțo, Ia stai mata un pic, să schimbăm două vorbe, că ai început să mă calci pe bătături cam des! mă Vulpe fir-ai tu al dracului, ce, Să știi că eu te reclam, dacă continui să pui băligaru pe tu chiar crezuși că te poți pune cu gard, sub fereastra mea. Te avizez ca să știi că nu-ți Tanța, prăpăditule? Oi fi tu merge, că prea-ți faci de cap!

Ea se oprește un pic până ce el iese la drum și abia a deschis poarta, că a început Tanța ca apucată, să se tragă de păr, să-și arunce basmaua din cap și să țipe ca din gură de șarpe: – Săriti lumeee, săriți că mă omorî Vulpe!

El rămâne blocat de surpriză, după care fuge imediat în curte, să nu-l vadă careva la drum și să aibă nebuna de babă martori când ea îl va reclama la poliție, că a bătut-o, când de fapt nu-i făcuse nimic. Înțelesese imediat că asta era schema perversei de Tanța. A fugit repede Vulpe în casă, în timp ce ea făcea teatru la poarta lui singură. A deschis geamul de la drum și o ocăra și el cu o voce mai scăzută, fără să audă vecinii și să-i pună periculoasa de babă de martori. A doua zi Vulpe s-a dus la șeful de post și a depus plângere pentru tărășenia cu cotețul Tanței la geamul lui.

Vulpe dar eu sunt o vulpe mai bătrână și mai deșteaptă ca tine!

Zi-mi sărut-mâna mă păcătosule că eu n-am ce învăța de la tine, tu însă de la mine ai ce învăța, că Au venit doi polițiști, în una din zilele următoare, au am trăit pe lumea asta mai mult chemat-o pe Tanța la poartă și au înștiințat-o că are o și eu pun pielea pe băț la zece reclamație făcută de vecinul Haralamb, pentru că a vulpi ca tine! construit cotețul porcilor în apropiere de geamul casei Noi râdeam cu lacrimi de lui. Au cerut permisiunea conform regulamentului, să faptul că fratele nostru Vulpe a intre în curtea ei, să constate dacă e adevărat. dat peste o vulpe pe măsura lui, Atât i-a trebui bătrânei, că a început să se tăvăleasca în timp ce el era serios și părea pe jos, să țipe că moare de infarct, că poliția a venit să o cam lovit în amorul său propriu, persecute. Polițiștii, care erau niște tinerei de fapt, se rozându-și concentrat colțul purtaseră regulamentar și i-i vorbiseră cu respect iar la îngălbenit al mustății și de pe început au crezut-o că se simte rău și vroiau să o ajute, să față îi rătăcea uitat zâmbetul se scoale de pe jos, însă au înțeles repede că, de fapt, acela al său un pic strâmb.

39 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

debut debut 46-49

Anna Blur (Bluroffives)

Secretul planetelor gemene (11) Partea XI - Legăminte NA: Am ajustat capitolul anterior, adăugând un detaliu ce mi-ar fi greu de „acoperit” în acest capitol. Mai exact, în explicaţiile lui Gall privind Jordul, el povesteşte cam aşa...

„Planeta nu e cu mult diferită de a noastră, dovadă că la un început am fost plămădiţi împreună. Doar că la ei găseşti mai rar păduri întinse ca aici şi mai deloc culori aşa pestriţe ca pe Phyllo. De exemplu au şi ei Cat-Sith, doar că cei de pe Jord au blană cenuşie. Cât despre planetă în sine... au mulţi munţi şi văi şi aşezări impresionante din pietre pe stânci. ... „

40

Fâşii de lumină alunecau lin pe unul din pereţii odăii Nerys-Randei. În acelaşi loc în care ochii ei ţintuiseră întunericul încă de când reuşise să se liniştească suficient cât să îşi urce trupul ostenit între aşternuturi.

Dar într-un moment nedesluşit, corpul o trădase şi adormise. Ştia cu siguranţă asta, chiar dacă oboseala ce-i atârna greoi în fiecare fibră părea s-o contrazică.

Amintirea viselor era dovadă de netăgăduit. Fuseseră într-atât de răscolitoare încât îi păruseră aievea, repetând mereu clipele petrecute în luminiş, rostind legământul. Întâia oară se trezise brusc, respirând sacadat.

Speriată de senzaţia buzelor lui Enki pe ale ei. Şi cu toate astea, nu fusese decât un vis. Care, în ciuda stăruinţei ei de a rămâne trează, i se iţise înapoi sub pleoape... de încă patru ori. Şi-acum se făcuse dimineaţă. Scutură din cap încercând să-şi limpezească mintea, dar era fără folos. Se

simţea smulsă din matcă.

Senzaţiile, chiar dacă retrăite în vis, fuseseră într-atât de reale încât ecoul lor îi zumzăia în piele şi acum.

Era de parcă făgaşul, pe care mersese întreagă viaţă, dispăruse neaşteptat. De parcă fusese smulsă brusc de pe propria cărare şi aruncată în afara unui labirint. Din care vedea doar o parte, doar sclipiri de indicii, dar niciodată clar calea potrivită. Simţea mereu instinctul ducând-o către ceva ce mintea ei încă nu părea să fi înţeles pe de-a-ntregul. Ca acel murmur că-şi făcuse cuib în printre gânduri, ca o aducereaminte a ceva...

Dimineaţa se transformă în zi, dar Nerys-Randa încă îşi alunga din minte pricina ce-i smulsese ore bune de somn.

Refuza să hotărască dacă va merge sau nu la Enki. Atât timp cât nu avea suficientă energie să gândească clar, izgonise cu totul acele gânduri. Şi aşa, cu Dai strălucind sus pe cer şi oboseala îngreunându-i fiecare pas Nerys-Randa se îndreptă spre grădini. Merse un timp fără noimă, ocolind pe oricine ar fi putut să îi vorbescă, cu aceeaşi îndârjire cu care refuza să se converseze cu sine.

Se aşeză la umbra unui arbore şi afundându-şi degetele în iarba înalta îşi sprijini capul de trunchi. Închise ochii.

Ajungeau până la ea sunete înfundate. Vocea cuiva ce citea dintr-o scriere, paşi trecând pe cărări alăturate, fâlfăit de aripi mici zburând din arbore în arbore sau câte un tril purtat de vânt. Iar Nerys-Randa, ascunsă în umbra frunzişului şi

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

înconjurată de zumzetul din jur reuşi să uite de propriul murmur ce nu-i părăsea mintea şi... adormi.

Ajunsă pe aceeaşi movilă, Nerys-Randa îşi îndreptă şi ea privirea spre acelaşi punct. Preţ de câteva respiraţii nu reuşi să găsească nimic. Pădurea se aşternea în faţa lor la fel de liniştită ca întotdeauna, cu Dai scufundânduse încet de după stâncile ce străjuiau marginea opusă a codrului. Doar că o clipă mai târziu o lucire venită printre frunzişul pădurii o făcu să înţeleagă ce urmarea cu atât interes Cat-Sith-ul.

Nerys-Randa îşi încordă privirea. Smulgându-şi o clipă mai târziu ochii de la ceea ce zărise printre arbori, îşi cercetă propriile mâini şi locul de unde tocmai se ridicase. Energia îi mustea în palme, iar locaşul unde aţipise era acum plin de flori prospăt răsărite şi pământ răscolit.

Fusese Enki. Sclipirea părului auriu şi vârful arcului ce tocmai se pierdeau în desişul pădurii nu lăsau loc de îndoială. Aşa cum, acum, cu energia clocotind şi simţurile pline de agerime, Nerys-Randa recunoscu amintirea arsurii provocată de atingerea lui.

Pentru o clipă privi nedumerită Cat-Sithul ce acum o urmarea aşteptând. O ţintuia cu atâta intensitate încât Nerys-Randa se dădu un pas înapoi aproape lipindu-se de arbore. Şi-apoi animalul se scutură şi în locul verdelui ce se împletea cu portocaliu, blana îi deveni cenuşie.

Dacă nu avea sprijinul trunchiului, tânăra era sigură că ar fi alunecat la pământ. Dar Cat-Sithul, cu noul său colorit şi cozile unduindu-se agale, tocmai ce hotărî să se îndepărteze de lângă ea, de parcă nimic nu se întâmplase.

Nerys-Randa rămase înmărmurită pentru câteva clipe, amintindu-şi cuvintele Marelui Înţelept. Mintea ei lucra frenetic să găsească răspunsuri, urzind fel de fel explicaţii care cereau mai mult ca niciodată desluşire.

Se desprinse de trunchi şi aruncând încă o privire uimită în urmă, Nerys-Randa porni cu paşi repezi spre încăperile lui Gall. Îşi domoli cu greu agitaţia şi respiraţia întretăiată şi cu un ciocănit uşor intră.

Marele Înţelept era aplecat asupra unui pergament. Îi aruncă o privire şi apoi se concentră înapoi pe simbolurile din faţa sa, urmărind cu degetele şirul de semne.

Nerys-Randa îşi afundă adânc mâinile în faldurile rochiei şi încercă să îşi controleze tremurul vocii.

– Există vreun mod de a transfera energie? întreba ea.

Gall, ţintuind în continuare simbolurile îi răspunse: – Nu, energia nu se transferă.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Frustrarea o traversă pe Nerys-Randa cu aceeaşi forţă cu care energia îi clocotea în pumni.

Se întoarse şi dădu să iasă. Însă, înainte să păşească pragul, vorbele lui Gall o opriră: – Deşi, uneori, energia poate fi refăcută de pereche.

– De pereche?! Vocea Nerys-Randei se auzi ca un ecou slab.

Fără să ştie dacă Gall pur şi simplu nu a auzit-o sau doar a ales să-i ignore întrebarea, tânăra închise ochii şi îşi ancora degetele în ivărul uşii. Deodată murmurul ce-i întunecase gândurile încă de la trezire se

opri brusc, iar ea rosti: – La noi preoteasa sfârșește ceremonia şi îi numeşte pereche pe cei de rostesc legământul. Ieri mi-ai spus că jordanienii nu au preotese, dar spun acelaşi legământ. Cine încheie la ei ceremonia? Când devin pereche?

Urmă o tăcere de câteva clipe, dar Nerys-Randa nu îndrăzni să se întoarcă. Vocea lui Gall se auzi într-un final.

– Sfârşitul rostirii legământului e suficient la ei.

– Şi dacă nu îl spun amândoi?!

41

Alte câteva clipe de linişte asurzitoare, până când bătrânul rosti: – Tu ţi-ai dărui sufletul doar la schimb?! Uneori îl dai şi doar speri... Iar cel ce spune legământul se leagă indiferent de răspunsul celuilalt.

Simţea privirea lui Gall ca pe ceva fizic, încătuşândo în locul unde stătea. Dar tot nu se întoarse. Nu putea.

Era de parcă toate piesele căzuseră în locul potrivit şi totuşi realitatea îşi schimba coordonatele cu fiecare crâmpei ce îşi găsea locaşul. Și-apoi el spuse: – Nu știu cât anume cunoști din tainele cu adevărat ascunse ale tagmei Înțelepților. Unii dintre noi au daruri, pe lângă puterea și iscusința mânuirii propiei energii. La drept vorbind fiecare dintre noi, indiferent de neam, are într-un fel sau altul un dar. Deși uneori nici nu știm asta.

Vocea lui Gall părea s-o învăluie cu fiecare cuvânt,

alinând agitația ce-i fremăta sub piele. Fără să aștepte vreun cuvânt de răspuns de la tânără, Gall continuă: – Tu ai instinctul, simțirea pe care, dacă o vei lăsa, te va ghida. Eu în schimb văd. Îmi apar crâmpeie de viitor, despre mine. Înainte să se întample, mă văd întrun anumit loc, făcând ceva anume. Și de câte ori le-am urmat nu m-au dus greșit. Și deși nu am vreo cale de a știi sigur, cred că darurile acestea sunt ceea ce ne definesc. E felul în care fiecare dintre noi își schimbă, își mânuiește și stabilește destinul. Unii simt ce trebuie să facă, așa cum ești tu Nerys-Randa, alții se văd, ca mine... iar alții își toarnă voința în cuvinte și în fapte. De aceea îți spuneam, un legământ făcut așa, e rar și e de luat în seama. Și ferice de cel ce-a înțeles că puterea și destinul său stau în cuvântul spus și fapta ce-l urmează. Iar ce îmi doresc eu cel mai mult pentru tine copilă, este să îți cunoști darul și să te încrezi în el.1 42

Trecură alte câteva clipe de tăcere până când foşnetul de pergament o eliberă ca dintr-o strânsoare. Înţelese că bătrânul se întorsese la studiu, aşa că nu ezită. Murmurând o mulțumire, Nerys-Randa ieşi imediat din încăperi, aproape alergând spre grădini.

Simţi că respiră abia când se văzu din nou înconjurată de arbori. Ferită de priviri curioase, se aşeză pe unul din scaunele de piatră ale grădinii de studiu şi... pentru prima oară în mult timp se căută în sine. Îşi lăsă mintea că alerge liberă din gând în gând, scoţând la iveală frânturi de amintiri: prima oară când zărise pergamentul, arsura din atingerea lui Enki, amestecul de culori ce-i inundase mintea atunci când l-a citit, sărutul, forţa cu care îşi vărsase întreaga energie în lupta cu el, imaginea lui, cu trupul prins în coconul de plante. Şi apoi îşi aminiti vorbele spuse, şi o năvăliră cuvinte rătăcite, încălcindu-se între ele şi îngrămădindu-se toate odată în mintea ei... armă, adevăr, datorie faţă de popor, soartă...

Amestecându-se până când gândurile ei deveniră un ghem de iţe neclare, răsărind printre ele doar vocea lui Enki „trebuie să-ţi afli răspunsurile ... încerci să faci ceva să şlefuieşti viitorul aşa cum ţi-l doreşti?”

Se ridică brusc, vrând parcă să alunge ecoul cuvintelor lui.

Dar odată ridicate baierele ignorării părea că nu mai era cale de întors. Şi retrăi cu ochii minţii momentul legământului şi se simţi din nou acolo, rostindu-l din proprie voinţă. Cu fiecare cuvând real, de parcă fusese spus fără constrângere. Fără țel final,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

fără armă, fără alte necunoscute. Doar două spirite legându-se unul de altul. Mânate de atingeri ce năşteau scăpărări de energii ce transformau totul în jur. De o nevoie ce, acum şi-o putea recunoşte, acum îi era clară... o mânase în urma lui, căutându-i apropierea, anticipând contactul... arsura.

Un tremur îi traversă trupul. Şi realitatea se aşternu peste ea, ca boarea unei miresme ce vine lin, iţindu-se şovăielnic împrejur, până când ajunge să te împresoare şi nu poţi decât să îţi laşi simţurile să se inunde, să se umple de ea.

Spre un deznodământ pe care acum îl înţelegea cu totul, îl accepta cu totul... îl vroia cu totul.

Alţi câţiva arbori lăsaţi în urmă şi văzu copacii lui Dai. Trunchiurile împletite, lucind întunecat sub veghea stelelor, ascundeau atât de multe secrete, atât de la vedere. Zâmbi şi înaintă.

Enki îşi legase sufletul de-al ei prin legământul de Câteva clipe mai târziu pereche. Iar ea se oprise pe muchia împlinirii lui. trecu de ei, păşind în locul de Instinctul ei nu o avertizase vreo clipă împotrivă, ci unde, nu demult, orizontul său atingerea lui îi zdruncinase concentrarea. Mai mult, începuse să căpete noi contururi. confesiunile lui le simţise sincere iar vorbele lui Gall Şi panglica ce-o ghidase spuneau acelaşi lucruri. Şi privindu-şi palmele în care din când în când încă scăpăra energie, Nerys-Randa îşi află singură răspunsurile: Nu erau duşmani, ba din contră... poate că amândoi făceau parte dintr-o nouă tagmă, dintr-o nouă seminţie.

Purtând povară şlefuirea viitorului, iar răsplată legământul a două spirite ce gravitează unul în jurul celuilalt.

Nerys-Randa ridică ochii spre cerul străjuit de Jord. Şi în ultimele sclipiri ale serii gândi că asemănarea nu putea fi ignorată. Poate că spiritele lor nu erau gemene, dar cu singuranţă puteau fi pereche. Şi Nerys-Randa porni, traversând grădini şi încăperi, mânată de învolburarea adusă de înţelegere. Cu fiecare fibră vibrând, păşi graniţa pădurii. Umbra sa se amesteca cu cele ale arborilor, pierzându-se sub cerul străjuit acum doar de sclipirile nopţii.

până acum, păru că se desface, cazându-i la picioare. Iar NerysRanda trăi, că niciodată până atunci, sentimentul că aici trebuia să fie.

În jurul ei totul părea tăcut şi totuşi răsunând de Îşi roti privirea în jurul său, viaţă. Foşnet de vietăţi în întuneric, fâlfăit de zbor printre căutând forma lui. Cumva îl crengi şi frunze, până şi seva ce curgea prin trunchiuri simţea, la fel ca pe energia ce-o părea că are ecou, pulsând toate la marginea pielii ei. călăuzise până în acest loc.

Se avântă şi mai adânc. Zgomotul paşilor ei era Ştia că este aici. Trebuia să înghiţit de covorul de iarbă ce îi zăcea sub tălpi iar fie aici! respiraţia ei sacadată părea să fie mimată de vântul ce îşi Dar degeaba cercetă de făcea loc prin desişul pădurii. Şi în ciuda întunericului, Nerys-Randa ştia că se îndreptă fără greş spre poiană. două ori umbrele luminişului, Simţea de parcă o panglică de energie o lega strâns de încercând să vadă dincolo de locul acela, o chema, o mâna mai aproape, mai repede. întuneric.

Enki nu era în poiană.

43 ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

cartea de pe noptieră 53 cartea din sertar

Aurel Conțu

Pagini de jurnal 2 Îmi petrec restul zilei cu bucătăria și scrisul.

Mâncarea pe orice vas de croazieră, inclusiv pe „Princess”, este o mizerie. Fiecare armator își are regulile sale care nu corespund cu regulile nimănui și, în niciun caz, cu regulile pasagerilor. Eu, de exemplu, am regulile mele. Știind că drumul durează fix zece zile, niciodată mai mult, îmi asigur necesarul de alimente din țară și-mi gătesc singur, după o rețetă proprie. Regimul acesta alimentar sever mă menține în formă (atâta câtă este!) și mă ferește de neplăcerile care apar, cel mai adesea, în timpul călătoriilor pe apă. Am scris deja treizeci de pagini și n-am de gând să mă opresc aici. Simt acel imbold

interior, inexprimabil, care-mi dă aripi. Sunt clipe intense de inspirație divină, fiindcă altceva nu poate fi.

Parcă îmi dictează cineva din spatele unei cortine, nu șterg nimic, nu adaug, cuvintele vin de la sine, eu trebuind doar să le așez pe hârtie. Nu uit să-mi fac și plimbarea de dimineață, care începe la doisprezece, descoperind de fiecare dată dimensiunile neobișnuite ale vasului. Îmi trebuie aproape o oră să fac turul complet.

Alții mai harnici joacă tenis (există chiar și un teren de tenis aici!), alții privesc filme sexy în 3D pe un ecran uriaș sau se bălăcesc în piscina cochetă de la babord, există o vânzoleală de nedescris, un zumzet continuu, pe care nu-l întrerupe nici ploaia, nici Soarele, nici întunericul, nimic.

– Voi scriitorii sunteți cam somnoroși! aud în spate un glas de femeie într-o română aproximativă. V-ați trezit?

44

E Ingrid, îmbrăcată doar într-un costum de baie, care-și face alergarea de frumusețe.

– Sunt treaz de la miezul nopții, îi răspund încercând să țin pasul cu dânsa, m-am lăsat absorbit de patima asta a scrisului!

– N-ar fi mai plăcut să vă lăsați „absorbit” de-o femeie? mă întreabă râzând.

Oricum scrisul nu vi-l ia nimeni!

– Poate, dar unde să găsesc o femeie? Nu prea am succes la femei!

– N-aș zice. Uite eu sunt disponibilă! Am rupt-o cu Pierre!

Se purta tot mai ciudat în ultimul timp!

Alerg umăr la umăr cu ea și nu-mi vine în cap nicio frază dintre acelea cu impact la inimă.

– Aș putea să-ncep să te curtez? o întreb așa, într-o doară.

– Azi, nu, zice, am ore la saună, ultraviolete, masaj, coafor și la multe altele. De mâine, da, ai liber! Acum te las! Îl compătimesc deja pe Voquin, dar mă compătimesc și pe mine. Cu Maria fusese infinit mai ușor. Revin la carte cu aceeași poftă de scris. Intuiesc că zilele ce vor urma mă vor ține departe de job-ul meu. Telefonul vine să mă confirme.

– Alo, sunt eu, Maria! aud vocea fostei iubite. Ești bine?

– Da, mulțumesc, răspund aproape mecanic. Tu? – Nu mă plâng, sunt doar puțin răcită. Să știi că regret ceam spus!

– N-ai de ce, vina este a mea. Trebuia să te fi informat înainte de a pleca.

Face o pauză semnificativă.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

– Acum nu mai sunt atât de sigură. Nu eram și nu sunt în poziția în care să-ți pot pretinde acest lucru!

Este o schimbare radicală de optică, care mă găsește nepregătit.

– Cum ai ajuns la concluzia asta? nu mă pot abține s-o întreb.

– Am crezut că pot să te uit, dar nu pot. Te iubesc încă! Nu-ți mai spun că am și plâns... pe ascuns, mi-am bătut copiii, cred că am luat-o razna!

Dintr-un colț întunecat al minții îmi surâde Ingrid, bucurându-se parcă de încurcătura în care mă aflu.

– N-ai vrea să lămurim totul când mă întorc? încerc o eschivare elegantă.

Simte unde bat și devine bănuitoare.

– Ești cu cineva?

– Asta mi-ar mai lipsi! îi răspund rece. Ce-ți veni?

Am de scris o carte!

Pierd semnalul brusc și închid. Intuiția ei de femeie e mai mult decât corectă. M-a citit.

Sună din nou.

– S-a întrerupt! îi explic. Traversăm o zonă cu probleme! E și furtună în larg! Cum îți spuneam, scriu mai tot timpul, n-am prea avut inspirație în ultima vreme.

– Atunci te las și te pup! o mai aud printre paraziții din difuzorul telefonului, pe care, probabil, îi aude și ea.

Curios, afară s-a pornit furtuna. Valuri gigantice se izbesc de fereastra cabinei mele, iar vasul se înclină periculos, când într-o parte, când în alta. După o oră de legănat, simt cum mi se închid ochii și cum îmi scap capul pe masă. Mă trezesc înconjurat de întuneric. Ceasul arată unsprezece și treizeci. Aprind lumina pe bâjbâite.

Dormisem pe scaun aproape zece ore. Era cât pe ce să ratez întâlnirea cu Voquin (de la miezul nopții). Am timp suficient să-mi fac o cafea, ba chiar să fumez și-o țigară.

La doisprezece fix ies din cabină, încui ușa, cum mă sfătuise Thomson, și-o iau de-a lungul punții către pupa. Îl zăresc de departe, dar nu-mi dau seama ce face exact până nu mă apropii. Înțeleg abia ce ajung lângă dânsul.

Ia dintr-o găleată peștii prinși în cursul zilei, încă vii, le taie capetele cu un satâr de bucătărie, apoi îi aruncă în altă găleată, având grijă să nu piardă nicio picătură de sânge. Operațiunea e aproape pe sfârșite.

– Asta doreai să-mi arăți? îl întreb siderat. N-am mai văzut atâta cruzime!

– Înseamnă că n-ai văzut nimic!

Scurge apa amestecată cu sânge în ocean. Luna se răsfrânge mirobolant asupra apelor liniștite ale Atlanticului, învăluindu-le într-o lumină aurie, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Nu mult după aceea apare primul rechin, apoi altul, iar numărul lor crește pe măsură ce Voquin golește conținutul găleții. Aruncă apoi primul pește și în clipa aceea se declanșează iadul. Norocosul câștigător este sfâșiat de ceilalți rechini, iar lucru acesta se repetă ori de cât ori Voquin mai aruncă câte un pește. Vânzoleala din jurul navei este înspăimântătoare, apa se

colorează într-un roșu sângeriu deprimant, iar sentimentul de groază pune stăpânire pe gânduri.

– Ehei, ce zici! râde Voquin amuzat de expresia feței mele. Nai vrea să nimerești în mijlocul lor!

– Cine ar vrea? îl întreb, îndepărtându-mă de marginea vasului. Se pare că nici ție nu țiar surâde! Nu înțeleg însă ce-ai urmărit să-mi sugerezi cu spectacolul acesta?

– Nimic.

Fragment din romanul în lucru, Drumul apelor 45

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

pagina membrului portret literar – traduceri 54-55

Nicu Doftoreanu

Tangoul fructului oprit

Nu ni s-a supus Nici când ne-a condus, În

seri

obosite,

de-aşteptări

umbrite, Motto : La loc potrivit şi nerăscolit...

Spre „Fructul Oprit“... copile-ai pornit Cu lacrimi udat... de ani modelat, Cam nepregătit, cam nechibzuit, La primul eşec mi-e că te petrec Ani ce-au însemnat doar un „CE” uitat!

Spre poarta uitării... „La marginea mării” Filosoficus Anonymus - Din axiomele vieţii

Spre „FRUCTUL OPRIT”... întins Din „FRUCTUL OPRIT”,

am pornit,

Cîndva ş i de alţii dorit...

Dar „FRUCTUL OPRIT” Iar s-a dovedit Că-i de neatins, Că-i de neînvins !

Tot ce-am realizat S-a concretizat În ce-am învăţat când am încercat!

Dar nu ne-am lăsat!

Ne-am încrâncenat Şi am potrivit, Am rîvnit ca să muşc ani de-a rândul ... cu gândul,

Când au înflorit … vârstele la viaţă, Aşa cum ne-nvaţă proverbu-nvechit!

Dar „FRUCTUL OPRIT“ M-a tot chinuit: Speranţe mi-a dat şi nu le-a urmat, Mereu mi-a scăpat, Mereu a fugit... spre plus infinit, Cu toate c-apoi tot el a venit şi s-a oferit… ca „VIS NE-MPLINIT”

Oare s-a clintit?

Nemaipomenit!!

Acolo rezistă Şi-i necontenit Tot mereu dorit Doar fiindcă există Şi este… OPRIT!

Dar „FRUCTUL OPRIT”...

46 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Tango du fruit interdit

C’est matérialisé

Traducere de Elena Chifu

essayé !

Devise: Vers «le fruit interdit» enfant, tu veux te dresser Un peu étourdi, assez mal préparé, Au premier échec, j’ai peur que je doive t’accompagner Vers la porte de l’oubli… «Au bord de la me» (Filosophycus Anonyme – «Des axiomes de la vie»)

En tout ce j'ai appris, quand j'ai

Mais nous n'avons jamais renoncé !

Nous nous sommes forcés Et nous avons ajusté Lorsque les âges dorés

De ce «FRUIT INTERDIT»

... ont fleuri pour la vie,

Par d'autres une fois désiré…

Tellement

J’ai voulu mordre au long des années...

proverbe nous enseigne!

comme

le

vieux

… dans ma pensée, Mais le «FRUIT INTERDIT» Toujours m’a tourmenté: Il m'a donné des espoirs et je ne les ai pas suivis Toujours il s’est échappé, Toujours… il a couru vers le plus infini, Bien que tout alors il soit venu et il s’ait été offert... comme « UN RÊVE INACCOMPLI » Mais le «FRUIT INTERDIT» Il n'a pas été soumis Même lorsqu’il nous a accompagné, pendant les soirées fatiguées, par les attentes éclipsées, Au lieu convenu et bien étendu...

Par les larmes il est arrosé… au long des années... modélé, Années qui n’ont signifié qu'un « QUOI » oublié !

Est-ce que quelque chose vient de bouger encore?

C’est merveilleux!!

Là-bas il résiste Et il est sans cesse De plus en plus désiré

Vers « LE FRUIT INTERDIT» Je suis parti assidu,

Seulement parce qu’il existe

Mais « LE FRUIT INTERDIT» s’est perdu

Et il est… INTERDIT!

Il a prouvé Qu’il est intouchable, Qu’il est invincible!

Tout ce que j’ai réalisé ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

47

Of overshadowed expectations

FORBIDDEN FRUIT TANGO

In a suitable and unstirred place…

Traducere de Frederica Dochinoiu Motto Towards “Forbidden Fruit”… child, you started Rather unprepared and rather stupid, At the first defeat, I think I accompany you To the gate of oblivion…”To the coast of the sea” Philosophicus Anonymus – From Axioms of Life

Wet by tears…shaped by years, Years that meant But a forgotten “WHAT”!

For the “FORBIDDEN FRUIT” …I made my way,

From the “FORBIDDEN FRUIT”

But the “FORBIDDEN FRUIT”

Desired by others as well,

Proved to again be

I strived to bite

Untouchable

For years on end,… in my thought,

And not invincible All I achieved Got materialized In what we had learned When we had tried!

But we did not give in: We became terrible And made matches, When the ages blossomed

But the “FORBIDDEN FRUIT” Kept tormenting me: Has given me hope But has not followed those, I always missed,… towards plus infinite, Though he was the one to come back And posed…as an “Unaccomplished dream” But the “FORBIDDEN FRUIT” To us was not subdued Not even when it led us,

…coming on to life, Just as we are taught now By outdated sayings!

Did it budge somehow?

Unbelievably!!

There it withstands And is quite ceaseless And always desired Just because it exists And is…FORBIDDEN!

On tiresome nights 48 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

recomandări

Daniel CORBU

Valentina Becart sau Jurnalul desăvârșirii interioare O poetă de înaltă sensibilitate și profundă vibrație este Valentina Becart, trăitoare în Pașcani, orașul unde se năștea cândva unul dintre marii voievozi ai literaturii, Mihail Sadoveanu. Ceea ce impresionează în poemele sale, de la debut (volumul Fata sihastră, 2005) pînă astăzi, este extazul neoromantic în fața lucrurilor lumii, în fața sentimentelor ființiale, a devenirii, dar și a nevăzutelor fire, care duc mereu spre un diafan cevaaltceva. Pentru că spre deosebire de rostogolitorii de cuvinte, descriptori modești ai cotidianului, Valentina Becart reușește deseori să transceadă în metafizic, adică la rădăcina poeziei. Temele sunt cele mari: Naștere, Iubire, Singurătate, Moarte.

Cititorul avizat va remarca fina țesătură a poemului, chiar și atunci cînd tema e una a revoltei față de realul agresiv sau fortuna labilis, unde-și face prezența timpul devastator al ființei. Iată câteva exemplificări în acest sens: „Oprește destrămarea/și lasă-mă să-mi ascult înserările,/cu chemările lor languroase,/în locuri în care se vinde pământul/și cerul/la un preț de ocară.”

(Oprește destrămarea); „Nu mai poate exista un alt început/să urlăm ca

* Poeta seamănă cu acei temerari căutători de aur a căror răbdare nu se dezminte. Ea știe că adevărul ființei este un processus infinitum care scoate ființa din starea de disimulare și explodează în lumină, lumina proprie, firesc divinatorie. Ea spune: „Câtă șovăială în această silabisire/și câtă teamă!” Pentru poeta care caută „o treaptă relativă spre infinitul impalpabil”, „sîmburele adevărului/este mai amar/decît cireșele din grădina lupii/și-apoi să ne-ascundem/în copilăriei”, gloria e „uitată pe treptele templului”, iar scorburi,/departe, în trecut.” (Șivremea stă „atârnată în sulițe străvechi”. alergau, alergau); „Cum să poți locui într-o Singurătate din * izgoniți/zeii și Multe din poemele cărții pe care-o avem în față, care/sunt „Jumătate umbră, jumătate cuvînt”, sunt autodefiniri ale legendele?” artistului. Spune poeta: „Sunt freamătul acestei clipe”, Într-o lume a simulacrului „sunt născătoarea acestui scîncet”. Sau: „Eu sunt generalizat, a pierderii amintirea din cel mai sfânt blestem”. Și: „în fiecare identității, a unui canibalism cezbatere de pleoapă/e-o blândă renunțare”. În poezia ți populează agresiv preajma, Valentinei Becart „plouă cu descîntec”, „iarba se-nclină Valentina Becart își construiește, tăcerii”, „orizonturile-și pun cămașă-nflorată”, iar poem cu poem, o lume paralelă, blestemele seamănă cu „o dimineață spartă-n bucăți”. un fel de Eden personal al visării, *

iubirii, al fiorului divinatoriu.

49

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

Roman T. Florin

Emoţia şi mesajul poeziei în raport cu stilistica şi prozodia (1) Am observat cu stupoare că poezia contemporană de formă clasică pune accentul în mod exacerbat pe stilistică şi prozodie, diminuând, până la anulare uneori, emoţia şi mesajul. Mai ales poeţii tineri, ca în povestea cu fata moşului şi fata babei, aleg cutia frumoasă pe dinafară, sclipitoare, dar lipsită de conţinut.

Critica contemporană procedează, în mare măsură, întocmai. Probabil se alimentează reciproc. Şi asta se întâmplă, culmea! – într-o epocă a versului liber (numit uneori vers alb), sau poate tocmai de aceea: Negăsind

prea multe cusururi poeziei postmoderne, scrisă cca 70 la sută în vers liber şi la care „nu mai există valoare stabilă şi inatacabilă” (Mircea Cărtărescu), pe unde să mai despice firu’-n patru criticul vremurilor noastre? Nu i-a mai rămas decât poezia în format clasic, cu strofe, ritm, rimă, cenzură etc. Înţelegându-l, din acest punct de vedere, într-o anumită măsură, pe criticul nostru contemporan, mă simt obligat încă de la-nceput să-i amintesc faptul că, totuşi, o poezie poate să curgă într-un ritm perfect, să dispună de rime perfecte, să respecte cu acribie toate celelalte reguli ale prozodiei, mai mult, poate să fie echilibrată stilistic, metaforizată cu măsură, dacă însă nu este străbătută de o idee clară, univocă şi percutantă, izvorâtă dintr-o emoţia sinceră, nedisimulată, sau dacă 50

ideea trimisă cititorului n-are capacitatea de a fi înţeleasă, tot simplă versificaţie rămâne.

După umila mea părere, versificaţia perfect prozodică poate fi searbădă (lipsită de emoţie şi săracă în figuri de stil), dulceagă, siropoasă (îmbibată de metafore, chiar ingenioase şi strălucitoare, dar lipsită iarăşi de emoţie şi de mesaj) sau naturală, firească (echilibrată stilistic, încărcată de emoţie, emiţătoare de mesaje morale clare).

Versificaţia searbădă nici nu poate fi numită poezie. Poate constitui, cel mult, un eseu mai mult sau mai puţin reuşit. Poezia dulceagă, siropoasă, este grandilocventă, exagerat de elaborată, diluează emoţia (chiar dacă ea există) şi diminuează forţa de penetrare a mesajului, uneori până la anularea ambelor.

Vorba lui Eugen Barbu: „Prea multul în artă e la fel de dăunător ca preapuţinul”. Şi vorba marelui critic George Călinescu: „Nu te poţi sătura cu un butoi de miere!” Produce greaţă, nu? De aceeaşi părere e şi E. LOVINESCU care, vorbind despre Bacovia, subliniază: „Cultul bacovian e o reacţiune împotriva unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce împinge pe rafinaţi spre primitivism”.

(Poezia nouă din Critice, Editura Ancora, Bucureşti, 1923; reprodus în E. Lovinescu, Opere, vol.IX, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, note de Alexandru George, Editura Minerva, Bucureşti,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

1992, pp.320-323). Am dat peste câţiva poeţi contemporani tineri care s-au păcălit alegând poezia siropoasă, cu scopul de a se evidenţia repede şi facil. Mă necăjesc observând cum energia talentului lor se consumă prin multă muncă de cizelare, de căutare şi inserare de metafore şi alte figuri de stil originale, de neologisme, de arhaisme, de regionalisme, de paronime, de omonime, de omofone, de omografe, de sinonime şi de antonime rare, de cuvinte folosite în argou şi în jargon etc., toată acestă muncă doar în scopul de a ieşi perfect versul, strofa, accentul, ritmul, rima, măsura şi de a produce un efect estetic cât mai puternic. Deşi acest tip de compoziţie lirică diluează, uneori până la disoluţie totală, emoţia, ideea, mesajul, observ cu stupoare că este foarte apreciat de critică, dar şi de un procent ridicat de cititori. Avem de-a face, de fapt, cu o modă la fel de trecătoare ca orice altă modă. Aceşti poeţi se vor pierde, din păcate, în mulţimea versificatorilor care nu lasă în istoria literaturii decât urme superficiale şi efemere.

Iar acum să vorbim puţin despre poezia pe care eu o numesc naturală, firească, despre poezia – poezie. Se poate întâmpla ca o poezie săracă în metafore sau care încalcă reguli ale prozodiei să transmită emoţii mai puternice decât una foarte elaborată. Dar pentru a percepe pe deplin aceste emoţii, altfel spus pentru a-l înţelege pe autor, e necesar să te dezbraci de prejudecăţile stilistico-prozodiece. Spre exemplu, Scrisorile lui Eminescu nu conţin multe metafore, dar mesajul lor şi tensiunea emotivă cu care au fost concepute străbat veacurile. O bună parte din opera lui Ioan Alexandru (inclusiv Imnele) şi din cea a lui Nichita Stănescu (inclusiv ciclul „Noduri şi semne”) este alcătuită din poezii care se caracterizează prin încălcarea regulilor prozodiei: aritmii, asonanţe, măsuri diferite chiar şi în aceeaşi strofă, alternarea (aparent aleatorie) a tipurilor de rimă, folosirea (aparent aleatorie) a cezurii. Tehnica utilizării incidentale a elementelor de prozodie în cuprinsul aceleiaşi poezii se regăseşte şi la Arghezi (inclusiv în „Flori de mucigai”), la Labiş (inclusiv în „Moartea căprioarei”), la Ion Barbu (inclusiv în „Oul dogmatic”) etc. Aceşti poeţi nu au fost prea atenţi la prozodie şi bine au făcut, pentru că „unii autori, râvnind la o prozodie perfectă a poeziei, i-au alterat puritatea.”

(Ion Barbu). Şi să nu uităm încă ceva foarte important:

autorii de literatură scriu pentru cititorii obişnuiţi, nu pentru critici.

Sau, foarte pe scurt, după umila mea părere, într-o poezie locul I trebuie să fie ocupat de emoţie (care este inima poeziei); locul II – mesajul (raţiunea poeziei); locul III – stilistica (trupul); şi, în fine, abia locul IV, şi doar în cazul poeziei clasice – prozodia (haina).

Titu Maiorescu spunea: „Poetul nu este şi nu poate fi totdeauna nou în ideea realizată; dar nou şi original trebuie să fie

veştmântul sensibil (emoţia, cu alte cuvinte –n.s.), cu care o învăleşte şi pe care-l reproduce în imaginaţiunea noastră.

Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile omeneşti, frumuseţile naturei sunt aceleaşi de când lumea; nouă însă şi întotdeauna variată este incorporarea lor în artă: aici cuvântul poetului stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială şi descopere astfel o nouă armonie a naturei” (Critice, I, 39).

51

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

În ceea ce mă priveşte, atât ca smerit poet cât şi ca umil exeget, prefer stilul de lucru al lui Eminescu, un poet care „musteşte” de emoţie în stare pură, de sensibilitate, de candoare – specifice de altminteri romanticilor, stil de lucru atât de bine înţeles, disecat, examinat şi explicat de către George CĂLINESCU, dar, din păcate, ignorat în mare parte de către poetul contemporan şi totodată de către critica literară actuală: „Este greşit să se creadă că Eminescu îngrijea forma, fiindcă, în înţelesul acesta de combinaţie, forma nu-l interesa deloc. Sforţarea, cea mai mare sforţare artistică din literatura română, există la el, dar nu spre a face versuri sonore şi bine rimate, însă uneori găunoase, ca Alecsandri, ci a cristaliza ideea cât mai aproape de momentul genetic. Poetul care face versuri corecte e un renunţător, ca Alecsandri, Eminescu însă

fără nicio grijă de rimă sau de estetică verbală. El se exprimă aici ca omul de ştiinţă care vrea să fie înţeles şi apucă vorba ce-i iese în cale. În acest fel de stenogramă a momentului poetic nu întâlneşti, fireşte, niciun cuvânt de prisos, pentru umplutura unui gol, nicio expresie substituită spre a împlini o rimă. Fraza n-are nici versuri încheiate, nici rime, e cu desăvârşire slobodă, sciolta.

Poezia se află aici în stare genuină, de unde şi impresia aceea de crud, de vegetaţie paradiziacă, suavă, incultă, pe care n-o mai dau compunerile revăzute, prea lăcuite, prea pline de marmuri [...].

Varianta lui Eminescu nu ţinteşte îmbunătăţirea formei, ci găsirea adevăratei mişcări a ideii. Poetul ia de la capăt ideea în alt ritm, nu repară amănuntele, încât se întâmpla ca la fiecare reluare să apară alte asprimi de turnătură. [...]

52

Rimele sunt într-adevăr nu vrea să renunţe la poezie în folosul unei arte străine de literatură, aparţinând muzicii muzicale, şi care se palide şi dezordonate, dar ce are de-a face, ideea poetică e numeşte versificaţie. întreagă, muzica spiritului se Poeziile lui Eminescu sunt pline, e adevărat, de aude”.

(Opera lui Mihai incorectitudini gramaticale, dar contemporanii n-au Eminescu, 1936 - ediţia a doua, înţeles că aveau de-a face cu un mare poet, care nu voia 1970, vol. Al II-lea, ediţie să sacrifice ideea. Citirea celor mai necultivate poezii îngrijită de Ileana Mihăilă, eminesciene dă această încredinţare că, dacă am atinge Editura Academiei Române, câtuşi de puţin fraza poetică spre a o îndrepta, ea s-ar Bucureşti, 2002, pp.415-419) strânge şi-ar muri.

Citatul de mai sus din Dovada că „şchiopenia” versului eminescian (care, Călinescu este foarte simplu lucru de seamă, se observă mai ales în poeziile rezumat de însuşi Eminescu, în nepublicate sau publicate de alţii) vine dintr-o voinţă de „Criticilor mei”, cu deosebire în absolut poetic, din încordare şi nu din neîndemânare, o strofele 2 – 4. Poetul subliniază găsim în cercetarea chipului cum compune poetul. aici, cât se poate de clar, că în Eminescu arunca întâi versurile pe hârtie, dintr-o undă, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

artă, în general, şi în poezie, în mod special, ceea ce dă viaţă creaţiei este emoţia, care trebuie să fie transmisă cititorului pe calea mesajului: „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune,/Înşirând cuvinte goale/Ce din coadă au să sune.//Dar când inima-ţi frământă/Doruri vii şi patimi multe,/Ş-a lor glasuri a ta minte/Stă pe toate să le-asculte,//Ca şi flori în poarta vieţii/Bat la porţile gândirii,/Toate cer intrare-n lume,/Cer veşmintele vorbirii”. Şi I. NEGOIŢESCU observă că „Eminescu spărgea tipare în chiar momentul când şi le crea, pentru a lăsa să se dezlănţuie reveria sentimentală”. („Poezia lui Macedonski”, în Tribuna, nr.29, 30, 31, 1966, pp. 65-91) Pentru poeţii intraţi în literatură după „momentul Labiş” problema cea mai dificilă a fost precizarea unei identităţi. Ei s-au lăsat subjugaţi de iluzia epatării, încercând să-şi găsească un loc în literatură fără răbdare şi perseverenţă, pe calea „ocultă” a reducţionismului la stilistică şi prozodie, abordând stilul de poezie uneori siropoasă, alterori searbădă, tocmai din cauza faptului că n-au avut nimic limpede şi precis de comunicat, de transmis. Din acest motiv ei şi-au păstrat titulatura de „tineri poeţi” vreme îndelungată, chiar şi după ce publicaseră mai mult de trei volume şi erau mai aproape de 40 decât de 20 de ani. „Excesiva uşurinţă a contactului cu poezia se vădea astfel a fi fost o amăgire; şi mulţi dintre ei vor păstra numai gustul dulce-amărui al efemerelor clipe de glorie şi de avânt general, schimbându-se în funcţie de fiecare nouă modă sau rămânând în marginile unor formule tranzitorii, tot mai mult resimţite ca periferice şi caduce: fiindcă adevărata lor menire fusese de a se subordona şi nu de a subordona impunându-şi viguros personalitatea creatoare.” (Mircea IORGULESCU, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, pp.67-74) M-am gândit să analizez în continuare câţiva poeţi reprezentativi ai literaturii române, în ordinea cronologică a naşterii şi implicit a manifestării lor literare, pentru a putea beneficia de o perspectivă cât mai fidelă şi cât mai diacronică a subiectului în discuţie: – Alexandru Macedonski (n.14 martie 1854): A fost adesea criticat pentru lipsa de emoţie. Iată câteva exemple: ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

„Privată de agentul fecund al emoţiei în faţa problemelor vieţii şi ale morţii, poezia lui Macedonski trebuia să se scoboare pe modulaţii minore; emoţia e înlocuită prin senzaţia instabilă; poezia e redusă la un fel de impresionism de o incontestabilă valoare artistică faţă de epocă, dar de o mediocră valoare poetică.(...) Poezia lui Macedonski rămâne mai mult la senzaţie” (Eugen LOVINESCU, „Alexandru Macedonski”, în Critice, vol. VI, Institutul Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti,

1921, pp.112-128) „Ori de câte ori poetul tinde spre ideal”, producţia sa devine artistică. „Ori de câte ori el rămâne strict biografic” poezia suferă. Şi, cum Macedonski trăieşte cu intensitate ambele impulsuri, inegalitatea operei sale constituie o consecinţă inevitabilă, fatală” (Adrian MARINO, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp.447-449). Cu alte cuvinte, când ideea, mesajul suferă, întreaga poezie suferă, indiferent

53

de calitatea figurilor de stil şi de acribia prozodiei.

Aceste aspecte sunt constatate şi de George CĂLINESCU în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1941, pp. 456-468, unde arată că în volumul Poezii al lui Macedonski „se remarcă numaidecât o mare căutare de forme. Sunt în culegere tot soiul de metri şi de strofe, printre care şi acrobaţii imitate (...)”, ceea ce aduce, spun eu, deservicii emoţiei poetice şi originalităţii limbii, valori pe care pusese un foarte mare preţ, la vremea sa, şi Titu Maiorescu.

Mai mult decât atât, Daniel DUMITRU, în Grădinile suspendate, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp.

187-192, aduce în discuţie înseşi ideile exprimate de Macedonski în 1880, când poetul „voia, ca şi Verlaine, să apropie poezia de muzică (...) şi refuza discursivitatea,

elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi”. Mai târziu însă considera că nuanţa, imaginea şi muzica de care vorbea Verlaine în Art poetique sunt subordonate sincerităţii şi entuziasmului, singurele decisive în materie de poezie”.

– George Coşbuc (n.20 sept. 1866):

54

Liviu REBREANU aduce în lumină sinceritatea totală a lui Coşbuc: „Răsturnătorul Coşbuc a fost un blând şi un timid. (...) Răsturnarea a făcut-o fără să vrea.

N-a adus teorii noi. S-a adus doar pe sine însuşi, şi-a dat sufletul său întreg. Printre cei prefăcuţi şi sleiţi, el n-a vrut să pară decât ceea ce era. De aceea a fost mare. De aceea va rămâne mare”. Dar Rebreanu merge şi mai departe, cu o sublimă remarcă: „Fiindcă a fost un singuratec, n-a făcut şcoală. A făcut, însă, mai mult: a

răsturnat şcolile. Era atât de personal, încât imitatorii nu-l puteau apropia. Cel mult forma puteau s-o nimerească. Poezia lui, însă, e poezia sufletului, izvorâtă din suflet şi vibrând în suflete. Şi aceasta nu se poate contraface”. (George Coşbuc, în „Lumina”, II, nr.251, 14 mai 1918.) Într-o exegeză amplă şi cuceritoare a poeziei lui Coşbuc, atât ca fineţe a observaţiilor şi ca desfăşurare a ideilor, cât şi ca modalitate de exprimare, extrăgând şi studiind cu atenţie, spre exemplificare, strofe din anumite poezii ale lui Coşbuc, Vladimir STREINU arată cât se poate de clar că ori de câte ori exagerează prozodic, poetul pierde mult la capitolul „imagine, emoţie şi încântare”, Este vorba de „Fire de tort” de G.Coşbuc, în „Convorbiri literare”, 1896, unde criticul subliniază faptul că „simţindu-i lipsa de invenţie (a lui Coşbuc – n.s.), am găsi întemeiată constatarea, de acum peste patruzeci şi doi de ani, a lui D. Evolceanu, care îşi îngăduia, ca admirator militant al poetului, să-i atragă luarea aminte asupra afectării în cochetăria rurală”, asupra unui oarecare „manierism rustic”, ca şi asupra sărăciei fondului de idei şi sentimente”. În stilu-i încântător cu care ne-a obişnuit, Vladimir Streinu găseşte şi cu ocazia altor studii critice că „în comparaţie cu numărul limitat de motive, faţă

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

de quasiabsenţa invenţiunii epice, tehnica versificaţiei este copleşitoare. Bogăţia ritmurilor, raritatea, felurimea şi perfecţiunea lor fac din Coşbuc un poet unic la noi.

Examinarea mai de aproape a înzestrării lui tehnice e foarte interesantă. Căci de la început ne surprinde un lucru destul de curios. Deşi ajungem repede la convingerea că plăcerea artistică, citindu-l, ne vine mai ales de la virtutea formală a poetului, versurile la cea dintâi privire ni se arată numai corecte; sunt bine numărate, defilează ordonat, rimează plin. Dar înţelegem că dacă regularitatea place, nu încântă. Mai mult încă: versul lui Coşbuc e fără reliefuri deosebite, fără prea numeroase şi remarcabile imagini pentru ochi; un limbaj nud, propriu, prozaistic îl compune” (George Coşbuc, în volumul Clasicii noştri, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1943, p. 245-266). Ca o concluzie, Streinu arată spre finalul acestei lucrări: „Convingerea noastră este că tehnica versificaţiei, văzută ca supremă vocaţie a poetului, îi înglobează epicismul” şi că „Coşbuc nu e poet liric, se înţelege”.

Fără a contesta pertinentele observaţii ale lui Vladimir Streinu, Ion DODU BĂLAN descoperă, la fel de pertinent, că meritul cel mai de seamă al poeziei lui Coşbuc este „autenticitatea, datorită legăturii indestructibile cu viaţa poporului, tradiţiile şi trecutul său istoric, cu aspiraţiile celor obidiţi şi cu natura în sensul ei cel mai profund şi mai complex” (George Coşbuc, un moment nou în evoluţia poeziei româneşti, în „Limbă şi literatură”, 1966, nr.11). Iar atunci când se apleacă asupra poeziilor de inspiraţie istorică ale lui George Coşbuc, criticul Teodor VÂRGOLICI arată că „Istoria românilor este evocată în coordonatele ei esenţiale, de largă rezonanţă şi semnificaţie patriotică.

Poeziile nu sunt simple transpuneri ale unor momente şi episoade din trecut, ci se disting în primul rând prin mesajul pe care-l transmit” (Sentimentul istoriei în lirica lui George Coşbuc, în „Ramuri”, IX, nr.2 (92), 15 februarie 1972).

– Tudor Arghezi (n.21 mai 1880): Spre deosebire de Macedonski, Arghezi a fost apreciat de critică, încă din timpul vieţii sale, pentru faptul că a aşezat la loc de frunte ideea, emoţia, sensibilitatea, lăsând mai la urmă, fără însă a le neglija, figurile de stil şi regulile prozodiei: „Fireşte, numai prin efortul acesta de alăturare proaspătă a cuvintelor, ideea scânteie în creştere, ca mercurul în termometru. De aici, plăsmuire

abstractă, imaginea: raport pur, a două elemente cât mai depăratate (sau cât mai apropiate) între ele. De aici, poemul construit integral, inaccesibil oficialităţii” [I. VORONCA, „Tudor Arghezi – fierar al cuvântului”, Integral, I, nr.3, 1925; reprodus în Gabriela Omăt, Modernismul literar românesc în date (1880-2000) şi texte (1880-1954), Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008, pp.439-440] „Se poate ca filosofia liricii argheziene să nu fie

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

55

intelectualistă, să nu-şi îngheţe emoţiile în compoziţii savante ca preparatele anatomice” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Tudor Arghezi, 1937; reprodus în Pompiliu Constantinescu, Scrieri, ediţie îngrijită de Constanţa Constantinescu, prefaţă de Victor Felea, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp.132-133) „În totul, o atitudine dârză, emancipată de contingenţe, un gust al riscului, o afirmaţie a supremaţiei ideii, o conştiinţă de sine învăluită în demnitate profesională...” (E. LOVINESCU, Istoria literaturii române contemporane 1900 – 1937, Editura Librăriei Socec&Co, S.A., Bucureşti, 1937, pp. 160-168) „Într-o vreme când curentul provocat de d-l Iorga se epuizase, d-l Arghezi, cu aceleaşi mijloace de sensibilitate, aducea nou ideea de libertate în artă, unită cu cultul aproape mistic al ei, şi încrederea în dreptul

de îndemânare expresivă se transformă în neglijenţă sau licenţă intenţionată, voită. Se teoretizează astfel într-o voinţă preconcepută ca să se justifice o insuficienţă. Totuşi, efectul final ne apare puternic, în afară şi pe deasupra acestor stîngăcii şi parcă tocmai din cauza lor. Din toată producţia literară a d-lui Arghezi reiese aceeaşi impresie: o mare energie sufletească lipsită de facilitatea în exprimare. Un formidabil elan oprit un moment în desfăşurarea lui de o neputinţă de realizare”. (Mihail RALEA, „T. Arghezi”, în Perspective, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, pp.

18-37)

*NOTE:

cauzei credinţelor sale. (...) Ideea de liberare de sub formule literare înăbuşitoare şi de libertate artistică a moştenit astfel, ajungând astăzi să-l şi rezume, mărit şi pus pe singurele temelii viabile, întreg semănătorismul literar. E vorba, fireşte, de sensibilitatea iscată de el”. (N. DAVIDESCU, „Un moment literar. D-l Tudor Arghezi”, Flacăra, an.VII, nr.42, 20 octombrie 1922; reprodus în N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, 1924, ediţie şi prefaţă de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp.237-241).

56

1. În această exegeză, când am adus vorba despre „Crestomaţie”, m-am referit la lucrarea „CRESTOMAŢIE DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ pentru învăţământul preuniversitar şi universitar”, autori: Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Ieronim Tătaru; coordonatori: Zoe DumitrescuBuşulenga, Constanţa Bărboi (cu un studiu introductiv de academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura DIACON CORESI, 1993.

2.Îmi cer iertare pentru lipsa diacriticelor de limbă franceză, germană etc., lipsă cauzată de neajunsurile mijloacelor tehnice avute la îndemână.

Mihai RALEA vorbeşte de-a dreptul despre un fel de silnicie a versului la Arghezi, de căutări îndelungate şi nimerite alături, recepţie greşită a sensului unui cuvânt, ritmuri chinuite, forţate, cuvinte schimbate fără abilitate ca să iasă o rimă (între altele, de pildă, „deşti” în loc de „deget”). Continuând ideea, Ralea arată: „Câteodată lipsa Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

mediul de afaceri, după președintele care s-a aflat în fruntea țării, deși constituțional Clubul părea că acesta n-ar avea prea multe puteri, totuși conduita lui conta mult pentru reprezentanții Episodul 5 puterilor executive, legislative și După schimbarea de epocă din anul 1989, ca la judecatorești. oricare astfel de ruptură care s-a întâmplat și în alte părți Primele două mandate ale ale lumii, politica s-a schimbat, dar oamenii nu. Așa cum Președintelui Ion Iliescu, 1990în Germania, denazificarea s-a făcut cu foști naziști, în 1996, sunt caracterizate printrItalia, defascizarea s-a făcut cu foști fasciști și în un amestec de nostalgie România, decomunizarea s-a făcut cu foști comuniști. comunistă cu dorința de Din acest motiv, într-o perioadă destul de lungă, îmbogățire a noilor politicieni și asistăm la măsuri de dreapta, impuse de alinierea țării la a foștilor securiști, care își diverse politici comunitare, europene sau internaționale, disputau deja viitoarea putere luate sau aplicate cu un iz comunist evident. economică, fiind atenți să nu Oamenii, din toate categoriile sociale sau profesionale, căutau să aibă tot mai mult din ceea ce în trecut le era interzis sau foarte greu de obținut. Apare o goană după excursii în străinatate, o pornire bolnăvicioasă de a avea cât mai multe case, o dorință generală de a deține, meritat sau nu, cât mai multe diplome etc.

Nicolae Vasile

Noțiunea de om de afaceri se găsea, și ea, printre cele care fuseseră, practic, interzise în comunism și care era dorită de oricine. A fi om de afaceri era o fală pentru oricare individ care avea mulți bani, indiferent de modul prin care îi obținuse. Moșteneai o avere și, brusc, deveneai om de afaceri, đeși nu făceai nimic altceva decât să consumi agoniseala înaintașilor. supere forurile europene și euroClubul era un amalgam de indivizi care combinau atlantice, unde sperau să intre deținerea unor averi cu știința de a conduce. În limbajul într-un viitor apropiat. Nu este americanizat actual erau patroni și manageri. Unul dintre adevărată ideea că puterea ei glumea, spunând că, dacă ar fi câștigat Germania politică din acea perioadă nu ar fi dorit integrarea în Uniunea războiul, s-ar fi numit fuhreri!...

Cine au fost primii patroni?... Cei care au făcut, mai Europeană, ci din contră, și-o mult neoficial, bani, înainte de revoluție: speculanți cu dorea foarte tare, văzând în mărfuri românești care lipseau din comerțul socialist, aceasta o legitimare a sa. contrabandiști cu produse străine care nu se vindeau în Reprezentanții de la vârful țară, ciobani, medici, profesori meditatori etc. Ulterior au puterii erau conștienți de manifestată de apărut îmbogățiții din privătizări și retrocedări, o parte reținerea conducerile multor țări vestdin ele frauduloase. europene, considerându-i, pe bună dreptate, drept Perioadele postrevoluționare pot fi categorisite, din continuatori ai foștilor punctul de vedere al poziției puterii politice față de conducători comuniști. În acest ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

57

sens, inițiatorul Strategiei de la Snagov, care a condus la căreia s-a organizat o expoziție aderarea României la Uniunea Europeană, a fost națională care inventaria ce mai Președintele Ion Iliescu. este viabil în țară. Aceasta s-a Primul Prim Ministru, Petre Roman, a compensat constituit într-un forum de acuzațiile de pro-comunism cu o pregătire individuală discuții, unde Președintele Ion impecabilă, profesor universitar, bun cunoscător a mai Iliescu, Primul Ministru și aproape jumătate din membri multor limbi străine.

Totuși, afirmația dânsului că industria românească Guvernului au luat cunoștință cu realitățile momentului și au este o grămadă de fier vechi a constituit un un motiv pentru privatizările subevaluate care urmau să vină. A găsit, în final, niste măsuri legislative de redresare. avut o poziție incorectă și față de domeniul cercetare, pe Mandatul Președintelui care l-a caracterizat ca fiind unul care trebuie să dispară Emil Constantinescu, privit din că a trăit numai de pe urma Elenei Ceaușescu.

Următorii doi, Teodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu, punctul de vedere al mediului de afaceri, a fost foarte agitat. oameni cu mare experiență economică, au fost niște buni O primă prioritate a fost manageri, fără prea mare implicare politică. Au privatizarea. Deși, cantitativ, aceasta a ajuns la proporții greu de imaginat anterior, calitativ, multe au fost total inoportune.

Unele au avut ca scop cumpărarea firmelor românești de către competitorii lor externi pentru a le cuceri piață și apoi au fost închise, altele au fost luate doar pentru utilizarea terenurilor de sub ele pentru diverse proiecte imobiliare. contribuit la o relativă stabilizare a mecanismelor într-un început de economie de piață. Dacă Nicolae Văcăroiu a căutat să înscrie România, păstrând proporțiile, pe calea unor bune practici europene, Teodor Stolojan a avut câteva idei originale care i-au umbrit mandatul. Una dintre acestea, ce mai cunoscută, a fost cea referitoare la naționalizarea valutei din conturile firmelor, măsură incompatibilă cu o presupusa economie de piață către care tindeam. A doua a fost afirmația, din fericire neurmată de fapte, că cea mai bună soluție pentru cercetarea românească ar fi închiderea totală a acesteia.

58

Tocmai pentru acest domeniu, insuficient de bine cunoscut și apreciat de predecesorii săi, dar și de cei mai mulți agenți economici, cercetarea, a fost unul în care Guvernul Văcăroiu a punctat pozitiv. Astfel, în anul 1993, într-o perioadă de totală degringoladă, a inițiat o dezbatere cu factorii implicați ai domeniului în urma

Referitor la politica monetară, în timpul Guvernului Ciorbea a avut loc cea mai mare devalorizare din această perioadă, s-a ajuns la inflație de peste 150%.

Alex se implicase mult în promovarea pe piața internațională a firmei pe care o conducea, văzând în aceasta singura soluție de existență viitoare. După ce, ani la rând, a avut printre puținele standuri la Târgul Internațional de la Hanovra, cel mai mare din lume, în domeniul industrial, ajunsese să aibă niște relații apropiate cu cei de acolo, luând în discuție chiar ideea ca România să fie

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

țara invitată, care însemna foarte mult în nivelul impactului de promovare, dar implica și un angajament financiar mai ridicat, precum și prezența Primului Ministru la festivitatea de deschidere, alături de Cancelarul Germaniei. Reușise să aibă o discuție cu Victor Ciorbea, a cărui singură reacție a fost că este bucuros că mai există un român care crede că el va mai fi Prim Ministru peste cam două luni, când urma să se deschidă târgul respectiv. Într-adevăr, peste vreo două săptamâni de la acea discuție, acesta a fost schimbat din poziția de șef al Guvernului.

Povestea de campanie electorală, cu cei 15 000 de specialiști, s-a constatat a fi doar o... poveste. Nu de puține ori, am observat că, la diverse ieșiri publice, după ce un consilier aducea un material pregătit inițial, pe care îl punea pe pupitru, Președintele Emil Constantinescu scotea un bilețel din buzunar, pe care-l citea neglijând total punctul de vedere elaborat de către consilierii săi.

Alexandru Herlea, unde, în calitate de președinte al Organismului Național de Standardizare, alături de omologul său de la Organismul Național de Acreditare, erau singurii membri neguvernamentali.

Primul președinte al Delegației Europene în negociere, o doamnă din Suedia, a renunțat după o tentativă de a participa personal la împărțirea unui fond între câteva zeci de organizații ale rromilor. I se ceruse inițial să nu participe că, din experiențe anterioare, astfel de evenimente

Un total paralelism al Președintelui Emil Constantinescu față de mediu de afaceri, Alex avea să-l constate când l-a însoțit pe acesta într-o vizită oficială în Germania.

Era pe la sfârșitul anului, după 15 decembrie, când majoritatea oamenilor de afaceri importanți din cea mai puternică țară a Europei se alflă, an de an, în țările calde. Și totuși, sala mare a Camerei Federale de Comerț de la Bonn era plină de afaceriști germani care comentau negativ alegerea datei acestei vizite. A urmat cuvântul președintelui român, în limba engleză, deși i se adusese la cunoștință că există traducere simultană. Însă cea mai nepotrivită situație a fost când, în cadrul discursului oficial, a început să-i compare pe nemți cu japonezii, în defavoarea celor care îi erau gazdă, moment în care au fost multe comentarii printre cei din sală. Și, ca și cum nu fusese de ajuns pentru acea zi, a urmat protocolul final, pregătit de Ambasada României, care a pus în comun tratațiile pentru șoferi și autorități.

La intrarea în sală a oficialităților, mesele erau goale. Cei ce fuseseră acolo în timpul derulării întâlnirii oficiale consumaseră deja totul. Și acolo, Președintele neglijase materialul pregătit de consilieri, vorbind liber!... S-a văzut cum!...

Clubul era puternic implicat în activitățile de pregătire a aderării țării la Uniunea Europeană. Alex venea după o experiență importantă în cadrul Comisiei de Integrare Europeană, condusă de către ministrul ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

se termină rău. Nu a ascultat sfatul, reluând, a nu știu câta oară, neîncrederea în partea română. În final, nu mai găsea ușa de ieșire a sălii!... Există un Dumnezeu al românilor!... Cu acea doamnă la conducerea negocierilor, cred că acestea nu se terminau nici până astăzi.

A urmat un italian, care era mai pe stilul românilor.

Când, după Consiliul European de la Copenhaga, România a intrat în faza negocierii efective a dosarelor, Cubul, ca organizator al Alianței pentru Dezvoltare Economică a 59

României (ADER), a intensificat acțiunile pregătitoare.

Multe lucruri nu erau înțelese corect nici măcar de participanții la acele discuții, situate la nivelul de vârf al unor instituții specializate. Impedimentul principal consta în schimbarea punctului de vedere de la nivelul național la cel al Uniunii Europene, în cazul aderării, iar românii nu sunt, încă, pregătiți pentru acceptarea pierderii unor atribuții naționale în favoarea celor europene. Și Alex avea unele reminiscențe naționaliste, unele în afara logicii, mai ales în ceea ce privește problema proprietății și prețurilor resurselor naturale. A învățat multe dintro discuție cu ambasadorul Danemarcei la București, din acea perioadă, profesor de economie:

este mai mare ca cel european și produsele din Polonia, Grecia etc. vă vor invada piața.

– Iar nu este corect!...

– Măi oameni buni, voi vreți să intrați în Uniunea Europeană, atunci va trebui să vă adaptați regulilor acesteia.

Iată, vă mai dau un exemplu. Să presupunem că fiul dumneavoastră va avea, la un moment dat, trei case identice: una construită de el, din munca lui, alta moștenită de la voi, părintii lui, și alta de la socri. El a – Domnilor, este vizibil, din acest proces de simțit sacrificiile construirii negociere, că dumneavoastră nu înțelegeți diferența acesteia doar pentru una, pe celelalte le-a primit pur și simplu. Dacă va voi să le vândă, să se mute de tot în altă țară, cu ce preț le va vinde?... Va vinde cu prețuri diferite, proporționale cu eforturile facute de el?... Nu!... Le va vinde pe toate cu același preț, cel al pieții din acel moment!...

Evident că profitul va fi diferit pe cele trei case!...

dintre prețul unor produse și servicii în România, înainte de aderare, și ce se va întâmpla după aderare.

– Domnule ambasador, prețul este ceva legat de costuri, care, înainte și după aderare, sunt tot acelea, comentă cineva din sală.

– Da, dar după aderare va trebui să acceptați niște prețuri bazate pe costurile de la nivelul Uniunii. Dacă prețul vostru intern este mai mic, foarte bine, veți vinde la prețul european și veți face un profit mai mare. Ce este rău în asta?... Așa cum este la gazele naturale!...

În cazul cu gazele, faptul că România dispune de rezerve proprii o va ajuta să obțină niște profituri mai mari, dar nu să vândă la un alt preț, pe piața internă. Ce va face cu acel profit, este alta treabă, face parte din altă legislație. De exemplu, va putea să suporte niște ajutoare pentru persoanele sărace care nu pot suporta noul preț, cel de după aderare.

– Păi este rău, că noi, care avem gaze naturale, vrem să le vindem cetățenilor noștri mai ieftin decât străinilor!...

– Nu este corect!... Trebuie să vindeți la toți cu același preț, cel european. Mai rău va fi la mere și cartofi, în general la produsele agricole, unde prețul vostru intern 60 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

umor

Puiu Răducan

Yaha călare pe dădă (Pamflete-n zeamă de cucută și zaț de mătrăgună)

Cum adică Yaya, el?

Trebuie să intre-n rându-l lumii noastre, să-l cheme Dădă.

Yaya este tribul care ne conduce și ca să conduci, tre să ai neapărat ceva penal pe domnia ta…

I II Bătrânul Yaya își așează meticulos tutun în amestec A fost, a fost… și mai este… cu mătasea porumbului pe frântura de ziar vechi.

Literele, la fel de bătrâne și ele, de-abia-și văd ochii A fost și este un ținut blestemat, de mii de ani blestemat, un ținut, printre petele de untură ale viitoarei țigări.

Mintea i se plimbă ca vodă prin labirintul zilelor un stat, statul Yaya. Ca să existe, rămase din an. Când se plictisește trage luna de coadă să ființeze ca stat, trebuia să aibe și are, un popor al său, poporul până ce-o aude că scoate un muuuuu… grațios.

Pescărușii într-un gri murdar împrumutat de la orașul care-i găzduiește fără viză de flotant, trag valuri albe la mal în timp ce cântă duios merry christmas năpădiți de fericiri virtuale.

Muntele… și-a tras o pălărie de nori afurisiți și pufăie spre șesuri brumă, ploaie, zăpadă, grindină – ce vrea el, ce vor mușchii lui. La munte plouă cu ouă de paște… Paștele tot plimbându-se pe cerul într-o dungă, tot țâștind din Carul mic în Carul mare, dar și invers, și-a agățat ouăle de spicul muntelui bătrân. Acolo le-a și lăsat.

Pentru păsări în special, dar a pus la fiecare bărbat câte două. Ba nu! La majoritatea lor, dar… niște dezechilibre tot au mai rămas… s-au procedat… S-au mai găsit nește Dădă. Lupte milenare s-au purtat (h)unii care să ia trei, astfel… rămânând mulți numai cu între statul Yaya și poporul său câte unul…

Dădă. Atât a dușmănit, a furat, a De-aia umblă vorba prin Orașul gri precum că mințit, a umilit, a hăcuit Yaya pe sunt… specimene ciudate care au trei ouă. Nu știi dacă de Dădă încât acesta din urmă s-a îndobitocit complet. Total. acești oameni trebuie să te apropii sau să fugi.

Hăituit de vânturi roșii din răsăritul sălbatic Yaya s-a înălțat pe culmi de civilizație și progress, în timp ce Dădă și-a pierdut (ce-i mai grav), substanța cenușie din dupăceafa obiectului S-a modernizat.

Nevrând să-și schimbe ce se sprijină pe gât.

Acest nemernic de Dădă a orientațiunea bătrână, moș Yaya suferă. A fost deseori lăsat propriul Yaya să-i distrugă chemat la ordin și la ordine să-și schimbe numele. tot. Un pic mai are și-și distruge 61 În ținutul meu gri, se circulă pe culoarea roșie a semafoarelor agățate-n stâlpi miliardari. Politicul umblăn cizmulițe roșii spre mirarea bătrânului Yaya ieșit din temnițe roșii. Pe vremea lui totul era roșu. Acum este tot roșu… de gri. A-mbătrânit și el, roșul. A-mbătrânit, dar poartă aceeași pălărie.

ANUL V, serie nouă, nr. 3 (38), 2018

identitatea. Da, Dădă își va distruge identitatea. L-a pus Poporul Dădă a devenit hoțul de Yaya să se-mpartă pe grupuri, grupulețe să se astfel ciumat, fug de el toate provoace între ele, să se lupte unele împotriva celorlalte, popoarele și dacă toate acestea îi spre marea satisfacție a Yaya-ului baro(n)enorocit. vor binele, el tot la Yaya suge.

Cresc taxe, impozite, furturi pe cârca sărmanului Cerul s-a îndepărtat, Dădă mai rău ca pălămida-n călduri pe lanuri cerealiere… Dumnezeu de frică a fugit, iar acesta, poporul Dădă, bine ras pe creieri, alege și cu poporul Dădă exultă-n prostia sa morții trufandale latifundiar-licheliste. că nimeni și nimic nu-l va Orgiile Yaya-iste nu mai contenesc. Yaya-iștii își întrerupe din pupincurismu-i aduc copii, mamele, amantele, tot ce se poate aduce mai multimilenar. de-ai lor în călimara roșie de unde răstoarnă apoi acid Sărman, sărac, cu burta pentru hrană și frecții Dădă-iștilor anesteziați de ciuma lipită de șira spinării (ne)dreaptă voltaică. se târăște șerpește, miriapodic, spre haznaua Stă Dumnezeu pe buza cerului într-o dungă, nevertebrat, privește, se miră, se-nchină și-o ia la fugă. Nu știe prin ce dispariției.

Contagioasa-i prostie de-o imensitate incomnsurabilă, este direct proporționlă cu mândria.

Da. Mândru de prost ori prost de mândru.

Oricum, Dumnezeu fuge.

minune diavolul a strecurat atâta prostie (Ce prostie, prostia-i parfum!) în ceea ce poartă ca să nu-l plouă-n gât amărâtul Dădă.

Nici dracu, nici Dumnezeu n-au văzut o prostie, o nemernicie mai mare ca la acest popor Dădă. Indiferent ce i se întâmplă el… Dădă-iește, dăruiește și votează…

Yaya.

Și dacă maestrul Stana a zis-o, să fie!: „Oportuniștii sunt o specie ciudată de jivine: sunt bipezi din accident genetic, au coloană vertebrală spongioasă fiindcă se trag din moluște, seamănă foarte mult cu umanoizii la exterior doar pentru că au două picioare, se deosebesc de găini pentru că n-au pene, au sânge cald doar pentru ai lor, zoologia i-a încadrat în specia paraziți, și au simțurile atât de atrofiate încât nu deosebesc alimentele de fecale.”

Ajuns pe culmea sărăciei, a luciei sărăcii, dar și pe ultimile rânduri în ierarhia mondială, poporul Dădă este Și iară Dumnezeu… fuge… mândru și mai ales orgolios, fleașcă de orgolios, de fuge… fuge… statutul său, de conducătorul său, statul Yaya.

Votează supus! Deși cu minte săracă, sărmană, atât cât mai este (doar ca să știe să se întoarcă acasă de la vot), nici măcar nu și-o ia cu el. Măcar în perioada votaroidă.

62

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

III Falsa pace domnește în ținutul Yaya, unde bătrânul își aprinde pipa… Of, Doamne, nu pipa păcii! Filistinii yaya-iști din fruntea obștei blestemate, în posturi de regulatoriști feroce pun tunurile pe regulații dădăiști, tratându-i ca pe niște aprozariști asiatici cărora le dictezi și primești supunere totală.

Starea lucrurilor ținutului blestemat este un continuu tangaj pe axa YAYA.

Ultimul este anomia absolută la toate categoriile. Un ins ca actualul om al justiției era relativ stingher în primul guvern, normă în al doilea și figură slugarnică, limbincuristă, pupincurist-unanimă a ultimului mohican Yaya, conducător feroce cu pușcărie la bază în timpul serviciului...

În cazuri stupid de celebre, yadaiciștii, șefi ai Nu se știe dacă se poate langurosului regim satanic de fascist, yaya-ist, se transformă-n costaricaniști, belgrădiști, londoniști, coborî mai jos cu jigodismul sălbatic în „contraselecția puternic susținuți de limbincuriștii dădăi. valorilor”, a caracterelor, Poporul dădău, unicat în stăpânirea Domnului sediscursurilor, mentalităților, ncaieră cu el însuși pentru slujirea întru religie a Yahafigurilor limbincuroide. ilor. Îi limbincurează sălbatic, îi venerează-n principii „progresiste” până-n slăvi pe călăii yaya-iști. Învăluiți în meschinăria pudibondă mic-burgheză de-acum și dintotdeauna și dădăii și yaya-ii conviețuiesc stupid.

Cum femeia care ia bătaie de șapte ori pe săptămână plus în zilele cu post, dar și în cele fără și de patru ori joia, spune-n gura mare că-și iubește bărbatul cu a cărei bătaie s-a învățat și poporul dădău își iubește cu aceeași patimă pe cel care-i suge sângele.

Cu adevărat că ținutul Yaya a devenit un bantustan multilateral retardat, care cu ajutorul poporului dădău pângăresc lumea și viața.

Spre „slava” poporului Prin cabinete guvernamentale de toată jena Yaya- dădău, acesta nu mai este în iștii subjugă propriul popor, poporul dădău spre mare pericol de a fi invadat de forțe (acestuia din urmă) fudulie. Fudulia poporului dădău exterioare. este fără margini spre stupefacția tuturor popoarelor Viermele este înăuntru și ținutului lui Dumnezeu. roade.

Statul Yaya este cel mai mare hoț al poporului Și roade… și roade… și Dădă. roade…

Primul cabinet Yaya din guvernarea modernistEste viermele propriului occidentală, de când „laptele și mierea curge ne-ncetat”, popor, poporul dădău. era foarte prost, și condus de un nemernic un pic mai Și totașescu și mare decât un nimeni. Al doilea a fost și mai prost, așamaidepărtescu cașairomânescu să condus de un și mai mare nimeni și tot așa și iar așa… și- supărlumescu… nc-odată tot așa, hărăi șa… Și Dumnezeu fuge, fuge, fuge!...

ANUL V, IV, serie nouă, nr.

ANUL serie nouă, nr.3 3(38), (38),2018 2018

63

Traian Dorz

Când spui „femeia” C Câânndd ssppuuii „„ffeem meeiiaa““,, aaii ssppuuss „„m maam maa““,, șșii--aaii ssppuuss „„ssooțțiiaa““,, „„ffiiiiccaa““,, „„ssoorraa““,, șșii--aaii ssppuuss ffiiiinnțțaa cceeaa m maaii ssccuum mppăă șșii m maaii iiuubbiittăă ttuuttuurroorraa,, șșii--aaii ssppuuss iiuubbiirreeaa,, șșii ccăălldduurraa,, șșii ffrruum muusseețțeeaa ffăărrăă ccaarree aarr ffii--uunn ppuussttiiuu,, șșii--aarr ffii--oo dduurreerree,, șșii--aarr ffii--oo ttrriisstteețțee ttoott ssuubb ssooaarree..

C Cee ggooll șșii ccee ssiinngguurrăăttaattee eerraa îînn cceellee șșaassee zziillee ccâânndd nnuu eerraa îînn rraaii ffeem meeiiaa ppee ttooaattee lluum miinnâânndduu--ii--llee,, iiaarr ccâânndd aa ffoosstt ffăăccuuttăă dduullccee,, ccaa ddiinnttrr--uunn vviiss,, ccaa ddiinnttrr--oo rraannăă,, ccee m miinnuunnaattăă îînnttrreeggiirree llee--aa ddaatt ffiiiinnțțaa ddiiaaffaannăă..

EE--aaddeevvăărraatt ccăă pprriinn ffeem meeiiee aa m maaii vveenniitt șșii îînnttrriissttaarreeaa,, ddaarr ffăărrăă eeaa nn--aarr ffii vviiaațțaa șșii nn--aarr ffii bbiinneeccuuvvâânnttaarreeaa,, nn--aarr ffii ccâânnttaarreeaa,, nniiccii ssăărruuttuull,, nniiccii ddoorr ssaauu llaaccrriim măă ssuubb sstteellee șșii ccee--aarr ffii lluum meeaa ffăărrăă--aacceesstteeaa șșii ccee--aarr ffii vviiaațțaa ffăărrăă eellee??

SSăă--LL bbiinneeccuuvvâânntteezzii ppee D Doom mnnuull șșii m muullțțuum meeșșttee--II cc--aa ffăăccuutt--oo iiaarr ffaațțaa m maam meeii șșii--aa ssooțțiieeii aaddiiee--oo dduullccee șșii ssăărruutt--oo ppee ffrruunntteeaa ssoorreeii șșii--aa ffeettiițțeeii,, ffăă sseem mnnuull bbiinneeccuuvvâânnttăărriiii ccuu m mâânnggââiieerreeaa cceeaa m maaii ssffâânnttăă aa bbuuccuurriieeii șșii--aa ccâânnttăărriiii..

N N--oo îînnttrriissttaațții,, ccii m mâânnggââiiaațții--oo șșii aajjuuttaațții--oo ccuu iiuubbiirree ssăă--șșii dduuccăă ssaarrcciinnaa șșii ccrruucceeaa ffrruum mooss șșii eeaa sspprree m mâânnttuuiirree ccăăccii ccâânndd eeaa ppllâânnggee ttooaattee,, ttooaattee ssuunntt cchhiinnuuiittee șșii--nnttrriissttaattee iiaarr ccâânndd zzââm mbbeeșșttee eeaa,, ccee ccâânntteecc șșii ccee lluum miinnăă vviinnee--nn ttooaattee.. ...... FFiiii bbiinneeccuuvvâânnttaattăă dduullccee șșii ssccuum mppăă m maam măă șșii ssooțțiiee șșii ssoorraa șșii ffeettiițțaa nnooaassttrrăă,, ffiițții ffeerriicciittee ppee vveecciiee ccuu llaaccrriim mii ssăărruuttăăm m oobbrraajjiiii șșii oocchhiiii vvooșșttrrii--nn ssăărrbbăăttooaarree șșii--nnttrreeaaggaa ddrraaggoossttee nnee--oo ppuunneem m ppee--aall vvoossttrruu ssuufflleett ccaa oo ffllooaarree..

AMIN

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură