Revista Cronos nr. 6 (41), iunie 2018 by Ioan Muntean

EDITORIAL 3 NICOLAE VASILE 3 Iunie. Copiii, cel mai important liant al societăţii 3 ESEU 5 ION IONESCU-BUCOVU 5 Mateiu I. Caragiale – romancier 5 FLORIN T. ROMAN 8 România mea personală – partea 3/5 8 POEZIE 12 VICTOR RUSU 12 De Unire 12 Vulnerabilitate absolută 12 Rondelul desprinderii 12 AGAFIA DRAGAN 13 Se luminează ochii a noapte, mamă! 13 La cumpăna dintre secunde 13 Quantum satis 13 GABRIELA MIMI BOROIANU 14 Perdanţi 14 Aprindeți felinarele gândirii! 14 Ne stingem în lumină 14 LENUȘ LUNGU 15 Te caut 15 Iubite 15 Visez 15 Mă dizolv 15 MARIA CĂLINESCU 16 Când te va atinge... 16 Învaţă-mă 16 VICTORIA SEIMEANU 17 Luna de miere 17 Eu, mănușa... 17 Setea de tine 17 Cântec de dor 17 EUGEN DULBABA 18 Enumerare incompletă 18 Pentru echilibru 18 Învăţătura exemplului cel rău 18 ANIŞOARA IORDACHE 19 iscoditoare gânduri 19 trezorierul 19 CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ 20 Viaţa mea 20 Lume-ntoarsă 20 Îndemn 20 CAFENEAUA CU PENIŢE 21 DAN LUPESCU 21 MARIN SORESCU – punţi spre nemurire (1) 21 PROZĂ 28 SILVIA GIURGIU 28 Tăceri asasine 28 DEBUT 33 ANA BLURR 33 Secretul planetelor gemene 33 FORUM CRONOPEDIAN 40 ȘTEFAN LUCIAN MUREȘANU 40 Specific naţional și sens al tradiţiei în basmul popular cules de Mihai Eminescu 40 CARTEA DIN SERTAR 45 MARIA GIURGIU 45 Bastarzii -continuare(2) 45 PAGINA MEMBRULUI 50 NICOLETA MIJA 50 Gânduri pentru un nou început 50 Ploaie de vară 50 Caseta verii 51 TRADUCERI 52 NICU DOFTOREANU 52 Tangoul bătrâneţii 52 Old age tango 53 EXCLUSIVITATE 54 PAUL ROTARU 54 Rigor mortis 54 PROZĂ SCURTĂ 58 DORINA POP 58 Biletul de papagal 58 LECTURI ÎN FOILETON 60 NICOLAE VASILE 60 Citadela perpetuă 60 COPERTA 4 - ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED. LENUŞ LUNGU 64 Suflet la ţărm de mare 64 Vise pictate 64 Morgana 64

Nichita Stănescu

Cireşar Nimeni nu ne crede dacă sărutăm pasărea în zbor, iarba înverzind. Noi suntem un fel de martori ai adolescenței ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea flămândule! Nimeni nu ne spune: însetatule! Curge primăvara pe sub fluturi, visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos, cade-mi tu în gura mea căscată roșie cireașă dintr-un chiparos, zână inventată!

2 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

editorial 3-4

Nicolae Vasile

Iunie. Copiii, cel mai important liant al societăţii

caută să aspectele amestece lor, cum curent.

fie prezentă în toate vieții acestora, să se permanent în sufletul se spune în limbajul

Tatăl are un comportament deist, se bucură, Luna iunie începe cu Ziua Copilului. Denumirea evident, de apariția copiilor săi, latină, Iunius, vine de la zeița romană Iuno, soția lui acceptă și ei filozofia finalist Jupiter și protectoarea femeilor măritate. Sensul este transcedentală asupra venirii foarte clar!... Numele popular românesc este Cireșar, acestora pe lume, dar de aici despre care a scris Nichita Stănescu în poezia cu același încolo au o poziție diferită de a nume, iar despre nopțile acestei luni, ca de altfel despre nopțile tuturor celorlalte, a scris Alexandru Macedonski, în poezia Noapte de Iunie. Copilul este rezultatul existenței și împreunării a două entități biologice, mama și tatăl. Familia, ca legătura dintre ele, de natură divină, ne place să credem la început, care devine, după un timp, mai mult o legătură contractuală, reprezintă o celulă esențială în rețeaua socio-economică globală. Această celulă îi bucură pe unii, pentru că stă la baza unei întregi construcții tradiționale de popoare și națiuni care compun omenirea, așa cum există ea în prezent. Într-o lume care, prin dezvoltarea fără precedent a transporturilor și comunicațiilor, tinde să devină un „sat mai mare”, fenomen denumit științific globalizare, sunt unii care gândesc la o structură unică, un fel de guvern mondial etc. Evident că cei care gândesc la așa ceva au în vedere ca această viitoare structură să fie condusă de ei, că doar nu fac aceste eforturi fără a avea și niște interese. Ideea nu este nouă, are chiar câteva sute de ani vechime, dar suportul tehnic, logistic nu a fost suficient de dezvoltat pentru a fi pusă în operă. Pare, însă, că situația devine tot mai favorabilă reluării inițiativelor de aplicare.

mamei. Și tații fac tot posibilul să nu le lipsească nimic urmașilor, dar nu sunt atât de prezenți în intimitatea lor, precum mama, fără ca acesta să însemne o mai slabă afecțiune față de ei. Îi urmărește mai de Analizând filozofic problema, constatăm că mama la distanță. Sunt specii de are un comportament teist, atât asupra copiilor săi, dar animale unde masculul nu mai și asupra a tot ce există în jurul său. Nu cred că există o are niciun rol după procreare, mamă care să nu accepte filozofia finalist transcedentală existând cazuri în care femela referitoare la copii săi, adică ideea că aceștia i-au fost chiar omoară masculul. dați de Dumnezeu, dar nu se mulțumește cu atât, ci ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

Marele filozof danez Søren Aabye Kierkegaard, considerat părintele existențialismului, a introdus ideea că prin căsătorie, după un timp, se pierde idealitatea relației dintre soți, aceasta tranferându-se asupra copiilor. Situația aceasta nu poate fi considerată drept un punct slab din punct de vederea al solidității structurii sociale, în cazul familiilor care au copii, dar nu același lucru se poate spune pentru familiile fără copii. Deci, chiar acceptând ideea lui Kierkegaard, coeziunea socială se menține prin intermediul copiilor.

Lumina venită de la ecranele telefoanelor mobile, la defilarea în plină noapte, nu este doar o figură de stil. Viitorul organizatoric al omenirii se va decide în lupta dintre sentimente și tehnologie, doar că s-a ajuns acolo încât și sentimentele pot fi influențate, la rândul lor, cu ajutorul emoțiilor create prin tehnologie, iar lupta devine inegală.

Cum mamele și tații au la rândul lor mame, iar copiii vor avea la rândul lor copii, se crează un lanț social Vom ajunge vreodată o foarte puternic, bazat în principal pe panteismul matern, populație globală cu indivizi probabil de aici venind și noțiunea de limbă maternă. Limba unui popor este deasemenea un mijloc de fără mamă, fără tată, fară familii, vorbind o singură limbă, cea de calculator?... Am văzut cândva un film, unde niște extratereștrii ocupaseră Pământul și nu se găsea nicio armă eficace împotriva lor, până când un puștan răzvrătit a dat toate instrumentele muzicale, pe care le avea la dispoziție, la maxim și a constatat că toți monștri din rezistență, religia are rolul său în acest mecanism, fiind jur cădeau secerați de ritmurile un instrument foarte puternic în întărirea lanțului muzicii. menționat mai sus. În muzică, forma de Mijloacele care pot fi folosite de adepții mișcării globaliste, în acest context, sunt: diminuarea numărului de familii, slăbirea relațiilor familiale, în special prin reducerea influenței materne, creșterea ponderii familiilor fără copii și scăderea relativă a populației religioase.

comunicare, reprezentată de notele muzicale, este deja globalizată și, totuși, aspectele tradiționale, diferite de la nație, la nație s-au păstrat, pentru că acestea vin din suflet, limbajul doar forma de Suportul logistic care să compenseze posibilele fiind destructurări de mai sus este oferit de tehnologie prin externalizare!... Oare, exemplul enorma capacitate și flexibilitate a rețelelor de dat de muzică să ne dea o socializare, accesibile plenar la nivel de telefon mobil, iar speranță!!!???... suportul logic este bazat pe evoluția uimitoare de la logica binară la logica fuzzy. 4 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

eseu 7-12 cronologie

Ion Ionescu-Bucovu

Mateiu I. Caragiale – romancier Am recitit de curând romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea Veche” și am redescoperit o proză proaspătă cu valențe nebănuite, care mi-au scăpat la prima lectură. Mă gândeam apoi la soarta scriitorului, nedorită de tatăl Caragiale care zicea că „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am –să mă ferească Dumnezeu! – pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atâta, l-aș învăța să prinză câini cu lațul. Hengher, da! da’ literat, nu!” Și cum niciodată nu iese așa cum doresc părinții, cei doi fii ai lui Caragiale, Luca și Mateiu, tocmai de literatură au avut parte. Primul și-a frânt existența de timpuriu și a rămas la faza încercărilor, cel de al doilea a reușit greu să cristalizeze o operă unică, investită cu incontestabile și remarcabile virtuți artistice, care i-a asigurat un loc pe veci în rândul literaturii. Pe cât de singulară a fost opera sa, pe atât de ciudat a fost destinul său uman, în jurul căruia s-au țesut și se țes valuri de legende. S-a născut în București la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al dramaturgului, fapt ce va provoca mai târziu, grave complexe de inferioritate și o zbatere continuă, aproape disperată de a-și depăși condiția de bastard, pentru a o înlocui cu o iluzorie descendență nobiliară. Caragiale l-a iubit și l-a luat el în întreținere, căutând să-i facă un viitor cât mai bun. Îl înscrie la colegiu, distingându-se printr-o excelentă pregătire școlară, mai ales la istorie, devenind pasionat pentru heraldică. În 1904 Caragiale se autoexilează la Berlin unde îl ia și pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la drept. De aici înainte viața lui urmează alte căi. La Berlin Mateiu urmărește viața nobilimii germane, pe care o imită, comportânduse cu aere aristocratice. Văzând acest lucru, Caragiale tatăl îl expediază în țară, rugând-o pe sora lui, Lenci, să-l supravegheze. Are o tentativă de a se înscrie la școala de ofițeri, respins însă la admitere, se încrie la facultatea de drept, spre satisfacția tatălui. „Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu mă mai îndublecam să purced orată.”–își va reaminti el mai târziu despre acestă perioadă. Studiile juridice sunt întrerupte, iar licența de domeniul amăgirii, spre surprinderea și dezamăgirea tatălui. Mateiu scrie poezii pe care le publică cu ajutorul tatălui care îl apostrofează pe Topârceanu încercând să se

îndoiască de poeziile lui: „Da’ cine ești tu mă… să-mi dai mie lecții de poezie?”– îl întreabă iritat dramaturgul. Tragedia cea mare vine pe 9 iunie 1912 când Caragiale se sfârșește la Berlin. Acum Mateiu pierde principalul său sprijin, trecând prin vicisitudini tulburătoare, tribulații morale și materiale istovitoare. Ocupă funcții destul de modeste, acordate mai mult din respect pentru cine fusese tatăl lui. Este

salvat de căsătoria cu Marica Sion în 1923, fiica poetului Gheorghe Sion, care avea o situație materială foarte bună. Acum se crede un adevărat senior pe domeniul soției și vrea să intre în diplomație, dar este refuzat discret de Titulescu. Convins că este un neînțeles, cu visurile eșuate, Mateiu I. Caragiale devine un singuratic, se claustrează în locuința sa, construindu-și un univers propriu. Solitar, trăind himeric, își făurește o emblemă de aristocrat sub deviza: cave, age, tace (ferește-te, lucrează, taci). Am trecut prin viața lui pentru faptul că existența lui s-a răsfrânt sugestiv și în operă, asigurându-i acel farmec neobișnuit și o originalitate autentică. Apariția lui în boema bucureșteană era bizară, stranie, și anacronică (vezi portretul făcut de Călinescu în a sa Istorie…). Elaborarea și publicarea „Crailor de

Curtea Veche” a cunoscut un proces îndelungat și complicat. Partea întâi, „Întâmpinarea crailor” a fost scrisă între 1916-1918, cea de a doua parte „Cele trei hagealâcuri” a fost redactată pe porțiuni și în perioade diverse: în 1918 episodul intrării lui Pașadia și Pirgu în restaurant: în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea, de către Pașadia, a timpurilor trecute. Partea a treia, „Spovedanii”, e scrisă, parțial, în 1922; spovedania lui Pantazi e terminată în 24 decembrie 1924, iar a lui Pașadia la 4 august 1926. În sfârșit, partea a patra „Asfințitul crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul a apărut în „Gândirea” între 1926-1928, iar în volum a apărut în 1929. Din păcate el nu și-a desăvârșit opera, murind la vârsta de 51 de ani la 17 ianuarie 1929. În proză Mateiu I. Caragiale își rememorează episoade din viața lui. Titlul romanului vine de la o anecdotă care circulă pe 6

acel timp, publicată și de I.L.Caragiale în „Vatra”: „Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas orașul București pustiu și fără nici un feliu de rânduială. Atunce au început a domni oameni disperați și fără căpătâi, cari se numesc în limba poporului crai. Aceștia intrând în curtea domnească, pe când Bimbașa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind acolo semnele domniei, adică tuiurile și stindardele, se preumblau cu ele pe toate ulițele orașului.” La apariție, romanul „Craii de curtea veche”, s-a bucurat de elogiile mai tuturor criticilor de la Perpessicius până la poetul Ion Barbu. Și nu este un roman propriu-zis ci mai mult o narațiune lipsită de arhitectura compozițională a unui roman. Episoadele nu au o evoluție liniară ci una contorsionată, întreruptă cu reveniri și divagații, pendulând între real și ireal. George Călinescu arată că aici întâlnim „o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, o mișcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăiește pe deasupra păgânilor.” Aici avem pasaje cu portretizare monografică și cu spovedanii, cu aprecieri ale autorului. Scriitorul participă la expedițiile nocturne ale crailor la birtul din Covaci, îi descrie, face un scurt istoric al bisericii Curtea Veche, după care urmează spovedania Penei Corcodușa, apoi arată cum i-a cunoscut pe crai, călătoriile lui

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

imaginare cu Pantazi pe întreg globul, istorisește la el acasă. În roman se întâmplări din casa Arnotenilor, după care Pașadia întrepătrund realitatea cu visul, moare și Pantazi pleacă peste graniță. realizate cu ironie și sarcasm, se Cei trei crai sunt tot atâtea alte-egouri ale revarsă o armonie de ireal, de scriitorului. Toți fac parte din boema deșănțată a poezie inefabilă. Are un stil Bucureștiului. Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi propriu cu un pitoresc specific, și taverne de mahala sau în tripouri clandestine, precum îmbinând expresiile rafinate cu cel din casa Arnotenilor, unde se dedau beției, jocurilor cele argotice, de mahala, e de cărți, plăcerilor carnale și patimilor din zona stăpânit de voluptatea culorii, e melopeică, promiscuității. Pașadia și Pantazi sunt ființe paradoxale, fraza în ei se îmbină josnicia cu finețea, viciul cu virtutea, desfășurându-se în cadențe, decăderea cu demnitatea. Organizează orgii și chefuri, stilul e specific Bucureștiului cutreieră mahalalele întunecoase și speluncile, dar semiocidental și semibalcanic. întotdeauna păstrează o ținută rece, o mândrie aristocratică. Practică viciul cu demnitate, își satisfac patimile în mod lent, sunt desfrânați fără a cădea în trivialitate, beau țuică și șampanie, dar cu gesturi măsurate, pătrund în medii de corupție cu atitudini de rafinament aristocratic. Ei își presară chefurile cu visuri melodice, uneori privesc tăcuți, cu ochii rătăciți spre ținuturi îndepărtate. Pașadia este „jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreț”. El descinde „din oameni cu vază și stare”, rămânând „tot așa de măreț în vițiu ca și în virtute”. Pantazi este și el de viță nobilă: „sunt grec, și nobil, mediteranian; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în sută a șaptesprezecea tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n lat, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Pirgu este însă fundamental deosebit de cei doi. El este „lichea fără seamăn și fără pereche”, „soitar obraznic”, are „suflet de hingher și de cioclu”, e „stricat până-n măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii”. Pirgu reprezintă prezentul, Pașadia și Pantazi poezia trecutului. Simpatia scriitorului se îndreaptă către cei doi până la identitate. Prin ei autorul idolatrizează trecutul. Imaginea Bucureștiului este descrisă sodomic, trivial plin de parveniți și ignoranți, cu străzi fără caldarâm, „uliți strâmte, cu clădiri lipite una de alta”, maidane „pline de gunoaie și de mortăciuni” taverne scunde cu pământ pe jos, cu țigănci desculțe, Pena Corcoduța e beată moartă în droia de derbedei care-o acompaniau. E Bucureștiul de la porțile Orientului situat la începutul secolului al douăzecelea, unde balcanismul e ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

Pirgu are o aventură nocturnă în Moși cu „o desculță borțoasă în luna a noua”, lăudându-se că „A fost di granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea!”. Mateiu I. Caragiale prin acest roman deschide căile prozei moderne din secolul următor și rămâne un scriitor aparte în peisajul literaturii noastre. 7

Florin T. Roman

România – partea 3/5

mea

personală

totodată şi şeful guvernului, cum am arătat, fiind deci monarh cu putere absolută. Este blând cu oamenii buni, dar nemilos cu cei răi. Se sfătuieşte permanent cu duhovnicul său – un călugăr ortodox sporit, de un înalt nivel spiritual, precum odinioară Ştefan cel Mare şi Sfânt se sfătuia cu Sfântul Daniil Sihastrul.

POLITICĂ

În România mea personală există un singur partid, denumit Partidul Oamenilor Profunzi şi Oneşti din România (P.O.P.O.R.), care e de dreapta, pentru că Iisus şade în Cer de-a dreapta Tatălui, pentru că la Judecata de Apoi oile (oamenii buni) vor sta de-a dreapta, pentru că în Biblie se vorbeşte de „om drept” şi nu de „om Blazonul casei regale este stâng” şi pentru că majoritatea oamenilor sunt dreptaci. identic cu cel al Regelui Carol I Cu toate acestea, singurul partid din România mea al României, şi conţine inscripţia „NIHIL SINE DEO” (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU).

personală e şi de stânga, deoarece în fiecare biserică ortodoxă icoana Maicii Domnului este poziţionată în partea stângă a catapetesmei, deoarece în Cer Sfântul Ioan Botezătorul (cel mai mare om născut din femeie) şade în stânga Sfintei Treimi şi deoarece inima omului bate în partea stângă a corpului său. Deşi conştiinţa politică a P.O.P.O.R. este şi de dreapta şi de stânga, orientarea lui nu este nici de dreapta, nici de stânga, nici de centru-dreapta, nici de centru-stânga. Orientarea POPOR-ului este de Centru-Sus. ORGANIZARE ADMINISTRATIV-JURIDICĂ

Miniştrii şi parlamentarii României mele sunt, printre alţii, Părintele Mina Dobzeu, Părintele Rafail Noica, Părintele Tănase de la Valea Plopului, Părintele Cleopa Jurj, Tudor Gheorghe, Dan Puric, Andrei Pleşu, Dorel Vişan, Florin Piersic, Gabriel Liiceanu, Eugenia Vodă, Ion Besoiu, Florin Zamfirescu, Sorin Dumitrescu, Andrei Alui Gheorghe, Mona Pivniceru, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Boca, Părintele Galeriu, Părintele Stăniloae, Părintele Teofil Părăian, Petre Ţuţea, Valeriu Gafencu, Octavian Paler şi câţiva pensionari, muncitori şi ţărani, trecuţi prin experienţa închisorilor comuniste.

Regele (voievodul) României mele personale este un om de înaltă ţinută morală, ortodox desăvârşit şi Vă miraţi că unii dintre român adevărat. Nu are doar rol reprezentativ, ci este miniştrii şi parlamentarii

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

României mele sunt morţi? Aflaţi că sunt mult mai vii Învăţământ. Este decât maimuţoii care îşi plimbă cadavrele umflate considerat un domeniu foarte printre băncile Parlamentului României urâte. important. Profesorii, Aşadar Guvernul şi Parlamentul României mele nu învăţătorii şi educatorii au conţine lichele, mitocani, imbecili, nemernici, tâlhari, salarii decente şi este asigurată bază materială satanişti, ci este constituit din elita, nu neapărat o desfăşurării intelectuală, cât mai ales spirituală a poporului român, corespunzătoare unei activităţi didactice de aşa cum am arătat mai sus. înaltă ţinută. Constituţia României mele este Noul Testament. Clasele I – VIII sunt Imnul României mele se numeşte „Deşteaptă-te creştine” şi începe cam aşa: „Deşteaptă-te creştine/Din obligatorii. După terminarea somnul cel de moarte/În care te-adânciră/Satana şi ai clasei a VIII-a elevii care nu se lui”. Steagul ţării mele este tricolorul, care are imprimat pe partea mediană (pe fondul galben) stema Regatului României – varianta mare. Biserica Ortodoxă Română este singura biserică naţională a României mele personale. Celelalte religii şi confesiuni nu sunt interzise, dar prozelitismul este considerat o infracţiune deosebit de gravă. POLITICA INTERNĂ - Legislativ, Executiv, Justiţie. Parlamentarii, miniştrii, judecătorii, procurorii, poliţiştii, jandarmii, comisarii Gărzii Financiare şi ai Gărzii de Mediu etc. au salarii foarte mari, în raport cu importanţa şi responsabilitatea funcţiei lor, dar sunt foarte aspru pedepsiţi atunci când comit cel mai mic act de corupţie, pedepsele mergând până la închisoarea pe viaţă. În cazurile foarte grave se aplică pedeapsa cu moartea. Nu există imunitate parlamentară sau alte feluri de imunităţi, pentru că imunitatea unui demnitar trebuie să fie însăşi cinstea sa. Şi dacă „nimeni nu este mai presus de lege”, cum proclamă Constituţia, de ce ar avea reprezentaţii poporului imunitate în faţa legii, iar poporul nu?

înscriu la liceu pot alege să urmeze cursurile unei şcoli profesionale specializate (unde se vor califica în meserii ca bucătar, ospătar, brutar, măcelar, croitor, cojocar, pantofar, marochiner, Legile ţării sunt puţine, concise şi clare şi se aplică agricultor, horticultor, cu maximum de profesionalism, responsabilitate şi zootehnist, zidar, zugrav, imparţialitate. Legislaţia este stabilă în toate domeniile electrician, instalator, tâmplar, de activitate. strungar, mecanic auto, 9 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

mecanizator exploatări forestiere, etc.). În fiecare zi orele şcolare şi cursurile universitare încep cu rostirea într-un glas, cu voce tare, de către cadrele didactice şi elevi, respectiv studenţi, a rugăciunii „Tatăl nostru”. În toate clasele, amfiteatrele şi pe toate coridoarele grădiniţelor, şcolilor, liceelor, facultăţilor există, pe pereţi, icoane ortodoxe, portrete ale voievozilor şi regilor României, portrete ale marilor oameni de stat, de cultură şi de ştiinţă ai ţării noastre, steaguri tricolore, steme ale Regatului României. În programa şcolară sunt prevăzute obligatoriu, săptămânal, după cum urmează: - la Ciclul primar, deci clasele I-IV (dintr-un total de 20 de ore – 4 ore x 5 zile): 2 ore de Religie (mai precis

- la Ciclul liceal, deci clasele IX-XII (dintr-un total de 30 de ore – 6 ore x 5 zile), indiferent de profilul liceului: 2 ore de Religie (Teologie dogmatică ortodoxă, Vieţile sfinţilor, Istoria Bisericii româneşti), 3 ore de Istorie a României, o oră de Istorie universală, 2 ore de Literatura română, o oră de Literatură universală, o oră de Etnologie şi folclor românesc, o oră de Teoria muzicii, o oră de Istoria Artei (pictură, sculptură, arhitectură, teatru, film), precum şi 3 ore de Educaţie fizică şi Sport;

Copiilor de alte religii sau confesiuni decât Ortodoxia le este asigurat, prin lege, dreptul de a-şi înfiinţa instituţii de învăţământ conforme cu principiile religiei sau confesiunii lor, dacă nu aduc Catehism ortodox, sub formă de povestire), 2 ore de atingere cadrului creştin de a activităţii Limba română (se învaţă cititul şi scrisul), 2 ore de manifestare Literatura română (învăţătorul le predă şi le explică didactice. elevilor, interactiv, poveştile, basmele, legendele, Bacalaureatul presupune snoavele, fabulele, proverbele şi zicătorile româneşti), examene obligatorii, pentru toţi precum şi 2 ore de Educaţie fizică şi Sport; absolvenţii de liceu din ţară, la

- la Ciclul gimnazial, deci clasele V-VIII (dintr-un total de 25 de ore – 5 ore x 5 zile): 2 ore de Religie (Catehism ortodox aprofundat, studiu biblic), 3 ore de Istorie a României, o oră de Istorie Universală, 2 ore de Limba şi Literatura română, o oră de Literatură universală, o oră de Etnologie şi folclor românesc, o oră de Teoria muzicii, o oră de Istoria Artei (pictură, sculptură, arhitectură, teatru, film), precum şi 2 ore de Educaţie fizică şi Sport;

următoarele discipline: 1– Limba şi Literatura română; 2– Istoria României; încă 3 discipline, în funcţie de profilul liceului. Sănătate. Este considerat, de asemenea, un domeniu foarte important, unde medicii (şi ceilalţi membri

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ai personalului medical) au salarii decente şi posibilitatea legală de a primi recompense de la pacienţii trataţi, dar numai atunci când aceste recompense nu sunt cerute, ci vin ulterior tratamentului medical, ca o recunoştinţă. Recompensele sunt impozitate cu 10% iar sumele de bani obţinute din impozitare intră în bugetul alocat Ministerului Sănătăţii. Baza materială este corespunzătoare.

limitele moralităţii, sub comanda spiritului, în scopul sănătăţii şi al vitalităţii. Sunt admise şi recomandate pelerinajele şi excursiile. Se investeşte masiv în căile de comunicaţie şi se încurajează, pe toate căile, investiţiile în infrastructura - Cultură. În România mea personală este private promovată numai cultura autentică, bazată pe valorile turismului (staţiuni de odihnă, moral-creştine. „Orice operă de artă e morală” (Eugen de relaxare şi de tratament, băi, Lovinescu). „În arta autentică şi în cultură, în general, hoteluri, moteluri, campinguri, nu pot să încapă viciul, inesteticul, vulgarul, scandalosul. Arta are menirea de a purifica omul şi de al apropia de Dumnezeu, nicidecum de a-l nimici „în bezna animalităţii” (I. Al. Brătescu-Voineşti). Abaterile de la morala creştină în creaţiile din toate cele şapte arte constituie contravenţii şi sunt sancţionate ca atare, cu amendă calculată în funcţie de gravitatea abaterii. Există un Consiliu de avizare care cenzurează abaterile şi care aplică sancţiunile contravenţionale. - Agricultură. Este domeniul cel mai important al economiei României mele personale. Lucrătorii pământului şi crescătorii de animale beneficiază de foarte multe privilegii din partea statului (subvenţii, reduceri de impozite, diminuarea substanţială a importului de produse agricole, facilităţi la desfacerea de produse pe piaţa internă şi la export etc.), dar sunt obligaţi să cultive fiecare metru pătrat de pământ, cu înţelepciune şi hărnicie. Se interzice total utilizarea altor îngrăşăminte decât cele naturale. - Industrie. Întreprinderile mici şi mijlocii constituie coloana vertebrală a economiei. Beneficiază şi ele de multe facilităţi din partea statului. Impozitele sunt mici şi puţine, astfel încât să nu constituie o povară pentru activitatea lor. Este încurajată în primul rând PRODUCŢIA de orice fel, şi abia în al doilea rând comerţul. - Sport şi turism. În România mea personală sunt admise jocurile sportive relaxante, dar numai în ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

căsuţe de vacanţă, etc.) Mass-media. În România mea personală, absolut toate mijloacele de mediatizare (televiziune, internet, radio, presă scrisă) sunt sever CENZURATE (ăsta e cuvântul!) de către Biserica Ortodoxă Română.

poezie 13-18

Victor Rusu

Vulnerabilitate absolută

De Unire Se dedică admirabilului OM și POET, Nicolae Firuleasa

Ucenici la-nțelepciunea firii, Logodiți de-a pururi cu uimirea, Ne-au zidit înalt atâtea tâlcuri, Am desprins firesc ce e UNIREA.

Veacuri împietrite-n stei s-apleacă Dacă râu cu râu și-adună valul, Dor cu dor de se cunună-n vrană,

Sunt vulnerabil ca un vultur Care nu mai poate să zboare Cu o aripă ruptă, Ca un mustang Cu glezna fracturată, Ca un cerb Cu coarnele retezate De un colecționar de trofee, Ca un cocoș de munte, Când își cheamă Cu rugăciuni de iubire Găinușa, în luminișul pădurii, Ca un biet om pieritor, Când îl mistuie Rugul sfânt al iubirii

Rondelul desprinderii Înfrunzește-a doină, stins cavalul.

Brazii – ruguri verzi de depărtare –

Și te-ai desprins că frunza în furtună De creanga ce pe-azur ți-a desenat Contur de vis de seve, legănat, În freamăt lin, ce-n inimă răsună.

Înfășoară coamele furtunii Doar când prind a se numi pădure, Rădăcini unind sub poala humii.

În suflet amintirile se-adună, Ca păsările-n stoluri, pe-nserat Că te-ai desprins ca frunza în furtună De creanga ce pe-azur te-a desenat.

Apele și codrul și pământul – Acest rai al nostru românesc – Ne-au tot spus, în veac, ce e UNIREA Și în veci de veci ne-o hărăzesc. 12

Povestea de iubire o s-o spună, Ca bradul de secure sărutat, Cu semnele ascunse sub rășină, Rănile-adânci pe care le-ai lăsat Când te-ai desprins ca frunza în furtună. Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Agafia Dragan

Se luminează mamă!

într-un alt golem amețit de chemarea ascunsului.

ochii

noapte, Quantum satis

Lungă și rea, dimineața veghează trei lumânări sufocate de aștepare, miroase a toamnă coaptă și cafea amară și strugurii au putrezit pe masă, dar… ochii tăi, ochii s-au luminat a noapte! am să te închid într-o ciob de lumină, să nu mai aud corbii, bat clopote. Oprește, mamă, morții! i-auzi? prind rădăcini sau… e doar vântul, destramă urmele ce le-ai lăsat. că să pot înverzi. Desferecă, mamă, pământul! să mă înveșmânți, să te înveșmânt cu tot ce n-am în trupul tău, trăit împreună. fă, doar așa, să fiu asemeni ție, când am să-mi dau colocviu cu umbrele din spatele meu.

Există o clipă care mă pândește cântărindu-mi destinul, creierul inima dezgolite de iluzii să le întoarcă în piatră și dacă, mai rămâne ceva, quantum satis,

La cumpăna dintre secunde La cumpăna dintre secunde aud ielele cum leagănă coșciugul lumii în brațele cerului cu pântecul plin de seva cuvintelor crește trupul eternității în locul tău în locul meu nimeni cu nimeni joacă Bowling cu timpul făcut ghem până când moartea mătură cenușa dincolo de oglinzi aprinde scânteia ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

până când cocoșii unui alt răsărit desferecă obloane și toți morții refugiați în mine încetează să mai joace telegraful fără fir (neștiind că refugiul lor este subterfugiul meu) am să mă aflu dezrobită de fantasme. mie-mi ajunge o singură privire dincolo de oglinzi. 13

Gabriela Mimi Boroianu

Ce-s legănați după cum bate vântul Și care-atunci când „bunii” sunt vânduți

Perdanţi

Rămân tăcuți așa... precum mormântul.

Își țese moartea pânza în juru-acestei lumi

Trăim în țara oropsiților de soartă

Iar îngerii se pierd, cu aripile arse,

Cu spiritul strivit printre nevoi,

Tribut plătit hidoasei cu lacrimile-n pumni

Aprindeți lampaderele să poată

Când semnul neputinței ni s-a-nfierat în oase...

Să iasă din această stare de strigoi!

Și mușcă ura-n carne și sângerăm blestem

Trăim o nepăsare în fața umilirii,

Și ochii nu mai văd lumina bunătății,

Ce se strecoară-n minte ca o ceață,

Din întuneric ies fantasme și mă tem

Aprindeţi felinarele gândirii

Că suntem prizonieri în slujba „libertății”...

Să deşteptăm această nație la viață!

Ne stingem lumină

în

Blestemați ne stingem în lumină, Neiertați ne înălțăm la cer, Sumbru-i viitorul ce-o să vină Într-o lume c-un prezent mizer. Ne dezicem de cuvântul spus, Cerem aripi și ne revoltăm, Cuvântul nu-i un scut, e sabia ce taie

Vrem iertare sau o șansă-n plus

În sufletele surde urechi de elefant

Viața asta-n roz să o pictăm.

Dar surd e cel ce spatele de bună voie-ndoaie Și refuzând să vadă rămâne un „perdant”...

Așteptăm răspuns înfrigurați

Aprindeţi felinarele gândirii!

Pân' la fund bând cupa cu venin, Îngeri de păcate condamnați, Suflete-nşelate de destin...

Trăim in țara unde noaptea stăpânește Și unde cresc păcatele ca frunze-n pom,

Dac-o fi să mai cădem din cer,

Unde credința la tarabă se plătește

Ne-om lua o insulă în mare,

Și unde mai mereu se uită a fi „Om”.

Dezlegând iubirea de mister Să-nvățăm speranțele să zboare!

Trăim în țara veşnicilor adormiți Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Lenuș Lungu

Te caut Te caut și nu te găsesc te ating și nu te mângâi te îmbrățișez și te pierd te chem și nu te ascult e dificil să stai să nu respiri e greu să miroși parfumul și să nu-l atingi mă uit la tine tu nu te uiți la mine ochii tăi două oglinzi e apă transparentă totul e doar praf dispersat în vânt

în negura nopții prin valuri de speranțe nori de ceață mă acoperă iluzii deșarte îmi emană dor dansez salsa pintre gânduri un fragment de serenadă stropit cu parfum de vise

Mă dizolv Viașa mea pare să se oprească acolo unde nu pot vedea nimic

himeră pierdută ce-mi hrănește visele lăsându-mi un spațiu de magie.

Iubite Îmbrățișază-mi gândurile cu sărutările tale alină-mi visele cu dragostea ta spulberă-mi dorul cu mângâierea șoaptelor iubește-mă sub răsărit de lună tăcerea inimii o ascund în inima ta mă abandonez în ceruri și te îmbrățișez între stele

Visez Stelele nopții mi se sparg în cioburi vântul îmi mușcă pielea arterele îmi îngheață umbra-mi zâmbește îmi decupează visele mă dezbracă de culori ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

m-ai absorbit și mă dizolv un sărut pe ușa nopții umbra mi se plimbă pe apă nu se scufundă sunetul vântului adie prin fire invizibile îmi unesc valurile părul și găndurile caut un refugiu într-un decor abandonat. 15

Maria Călinescu

Când te va atinge...

Muză alba-ţi fi-voi şi-n zborul îngeresc, Şi pe-un pat de vise, printre stele coapte.

Mă caut în timpul de ieri şi-n cel prezent, Mă caut prin miriştea udă a vremii, Nu vreau la apeluri să răspund, cu absent, Nici seara, când cerul îndrugă vecernii.

Al iubirii simbol, ş-acolo vreau să fiu! Visele ţi-oi umple cu simţiri carmine, Năframă din stele voi croşeta-n pustiu, Când te va atinge, s-o laşi să te-aline

Mă vreau iarăşi smulsă din poala durerii, Să ard în cuvinte ca soarele, în zori. Bolnavă de zboruri s-ating coama zării, Să mă-ntorc iar rouă, în câmpul cu flori. Lacrimă de-aş fi, vreau lacrima iubirii

Învaţă-mă Învaţă-mă să mă opresc din drum, Să mă ajungă toamnele târzii, Să re’ntalnesc lumina si nu fum, Ş-acel ecou de şoapte, în care, tu să fii. Învaţă-mă să fug de noaptea grea, Dragostea-i fără păcat, lasată, Atunci, jocurile sumbre ‘or disparea, Clipa va dura cât ne-o fi vrerea, Cum era odată.

În armonii de dor, dă culoare vieţii! Să mă-nghită valul, în marea fericirii, Visul să mi-l poarte vântul dimineţii. De-aş fi strop de ploaie, în timpul secetos, Aş îndulci fiorul, din adânc amar, Aş preschimba-n lumină cerul de-i noros M-aş opri ca vântul pe-o frunză de arţar. Şi, dacă m-oi găsi, te vreau în dreapta mea! Nu cred că drumul vieţi-i croit din căutări. În gradini cu vise, cu tine m-aş vedea Prin mlaştini de uitare, asanând.cărări. Dac-o fi să fie, mult timp, să rătăcesc Pe cupola lumii, cu-nălţimi surpate,

Învaţă-mă cum să trăiesc în vis, Nopţi cu lumină, fi-va-ţi menirea Timpul mă absoarbă lin în paradis, În caravana sorţii, tu să-mi fii Iubirea. Învaţă-mă în rime să te-mbrac, Vântul veşniciei ne aprindă dor, În râuri de iubire am să te-ncarc, Iar noi jucând un rol, în ultim act Să-mi fii actor. Învaţă-mă ce am uitat demult. Când geana iernii ninsă m-o striga, Viscolul pară un cânt, de-l ascult Culoarea fericirii îmi vei da Nori o alunga.

16 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Victoria Seimeanu

Luna de miere Prima zi din luna noastră de miere a început într-o toamnă pe seară târziu. Eu, gătită mireasă, mireasa n-are vârstă! Te așteptam cu fluturii. Prima noastră zi din luna de miere a fost prima noastră noapte de dragoste. De atunci toate nopțile au fost prima zi din luna noastră de miere. Dar a venit și ultima zi, cea bolnavă de moarte. Te aștepta o altă mireasă Cea veșnic mireasă! Iar eu am rămas să gust și luna de fiere.

Acum eu singură sunt luni, Și sunt noapte, sunt zi Și pustie sunt și mi-e sete De tine, oriunde ai fi! Și de-aș avea o mie de fântâni, Fântâni cu apă rece, De setea de tine cu mine Tot nu mi-ar trece.

Cântec de dor De mi-ai mai ieși-n cărare

Eu, mănușa... Eu sunt o Galatee, Pentru că mi-am cunoscut Pygmalionul El a făcut din mine mănușă Pentru sufletul lui. Iar eu l-am lăsat în căușul sufletului meu – Și ce frumos se îmbăta de farmecele creației sale! Și-acum Pygmalionul a plecat Și m-a lăsat pe mine, Galateea lui, Să mă sufoc în prezentul acesta. Mai pot eu, ca o mănușă, Să învelesc un alt suflet? Poate că da, Samsara se rotește!

Setea de tine Te-am iubit de luni până luni, Și zi de zi, și noapte de noapte, Până dincolo de pustiu Și chiar mai departe.

Te-aș strânge la pieptul meu Și mi te-aș feri de moarte. Că mi-e dor de viața ta Și de gura ta pripită Când șoptea că sunt nebună. Și-ți plăcea când te chemam Și când mă lăsam sorbită Cu aromă de cafea. De mi-ai mai ieși-n cărare Chiar un șarpe de dudău Te-aș strânge la pieptul meu. 17

ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

Eugen Dulbaba

Văcăreşti Şi Alecsandri

Enumerare incompletă

Ce a venit cu Mioriţa Dar nu poci

Afectări latine, slave Poeziile cunosc Prin Carpaţi şi prin câmpia Cum la poale ei o au Aici unde A fost Ovidiu Pe la Pontul Euxin Ce iubirea a cântat Lângă marea

Să povestesc Altcândva Am obosit Voi mai curge Pe hârtie Despre aceia Care au pus Un strop nou Din limba lor Ca să fie În Vorba Noastră.

Pentru echilibru Învaţă frica s-o alungi Fără de frică Să o înfierezi Să-i fie ei De tine Neştiută de romantici

Cum ţi-a fost ţie

Căci Mihai

Când nu ştiai

Mult mai târziu

Învăţătura.

Despre ea a pomenit Afectări se mai găsesc Spune geniul cel

Învăţătura

Panonic

exemplului cel rău

Care aici a zăbovit De la Petofi şi Ady. … Mai sunt multe Dinspre Dosoftei Încoace

Te uiţi la ea Şi vezi Cum drumul în viaţă Să nu-l mergi.

18 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Anişoara Iordache

iscoditoare gânduri cuvintele prezicătorului la fel ca noriiiscoditoare gânduri aduc din zonele periferice ale visului dulceața sfârșitului de vară întinse la soare nescrise poveștirândunica știe tâlcul cunoaște semnele se ferește de reptilele care mimează umanul cădelnițând în a zbuciumului trezire sunete onomatopeice adâncesc teama – se ascunde-n adâncuri femeia gârlei aproape adormită conștiința în imaginația haosului croncănitul corbului asemenea unui copil speriat care aleargă dezbrăcat sufletele tot mai colțuroase – cu o sărutare rece ceața întinde brațele printre lubenițe

trezorierul sub impulsul luminii trezorierul ascunselor taine acoperă angoasa sfârșitului de ziuă cu un cântec de leagăn

luna în universul fără granițe al visării destrămă visele schimbând tonalitatea cuvintelor: adăugând Sarei litera r constată că puterea va fi a celei care împărățește –

pieritoare-s frumusețile veșmintelor

un cântec mirific de stele slobozește durerea întărind făgăduința: cel mărit ca și tatăl său va fi părintele mai multor popoare 19

ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

Constantin Mîndruţă

Viaţa mea

Noaptea să-i apuci de coarne. Stoarce cerul, fă-l să toarne, Ca să ruginească fauri,

Viaţa mea nu-i ca oricare,

Gropile să nască plauri,

Cine ştie să m-asculte,

S-auzi scârţâit de goarne.

Soaţa-i câine de uşi multe, Mă gândesc la fiecare.

Că-i lumea neruşinată, Viaţa nu mai este toată

Am luat-o ca atare,

Decât lipsă de credinţă,

Obiceiuri n-am oculte, Viaţa mea nu-i ca oricare,

Dumnezeu, nu ne mai vede,

Cine ştie să m-asculte…

Nu mai există căinţă, Cât aş vrea în tine-a crede !

Îndemn Nu dau gir norocului, Munca-i viaţa, ea adună, Că şi para cea mai bună Pică-n râtul porcului. Mişcă, nu sta locului Multe minţi găsesc inculte,

Dacă vrei să-ţi meargă strună,

Pentru proşti au căutare,

De la soare, pân` la lună

Că de umbră, stau la soare

Nu-i fă pofta jocului.

Până-ajung a fi adulte… Ca în urmă să-ţi rămână Viaţa mea nu-i ca oricare.

Şi să ai dare de mână,

Lume-ntoarsă

De tine lumea se-ntreabă, Dacă ai să faci doar bine

Cresc fiinţe pentru carne Şi nu mai apucă lauri,

Pune-atunci osul la treabă, Pentru toţi şi pentru tine.

Nu fugi ziua de tauri, 20 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cafeneaua cu peniţe 19-23 (interviu)

Dan Lupescu

Marin Sorescu nemurire (1)

–

punţi

spre

Interviu cu prof. univ. dr. George SORESCU, Laureat al Academiei Române – De la Craiova până în Bulzeşti sunt vreo 25-26 km, pe vechiul drum dintre Bănie şi Rm. Vâlcea. Cam tot atâţia însumează şoseaua principală a comunei, cu sate „înşirate ca mărgelele pe aţă”, după cum scria Marin Sorescu. De unde vine numele Bulzeşti? Are legătură cu „bulz”, cuvânt cu evidente rezonanţe dacice, precum „barză”, „brazdă”?...

– Bulzeştiul este, cu adevărat, un loc sacru pentru că are o vechime destul de îndelungată. Acum câţiva ani, în Bulzeşti a fost descoperită o comoară de mii de monede din argint, de pe vremea lui Mihai Viteazul, comentată în numeroase reviste şi publicaţii cotidiene. Am cunoscut aceste tradiţii: jocuri, dansuri populare, poveşti, povestiri despre căutătorii de comori, întâmplări cu aer legendar… au

– Distanţa de la Craiova la Bulzeşti este de 26 km, cum aţi menţionat. Satele componente, care se extind pe câţiva kilometri, sunt: Bulzeşti, Gura Racului, Seculeşti, Prejoi şi Frăţila. Numele satului a făcut obiectul unor cercetări, atât ale mele, cât şi ale lui Marin. Pornind de la etimologia cuvântului „bulz”, am observat că are o vechime destul de mare, provenienţa fiind ardelenească, transilvăneană. – Într-una dintre numeroasele zone ale dacilor liberi, din judeţul Bihor, există comuna Bulz, atestată documentar de peste 600 de ani, care include încă două sate: Munteni şi Remeţi. – Prin 1975, mă aflam la Cluj, într-o policlinică particulară, în care a intrat un bătrân care, printre altele, i-a spus doctorului că este din Bulzeşti. Am tresărit, am zâmbit şi i-am mărturisit că şi eu sunt din Bulzeşti, din sudul Carpaţilor Meridionali. „Da – mi-a răspuns. Dar eu sunt din Munţii Apuseni”… Privind retrospectiv, avem mărturii că, prin transhumanţe pastorale, foarte mulţi transilvăneni au venit în Oltenia şi în Muntenia, aşezându-se în subcarpaţii româneşti. Locului în care s-au stabilit i-au dat numele celui din care proveneau: Bulzeşti. Nu există nicio îndoială, în acest sens.

circulat în anii copilăriei mele şi adeseori m-au fascinat. Marin a început să le culeagă din anul 1971, apoi le-a publicat în ciclul „La Lilieci”, începând din 1973, răstimp de aproape un sfert de secol. Ultimul volum, al şaselea, a apărut post-mortem, în 1998, sub îngrijirea mea, la doi ani de la trecerea în eternitate a lui – Putem afirma că Bulzeştiul constituie un Marin Sorescu. topos sacru? Ce tradiţii şi datini păstraţi încă vii – Neamul Soreştilor în memorie? este de baştină din Bulzeşti 21 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

ori s-a răsădit aici din alte zări româneşti? – Am efectuat cercetări în arhivele din Craiova şi din Bucureşti, ajungând la concluzia că, încă din secolul al XVI-lea, mai multe familii Sorescu s-au stabilit aici, venind din Transilvania. Doi fraţi păstori, din Mărginimea Sibiului, au migrat în Oltenia şi Muntenia, prin transhumanţă pastorală. Un Murgu Sorescu şi un Radu Sorescu… – Este cel care trăia, când a fost regăsit de rudele din Bulzeşti. Avea atunci 106 ani. – Da. Radu Sorescu s-a stabilit în comuna Alunu, din judeţul Vâlcea, iar Murgu Sorescu în nordul Doljului, la Gura Racului, unde a cumpărat aproape doi kilometri de moşie. După el au rămas 25 de familii de Soreşti… Acest fapt mi-a fost narat, în anii copilăriei, de un bătrân înzestrat cu darul povestirii: Petre Sorescu, care a insistat asupra unui episod petrecut în acele

momente istorice. Şi anume că un boier Gănescu şi-a însuşit, cu japca, din pământurile localnicilor. Confirmarea acestei realităţi mi-a dat-o mama, care – ori de câte ori făcea pomenirea celor duşi, împărţind colivă, colaci şi cele cuvenite prin tradiţie – dădea de pomană şi pentru un Mihai Sorescu, despre care eu nu ştiam nimic. Întrebând-o cine a fost acesta, mama mi-a destăinuit că Mihai Sorescu a fost unul din neamurile noastre care, împreună cu alţi şase vecini de moşie din comuna Bulzeşti, a mers la un proces în Bucureşti, trăgând clopotele Mitropoliei, în semn de protest şi pentru a stârni atenţia asupra raptului făcut de boierul ce le însuşise pământul. Cei şapte au rămas mai multă vreme în Capitala ţării, ocupându-se cu negoţul, pentru a subzista pe toată durata procesului. Chemat în faţa instanţei şi pus de judecător să jure pe Biblie că pământul în dispută este al lui, boierul Gănescu nu a avut curajul să mintă, să jure strâmb. Astfel, moşnenii

din Bulzeşti l-au ,,răzbit” pe boier, recâştigându-şi moşia… Ţin să precizez că, în urma cercetărilor întreprinse în arhive, am descoperit că există într-adevăr acte cu numele Sorescu, în Bulzeştii de Dolj, încă de la 1700. Profesorul universitar Gheorghe Bolocan, cercetător ştiinţific la Academia Română, venind la Universitatea din Craiova, mi-a încredinţat fişe despre Soreştii ajunşi în Bucureşti, unul dintre ei, şetrar, putând fi întâlnit chiar în Înaltul Divan al Ţării Româneşti (1831-1847). Erau din ramura celor din Buzău, din care se trage Vasile Cârlova… Prin 1985-86, i-am furnizat această informaţie lui Marin, care era redactor şef al revistei „Ramuri”, susţinută şi prin cele două genealogii întocmite, una de Filitti, alta de Moldoveanu, conform cărora bunicul lui Vasile: Stancu Cârlova se căsătorise cu Elena Sorescu, din zona Buzăului. (Vezi revista cu „Mărturii documentare” referitoare la Soreştii din Buzău şi „legăturile de sânge” ale familiei Cârlova cu Soreştii din Dolj – „Revista Arhiepiscopiei Craiovei şi Arhiepiscopiei Râmnicului, 2003). Marin s-a hotărât, atunci, să republice poeziile lui Vasile Cârlova, întro ediţie critică, însoţită de comentariile celor mai importanţi specialişti: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, G. Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii… Cârlova a fost un poet de talent, dar care a murit în condiţii destul de neplăcute la Craiova, întrucât tatăl său,

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Ioniţă, se stabilise aici, în urma căsătoriei cu Sevastiţa Lăcusteanu. Cornel Sorescu, fost director la postul public Radio Craiova, mi-a comunicat că, în Ţara Loviştei, a existat un demnitar Sorescu, pârcălab sau paharnic – Dimitrie. De asemenea, cercetătorul Toma Rădulescu, şef de secţie la Muzeul Olteniei, mi-a pus la dispoziţie date despre Soreştii ce pot fi găsiţi în documentele din colecţiile acestui important muzeu regional.

pentru normele caligrafice din vremuri…

scrierii acele

– La sugestia lui Marin, iam editat tatălui un volum… Ştefan I. Sorescu: „Versuri de pe front”, primul poem fiind „Jalea românului 1917”… Prefaţă, ediţie îngrijită şi note – Contribuie „Dinastia Sorescu” la aura de George Sorescu, însoţite de mitică a Bulzeştiului? fotografii-document (Editura – Da! Deoarece complexul de tradiţii cărora Marin Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Sorescu le-a re-dat viaţă, în cele şase volume din ciclul – Vă propun, domnule „La Lilieci”, dovedeşte că aura aceasta mitică a Bulzeştiului s-a perpetuat până în secolul XX. – Când am utilizat sintagma „Dinastia Sorescu” am avut în vedere faptul că toţi membrii familiei din care vă trageţi sunteţi autori de cărţi, lui Marin alăturându-i-se Ionică şi fiica sa, regretata Sorina, fratele cel mai mare: Nicolae, Dv înşivă şi fiul domniei voastre: Radu… – Vorbind de tradiţia literară a Soreştilor, se cuvine să reliefez că mama noastră, Nicolina Sorescu, fiica notarului George Ionescu, a fost o bună povestitoare, fiind naratorul de bază în poemele lui Marin Sorescu din grupajul foarte amplu „La Lilieci”. Mama Nicolina a avut două surori, ambele profesoare în Bucureşti. Rădăcina poetică a neamului nostru o constituie însă tatăl nostru: Ştefan I. Sorescu (şapte clase primare), primul versificator, în metru popular. Târziu, după ce atât eu, cât şi Marin debutasem editorial şi aveam, fiecare, deja câteva volume publicate –, am descoperit că tatăl nostru, soldat pe fronturile cumplite de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, scrisese poeme în momentele de repaus dintre bătălii. În acele poeme, el evoca momentele tragice din primul război mondial. Manuscrisele sale s-au pierdut pe parcurs, altele fiind însuşite şi distruse de un consătean, numai o parte dintre ele fiind descoperite de mine şi de Marin… Iată ce am mai recuperat, cu semnătura „Soldat Ştefan I. Sorescu, când era în război, 1917”…

profesor, să poposim în prezent… Din piscul venerabilei vârste de 89 de ani (deşi nu arătaţi nici de 65!!), cum revedeţi anii copilăriei?

– Evenimentele din anii copilăriei îşi regăsesc, sub aspect liric, expresia în primele – Sunt poeme aşternute pe hârtie cu un mele trei volume de poezii scris mărunt, cu cerneală roşie şi trăsături ce publicate în 1970, 1978 şi 1994: trădează celebrele peniţe „Redis”, speciale, Întoarcerea Euridicei, Desen sonor şi Aripi în timp. Am încercat să fixez aceste impresii ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

şi pe baza câtorva amintiri, pe care le-am publicat în volumul de nuvele Neodihna vămilor, în care evoc Jocul ielelor, Căutătorii de Comori, Datini, Credinţe, Obiceiuri… Într-un asemenea context, îmi revin vibraţiile specifice unei întâmplări din 1971, pe când locuiam într-un bloc de pe str. 6 Martie. Marin m-a rugat, prin telefon, să o invit pe mama de la Bulzeşti în Craiova, la mine, unde urma să vină şi el, pentru a discuta unele probleme de familie. După ce am mâncat – ce ne adusese mama gătit în mod expres pentru noi –, am mers cu Marin în bucătărie şi am început să-i povestesc că am cules, de la bătrânii Sorescu din Bulzeşti, oameni în vârstă de 80-90 de ani, mai multe povestiri, întâmplări şi eresuri, pe care aş dori să le public într-un volum de povestiri. Venind din sufragerie, mama ne-a întrebat scurt: „Ce discutaţi, mă, voi aici?”… Marin îi răspunde: „Uite, vrea să facă George , vrea să scrie un volum cu aspectele cutare şi cutare… din

Bulzeşti Dar aş vrea să scriu şi eu…”. Atunci, mama i-a zis: „Marine, păi să-ţi spun eu…”. Mama – patru clase primare, o memorie homerică – era o bună naratoare, fiică de notar, din comuna Bulzeşti. Avea două surori profesoare în Bucureşti… şi cunoştea, pe o rază de mai multe sate, tot felul de întâmplări, pe care i le-a povestit lui Marin din anul 1971, Marin, prelucrându-le, le-a adăugat altor întâmplări semnificative, narate de alţi octogenari din Bulzeşti…” – De aici a ieşit epopeea „La Lilieci”… – Da. Epopeea „La Lilieci” –, Epopeea…, cum, bine şi inspirat, apreciaţi dv, domnule Dan Lupescu… Pot oferi amănunte acum, despre „La Lilieci”?

– Desigur, din moment ce firul convorbirii noastre a ajuns la această fabuloasă şi monumentală Columnă lirică, în consonanţă cu tămăduitoarele „Rapsodii române” ale lui

George Enescu, cu tăcerile pline de tâlcuri zidite de Constantin Brâncuşi în piatra de moară a „Mesei” sale dacice, de pomenire a strămoşilor cu destin martiric, a porţii dintre sacru şi profan, „Poarta sărutului” întru viaţă veşnică, dar şi zvâcnet spre lumina celestă, pururi vie, în ritmul modulelor/ mărgelelor fără de sfârşit din „Columna” infinirii de la Târgu Jiu a aceluiaşi titan, BRÂNCUŞI, născut, trupeşte, la Hobiţa, în Gorj, apoi, „pentru a doua oară”, cum însuşi afirma deseori, la Craiova, această a doua naştere fiind, se înţelege, în plan spiritual, ca iniţiat în taine ezoterice… La Marin Sorescu, în cazul atât de originalei şi autenticei sale erupţii de tip amazonian, dar mai ales zamolxian: „La Lilieci”, fiecare dintre poeme începe ca o relatare inocentă, de fotoreporter sau cameraman abia ieşit (căzut?) pe terenul reavăn al realităţii… şi tot aşa se continuă, aproape ca un ecou, peste timp, al neorealismului italian, pentru ca, în final, printr-o observaţie ori replică, la fel de firească, dar şocantă prin cearcănul/haloul/ curcubeul ei de noutate, să facă saltul în zări metafizice!... Astfel, Marin Sorescu lasă cititorul copleşit brusc de gânduri de o cu totul altă natură

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

decât cele de până atunci, copleşit de o stare de meditaţie, surprins şi nedumerit, curios şi iluminat, cufundat în tăceri cu obârşii ancestrale… Fiecare dintre aceste sute de poeme din „Liliecii” lui Marin Sorescu se încheie, parcă, printr-un botez neaşteptat, printr-o scufundare în cristelniţa Duhului Sfânt, urmată instantaneu de un sentiment ciudat de mântuire, de tămăduire lăuntrică şi de împăcare, de armonie cu sine, cu lumea, cu Dumnezeirea… Este clipa mirifică de iluminare, de Înviere, adică de maximă, divină deschidere spre noi dimensiuni spirituale… De ţâşnire, dacă vreţi, direct în 5D, dacă nu chiar în 7D – noi şi izbăvitoare dimensiuni spirituale, subliniez…

despre ciclul „La Lilieci” al lui Marin Sorescu, prin faptul că, prin dimensiunea şi valoarea lor, cele 386 de poeme pot – pe alocuri – sta alături de epopeea lui Homer. Prof. Marian Barbu (Craiova), Tudoriţa Albu (Braşov) şi Emil Istocescu (Drăgăşani) s-au ocupat de epopee. – Corifeii criticii literare au realizat un adevărat consens, observând, cu toţii că, prin

– Ciclul atât de original „La Lilieci” cuprinde şase volume, publicate în intervalul 1973-1998. Prin dimensiunea şi valoarea lor, aceste poeme constituie o sinteză spirituală, ba chiar şi materială a Bulzeştilor, în diferite ipostaze şi în diferite momente istorice. Ciclul „La Lilieci” cuprinde 386 de poeme… – Printr-o tenacitate demnă de toată lauda, prin rigoare şi temeritate exemplare, regretata Dv nepoată, conf. univ. dr. Sorina Sorescu, a reunit cele şase volume „La Lilieci” într-unul singur, de dimensiuni mari, Biblie în Alb cu irizări sidefii, impresie pe care ne-o dă coperta din carton imaculat, de culoarea laptelui proaspăt muls, în zori de zi, vara, ducându-ne fiorul spre exclamaţia lui Ioan Alexandru: „Beau lapte din şistar şi-mi pare/ Că beau lapte amestecat cu soare…” – din volumul de debut al poetului transilvan, intitulat ,,Cum să vă spun”… Pe coperta interioară a exemplarului pe care l-aţi scos din bibliotecă şi pe care tocmai lam deschis scrie: „Marin Sorescu. La Lilieci (volumele I-VI), cu zece texte recent recuperate. Ediţie întocmită şi îngrijită de Sorina Sorescu, însoţită de interviuri cu Marin Sorescu, de un dosar cu referinţe critice şi un interviu cu George Sorescu”. – Când apăruse „Eneida” lui Vergiliu, scrisă după model homeric, un contemporan al lui Vergiliu a exclamat: „Consideraţi-vă depăşiţi, scriitori greci”. Daţivă la o parte, scriitori romani. Nu ştiu în ce mod, în ce chip, dar s-a născut ceva mai măreţ decât „Iliada”… Păstrându-ne cumpătul, totuşi, la fel se poate afirma şi ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

noua viziune şi prin noul stil de împletire a naraţiunii cu dialogul şi butada, Marin Sorescu frapa, încă din 1973, de la publicarea celui dintâi volum „La Lilieci”, prin perspectiva cu totul novatoare şi ravisantă – pe cât de oltenească/solară/ meridională şi românească, pe atât de universală –, perspectivă din care plasa (în avanscena istoriei, în fosa

mitică a orchestrei şi în luminile eclatante, halucinante ale rampei!) lumea satului nostru, văzută retrospectiv, dar şi prospectiv… Surpriza criticilor literari a fost devastatoare… Deşi scriitorul nostru o făcuse şi până atunci, încă de la debutul editorial cu volumul scandalos de sincer şi doar în aparenţă candid „Singur printre poeţi” (titlu iniţial: „Singur printre bandiţi”) –, ei nu se aşteptau câtuşi de puţin ca Marin Sorescu să ia în răspăr (într-un asemenea „hal”?!?), inspirat şi convingător, convenţiile şi conivenţele lirice, nepăsându-i de ele, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat vreodată. La fel procedase, cu şase decenii şi jumătate mai înainte, BRÂNCUŞI, prin sculpturile „Sărutul” şi „Cuminţenia pământului”, prin care a revoluţionat sculptura mondială, înfrăţind prezentul cu trecutul matusalemic,

contemporaneitatea cu arhetipurile, în fond redeschizând orizonturile, pe nedrept uitate, ale izvoarelor primordiale… În ciclul de dimensiuni ciclopice „La Lilieci”, Marin Sorescu logodeşte – întru aceeaşi tulpină viguroasă, suculentă, mustind de roadă şi de sensuri – tragicul şi comicul, făcând să coexiste aceste două chipuri ale aceleaşi Fiinţe a Poemului, logodnă/altoire şi fiinţare în cheie apreciată drept ironică, marcată însă de simpatia, empatia şi biorezonanţa autorului. În prelungirea unui Neagoe Basarab, autorul primei capodopere din literatura română, dar şi a lui Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Anton Pann, Ion Barbu, Lucian Blaga, Miron Radu Paraschivescu şi Valeriu Anania –, Marin Sorescu scoate din creuzetul inspiraţiei sale geniale o Troiţă cu virtuţi de

totem: icoana satului Bulzeşti, cel totdeauna viu, gâlgâind de taine şi de ispite, de provocări, pârleazuri în doi peri şi în dodii, răscruciuri cu fântâni în cumpănă (uriaşi cocostârci, într-un picior, ai câmpiei), măguri, gorgane fantomatice şi tumuli răsunând înfiorător, din adâncuri, ceramică de Cucuteni, Vădastra, Gumelniţa, Cârna şi Cârcea, ulcioare cu apă vie-apă moartă, munţi ce se bat cap în cap, cai năzdrăvani, în iureş de galopări nesfârşite, Feţi Frumoşi şi Ilene Cozânzene ce te îndeamnă să iei drumul, mereu şi mereu, de la capăt… Sinergia spiritului românesc la modul absolut – cum definea Adrian Păunescu Spiritului Olteniei – cu spiritul lumii celei mai vechi, dansul pe tăişul infinitezimal dintre Orient şi Occident, sinteză şi punte între toate civilizaţiile Terrei sunt valorificate cu asupra de măsură de Marin Sorescu în maiestuosul şi regalul său ciclu de 386 de poeme… Vrând-nevrând, ne duce cu gândul la sentinţa dată de Ion D. Sîrbu: „Europa e un biet continent; Oltenia este o Lume!”… – Sub raport valoric, „La Lilieci” constituie o contribuţie deosebită la cunoaşterea Bulzeştiului de către generaţiile tinere, pe care Marin Sorescu, prelucrând materialele primite

26 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

de la naratori, le-a prins în aceste poeme. Este, de fapt, şi o operă de arheologie lingvistică, etnografică, sociologică, istorică şi, desigur, mitică. Este o epopee a universului nostru rural, deci totul este epic! Se narează ca în epopeile homerice. Transformările vizează structurile evocate din „illo tempore”. La baza fiecărui poem e cineva care narează. Prin aceste poeme, deseori scenic, Marin Sorescu a readus pe scenă o lume azi dispărută. Pentru că l-aţi evocat pe Brâncuşi, precizez că am primit un telefon şi o carte de la academicianul Grigore Brâncuş, la 3 februarie 2015. Cartea: „Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu” constituie un studiu de 173 de pagini, cu analiza expresiilor populare din cele şase volume. Fiind student, l-am cunoscut la Universitatea din Bucureşti. Rudă cu sculptorul Constantin Brâncuşi. „Dragă George – îmi scrie el –, sper să fii de acord cu aprecierile mele”. Mulţumindu-i, la telefon, m-a întrebat de Radu, care i-a fost student: „Ce face Radu?”. – Vă propun să închidem aceste bucle în timp, ce-l au ca protagonist pe fratele Marin, şi să revenim la copilul şi adolescentul George Sorescu… Prin ce v-a rămas în memorie primul învăţător? – Am avut doi învăţători de bază. Unul: Constantin Lupeanu, viitorul socru al profesorului Miu, care a fost şi inspector şcolar în Dolj, altul: Ilie Trăşculescu, din zona apropiată Soreştilor, Gura Racului… Cei doi erau adevăraţi educatori, în sensul pozitiv al cuvântului. Obişnuiam să citesc din biblioteca particulară a casei şi să aduc multe elemente de noutate în discuţiile din cadrul orelor şcolare, regretatul Ilie Trăşculescu mă invita să prezint aceste noutăţi ori de câte ori ne venea câte o inspecţie de la Craiova… Tot el s-a adresat în câteva rânduri mamei mele (rămasă singură, cu şase copii, de la vârsta de 37 de ani), îndemnând-o să mă dea la şcoală, mai sus, pentru că – preciza – „îmi place cum George învaţă carte”. Aceste îndemnuri omiteau faptul că nu agream aritmetica. Nu am avut nicio aplicaţie şi nicio chemare pentru matematică, nici la gimnaziu, nici la liceu. Am fost salvat, în clasa a VI-a de liceu, prin înfiinţarea ramurii umaniste şi a celei ştiinţifice (realiste), elevii putând să opteze pentru una dintre ele. Am ales, se înţelege, partea umanistă. În 1948, am dat doi ani într-unul. Eram foarte bine pregătit la literatură, gramatică, franceză şi latină. Tot în această perioadă începusem să scriu versuri, fără să ştiu că şi tatăl meu avusese preocupări similare. La examenul de română pentru clasa a VII-a de liceu îmi ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

căzuse poemul „Noi vrem pământ” de George Coşbuc. Am avut un lapsus de moment. Un coleg a vrut să intervină, pentru a mă completa. Profesorul Luca Preda, căruia îi dădusem un caieţel cu versuri, l-a oprit: „Lasă-l în pace că el este poet şi-şi va aminti. Mi-am amintit şi am completat: „Răzbunător al meu, oricare vei fi tu,/Răsai din propria-mi cenuşă”. Se inspirase din „Eneida” lui Vergiliu şi a scris „Noi vrem

pământ”… George Coşbuc era un bun cunoscător al limbii germane şi al literaturii europene. A tradus „Divina Comedie” de Dante Alighieri, versiune integrală, din italiană, în trei volume. Publicată postmortem, această capodoperă a literaturii universale, „Divina Comedia”, în versiunea lui Coşbuc, a fost prefaţată de Ramiro Ortiz. (va urma) 27

singur mimând perfecțiunea, simulând și improvizând cu o pricepere demnă de un actor, zi de zi acasă, în societate, la Tăceri asasine birou... Nimeni nu bănuia ce se ascundea în spatele acelui (textul a câștigat premiul al treilea la Festivalul zâmbet seducător și a privirii Internațional Campionatul Mondial De Poezie 2018) impenetrabile, care inspira siguranță absolută. Paul se ghemui în colțul cel mai întunecos al În urmă cu nouă ani o dormitorului, strângându-și cu disperare genunchii la cunoscuse pe Iulia, colegă de piept, murmurând cuvinte incoerente, izbindu-se ritmic facultate cu un an mai mică și cu spatele încovoiat, de perete. fusese dragoste pură. Astfel că, „Nu, nu! Tăceți blestemaților! Nu pot face asta! după o jumătate de an erau deja Asta nu!...” se împotrivea el, alungând cu palmele căsătoriți și se mutaseră în vila umbrele nevăzute care îi bântuiau mintea și care luaseră luxoasă a părinților lui din cu asalt lumea lui exterioară, asemeni unei invazii centrul vechi al orașului, unde au primit în dar tot etajul superior al casei, în timp ce părinții ocupaseră parterul, care era adaptat unui cuplu de vârsta lor. După terminarea facultății Paul primi postul de manager în firma părinților și sub îndrumarea tatălui, învăță tot ce era de învățat în domeniu, crescu prestigiul firmei și contribui mult la bestemate de insecte, ce roiau nebunește de jur prosperitatea afacerilor. împrejuru-i. Scâncind neputincios și terorizat, bărbatul Tulburările psihice cu care își acoperi capul cu brațele îndoite, sperând să se confrunta în taină, încă din amortizeze impactul cumplit cu umbrele, care îi anii adolescenței se amplificară bombardau nemiloase creierul incendiat de focul odată cu venirea pe lume a schizofreniei. Alicei, fiica lui și a Iuliei. Vocile deveniseră asurzitoare și insuportabile în Niciodată nu își dorise cu ultima vreme. Până să aibă falimentul acela profesional, adevărat să devină tată și nu se ele doar îi sugerau anumite lucruri, la care el refuza simțea destul de stabil din chiar și să se gândească, dar acum când terenul devenise punct de vedere emoțional fertil atacurilor psihologice, îndemnurile subtile se pentru o asemenea transformaseră în ordine inflexibile și în insistențe responsabilitate, mai ales că se înnebunitoare. temea de ereditatea genetică pe Ani de zile reușise să ascundă de toți boala lui, care ar fi putut-o transmite tăinuindu-și calvarul pentru a nu pierde tot ce avea mai copiilor săi. Dar nimeni nu-i de preț pe lume: familia și cariera. Își trăise drama ceruse părerea în privința asta proză 28-33

Silvia Giurgiu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

și când îi fu anunțat fericitul eveniment, deja nu mai era nimic de făcut, așa că nu mai putuse decât să simuleze o bucurie, pe care de fapt nu o simțea și de atunci stihiile ce sălășluiau dintotdeauna în mintea lui își începură persecuția sistematic. Timorat și confuz, Paul decise într-o bună zi să se supună unor examene de specialitate iar diagnosticul fu cumplit: schizofrenie. Echilibrul lui interior și așa destul de precar se sparse în mii de cioburi iar el își concentră toată energia și inteligența pentru a simula cât mai perfect o normalitate, care nu exista defel. Invocă față de medicul său dreptul la secretul profesional și se opuse cu toate forțele îndemnurilor acestuia de a-și informa familia de boala care îl cotropise. Acasă reuși să obțină dreptul de a avea propriul dormitor, spre uimirea și dezaprobarea soției, căreia îi justifică destul de convingător nevoia aceea ciudată de intimitate. Spectrele nopții își întețiseră atacurile și el nu mai putea ține sub control manifestările violente ale bolii. Ziua era altceva, dar noaptea... Atacuri devastatoare de panică îl aruncau pe pardoseală și îl contorsionau implacabile, voci insidioase și rele îi dictau lucruri îngrozitoare, astfel că se încuia în cameră înainte de a adormi și ascundea cheia de el însuși, pentru a nu putea ieși în clipele de transă periculoasă. Șapte ani luptase cu boala, cot la cot cu medicul său, se tratase corespunzător, se supusese răbdător ședințelor de hipnoză și urmase cu sfințenie terapia impusă, dar creierul îi juca adeseori feste iar memoria îl trăda cu nerușinare, astfel că afacerile începură să se resimtă, uita să se prezinte la reuniuni importante și decisive, încurca comenzile și data scadențelor, se certa cu subalternii din motive închipuite și uita să își ia medicamentele, ceea ce îl destabiliză complet. În ciuda tuturor acestor chinuri, iubirea nețărmurită pentru familie îl ajută să își țină cu strășnicie demonii sub control acasă lângă cei dragi iar ei continuară să nu bănuiască nimic.

plângând îngrozit. Fata îl căuta uluită, chemându-l inutil. Cu cât mai tulburat era universul lui interior, cu atât mai impecabil era comportamentul lui acasă. Calmul cu care vorbea, răbdarea cu care trata problemele de familie, veselia caldă ce umplea atmosfera casei, încrederea și siguranța pe care o inspira alor săi îl înșelau adesea chiar și pe el însuși. Nimeni nu bănuia drama

ce se urzea între pereții acelei case de vis, unde opulența și liniștea ascundeau la perfecție bomba amorsată, care urma să arunce în aer tot ce părea acum o lume sigură și normală.

Era o dimineață de mai, Alice își iubea tatăl cu patimă și el îi întorcea negrăit de frumoasă și clară. iubirea cu dăruire totală, deși adesea se surprindea Iulia se trezi gâdilată de șuvița privind-o lung, cu chipul întunecat, asurzit de vocile care blondă și mătăsoasă a fiicei, se amplificau și mai mult, când se afla în preajma ei. Le care i se strecurase după ureche o mirosi cu nesaț, alunga deznădăjduit ca pe niște muște dezgustătoare, și pălmuind aerul cu ură, apoi fugea ca o fiară hăituită, inspirându-i parfumul suav ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

până în adâncul sufletului. Dormeau împreună de când Paul hotărâse așa și se obișnuise. Nu o lipsise niciodată de atențiile lui și nu insistase prea mult asupra acelei dorințe ciudate. Se ridică surâzând într-un cot și se aplecă cu dragoste peste copila adormită, depunându-i un sărut pe fruntea candidă. Era duminică și nu trebuia s-o trezească pentru școală, așa că o lăsă între așternuturi și alunecă din pat pe nesimțite, intrând în baie. Se pregăti minuțios ca pentru o întâlnire de amor. De fapt, într-un anumit fel, chiar avea una cu soțul ei. Hotărâseră să meargă împreună în orașul apropiat unde aveau un apartament nou, pe care voiau să-l închirieze pentru turiști, pe toată perioada verii. Însă trebuia mobilat cum se cuvine și utilat cu toate cele necesare iar ei chiar asta aveau în plan pentru ziua respectivă. Paul o

chioșc și îl așteptă pe Paul, care o salutase zâmbind de la fereastră. – Cobor într-un minut, iubito! anunță el vesel. Dar când se întoarse în odaie, pe fruntea lui nori negri se adunau amenințători. Elaborase un plan fatal, în cel mai mic detaliu și creierul lui funcționa acum ca o armă letală, programată cu precizie. Rămase încremenit în picioare câteva secunde, zâmbi sinistru privind în jur golit de emoții apoi, recompunându-se complet, coborî în grădină, calm și determinat. Era gata. Vocile aveau dreptate iar el nu intenționa să le mai opună rezistență. Totul trebuia să se sfârșească azi, așa cum promisese. – Te-ai întrecut pe tine, draga mea! exclamă el încântat. Mi-ai citit gândurile sau a fost ideea ta să luăm micul dejun aici? Este chiar ce trebuia!

– Știam că vei fi încântat! invitase cu el la shoping, deși ar fi putut foarte bine însărcina pe secretara lui cu responsabilitatea aceasta, Doamne, ce splendoare de zi! dar știa cât de mult îi place soției să facă cumpărături și Să te tot trezești sub un soare ca ăsta! spuse Iulia visătoare. voise să-i procure o plăcere în plus. Lăsară totul așa cum era – Paul, te-ai trezit? sopti ea, ciocănind discret la ușa soțului. Ascultă o clipă tăcerea odăii și identifică în chioșc și plecară mulțumiți, cu planurile lui. susurul dușului, ceea ce-i confirmă că intervenția ei era fiecare inutilă. Paul era punctual, ca întotdeauna. Intră veselă în Apartamentul era luminos și bucătărie și deschise larg fereastra, umplându-și ochii cu spațios, finisat cu mult bun gust priveliștea minunată a grădinii, de care era foarte și trebuia să arate și mai bine, îndrăgostită. Ordinea, bunul gust, opulența și imaginația mobilat cum trebuie. Iulia locatarilor transformaseră acel colț de natură într-un zburda prin odăi de mână cu mic paradis terestru, unde fiecare își găsea liniștea și Paul, ciripind entuziasmată, ego-ul personal. Se gândi să organizeze un mic dejun imaginând locul fiecărei mobile, romantic în foișorul înflorit și după ce pregăti totul cu al fiecărui tablou sau obiect, emoție, duse platoul aburind pe masa de nuc lăcuit din oprindu-se din când în când contrariată de vreun gând Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

nepotrivit, trăgând după sine bărbatul tăcut.

alarma ascuțită a mașinilor de – Hai să facem dragoste aici! propuse ea fericită, poliție întregiră tabloul de aruncându-i brațele după gât. Pe pardoseală... uite, pe moarte și oroare al dimineții de mai. prosopul acela uriaș! Paul, mă asculți? Paul simula deznădejdea – Da, da! Sigur, pe pardoseală! consimți el, zâmbind. Făcură dragoste cu pasiune, se abandonară atât de bine, încât oamenii suspinau impresionați mai mult unul altuia fără limite, fără rațiune, fără inhibiții. – Parcă am întors roata timpului înapoi cu zece de durerea lui, decât de corpul risipit pe asfaltul înroșit. Când ani! suspină femeia, sărutând cu dulceață pieptul poliția ajunse, nimeni nu putu bărbatului, ce tresăltă ciudat sub buzele ei. răspunde întrebărilor. Paul – Da, cu zece ani! repetă el cu ochii pierduți în dispăruse, fără ca nimeni să golul ce se căsca în el, lacom. observe unde și când. Mai avea În timp ce Iulia se îmbrăca fredonând încet o melodie, el ieși în balcon încruntat și furios, potrivi cu multă atenție scara pe care o lăsaseră acolo zugravii după ce terminaseră lucrul și se aplecă peste zid, privind sinistru hăul ce se căsca dedesubt. Evaluă o clipă distanța până jos și decise că era suficientă. – Iulia, poți să vii o clipă! chemă el, cu glas metalic. – Ce s-a întâmplat, dragule? întrebă ea, apărând imediat. – S-a înțepenit fereastra acolo sus si nu reușesc s-o deschid! Țin eu scara fixă iar tu urci să o forțezi puțin! Dar ai mare grijă, că e cam riscant! Vezi să nu faci mișcări bruște! – Nu-ți face griji! Ești tu aici! Ce mi s-ar putea întâmpla? Ajunsă pe ultima treaptă, Iulia era cu un metru peste nivelul zidului, dar ferestra era încă prea sus pentru înălțimea ei. Se întoarse către soț să-i semnaleze problema, dar privirea i se scufundă în ochii demonici care o fixau ucigași, apoi simți cum vântul o aspiră din toate părțile și totul se sfârși într-o jerbă de stele, de foc și durere inimaginabilă, care o străpunse cu miliarde de suliți ascuțite. Muri în impactul teribil cu asfaltul, instantaneu.

o misiune importantă de îndeplinit. Nu putea pierde timpul.

Calm și imperturbabil intră în casă, își salută părinții cu obișnuita-i afabilitate și întrebă de Alice. Bunica îi spuse că fata abia se trezise și că se – Iuliaaaa, nuuuu!!! Strigătul acela deznădăjduit pregătea să iasă împreună cu ea scoase la balcoane și la ferestre toți locatarii prezenți în în parc. clădire la ora aceea. Țipete de oroare, sunet de roți ce – Mamă, mă tem că spintecau asfaltul, cântecul de moarte al salvării și trebuie să ți-o răpesc, deocamdată! Trebuie să o iau ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

cu mine, imediat! Am o surpriză pentru ea! – Ce surpriză, fiule? Unde e Iulia? – Nu pot să îți spun, mamă! Dacă e surpriză!?... sublinie el, zâmbindu-i complice. Te rog, pregătește fata, până dau eu un telefon! O aștept în mașină! – Tati, mi-a spus buni că ai o surpriză pentru mine! explodă Alice, cuibărindu-se la pieptul lui fericită, trântind nerăbdătoare portiera mașinii. – Da iubito, dar nu mă întreba nimic, căci încetează să mai fie o surpriză! o dezmierdă el, sărutândo gânditor pe creștet. Uite, bea sucul ăsta de portocale! O să îți fie sete și e mai bine să luăm măsuri dinainte! – Dar tati!... – Bea! se răsti el, brusc iritat. Fata îl privi uimită, dar înghiți sucul cu noduri. După cinci minute, dormea

profund. Paul o privi fără sentimente o clipă, apoi acceleră motorul mașinii, despicând hotărât kilometri către autostradă. Acționa asemeni unui automat, după un plan bine prestabilit, ascultând orbește ordinele absurde, care îi desenau în creier harta exactă a distrugerii. Se opri după o jumătate de oră de „zbor” pe un pod înalt, parcă mașina lipită de parapet și cu gesturi calculate și precise, scoase fetița adormită și fără ezitare o aruncă peste bara de oțel, urmărindu-i zborul cu ochii impasibili și goi. Pe autostradă claxoanele începură să îi spargă timpanele, alte frâne scrâșniră teribil, alte exclamații de oroare, altă senzație de deja vu...

rațiunea, apoi din nou bezna minții se întindea protectoare peste ea, amorțindu-i simțurile. Jos în stradă, unde zăcea fetița lui Alice se adunaseră o mare de oameni, mașini, poliție, salvare și el urlă la ei să se îndepărteze. Se cățără grăbit și încălecă zidul de oțel, apoi se aruncă peste ei asemeni unui vultur disperat, acoperind cu aripile-i de smoală grozăvia înfăptuită de locuitorii clandestini ai iadului, ce-i invadaseră mintea și sufletul. Dimineața încremenise în oroare, șocul și consternarea împiedica urletul mulțimii să țâșnească din gâturile sugrumate de groază iar Cerul izbucni în lacrimi mari ce șiroiau în curând pe asfaltul rănit. Trupul fetiței primi botezul norilor dintre care ochii ei priveau cu tristețe lumea ostilă care o alungase. Undeva, la porțile albastrului imaculat o așteptau îngerii cu chipul dulce al mamei, multiplicat. Aripi diafane se întinseră peste ea într-o îmbrățișare cosmică, anulându-i amintirile ce se îndepărtară izgonite de adierea blândă a vântului, asemeni unor roiuri de fluturi speriați.

Umbrele dansau de mână cu moartea pe câmpia durerii semănată cu florile nebuniei și își cântau victoria cu voci ascuțite, aceleași care bântuiseră mintea Omului, Capul i se învârtea înfiorător, șerpi uriași îi peste care coborau insidioase umpleau craniul neîncăpător și le simțea mușcăturile tăcerile asasine. lacome cum îi consumau creierul, flash-uri orbitoare i se perindau prin fața ochilor luminându-i sporadic 32 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

debut 46-49

Ana Blurr

Secretul planetelor gemene Partea XIV – Înfruntări și începuturi

Dacă Enki fusese deja prins? Dacă urma ea să fie prinsă? Dacă totuși ajungea la el, dar nu suficient de repede cât să îi mai ajute pe înțelepți în atacul ce urma să cadă asupra lor?

Gândurile zburau ca un Mintea Nerys-Randei era plină de vuiet și tremur. Cuvintele lui Gall încă păreau să se lovească de pereții stol de păsări înfricoșate, știrbindu-i atenția, deși deminții ei fără să-și găsească locul. acum intrase cu adevărat în Îi fulgerară prin minte imagini cu sălașul deșiș, iar de aici nu se mai zărea înțelepților ars până în temelii, bucăți de pergamente zburând fără țintă și noimă prin văzduh, săgeți încă înflăcărate înfipte în trunchiuri ciuntite de arbori. Toată ființa îi clocotea, gata să erupă, deși nu se mișcase din locul unde o lăsase Marele Înțelept. Și-apoi, fără să se mai gândească, o rupse la fugă. Faldurile veșmântului fluturau în timp ce pașii acopereau iute distanța până la propria odaie, iar singurul zgomot auzit era propria respirație șuierând tumultos. Înșfăcă aproape pe nevăzute câteva lucruri și porni înapoi în fugă spre sala pergamentelor. Mergând cu pași apăsați și siguri spre raftul căutat, găsi pergamentele ce-i trebuiau și le aranjă cu grijă în desagă. Își mai roti ochii o singură dată prin încăpere și apoi privi grădinile ce se așezau sub ferestrele sălii. Gall nu se vedea nicăieri și cu toate acestea mai mulți învățați se perindau prin grădini. Își înfrâna dorința de a striga spre fețele cunoscute, spre a avertiza, încleștându-și pumnii până la durere. Și, înainte ca tremurul ce-și făcuse cuib în palmele sale să-i cuprindă toată ființa, coborî în fugă treptele, iar cu o ultimă privire în urmă se pierdu în desișul pădurii. Păși încet, cu grijă, ascultând fiecare zgomot, fiecare foșnet ce nu-și avea locul în zgomotele obișnuite ale codrului, cu degetele mereu încleștate pe mânerul pumnalului său. Știa că avea ceva de mers până la Enki și că trebuia să fie cu băgare de seama, dar gândurile i se urzeau în minte fără să vrea, fiecare mai întunecate decât celelalte, poticnindu-i pasul. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

sălașul Înțelepților. O mișcare bruscă la câțiva pași de ea și Nerys-Randa încremeni cu pumnalul ascuns în faldurile veșmântului, gata să riposteze. Întregul trup îi fu străbătut de un val de ușurare când, din spatele unui arbore ieși Hud. Acesta, schimbându-și pentru o clipită culorile, dovedind fără tăgadă cine e, o țintui pe tânăra preț de câteva

momente. Apoi porni prin pădure. Nerys-Randa nu O clipă mai târziu umbra unui putea știi sigur, și cu toate astea, simțise că venise să o dragon trecu pe deasupra lor iar călăuzească. Așa că îl urmă, aruncând priviri piezise Nerys-Randa șopti: frunzișului ce-i înconjura. – Asta e semnul de care Cat-Sith-ul o duse pe cărări neumblate, prin locuri mi-a spus Gall, în curând vor pe unde, de câteva ori, se întrebase dacă avea cu ataca. adevărat să încapă. Când ajunse la locul stabilit cu Enki, ~*~*~ tânăra încă avea prinse în par frunze, iar obrazul său Drumul spre așezarea păstrase urma unei crenguțe rupte, o dâră roșiatică. Înțelepților îi păru tinerei că Înainte să se întrebe unde este Enki, acesta coborî durează o veșnicie, chiar dacă dintr-o săritură și fără cuvinte o îmbrățișa preț de câteva știa că, avându-l pe Hud drept clipe. Apoi, fără să își desprindă mâinile de ea, o călăuză prin același poteci îndepărtă fixând asupra ei o privire ce trăda neliniștea. neumblate, câștigaseră clipe Părea că vrea să spună ceva dar Nerys-Randa nu-l lăsă, importante. Câteva vorbe rostind printre respirari întretăiate: schimbate și lucrurile erau stabilite. Enki îi sfâșâie faldurile veșmântului, dându-i libertate și apoi o ajută să se urce întrunul din arbori, asigurându-se că era ascunsă de frunziș. Tagma războinicilor din care făcea parte se simțea în fiecare faptă, în fiecare cuvânt: – Aruncă pumnalul în brațe și în picioare, așa vei fi sigură că lovitură nu-i va curma – Sălașul Înțelepților va fi atacat de jordanieni, la viața dar totuși îți atingi ținta. O scurt timp după ce vom auzi strigătul dragonului. singură rânduiala trebuie să Trebuie să îi ajutăm! respecți cu orice preț: nu scoți Enki răsuflă, părând pentru câteva clipe ușurat, dar vreun sunet și nu te miști de simți trupul perechii sale încordându-se și neînțelegerea aici. Indiferent ce se întâmplă... tulburându-i chipul, așa că rosti: sau cui. – I-am văzut apropiindu-se. Hud a venit la mine și Enki o țintui cu privirea am știut că ceva este în neregulă. De atunci stau sus până când Nerys-Randa scrutând pădurea. L-a scurt timp am văzut câțiva încunviință mut. Apoi, jordanieni furișându-se printre copaci. Nu știam exact sărutându-i scurt buzele coborî, cum să-ți dau vestea... găsindu-și ascunziș într-un alt

Tânăra nu apucă să răspundă pentru că liniștea fu arbore la ceva distanță. străbătută de un sunet ascuțit și șuierul unei adieri Și-apoi totul a rămas întrbruște de vânt. Nerys-Randa închise strâns ochii dar nu o tăcere încordată. O tăcere reuși să-și înfrâneze tremurul ce-i străbătu întreg corpul. plină de foșnet de iarbă și de Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

frunze răscolite, de sunet de păsări zburând agitat, de respirație ținută în frâu și mușchi încordați gata de atac. Dintre ramurile ce le stăteau pavăză se vedea atât înspre pădurea ce promitea primejdia cât și spre așezarea înțelepților. Într-acolo, se puteau zări, ca niște năluciri, umbrele înțelepților, forfotind în preajma arborilor de hotar. Și-apoi totul deveni un vuiet, de parcă toată pădurea era răsculată. Dar nu dinspre ea venea zgomotul ci dinspre sălașul ce părea până acum câteva clipe pradă sigură unui asediu. Arborii de hotar prinseseră viață, fiecare ramură încolțea o mulțime de frunze în fiecare moment, crescând în același moment și întinzându-se spre cel mai apropiat copac asemeni lui.

Lăstarii acelorași copaci prinseră și ei viață, unii crescând uluitor de repede țînând locul înaintașilor lor loviți de bolovanii ce veneau parcă fără ostenire, alții își întindeau ramurile spre atacatori ca niște sulițe gata să străpungă pe oricine se apropia. Dar arma înțelepților era doar apărarea pe când jordanienii atacau neîncetat. Rocile ce-și

Toți deodată făcând același lucru, urzind de jos în sus cupola de frunze și ramuri și trunchiuri imense. Nerys-Randa își lasă trupul să răsufle ușurat. Asta pregătise Gall când ieșise ca o furtună din odăile sale, asta făceau înțelepții. Folosindu-și energia, treziseră arborii anume puși să facă scut. Dar înainte ca ea să se bucure pe de-antregul de scânteia de speranță, o săgeata brazdă văzduhul și rupse frunzișul încă fraged al cupolei ce tocmai prindea formă. Urmă un strigat de lupta și alte săgeți țâșniră, acompaniate de zgomot de pași grăbiți și zbuciumare de țărână. Iar tânăra văzu cum, parcă de nicăieri, o ceață de războinici cu arcurile încordate se apropiară la câțiva pași de ea și de așezările înțelepților. Și-apoi, ca și cum până atunci cele două tabere doar își încercaseră timid puterile, totul se dezlănțui.

găseau țintea ridicau nor de praf și zgomotul de prăvalire se Săgeți ce păreau fără număr zburau din arcurile simțea vibrând până în atacatorilor și treceau de scutul de frunziș ce se îngroșa ramurile pe care erau așezați cei în fiece clipită iar Nerys-Randa se rugă ca nici una să nu doi. întâlnească trupul vreunui înțelept. Aceeași războinicii își comandau energia mânuind bolovani ce zburau către Sub porunca războinicilor, cupola ce acoperea din ce în ce mai mult grădinile învățaților. Unii bolovani treceau prin ea, izbindu-se cu pământul se surpa pe alocuri, putere de ziduri sau mese de piatră, alții ciunteau din făcând unii din arbori să trunchirile groase are arborilor de strajă, făcând loc alunece spre țărână, știrbind săgeților ce urmau cu repeziciune prin orice spărtură din din apărarea ce se plăsmuia cu fiecare frunză născută. Pădurea armura verde ce se crea în jurul așezării învățaților. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

întreagă părea să fie părtașă la confruntare, pământul chipul ei. Nerys-Randa își lipi zdrobind iar arborii ocrotind. trupul mai aproape încercând Și în tot vacarmul ce-i înconjura, Enki și Nerys- să se facă nevăzută. Înțelegea că Randa își începură și ei atacul ascuns. Tânăra își aruncă era deja târziu și unul dintre pumnalul spre cel mai apropiat jordanian, rănindu-i războinicii de jos o zărise, așa brațul ce ținea strâns un arc încordat cu o săgeată că încremeni încercând să se facă una cu arborele. Alte două aprinsă. Acesta icni de durere și își scăpă arma, focul săgeți șuierară înspre ea, de aceasta străpungând stingându-se în țărână. Apoi își roti ochii sperând să data vadă arma ce îi străpunsese pielea dar nu zări nimic, ramurile din apropiere. Un pumnalul topindu-se în văzduh imediat după ce-și strigăt de jos și totul încremeni atinsese ținta. O clipă mai târziu, Nerys-Randa îi simți în liniște. Copacul păru să se din nou greutatea în teacă. Și o lua de la capăt. La ceva clatine, de parcă pământul de distanță de ea îi putea zări creștetul auriu al lui Enki și sub el devenise lut mișcător, iar își încleșta mișcarea brațelor în timp ce încorda arcul din nou și din Nerys-Randa mâinile, ancorându-se de ramura de sub ea. Aveau să o doboare cu totul și Nerys-Randa își concentră toată energia în a menține copacul drept, frica o făcea să șovăie, dar reuși totuși, pentru câteva clipe, să zădărnicească energia jordanianului ce mânuia țărâna de sub arbore. nou, știind că și el avea o rezervă nestăvilită de săgeți ce Și-apoi alt strigat sfâșâie își răneau ținta, ca apoi să dispară nevăzute. pădurea. Și pentru un moment Sudoarea se prelingea pe tâmpla tinerei și mâna ce Nerys-Randa își pierdu cu totul țintea ascuțișul cuțitului nu scăpase de tremur nici când atenția. Era Enki. Nu îndrăzni aruncarea lui devenise parcă ceva mecanic. La fel nici să își arunce ochii înspre el dar tresărirea nu o părăsise atunci când fiecare țintire își simți când energia ce-i făcuse atingea victima, sfâșâind trup. Dar Nerys-Randa ascunzătoarea să se zdruncine strângea din dinți și nu-și curma mișcările, din nou și își schimbă ținta. din nou, încetinind înaintarea cetei de războinici și O mulțime de săgeți mulțumind zeițelor cu fiecare atac ascuns pe care îl făcea șuierară înspre locul unde că avea siguranța că indiferent de lovitură, nu avea să tânăra știa că îi era perechea și curme vieți. doar acoperindu-și buzele cu

Dar deodată totul se schimbă, într-o clipită deveni mâinile reuși să nu își lase auzit vânat în loc de vânător. Sunetul unei săgeți vâjâind țipătul de disperare. Nu se putu ajunse până la ea și se înfipse în trunchi, la o palmă de stăpâni și își aruncă ochii spre Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

copacul ce-i era ascunzătoare lui Enki, dar el nu era acolo. Săgeți vâjâiau bezmetic, în timp ce nici războinicii nu mai știau exact cine și de unde îi atacă. Câteva clipe mai târziu, o figură înaltă, cu un veșmânt ce-i acoperea cu totul capul stătea printre copaci și trimitea săgeți una după alta înspre ceata de jordanieni descumpăniți. Tânăra știa fără tăgadă că e Enki, ce, țînându-și tăinuit chipul sub acoperământ, trase o ultimă săgeată și lovi la sigur, apoi o luă la fugă printre arbori.

Trecu un timp, în care trupul ei deșertă și lacrimi și tremur și energia ce clocotise în ea și, acum, cu truda încheiată, dar trupul sleit și mintea încolțită de gânduri negre, Nerys-Randa așteptă. Enki trebuia să se întoarcă. Trebuia!

Și Enki apăru, nu după Nerys-Randa nu zăbovi ci, folosindu-și energia mult timp, urcând cu agilitate și comandă liane ce prinseră de picior câțiva războinici. De fără pic de zgomot până la ea. O după un trunchi gros, Enki își încorda din nou arcul, altă îmbrățișare mută și amintind că încă e prin preajmă. Doar dinspre înțelepți nu se auzea nimic, încremeniți și ei în așteptarea atacului următor ce întârzia să vină. Enki decise să folosească una din săgețile obișnuite, și fără să ezite, ochi și trase în piciorul celui ce mânuise energia ce clatinase copacul. Încă una, șuieră periculos de aproape de urechea coducatorului cetei și asta fu deajuns. Eliberându-și camarazii din prinsorile lianelor porniră în urmărirea lui Enki. NerysRanda încercă din răsputeri să-l ajute punând piedici din crengi și rădăcini apărute de nicăieri, dar se îndepărtară prea mult ca energia ei să mai ajungă întratât de departe. Tremura prea tare ca să se poată încrede că putea coborî fără ajutor, dar petrecu cu privirea, plină de teamă, umbrele ce se pierdură în deșișul pădurii. Și-apoi, clipă cu clipă, liniștea se prelinse spre locul ce fusese cuprins acum scurt timp de larmă și lupta. Împrejmuită de sunete răzlețe de crengi ce căzuseră victima confruntării și-și rupeau acum ultima legătură cu trunchiul mamă căzând la pământ, de frunze smulse, învolburate de vântul ce se șerpuia printre arbori, NerysRanda își lăsă trupul să se sprijine de trunchiul copacului și, cu ochii închiși, dădu frâu liber lacrimilor.

vlăguirea fu alungată de apropierea celuilalt. Oriunde pielea atingea piele energia clocotea și orice fibră vibra, într-atât de plină încât frunzișul copacului începu să încolțească în jurul lor.

Fără să rupă îmbrățișarea, Enki șopti în părul perechii Auzea zgomotul înfundat al pașilor făcuți de sale: înțelepții ce, dându-și seama că atacul încetase cu– M-au urmărit până după adevărat și erau scăpați de primejdie, începeau să se poiană și i-am atacat suficient miște liber prin grădini. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

cât să le măresc pasul. Aproape că mă încolțiseră dar, deodată totul s-a întunecat. Hud adusese puiul de dragon care și-a bătut aripile peste noi ridicând colbul, a fost suficient încât să pot scăpa nevăzut. Și-apoi a părut că va ataca, am crezut că ne va spulbera pe toți. Își adunase energie și n-au riscat să-l atace. Au fugit spre copacii lui Dai, i-am văzut trecând hotarul dintre lumi, unul câte unul. Au plecat pe Jord.

Nerys-Randa privi și ea câteva clipe în aceeași direcție, vrând parcă să vadă dincolo de frunzișul ce acoperea grădinile. Dar apoi scutură din cap, spunând:

– Nu, nu voi merge. E mai bine să ne urmăm calea și să Nerys-Randa încuviința fără să scoată vreun îndeplinim vrerea zeițelor. cuvânt, strângându-l și mai tare în brațe pe Enki. Privi apoi în sus, spre Urmară câteva clipe de liniște, în care Enki își lasă cerul unde Jordul luminat de trupul să deșarte toată groaza ce-l cuprinsese când își Dai licărea albăstrui și văzuse perechea atacată. Încremenise și-apoi prima continuă: săgeată o trimisese direct spre pieptul războinicului ce – După tot ce s-a amenința să dărâme arborele. Câteva clipe nici măcar nu întâmplat astăzi cred că nu mai avem timp de zăbovit. Regele Phyllo va afla de atac și cu siguranță va riposta. Nu putem risca să zăbovim. Enki îi privi chipul pentru câteva momente în plus, apoi, trecându-și degetele peste obrazul palid își lipi buzele de fruntea ei, fără alte cuvinte. înțelesese de ce, cel țintuit, nu se prăvălise la pământ fără suflare, iar trunchiul încă se clătina cu NerysRanda, palidă abia ținându-se de el. Apoi vorbele zeițelor îi străfulgeraseră prin minte. Folosise săgeata dată în dar și, fără vreo urmă de îndoială, trăsese cu dorința să curme viața celui ce o amenința pe NerysRanda. Îi trebuise întreaga stăpânire de sine să nu ia o altă săgeată și să-și împlinească gândul, dar acum, cu ea în brațele sale și neumbrit de durerea de a fi omorât pe cineva din propriul neam, mulțumi zeițelor. Rămaseră așa încă un timp, apoi îi spuse: - Coborâm și mergi să vezi cum stau lucrurile? întrebă el aruncându-și privirea spre sălașul învățaților.

Porniră spre locul în care Enki lăsase arma și scutul ce trebuia dat mai marilor Jordanieni. Lângă arborele ale cărui rădăcini ascundeau darurile zeițelor, Hud stătea de strajă. Dădea agale din cozi, de parcă alesese acel loc doar pentru răcoarea ce-o oferea umbra copacului, doar sclipirea atentă a privirii trăda atenția cu care Hud iscodea împrejurimile. Cei doi rămaseră muți în fața Cat-Sith-ului întrebându-se cum anume să-i mulțumească. Probabil că ceva din ei ajunse

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

până la Hud. Acesta îi privi și el fix, apoi aplecă din cap, Fu rândul Nerys-Rândei ca și cum accepta mulțumirile lor nerostite și se ridică să se arunce în brațele perechii dispărând printre arbori. sale zâmbind larg. Și cu chipul Recuperând tot ce ascunseseră, perechea porni la ascuns la pieptul său spuse: drum, dar Enki, cu mâna Nerys-Randei încă în a lui, nu – Între cele două lumi merse spre cărări noi, ci în poiană. vom găsi calea cea bună în a ne Rămaseră pentru câteva clipe la marginea ei. îndeplini rostul de păstrători ai Amintindu-și fiecare clipele petrecute acolo. Prima citire secretului. a semnelor, legământul și prima atingere de pereche, Enki îi cuprinse chipul în amintindu-și tumultul fiecărei descoperiri și culorile palme și o sărută adânc, dând și citite în celălalt. Apoi îi năvăliră frânturi de aduceri primind din acea atingere toate aminte din noaptea ce tocmai ce încheiase, cea din care promisiunile și simțămintele ce amândoi ieșiseră nu numai pereche ci păstrători ai armei zeițelor Jord și Phyllo, darurile lor și atingerea fâșiilor de lumina ce îi testase și îi legase unul de altul împletindu-le destinele în atâtea feluri. Stăteau acum, la hotarul tărâmului în care fuseseră martori și părtași unor taine ce nu mai avuseseră loc de mii de ani. Parte din istoria ce fusese și viitorul nescris, păstrători ai secretului planetelor gemene. Fixând în continuare arborele lui Dai ce-avea în scoarță însemnele ce-i duseseră la zeițe, Enki spuse: – Aș fi vrut să mergem mai întâi pe meleagurile tale dar, adaugă el respirând adânc, după tot ce s-a întâmplat azi, nu cred că mai e cu putință acum. Vom merge pe Jord și vom rămâne pe pământurile mele. Sunt destul de departe de orice așezare și mă invecinez cu una din cele mai vechi păduri, una care are și câțiva copaci ai lui Dai. Nerys-Randa îi caută privirea, și vrând să fie sigură că a înțeles bine, șopti:

nu puteau acum să fie puse în cuvinte.

Iar poiana, cu țărâna sa încă răscolită, străjuită de – Vrei să spui că, pregetă o clipă, apoi continuă, am copacii lui Dai ce-și lăsau putea să ne întoarcem din când în când aici, chiar și frunzele cu margini aurii să pentru puțin timp?! tresalte sub mângâierea Enki încuviință schițând un zâmbet și spuse: vântului, fu străbătură încă o – Ținutul e îndepărtat și în mare parte neumblat, dată de magia ce se năștea de aceea încă mai sunt dragoni acolo, și nu știu de alți atunci când cei doi se atingeau. jordanieni care să cunoască la fel ca mine pădurea aceea. (sfârşit) 39 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

forum cronopedian 51

Ștefan Lucian Mureșanu

Specific național1 și sens al tradiției în basmul popular cules de Mihai Eminescu prof.dr. Ștefan Lucian Mureșanu Motto: Cronicile şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor. (Mihai Eminescu)

1. Folclorist prin educaţie şi etnolog prin dorinţa cunoaşterii preocupărilor omului de la sate Motto: Şi, în ochi mi-ncremeniră/Multe icoane şi poveşti. (Mihai Eminescu)

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

Anul 1873 a fost un an plin de succese în activitatea lui Mihai Eminescu, ca etnolog şi culegător de creaţii populare româneşti. O mărturie personală, privind aceste manifestări culturale, o vom întâlni în revista Timpul, din 8 aprilie 1882, în care publica un articol, intitulat Materiale etnografice, unde Eminescu mărturisea o realitate biografică: „întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş, şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre.” Augustin Z. N. Pop întăreşte această mărturie a lui Eminescu, consemnând: „Încă din copilărie, poetul arătase interes literaturii săteşti şi la Orientul propusese ca, întovărăşit de Vasile Dumitrescu-Păun, să culeagă folclor din Moldova. În 1869 îşi pusese în gând să 1

,,Dacă specificul naţional prin definiţie e caracterul psihic comun tuturor locuitorilor aceloraşi ţări la care determină aceleaşi predispoziţii morale şi aceleaşi concepţii în viaţa sufletească, atunci acelaşi caracter psihic se găseşte şi la baza manifestărilor artistice, determinând specificul naţional în artă.” Cf. Olga Greceanu, Lumina, 21.02.2012.

conferenţieze în Maramureş despre poezia populară.” (A.Z.N. Pop, 1978:102). Am putea spune, nu ca eminescologi, nici nu ne permitem să afirmăm acest lucru, ci doar ca modeşti observatori, că la Mihai Eminescu, basmul popular a fost o pasiune exprimativă a libertăţii interpretărilor, a jocului luminii în întunericul teluric, a prezentării altfel a eului din fiindul interiorizat, a creării putinței din neputință. Pe scurt, basmul a fost pentru poet creația literară specifică motivării sensului ipostazelor, o formă de prezentare a lucrurilor într-un adevăr al imaginarului imaginat. Din prea mult respect pentru trecutul poporului, din care părinții și strămoșii lui se trăgeau, Eminescu a cultivat limba după normele graiului țăranului care își petrecea viața de la asfințitul și până la apusul soarelui, de la semănatul și până la recoltatul roadelor pământului ca urmare a muncii sale neobosite și de la horele din zilele de sărbătoare ale verii, până la șezătorile sau clăcile unde oamenii satului se întâlneau, sporind priceperea într-un altfel de muncă, descoperindu-şi şi apreciindu-şi talentul artistic al fiecăruia dintre cei ce erau dăruiți cu har creativ și interpretativ. Acolo, în mediul acela al întovărăşirii sufletelor, se nășteau poveștile întâmplărilor deosebite și basmele care au rămas de-a pururea zestrea nemuritoare a talentului nostru narativ. Cercetători în domeniu au cules aceste creații și au zădărnicit, precum marele poet al românilor, fabulosul peste tot ceea ce satul, cu

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

oamenii lui dăruiți spre istorie, a dat culturii neamului românesc. „Eminescu visa pe Împăratul țăran, din basme, care iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă și, fără să aibă noțiuni de drept și de politică, judecă pe supușii lui numai cu bunul-simț” (G.Călinescu, 1982:458). Penetrația eposului popular în basmele culese de Mihai Eminescu este evidentă și în atitudine și în expresie pentru că această specie literară survine modalităților gândirii lui poetice nu numai ca o cerință de a se subtiliza prin basm în lumea fantasticului „cu zâne îmbrăcate în aur și lumină, cari cântă senina lor viață în palate de cristal”, ci ca o dorință vie a inspirației pentru tot ceea ce avea să însemne creația lui poetică. Trecute prin filtrul desăvârșit al erudiției, în spiritul trăirilor țăranului și a graiului lui, puținele basme culese de Eminescu și antologate în volume de basme populare scot în evidență calitatea lui de culegător de folclor. 2 Crescut în satul tradițional românesc, poetul se va simți atât de atras de frumosul arhaic, încât toată creația lui, poetică, dar și cea în proză, va fi străbătută de izul rozmarinului și al muzei înălțătoare de inspirație din doinele create cu suspine de rapsodul popular, în liniile cusăturilor iei strămoșești. Locul naşterii şi al copilăriei lui sunt profund marcate de toată istoria Ţării de Sus. Un ținut românesc cu vechi datini și conveniențe, cu o concordanță a graiurilor şi cântecelor, care au avut în permanență în memoria poetului imaginea cetății de scaun a Sucevei, a domnitorului Ştefan cel Mare, un loc mitic considerat atât al învățaților cronicari, cât și a marelui erudit al epocii sale, savantul Dimitrie Cantemir. În acest ținut de basm, aveau să se nască mai târziu Ion Creangă şi Nicolae lorga, George Enescu, Mihail Sadoveanu şi Nicolae Labiş. Toate aceste figuri, de pe urmă ale culturii româneşti, au prețuit tot ceea ce a însemnat patrimoniu eminescian. Eminescologul Nicolae Georgescu consemna în lucrarea

Caietul 2260, miscelaneu din 329 foi, cuprinde un bogat material popular autentic ori prelucrat de poet. Foile 303-310 au făcut parte din același caiet și se află intercalate între producții din epoci diferite, scrise pe hârtie de format și calitate variate. La f. 303, în colțul din dreapta, Eminescu a scris cu cerneală roșie: „Poezie populară”. Pe foile 304-310 sunt lipite pagini din publicații; ff. 305-307 sunt din Foaia Soc. pentru Ut. și cultură rom. în Bucovina III, 1867, pp. 138-l41. Singura culegere Iepșoara (după Toroipanul, notează Eminescu) este scrisă de mâna poetului. Din caiete! ff.303-310 au făcut parte și foile 138-l42 care cuprind o Colindă și un fragment din Plugușorul. Paginate de Eminescu l-7, foile 160-l66 constituie un caiet intercalat între producții de alt gen. Printre culegeri autentic populare se află aici și fragmente din Spitalul amorului (Fata trecută, Muierea cu bărbat leneș) și din diferite cântece de lume. Unele versificări sunt exerciții de-ale poetului după model popular. Cf. Caietele Eminescu. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

sa, Eminescu și editorii săi, astfel, despre personalitatea marelui nostru poet: „În privința fenomenului Eminescu, pe care-l investigăm, ni se pare cu totul semnificativă tendința de revenire la origini, la cele care au fost așa cum au fost. Eterna întoarcere n-a funcționat efectiv, practic, ca o continuitate necesară”, constata eruditul exeget, după care specifica perioada: „în ultima jumătate de secol, cultura pare a-și fi ales timpul săgeată;

Vol. Poesii - 1884

acum, ca printr-o reacție, asistăm la un fel de avalanșă a trecutului uitat care-și cere dreptul la viață.” (N.Georgescu, 2000:204). Nimeni nu s-a putut îndoi de dorinţa lui Eminescu de a fi trăit într-o altă lume decât în cea care trăia. Puterea lui creativă a dominat timpul lui şi timpul care a urmat după încetarea existenţei lui pământeşti. Mărturie îi stă întreaga producţie literară cunoscută și, poate, încă multe necunoscute, cât şi Caietele manuscris, care sunt un

veritabil document de înaltă cultură şi dorinţă continuă de a cunoaşte, în paginile cărora s-au găsit, abia după 13 ani de la moartea sa, minunatele culegeri de creații populare, între care și basmele citate în rândurile de mai jos, cât și însemnări etnologice. 2. Motivarea sensului culegerii basmului popular în cadrul programului „Orientul” Motto: Literatura populară nici nu se poate numi altceva decât cugetarea şi productele fanteziei poporului însuşi care devin literatură în momentul în care se produc prin scriere, sau produceri a clasei culte care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă acesta nu lea făcut, le-au putut însă face. (Mihai Eminescu, Revista Curierul de Iaşi)

Atenția îndreptată către culegerea basmelor populare va fi pragul de recunoaștere, de către Mihai Eminescu, a harului creativ ca povestitor al ţăranului plaiurilor bucovinene, şi nu

Bustul lui Mihai Eminescu în Vevey, Elveţia1

numai, de a meşteşugi ideea în imaginea frumosului imaginativ. O măiestrie a celui pe care etnologul Eminescu îl va recunoaște ca făuritor de patrimoniu. Acel om al satului românesc care a meditat profund asupra fiindului său teluric și și-a aventurat sufletul în lumea timpului îndepărtat al fantasticului, în care eroii satului, voinicul sau viteazul vor fi fost cei care au devenit, în basme, flăcăii vânjoși reprezentați prin Feții-Frumoși, apărători ai așezărilor lor tradiționale, locuite cu oameni buni, având nobila misiune de eliberatori ai celor prinși în jugul asupritor, în basme al zmeilor, care le răpeau, pentru poftele lor, fetele din vatră, Ilenele Cosânzene. Aceşti flăcăi curajoşi se ipostaziau în viteji traversabili a unor tărâmuri, în care trăiau și pătimeau, până învingeau pe deplin elementul răului, zmeul, balaurul cu șapte capete, dar și chinurile Iadului, ca acte ale iniţierii. Cosânzenele nu erau altele decât fetele satului, fecioarele despletite ale râurilor, tinerele prinse în mrejele puternice ale Sburătorului, cele care 42

își așteptau ursitul. Astfel le descrie basmul cules de M. Eminescu: „... așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da’ la dânsele ba. Acu’ cele două erau cum erau, da’ cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei.” (M.Eminescu, 2000:206). La vârsta de 19 ani, în anul 1869, împreună cu alți prieteni iubitori de folclor, printre care şi binecunoscutul jurnalist al timpului, prozatorul Grigore Haralambie Grandea (1843-1897), poetul se alătură cercului literar Orientul3, având ca scop culegerea, din graiul viu al poporului, basme, doine, balade și legende cu întâmplări din istoria frământată de nevoi a celor care locuiseră acest pământ străbun, vitejii daco-geți, cât și a celor care îl locuiau acum sub numele de român. Printre basmele populare culese de Eminescu se numără: CălinNebunul, Frumoasa Lumii, Vasilie-finul-lui-Dumnezeu, Bortavântului, Finul-lui Dumnezeu. În toate aceste creații literare 3

Foile 285-301 cuprind versificarea Muşatin şi Codrul, iar ff.274-284, încercarea Ursitorile. Sunt adaosuri de după anul 1878, deoarece au, pentru unele părţi, variante anterioare în ms.2276 I şi ms.2308. Foaia 247 cuprinde proverbe necatalogate, asemănătoare cu alte câteva foi tot din ms.2260, dar cu material de alt gen. În acelaşi ms. se mai găsesc încercări în gen popular, imitaţii şi variante la diferite culegeri, la ff.34-36, 40, 58 v. Foile 313-325 alcătuiesc un caiet format mare, scris pe două coloane. Sunt culegeri transmise poetului, care în bună parte se află trecute, cu prefaceri, în manuscrisele 2276 I, 2277, 2284, 2285, 2306. Caietul anonim prezintă particularităţi fonetice moldoveneşti; greşelile de ortografie arată cultura redusă a culegătorului. Avem a face, probabil, cu o achiziţie făcută de Eminescu în epoca de lucru pentru Societatea literară Orientul.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

populare se va observa atracția poetului față de graiul poporului, dar și de prezentarea anumitor amănunte legate de spiritul care a dominat și încă mai domină perceperea despre lume a țăranului român. Dezlegarea tainei cuvintelor vechi românești este substituită cu prezentări de acțiuni fantastice care corelează imaginația cu realul imaginii posibilei întâmplări. Mihai Eminescu este un păstrător al structurii tradiționale a acestei specii literare, fapt regăsit în toate basmele culese de la povestitorii șezătorilor satului. El le-a cules și le-a încadrat schemei specifice acestor creații literare populare, unde personajele sunt lăsate să își asume planul misiunii lor: trecerea „probelor”, treptele inițierii care vor duce la maturizarea deplină a eroului basmului, la victoria finală, prin îndeplinirea misiunii asumate asupra distrugerii răului: „– Ba nu, fraților, hai să facem o boambă (obiect în formă sferică) de fier și noi să ne punem tustrei alături, iaașa, cum faci cruce. S-o aruncați unul din voi în sus, că-i știută pe care-a cădea, acelaşi vinovat. Ș-o aruncat în sus, ș-o căzut pe cei doi și i-o făcut mii de fărâme” (M.Eminescu, 2010:216), după care urmează răsplata: „Și el a făcut o nuntă strașnică.” (M.Eminescu, 2010:216). Ca structură, basmele populare culese de Eminescu se bazează pe un model unic. Au loc intervenții destabilizatoare (basmul Călin-Nebunul: „Acu` ei o ieșit afară și unul dintrînșii o prins a fluiera cât s-o făcut un nor mare și nu s-o mai văzut nici ei, nici fetele. Le-au răpit.”) care tulbură ordinea și liniștea firească a locuitorilor însă intervine cel care își asumă misiunea restabilirii ordinii inițiale. Tot de structura tradițională a basmelor țin și formulele narative de început, mediane (Călin-Nebunul: „Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase...”; Frumoasa lumii: „Apoi poveste, poveste, Dumnezeu la noi sosește, că-nainte mult mai este. Era odat un vânătoriu ș-avea trei copii și era săracsărac, că numai cu-atâta se ținea...”) și cele finale, de încheiere a acțiunii: „Ș-am încălicat pe-o prăjină și ți-am spus o minciună, ș-am încălicat pe-o poartă și ți-am spus-o toată”. În cuprinsul descrierii acțiunii basmelor culese de Eminescu, se constată o deosebită apreciere a valorii estetice, dar și a faptului moralizator care reiese din conținutul și dialogul personajelor, pentru că este pusă mereu în evidență dorința de dreptate, de luminare a adevărului și a frumosului din întunericul răului, dar și de evidențierea cinstei de care dă dovadă, în simplitatea lui, omul din popor. În preocuparea de culegător de folclor poetul va conserva ca trăsătură esențială a acestor creații literare, oralitatea stilului, marcată prin adresarea directă a unui auditoriu imaginar, îmbinarea vorbirii directe cu vorbirea indirectă, ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

prezența dativului etic, a vocativelor, a expresiilor exclamative, a interjecțiilor și a comparațiilor de natură populară: „– Măi femeie, tot o moarte-am să mor, ian să mă duc eu în pădurea ceea, să văd ce-oi găsi acolo.” (M.Eminescu, 2010:217). Eminescu își particularizează, în aceste lucrări de o bogăție etnologică semnificativă, doar scrierea corectă, după regulile gramaticii limbii literare, a tuturor cuvintelor și expresiilor populare,

însă le păstrează autenticitatea: „Împăratul, când a auzit așa, strașnic s-o mâniat ș-o gătat oștire să se ducă cu război asupra lui. Împăratul era frunte, știi, mai mare.” (Basmele românilor, vol.V, 2010:239). În transcrierea lor, le mărginește și le atașează arhaicului într-un minunat grai popular, făcând cititorul să le îndrăgească și să le adauge propriului vocabular. Forma viitorului popular „o omorât, o făcut, o mâniat, o gătat” înlocuiește magistral perfectul

compus care ar fi trebuit, după normele gramaticale, să fie trecut atât la forma de singular, cât și la forma de plural, după caz. Forma populară de viitor „o fost”, spre exemplu, care substituie perfectul compus, specifică vestului şi nordului ţării noastre, folosită în basmele culese de Eminescu, dă o elevație 4 și o cursivitate ideilor, în care timpul, dar și spațiul sunt presupuse norme ale existenței și ale desfășurării acțiunii. În aceeași expresie, în care cursiv prezintă acțiunea basmului, Eminescu alternează perfectul compus literar cu viitorul popular, creând un efect al timpului trecut, folosit în limbajul poporului: „Și l-a omorât și pe acesta ș-o făcut patru căpiți de carne din capetele lui.” (Basmele românilor, vol.V, 2010:207). „Admirator, predestinat, al creațiilor populare, Eminescu și-a făcut ucenicia în chiar grădinile îmbălsămate ale folclorului”, consemna Perpessicius în lucrarea sa Eminescu și folclorul, de la care a împrumutat atâtea miresme și atâtea

podoabe pentru propria sa creație poetică” (Perpessicius, 1971:418). Folclorul românesc, în esența căruia intrase și-i trezise nemărginita dragoste față de tradițiile strămoșești, l-a urmărit îndeaproape pe tot parcursul vieții sale. Copilul Mihai, înzestrat cu o memorie și o inteligență aparte, îşi va forma încă din copilărie o zestre deosebită cu cântece populare5, legende, poveşti și basme. El însuși va mărturisi, prin anul 1877, că toate aceste cunoștințe despre creațiile populare i-au fost dăruite de o bătrână din sat, însă mama lui a fost cea care l-a inițiat în trezirea îndrăgirii și prețuirii

creațiilor populare, episod al copilăriei sale, pe care Eminescu avea să-l facă nemuritor, în versurile: „Mama-i știa atâtea povești pe câte fuse/Torsese în viață deci ea l-au învățat/Să tâlcuiască semne ș-a păsărilor spuse/Și murmura cuminte a râului curat.”6 „Unele manuscrise cuprind, cum se desprinde din Lista manuscriptelor conţinând scrieri vechi româneşti dăruite Academiei Române de d-l T. Maiorescu, mai multe texte, cu un conţinut divers” (D. Vatamaniuc, 1998:11), vom observa însă că două dintre aceste colecţii însumează creaţii literare populare, păstrate în manuscrisul 2260, 315327, intitulat de exegeţi, cercetători în domeniu, Caietul anonim7 (M.Eminescu, 1963:647-579). Lectura basmelor culese de Eminescu este atât de curgătoare și vie, încât trezește în sufletul căutătorului de frumos în folcloristică interesul deslușirii adevăratului cod din expresia basmului popular, acea expresie care îl conduce întotdeauna la origini. Ca cercetător, trebuie să ai abilitatea și erudiția înțelegerii tainei exprimării cuvântului din literatura populară, să îl sesizezi ca element principal al puterii de întoarcere la tradiții.

Eleváție, 1. Înălțime morală, spirituală, grandoare, măreție morală. 2. Reprezentare grafică la scară a fețelor verticale exterioare ale unei construcții, ale unei mașini etc. [Gen. -iei, var. elevațiune s.f./cf. fr. élévation, lat. elevatio]. Cf. DEX 1974. 5 Foile 175 şi 212 cuprind fragmente din Cântece de lume, care se află în întregime în ms.2306 şi ms.2277. Foile 147 şi 194 cuprind material pentru doină: „Ce stă vântul să tot bată”. O parte din versurile f.147 sunt reluate în ms.22761, ff.16 şi 179. Ms.2276 I este din anul 1878 şi următorul, foaia 147, este anterioară. Cf. Vatamaniuc

Această consemnare se află în Lista manuscriptelor conţinând scrieri vechi româneşti dăruite Academiei Române de d-l T. Maiorescu. 7 Provenienţă încă neidentificată. Cf. D.Vatamaniuc, Caietele Eminescu. Mitologie şi document.

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

cartea de pe noptieră 53 cartea din sertar

Maria Giurgiu

Bastarzii -continuare(2) Lica rămase singură în bar, pentru o bucată de vreme și se lăsă legănată, de valul amintirilor. E născută în zodia Taurului și așa cum glăsuiesc previziunile despre nativii respectivei zodii, sufletul său tânjește după atmosfera liniștită și căldura unei familii adevărate, lucru ce lipsește, în căsuța ei cochetă. Trăiește singură de la moartea mamei sale și resimte acut, golul din viața sa. Părinții s-au despărțit, pe când ea încă nu terminase liceul. Tatăl s-a recăsătorit și locuiește în Predeal, cu noua lui soție, iar mama ei s-a stins, cu doi ani în urmă, răpusă de o boală necruțătoare.

pauză, până pe la jumătatea dimineții, când își făcu apariția Oarță, patronul. Văzând toate mesele ocupate, ochii îi licăriră de mulțumire. Mulți clienți fumau, așteptând impacienți comenzile, pe care Lica nu mai prididea, să le satisfacă de una singură, începu să dea și el o mână de ajutor. Lica îi zise, într-un moment de respiro: – Vedeți șefu, că e plin

În anii de suferință, ea i-a rămas alături, îngrijindo cu multă dăruire, până în ultima clipă a vieții. Casa în care locuiau ele era moștenire, de la bunici și după decesul mamei, i-a rămas fetei. În prezent, locuia singură și o apăsa golul din viața sa. Veronica, sora sa e căsătorită și locuiește în Câmpina, cu soțul și cei doi copii, ai lor. Deși e doar cu trei ani mai mare, și-a pus în minte, să substituie în viața surorii mai mici, lipsa mamei. În ultima vreme, îi dă bătăi de cap, cu pretențiile sale, de cloșcă a familiei. Aproape că a obligat-o să accepte casa aceasta, doar pentru sine și era tare fericită, când au făcut actul de succesiune, pe numele său. Acum, se ține de capul ei, să o căpătuiască cu un soț. Nu pierde ocaziile de a organiza petreceri, pentru ai prezenta noi „partide bune”. E o mare belea, însă o adoră din toată inima. Încearcă tot felul de subterfugii, ca să se sustragă de la acele petreceri, unde se simțea, ca o marfă în ofertă și deseori căuta scăpare, sub aripa ocrotitoare a Ilincăi, care fusese cea mai bună prietenă, a mamei sale. Reveriile îi fură întrerupte, de intrarea în bar a unui grup de tineri, foarte probabil, studenți care se așezară la două mese apropiate. Curând le urmară alți clienți. Ea se grăbea, să ia comenzile și să-i servească pe fiecare. Comenzile o năpădiră și ea nu mai avu o clipă de ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

barul și azi? Nu mai spălat vase, servit debarasat de pe momente, ca acesta. un ajutor.

răzbesc cu clienții și mese, în E necesar,

– Hai că mai rămân eu, până la prânz. Teo nu vrea să lucreze duminica și cred că o să caut pe altcineva, în locul său. Nu-mi convine, să țin închis duminica, pentru ca să rămână el, în liber. Cine n-are chef de

muncă, să-și caute în altă parte. Licăi îi venea să-i zică vreo câteva, patronului acesta cărpănos. Credea, că are dreptul, să îi lipsească, pe cei care lucrau pentru el de dreptul la un liber pe săptămână. Se abținu. Știa din experiență, că Oarță nu se sinchisea de cei ca ea, considerând că din moment ce le dă salariu, ei trebuie să se supună, fără să crâcnească, sau să pomeneacă de legi și drepturi. Îi răspunse totuși, ca să nu înțeleagă greșit, tăcerea sa: – Șefu, am putea să facem la ture, sâmbetele și duminicile. Așa, am avea fiecare, o zi liberă pe săptămână. Și veniți dumneavoastră sau doamna să ne dați o mână de ajutor, până găsiți pe cineva, să ajute la debarasat, la spălat vase, în weekenduri. Din păcate, toți

avem nevoie de un liber, pe săptămână. – Lico, acum îmi vii și tu, că vrei liber? Hai că te plătesc, îți dau ceva bani și pentru azi. Ți-am făcut și contract, cum mi-ai cerut.

și fără el, în timpul săptămânii ar fi fost imposibil, să se descurce. Barul era foarte frecventat, fiind în centru. Avea și sală pentru discotecă și serile venea multă lume, mai cu seamă tineret. Se mai iscau și certuri, dar Teo era vigilent și capabil să aplaneze scandalurile, înainte să degenereze, în bătăi. Spera din suflet, să raționeze și Oarță, la fel. Până la ora unu când trebuia să închidă, clienții s-au rărit. L-a lăsat pe el la casă și sa apucat de spălat vasele. După ce a pus totul în ordine, au făcut casa, au închis și a plecat acasă. Peste trei ore, deschidea din nou. Simțea, că nu va putea multă vreme, să mai reziste, în ritmul acela. Nu avusese nici un liber, în ultimele trei săptămâni Acasă a găsit-o pe Ilinca, care îi adusese prânzul, gata pregătit. Se simțea frântă și tristă, însă, simpatica sa prietenă cu câteva vorbe de duh reuși, să o înveselească. De cum intră în casă, o întâmpină:

– Iată-mă, venii să-ți țin – Sper, căci munca trebuie plătită, dar nu e vorba de urât și să-mi aud laude. Am de bani. Vă spun, că nu se poate, fără o zi de odihnă. Nu gătit toată dimineața, bunătăți suntem roboți și sănătatea e importantă pentru fiecare, și încă nu am auzit un cuvânt, dintre noi. de laudă. Arsene a mâncat, cu – Bine, bine, Lico! O să mă gândesc și o să fac întrochii și mintea la meci și cred un fel. Văd, că toți vreți mai mult libere, decât muncă, îi că nici nu știa, ce punea în gură, replică el, răstit. Licăi îi venea să plângă de ciudă. de cât se înfierbântase, în Preferă, să nu-i răspundă, de teamă să nu-și piardă timpul partidei. Dana a plecat bruma de control, ce-i mai rămăsese. Spera din suflet, ca la petrecerea de ziua unei el să nu-l concedieze pe Teo, care era un tânăr foarte colege și nu a mâncat mai îndemânatic și cinstit. Băiatul acela își făcea bine munca nimic. Eu nu am mâncat, că mRevista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

am enervat și am plecat încoace, să prânzim amândouă.

amândoi deștepți și serioși. Nu – Aha! Ai nimerit la fix. Aveam mare nevoie, de o prea auzi des, așa ceva, din gura vorbă bună. Am început cu stângul ziua, încă de la prima patronilor. oră. – Of! Să dea Domnul, să – Știam eu, că nenorocitul de Oarță îți cere să fie așa și să ne aducă ajutor, în lucrezi și duminica asta. Uite, stai și mănâncă. Ți-am loc, să ne concedieze. pregătit ceva bun și varsă-ți oful. – Mulțumesc!Nu trebuia să-ți faci griji de hrană, pentru mine, că se găsesc totdeauna în frigider, rezerve. Însă, dacă tot aveai chef de taclale și nu aveai cu cine... ai nimerit bine, când te-ai gândit, la mine. Ești mereu binevenită să mă salvezi de singurătate.

– Vei vedea fata mea, că se schimbă treaba. Altfel, vom căuta altceva. După ce-ți iei examenul de licență, nu trebuie să mai lucrezi la bar. Hai, bea cafeaua, ca să-ți ghicesc în zaț.

– Eh! Să te salveze de singurătate, trebuie mai mult. Altcineva ar putea s-o facă, mai bine. – Nu-mi mai trebuie altcineva. – Lasă, lasă, că știu eu ce spun. Venii cu mașina că oricum, Arsene a băut și nu are nevoie de ea, azi. Hai la masă și nu-ți mai face griji. Zi-mi, cum ți se par plăcințelele cu brânză dulce? Le-a făcut Dana. Lica se așeză să mănânce, în timp ce Ilinca făcea cafea. – Sunt delicioase! – Ia spune-mi, i-ai zis lui Oarță că ai nevoie de libere? Pune piciorul în prag, altfel, nu obții nimic, de la scârțarul ăla. – Ce să fac tanti Ilinca? Am nevoie de muncă și mi-a făcut contract. Sigur, că i-am zis iar, de libere, când a amenințat, că-l dă afară pe Teo, fiindcă nu vrea să lucreze, fără libere. Sper, că va deveni rezonabil și mai angajează, un ajutor la bar, ca să ne înlocuiască și să pot, să-mi iau și eu, liber. Mult, nu mai pot rezista. De trei săptămâni, nu am avut nici o zi liberă. Teo a refuzat să vină duminicile și îi dau dreptate. Azi, a venit Oarță și m-a ajutat, la servit. I-am spus că săptămâna viitoare îmi iau liber, fie că e de acord, sau că nu. Acum, vom vedea. Ori mă dă afară, ori aduce încă un ajutor.

– Chiar, doream să te rog. Mulțumesc, pentru că ai venit, Ilinca! Ești fantastică și nu te întrece nimeni, la gătit. Ar trebui să te înscrii la un concurs de gătit, că ai mari șanse, să câștigi.

– Nu te dă afară, că nu e prost și nici pe Teo, nu-l dă. Unde mai găsește el, unii ca voi. Vă lăuda nevastă-sa zilele trecute, la școală, la o prietenă comună , că de când v-a angajat pe voi, merg treburile strună, la bar și au avut câștiguri mai bune, ca oricând. Zicea că sunteți

– Nu-i rea, sugestia ta. Păi, ce credeai? Uite, cum știi tu, să mă stimulezi! Nu te mai mira, că bat drumul până la tine, fiindcă o fac, de drag.

ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

După prânz , s-au așezat pe terasă cu cafelele și în timp ce Ilinca îi ghicea în ceașcă, Lica făcea haz de prezicerile sale. Prietenia Ilincăi era cel mai bun lucru, ce i se întâmpla, de când rămăsese singură pe lume. Era o femeie bună ca pâinea caldă, inteligentă și cu mult simț al umorului. Cu ea reușea să-și deschidă sufletul, fără rezerve și în momente de descurajare și tristețe, Ilinca reușea întrotdeauna, să-i redea încrederea în sine și buna dispoziție. În ultimii doi ani își petrecea sfârșiturile de săptămână, acasă la ea, când nu mergea la muncă, ca azi. Toți, cei din familia sa o îndrăgeau și o făceau să se simtă, ca fiind una, de-a lor.

– Nu, Ilinco! Aș vrea eu, să fie adevărat, dar știi prea bine, care e adevărul și eu l-am acceptat. Nu mă tem de moarte. Sunt pe lume lucruri mai rele, ca ea. Uite, să știi că eu îți spun toate astea, nu ca să-ți fac milă și pentru că am o mare rugăminte, la tine: mor cu sufletul neîmpăcat, pentru Lica. Fata mea și-a stricat viitorul, pentru mine. Eu sunt sigură că Prietena sa, Adela o rugase, înainte să moară, să nu și azi, ea suferă, că l-a pierdut, o abandoneze destinului, pe fata ei, când n-o mai fi. pe Nae (Nicu). Ilinca îi promisese cu lacrimi în ochi, să-i îndeplinească La data respectivă, era topit de dragul fetei mele și ea după el. A cerut-o în căsătorie, după ce m-am îmbolnăvit, iar Lica l-a refuzat, din cauza mea. Nu aș fi lăsat-o, să-și distrugă viața, îți poți închipui, dar a făcut totul, după capul ei și când am aflat, era prea târziu.

dorința. Trecuseră aproape doi ani, de când murise și în acest răstimp, ea devenise pentru Lica „marea prietenă” și o adoptase în propria familie, ca pe o fiică. Chiar din gura Adelei aflase ea, cum Lica renunțase, să se căsătorească cu omul iubit, ca să-i poarte ei, de grijă. Faptul acesta, nu-i dăduse pace sărmanei femei, până când închisese ochii. Într-o zi, când Lica era plecată de acasă, avusese o discuție cu Ilinca, despre fată. Îi spusese: – Ilinco, eu îmi simt sfârșitul aproape. E inutil să mă prefac, în fața ta. – Ce-ți veni, Adelo? O să te faci bine, pentru fata ta, că are nevoie de tine.

După ce bărbatul meu a plecat de acasă, Lica a suferit mult. Era încă o copilă și se simțea abandonată. El nu a stat la discuții cu fata, văzându-și de ale lui, sau poate nu a crezut necesar, să-i explice, de ce. Nu este genul de om, să se sinchisească de chestii de acestea, subtile. După mintea lui, datoria de părinte se limita, să-i plătească întreținerea, să aibă ce mânca, iar restul erau simple mofturi. Fata însă suferea. De când a plecat, nu l-a mai interesat și nici nu a acceptat, ca ea să-l viziteze, acasă la el. Pe atunci, fata se

48 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

închisese, în sine și nu suporta, nici să mai pomenesc, de taică-su. Dacă ziceam ceva, mă privea cu ochii în lacrimi, ieșea pe ușă ca o furtună și nu mai apărea cu orele. A durat destul, calvarul acela. De ziua ei, în loc să vină, să o vadă, îi punea bani pe card, să se distreze cu prietenii și cam atât. Așa i-a intrat fetei în minte, ideea, că toți bărbații sunt la fel, inclusiv prietenul său, care nu avea nici o vină. Cred, că el nici nu știa, prin ce trecea fata. Așa cum o știu, ținea totul în sufletul său. Se rușina grozav, de cele ce făcuse taică-su și se ferea să se destăinuie cu alții, temându-se, să nu se facă de râs.

– Lica e deșteaptă! Am reușit să o cunosc, bine și cred că știe, ce vrea, în viață. Eu îți promit că voi avea grijă, să găsească în mine, prietena de suflet, care-i trebuie și mereu, ușa casei mele va fi deschisă, pentru ea. O să fac, tot ce voi putea, ca să-ți împlinesc dorința, dar trebuie să ne încredem în bunul Dumnezeu, – Înțeleg Adelo! George ar fi trebuit, s-o ajute, să că el aranjează lucrurile astea. depășească starea aceea. Să-l calce vaca de prost, că s-a despărțit de tine, nu și de copii! Putea să discute cu fata și să n-o lase în halul ăla, în confuzie și cu sufletul făcut țăndări. El se tot bate cu pumnii în piept că e tată bun, că-și iubește copiii, că i-a ținut în școli, însă a uitat, că copiii au și un suflet. – Acum e prea târziu, să mai pot face eu ceva, în această privință. Pe mine mă doare, de copil. Ea are nevoie, să fie ajutată și eu asta doresc, să te rog. Ești prietena mea, cea mai bună, singura care mi-ai rămas alături, în aceste momente, grele. Lica mea are mare nevoie, de o prietenă adevărată, la care să-și deschidă sufletul, în care să se încreadă și de care să fie încurajată, când eu n-o să mai fiu. În Dumnezeu și în tine îmi pun speranța, ca să o încurajezi în momentele de cumpănă. N-o să am pace pe lumea cealaltă, câtă vreme, Lica nu-și mai dă o șansă, la fericire. Ea nu și-a făcut alți prieteni deși e frumoasă și bună la suflet. După mintea mea, e din cauză, că-l iubește încă, pe omul ăla. Necazul este, că n-ar recunoaște, nici în ruptul capului. Pe mine nu mă poate păcăli, însă. Îmi cunosc copilul, citesc în sufletul ei, ca într-o carte deschisă. Nae se încurcase cu una de prin Câmpina, după ruptura logodnei lor, însă am aflat din sursă sigură, că a anulat nunta cu femeia aceea, din cauză că nu poate, să o uite, pe Licuța. Treaba asta mă face, să sper. Nae încă nu și-a pierdut speranța, să se împace, cu fata mea. Tu ce gândești?

Soarta fetei hotărăște.

tale, tot el o

– Știu, dar el e acolo sus iar noi, aci, jos. Domnul face și desface folosindu-se de noi, de oameni. Eu voi fi liniștită, știind că fata mea te are pe tine, aproape. –Pe Promit!

asta,

poți

conta!

49 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

pagina membrului portret literar –

Nicoleta Mija

Gânduri pentru un nou început Sufetul se joacă mereu printre cuvinte pentru a evolua. Facem diferite alegeri, nu știm câteodată dacă am greșit, dacă am făcut cele mai bune alegeri. Ascult glasul sufletului, inima răspunde, câteodată tace. Printre cuvinte, printre rime sunt curioasă să vorbesc cu alte persoane. Învăț din greșeli, aleg atentă alte cuvinte, vreau mai bine să mă cunosc, vreau mai bine să te cunosc. Ascult tăcerea nopții, fac o călătorie de suflet printre emoții, sentimente la fel ca tine. Construim ziduri, ascundem bine o lacrimă, ne bucurăm, ne criticăm, evaluăm multe gânduri , dezamăgiri, bucurii, cu înțelegere, în tăcere. Și tu ai ales la fel ca mine, încerc să-ți spun în câteva vorbe, să-ți urmezi visul ca și mine.

Nu știu ce faci tu acum... Eu citesc atentă ce ai scris, Dumnezeu mă aduce mai aproape de tine, călătoresc printre gândurile tale, ai scris despre noapte, despre iubire. Închid ochii, iubesc ca tine, nu ești singur, nu ești singură, multe cuvinte au fost parte din mine, parte din tine. Povestesc ce am făcut, ce am trăit, despre momentele mele de îngenunchere în fața vieții, îți povestesc despre momentele în care am avut puterea să mă ridic, să îmi întind aripile și să renasc, descopăr deseori printre cuvinte această lume, poate și tu ai povestit ca și mine. Poate sunt departe, sunt veselă, sunt tristă, adun în cuvinte nerostite bucăți de suflet.

Ploaie de vară

O carte se odihnește pe masa din grădină. În compania ceasului mă odihnesc întinsă pe șezlong. Câteva gânduri croșetează printre florile grădinii. Timpul ascultă liniștit, vara așează pe masă un pepene

mare, roșu. Greierii cântă liniștiți pentru întreaga lume. Las ceasul să bată, secunda se scurge în fiecare cuvânt. Penița suspină câteodată printre tăcerile gândului meu. Frunzișul prăfuit caută umbra călătoare a nopții. O adiere caldă se strecoară printre pomi și flori. Vreau să plouă peste arșița zilei care usucă pământul. Îmi place vara când simt respirația pământului după ploaie. În luna cireșelor orice poveste începe cu „a fost o dată”, așa ca în copilărie. Deseori sufletul poposește pe un câmp de maci sângerii și fluturi cu aripi viu colorate. Vara, sufletul este mai liniștit printre talazurile mării învolburate. Știu, după ploaie, printre razele soarelui curcubeul apare. Aroma gingașă de crini și bujori îmi umplu sufletul de veselie. Copilăria minunată cu cireșe la urechi din livada bunicului. Alergam când nu mă vedea bunicul, mă urcam pe o buturugă și luam singură cercei roșii din cireși. Caravana verde și aurie a verii descarcă povara dulce în fiecare zi a copilăriei printre multe amintiri. Culorile curg şi se varsă în sufletul meu. Azurul nesfârșit coboară pe prispa verii , colorează pajiști cu floarea soarelui. Vara nu pleacă niciodată din mine, rămâne printre amintirile dragi sufletului.Când este frig, e îngheț, e iarnă , în mine este mereu vară. Simt parfumul de piersică coaptă, parfumul de regina – nopții, când trilul păsărilor îmi dăruiesc o romanță. Răsfoiesc frunzele verzi printre foile scrise, vântul le

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

răsfiră în sufletul meu. În poala roșie a serii timpul trece încet, simt cum o boare de răcoare se strecoară pe fereastră. Îmi place să stau până târziu afară când plouă. Câteva minute... pare un duș rece, scurt peste grădină. Picuri năvălesc peste pământ, se joacă printre crengi, în geamul casei lovesc. Plouă, îmi place să culeg cireșile spălate bine, cu stropi de răcoare! Doar o ploaie scurtă, călătoare, îmi pictează sufletul cu vânt, cu ploaie, cu soare.

Caseta verii

speria de căldura verii. Ascult viorile liniștite ale valurilor. O salcie unduioasă mângâie malul apei. Aduceri aminte se năpustesc prin frunzișul verde al inimii. Istorii îmbibate de nostalgia anilor trecuți, amintiri vii din alte vremuri, din alte toride veri.În cuptorul încins al verii se coc fructele copilărie.

O Este o zi caniculară de vară, trag repede perdeaua calmă, ca să opresc căldura toridă să intre în casă. Într-o frunză. cameră ticsită de cărți ciupesc câteva cuvinte pe așa ca coardele chitării, departe zgomotul zilei. Deschid dulapul, aleg o rochie înflorită, subțire, așa ca în copilărie. Armoniile verii și-au făcut culcuș în sufletul meu. Nici o frunză nu se mișcă, văpaia împletește ramurile cu mută stăruință. Mă pierd printre amintirile mele, printre amintirile altora. Pregătesc o casetă, ascund visul florilor, le voi da drumul la iarnă. Aveam obiceiul să alerg cu picioarele goale prin iarbă, să privesc bolta cerească, să mă odihnesc întinsă pe iarbă. Sufletul poposește deseori pe un câmp de maci roșii, înfloriți, departe de caldarâmul torid al străzii. Este o liniște odihnitoare, cuvintele se aștern liniștite în suflet..

după-amiază de vară nu se clatină nici o Zielele par mai lungi, în copilărie, doar anii

Deschid ușa, stau în pagul casei, ascult concertul de gâze, și-un foşnet lin trecea printre tufele de trandafiri. Culorile verii îmi inundă sufletul, este cald, foarte cald. Cu picioarele goale, mă simt întotdeauna bine, stropesc grădina, vara își arcuiește tulpinile vezi peste amurgul încins. Nu rezist mult afară, prefer răcoarea casei. Pe masă un pahar plin, compot de caise rece și o felie de pepene roșu. Deschid caietul, parcă și stiloul se ascunde de căldura de afară, nu-l găsesc. Se odihnește, ascuns bine după o carte. Îmi place să stau afară, pregătesc rochia înflorată... Înserarea lasă soarele să plece, larmă mare pe strada care spre faleză coboară. Sub lumina scânteietoare curge Dunărea bătrână. Bunicul mi-a povestit și tonul lui devenea însuflețit când vorbea despre agitația din port, despre negustorii care făceau afaceri aici pe malul Dunării la Brăila. Tineri și mai puțin tineri ieșeau la promenadă pe malul Dunării. Romanțele răsunau în Grădina de vară și nimeni nu se ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

trec mai repede. Deseori stau ascunsă la umbra casei, ascult rodioul încet, lucrez sau scriu ceva. Când vine seara doar zumzetul micilor viețuitoare sparg liniștea grădinii. Privesc pe fereastra dormitorului, simt mirosul de vară, proaspăt acum după o mică ploaie. Când asfințitul se lasă, încet, după o zi toridă, deschid larg fereastra nopții. În liniștea binecuvântată ascund în casetă printre florile verii un gând hoinar.

traduceri 54-55

... nu poţi să-ndrepţi:

Nicu Doftoreanu

Eşti

Tangoul bătrâneţii

depăşit! De vrei cumva a face schimbul

Motto 1:

Constaţi că nu-ţi ajunge timpul!

Deosebim două tipuri de pedepse: Cu moartea şi… cu viaţa. Filosoficus Anonymus

Şi pasul tău spre tinereţe E luat în seamă… ca bineţe! Te simţi privit impertinent

Motto 2:

Toţi care vin din urmă,

Dacă tinereţea ar şti… Dacă bătrâneţea ar putea… Filosoficus Anonymus

Şi fără nici un sentiment?! De fapt … le eşti indiferent La tineri pari cam demodat Dacă încerci să dai un sfat! Nu fi aşa de… tulburat! Nu fi pe viaţă supărat! Nu are rost să fii copil! Ce-a fost, a fost: Acu-i alt stil!

Când eşti bătrân … devii obiect, Chiar de-ai trei inimi mari în piept!

Dar nu te face că nu ştii: Ce-a fost din nou… va reveni, Chiar dacă tu nu vei mai fi! TOŢI,

Şi, … ca obiect, … n-ai nici un drept!

vor trece prin aceleaşi porţi! Nu iei în seam-acest aspect?!

Chiar speri că nu vei deranja!?

E treaba ta, dar să-ţi spun drept!

E cam târziu spre-a mai spera.

Nu scapă nimeni de subiect,…

Tot ce-ai avut de spus ai spus

Oricâte inimi are-n piept

… în alte vremuri ce s-au dus! Şi chiar de vezi ce-a fost greşit, 52 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Old age tango

Don’t be angry with your life! It’s no use acting like a child! Let bygone, be bygone

Motto 1: We distinguish two kinds of punishments: death penalty and… life penalty Philosophicus Anonymus Motto 2: If youth knew… If old age could Philosophicus Anonymus

Now’s another style, so wild! But don’t say you didn’t know: What happened again… will return, Even if you will be long gone!

All those coming from the past, ALL,

When you are old … you turn into an object! Even if you had three hearts in your chest! And, … as an object, you have no right to rest! You really hope you’re not disturbing!? It’s rather late to be hoping. All you had to say you’ve done … in times of yore that are gone! And even if you see what went wrong, … you cannot repair: It’s an outdated song! And if you want to change your rhyme You find there is not enough time!

Will go through the same gates!

And your step towards youth

Don’t you consider this aspect?!

Is taken for a real… truth!

It’s your business, the truth I said!

You feel an impertinent look

No one gets away with that,

Without any sentiment you took?!

However many hearts you had

In fact … you’re indifferent to them To young ones you seem out of fashion If some advice you try to give them! Do not be so … disturbed!

Traducerea şi adaptarea Frederica Dochinoiu 53

ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

exclusivitate

Paul Rotaru

Rigor mortis Ia să mergem mai departe pe făgașul omeniei, Să descoperim în lume seva brută-a ironiei, Astfel lămurind premisa rațiunii de a scrie Cam ce credem noi că este și ce ar putea să fie. Dacă vrei cu-o poezie să te-afirmi către norod, Pregătește-te să suferi ca la rug sau eșafod. Nu-ncerca să-ți faci opinii despre ce nu înțelegi Și enigme prea înalte din creion să le dezlegi, Epatând în verbul searbăd al discursului anost, Să te-ascunzi în fraze șterse învățate pe de rost Din antologia unor critici nostimi și obscuri – A-i cita pe toți aceia e tot una să înjuri! Lasă clipele să curgă, sufletul să ți-l mărească, Mintea s-o elibereze, inima să-ți întărească Și-ai să vezi, apoi, că multe texte sapiențiale Sunt limbarnițe produse în registre glaciale. Nu-ncerca să faci paradă din potcoave de cuvânt – Soarta frazei lustruite este de-a se pierde-n vânt Și de-aceea lumea asta-n care monștrii se desfată Va respinge cu stupoare poezia ta curată. Știu, mă inflamez degeaba în strigările vetuste, Care prind numai naivii cu mentalități înguste. Mulți vor spune că esența scrierii patriotarde E un cumul trist și palid de parade lozincarde. Iar gândirile sumare ce pastișele vânează Sunt la fel de obstinate și la vârf, dar și la bază. Dezbinații se adună construindu-și front comun Într-o luptă temporară contra unui om nebun, După care-și reiau drama și se-ntorc la ei acasă, Unde încropesc litanii pentru-o viață mai frumoasă.

Adâncindu-te în lumea literaților de azi, Mai că-ți vine să-ți dai palme și-apoi de leșin să cazi. La noi, toată lumea scrie, rar dacă se mai citește; Criticii încurajează, oligarhic și orbește, Elitismul de cămară, scriitorii de tavernă, Construind literatură cu pretenție modernă. Ai să-ntrebi, acum, amice, care-i rostul de a scrie Despre drama omenirii – mai ales în poezie! – Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Și de ce cultiv speranțe dacă viitorul nostru E supus fatalității cu figura ei de monstru. Vezi tu? Nu speranța însăși e problema ce apasă, Ci absența ei, căci omul din prezent captiv se lasă În torente uriașe ce-l cuprind, față de care El un ce infim se simte și lipsit de apărare. Chiar din primii ani ai vieții, el înghite cu lopata Mii de gânduri și precepte de la mama, de la tata, Astfel confundându-și eul într-o mare de-anonimi, Estompându-se cu firea tot mai mulți în mai puțini. Mințile înăbușite de prejudecăți discrete Aparțin societății de tipare, siluete; Vagi păreri că ar fi oameni se înalță cu răceală Într-o epocă incertă și din ce în ce mai goală. Înmulțindu-și indivizii după legile gregare, Lumea doar se șubrezește, compromisă din născare. Arta, în această lume construită cam pe dos, A lăsat să i se fure tot ce are mai frumos Și, din veac în veac, s-ajungă o paradă de idei Pentru care nu mai este ce să dai și ce să iei. Filosofi, poeți ori pictori mulți s-au remarcat prin vremuri, Dar de soarta lor amară, când o afli, te cutremuri, Căci în fața omenirii dacă-ajungi să te ridici, Devorat vei fi de oameni și mai mari, dar și mai mici. Viziunea ideală despre monștrii cei de humă Se probează și se-acceptă când va deveni postumă. Altfel, tot ce spui în viață sună grav a distopie – N-or aduce ordinarii credit sincer tocmai ție! Știu că pare-o resemnare scepticismul meu de-acum, Dar măsoară tu ideea pe-al istoriilor drum: Din imberbii de-altădată, cu pretenții de atlanți, S-au perpetuat în lume tot mai proști și ignoranți. Tot mai mulți își promovează simfonia lor debilă, Scoarța, pseudocalitatea și emoția sterilă. Tot ce s-a dorit să fie artă, azi e-un paradox, Un soi de principiu cinic, fără suflu ortodox, retorică bizară, o oglindă deformată Care vrea să își prezerve farmecele de-altădată. 55 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

Astăzi toți ar vrea să fie limpezi și operativi, Înregimentați doctrinei care nu-i vrea creativi, Abuzând până la greață de folclorul lor minuscul Și făcând epifanie din eternul lor crepuscul. Toată dogma ce rezidă în filozofii de gheață Îi tâmpește, îi absoarbe și devine stil de viață. Toate falsele principii ce derivă și decurg Din gândiri corporatiste, îi țin veșnic în amurg Ca pe turme de recoltă, ca pe vite de povară, Într-o viață cenușie, într-o perspectivă chioară. Sorții lor se suprapune mantia religioasă, Pe sub care toți se află mai comozi decât acasă; Temători de un periplu care le-ar schimba destinul, S-au lăsat atrași orbește și-n mulțime-și văd căminul. E comod să-ți dai iluzii dintr-o falsă competență Care-mbată și se cheamă autosuficiență, Să cultivi idei mărunte și concluzii fără miez, Într-un spirit mediocru, doar cu hashtag și diez. Din cultura suburbană își invocă dumnezeul, Nepricepători, de altfel, că-i așteaptă apogeul Undeva la colț de stradă ori la casa lor în prag, Ruinându-se cu tocmai ce le este cel mai drag. Din aceste obiceiuri nonșalante și sumare, Practica încurajează prostituții literare, Libertinii își trag seva și se dau cumva boemi. Dacă îi privești de-aproape, inocentule, te temi? Necesară rezistenței e o inimă de fiară, postură degajată și-o privire din afară, Sau inconștiența crasă de-a-i lua pe toți în piept, Fără-a ține cont de cine e mai prost ori mai deștept. Treaba nu-i deloc prea simplă: lumea și-a sădit beția, Se complace-n vegetare și-și respectă inerția, Spiritul de-apartenență, fondul etic și moral Ce constituie impulsul și flagelul social. Toate se dispun sinergic, contopite și pliate Pe-un tipar inconfundabil: contemporaneitate, Termenul ce definește într-un mod cam arogant Tot ce ar fi vrut să fie optimistul de atlant. Cum să scoți din letargie miliardele de oi Rumegându-și utopia despre lumea de apoi? 56 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

Cum desființezi monada capsulată și bizară ʼN care omul își petrece simularea lui precară? Lumea rece și ostilă naște bule hedoniste Care-atrag ușor tendința vieții evazioniste Pe diverse căi și moduri într-un spectru virtual, Fără să-și demaște riscul cu potențial fatal. De aceea omul pică într-un separeu distant, Unde tot ce este-afară e sordid, irelevant, Căci exteriorul pare doar un for obscur, ilogic Ce-l forțează-n izolare să se-nchidă patologic. Tot ce vrea să reprezinte formă de realitate Face notă discordantă, o particularitate A problemei ce-l muncește zi de zi la foc intens Fără-a da un rost mișcării și destinului vreun sens. Așadar, contemporanii cinici, refractari, obtuzi, Plini de ei și de iluzii care îi mențin confuzi, Au doar căi tangențiale spre al cărților decor, Căci dorința de cultură nu e din prezentul lor. Poate că prezentul nostru e motivul pentru care Cei mai mulți devin apatici și se-ncuie în blazare. Disprețuitori, frenetici și vexați, nu dau o iotă Pe condiția umană transformată în marotă. Însă e ciudat că viața li se pare o șaradă Care cântărește numai cât o stranie butadă, Iar, dacă-i descoși în parte, cât îi vezi de oropsiți, Mulți vor spune cu emfază că sunt calmi și fericiți. Oamenii preferă șarmul amăgirii și minciunii, Regăsesc naturalețe doar în ce le zic nebunii, Angrenați în teatrul sumbru cu actori schimonosiți Și sunt, mai presus de toate, cu ei înșiși ipocriți. Vezi, amice, ironia? Să fi fost așa mereu Sau alunec în prăpăstii ce-ngustează gândul meu? De aceea cred în taină că acolo, undeva, minune trecătoare cinic se va suspenda Și că cheia sol a lumii nu se-abate din solfegii. Simfonia moare, gata! Pier și oile, și regii! Azi se bucură prostimea invocând egalitatea, Neștiind că forța morții este chiar natalitatea, Iar prin asta, omenirii, care cum o să mai fie, Nu pot să-i prevăd o soartă proiectată-n veșnicie. 57 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

proză scurtă

Dorina Pop

Biletul de papagal

Lenuța... dar omul ei plecase acasă. Aveau gospodărie mare, iar vitele necesitau a fi îngrijite. Neluțu plecase cu tatăl său. Iubea junincile. Erau una din principalele lor surse de venit. Tot anul, Lenuța mergea o dată pe săptămână la o piață din Arad să vândă lapte și brânză. Venea cu buzunarele pline.

La umbra castanilor, Lenuța cocea clătite. Lângă ea, Neluțu le umplea cu dulceață. Alături alte și alte gospodine din Moneasa făceau același lucru. Din capătul poieniței, printre fum și aromă de dulceață, se auzea muzica de fanfară. Le acompania? Nu. Era un ritual – Bileteee, bilete de împământenit de ani: Festivalul clătitelor! Puțin mai papagal... departe, oportuniștii vindeau care ce puteau de la Visele Lenuței se închid. gablonțuri, la tricouri, ii naționale și chiar covoare Nu înțelegea mesajul. Căscă țesute. Puzderia de lume venise de dragul clătitelor? ochii. O ciudățenie de bărbat Soarele mângâia întinderea omenească și zâmbea. domina orizontul adormit prin Mirosul de clătite îi pătrunsese adânc în nări. Își trimite înălțimea și sunetele stridente care-i ieșeau din gură: – Aflați-vă Cumpărați un bilet...

viitorul!

Lângă țigara care alimenta periodic plămânii împricinatului se putea zări un bărbat de vreo doi metri, încălțat în cizme de piele asortate cu o pereche de pantaloni trei sferturi, din care ieșea dezordonat o cămașă în carouri ușor decolorată. Pe cap câteva raze solie, în speranța unei degustări din trona o pălărie verde cu o pană minunățiile rumenite. Nu se oferea nimic de pomană. de păun pe partea dreaptă. Totul avea un preț bine stabilit. Zgomotosul ținea în mâna Printre ofertantele tarabe de suveniruri și locul stângă o cutie veche din lemn. unde se coceau ademenitoarele dulcegării, turiștii se Din ea, agățat pe o bară prinsă de cutie, un papagal „rupea” cu plimbau ca soldații într-o fortăreață. Lenuța era mulțumită. Copsese câteva sute de privirea mulțimea. – Cumpărați un bilet! clătite... făcuse ceva „cheag”. Obosise. Pe un platou mai așteptau a fi degustate (contra cost) o grămadă mare de Destinul vă șoptește... minunății umplute cu dulceață de nuci verzi. Lenuța nu știa cum să Soarele, insistând de câteva ore să primească reacționeze. Cuvintele i se măcar o porție mică, dezamăgit se pregătea de culcare. opresc în gâtlej, dar amintirile Fumul se cam risipea, iar acordurile muzicii de fanfară lunecă printre zâmbete. au fost înlocuite cu muzica populară. În joc de doi, într* un colț al poieniței, femei și bărbați săreau care cum Când locuia la Felix, cu știau și puteau. Din depărtare o tobă dirija: dansatorii, bunica, cu câțiva zeci de ani în soliștii și pe ceilalți instrumentiști. Ce-ar fi dănțuit și urmă, în fiecare vară venea la Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

băi o doamnă din Bacău: Manea Maricica. Era cam de vârsta bunicii. Îi plăcea uneori să se ascundă sub masă și să le asculte cum sporovăiau vrute și nevrute.

Lenuța, surprinsă de spontaneitatea papagalului, râde cu poftă. Se caută în și îi întinde Într-o zi ce-i veni Maricicăi să-i spună bunicii? O buzunar amintire din vremea studenției ei la Iași. Fusese târg precupețului suma cerută. mare. De acolo, în joacă, își cumpărase un bilet de – Piri, dă-i un bilet papagal. Curioasă, l-a citit imediat. Dar în timp ce citea doamnei. biletul și încerca să pătrundă în taina celor două Cu ciocul plin de fum, propoziții scrise pe acesta, Maricica devenise martora papagalul amestecă biletele și unei scene de tot hazul. Și bineînțeles talentul ei oratoric alege unul. Bărbatul îi întinde a multiplicat veselia. Bunica Lenuței s-a distrat pe Lenuței biletul. cinste. Cică domnul care-i vânduse biletul de papagal – O seară bună, spuse fusese dărâmat în ambuscada creată de trei tineri, iar bărbatul în timp ce se biletele de papagal căzuseră bucată cu bucată într-o căldare cu vin fiert. Al ei „supraviețuise”. Era ultimul supraviețuitor. M i-am mutat repede râsul de sub masă, în curte, pentru a nu fi descoperită. În seara aceea, mult le-a trebuit celor două femei (bunicii și doamnei Maricica) să instaleze tăcerea în căsuța cu prispă. Doar revenirea mea le-a mai potolit nițel. Hazul îl aveau în sânge amândouă. Doar trebuia gâdilat și erupea în atmosfera din jurul lor spre deliciul auditoriului. – Și cum zici, Maricico? Biletul de papagal ți-a dirijat destinul? – Da, Anuță. Am doi copii din două căsnicii și am rămas văduvă. Așa a scris acolo. – Da, amu, dară... dacă așe-i vorba... * O podidește râsul, dar printr-un gest necugetat îl strigă pe bărbatul cu papagalul. – Hei, domnu’... vreau și eu un bilet! Bărbatul întoarce capul, dar nu reușește să deslușească de unde venea vocea. Era încă furnicar. Lenuța îi face cu mâna. Pentru a nu se răzgândi, bărbatul grăbește puțin pasul. Ajunge în fața mesei cu clătite. – Vă pot ajuta cu ceva, señora? – Da. Vreau un bilet. Cât costă?

depărtează de ea. O voce mecanică silabisea: „Mul-țu-mim! Mul-țu-mim!” Lenuța zâmbește, dar grăbită desface biletul să citească „ce-i rezervase destinul său”.

Nu se grăbește să-i răspundă. Se întoarce spre papagal: – Piri, doamna vrea un bilet... – Cinci lei... Vă costă cinci lei! 59 ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

canalele de comunicații că după 1989 nu s-a mai publicat nimic bun, căutând, probabil din comoditate, doar prin cercul restrâns de cunoscuți și prieteni.

impresii – lecturi în foileton 64

Nicolae Vasile

Citadela perpetuă (Episodul 2)

Este o poveste fascinantă!... În cuadripolul O construcție se face din cărămizi și liant. În format din două familii: Anaprezent, în România, chiar în întreaga lume, este o mare Vlad și Corina-Adrian, prin criză de liant. iubirea la prima vedere dintre (9 septembrie 2018) Ana și Adrian se declanșează o 5 avalanșă de trăiri și evenimente Am publicat în același timp, în același loc, unde se în care se regăsesc, într-un indexează numărul de citiri, trei poeme: Geneza, climat specific societății Apoteoza și Apocalipsa. românești a ultimelor decenii, toate marile teme ale iubirii, creației și legăturii dintre acestea, toate sub lumina panteistă a lui Dumnezeu. 4

Cel mai mult se citește Apocalipsa, apoi Geneza și abia ultima Apoteoza. Avea dreptate Constantin Noica când spunea că ți se iartă până la urmă și crimele, dar nu ți se iartă să fii fericit. (9 septembrie 2018) 6

Ce este iubirea, cum apare ea, cum se manifestă, cum dispare, cât durează, care este relația dintre iubire și căsătorie? sunt tot atâtea întrebări ale căror răspunsuri pot fi găsite în epopeea lui Eros din trenul personal BucureștiCățelu-Oltenița, acestă luntre a lui Charon, fizică, ce făcea legătura dintre lumea intelectuală a capitalei și cea a satului românesc din județele învecinate, dar și o luntre filozofică dintre creația literară, reprezentată de familia CorinaAdrian, filologi, și creația științifică a cuplului Ana-Vlad, fizicieni.

Subiectul perpetuu, iubirea, mi-a revenit în atenție citind două excelente romane, Întâlnirea de la muzeu și Umbra dintre noi, legate între ele, ca acțiune, scrise de același autor, Ion C. ȘTEFAN, publicate de aceeași editură, AREFEANA, primul în anul 2011, iar al doilea în 2016. Acest moment de revelație mă face să privesc cu O bună parte din ipotezele mai multă reținere fandoseala criticilor și istoricilor literari actuali care, fără a-și îndeplini menirea lor de a celebre din istorie referitoare la își regăsesc scoate la lumină realizarile Generației 2000 din iubire literatura română, se mulțumesc prin a declara pe toate exemplificarea în acțiunea celor

Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

doua cărți, fără ca acestea să fie menționate explicit evitând, astfel, păcatul curent al căderii în didacticism, deși toți cei patru eroi principali sunt profesori. Ambianța în care se desfășoară acțiunile este cel al cenaclurilor literare, de la nivelul copiilor din școlile rurale până la cele mai elevate medii culturale bucureștene, activitate culturală foarte puțin abordată de creatorii de opinie contemporani.

În romanul Întâlnirea de la muzeu, Vlad nu înțelege ce sa întâmplat cu Ana, nici Corina, ce s-a întâmplat cu Adrian!... Cum iubirea lor frumoasă, continuată prin căsătorie, nu mai există? partenerii lor de viață găsindu-și sufletul Cum apare iubirea?... Dintr-o dată!... Când Ana și pereche în alta parte. Adrian s-au văzut în tren, ei păreau că se știu de când Nietzsche, marele filozof lumea! german, spunea că, în trăirile Care este natura iubirii?... După Descartes, iubirea umane, importantă nu este este controlată de glanda pineală, deci este un fenomen chimic. Personal, adaug la aceasta și o explicație electromagnetică având în vedere ca tot sistemul nervos funcționează pe un principiu electric, iar în cadrul acestuia fenomenul de rezonanță este răspunzător de multe întâmplări, din viață, legate de jocul cu infinitul. Ar putea fi amândouă! că doar iubirea este și lumină, o mare sursă de lumină, care, știm, că este și corpuscul și undă. Iubirea aruncă spre persoana iubită o lumină pe care numai cel ce iubește o vede, iar percepția acesteia este de o fragilitate și gingășie, pe care ceilalți n-o înțeleg. În roman, Adrian o întreabă pe Ana, imediat după ce pragul de accesibilitate a fost depășit și sentimentele reciproce au fost declarate: Ai ceva de mătase în îmbrăcaminte? Care este relația iubire-căsătorie?... în general și în căsătoriile celor patru eroi. Întâmplarea dintre personajele celor două cărți, grupate în doua familii formate prin iubire, acestea s-au căsătorit din dragoste, deschide un spectru larg de interpretări atât în ceea ce privește durata unei iubiri libere cât și a coexistenței căsătorie-iubire. Kierkegaard, filozof danez, părintele existențialismului, când iubirea vieții sale se apropia de consfințirea desăvârșirii personale și sociale, prin căsătorie, cei doi iubindu-se declarat, a decis ruperea relației pe motiv că, după căsătorie, în câțiva ani, vor deveni dușmani sau străini sentimental, pe când o iubire neîmplinită, lumina stinsului amor ne urmărește veșnic. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

intensitatea, ci durata, dar tot el, aparent contrazicându-se, afirma că iubirea pentru o singură persoană este o mare nedreptate făcută celorlalți. Ieșirea din aparenta dilemă de mai sus se poate face doar prin acceptarea ideii de infinitate a iubirii și atunci, la oricâți ai împărți-o nu scade partea ce revine fiecăruia. 61

Cum, în cuadripolul celor două familii, doi sunt fizicieni, putem modela problema de durată și intensitate a iubirii printr-un impuls Dirac, care are valoarea infinită în momentul zero și este egal cu zero în tot restul timpului, dar integrala acestuia pe tot domeniul este egală cu unitatea. Deci, o iubire împlinită se consumă, practic, toată în momentul inițial, dar tot atunci te și duce până la Dumnezeu. Iubirea, ca și toate formele de creație sunt căile prin care omul ajunge la divinitate și devine acel om neeuclidian definit în teoria filozofică a sistemismului. Și procrearea este tot o formă de creație. O familie capătă o aură divină numai atunci când apar copiii, justificându-se, astfel, zicala:

Iubirea te atrage ca un magnet, dar de familie ești prins cu șuruburi!...

Ana și Adrian, vor să fie altceva decât au fost când s-au căsătorit cu Vlad, respectiv Corina. Este fascinantă împletirea acțiunii celor două romane cu realitatea, în diverse momente, intervenind personaje reale precum Solomon Marcus, în Întâlnirea de la muzeu, la început, când Adrian, vrând să epateze, vorbea cu deosebită apreciere despre un matematician poet, pentru a o încânta pe Ana, o fiziciană care scrie versuri, urmând ca în Umbra dintre noi, cei doi să participle, la Curtea de Argeș, la evenimente comune cu Gheorghe Păun, urmașul celui menționat mai sus în combinația matematică-poezie. Discuțiile despre creație au farmecul lor aparte, Adrian întrebându-se, retoric, cum un fizician poate scrie poezie mai bine decât un filolog, iar Ana, întrebându-l direct:

Tu iubești ca să scrii cărți, sau scrii cărți ca să iubești? o Aceasta poate fi una dintre explicațiile a ceea ce țin altă formă a dilemei unite cele două familii, Ana-Vlad și Corina-Adrian, cu scriitorului: dacă vrea să își facă toată iubirea devastatoare apărută, declarată și din nevastă, muză, sau din acceptată reciproc, dar neîmplinită, dintre Ana și muză, nevastă? Adrian. Acțiunea, în patru, este Tendința unificării formelor de creație prin deschisă și tranșantă, fiecare interdisciplinarizare, nedorită de unii, acceptată de alții, cunoscând tot ce fac ceilalți, reprezintă un factor perturbator suplimentar al acestor strategiile fiind, însă, doar în două familii. Aceasta evoluție este dorită și realizată de diagonalele, Corina cu Vlad și către Ana, fizician care scrie poezie, este dorită, dar Ana cu Adrian. nerealizată de către Adrian, scriitor, care ar fi vrut să fie Deși Vlad a avut inițiativa fizician, ca să se asemene cu Ana și să-l egaleze pe Vlad, de a o contacta pe Corina, este nedorită de către Corina și Vlad, care n-o înțeleg. De pentru a vedea ce este de făcut, aici rezultă și conflictul romanelor, cei doi îndrăgostiți, Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură

ulterior, inteligența și echilibrul acesteia au condus la Toate marile iubiri sunt preluarea conducerii, ajungând până la a grăbi inoportune, cele oportune nu împlinirea iubirii celorlalți doi, mizând pe răcirea au timp să devină mari! ulterioară a relației, soluție neagreată inițial de soțul pierzător, dar care a cedat în final. Lucian BLAGA, în De partea cealaltă, Ana, deși a înțeles strategema, romanul postum Luntrea lui nu s-a formalizat, din contră a provocat ajungerea la Charon, a găsit soluția apogeul relației sale cu Adrian, dorită de ceilalți, care a dedublării, separând scriitorul eșuat datorită onestității acestuia față de juramântul de filozof, ambii iubind aceeași casătoriei și promisiunii făcute lui Vlad că nu va merge femeie. În final scriitorul a mai departe în iubirea lui față de Ana. supraviețuit, dar filozoful nu. Apele liniștite sunt adânci!... Corina, foarte stapână pe situație, afișând o încredere totală în soțul său, încrezătoare că totul va trece, a cedat medical și în final a murit. Vlad, agitat tot timpul, reproșând în toate direcțiile, a depășit cu bine turbulențele unei căsătorii neconvenționale. Adrian a rămas cu o iubire stabilă față de Ana, cu speranța că relația lor va redeveni cândva fierbinte, dar și cu regrete și un simțământ de vinovăție față de moartea soției, toate întâmplările vieții sporindu-i inspirația literară care l-a consacrat ca scriitor. Ana a continuat viața de familie în paralel cu cenaclurile literare, gândind tot timpul că va mai avea o nouă șansă pentru desăvârșirea iubirii sale. În relația cu Dumnezeu, toată întâmplarea dintre Ana și Adrian întră la capitolul păcătuirii cu gândul, dar judecând așa, ar însemna că toți cei care crează, având desemnare divină pentru aceasta, sunt păcătoși apriori, pentru că ei nu pot crea fără muze, iar acestea sunt foarte rar și nevestele lor. Nu a fost să fie!... La început, reținerile lui Adrian, apoi moartea Corinei, care a devenit umbra dintre ei, iar când totul părea a merge până la capăt, nimic nemaiputând sta în calea fericirii lor, Dumnezeu a spus nu! Fica ei și fiul lui s-au cunoscut și s-au îndrăgostit, iar divinitatea a fost de partea lor, tinerii având prioritate. Cele două romane descriu o frumoasă poveste de iubire, care a întâmpinat o serie de inoportunitați, între un bărbat kierkegaardian și o femeie ce parcă vine din romanele lui Tolstoi, pe care Dumnezeu nu a vrut s-o întrerupă prin împlinire. ANUL V, serie nouă, nr. 6 (41), 2018

În cazul lui Ion C. ȘTEFAN, în urma scrierii acestor romane, acesta s-a format ca filozof, iar, ca scriitor, s-a desăvârșit, ambii supraviețuind întâmplărilor.

Lenuş Lungu

Suflet la ţărm de mare Mi-am ancorat sufletul la ţărm de mare am pictat speranţele-n culori mi-am sculptat dorurile pe tărâmul tăcerii am cules fire de nisip dintr-un buchet de amintiri străbat cărarea frunzelor de toamnă în râuri de soare printr-o simfonie în valuri de fantezie.

Vise pictate Vise pictate în zale de scoici sclipitoare săgeată înfricoșătoare sfredelită de dor mă târesc în timp ca o boare de mătase nufăr cu petale dă glas lirei în safire căzătoare

în ploaia de smaralde vibrând ascult cu fruntea-n răcoare.

Morgana Sunt fantasma din ochiul tău unde curge lacrima şi-ţi picură-n vene galopând prin deşertul pustiu calci nisipul în picioare striveşti cuvinte doruri,vise şi speranţe sunt îngropate te îmbeţi cu licoarea bahică a unei morgane ce trupu-ţi lănţuie-n noapte oriental luna dansează caii în depărtare şah la regină mat din nisip auriu stele izvorâşte ozana curgătoare.

64 Revista de cultură CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură