Revista Cronos nr. 45, trim. I, 2021

„Ajutor, vine primăvara! lată strigătul pe care bieţii bucureşteni trebuie să-l arunce‘n văzduh, cu desnădejde, în loc să se bucure ca'nviat liliacul!”

Victor Eftimiu

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

REDACŢIA: Director fondator: Lenuş Lungu Director: Nicolae Vasile Redactor şef: Ioan Muntean Secretar de redacţie: Gabriela Mimi Boroianu Redactori & colaboratori: Gabriela Mimi Boroianu, Lenuş Lungu, Camelia Ardelean, Adriana Iftimie Ceroli, Mircea Gordan, Rodica Bogdan Grafică şi ilustrare:Ioan Muntean Coperţi: Ioan Muntean (selectare foto web) Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Gabriela Mimi Boroianu Colaboratori: Ion Cuzuioc - Ambasador of Peace – Chișinău, prof.

Smaranda (Mada) Cazan-Livescu - UNIFERO & Diplomatic USA Responsabilitatea privind conținutul textelor publicate în revista C r o n o s – Peniţa de Aur – izvor de cultură aparţine în mod direct autorilor care le semnează, în numele libertății de exprimare.

Fondată la Constanța, martie 2013 ISSN 2286 – 1963 ISSN-L 2286 – 1963 Nr. 1 (45)/2021 Revista culturală C r o n o s ~ Peniţa de Aur– izvor de cultură poate fi citită online pe site-ul Cronopedia (lenusa.ning.com).

Email: cronostaifas@gmail.com tel.: 0770406865 Comenzi pentru achiziționarea revistei se pot face pe site-ul Cronopedia şi pe adresa de email de mai sus.

Reproducerea - integrală sau parţială - a revistei şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

amintiri

din

Biblioteca Cronopedia

sumar revistă

2 Poezie şi suflet - Ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”, Editura SrudIs, Iaşi, 2016

Coordonatori: Lenuş Lungu şi Ioan Muntean Coperta: Ioan Muntean Tehnoredactare: Ioan Muntean corectură: Gabriela Mimi Boroianu

ADRIAN GRAUENFELS 23, ADRIAN MOCANU 20, ADRIAN SCRIMINȚ 34, AGAFIA DRĂGAN 28, ALEXANDRU CAZACU 19, ANIŞOARA IORDACHE 49, CONSTANTIN PREDA (CONDEI BLOG) 31, CORNEL NEAGU 16, 57, COSTEL ZĂGAN 17, EMILIA POPESCU RUSU 37, GABRIELA MIMI BOROIANU 13, 46, 47, GEORGE IONIȚĂ 15, ILIANA CĂTĂNESCU 45, IOAN MUNTEAN 52, ION PÂRÂIANU 7, LENUȘ LUNGU 12, MIHAI KATIN 64, NICOLAE VASILE 54, NICU DOFTOREANU 21, OVIDIU DINICĂ 22, PAUL ROTARU 3, PUIU RĂDUCAN 40, RADU PĂRPĂUȚĂ 41, RODICA BOGDAN 50, VERONICA ȘERBAN 10, VLADIMIR NICHITA 14, ZINA DORINA 48

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură editorial 3-4

sistematice

și

editorial

inoculate încetat.

Ei

bine,

golanii

Paul Rotaru societății încă de pe băncile aceștia erau în cea mai mare

Eu sunt Spartacus – poezia unei generații Momentul 16 decembrie 1989 de la Timișoara a generat un val de evenimente decorate cu cele mai vii și mai sumbre culori: cele vii animau încrederea societății românești în forțele care s-au manifestat spre atingerea libertății de cuget, de formare și propășire materială și spirituală, deci, totală; culorile sumbre, de altfel nici ele puține, au marcat opoziția violentă a sistemului împotriva libertății și emancipării. Prin urmare, ideea de revoluție a societății românești din acele vremuri a întâmpinat grave opreliști materializate prin diversiuni din cele mai oculte, prin atacuri armate asupra participanților la mișcarea de eliberare de sub „strălucitoarea și amăgitoarea epocă de aur” a comunismului. Nu puțini au plătit tributul suprem, prețul cu viața, doar pentru că vâltoarea derutantă de atunci le-a oferit prilejul de a-și striga oprobriul întemeiat la adresa unui sistem opresiv care a ridicat cenzura și obediența la rang de standarde mărețe prin demagogii patriotarde, ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

școlii.

Dar moartea revoluționarilor din perioada 16-22 decembrie 1989 nu a pus capăt definitiv acestui simulacru al stării de bine, căci, iată, au mai urmat încă doi ani de manifestări publice, de proteste spontane care au primit același răspuns din partea statului: „Gura mică!”

Printre cele mai ample astfel de proteste se numără cele din Piața Universității, dintre care două mai cunoscute nouă au primit nume precum Mineriada și Golaniada. Unii credeau că își apără drepturi, așa cum credeau și ceilalți. Minerii au fost victimele manipulării politice inițiate de Komminternul bucureștean postdecembrist, în vreme ce liderul păpușar al acestui aparat de sacrilegii i-a numit pe ceilalți golani, astfel punându-se în conflict două dintre forțele de bază ale românilor: muncitorimea și intelectualitatea, conflict ambiguu care nici astăzi nu a

parte artiști, oameni de presă și litere, studenți și proaspeți absolvenți de studii superioare, aceia care protestau împotriva măștii democratice pe care o purtau foștii comuniști continuând un șir de practici ce prejudiciau statul, drepturile omului și puneau în mare încurcătură conștiința de revoluție. Astfel se năștea o generație, cea a Golanilor, cea menită a simboliza îndoiala, dezamăgirea, frustrarea și dezgustul la adresa politicii românești care debutase prin a simula că redă libertatea spirituală, însă continuase în a oprima dreptul de emancipare și propășire a individului și societății.

Din această generație fac parte Petru Creția, Valeriu Sterian și... poeta Melania Briciu Atanasiu.

Volumul de debut al poetei Melania Briciu Atanasiu, „Eu sunt Spartacus”, este un omagiu adus acestei generații și

3

editorial

4

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

idealurilor pe care Golanii de la 22 aprilie 1990 și de mai târziu nu au încetat să le reprezinte. Aproape toate poeziile din acest volum păstrează spiritul veșnic viu al revoluționarului devenit un simplu golan în fața celor răspunzători de schimbările nefaste din inima societății. Însăși poezia „Eu sunt Spartacus” prezintă ecouri ale dezamăgirilor golanuluierou: mă asfixiază sclavia propriului sânge/sunt tracul căruia i-ați biciuit cu pasiune/speranțele rând pe rând (...) ce degete străvezii are libertatea (...) ele nu mă mai pot alina. Nota de final a poeziei, această concluzie pesimistă trasată la o vârstă de iarnă irepetabilă, aduce eroul la clipa de conștientizare a viitorului fiilor săi: au ostenit săgețile din cuvintele mele/a slăbit brațul care putea să cresteze răni/și pe cerul inimii/fiecare revoltă este sublimă/până la un punct.

introspecții până în cele mai tenebroase colțuri ale firii umane, construită într-un limbaj, pe cât de relaxat în aparență, pe atât de sugestiv în tensiuni, transmițând fără cenzură angoasa cvasimolipsitoare ce macină un spirit sărăcit în idealuri vitalizante. Aici, ne este revelată moartea absolută, imbatabilă, pentru că a început cu moartea libertății și a blocat spiritul în handicapul intranzității: s-a născut prematur/noi n-am înfășat-o/n-am alăptat-o/nu i-am șoptit cântec de leagăn/am lăsat-o să crească așa de izbeliște/apoi am dato de suflet firavă nevolnică/bolnavă de oftică/scuipându-și ultimul sânge/bolnavă s-a dus. Cu luciditate necruțătoare, dostoievskiană dacă vreți, ni se construiește decorul „libertății moarte”, păstrând proporțiile de basm în scopul de a sugera „măreția” terifiantă a morții celei ce Poezia „Libertatea a avem mai de preț: șapte murit” continuă șirul de preoți de șapte religii/i-au bolborosit mai întâi/la

căpătâi șapte guvernatori din șapte țări/i-au ținut cu îngâmfări/discursuri goale și sterpe/eu fără respirație (...) am lăsat-o în cavou de granit/șapte ani mai apoi/la un popas de parastas/buldozerul vanului l-a strivit. Sentimentul de muțenie este pedeapsa și infernul spiritului, fără trecere prin purgatoriu, fără putința de a uita propriile erori și eșecuri: de-atunci mau părăsit cuvintele/nu leam găsit osemintele/când sub tămâieri grele/de întrebări de mustrări/învălmășit am simțit/libertatea a murit. „L și V” se înscrie, de asemenea, în suita poeziilor cu notă idealist-ironică, dinamismul versurilor oferind, de data aceasta, prilej de meditare prin întoarcere către locul în care spiritul s-a născut, pe sub balcoane cu feți frumoși și cosânzene, în piață/Agora sufletului meu/spre viață/unde eram mulți și frumoși/în priviri în speranță/îngenuncheam și cântam/ne rugam (...) iubeam oameni din adâncuri/erau ai mei erau zei (...) pentru mine mlădiță de mineri. Îndepărtarea de aceste locuri de o tulburătoare și sălbatică frumusețe se face cu pași ușori/să nu trezesc eroi/și blesteme de sânge, modelând o fată bine crescută (...) tributară unor ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

editorial

lanțuri impuse, înaripată de Prin poezia „Tinerețe năzuință/de credință/c-am fără bătrânețe și viață fără de devenit mai conștienți/nu moarte”, poeta Melania patetici/dar mai puternici.

Briciu Atanasiu își dă verbul Poezia „Temporisancti” de o tăioasă luciditate (Vremuri sfinte) oferă satirică: nu mă veți prinde posibilitatea cunoașterii niciodată „in flagranti”/nu unui decor steril, în care se mă voi folosi de școala fac tranzacții macabre cu capitalei și nu/vă voi suflete, unde se licitează răspunde pe limba voastră utopii de dragul utopiilor, aflată în metastază/atâtea fiind un manifest adresat am de dăruit din românismul generației de poeți viselor mele (...) veți spune ce postmoderni: răul – hidră viață am irosit ce tinerețe am nemuritoare – mă prăpădit/pentru lucruri atât pietrifică/în țara mea unde de sărate după care nu-ți poți ostoi setea vreodată/dar fiecare rana libertății mele se aberație/înmugurește fecund precum în livezi redeschide/de câte ori trec primăvara/de atâtea pe lângă voi, desigur, cu teribilisme și genii ivite peste aceleași aluzii la mitul noapte/va sucomba poezia „românii e deștepți”. de inaniție.

Plecată de mulți ani în străinătate, poeta nutrește neostenite doruri de țară, în care vine să-și ia o doză de viață pentru suflet, găsind în aceste repetate întoarceri prilej de a afla cât de îmbâcsit este aici aerul social, așa cum vedem în poezii precum „Terorismul neexprimării”, „Alb hoinar, libertatea”, „Aplauze și bis”, „Obezitatea suficienței de sine”, „Viața ca o târfă” etc. De altfel, românitatea contemporană este percepută prin ochi speriați ca de copil rămas undeva în Piața Universității și care, acum, la început de mileniu al III-lea știe că nu a fost lăsat să crească mai mult.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

către inferior și abject.

Desigur, această involuție se derulează pe aceeași traiectorie a spectaculozității prin depășirea de către om a propriilor limite, căci, unde societatea doar privește extatică evoluția unui singur om, nu înseamnă că și ea a evoluat la rându-i. Totodată, vedem aceeași răsturnare a valorilor, dar la scară restrânsă, aproape intimă, în poezii precum „Ubilex” (Unde legea...), „Eccehomo” (Iată omul), „Prin Viena lui Eminescu”, „Patologii insuportabile”, unde, după o contabilizare riguroasă a caracterelor umane cu devenirile și tarele lor bine păstrate „la rece”, Melania În poezia „Omul, Briciu Atanasiu nu scapă sâmbure de taină” găsim o ocazia de a reflecta asupra copioasă bogăție filosofică în condiției poetului. teme ce tratează condiția De pildă, în poezia „Cap umană, cu diferența că, de de acuzare”, întâlnim data aceasta, în loc să fecunditatea, sub diversele ei idealizeze conduita aspirantă aspecte, lăsată de izbeliște la a omului prin autodepășire, porți de mănăstiri fără poeta îndrăznește să maici/lângă ziduri oarbe sub inverseze direcția de streșini surde/în canale mișcare, adică de la superior, amuțite în tunele sau cel puțin ce este deja, bântuite/de insomnii, unde

5

editorial

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

dorului/m-a copt într-un rotund mare sub soare. Acest periplu debutează „pe-un picior de plai pe-o gură de rai”/sub plânset de nai și, prin lirismul elegiac tulburător, de o atât de tristă și sfâșietoare frumusețe, se dovedește a fi o aventură în universul sufletului și al naturii feminine.

6

rimele ascunse în aliterații străbat din adâncul firii pentru a sublinia caracterul gregar, ca un ecou de la individ la societate și viceversa. Împrumutând licențe specifice vocabularului judecătoresc, poeta își construiește depoziția autoculpabilizatoare pe fondul „vinei de a fi”: eu cea interzisă din drepturi/inculpatul cer șansa ultimului cuvânt/cer să ispășesc să mă izbăvesc/prin reîntoarcere umilită răstignită/pe crucea în formă de X/cu susul în jos să-mi vuiască/zvâcnetul din sângele adormit în creierul moleșit (...) jertfe să aduc cuvântului (...) cuvânt abandonat/până în clipa cea de pe urmă/cu un întreg spectru.

Secțiunea de poezii intitulată „Peregrinaj în alb” este un tribut adus dorului de țară, de anii copilăriei întrun decor bucolic, pitoresc, creând un pastel în nuanțe de alb din cele mai sugestiv

alese. Sigur, aici totul se conturează pe fondul amintirilor, unde vagi siluete prind contur prin evoluție și altele, dimpotrivă, se subțiază până la estompare în negura insignifianțelor.

Aceasta este lumea „ultimilor daci”, a momârlanilor și gugulanilor care visează a nemurire/sub crucea de brad sub cireșul bătrân (...) sub ochiul surâzător al lui Zamolxe.

Cea din urmă secțiune a volumului, „Simfonia destinului”, urmând celebrele titluri ale lui Ludwig von Beethoven, Richard Wagner, Richard Strauss și Adolphe Adam, se construiește pe tușele delicateții feminine, ca un periplu molcom-alert către atingerea armoniei, așa cum vom vedea chiar din mottoul acesteia: mâinile mamei m-au cules din spic de lună/mi-au frământat aluatul fraged din plămădeală/dacică macedoneană și hună/dospită cu drojdia

Acest volum de debut al poetei Melania Briciu Atanasiu face, totuși, dovada forței și maturității lirice într-o vreme în care poezia românească parcurge o etapă de profund zbucium și reconsolidare a propriei identități.

Acolo unde persistă artificialul de gloată, infatuarea datorată imitării prost înțelese a valorilor occidentale, poezia Melaniei Briciu Atanasiu ne oferă o gură de aer proaspăt, un energizant și chiar „un narcotic în doză mică” prin diversitatea de trăiri de care dispune.

Prin urmare, volumul „Eu sunt Spartacus”, pe lângă a simboliza glasul unei generații specifice din societatea românească postdecembristă, poate desemna o nouă cale pe care se vor orienta tinerii autori, o cale sigură și niciodată amăgitoare.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură eveniment literar 5-6

cronologie

Ion Pârâianu

Aniversare Constantin Brâncuși

–

În țara noastră România –numită Grădina Maicii Domnului s-au născut în toate veacurile „mii, mii și mii de flori”. Flori se nasc și în contemporaneitate, dar nu de mărimea celor dintâi.

Dar, să nu rămân „dator” cu o explicație, voi insera vorbele Maicii Domnului spuse Cuviosului Iosif, care, în 1499, din motive obiective a abandonat construirea Mănăstirii din comuna Bisericani – Neamț și împreună cu ucenicii ortodocși au hotărât să plece la Muntele Athos numit Grădina Maicii Domnului. În drumul lor, (minune!) li s-a arătat într-un stejar Maica Domnului, care i-a oprit spunându-le: Nu mai mergeți la Muntele Athos, pentru că și aici e grădina mea”. Apostolul cuvios Iosif a înțeles și, altfel, au reușit să construiască Mănăstirea din comuna Bisericani, județul Neamț.

Papa Ioan Paul al II-lea în 1999 și Papa Francisc în 2019, în vizita lor în România, țară majoritar ortodoxă, au reiterat faptul, care era vehiculat încă din secolul al XV-lea, că România este Grădina Maicii Domnului.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

La noi, în Grădina Maicii Domnului „au răsărit atâtea flori” și... poate s-or mai naște.

Acum, am satisfacția să pomenesc nume cunoscute și arhicunoscute de-a lungul vremii; pe perioade și epoci în care desfășurat activitatea în domenii diferite.

1) Literatură: Bogdan Petriceicu Hașdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi ș, a, 2) Pictură: Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Theodor Aman, Theodor Pallady ș.a., 3) Muzică: Constantin Silvestri, George Enescu, Gheorghe Zamfir, Ciprian Porumbescu, Grigoraș Dinicu ș.a., 4) Sculptură: Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne, Ion Vlad, Dimitrie Paciurea, Romulus Ladea, Constantin Baraschi ș.a., 5) Medicină: Ana Aslan, Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu ș.a., 6) Sport: Nadia Comăneci, Gică Hagi, Ion Țiriac, Gică Popescu, Ilie Năstase, Helmuth Duckadam, Ivan Patzaichin, Lia Manoliu, Leonard Doroftei, Francisc

an i vers are

Vaștag, Mihai Leu, Lucian Bute, Marius Urzică, Matian Drăgulescu, Simona Halep și mulți, mulți alții.

Din acest pământ rodnic al „grădinii am ales aceste nume care au scris pagini de istorie în peisajul României”.

Dar, sărbătorind aniversarea a 145 ani de la nașterea inegalabilui sculptor – Constantin Brâncuși, voi aloca un spațiu mai mare artistului.

Am avut fericita ocazie, în urmă cu 10 ani, într-o excursie cu pensionarii, să vizitez Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși din orașul Târgu Jiu și mirificele lui împrejurimi. În timpul vizitei, timp de o zi, permanent ne-a însoțit renumitul brâncoșiolog, profesor universitar Ion Mocioi, un ghid, de care nam mai avut parte.

La primirea știrii prin telefon de la bunul lui prieten, profesor Ștefan Stăiculescu, publicist, Scriitor gorjan din Cărbunești – organizatorul excursiei. Domnul I. Mocioi

7

an i vers are

8

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

ne-a așteptat la intrarea în Tg. Jiu dinspre Vâlcea. Întâi am vizitat complexul muzeal C. Brâncuși din orașul de pe Jiu, după care am servit masa la un restaurant de cinci stele.

Apoi ne-am îndreptat spre Hobița, satul natal al lui Brâncuși din comuna Peștișani.

Din fire fiind un om iscoditor, de cum am ajuns la Hobița, am scos carnețelul de notițe, să nu-mi scape vreun amănunt.

Cum am pus piciorul din mașină pe pământul de la poarta lui Brâncuși, unde, ca orice copil s-a jucat în țărână, fără să viseze unde o să-l poarte pașii; am notat: gard de ulucă veche, pe jos, prin iarbă, căzute, corcodușe galbene. La intrare, în stânga, o fântână din grinzi de piatră, iar în față o căsuță din bârne cenușii la culoare, de vechime, necercuite, iar la intrare, ca scară erau așezate câteva pietre de dimensiuni apreciabile. Muntele era aproape. În dreapta, mai în spate era un pătul împletit din nuiele, gol, prin care

sufla vântul. În sala pătulului erau două roate de căruță din lemn încălțate cu șină de fier.

Interiorul a fost vizitat pe grupuri de 4-5 persoane din cauza spațiului mic. S-au făcut zeci de fotografii ca amintire, după care ne-am urcat în autocar și ne-am întors în reședința de județ, poposind în Parcul central.

Mulți au făcut fotografii lângă Poarta sărutului, alții mâncând la Masa tăcerii.

Când razele Soarelui se pierdeau licărind printre coroanele înfrunzite de tei, domnul Stăiculescu a ordonat îmbarcarea în autocar cu destinația Rm. Vâlcea.

Aniversând 145 ani de la nașterea părintelui sculpturii moderne, consider că trebuie să ne întoarcem în timp și, să ne facem o imagine de memorie a tinereții artistului.

La vârsta de 18 ani s-a îndrăgostit în sătucul lui natal, Hobița, de o fătucă, Ioana, spălătoreasă în Craiova, cu care a vrut să se căsătorească, dar studiile, apoi, renumitele sculpturi iau purtat pașii pe toate

meridianele lumii, având posibilitatea să cunoască multe femei. A fost un îndrăgostit împătimit. Voi aminti câteva dintre iubitele, care l-au inspirat în crearea unor sculpturi de valoare. 1) Margit Pogany – pictoriță unguroaică i-a inspirat celebra operă „Domnișoara Pogany”. 2) Eileen Lane americană de origine irlandeză, cu 20 ani mai tânără decât artistul. În 1923 i-a cioplit chipul în piatră albă păstrându-l toată viața în atelier, iar cu patru ani mai târziu, 1927, a luat naștere portretul „Eileen” în onix negru. 3) O altă muză a fost Maria Bonaparte cea care i-a inspirat opera „Prințesa X”.

Inegalabilul sculptor spunea în 1919 că „am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti...”

4) Miliardara americană Peggy Guggenheim, supranumită „amanta modernismului”, a fost în relație cu Brâncuși timp de 20 ani (1921 – 1941).

Geniul sculpturii moderne o alinta „Căprița”, „Peghița”... și, din iubire a sculptat „Pasărea în văzduh”. 5) Vera Moore renumită pianistă, o altă iubită, a fost singura femeie care i-a dăruit un copil – John Moore C. Brâncuși. John a fost născut pe 15 septembrie 1934.

Sculptorul nu l-a recunoscut ca fiu legitim motivând faptul că nu e pregătit să fie tată.

6) Maria Tănase cunoscuse dragostea la 16 ani. A rămas gravidă cu un medic și ajutată să avorteze.

A dat în patima iubirii, ne ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

mai putând înfrânge plăcerile inimii. Lui Brâncuși îi plăceau nespus de mult creațiile populare românești, cântecele populare, etc., iar pentru cântecele sale, Maria Tănase a fost supranumită Pasărea măiastră de către Nicolae Iorga în anul 1938.

Tot în 1938 l-a cunoscut, la Paris, pe nea Costache Brâncuși, căruia i-a cântat într-un turneu, în America, cântece de of! și dor, încât l-a făcut să plângă de dorul de România, de olteni, de apele tânguitoare a Jiului...

Acestea sunt puținele iubite știute... Am notat multe amănunte, să-i creez o imagine completă și complexă. În afară de dragostea sculpturii, femeilor, a plaiurilor natale ale țării – România, nea Costache a iubit foarte mult și animalele de companie. Să amintim cățelușa lui albă, Polaire, pe care artistul o lua la toate cafenelele pariziene, teatru, cinematograf, unde își avea loja ei. La Craiova, când sta în gazdă la bunul lui prieten, Georgescu, s-a împrietenit cu Pufi, câinele acestuia, pe care l-a luat în camera sa, neînțelegând cum să stea câinele afară.

Iubirea de animale l-a făcut să se aplece cu mai mare atenție asupra executării operelor lui de artă.

Din sumedenia operelor sale amintesc: Sărutul, Domnișoara Pogany, Muza adormită – ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

1910, Coloana Infinitului – 1938, Măiastra – 1912, Prințesa X – 1916, Cumințenia pământului – 1902, Cap de copil II -1913, Adam și Eva...

Trebuie amintit faptul că pentru Pasărea măiastră, marea lui iubire olteană, n-a sculptat nimic, dar ne-a lăsat o scrisoare memorabilă, foarte emoționantă. „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră! Auzi tu, fată, mă înțelegi? Vezi tu, Mărie! Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Ji-ului, de satul meu... Auzi? Mă-nțelegi?”

La scurtă vreme (1939), Maria Tănase se desparte de Costache Brâncuși, poate și din cauza firii lui posesive.

Ea declarase la un moment dat că dragostea dintre ei a venit la momentul oportun și a durat exact cât trebuia, până când ne-am plictisit unul de celălalt.”

an i vers are

Regret că nu pot cuprinde într-un articol toată activitatea genialului Constantin Brâncuși.

Reamintesc că a murit pe 19 februarie 1957 la Paris, Franța, sfâșiat de dorul de țara natală, fiind înmormântat în Cimitirul din cartierul parizian Montparnasse.

Sunt sigur că dorul de Țară i-a fost amplificat și de versurile istoricului-filozof, cu studii în Germania – Ioan S. Nenițescu – Țara mea: „Acolo unde-s nalți stejari/Și cât stejarii nalți îmi cresc/Flăcăi cu piepturile tari/Ce moartea-n față o privesc;/Acolo, unde-s stânci și munți Și ca și munții nu clintesc/(...) Și unde dorul de moșie/Întotdeauna drept a stat/(...)/Acolo este țara mea/Și neamul meu cel strămoșesc!/Acolo eu să mor aș vrea, /Acolo vreau eu să trăiesc.”

9

eseu

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

ea, își zicea, dacă altă treabă nu o avea.

eseu 7-12

La

vremea

aceea

Veronica Șerban aveam bunică, bunic, un

Când umblam desculţă (Poem nenumerotat) Mă faci să reiau povestea de la cap, stimată 10 gaură din ciorap.

Pe vremea când umblam desculță, trebuie să mă crezi, nimeni nu mi-a construit un avion cu motor. Am zburat cu unul din lemn la bâlci. Îmi aduc aminte perfect de atunci; da, da, când am avut gâlci.

Mama visa să mă facă aviator. Eu nu țineam morțiș, așa că i-am zis și ei și tatălui nu, nu, nu vreau nici în ruptul capului!

Nici de cai înaripați nu am avut parte. Deja aș fi visat mult prea departe.

Călăream cu puful de păpădie în sân o beldie întro veselie încă de mic.

Și-apoi, vara, vara era o nebunie! Să vezi roiul de albine cuprins de frenezie nu mai prididea să aducă în spinare bulgări gălbiori de soare până la prisăcărie!

Deranjate de-un bâzgan, agitate gospodine mai scăpau, deh! câte-un bob, poate chiar două, de nectar peste-o tufă de sulfine, care sta mereu posacă, suferind de nu-ș ce boală. Galbenă ca păpădia negăsindu-le vreo vină, cu păstăile în poală, fuga se spăla cu rouă, supărarea ca să-i treacă.

semn de bună purtare cât o buburuză aveam pe genunchi, pe lângă toate gardurile aveam urzici, țineam la gât cheia și, din când în când prin grădină venea un arici și toți mă Pe o tufă de sipică învățau că trebuie să-l iau colonii întregi de fluturi. drept sfetnic.

Trec încet să nu îi tulbur, În curtea noastră nu dar mă-împiedic de-un era loc pentru întuneric. parfum de cătușnică și, cum Luna răsturna lumina să-ți mai vezi de drum? Zică polonic după polonic până lumea ce-o să zică, tot mă se ascuțea ca secera. tăvălesc prin ea cum ades Diminețile erau mozaic, iar face-o pisică, ba mai trag și un somn bun, că nu văd la ce soarele nu era toxic. îmi strică.

Primăvara piersicul Cuibărite într-o stătea ca pe jăratic; până nu-i dădea rozul în foc un stupină, viespi cât ochiulscâncet nu scotea, tăcea boului, (ei, lasă că doar nchitic. Abia după aceea să am zis vacă, am exagerat un auzeau chiuituri de bucurie pic și, ce dacă?) își dădeau prin ram; când plezneau din gură-n gură câte-un de lut sămugurii, taman. Cum să dumicat crești atâția copii, se-ntreba încropească un viespar, loc până și el în sinea lui mult prea periculos de l-ar fi râzând? Pe cei răi, găunoși, făcut mai jos. Ptiu, bate-lefără ca cineva să-l vadă, ca ar Dumnezeu, tare mai pe niște leproși îi lepăda înțepau rău! Am simțit-o repede în iarbă. Să-i crească chiar și eu, dar m-am uns cu ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

eseu

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

pătrunjel și din dureri, usturoi. Poate, să fi fost Acum totul e vis; dar parcă, parcă mi-au trecut vreunul, dar prin alt sat; eu când visul se prăbușește, așa, nițel. nu am aflat. unde îl duci, Domnul meu?

Ce mai, totul fantastic În schimb vrăbiile ne îmi părea! Și-aș mai vrea! vizitau curtea în toată ziua. viețuitoare.

Trebuie să mă crezi, Amnezice Ciuguleau, ciuguleau, ședeam pe trandafiri! mereu.

Nu spuneau Prin toată ograda sălta niciodată sărut-mâna bucuria și eu sub privirea pentru masă, dar dădeau blândă a lui Dumnezeu. rotocol după rotocol la casă Grădina era un și poate de aceea mai flămânde se întorceau. adevărat regat.

Aveam regina-nopții, aveam un măr împărat, aveam preot un fir de busuioc. Numai lui mă spovedeam și mă plângeam de nenoroc. Numai și numai el parfuma scăldătoarea și preschimba apa în Agheasma mare la Bobotează. Iarna umbla înfrigurat prin casă până găsea cămeșa bunicului, tivul descusut de la pestelca bunicii și așa înfășurat în ele pe sobă adormea. Ori de câte ori bunica îl trezea își îngropa semințele lângă dușii mei să le sfințească întunecimea.

Aveam în grajd drobul de sare descântat.

Pe noi, niciodată, nici un strigoi nu ne-a vizitat.

Nici mama vitelor, nici rodul livezii nu a luat, nici mințile vreunuia dintre noi nu a furat într-atât mirosea casa din cap până-n picioare și grajdul și grădina în lung și-n lat, până și noi, a ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

La noi doar găleata ofta; ofta de grea ce era.

Când o scoteam din fântână doldora, biata de ea, lăcrima; se mai ușura de greu, gândeam eu; iar oftatul i-l lua într-atâta vântul și doar Dumnezeu mai știa pe unde îl purta. În rest veselie cât lumea și pământul.

Dacă visul ar avea gravitație...

Timpul încetinește-l măcar cu un an, doi... Îmi vreau începutul înapoi. * Măi, să fie! Asta deacum e proză nu e poezie.

Fir-ar să fie! Niciodată nu m-ai ascultat până la capăt. Ți-am spus eu, cineva trișează, se arată indignată gaura din ciorap. Doar genunchii sângerează?!!

Hei, vezi că ți se termină ața, mă cârpești, ori ba? Oricum cea mai fericită 11 ființă erai pe-atunci când umblai desculță.

Toate grijile le așezam Hai, șterge-o! Mă faci în palma lui Dumnezeu, așa să lăcrimez. cum făcea bunica, mama, făceam și eu.

Nu-mi mai ajunge realitatea asta câtu-i hăul!

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

frisoane neînfricate ce curg ca picături de albastru boabe într-un deșert ars de focurile pe care le ardem cu o pasiune caldă explozii de frenezie aruncându-ne ca magma solidificându-se în oceanul poezie 13-18

Lenuș Lungu

Elixir Amestec de elixir și arome în noaptea caldă unde dragostea este mestecată suflet învelit în mister Poseidon suspendat 12 de firul plăcerii se ramifică și crește între cer și pământ încurcătură de piele și suflet de dorință și sânge cald fiorul crește focul se aprinde pe marginea abisului între viziuni și vise se întoarce pacea desculți adorm între cearceafuri și piele.

Am vrut Am vrut să-mi sting lacrimile, răspândind o pătură pe tristețea mea, mi-am aprins steaua

nostru.

cu lumina iertării am crezut în speranța că îmi va arăta orizontul nou să mă agăț, nu am renunțat încă mai cred în frumusețea inimilor am

găsit

pajiști

noi

în

deserturi unde am cultivat zâmbetul pe care l-am primit seninătatea din suflet neîncetat și profund acel ecou pe care-l dau în inima mea unde darul este viața și iubirea ce nu mă părăsește. (fragment file din suflet)

Te-am văzut Te-am văzut călcându-mi inima tăindu-mi firul speranțelor ascunse am simțit plânsul alunecând pe obrajii mei am auzit marea rupându-și valurile vântul

măturând

prin

frunzișul copacilor mari sufletul meu suferind de o înghițitură de fericire am simțit cum inima îmi bate

Răsfoiesc poezia

respirația îmi devine mai puternică

Prinsă printre foi

închizând ochii

în această noapte

mi-am văzut iubirea

răsfoiesc poezia

sub cenușa dorinței

numai gemetele tale

în dărâmăturile timpului.

sporesc gândul în această tăcere ce trăiește înăuntru ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

poezie

dintr-odată toate Gabriela Mimi Ferestrele, indiferente, îşi şi drumurile sunt închise Boroianu întorc nasul tot mai sus de parcă decenţa pute...

cu o pancartă invizibilă:

Doar o iluzie Merg şi drumurile rămân Nu bateţi la aceasta ușă: Îmi iau paşii în spate

deschise,

şi plec în căutarea drumurilor dar e doar o iluzie; bat pasul pe loc deschise. Îndes sporul în buzunare

căci nu găsesc portalul

ca să înceapă dimineața bine

care m-ar trece în statul

şi mă îndemn,

paralel.

din urmă, că uşile mă vor primi cu Aici discriminarea nu se face pe criterii braţele deschise şi mă vor aşeza

de neam,

la masa îndestulării lor,

de nuanţă,

ca somnul meu de noapte

nici măcar de ani,

să mă găsească

ci de relaţii

fără teama zilei de mâine!

şi cotizaţii...

Dar socoteala de-acasă

Umblu cu o hârtie în mână

nu găseşte corespondent

pe care cineva a scris „Apt de

în lumea asta nouă.

muncă”.

Oriunde în jur

Literele ard de parcă aş fi

uşile poartă mască

virusată

şi dopuri în urechi,

şi nimeni nu mă mai poate

să nu audă ochii mei

salva,

strigând cu demnitate „Nu, nu vreau pomană!” şi nici foamea asta chiorăind cu înverșunare în zilele atât de goale de bine. „Vreau doar un drept de viată, câștigat cu decență”, strig din toți plămânii, dar glasul meu rămâne mut în spatele etichetelor...

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Pericol de contaminare!

Nu, nu de virus ci de putregaiul ce există în noi...

Sâmbătă E-ntoarsă toamna asta iar pe dos Varsă cu năduf din cerurile gri Sudalmele lichide şi, vârtos, Îşi scutură pulpanele fustei! Şi curg pâraiele pe drum la vale, Se lasă grele frunzele în vânt Şi peste toate se coboară-o jale 13 A întoarcerii naturii spre pământ...

Scaieţi agaţă ziua pe coline, Şi soarele zâmbeşte tot mai rar; Ne rătăceşte timpul printre rime Şi-i sâmbătă din nou în calendar...

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

ce cheamă-n noapte luna plină cu-n madrigal de cânt Ceresc... adun din trupul tău plăcerea ce mă numește-al tău iubit – când dornic sunt de-o poezie care mă face fericit...

Vladimir Nichita adun

A fost menire

doar

A fost doar menire când pietrele numai ele știau cum să deschidă 14 ușile porilor – doar o secundă de carne prefăcută.

S-au înfierbântat cu nostalgie rece – curgând imprevizibil ideile obscure ale relativității.

A fost doar menire când pietrele își creșteau semințele – ochi de materie solidă care clipeau lumini cu spargere de vise. Îmbrățișare rece timp de venire când pietrele... unica lor șansă de-a contura minuni cu nume de planete!

adun într-un buchet de trandafiri viziunea vieții care mă-nconjoară – aceste clipe de iubire pură pentru întâia și a mia oară... adun aceste clipe, ce-n tăcere din inimă... în taină au ieșit – vorbind cu soarele și luna cu glas de Înger fericit... adun cu sângele-mi în piruete suavii fluturi de lumină – spunându-i timpului ca să aștepte un anotimp mai fain să vină... adun doar diminețile cu soare ce au în ele-un zâmbet plin – de mângâiere și culoare când simt, că-n viață des suspin... adun desigur, strălucirea din ochii celei ce-o iubesc –

sar coarda imagine Internet sar coarda cu secundele care mă înalță de la Pământ când sunt strâns în brațe de forțe nevăzute – spațiu „derizoriu” așezat pe arcuri... uită-te la Îngerul infirm ascuns în mine și-a pierdut aripile întrebându-se de ce nu mai este... să stea gândul deasupra iar eu dedesubt cu mâini încleștate capetele coardei noi aripi: speranță de zbor...

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

George Ioniță se stinge încet, încet

şi-a luat toamna tributul de verde

unde

ești

acum

când

până devine amintire

coșmarul mă bântuie

că jocul a rămas neterminat

și ceasul orele îngheață pe un

iar eu am fost mut

ruginit cadran

la nedumerirea lui

în noaptea venită parcă din iad

şi-a luat iar toamna tributul faceţi linişte

de verde

de ce nimeni nu m-aude

frunzele picură arămite de o linişte atât de mare

atâta amurg

când inima mi-e plină de un

gol nemăsurat mi-am lipit buzele de petalele încât doar fulgii de zăpadă care cad unde ești când am nevoie de ofilite şi

am

simţit

gustul

uscăciune

de peste pustiul alb să-mi spargă timpanele

cum e şi sufletul meu

unde ești acum

şi tot acum l-am înţeles pe Paler

unde ești acum când am

când am intrat pe uşă tăcând

nevoie de tine

pentru că tu plecaseşi

și cerul s-a prăvălit peste

lăsându-mi doar amintirile

mine ca un opac tavan

şi-am mai ştiut ce înseamnă

când florile-au murit

mâna mea întinsă

căci ochii mei scurși de

cer-şin-du-te...

lumină n-au mai zărit petalele-n

tine si

te

strig

neîncetat...

neîncetat... chiar de-mi sunt rugile surde

în fiecare zi o să-ți trimit în fiecare zi câte o floare să te înfloresc ca tu să poți a te trezi în locul doar de amândoi visat să nu mai știu

sub ce culoare te ascunzi şi-a luat toamna tributul de culoare decât atunci iubire când păsările aripi n-au ca să când sărutând petalele de verde mai zboare eu voi simți un tremurat... iar eu mă (re)trăiesc din și în abisuri cad amintiri a-min-tiri...

ce poate fi mai trist... ce poate fi mai trist în lumea asta decât să vezi cum lumina din ochii unui copil ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

15

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Umbra ta vrăjită Când vânturile toamnei se întorc haine, cu frunze arămii, desprinse din copaci, adusă de un dor, ai vrea să mă împaci, la orele târzii, când somnul nu mai vine.

Cornel Neagu

Umbra ta vrăjită Primește-mă!...

Primește-mă în seara care vine,

Cu harul sfânt m-ating necontenit pe față, simt mângâierea lor, din ce în ce mai mult!

Adorm!... Și din adâncul viselor ascult cum umbra ta vrăjită-mi curge peste viață.

mânat de doruri sfinte către tine

Octombrie răsvrătit

Primește-mă!... sunt un pribeag cu suflet rătăcit,

16

Apari pe geana înserării, neschimbată, alungi himerele cu zâmbetu-ți calin, minuni cerești mi-aduci, în orele ce vin, iar îngerii din cer coboară deîndată.

precum ursitele mi-au prorocit.

Octombrie rrăzvrătit Primește-mă în casă, nu te teme, să îmi urezi în prag și bun venit,

Pe mal de râu se leagănă arinii, bătuți de vânturile toamnei, nemilos, din tufele uscate se ivesc ciulinii lăsându-și cupele semețe tot mai jos.

aduc cu mine dalbe crizanteme să-ți mângâie surâsul răvășit.

Am regăsit poveștile uitate,

Vin ciorile în cârduri să se-așeze pe crengile ce plâng necontenit, scrâșnesc țâțânile trezite-n metereze la marginea cetății-n zidul povârnit.

ți le voi spune să adormi ușor cu gândurile toate adunate sub aripa întinsă-a unui dor.

Și vine o tristețe dinspre munte cu mantia cernită-ntinsă peste văi, în josul râului, trecând pe punte, ajung și brumele, în ritm de zurgălăi.

Când zorii vor ajunge la fereastră eu voi pleca fără să spun ceva, vor plânge crizantemele în glastră de dorul meu și de uitarea ta.

Aprinde focu-n sobă mai degrabă, așază lemnele pe stratul de tăciuni, sărută-mă-ndelung și fără grabă, la pieptul tău iubito să mă-aduni!

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Costel Zăgan Gogyohka mea

De negăsit Luceafăr nepereche odată ca-n poveşti în noua lume veche în care carte eşti Luceafăr din poveşti n-ai primit vai leafa aceleaşi triste veşti în chingă pun ceafa N-ai primit vai leafa în noua lume veche zadarnic fluturi pleata Luceafăr nepereche O dată ca-n poveşti dacă nu rişti nu eşti

Amintiri din Japonia cu Maria Oprea Unde-i Maria de-altădată cu stele rupte în haiku doar poezia-i vinovată și Doamne poate numai Tu Din stele rupte în haiku din GOGYOHKA și alte chestii de la da și hăt la nu pierdut-am ziua între trestii Cu GOGYOHKA și alte chestii – doar poezia-i vinovată – nu frumusețea nevestei – unde-i Maria de-altădată Ce stele rupte din haiku – Japonia Poezia și Tu – cezeisme II ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

poezie

albe În afara foilor pe care scriu n-am mai văzut zăpadă ce decembrie din mileniul trecut primăvăratic Insomnia îmi dă deşteptarea prieteni În fiecare dimineaţă și semnează albastru condica de prezenţă Comedia artei și a înaintea mea Şi azi vieţii stăm la rând Nu ştiu După mine cum am ajuns iar urmează Dumnezeu pe Şi cum mai am totuşi câmpul minat al copilăriei un dram de politeţe Iarba-i până la genunchi trec şi între creşte în continuare Dumnezeu Cărţile sunt jucăriile mele şi preferate moarte Mă joc numai cu tine Erezii de-o clipă II 17 dragoste Destin de bibliotecă Partidele noastre durează de-o viaţă Aşa că înţeleg foarte bine Sunt o carte c-un singur De ce ura mă invidiază şi ea cititor tot (Nemărginiri într-un vers) din copilărie Însă nu mă plâng decât în versuri Dacă se poate

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

ca o floare pe-un afet fagure de-amar şi bine Dumnezeu trăieşte-n mine când iubesc am stele-n gură din cuvinte-mi ies lumine dragostea-i fără măsură Doamne dragostea-i poet duce îngeri la pachet cezeisme II

Nervoasa Dulcineea Frumoaso te fac un fesbuc la noapte Ori te mai guglești 18 cu Cavalerul Tristei Figuri Nu-i adevărat Și-atunci de ce naiba de condei mă-njuri

Focul invizibil Totuși cele mai frumoase nopți de dragoste se sting în poezie Atât Doamne Ode gingașe

Liră și blestem Dragostea-i din altă țară și nu vrea deloc să moară dragostea nu-i un cuvânt de ești singur pe pământ Dacă totul iar te doare dragostea-i o sărbătoare și nu poți nimic să faci fiindcă inima-i în draci Dai s-o scoți iar la lumină te împinge brusc în tină și te zvârcolești ca dracul parcă ți-ar fi luat foc patul Liră fiindu-i lui Apollo arunci hainele cât colo Sonete fără voie

Haina dragostei

Amintire avangardă

de

Dragă Kitty poezia este dreptul meu la replică Când soarta mă ia peste picior Iar anonimatul e gata să mă înhațe Citesc și scriu deci exist Cu fundul/ fruntea în aceeași barcă literatura română și universală În bibliotecă nu sunt niciodată singur Oricât m-ar izola ceilalți Și da Maiorescu-i incomod și azi Dar unde-ajunge nu-i hotar Contra jurnalul Annei Frank

Dragostea-i fără măsură Doamne dragostea-i poet când iubeşti ai stele-n gură luminezi fără regret Dragostea Doamne-i poet Dumnezeu trăieşte-n tine ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Alexandru Cazacu

Lectură Voi citi toate însemnările unei călătorii neduse până la capăt și toate cuvintele le voi rosti întregi printre acordurile melodiei de acordeon de lângă oficiul stării civile și țipătul locomotivelor la ieșirea din gară când lucrurile renunță la dimensiunea și greutatea lor în arhitectura anotimpului intermediar ce-și întinde deșertul în caratele diamantelor și-n noile modele de microprocesoare Voi citi cu vocea ce-o visează uneori literele când miercurea lor ne este nouă sâmbătă și cu prețul așezării alăturea pe care îl știi și te știe

Campare Păpădiile abia înflorite la poalele dealului par niște păsări galbene gata să se arate înaintea serii lângă locul pipernicit al petalelor de zăpadă încă vizibile când memoria încearcă să crească pe umeri o crustă vie ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

poezie

ruptă din tablele legii Mâine și poimâine devin ieri Uneori avem siguranța că și azi existăm unde se depozitează golul pentru ca cineva să existe ce-l conțin cuvintele și să ne spună toate acestea Ceea ce vezi ai vrea să nu fie Elegant ceea vei vedea de acum înainte iar zgârietura aflată pe braț Vocea ta frumoasă și calmă nu ști dacă e datorată spunând lucruri teribile îmbrățișării sau mărăcinilor printre aleile blocurilor tipizate Uneori construite acum patruzeci și mai bine de ani Uneori avem siguranța că când irealitatea de care este existăm nevoie pentru ca altcineva să existe pentru a vedea mai clar în aerul dens, vâscos să-l tai lucrurile cu cuțitul era acolo între mânie și al începutului de iarnă osteneală când mărunțișul din buzunar ca și cum toate speciile ajunge s-ar fi plictisit să existe să cumperi două lumi nu doar sub lumina farurilor 19 una când orbitoare când absentă Totul pare înghețat în efigii într-o agonie senină și orice soluție implică iluzie ca un joc al dragonului sau conformism la începutul fiecărui an nou Cel mai subtil dintre noi chinezesc devine complice cu sălbaticii unde atât de elegant și se acceptă un plus-minus putem să nu ne înțelegem patruzeci la sută abatere la normele puse în comun pe o tablă

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Adrian Mocanu Poezia 2 Schimonastice

Desagă de gânduri Ca de obicei: totul se năruiește.

Ființa natură devine.

20 Și un picior în pășunea oilor raiului sclipește. * Ca un voal alb aidoma unui cearșaf, să vin peste mănunchiul de chimvale tăcute. * Poezia 1 Fluviul sincerității să se oprească.

Stâlpii să fie cu caii pironiți.

Da-ți-mi capul de cal de catifea gri.

Visul doririi de mine să izvorască. * Răsărit în mintal în care pleoapele-mi-s... * soare pe pleoapa sufletului. *

Șezi mumos cap, în culoarea roșu-maro, îmi spun.

Uite, doar cocoșul de munte e în poveste!

Poarta țarcului e deschisă în neant. Să iasă ieduții din țarc!

Pavăza vieții noastre e păunul =o=.

Tunetul cerului când atacă, mistrețul va dormi deja în culcuș. * Poezia 5

tu, iubit-o, ești copacul meu roz! și am fost căzut în mine iar, ca visul într-un carnaval. și am stat tăcut – gând ca val și am cap de cal, gri, de catifea. * Ochiul tău de stea, iubit-o clipește în o frunză de viță. * tu, pasăre, din dreapta ai venit. De palma mea stângă te-ai oprit. Sferă ai construit. * Poezia 3

Atâtea ființe noi suntem deodată în cosmosuri, încât Voi Ființă trebuie să fiți.

Tronul Lui Dumnezeu este de la „a sta”. Și totul stă intercalat, conectat. Și de fapt Totul e amintirea Lor. Omule, ai aruncat vreodată zarul și ai gândit marginea?

L-ai văzut pe guru-mi cum plângând ieșea dintre sfera-i și vector, înțelegând „a lucra”?

Răutatea e o însumare cu o rază, e gura ce doar vrea, stând în stânga în locul Ca un câine de curte să-l iau soarelui gândului.

Asemănarea e doar în gură pe De Ce. numărătoarea Lor: 1, 2.

Lasă-mă Doamne cărăbuș, așa ca un om fără chip ce-mi It’ s a stadion to play. It get a churchtopray. sunt acum.

Dar lumina de acolo e doar ca Tu, tărie galbenă-albă norii să se adune. mă readuci în dar, de pot să respir normal. Și este o navă ca să fie, ca un cordon ombilical, 02.03.20 tonew live. * Mâna mea stângă e încă Poezia 4 încătușată de cruce!

Se întunecă ceru și marea minții, Și gura știrbă a Hidrei o am.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Nicu Doftoreanu Când sentimentul iubirii

Tangoul iubirii împlinite Motto: Ce-i mâine hotărăști în clipa de față.

Hotărâre - Dan Florică – Vol. Răsplata ascultării Cugetări pillatiene – Editura Destine 2018

Când sentimentul iubirii Prinde nuanța fericirii, Iar mireasma din iubire, Dă liber la... fericire, Propun să-i găsim alt nume.

Mă întreb: Știm cum anume?!

Poate timpul ne va spune!

Fiindcă astăzi nu-i ușor Să vorbești de viitor!

Vizionarii-au presupus Că ei vor primi răspuns, Dar când soart-au întrebat Li s-a răspuns încifrat: Întrebarea de mai sus, Cam degeaba mi s-a pus.

Cea fost de spus, s-a spus, În vremuri... care s-au dus!

Cred că este demodat Să dăm vina-n mod constant Doar pe cei care-au clacat, Atunci când li s-a-ntâmplat Să nici nu îi vadă forma Fiindcă i-au ratat aroma, Negăsind ființa străveche, Care-i sufletul pereche De înger ce... stă de veghe

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Prinde nuanța împlinirii, Iar mireasma armoniei Dă alt sens chiar veșniciei Propun să-o spunem pe față Așa cum viața ne-nvață: Nimic nu-i predestinat De nu vrei cu-adevărat Să simți iar în... potrivire Mirosul de fericire Ce... de-i liber consimțită Și de nimeni... îngrădită Se numește ÎMPLINITĂ!

poezie

orice lumină, are-aceeaşi rădăcină!

credinţa ne uneşte! credinţa ne desparte! depinde de contextul... de care are parte! şi nu e ea de vină când regăseşte starea pe care se ridică. din vremuri vechi... uitarea! din ea derivă toate ce duc apoi la...moarte: războaie fioroase şi lupte sângeroase, marcate în istorie de ahtiați de glorie, Tangoul credinței ce-au folosit puterea spre a-și impune vrerea, motto: dând convertirii forța „viaţa nu se măsoară cu de a-i aprinde torța numărul de respiraţii ca scop al biruinței, pe care le aveţi, ci în momente care îţi taie în numele credinţei. răsuflarea„ filozofie glumeaţă de… dispare doar când știm cafenea şi nu prea să ne reamintim:

dacă n-ar fi fost credinţa niciodată nu gândeam să dărâmăm neputinţa timpului de-a ne trimite, obiceiuri diferite, fiindcă, ştii,

la bazele credinţei sta la-nceput... iubirea, şi nu nefericirea ce-a provocat-o fiinţei odată… izgonirea!

21

poezie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

pielea se descuamează în fâșii ca o trecere pietonală lipsită de semafoare, blocată în așteptare, rămân amprente de sare pe umerii goi străzi lăcrimează, câinii nu-și mai cunosc stăpânii.

Prometeu Ovidiu Dinică aduc zeii cu fețe umane Poezii din Izolare

Ca un viața

strigăt,

Le privesc chipul palid șubrezit de umiditate, gândurile îi încarcă cu amarul 22 respirației bolnave sunt jilavi cu pântecul roș de îndoială, între zgomotul roților de mașini și apăsătoarele cărămizi din caldarâm lumina umple geamurile cu speranță alungă lungi umbre strecurate cu privirile la pândă, stive de emoții stau într-un difuz șir, clădiri ce par arse, mobilate sumar și înzestrate cu durere plâng în culorile incendiului ce cuprinde piepturile suferinde, pelerinaje întrerupte fugi intensificate de strigăte

implicați în fierbere să desfacă viața din chingile morții, au atâta putere încât le-a murit teama, sunt martorii nemuririi înving sau sunt învinși inima lor este facla ce întreține speranța, timpul se împarte între jertfă și inconștiență, soarele veghează cuvintele ce se îneacă în lacrimi, asaltat de întuneric sufletul rezistă este soldatul reclădit cu fiecare luptă.

Peisaj cotidian Liniștea stăpânește strada, în mijlocul aerului pictat cu creta bazinul de corpuri atrage sarea, chipuri impregnate cu nesomn merg pe pleoape ca și cum ar merge pe valurile de nisip ale plajei nichelate cu viruși, doar apa poate salva trupuri,

Prin conducte nu întotdeauna curge apă, uneori rugina depusă de timp lasă sarea să cristalizeze pe buze, sărutul înseamnă sfârșit, în straturi zgura ca o umbră a fricii îmbracă ținutul, din colțuri pândește neîncrederea, trupuri unite în chemare strâng sarea depusă riguros după ritualuri dictate de timp, corpul este o singură rană tot mai rotundă, sarea acoperă orice urmă a respirației, timpul devine o stâncă, zeii frământă tinerețea pe stânci, Prometeu își pierde ficatul spintecat de ciocul fierbinte, nici o ploaie nu vine să stingă focul în ceruri aprins.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură cafeneaua cu peniţe 19-23 (dezbateri)

dialoguri

cu regularitate, în revistă. prelucra și digera materiale

Adrian Grauenfels Cred că ne leagă în primul pe care apuci întâi să le

Un Interviu cu Liviu Antonesei Cu poetul Liviu Antonesei, despre literatură, jazz și Israel Adrian Grauenfels: Dragă Liviu Antonesei, să începem cu elucidarea unui paradox al axei spațiu-timp dintre noi.

Deși ne cunoaștem de mulți ani, deși avionul face între Tel Aviv și Iași fix 2 ore, totuși nu ne-am întâlnit în astă viață.

Cum să începem acest interviu? Ce oare ne leagă, de ce comunicăm atât de des și de hedonist? Pe ce teritorii ne întâlnim și ce subiecte evităm?

Liviu Antonesei: Tu nu-ți amintești sau poate nai observat, dar odată am fost împreună, la umbra unui tei din Parcul Copou din Iași, era un festival de poezie și tu ai recitat una, în cadrul unui recital colectiv. Mi-a plăcut poezia. Este adevărat că nimeni n-a avut inspirația să ne prezinte unul altuia și nici eu nu m-am repezit să mă prezint! Rămâne faptul că sunt deja mulți ani de când ne cunoaștem de la depărtare, de când ne citim, de când citesc și răspândesc Nautilus, iar de o bucată de vreme și cărțile pe care le editezi. Cum și tu mă publici ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

rând poezia, literatura în general, și chiar artele în sensul cel mai larg, cu tot cu cele recente. Cred că ne apropie și o similitudine de structură, amândoi, am impresia, suntem niște singuratici cordiali. Probabil că există și subiecte pe care le evităm, dar nu reușesc să-mi dau seama care… Poate nu discutăm politică? Dar eu, după ce am făcut politică în ilegalitate, în opoziție și la putere, sunt atât de sătul încât mă limitez acum s-o observ și uneori s-o comentez ironic sau sarcastic. Cum citesc câteva publicații de la voi, Haaretz și The Times of Israel, am senzația că nu ești într-o poziție mult mai bună decât a mea…

AG:Hai să plonjăm direct, la starea lucrurilor.

Literatura care ne pune pe foc, apoi muzica, jazzul, artele, care este motorul tău, cum stabilești priorități? Eu unul, sunt inhibat de capacitatea ta uluitoare, de a

consumi, apoi să le analizezi, ca la urmă să le recomanzi și să le oferi amicilor tăi. Apoi lansări, întâlniri, conferințe... cum orchestrezi fenomenul Liviu Antonesei?

LA: Bănuiesc că am suferit mereu de o energie în exces, care trebuie să se consume, ca să nu intre mintea într-o tensiune periculoasă. Pe de altă parte, nu sunt egoist, nu țin bucuriile provocate de anumite descoperiri sau regăsiri, numai pentru mine.

Când îmi place cu adevărat ceva, o carte, o formație, o bucată muzicală, aproape orice, îmi place să împărtășesc și altora. Care, după cum îmi arată 23 statisticile blogului, devin tot mai mulți. O inițiativă recentă este, cum știi, Cercul Poeților Apăruți, care mi-a relevat două lucruri extraordinare. Primul este acela că există un public potențial de poezie imens, pe care nici nu-l bănuiam, eu fiind multă vreme sceptic în

dialoguri

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

această privință, crezând că ne îndreptăm spre epoca în care poeții se vor citi exclusiv între ei. Pe de altă parte, am constatat că sunt foarte mulți tineri care scriu poezie, ceea ce înseamnă că poezia nu se va termina cu cele două generații de după noi.

Ambele constatări mi-au dat un fel de optimism de care nu 24 mă mai credeam în stare, în plus s-a agitat benefic excesul de energie despre care vorbeam. Habar nu am cum gestionez toate lucrurile pe care le fac, cred mai degrabă că nu le gestionez, ci că răspund solicitărilor, provocărilor. Vorba unui amic plecat, sunt un „reacționar”, adică reacționez!

AG: Anul trecut, am vizitat capitala României, într-o încercare de a mă pune la punct cu situația de carte în limba mea maternă. Am invidiat librăriile abundente, magnitudinea tiparului în cantitate, dar și calitatea și prezentarea grafică, munții de cărți în traducere sau în reluare, re-editări, dar și

multe nume noi, necunoscute mie... Care e misterul cornucopiei de carte românească, al grafomaniei în sens pozitiv, în raport cu starea pieței, aflată în multe țări europene într-un monoton declin?

LA: Fenomenul producției de carte e copleșitor. Dacă nu ar exista autori, edituri și prieteni care să mă țină la curent, adesea să-mi și trimită noi apariții, oricât sunt eu de activ și curios, n-aș putea ține pasul. Și eu sunt cumva un cititor profesionist. Marele public trebuie să fie mai derutat decât mine. Se recuperează din autorii neglijați sau interziși sub comunism, se traduce enorm, și ca fenomen de recuperare, dar și pentru a ne ține la curent cu noutățile, în sfârșit, apar o mulțime de autori români noi. Chiar eu, uneori aflu prima oară despre un poet foarte bun, când acesta a publicat deja a treia sau a cincea carte! Știu că cifrele privind vânzarea de carte par descurajante, dar numărul

de cărți vândute nu este egal cu cel al cititorilor.

Bibliotecile publice, universitare, județene și chiar școlare, sunt bine aprovizionate în ultima vreme, apoi, foarte rar o carte vândută are un singur cititor. Pe deasupra, nimeni n-ar putea calcula câte cărți sunt citite în formatele electronice pirate! Nu cred că numărul de cititori era proporțional mai mare înainte de 1989, față de zilele noastre. Atunci, cu puține excepții, tirajele erau mici, iar numărul de titluri ce apăreau anual se numărau în mii, nu în zeci, de fapt cred că sute de mii… Niciodată și nicăieri nu citește toată lumea, cred că există un fel de constantă în ce privește publicul cultivat. Pe mine, mă îngrijorează mai mult cei care cumpără cărți dar nu le citesc, decât cei care nu cumpără, dar citesc în draci!

AG: Amicul și criticul literar Răzvan Voncu, în cartea sa „Arhitectura Memoriei”- tipărită în 2016, dedică un capitol întreg scrisului românesc în Israelul modern.

Care este în ochii tăi imaginea literaturii și a ziaristicii care se produce la noi, în Israel? Există vreun ecou pozitiv, în România, sau suntem un fenomen efemer, pe cale de dispariție?

Traducerile din autori ebraici au vreo căutare?

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

LA: Cred că literatura și jurnalistica în limba română din Israel sunt un fenomen viu și departe de mine gândul de a-l socoti efemer! Vorbeam despre Nautilus, revista pe care o editezi, constat că fiecare număr postat se bucură de sute, uneori peste o mie de accesări, că este apreciată și comentată. La fel, cărțile pe care le editezi la Saga, iar prietenul nostru Dorel Schor este mereu așteptat cu povestirile sale umoristice, pe care le distribui săptămânal, un umor evreiesc de cea mai bună calitate, nu de puține ori cu rădăcini talmudice, dar scris în limba română. Dar tu mai publici și în Expres Magazin/Revista mea, unde mi s-a publicat un eseu despre Amos Oz, și în alte publicații de limbă română, ca și Dorel Schor de altfel, și alți prieteni de-ai noștri. Am mai întâlnit numele Biancăi Marcovici, pe al Madeleinei Davidson și ale altora. De la unii, am primit și cărți. Și iată, Oz îmi permite să mă refer la prezența literaturii israeliene la noi. Acum două zile, am cumpărat Din ce este făcut un măr?, carteainterviu realizată de Shira Hadad, editoarea sa, cu marele scriitor prematur dispărut.Amos este deja tradus aproape integral în românește, mai rămâne să apară volumul de eseuri realizat după cartea-interviu amintită. Este și normal, ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

vorbim despre unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, din ultima jumătate de veac. Dar este tradus aproape integral și Aharon Appelfeld, este tradusă Zeruya Shalev, sunt traduși cam toți scriitorii israelieni importanți. Mai mult, când au venit în România, le-au fost solicitate interviuri de către cele mai importante televiziuni, reviste de cultură, ziare… Literatura israeliană în România este o prezență importantă, iar în jurul lui Amos Oz a apărut un numeros cerc de admiratori, ca să nu spun fani!

AG: Ce preocupă azi scriitorul român?

Ce problematică majoră au adus anii de libertate de expresie absolută și cum se adaptează autorii la noile cerințe și tendințe mediatice?

Ce subiecte caută consumatorul de la voi? Ce criterii de promovare funcționează în inundația informațională care ne supune la un permanent discernământ?

LA: Ceea ce mi s-a părut clar, încă din jurul

dialoguri

anului 2000, când am ținut prima oară, la Târgu Mureș, conferința Un popor de Șeherezade.

Explozia genurilor narative după 1990, conferință repetată apoi la Iași, Bruxelles, Londra, București etc, este ceea ce semnalează a doua parte a titlului, explozia genurilor narative, prin care nu înțeleg numai proză, ci și teatrul și filmul. După 1990, scriitorul român și-a dat seama că poate, are voie, să povestească, că are ce să povestească, că este liber săși aleagă modul de a povesti, stilul. Proza, dar și filmul, au explorat trecutul comunist și tranziția cu pasiune și, nu de puține ori, cu foarte mult talent. Cred că au rămas mai multe zeci de cărți și filme 25 memorabile, din mai multe sute, în cazul cărților, poate mii, apărute. Este o „recoltă” foarte bogată și timpul va cerne mai bine decât o putem face acum. Dar au fost explorate și zone temporal mai vechi, unele obscure, imposibil de abordat onest, în vremea comunismului. În sfârșit, literatura română a

dialoguri

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

parcurs și un fel de „revoluție sexuală”, s-a eliberat de tabuul sexului, care funcționase de altfel și înainte de instalarea regimului comunist, căci a existat și o pudibonderie burgheză, nu doar una comunistă. Uneori, s-a sărit calul, sexul fiind evocat de dragul epatării, dar scriitorii 26 buni au știut că „toată lumea are sex”, important este cum îl folosești, inclusiv în plan literar. Cei buni au știut că acesta trebuie să intervină dacă are motivație compozițională, nu de dragul epatării. Cum ziarele și televiziunile mai au redacții culturale doar prin excepție, iar revistele culturale, deși multe, au o audiență redusă, cele mai eficiente mijloace de promovare cumulează câteva instrumente clasice, cum ar fi lansările de carte și lecturile publice, și altele foarte noi, internetul și rețelele sociale.

Am constatat, deși eu am dispărut de acolo de vreo șase ani, că un eveniment creat pe Facebook poate

aduce zeci de participanți. Eu am noroc de audiența blogului meu, dar și de faptul că mulțifoști colegi de pe Fb îmi preiau postările…

AG: Hai să vorbim de munca ta. Știu că te retragi anual în insula Creta, pentru odihnă și inspirație. Te imaginez cu pălăria și pipa ta, pe o terasă vopsită în albastrul acela electrizant, contrastând cu verdele vegetației. În față, ai o cafea sau un strop de uzo. Sunt clipe de reverie sau de planificare a celor ce vor urma? Ce muze bântuie insula asta veche, de unde a pornit toată mitologia?

inspiră, de am ajuns să scriu în două săptămâni aproape la fel de numeros pe cât scriu în restul anului, aici. Cred că acum doi ani, cu 62 de poezii definitivate, am scris mai mult decât în Iași, a fost un fel de criză de grafomanie!

Nu planific nimic, eu scriu poezie când „mă apucă”, aș spune că ea mă scrie pe mine. În fapt, poezia este peste tot, poetul trebuie doar să fie atent să nu rateze momentul în care aceasta îl vizitează.

Poate că, cel puțin pentru mine, Creta este un loc bântuit de poezie sau poate acolo reușesc eu să fiu mai atent…

AG: Ce proiecte de viitor ai? O vizită în Israel este în plan? Poate o plachetă de poezii editată și tipărită la Editura Saga?

LA: Planul imediat este să finalizez volumul scris anul trecut, pentru că editura Junimea, la care mi-am publicat în ultimii cinci ani poeziile, începe să fie nerăbdătoare. Ar trebui să fie gata înainte de Librexul ieșean și să se prezinte apoi la Bookfest. Am de multă vreme în minte o călătorie în Israel și, poate, dacă scăpăm de Coronavirus, o voi și face!

Cu volumul editat de tine la Saga e chiar mai simplu, nu trebuie să se deplaseze fizic niciunul dintre noi. Cred că putem vorbi despre asta…

LA: De aproape cincisprezece ani, merg în Creta. În primul an, am stat numai o săptămână și nu am scris poezii, dar m-am îndrăgostit atât de mult de insulă încât mi-am dat seama că o săptămână e puțin, așa că am dublat, iar în două ceasuri fericite, am triplat sejurul. Mă simt acolo mai AG: Știu că ai renunțat acasă decât oriunde în altă parte, mai acasă decât aici. la Facebook. O alegere Poate și pentru că mă înțeleaptă, în fața unei

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

platforme triviale și insensibile la adevărata valoare a artei. Totuși, din lipsă de mijloace de promovare mai adecvate, este larg folosită de mulți amatori de artă și literatură.

O capodoperă este prezentată și inserată între reclame de pantofi, etc. Ce alte mijloace de comunicare recomanzi autorilor în devenire?

LA: Cum știi, nu doar că am părăsit Facebook, dar detest rețeaua această de socializare mai mult decât pe celelalte! În același timp, cum spuneam, foarte multe dintre postările mele pe blog sunt preluate de mulți dintre cei care sunt pe rețea. Dar măcar nu mă simt vinovat direct! Cred că blogurile personale sunt o soluție bună. De altfel, cele reușite, cum este și al lui Vasile Gogea de pildă, nu sunt exclusiv personale, ci reflectă mai amplu și mai divers realitatea literară și culturală, în general. Sunt apoi site-urile culturale specializate, precum Rețeaua literară, Hyperliteratura sau Agenția de carte, care tind să devină tot mai utilizate și consultate.

AG: Admir pasiunea ta pentru muzică clasică și jazz.

De multe ori, oferi generos clipuri deosebite, care ne sunt benefice în cursul zilei de muncă de rutină. Poți elabora puțin acest subiect?

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

LA: Pasiunea mea pentru muzică a început de timpuriu, pe la 11 – 12 ani, și a început bine și din două direcții foarte diferite, preclasicii italieni, datorită unei verișoare, și rockul anilor '60, din pricina unui văr.

Rămân zone în continuare apropiate inimii mele, e adevărat că extinse, de la italieni am trecut la toată muzica preclasică, cu marele Bach în frunte, dar și la cea clasică, la romantici și la moderni, iar de la rockul anilor '60, am ajuns la blues, la jazz, la progresiv, la rockul și jazzul simfonic etc. Cu muzica se întâmplă ce se întâmplă cu tot ce îmi place, simt nevoia să distribui, să împărtășesc și celorlalți.

Marele meu avantaj este că, de la bun început, am putut să scriu și să citesc „cu muzică”. Asta nu înseamnă că, adesea, nu ascult muzică pur și simplu. Un alt avantaj este acela că, în timp, s-a format în jurul meu un cerc de iubitori de muzică, fiecare cu genurile sale, care sunt și niște furnizori extraordinari, mă refer la Radu Lupașcu și

dialoguri

Ioan Big, care administrează Artasunetelor.ro, probabil cel mai bun site de informații și comentarii muzicale de la noi, la Dorel Schor, care reușește mereu să găsească piese sau interpretări despre care nu aveam habar, despre Emil Răducanu, excepționalul critic de muzică rock și jazz și toate combinațiile și derivațiile dintre ele.

AG: Ne apropiem de final și vreau să îți mulțumesc pentru timpul acordat. Ai vreun mesaj pentru amicii tăi de aici, din Țara Sfântă?

LA: Eu îți mulțumesc, Adrian, mi-ai dat prilejul să mă adresez unui public care mă interesează, dar care nu știa multe lucruri despre 27 mine. Le doresc tuturor, cu urarea mea clasicizată, sănătate, inspirație și voioșie. Le doresc și îmi doresc să ne aflăm cândva față în față! Pe cei care scriu, îi asigur de atenția mea constantă.

remember

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

in memoriam 24-27

pădurile cu toporul și țapina

Agafia Drăgan în mâini, femeile, cu grija

Puntea dinspre azi spre ieri Bătrânul, o virgulă pe epiderma verde, întinsă la poalele dealurilor împădurite, părea că se 28 roagă, încovoiat de cer si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea să-i încălzească oasele bătrâne, în el urca doar răceala pământului, ca o chemare.

Era aici și totuși nu, abandonat în amintiri.

Mișcarea obosită a coasei aducea a împăcare și resemnare. Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața, restul, le vânduse la moartea nevestei.

Satul scăpase de colectivizare. Nu pentru că au scris ei pe o placardă „Până aici cu democrația, de aici începe Ibăneștiul și Hodacul”, două sate despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de pământ răspândite ici colo.

Cum să le aduni?Din neam în neam, bărbații asaltaseră

casei și a vitelor, cu melițatul cânepei și torsul. De pe așa zisele ogoare adunau puțin, atât cât le rămânea după ce treceau porcii mistreți. Eh, sau dus toate. Nu se mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai simte mirosul de cânepă pusă la soare, nici melița nu mai toacă… și straiele satului s-au schimbat. Mai erau doar câteva scântei în ochii bătrânilor. „Se aproprie și vremea mea”, își zise în șoaptă, „mă cheamă”.

Femeia și-o iubise în felul lui, era în curgerea firească a firii, așa cum el făcea parte din frumusețea naturii din jur, așa și ea devenise o parte a lui. Nu era nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare. „Ai venit, Ană?” „Am venit, Dumitre!” „Oi mere și eu amu, s-a împlinit sorocul.”

La moartea femeii, trecuse pe stâlp și data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte ani. Din patru fete cât avusese, trei erau acolo cu Ana.

De atunci, zilele lui sau scurs la geamul dinspre uliță și podeț, în așteptare.

Podețul nu mai era, îl furase apa la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe acolo… și Gurghiul își schimbase matca.

Vara, mai trecea cum trecea, dar înzilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței. Dar el, el privea în trecut, aștepta. Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…

O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi, printre aceste umbre trăia. Tresărea doar când auzea rata că vine, atunci, doar atunci, ochii lui prindeau lumină. Poate că vine și la el cineva.

Mai venea ultima fată rămasă, Fira.

Nepoții, răspândiți prin țară, uitaseră de el. Poate nu au vreme, își zise bătrânul găsindu-le scuză. „Lasă, Ană, că or veni la toamnă!”

I se păru că aude zarva și sfada lor blândă, când se adunau la început de septembrie să-și împartă alunele și hribii uscați la soare sau alte alea adunate de ei de prin păduri și livadă. „Am să le dau vorbă să vină.

Poate nici la moartea mea nu vor fi. „ Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de singurătate mai mult decât de ani, trase de sub pat un cufăr în care își ținea comoara.

Privi îndelung la el și apoi, deschise capacul, ca și cumaltcineva îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau câteva fotografi îngălbenite, ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

câteva monede vechi, două cărți Alexandria și Esopia, singurele lui cărți din care mai citea puțin în zilele pustii de iarnă și o medalie ruginită din primul război mondial.

Nu-și mai aducea aminte pentru ce o primise. În al doilea război mondial era la vatră.

Când au trecut nemții, a fost cum a fost, dădeau bani și ciocolată pentru păsări și ouă. Mai lăsau și prin casele oamenilor una alta, plăteauși… Nu că le-ar fi fost de mare folos. Atunci le-a murit o pruncă, de vreun an.

Moașa le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De auzit s-a auzit și la ei de relele făcute de hortiști și hitleriști.

Dar, pe la ei prin sat au fost alții. Cu rușii a fost rău, îți luau porcul din ogradă, tot de prin curte. Dacă te opuneai, te duceau în câmp și te împușcau. Fetele și femeile tinere se ascundeau să nu le siluiască.Floarea lui Ion a pățit-o. Pe Ion l-au găsit oamenii împușcat, în lanul cu porumb. Floarea și-a pierdut mințile. Cu timpul, mai încoace, părea că și-a mai revenit. „Nu ți-am zis, Ană, dar tu ai știutși m-ai iertat. Am fost pe la Floarea și… Am adus-o acasă, la o vreme, după ce te-ai dus. Dar, nu a mers, zicea sa-i trec casa.” Închise cufărul cu grijă.

Acum avea timp să le povestească nepoților, ei nu aveau timp să-l asculte, să-l cunoască pe Dumitru, cel ce fusese cândva ca ei, copil, tânăr, bărbat, tată. Acum, nu era decât bunicul, iubit în felul lor, dar necunoscut omul ascuns în amintiri lui.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Oftă și se îndreptă spre geam, o noapte de marmură neagră cobora în odaie. Încovoiat în sine, privea cum se destramă luna în apa din cana uitată pe pervaz, lângă un colț de pâine uscată.

I se păru că…

Ana învârtea în ceaunul cu mămăligă. Sub pâlpâirea obosită a lămpii cu gaz, de deasupra mesei. Cele două fete mai mari aranjau vasele pentru cină. Cele mici dichiseau păpușile făcute din cârpe. La școlii nu prea au umblat, doar cea de a treia terminase unșpe clase… S-a dus de tânără, la nici douăzeci și cinci de ani.

Atunci i-a căzut și femeia la boală. A plecat la doi ani și ea, de inimă neagră. „M-am dus, Dumitre să-i spun de copii, că sunt bine”. „I-ai spus și să mă ierte? Am gândit că fac bine când am dat-o, după un ofițer, departe de casă.” „Ei, omule, cât te-am rugat atunci să-mi lași fata să se ducă după cine vrea!”

Dumitru își șterse ochii cu dosul palmei, „Iartă-mă, fată!” Maria îl privea senină.

Era copila de 18 ani, de atunci. Cea mai dragă îi

remember

fusese, poate de asta a dat-o după Vasile, gândind că o scapă de greutăți. În cincizeci cei din armată o duceau bine.

Nu a fost chiar așa. Nu toți aveau, dar se descurcau.

Stăteau într-o cămăruță, cu un pat, o sobă și un dulap.

Copilul cel mare dormea cu ei, celui mic îi încropiseră un culcuș între lada studioului și perete. Bucătăria și baia le aveau comune, fiecare la câte un capăt de hol. Să o fi mai lăsat acasă, nu se putea. Așa erau vremurile, erai fată bătrână dacă treceai de optsprezece ani.

Când a murit fata, Ana a știut, înainte de a veni vestea de la București.

Icoana Sfintei Maici a căzut de pe peretele camerei din față.

Bătrânul își continuă călătoria prin zilele de ieri, așa cum o făcea mereu când 29 dorul nu-i dădea pace.

Astăzi, era mai altfel.

Ana venise să-i vorbească. Mama nu-l mai vizitase de mult, acum îl privea tăcută de pe pragul ușii. „Ai venit și tu, mamă?

De acu m-oi pregăti de drum.” În minte începură săi urce poveștile cu stafii, diavoli și alte alea, povești cu

remember

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

care, mama le domolea avântul de a pierde nopțile pe afară. Adolescenți fiind, ei tot credeau în asta.

După o vreme, simții o mână pe umăr. O căldură blândă și împăciuitoare îi urcă în suflet. Părea că nu mai era aici, el era acolo cu Ana. Se vedea mergând de-a lungul apei, până când cărarea urma să părăsească 30 răul și să urce spre coastă, unde avea o mică livadă, împrejmuită, cândva, de tufișuri dese, pline de țepi.

Doar ai lui știau locul de intrare, camuflat cu grijă. În fiecare an repara gardul, să nu intre mistreții și urșii. „Ce o mai fi pe acolo?

Cine o fi cules poamele? ”Greutatea picioarelor nu-l mai lăsase să ajungă.

Toamna trecută s-a dus Ilie, ginerele, de a cules ceva prune să facă palincă. „O mai avea și pentru mine?”Cât a fost tânăr, a băut spirt medicinal, trecut prin pâine, colorat și îndulcit cu zahăr ars. Țuica o vindea, să mai facă un ban. Apoi s-a obișnuit cu spirtul.

Dintr-odată toate amintirile au fugit din ochii lui, lăsându-l într-o stare greu de descris pentru cei

care nu au ajuns la puntea trecerii.

Puteai doar să bănuiești. Drum de întors nu era, și chiar de aflai, nimic nu aduceai cu tine sau mai deloc din aceea clipă.

Acum nu-l mai durea nimic. Privea limpezimea apei, uimit. Răul încetase să mai curgă, se transforma încet într-o întindere limpede. I se păru că se află între două ceruri.

Necuprinsul depărtării era incredibil de evident, copacii își transformau coroana în rădăcini. Între două premiere ale aceluiași aspect, părea să se interpună nefiresc, nebănuit o perdea care seconfunda cu același azur diafan pe care oglinda lacului îl reda drept străfunduri. Cunoștea și nu cunoștea locurile, era și nu era străin de ele.

Ana era cu el, îl privea cu aceea privire pe care nu io mai văzuse din tinerețe. O mare de umbre se desfăcea în față lui. „Unde mă duci, Ana!” Ana nu-i răspunse, continuă să meargă printre umbre și prin umbre. Dumitru o urmă, chemat de o liniște adâncă. Cu cât înainta, se

contura, de undeva de sus, un chip de lumină și umbrele se pierdeau în el.

El sau ce mâna nevăzută i-a scos hainele din ladă și l-a îmbrăcat? Fata cea mică l-a găsit întins pe pat cu mâinile pe piept, senin, împăcat. Găsise un loc al tinereții fără bătrânețe, unde sufletul se refugiază până când restituie pământului împrumutul.

Se spune că murim singuri fie că suntem sau nu vegheați… nici o moarte nu este moartea unuia singur, ceva se stinge în noi cu fiecare din cei duși, ceva se naște în noi, ceva face ca râul să-și abată cursul. El plecase însoțit de toți ai lui cei duși, de toți ai lui cei rămași.

Cumpăna dintre secunde o trecuse cu dorul de ei și așteptarea.

Sătenii se amuzaseră când și-a trecut pe stâlp data morții… doar ziua a fost greșită, a plecat în luna când viespile sărutau aspru strugurii călcați de soare, la șapte ani după femeie.

Bătrânul s-a dus cu singurătatea în suflet, nestrăjuit de lacrimi, era prea bătrân să fie plâns sau murise câte puțin în fiecare clipă alinându-le durerea. Îl uitase viața, așa credea ei.

Tinerețea este oarbă, nu vede că în trupul rănit de timp zboară același vultur cu aripile încărcate de doruri și vise, de iubire.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură proză 28-33

amintirea lui și îl rodeau ca

Constantin Preda un cancer. (condei blog) *

Măruntul -I – Dragă, nu mă mai întrerupe, ți-am zis! N-ai ce să-mi explici. Ori te prezinți mâine cu băiatul la școală, ori dacă nu, te denunț la Autoritatea Tutelară că ești un părinte iresponsabil și ar fi mai bine pentru el să fie luat în plasament. Ai înțeles?

– Dar tovară… Ăă… doamnă învățătoare, vă rog frumos să mă lăsați să vă…

– Nu te las, ți-am zis că nu te las! Tu n-ai ce să-mi explici, MIE! Te cunosc ca pe un cal breaz… Îți repet: mâine, la școală! Să nu mă duci în stare că de nu, voi veni eu la tine. Și-ai să vezi tu atunci urecheală, Cap Sec ce ești! Și telefonul făcu clanc în urechea lui Maricek, lăsându-l în stare de năuceală. Îi închisese înainte de a apuca să-i răspundă că băiatul nu a mai venit la școală, pentru că nu mai este acasă. De aproape două săptămâni îl părăsise nevasta și pe copil îl luase cu ea. Două vorbe! Atâta numai avusese de zis și tot nu apucase. De fapt nu a fost în stare. Învățătoarea îl timora și acum, exact ca atunci când îi fusese elev.

Trecuseră șaisprezece ani, dar amintirile acelea erau vii în ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Fusese tot timpul mic de statură, cu un cap mare și rotund ca un bostan, aproape câ t lărgimea umerilor, că părea lucru de mirare cum il poate susține gâtul.

Neîndoios că trebuie să fie și sec, își zisese învățătoarea văzându-l.

Când citise catalogul prima dată, în clasa întâi, se împiedicase de numele lui cehesc și îl întrebase: – Tu ești român, sau ce ești?

– Român, tovarășa învățătoare.

– Aha! Păi spune așa, că altfel aș fi crezut că ești marțian, ceva…

Iar copiii au râs. Toți au râs. Și cei care nu știau ce înseamnă marțian. Erau mici, dar înțelegeau batjocura și le plăcea când era adresată altora. Puțin mai târziu, văzându-l că e într-adevăr încet la minte, ea și-a exprimat gândul și i-a zis: – Maricek, ai capul sec!

proză

Și asta le-a plăcut și mai mult colegilor săi. Afară l-au luat în primire și așa cum scandau oamenii mari după ce vorbea tovarășul Ceaușescu, ei și-au unit glasurile pentru a-i striga în cor: „Ma-ri-cek cu ca-pu sec!.. Ma-ri-cek cu ca-pu sec!” Au ținut-o așa cât a fost recreația de lungă, chiar dacă el se refugiase într-o cabină de WC. Nu. Nu erau toți așa.

Silvia spre exemplu, era o fată bună, nu degeaba au pus-o comandant de detașament. Ea învăța cel mai bine din clasă și se gândise ea că n-ar strica să îl ajute puțin și pe Maricek.

Erau la tabla înmulțirii. A venit la el cinci seri de-a rândul și săptămâna următoare după ce s-a 31 asigurat că o știe, a ridicat mâna și a zis: – Tovarășa învățătoare, puteți să-l ascultați din nou pe Maricek? că acum a învățat înmulțirea.

– Zău? De unde știi tu? a sfredelit-o învățătoarea cu privirea.

proză

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

– L-am ajutat și eu Învățătoarea Iuliana puțin, s-a bâlbâit fata, Duculete nu se credea o neștiind cu ce a greșit. femeie rea. Și nici tocmai – Ei, păi dacă l-ai ajutat urâtă, nu era. Nu își putea tuu… Înseamnă c-o știe! făcu explica de ce nu are trecere la ea malițios. Așa e Maricek? bărbați. La treizeci și doi de ani, spectrul de a rămâne fată Ia să te vedem…

Copiii râdeau deja, bătrână plana amenințător întâmpinând bucuroși acest deasupra și asta o făcea să fie moment care se anunța a fi încordată și nervoasă. Iar vesel, căci pe Maricek emoția glasul ei strident, ca de gâscă, 32 de a-și auzi numele aproape îl îngheța întotdeauna pe că îl paralizase și scaunul băiat și atunci mintea sa, rabatabil al băncii îl lovise oricum cam înceată, se bloca peste picioare când s-a definitiv.

Nu se credea rea, dar ridicat, clătinându-i capul de admitea că e puțin cam dovleac.

– Cât fac cinci ori opt? aspră. De aceea învățătoarea Șase ori șapte…doi ori nouă… își permitea din când în când Ă? Nici asta nu știi? Păi asta să mai facă unele glumițe. e înmulțirea cu doi, ce dracu, Cele mai bune i se păreau a fi nici pe-asta n-o știi? Cum e, alea făcute pe socoteala lui Tufeanu? Ție ți se pare c-o Maricek. Clasa întreagă se destindea atunci și ea se știe? Ce l-ai învățat tu? vedea astfel simpatică, în Copila se uita spre ochii lor.

Maricek cu ochii rugători. Îl – Am înțeles, a zis întrauzise doar cu urechile ei cum o recitase acasă pe toată, un sfârșit. Te-ai ridicat până la nouă, fără de nicio numai ca să ne arăți cât ai greșeală. Nu înțelegea de ce mai crescut… Foarte bine, Maricek. O să-ți dau o notă tace de data asta și nu vrea să răspundă. Simțea că acum cât tine de mare. Tot patru, tovarășa s-a supărat pe ea și ce credeai, că ai mai crescut? râdea ea, privind complice asta numai din cauza lui. spre clasă.

Însă cât erau orele acestea de nesuferite, recreațiile pentru măruntul Maricek erau și mai cumplite. Se trezea câte unul și striga: „Maricek cu capul sec, Maricek cu capul sec!”

Iar altul: „Cine-l prinde să îi dea, castane câte-o putea!” Și apoi îl alergau prin curtea școlii. Iar când îl prindeau, cu nodurile degetelor îndoite îi loveau țeasta cheală și numărau: „…unșpe, doișpe…douășopt…” Nimeni nu intervenea.

Suna clopoțelul de intrare la clasă și abia după cinci minute apărea și Maricek, strecurându-se speriat până la banca lui din fund, în care ședea singur. Avea ochii tulburi, iar capul și mai mare, de la cucuie.

– Unde ai fost Cap Sec? N-ai auzit clopoțelul?

– La toaletă, tovarășa profesoară! răspundea el cu capul în jos.

Ce, parcă ea nu știa? Și mai știa și că pentru el n-are cine să vină la ședințele cu părinții.

Tatăl lui, cehoslovacul, care lucra în România pe un șantier de construcții, a stat căsătorit cu Ioana doar încă un an după ce se născuse băiatul. De-aia îi și purta numele. Însă văzând cât era de urât și nu se mai „deschidea” odată, așa cum tot îi promitea ea, a părăsit-o.

– Ăsta nu e copilul meu, cine știe cu cine l-ai făcut tu, i-a zis. Și dus a fost.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Lucrul ăsta a afectat-o grav pe maică-sa. Era mare rușine pe atunci ca să ai un copil fără de soț. Dar când se știa că acel copil diform mai era făcut și cu un străin, asta era de netolerat. Ioana nu socializa prea mult cu nimeni. La muncă și îndărăt.

Dar și acasă simțea o tensiune permanentă, căci privirile mustrătoare ale mamei sale, o făceau să intre în pământ. Înțelegea reproșul exprimat mutește, numai prin ochi. O făcuse de rușine în lume. Rodul acelei rușini era Maricek, de-aia nimeni nu-l avea la suflet.

Crescut astfel, în totală lipsă de iubire, era firesc ca micul Maricek să fie speriat și să se simtă vinovat de ceva grav, dar care mintea sa nu ajungea să înțeleagă. * Cu chiu cu vai a terminat cele opt clase, în aceeași atmosferă care s-a perpetuat până la sfârșit.

Apoi a plecat să muncească.

Fiindcă nu îl primeau nicăieri, a vagabondat puțin prin capitală, cerșind de pomană. Banii trebuia să-i împartă „frățește” cu cei mai mari.

– Așa e legea aici, i-au explicat ei, deși el niciodată nu primise nimic din cerșeala sau furtul lor. Și cum foamea îl însoțea tot timpul, ca și frigul, i-a trecut prin minte să ceară o dată o felie de brânză unei vânzătoare. Femeia s-a uitat mirată la el. Deși ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

alungați din piață, cerșetorii, mai reușeau să fenteze uneori și să ajungă până în dreptul tarabelor. De fiecare dată, ei cereau doar bani.

Chipurile să cumpere de mâncare, dar ei își luau aurolac. Și-l puneau în pungă și când îl inspirau, îi prindea așa, o amețeală plăcută, din care nu s-ar mai fi deșteptat.

De-asta cerșeau bani. Dar ăsta urât și cu capul mare ceruse însă brânză. I s-a făcut milă de el și după ce i-a dat o felie, l-a întrebat cum îl cheamă, de unde e, și dacă îi mai trăiesc părinții. Așa i-a trecut lui prin minte să răspundă că e orfan. Numele și l-a zis pe ăla cu care se prezentase și celorlalți derbedei, adică Marcel. Ca să nu mai rimeze cu sec.

– Ia să vii tu mai încolo, pe la șapte, când vine bărbatu-meu după mine, i-a zis femeia. Să vorbim cu el…

Ni-i vrea să mergi la noi la stână? Dacă ești băiat cuminte om avea grijă de tine. N-ai să mai rabzi de foame. Hai! Mai ia o felie și du-te că uite, mă ocolesc clienții. La șapte să te întorci,

proză

ține minte. Maricek nu avea ceas. Și se temea să nu rateze șansa asta. S-a dus până mai încolo, dar nu a plecat. A stat ca un câine, să pândească sosirea bărbatului. L-au luat. Și apoi a urmat cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Inima i s-a vindecat de durere și de senzația unei vini pe care nu și-o putea explica. Adunase și ceva bani, dar câștigul cel mai mare a fost că agonisise o brumă de încredere în persoana lui. După aia au urmat zile grele în familia aceea de munteni cumsecade. Lâna nu mai avea preț, laptele nu se mai căuta, au vândut oile și au desființat stâna.

– Te-om lua acasă la noi, i-au zis. De-amu ești ca și pruncul nostru. Însă 33 pruncul era ditamai vlăjganul. Vorba vine, tot mărunt era, dar se maturizase și i se întăriseră oasele. Își dădea și el seama că e vremea să se întoarcă acasă, la mama lui. Le-a mulțumit cu lacrimi în ochi și a plecat. Pe mamaia nu a mai găsit-o în viață și nici de

proză

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Adrian Scriminț

Frumusețe durere

maică-sa nu a fost sigur că sa bucurat prea mult. Prea repede l-a luat la rost asupra planurilor sale. Ar fi muncit el, dar nu știa să facă nimic și cine să-l primească oare văzându-l cum arată? Și-a găsit de lucru până la urmă pe un șantier. Ca salahor.

Acolo primea corvezile cele mai grele, iar batjocura era la 34 fel ca și în anii de școală.

Numai că acum, Maricek învățase să se poarte în astfel de împrejurări. Râdeau de el? Lasă să râdă, el va râde încă și mai tare. Era o glumă a naturii, în fond. Și luânduse singur peste picior, le deveni simpatic și într-o lună îl târau peste tot după ei, la bețiile lor. * – Băăi! Voi știți că eu o să plec? zise unul Marian, către ceilalți.

– Unde, mă?

– În Italia, bă. Am pe vără-meu acolo. Mă ia și pe mine! se făli acesta.

Dar lui Maricek ideea asta i s-a prins de minte. Pe urmă, la muncă, se ținea după Marian și îl tot chestiona. Cum e vărul? Dar Italia? Ce-o să facă acolo?

– Nu știu bă, ce dracu mă tot întrebi? Ce, eu am mai fost? Oi vedea eu… Da pe tine ce te interesează?

– Aș merge și eu cu tine, i-a mărturisit Maricek.

– Păi zii băi nenicule, așa… Se înveseli celălalt. Era o perspectivă bună să meargă cu piticania după el.

Pe lângă ăsta, emoțiile lui sar fi disipat și i-ar fi venit mai ușor. Dacă vărul i-a spus că nu trebuie să își facă griji cu dormitul, înseamnă că s-o mai găsi un locșor și pentru jumătatea asta de om.

Mama lui Maricek n-a obiectat nici măcar de formă, auzindu-i intenția.

Se potrivea tocmai bine, pentru că n-ar fi vrut ca Vasile, cu care începuse o relație ce se îndrepta spre căsătorie, să – Bine mă! Să ne scrii și ajungă să-l cunoască așa de nouă cum e, că venim după curând. tine, l-au zeflemisit ei – Va urma – nepăsători.

vs.

Ambele apar din faza incipientă, chiar de la naștere. Femeia își anunță cu urlete de victorie apariția pruncului, iar acesta îi solidarizează cu văicărelile, urlând și el la rându-i, mirându-se parcă de zbierăturile femeii. Plăpând, cu capul turtit, mânjit de varul placentar, cu niște ochi inerți, bulbucați, pruncul bărbat se pornește să zbiere la obosita făptură, gudurându-i-se la gât pe urmă. Țipete voinicești mai scoate și când timida moașă, creatură blondă, cu halatul imaculat, ce-i miroase subtil a clor, îl înșfacă de-un crac, îi pocnește o palmă peste una dintre fese, îl pune apoi pe-o bandă rulantă ticsită de alți bebeluși, și îi împlântă fără milă serul antitetanic în călcâie, ocărând-o parcă: – Lasă-mă femeie, nu mă mai chinui! Ce boala... înțeapă-te singură!

O bucurie de nestăvilit îți apare și atunci când draga ființă îți rupe joarda de fese, și nu îți mai rămâne printre desele lovituri dureroase nici măcar răgazul de a plânge, ca să îți fie altă dată cu învățătură de minte să nu te mai îndepărtezi de casă, că la

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

patru ani n-o să mai știi să te care va fi rezultatul întorci înapoi. traiectoriei?...”luându-ți atât – Nu mai da, mămică, tu, în calitatea ta de școlar silitor, palmele usturătoare promit că nu mai fac!... ale tovarășei învățătoare, cât Rețeta incomensurabilei fericiri și viitorul tău fiu, de la tine, poate fi și aceea a începutului căci frumusețea și durerea se de școală, cu vorbele calde și moștenesc din generație în blânde ale tovarășei generație. învățătoare, mai lăudată de tată decât de fiu, dar e și ăsta un atu; cu mângâierile ei prietenoase, cu dibăcia de a te face să te simți cât mai bine printre noii colegi și noua ta clasă. Păcat însă că nici fericirea asta nu-i deloc interminabilă, un detaliu care îți amintește constant că nu există o refulare perfectă, și că mângâierile tovarășei se pot transforma în pălmoace perfecte, lovite cu devotament și dibăcie peste scăfârlie dacă nu ești atent la ore, ori în abilitatea ei de a-ți smulge perciunii, de a te croi cu rigla peste palme în caz că ai uitat să te tunzi, să-ți faci temele, să-ți tai unghiile, să vii la școală cu pantofii nefăcuți cu cremă, și multe alte infracțiuni de genul, care nu te fac demn de a respira aerul Republicii Socialiste România, or pentru gravul fapt de a fi un prostălău al clasei, să nu fi înțeles nici atunci, dar nici la maturitate, chiar și atunci când ai fi avut și tu la rândul tău un fiu, cerințele unui exercițiu băbesc de logic: „Dacă tangenta la cotangenta unghiului isoscel la radical din patru din Pi la a doua, ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

O altă reflecție a frumuseții poate fi și durerea sufletească, atunci când îți surprinzi bârfindu-te una dintre multele colege din lotul de gimnastică cu alte colege de suferință, o ființă plăpândă, cu ochi verzi, de pe atunci cotoroanță, tu fiind pitit în spatele vreunei uși întredeschise: „Așa-i de prost băiatu’ ăsta, așa-i de molâu, mă enervează numai simplai prezență!...” „Da’ ce-ai cu băiatul, fată?! Lasă-l în pace, ce ți-a făcut?” te apără de colo o altă colegă, urâtă la față de această dată, lucru foarte dureros de altfel pentru nenorocosul inoportunat de nedreptatea pe care o făcuse natura cu acea făptură situata dincolo de între crăpătura ușii – până la urmă închise el ușa

proză

de tot în spatele lui salvând astfel alți privitori ce ar fi putut intra nevinovați in raza de acțiune a teribilei creaturi…

Dacă aș fi un spion capturat aș ceda cu gemete jalnice nimfei brunete, cu degetele albe, pe care aș avea-o în față, o nimfă care ar născoci cele mai trăsnite torturi, recunoscându-i pe loc tot ce am făcut și tot ce nam făcut, semnându-i orice document, numai și numai ca să mă lase în pace. Însă pe banii mei și pe răbdarea mea, nu-mi rămâne decât să aștept cu resemnare ca să îmi scrijelească dinții cu burghiul, să mi-i smulgă cu cleștele, să îmi facă cele mai dureroase anestezii întâlnite vreodată... Înjur în gând 35 astfel de amazoane nevinovate, dar am și găsit antidotul la chinurile lor: la fiecare forare în dinte cu burghiurile lor, încep să număr. Rar scrijelitul pilei trece de douăzeci de secunde, ca să o reia din nou și din nou de la capăt, ca și începutul unei zile noi. Întotdeauna am

proză

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

fost de părere că durerea ar trebui să meargă mână în mână cu frumusețea, că dacă nu, nu o poți suporta. De când am leșinat pe un scaun în urma celor zece mușcături ale anesteziilor, fug cu excelența unui atlet de dentiștii bărboși, ce-i drept, lucrăturile lor fiind mai bune decât cele ale amazoanelor, 36 din moment ce mi-au căzut abia peste zece ani...

Toate ca toate, dar să combini harul frumuseții cu sadismul?! Mai rar mi-a fost dat să fie. „Se bat șoferii de microbuz care să te ia din oraș și să te ducă până la graniță!” mă încredința din propria experiență un prieten, să nu iau trenul, ci so apuc șotânc-șotânc pe marginea șoselei până ieșeam din orașul maghiar, ca apoi să tot fac autostopul, că mă lua mai mult ca sigur cineva spre România, și asta fără prea multă așteptare.

Mare și Szeghedul ăsta.

Eram leoarcă de sudoare atunci când am ajuns în dreptul indicatorului care semnaliza ieșirea din

Mi-am trântit înciudat bagajele, în plin drum, fără ca să mai țin cont de boxele fragile dinăuntru, cumpărate cu bucurie din cel mai mare și mai ieftin talcioc al Europei Centrale. „Lăsați-mă cu porcăriile astea! Sunt sătul de dinastea de-alde voi!...” le bombăneam cu mare necaz pe urâtofrumoase, total impresionat localitate. La cufundarea mai de sadismul lor.

Savuram de-a dreptul aprofundată în sudoare m-au ajutat mult și bagajele. Nicio serul pompat în umăr de mașină nu m-a luat. superba asistentă blondă, Gârbovit, îngândurat, subțirică, cu ochi albaștri ca înfometat, obosit, în cerul, într-un spital din acompaniamentul multor Germania. Avusesem un altor stări, zăream cum se hematom mare cât pumnul, contura din depărtări forma cu conținut lichid, pe una fusiformă a unui automobil dintre fese. Dacă s-ar fi spart, sport, decapotabil. N-am m-aș fi bucurat de durerea de superba avut prea mult timp ca să mă pricinuită cu lunile, minunez de tricolorul blondină cu o capilar, căci mă enervase tare căpătându-mă mult la culme. Cele trei septicemie de mai mare minunății mi-au dat dragul, pe când așa... impresia că mă vor lua cu ele chirurgii m-au trimis acasă în mașină la început, căci numai după trei zile de stat autovehiculul a trecut lent ca pe-acolo. Dar nici așa nu mo boare pe lângă mine, iar la am putut bucura în tihnă de o oarecare depărtare s-a și pișcăturile creaturii, căci la oprit. M-am poticnit, mi-am schimbarea turei se iveau urnit rapid bagajele, și m-am alte asistente, nedorite, plictisite de pornit șotânc-șotânc către țâfnoase, amazoane. Atât bruna, cât și veacurile generațiilor de șatena și roșcata, îmi pacienți care le-au simțit trimiteau cu tâlc bezele. perforările. Mă luau prin Zâmbeam și eu pe când mă surprindere, alergau cu apropiam de domniile lor. seringile în mână precum Când decapotabila s-a pornit atletele, se avântau în aer ca ușor la drum, zâmbetul meu la săritul gardurilor, și îmi dispărea treptat, împlântau până la prăsele concomitent cu îndepărtarea acul în mușchii găuriți de mine a autovehiculului. precum gurile stropitorilor.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Durerea îmi călătorea de-a lungul și de-a latul, stricându-mi toate savurările, alungându-mi tentativele mele de etichetare a lor ca frumuseți sacerdotale.

Ar fi acum de scris multe, arhive, însă mai bine mă opresc, la timp, punându-mi doar întrebarea: dacă frumusețea este atât de dureroasă, de ce oare există?! Nu ar fi putut oamenii să trăiască mult mai fericiți sub sceptrul urâțeniei??? Fără urlete la naștere, fără să li se rupă făcălețele de fese atunci când se pierd de acasă, fără capete de tablă și perciuni epilați atunci când nu își fac temele, fără bârfe ale brunetelor cu ochi verzi, surprinse în secret, de după ușă; fără forări adânci în dinți, fără să fii lăsat de restriște pe șoselele Ungariei, ori să ți se rupă mușchiul cu seringile prin spitale de câte tot felul de creaturi urâtofrumoase?!?

Emilia Popescu tot cu copiii de pe stradă. Era în mijlocul copiilor cu Rusu pantalonii rupți în genunchi,

De la 20 la 22 Proză scurtă (din volumul în pregătire)

În cabinetul de pediatrie, tânărul doctor Ionaș își ține capul între pumnii. Capul îl durea înfiorător, mintea îi era răvășită, sufletul pustiu și ochii îi ardeau ca doi tăciuni încinși. Îl aștepta o zi plină, avea zi de vaccinări pentru copiii care au împlinit un an.

Infirmiera îi adusese cafeaua nechezol, cea de toate zilele, care îi provocase o repulsie grozavă, dar nici nu o refuză.

Ionaș era un medic bun, fiu al orașului, era fiul unui important director de exploatare minieră, mama era medic stomatolog, crescuse cu bonă și i se oferise tot ce era mai bun.

Ionaș avea un caracter bun.

Nu profitase de beneficiile oferite de poziția părinților și Sau alte și alte încă de mic copil, împărțea exemplificări care îți conferă fără îndurare dreptul de a scrie arhive?! N-am fi putut trăi cu toții mai liniștiți dacă ne-ar fi ctitorit pe toți Dumnezeu cu mult mai urâți pe această planetă???

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

proză

murdari de prin grădină și juliți de crengile copacilor prin care se cățărau. În facultate fusese un student model. Vara mergea și lucra pe litoral ca ospătar, să nu profite de bunăvoința și banii părinților. Cu toate că era un băiat frumos și foarte bine făcut, fetele îl ocoleau, fiind excesiv de retras. Studia și își umplea timpul cu expediții montane, cluburi studențești artistice, chiar și cu teatru cocheta. După absolvire venise stagiar în orașul natal, aici o ascultase pe mama și făcuse jocul tatălui.

La nici un an se căsători cu Anca. Se cunoscuseră la București, la un simpozion.

Anca era medic de țară, cu 37 cinci ani mai mare decât el.

Era frumoasă încât putea sminti orice bărbat. Brunetă, cu ochi negri și cu un corp de balerină. Despre faptul că ea încălzea paturile prin căminele studențești, Ionaș nu avea cum să știe sau să afle, el fiind absolvent la „Iuliu Hațeganu” la Cluj.

proză

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Anca, încă profesa într – o comună dintr-un județ alăturat, dar se vedeau la final de săptămână. Căsnicia lor debutase, fără promisiuni, idealuri sau speranțe de viitor. Nu era câtuși de puțin pe placul părinților lui. Ei aveau alte partide în vizor pentru unicul lor fiu, destul de 38 independent de părinți și de confortul pe care aceștia îl puneau la dispoziție. Întâlnirile săptămânale se rezumau la o noapte împreună, apoi urma o despărțire seacă, cu un pupic rece pe obraz... În această dimineață de luni, Ionaș tocmai se întorsese de la Anca, era obosit, iar în jurul lui se simțea o primejdie ascunsă.

Cu toate că încerca să depășească starea, nu reușea decât să simtă un gol imens.

Ieși din cabinet și intră în sala de așteptare plină ochi de mame cu copii în brațe, care mai de care mai plângăreți. De pe un scaun fu țintit de niște ochi albaștri, care pe moment l-au amețit, iar un nod i se pusese în gât.

Asistenta strigase ordinea și intrase în cabinet însoțită de doctor. Mamele respectau ordinea și în cele din urmă îi veni rândul și Crinei să intre cu copilul la consultație și vaccin. Medicul rămase aiurit la apariția ei. Era o femeie foarte tânără, cu un chip oarecum comun, dar deo expresivitate și senzualitate aparte. Asistenta căută fișa, mama dezbrăcă băiețelul în așteptarea consultului, iar medicul făcu câțiva pași, dar o puternică stare de leșin îl cuprinse. Trase aer adânc, încercă să nu mai privească spre tânără mamă și verifică în amănunt fișa, apoi consultă copilul.

La ieșirea din cabinet, Ionaș întârzie cu privirea asupra mamei, iar gândul îl purta în adolescență. „De unde știa el acești ochi!!!”

Crina nu era nimeni alta decât fetița de la colțul străzii, pe care Ionaș, mai mare cu vreo 9 – 10 ani, o chinuia ascunzându-i păpușile printre mormanele de frunze de castani din parcul de lângă calea ferată. Îi plăcea să o necăjească pe

acea mică păpușă, ea devenea necruțătoare și-l lovea cu pumnii mici, până ce Ionaș și restul copiilor îi scoteau păpușa. În pragul unei ierni, Crina părăsi strada mutându-se cu părinții într-un cartier nou, iar amintirea ei dispăru.

Crina terminase școala, apoi intrase la Institutul de Arte plastice și era licențiată în domeniul picturilor murale, artă sacră, domeniul destul de vast, dar și limitat în egală măsură.

Se căsătorise cu un student de la politehnică, un băiat bun, dar care după ce devenise domnul inginer, carențele educaționale începuseră să iasă la suprafață. Ori de câte ori Crina încerca să-l corecteze, lecția se finaliza cu câte o palmă sau chiar mai multe, aplicate de soț drept, mulțumesc. Crina suporta cu docilitate aceste” mulțumiri” și își înghițea lacrimile pentru că urma să devină mamă. La un moment dat a încetat să-l mai corecteze sau controleze și parcă treaba era mai bună. Soțul își urma escapadele distractive cu colegii de la uzină, Crina avea grijă de ea și de copilul ce urma să se nască. Timpul a trecut și a venit pe lume în noaptea de Paști, Alexandru.

Mama soacră venise din Pașcani să o ajute, dar în scurt timp luă acceleratul de Iași și fugi de violențele verbale ale fiului său.

Acum Alexandru împlinea un an, iar mama îi oferea toată afecțiunea și ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

protecția pe care ar fi trebuit să o primească de la ambii părinți. Așa se face că intrase ca tânără mămică în cabinetul de pediatrie. Ionaș nu-și mai găsea liniștea. Nu o căută pe Anca la telefonul dispensarului comunal, dar nici nu fusese căutat. Stabili ca de săptămâna viitoare să înceapă vizitele la domiciliul copiilor cu vârsta cuprinsă între 0 - 3 ani. Dorea să o vadă pe Crina. Dar o întâlni mult mai curând plimbând copilul prin parc în lumina blândă a unei după-amiezi de primăvară. El se opri încremenit și o întrebă fără nicio urmă de timiditate: „tu, ești fata cu păpușile? „ea îi răspunse scurt: „eu sunt fata care plângea când băieții mai mari îmi ascundeau păpușile, dar tu cine ești?” „Eu sunt George, George Ionaș de la casa cu copacii pitici, nu mai ții minte?” Ea scutură energic din cap, salută politicos și-l lăsă pe tânărul doctor buimac în mijlocul aleii din parc.

Pentru Ionaș au început zile de coșmar. Nu se putea concentra, nu era atent, nu îl mai interesa Anca, toată lumea lui era ochii cei albaștri ai Crinei. Împotriva voinței lui începuse să o caute sub diverse motive, „și ce dacă este măritată, are ochii obosiți de plâns, eu o vreau râzând... „Au început niște plimbări aparent întâmplătoare prin parc, el în drum spre casa bunicilor, ea cu băiatul la plimbare.

Discuțiile se rezumau strict ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

la creșterea și dezvoltarea copilului. Ea punea o barieră greu de trecut spre alt subiect.

A trecut o lună și Ionaș avu marea surpriză să afle că devine tată. Ideea nu era grozavă, nu se punea problema, și apoi nici cu Anca nu se văzuse de două luni.

Ea plecase la specializare, el nu o căutase...” Ce prostie, o sarcină acum, treaba ei, gândea el. „Gândul lui era la Crina. Crina era sloi. O întâlni după Paști, foarte slabă și cu un ochi vânăt.

Aproape că fugise de el.

A doua zi, Ionaș luă asistenta și îi făcu o vizită Crinei. Copilul era bine, dar Crina era o umbră. După ce termină programul, Ionaș o căută din nou acasă. Crina, ca niciodată îi căzu în brațe și plânse îndelung. Nu au rostit niciun cuvânt, lacrimile au spus tot.

Ionaș aflase că soțul Crinei este extrem de violent și a prins patima alcoolului.

Părinții Crinei, oameni simpli, dar la locul lor au decis, să aducă fata acasă cu

proză

tot cu nepot. Zis și făcut.

Ajutați din umbră de Ionaș, au reușit să o convingă, să divorțeze. Ionaș deja primise citație de divorț intentat de Anca. Ionaș avea gânduri noi. Într-o seară veni la Crina cu flori și-o cuprinse delicat de după umeri, invitând-o la un film. „Am luat bilete de la 20 la 22, la film, vii draga mea?”

Ea acceptă din priviri, el îi oferi un mic sărut sfios pe buzele tremurânde. Atât.

Telefonul fix sună parcă amenințător. De la celălalt capăt, vestea proastă veni. Soțul a avut un grav accident și este internat la Iași, la neurochirurgie. Crina apucă în fugă câteva lucruri și aleargă spre gară să prindă 39 acceleratul de seară.

După o lungă îngrijire și recuperare, soțul Crinei, hotărî să divorțeze și plecă în țările arabe la muncă. O lăsă pe Crina cu copil și fără servici și cu o mulțime de datorii să se descurce. Crina disperată luă calea căpșunilor în Spania, apoi la babe în Italia. Timpul trecu și

proză

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

nu avea curaj să întrebe de biletele: „Am luat bilete la Ionaș, care se recăsători, dar film! de la 20 la 22!” nu avea copii.

Seara se lăsa grea ca o Venea a douăzecea cortină peste ei... cuprinși primăvară pentru într-o îmbrățișare fără de Alexandru. Era student la sfârșit.

Arte, moștenise talentul Puiu Răducan mamei, lucra la un trust arheologic și era trist ca mai masa toți tinerii care cresc cu La bunicii. păcatelor 40 Crina luase avionul de la Roma către București.

De mă vor sălta, am Ajunse în București și să-i pârăsc lui Dumnezeu... se grăbea să ia bilet pentru acceleratul de Vatra Dornei, În cârciuma obedientă, loc la cușetă. Luase bilet, bagaj nu avea prea mult, înfășurată cu fular roșu… astfel putea sta liniștită la o sovietic la gât, cu ochii… la fel cafea. Bărbatul fuma dus pe de roșii (asta are tot gânduri... din când în când harnașamentul roșu, inclusiv lăuntrice”), arunca câte o privire spre „intimitățile femeia care își bea liniștită calcă pragul „academiei” și se-așează la singura masă cafeaua. exact Tusea-n O dâră de lumină liberă, albastră îi lumină fața și persoană.

Forfotă mare-n întreaga ființă. Ionaș se „amfiteatrul” modern și ridică brusc de la masa sa, căută nervos în „civilizat”. Lumea specifică domeniului „științific”, la fel compartimentul portmoneului ceva numai de de modern, consuma, se el știut și se îndreaptă spre poate spune și… „citea” din domeniului;… masa femeii. Aceasta era ca o noutățile statuie albă de mirare și de Vivorova, Sânge de bou, drag. Ionaș îi întinse calm Temnița fierbinte… și multe

altele… destinate consumului șomericesc.

Nu s-a așezat bine Tusea la masă că se aude scârțâitul ușii de la intrare.

Intra Junghiul! Cu o mână la cap cu alta la spate si cealaltă la genunchi se schimonosea de-l găseau toți dracii existenți p-o rază de 1579 km. Până și mișcări religioase preda nesuferitul Junghi.

Nu putea să stea în alt loc, n-avea cum. Odată… pentru că nu mai erau locuri decât la masa Tusei, a doua oară... pentru că Junghiul nu poate să stea decât lângă muieri-sa (nește h….uni-i zic amantă), Tusea.

Ea, Tusea, c-o aură de Alzheimer modern, elegant, el, Junghiul, cu un Parkinson de toata frumusețea-n… pantaloni. Îmbrățișări fosforescente… ca la unirea celor două Germanii când sau văzut.

După ce au consumat niște… ceva mai mult mahoarcă, au ieșit pe șușea.

Mergeau la sediul politic săși oficieze căsătoria civilă că… ailaltă…. o împărțeau de mult.

I-au păcălit pe cei de la intrare, au pătruns în miezul politicii și nici de-ai drecu nu mai vor să iasă de acolo…

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură note de călătorie 35-36

n o t e

d e

c ă l ă t o r i e

dealul Păunului totuși se cantul ziarului, un singur

Radu Părpăuță vede Ceahlăul, se vede așa ca lucru – când o să vină

Ceahlăul Tata îmi tot spunea că a văzut Ceahlăul de pe dealul Păunului, iar eu îi ripostam că am întrebat-o pe tovarășa învățătoare, care mi-a spus că nu se poate, cum să nu se poată? pocnea din palme tata consternat, nu se poate să se vadă Ceahlăul tocmai de la Iași, ziceam eu căpățânos, așa mi-a zis tovarășa, că nu se vede de pe dealul Păunului, e prea departe, nu se vede nici tot Iașul, d-apoi Ceahlăul, și tata dădea a lehamite din mână, eah, ce știe ea, donșoara Leahu, a citit ea o bibliotecă, dar nu știe ni’ca, că așa faimă avea tovarășa mea învățătoare, cum că a citit o bibliotecă, nu știu dacă a citit chiar o bibliotecă și să merite fluieratul a minunăție al oamenilor pentru asta, dar știu că citea mult, și când ne vorbea de vreo carte, de Mizerabilii, de Marile speranțe sau de Legendele Olimpului, tonul ei obișnuit, tărăgănat, dispărea și vorbea cu patimă, cu ochii strălucitori, iar noi o ascultam cu sufletul la gură, până și Costică Plumb, obrăznicătura clasei, stătea smirnă și o asculta cu gura căscată, iar tata nu și nu, ce știe ea, donșoara?! de pe ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

prin ceață, dar se vede, lasă că am să te iau eu o dată și o să mergem pe dealul Păunului, să vezi că donșoara nu știe ni’ca cu toate cărțile ei; că dealul ăsta parcă era buricul pământului, mereu era pomenit în casă la noi și în tot satul, ba c-o să plouă în continuare, fiindcă s-a lăsat negura pe dealul Păunului, ba că veneau oameni cu lemne de vânzare, lemne furate din pădurea de pe dealul Păunului, și se duceau oamenii după ciuperci în pădurea asta întunecoasă, care se întindea pe tot dealul, numai sus-sus locul era retezat și gol, fără copaci, doar cu niște gropi mari, credeam că de la bombe, așa mi-a spus Costică Plumb, fiindcă el fusese pe dealul Păunului, iar când tata mă ducea la tuns la Țîrlică, se adunau acolo mai mulți bărbați și tata citea ziarul, și buchiseau știrile, căutând cu toții să afle măcar din cel mai mic semn, măcar de pe

americanii, unii își dădeau cu părerea că o să dea cu bomba nucleară, muc-mucmucleară, măi, se bâlbâia ca de obicei Cotac, bulbucânduși ochii, iar nenea Mihai, moșu-meu, trasa o linie cu mâinile prin aer, o să vedeți cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului, pe colo pe la Stănoaia: Pâr-pâr-pâr! Pârpâr-pâr!

Muc-mucmucleară, măi, se vedea înfricoșător albul ochilor lui Cotac. Și tata nu m-a uitat, într-o seară mi-a zis că să mă culc mai devreme, că mâine dimineață mergem la Păun să aducem fânul, că avea 41 niște fân acolo, iar eu am dormit toată noaptea zbuciumat de febra călătoriei, mă tot gândeam că voi vedea Ceahlăul, îl și vedeam în timp ce mă frăsuiam în pat, înalt-înalt, ieșind printr-o coroană de nori albi, și abia ce am

n o t e d e c ă l ă t o r i e

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

cădea jos, așa-s caii abrași, îmi spunea tata, sunt mulți cai abrași, tată? nu prea mulți, dar de ce-s abrași?

adormit tun spre dimineață, că am și simțit o mână scuturându-mă de umăr și binecunoscutul miros de tutun al tatei, haidem, atâta mi-a zis, iar eu n-am stat să lenevesc, am sărit din pat cu inima tremurândă, iar când am ajuns în ogradă, tata înhămase deja calul lui nea 42 Grigore, fratele tatei cel mic, că iapa noastră roaibă o dădusem la colhoz și deatunci n-am mai avut alt cal, cu toate că pe vremea lui Ceașcă oamenii au început din nou să-și facă rost de cai și de căruțe, acuma începuse să se lumineze, iar până ce tata și-a aprins o mărășească, mama a apucat să-mi vâre cu de-a sila câteva prune în sân, să am pe drum, zicea, să mă pupe și să mă urce de subsuori pe banchetă lângă tata, spunând apoi în urma noastră „Doamne ajută” și făcându-și cruce, apoi haida! la drum, iar satul era încă adormit, sufla un vânticel subțire, trecem peste hudițe înguste și hleioase, cu

coroanele copacilor roată deasupra, și râpe prăvălite în jur, căruța saltă peste bolovanii drumului, săltând totodată gardurile strâmbe și scorojite, casele cu tabla acoperișurilor ruginită, rufele pălălăind pe sârme, și mânecile rufelor zbătându-se ca niște oameni spânzurați cu capul în jos, pe urmă casele rărindu-se și iată pădurea Păunului, întunecată și rece, lăsăm cântatul cocoșilor în urmă, tata aruncă mucul de țigară și tace, nu biciuiește calul, îl lasă în legea lui, iar calul urcă voinicește, în spume, nu știe să se odihnească la drum, nenea Grigore se păcălise, îl cumpărase de la niște țigani, dar calul era el voinic-voinic, însă abraș, adică mai rău decât cel nărăvaș care dă cu copita sau mușcă, abrașul nare stare, când îl pornești, merge și pace bună, cu greu îl mai poți opri, trebuia să sari din căruță și să-l apuci de căpițală ca să-l poți opri, era în stare să meargă până

pentru că nu i-au învățat în ham de când erau mititei, și de ce nu i-au învățat? nu știu, țigani fără de minte – i-au lăsat așa... sau poate că le-a plăcut să fie caii liberi, e bine să fii liber? e bine, dar uite că ne face probleme calul ista, și o vreme tăcem și ascultăm corul păsăretului din pădure, cerul tot mai alburiu se ițea deja printre crengile copacilor, tată, e greu să fii liber? nu, cred că este destul de ușor, dar nu e de ajuns, și urcăm-urcăm, iată-ne pe vârful retezat al Păunului, suflarea răcoroasă a dimineții ne atinge ochii și bine ne face, că eu cel puțin era să adorm, norii sunt încă întunecați, doar în jos, cerul e inundat de ape vineții, dar aici, pe dealul Păunului, se înstăpânește ceața, abia se vede cerul din cauza ceții alburii, nu putem să vedem acum Ceahlăul, îmi spune tata, întorcându-se și arătând roată cu biciușca, și văd ceafa tatei zbârcită și arsă de soare, dar eu eram mai atent la gropile printre care se strecura căruța, erau niște gropi mari, în care crescuse iarbă și scaieți, pășteau și niște oi acolo, tată, astea-s gropi făcute de bombe? nu, bombele nu fac gropi așa de mari, de aici s-a ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

scos piatră înainte de război și s-a dus la Iași, jumătate din Iași e construit cu piatră din dealul Păunului, și bunelu-tău o cărat piatră de aici, și șerpuim printre gropi până ce ajungem la biserică, unde era fânul, tata a deshămat și a plecat după oameni să-l ajute la încărcat, iar eu umblam printre morminte și silabiseam numele de pe crucile văruite, cete de cosași îmi săreau din cale și, în timp ce soarele se ridica, aerul bâzâia tot mai tare de miile de gâze, deasupra ușii bisericii erau pictați Domnul și Doamna Papadopol, care „dăruit-au această Sfântă Biserică lui Dumnezeu”, și chiar țineau în mâinile întinse o bisericuță, într-un sfârșit apare și tata cu doi neni, nenea Ion și nenea Ionică, amândoi cu bluze înflorate de molton gros, pe care nu leau scos, ferit-a Sfântu’, nici după ce au nădușit bine de muncă, erau știrbi amândoi, numai că nenea Ion n-avea dinții de sus, iar nenea Ionică pe cei de jos, cei doi încărcau cu furcile, tata așeza fânul în căruță, iar eu adunam cu o greblă ce mai rămânea din palele de fân, era ca o joacă și-mi plăcea, și când s-a umplut căruța până ăhă sus, tata a tras calul la umbră, lea pus un braț de verdeață sub bot, a scos o sticlă de sub haine, iar nenea Ion și nenea ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Ionică au întâmpinat-o cu râsete și înjurături de satisfacție, au mai zis ei niște prostii, eu mă făceam că nu înțeleg, fiindcă știam că așa se face, iar tata le-a zis că nu le e rușine să vorbească așa? că e un copil de față, și nenii Ioni au tăcut. Și tata a zis că avem timp, hai să mergem la motel, eu beau o bere, iar tu un suc și vezi motelul cel nou, era dincolo de capătul celălalt al Păunului, totuși nu era așa departe, pe drum tata a cumpărat salam și pâine de la cooperativă, pâinea era caldă, iar salamul – gros, cu pete mari de grăsime, Doamne, că bun mai era! pe urmă mergem noi mergem și deodată apare motelul de după niște copaci, albstrălucitor, parcă era un palat din cărțile de povești, ne-am urcat la terasă, unde oamenii stăteau la mese, se uitau la vale și beau bere, dar tata face: hai să mergem sus, că mai este o terasă, de-acolo se vede și mai frumos, și ne

n o t e d e c ă l ă t o r i e

urcăm noi, până aproape să ajungem pe terasa de sus, vedeam deja oamenii șezând la mese și bând bere, dar chiar sus pe scări ne iese înainte o chelneriță cu zulufi și pungită pe la ochi, nu e voie, spune zulufata, de ce nu e voie? întreabă tata, pentru că nu e voie, zice cu nervi chelnerița trecând cu privirea peste tata, și tata era așa cum îl știam, cu obrazul ars de soare, zbârcit, cu pantalonii lui de doc, cu cămașa albăstrie având colțurile gulerului răsucite, cu cizmele lui prea mari, pentru că, dintr-un obicei moștenit de cine știe când, la noi se cumpărau încălțări mai mari decât trebuia, spuneți-mi, domniță, de ce? 43 insistă tata, noi nu suntem oameni? vă rog să coborâți imediat! mai spune zulufata și coboară, iar sandalele ei decupate clămpăne obraznic pe scări, rămânem stană amândoi, fața arsă de soare a tatei e neagră acuma, pe urmă tata se întoarce și începe să coboare încet,

n o t e d e c ă l ă t o r i e

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

parcă pășind pe o pojghiță subțire de gheață, lăsăm berea, lăsăm sucul meu, ne întoarcem prin sat, dar tata cred că nu mai vede nimic, nici pâlcurile de rațe și gâște stârnite de noi din praful drumului, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut, nici pe fetițele cu codițe care 44 se ițesc de după garduri, și ajungem la căruță, tata tot așa, întunecat la față, mă ridică de subsuori și mă cocoață pe fânul din căruță, apucă smucit hățurile și pornim, iar când ajungem pe platoul cu gropi nu se oprește, eu exclam, tată, da’ Ceahlăul?! tata n-aude, mai spun o dată, aproape strig, tată, Ceahlăul, e senin acuma, ș-atuncea ptruuu! oprește, hai, uită-te, încolo, îmi arată cu biciușca, mă uit, nu văd nimic, spun, uită-te mai bine, pune palma la ochi, poate că nu vezi din cauza soarelui, ți-aș arăta eu, dar nu mă mai țin ochii așa bine, și-mi încordez privirile, dar nu văd nimic în zare, pun

palma la ochi și tot nu văd, uf, zice tata, aburcându-se sus pe fân, e tot întunecat la față, ca atunci când a venit dimineața de la bunelul, că toți frații stăteau cu rândul nopțile la căpătâiul lui, fiindcă bunelul era bolnav grav, și nenea Mihai, și nenea Grigore, și tanti Aurica, și tanti Lucreția de la Iași, și mătușa Tinca, chiar și nenea Jorjică de la Focșani venea câteodată, și a venit tata dimineața întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu fața la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un târziu, văzându-l că nu doarme, cei, măi omule? ți-e rău? a murit tătăica, a spus tata ca din fundul pământului, mama a plesnit o dată din palme și pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeau decât lemnele pocnind în sobă; acuma tata era tot așa de întunecat, dar m-a ridicat pe umeri și mi-a zis: uită-te atent că ai să-l vezi, m-am uitat, dar n-am

văzut nici un munte, vezi? ma întrebat el cu speranță, și eu atunci mi-am dat seama pentru prima oară că trebuie să fac ceea ce mama și tovarășa învățătoare Leahu îmi spuneau să nu fac niciodată – să mint, vezi, vezi? tot întreba tata, șatuncea mi-am luat inima în dinți și-am spus: parcă-l văd! cum e? m-a întrebat tata cu glas gâtuit de bucuria neașteptată, frumos, am zis, uită-te mai bine! acuma îl văd bine, am mințit eu în continuare, cum e? e alb, înalt, cu o coroană de nori în jurul lui, vezi, măi! mi-a zis tata, dându-mă jos de pe umeri și trăgându-mi o pălmuță în creștet, că lui tata nu-i plăcea să mă sărute, gestul ăsta cred că i se părea prostesc și nesincer, pe urmă am coborât dealul Păunului, iar tata tot mă ispitea încântat: cum e Ceahlăul? și eu m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi și noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacție, zâmbind aprobator, zâmbeam și eu (poate că simțeam instinctiv că adaug puțină bucurie cu minciuna mea la viața lui umplută cu muncă de la un capăt la altul), priveam ceafa tatei zbârcită și arsă de soare și simțeam că tata e nemuritor ca și Ceahlăul.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură cronică de carte 37-41

mult

decât

te

văd”,

recenzie

iar devine incert, iar verbul „a ști”

Iliana Cătănescu dubitativul „parcă”, adâncește la forma negativă a timpului

O poezie a inimii care iubește Recenzie Iliana Cătănescu la poezia Despletiri de Gabriela Mimi Boroianu

senzația de nevedere clară, de ceață existențială: „și parcă/nici arborii/nu mai sunt verzi…”

prezent potențează debusolarea celei răstignite pe crucea ieriului: „dar chemarea mea/nerostită/se sparge nopții/la Microcosmosul nu mai de/întunericul este dimensiunea în care marginea unui mâine incert”. sufletul să se regăsească, el Motivul literar al tânjind după reîntregire, în cel chemării devine aici cu atât mai ce s-a înălțat deasupra ierbii, a sfâșietor, cu cât graiul tăcerii se „șoaptelor frunzelor”, a proiectează în eter, multiplicat pietrelor, simboluri ale unei în mii de alte chemări materialități iluzorii, interioare, în timp ce se vremelnice. pogoară în minte și suflet „unui alt Metafora furiei izvorului incertitudinea este de o mare forță de sugestie, răsărit” al eului pe cerul ea relevând împotrivirea în fața nădejdilor.

Despletire de trăiri, într-o ploaie a amintirii ce cade „cu sărutările sărate ale lacrimilor”, în care visul „doare” în absența celui iubit, ca o copleșire, despletită și ea, alergând printre îngerii vestitori ai vidului sufletesc, al neputinței de împlinire a alienării de sine. visului, revolta față de o „La marginea timpului”, acolo unde „arborii își unesc predestinare în care suferința și brațele”, într-o simbolistică a dorul se împletesc în cosițele vieții, într-un datum de netrecut. cuprinderii în nesfârșire, pe „Și mă ridic/cu furia unui care dorul o cere dintr-o nevoie dureros de adâncă, plutirea pe izvor ce-și caută izbăvirea/în deasupra pietrelor, ce căușul palmelor”, iată singura simbolizează mineralul, reface tentativă de smulgere din gestul primordial al cercului, curgerea firească, „izbăvirea” devenind adăpostul, ocrotirea, prin ținerea de mână. pe care doar IUBIREA le poate Antiteza ieri-azi da sufletului omului. reliefează acea volatilă Îndoiala sporește în percepție a realului, generată finalul poemului „mâinele” de confuzia lăuntrică.

Eul liric se întreabă, retoric, dacă în atingerea vântului „dinspre ieri” e doar adierea lui sau binecuvântarea degetelor iubite. „Azi” devine coborârea în sinele care este răspunzător de trăiri atât de plenare și fără de leac, încât singura certitudine vine tot dinlăuntru:„Azi te simt/mai ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

„Cerul arborilor îngenuncheați” este metafora care ne rămâne pe retină, de o extraordinară plasticitate picturală, ce ține de un talent 45 deosebit, de excepție, în a crea tablouri de neșters în sufletele noastre.

Vibrație, rezonanță, Poezie a inimii care iubește și, iubind, se înveșnicește în copacii raiului, de neîngenunchiat.

recenzie

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

prin filtrele de clar-obscur ale sufletului. „Curmeziș” taie și lumina „aerul din cameră”, nu cade, nu luminează deplin, nu se prefiră mângâietor, ci taie ca o sabie respirarea, delimitând spațiile celor doi protagoniști.

Gabriela Mimi când îngerii trec prin somnul meu Boroianu

Despletiri La marginea timpului arborii își unesc brațele cerul lor e verde iar noi plutim 46 pe deasupra pietrelor ținându-ne de mână.

Dinspre ieri vântul se joacă în părul meu și totuși… e vântul sau degetele tale?

Azi te simt mai mult decât te văd și parcă nici arborii nu mai sunt verzi…

M-aşez pe iarba cu miros de nesfârșire și las gândurile să se hrănească cu iluzia că ești deşi… fluturi prin mine ca un dor și m-amețești cu șoaptele frunzelor cu sărutările sărate ale lacrimilor pe obraz și nu știu de ce mă doare visul

însemnându-l cu absența ta… Și mă ridic cu furia unui izvor ce-şi caută izbăvirea în căușul palmelor dar chemarea mea nerostită se sparge de întunericul nopții la marginea unui mâine incert și nu știu dacă mai am puterea unui alt răsărit sau îmi vor crește aripi verzi și mă voi pierde în cerul arborilor îngenunchiați…

Dincolo de nostalgiile cuvintelor, inima mea Mă așez dincolo de „Nostalgiile cuvintelor”, ca în fața unui tablou, pentru a-i putea pătrunde sensurile văluririlor, ale tușelor, ale planurilor suprapuse de o tehnică aproape pointilistă.

Din puncte de culoare se creează imagini fulgurante ale unui univers rememorat

„Sala de așteptare” exprimă cel mai acut această rupere a echilibrului celor doi, metaforizând durerea însingurării „, umbra ochilor” devenind conul de umbră în care i se schimbă culorile sufletului celei care iubește primind „în rate”, în porții, dragostea. Îndepărtarea se resimte acut, el și ea sunt acum „la ani lumină distanță”, ceea ce aici capătă concretețe, parcă, într-o iconomie a cerurilor interioare, care o percep altfel.

Metafora balerinei care dansează dintr-o învârtire a cheiței are o mare forță de sugestie, ea întruchipând automatismul unei gestici ce ține de rutina existențială, de o diseminare a ei într-un spațiu sufocant, restrictiv.

Mintea și sufletul nu pot înțelege repetitivul dureros, în cercul numit „viață”, care își refuză parcă virtuțile implicite în ideea de sferă, de cerc, de perfect.

Iată că armonia a fost perturbată, iar factorul perturbator nu poartă un nume sau un chip în acest clar-obscur generator de ambiguități și confuzii.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Starea iubitei o certifică, neliniștea ei o simțim profund, așa cum simțim bariera epidermică a „iubirii” care, vlăguită, pierită, nu poate accede la alte zone, interioare. „Iubirea nu trece mai departe de piele”, iar nevoia irepresibilă de a ascunde frustrarea ei se convertește logoreic, mască a emoției de nezăgăzuit, a unei ultime sforțări de a nega evidența „, golul” lăuntric.

Comparația sângelui care pulsează ca „ o iluzie scoasă la mezat”spune totul despre automistificarea celei care conștientizează, dar nu are puterea să-și recunoască total automistificarea.

Se regăsește doar în certitudinea „pumnului de lut însăilat cu lacrimi și cuvinte”, vulnerabilizat prin iubirea acum neîmpărtășită, iar prezentul devine o carcasă împovărătoare, colivie fără cântec.

Finalul poeziei aduce imaginea contemplativă a femeii care privește cu detașare bruscă, pe cel care îi fusese întregul univers, doar întrebându-se retoric, stins, dacă ofranda sufletului său a fost primită și înțeleasă vreodată de el, cel plecat, „trecătorul”, acum.

O confesiune lirică de mare profunzime și expresivitate, un tablou pe care l-am privit și înțeles, cu înrourarea sufletului, deplin.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

recenzie

Gabriela Mimi * Boroianu iubirea ta nu trece mai departe de piele

Nostalgiile cuvintelor (45)

vorbesc mult și repede să umplu golul ce se cască între noi

te-așezasei

acolo

unde să nu ai timp să privești

lumina tăia

mai departe de zâmbetul

curmeziș

aerul

din ce-mi ornează buzele

cameră

*

porția mea o primeam în rate sângele încă pulsează ca și dragostea de altfel ca o iluzie scoasă la mezat m-am întins la umbra ochilor și nu știu unde sunt tăi în acest pumn de lut ca într-o sală de așteptare

însăilat cu lacrimi și cuvinte

atât de aproape și totuși

prezentul mă strânge

la ani lumină distanță

din ce în ce mai tare

*

de nu mai încap în palmele lui

degete

imaginare

învârt *

cheița

și te privesc ca pe un trecător

cutia muzicala cântă

prin sufletul meu

balerina dansează

întrebându-mă dacă ți-am

nu voi înțelege niciodată

fost

acest mecanism numit viață

gazdă bună

cum nu voi înțelege vântul ce se leagănă-n frunze

47

jurnal

jurnal/blog 42-45

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

contaminat. Au închis zona,

Zina Dorina nimeni nu intră decât în case

sau în arest, nimeni nu iese.

Jurnal pandemic Noi mâncăm tradițional, mediteranean, eco sau vegan. În China mor câțiva, Motto: nu-i bai, sunt destui pe Învață să apreciezi planetă. Și a fost seară și a ceea ce ai, până când fost dimineață:ziua a doua. timpul nu te va învăța să apreciezi ce ai avut.

48

Genesis

La-nceput a fost un virus. Coronavirus. Lumea creștină se complăcea în mahmureala sărbătorilor de iarnă, între ritul nou și vechi.

Lumea era cuprinsă de febra cumpărăturilor și de frenezia contagioasă a vacanței în desfășurare. În China se culegeau portocalele care urmau să fie rostogolit pe podea de Anul Nou chinezesc. Breaking news: un om a murit infectat cu noul coronavirus. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.

Lumea creștină a zis: de China ne separă și munți, deșert și oceane. Chinezii mănâncă șerpi, ba lilieci, ba pangolini, de la ei s-au

Avioane poartă oameni spre destinații exotice.

Vacanțe, soare, iarbă verde, nisip, plajă, mare. Pământul rodește. La fel și virus.

Coronavirus.

Pe Marea Chinei plutește zi și noapte un diamant. Circulă zvonul că ar fi fost văzută o nereidă, i se dă nume pentru a îmblânzi creatura. Diamond Princess.

Excentrică, strălucitoare, îi ademenește pe oameni din toate colțurile lumii. Breaking news: un pasager a murit, infectat cu noul coronavirus. Diamond Princess plutește, izolată pe mare. Nimeni nu are voie să coboare pe uscat. Alții urcă la ceruri. Și a fost seară și a fost dimineață:ziua a treia.

e sărac, așa că optează pentru low cost. Omul e cel mai ieftin avion. Creștin milos, îl ia gratis la bord. Îl duce la sfântul mormânt, vrea să-l fidelizeze așa cum face și cu amanta lui. Luminătorii cei mari pun sub lupă coronavirus.

Avertisment dur, OMS rostește cuvântul pandemie. Anotimpurile nul vor opri, iar rodul va fi din belșug, încât omenirea nu va putea să-l ducă. Va fi omniprezent și invizibil, așa cum e și Dumnezeu în ochii oamenilor...

Licurici maniaci, socialiști sau neoliberali contrazic luminătorii cei mari, micșorează cifrele, fie pentru a poza în victorioși, fie pentru a nu deranja afacerile prospere. Depresivul s-anchis în casă. Deschide cartea, citește. Nu simte nevoia să vorbească, acum nici nu mai e nevoit să răspundă. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a patra.

Licurici maniaci acționează frenetic, pandemic. Se închid școli, dar e liber la mall, la terase, pe strasse. Licurici socialiști îi trag de urechi. Ordinul Dracon, adormit din Evul Mediu, deschide ochii mari.

Lumea se-nchide. Se cântă la ferestre, se aplaudă. Doar pe ferestrele de Facebook, WhatsApp, Twitter unii strigă: Statul, unde e Statul?.

Bunicii zburdă zglobii, Coronavirus decide să ignoranți, în goana menită să călătorească. Deși încoronat, le salveze câțiva bănuți. De ce ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

trag clopotele?

Lumea creștină se războiește.

Catolicii cu un papă prea modern, între psiholog și agent PR, își mută slujbele online.

Ortodocșii își clamează dreptul la slujbă, la împărtășanie, doar agent linguriță nu transmite virusul, care moare în dangăt de clopot. Statul dă ordin:de mâine, doar noaptea se interzice… Si a fost seară și a fost dimineață: ziua a cincea.

stilul nostru de viață morbid.

Virusul e în noi. Poate scăpăm azi, dar ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui. Suntem pe un drum fără ieșire. Nu de ieri sau alaltăieri, nu de pe 9 ian. (data primului deces în China), ci de când am ales ca specie dominantă să devorăm mediul. Virusul suntem noi. Pământul va fi în continuare rotund, se va supraîncălzi până când viruși Licurici maniaci ca noi vor dispărea natural. decretează război. Postaci Atunci va fi dimineață: ziua a maniaci nevropați, șasea. mizantropi ies la ferestre, blog unicele de la care blog Anişoara Iordache socializează, clamând: Lumea nu va mai fi la fel după coronavirus. Nu, nu va proiecţii fi, dar va fi asemănătoare, spun câțiva sceptici.

Breaking news: primul deces ceasul blocat între oglinzipe pământ mioritic. Sad magul șterge story, devil thrill. Vom pierde semnele căderilor șirul celor ce vor urma. * Depresivul deschide cartea, funinginea fereastra.

Mănâncă din arderea simbolurilor ascunde ciocolată. Un gând nu-i dă ceasul blocat între oglinzi pace. E straniu să te numești ființă și să nu-ți dai voie să fructele temerilorfii. Verbul… Și a fost seară, când va fi dimineață?

E pandemie, virusul nu are conștiință morală, nu are criterii de selecție. Până când va apărea un tratament să ne vindece, trebuie să învingem virusul prin corpurile noastre. Să-l oprim așa cum soldații opreau gloanțele în piepturile lor. În acest straniu război dușmanii noștri suntem noi înșine, cu ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

jurnal

impulsul somnului schimbă arhitectura nisipurilor * cerșetoarele aduc pe talgere fărâme din visele întunericului: fructele temerilor peste tot schelete de păsări privirile modelează din lut duioșia * ploi alungate de țânțari pun sub obloc blândețea: peste tot schelete de păsări dezbrăcat de temeri la vederea mării redat țărmului inocenței * depărtata copilărie mai aproape de mal dezbrăcat de temeri plictiseli în plasa exiluluitrepte spre un cer senin netulburat de patimi * liste de prețuri plutesc pe apele năravurilorplictiseli în plasa exilului

49

nlog

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Cârciumă de cartier în Bucureștiul interbelic arte-muze

"Artistele" în pauza dintre numere

Cel mai comun loc în

Rodica Bogdan care aveau loc spectacolele

Teatrul mahalalelor Bucureştiul interbelic a fost cu adevărat (și este încă) o lume a contrastelor. O lume în care centrul oraşului era 50 împânzit de automobile elegante, de domni şi de domniţe îmbrăcaţi după ultima modă occidentală.

Cartierele mărginaşe însă rămăseseră într-o altă epocă, patriarhală încă, plină de noroi şi inundată periodic, fără electricitate, fără apă curentă şi canalizare. Aceste contraste nu putea să ocolească lumea spectacolului. În afara mişcării teatrale care se manifesta în teatrele cu stagiune regulată de pe bulevardele centrale ale metropolei mai exista şi o aşa zisă „mişcare teatrală” a cartierelor periferice, „actele artistice” produse aici fiind însă pe măsura publicului acelei lumi.

erau cinematografele de cartier care anunţau „cu litere de-o şchioapă: Azi reprezentaţie cu artişti! Şi după terminarea filmului, un om oribil fardat, anunţă cu o voce pripită: Urmează trupa lonescu – Chinezu’, sau Niculescu – Fix sau aşa ceva. Şi în faţa elitei mahalalei urmează reprezentarea unei aşa zise reviste, însăilare de glume neroade şi obscenităţi”. În timpul spectacolului „audienţa aleasă” se strâmba de râs şi aclama pe artiști: „Bravo, mă Mitică!” sau „Eşti dat dracului, Gogule!” - erau genul de remarci care se făceau auzite din sală. Mai erau aşa numitele „localuri familiare – crâşme de cartier de fapt – în care „cabotini siniştri dau... reprezentaţii artistice.” Erau locurile în care, fără angajamente în teatrele centrale şi fără talent de cele mai multe, ori dădeau reprezentaţii în schimbul câtorva lei sau pentru o masă. „De-a lungul căii Griviţei, până la cimitirul

Sfânta Vineri şi mai departe, sunt înşirate aşa numitele „teatre”, în care oamenii ce se numesc artişti duc cea mai cumplită mizerie. Să avem în vedere că unii dintre ei şi care duc o viaţă cu adevărat câinească - sunt absolvenţi de Conservator, iar cea mai mare parte şi-au început „cariera” în centru”.

Ioan Massoff, un renumit teatrolog din perioada interbelică, își relata astfel vizita făcută întrunul dintre aceste localuri: „Cum deschizi uşa localului te trăsnește un miros imposibil de carne alterată şi de mahorcă. E ora 12 noaptea - toiul - şi nu găsești loc să arunci un ac cu gămălie. Pe la mese, toata pleava periferiei.

Vreo câţiva reangajaţi şi cheferişti formează elita localului. În fund e improvizată o estradă, împodobită cu foiţă tricoloră.

La un moment dat atmosfera devină încărcată şi spectatorii cer, din ce în ce mai insistent, începerea reprezentaţiei. Cum însă „domnul lani”, directorul teatrului, n'a plătit angajaţilor săi de o săptămână, aceştia nu vor să mai „joace”. Numai în urma insistenţelor, din ce în ce mai agresive, ale celor de la mese, domnul lani consimte să-şi plătească trupa. Perdeaua se ridică şi începe spectacolul: înşiruire de simple trivialităţi, fără pic de haz.

Copiii mai mici de 15 ani spun, cu neruşinare, cele mai oribile obscenităţi, ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

însoţindu-le cu gesturi indecente. Suntem una din puţinele ţări din lume în care nu este reglementată chestiunea protecţiei aşa zişilor copii actori.

Am vizitat cabinele şi culisele acestor „teatre”. În dosul barăcii, pe o suprafaţă de doi metri pătraţi, se îmbracă de-a valma, într'o promiscuitate oribilă, femei şi bărbaţi. La un teatru de soiul acesta „artiştii” se îmbracă în bucătărie, lângă bucătarul care taie mereu la ceapă. Sunt lucruri reale şi redate fără niciun fel de exagerare. Existenţa acestor cabotini e de plâns. După „spectacol”, dacă un client capricios o cere, „artistele” sunt nevoite să ia loc la masa clientului capricios. Altfel, domnul lani — „negustor până'n unghii” — le reziliază contractul.”

Sursa informaţiilor şi a fotografiilor: numărul din 24 martie 1937 al revistei „Realitatea Ilustrată” – reporter Ioan Massoff

viscol = dresor de fulgi claxon = zgomotul paranoic care insistă să-și brusc care te face să-ți pierzi pună animalele la adăpost, cu echilibrul și așa precar orice preț gheață = face pe şleau = sistem de șine invizibila, se combină cu 1G scufundate pentru pneuri pentru a te da pe spate buf = (onomatopee) frământat(ă) = stare de zgomotul făcut de zăpada agregare a zăpezii luată la aruncată de gospodarii șuturi de toată lumea – face nevăzuţi de pe acoperişuri, ce față cu succes gheții (sic!) tocmai te-a ratat aburire = orbire de-a împinsul = sport temporară pentru purtătorii de sezon implicând un de ochelari autoturism şi unu-doi lopată = echipament pedeştrii, pentru variație se simplu și performant de aplică când pe la bot, când pe fitness, tonifiază musculatura la spate. brațelor, abdomenului și nămeți = trotuare supraînălțate, cu adâncime variabilă; obstacole speciale pentru amatorii de exerciții cardio

fulg(i) = păstoriți de vânt, albi, umblă în haită, uzi, nestatornici, lipicioşi

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

spatelui, face fesele ferme și frumoase

sare = excesul său poate să economisească timp prețios și nervi, la limită 51 troiene = sisteme poate chiar să-ți salveze viața defensive ridicate de înjurătură = formă de municipalitate împotriva comunicare verbală atacurilor surpriză ale performantă – cu un număr călătorilor cu RATB-ul – limitat de expresii vei fi denumirea vine de la Troia, înțeles de absolut oricine, legendara cetate cucerită cu instantaneu un cal

Dicţionar hibernal

zăpadă = adunări impresionante de fulgi, organizează mitinguri colosale sub deviza „noi deaicea nu plecăm, nu plecăm acasă….”

blog

Singur la un restaurant "cu reprezentație"

p a g i n i

r e g ă s i t e

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

lagăr de concentrare, cu prizonieri voluntari.

Au acceptat totul!!!

Doar pentru a supraviețui unei alte zile mizerabile…

Nu au mai trăit, au murit, puţin câte puţin în fiecare zi!

A fost destul de ușor să le iau sufletele mizerabile…”

– … s-au îmbolnăvit.

Ioan Muntean Au murit. Deşi exista un leac …

tipărituri vechi/pagini regăsite 60-61

Viziunea tulburătoare dintr-un text datând din 1941!

Iată în cele ce urmează 52 un text din 1941, incredibil de actual acum, în aceste vremuri atroce pe care le trăim! „Un tânăr diavol: – Cum ai reuşit să trimiţi în iad atâtea suflete??

Bătrânul diavol: – Prin frică!

Cel tânăr: – Bravo! De ce le era frică? Război? Foamete?

Cel tânăr: – Nu înțeleg…

Bătrânul: – Au crezut, greşit, că singurul lucru pe care trebuie să-l păstreze cu tot prețul este VIAȚA!!!

Nu s-au mai îmbrățișat… Nu s-au mai salutat… S-au îndepărtat, tot mai mult, unul de celălalt! Au renunțat la toate contactele umane… La tot ce este uman! Apoi au rămas fără bani, când şi-au pierdut locul de muncă.

Dar au ales, mereu, să se teamă pentru viața lor chiar dacă nu mai aveau nici măcar pâine pentru masă.

Au crezut tot ce-au auzit, au citit ziare și au crezut Bătrânul: orbește tot ce au citit. Au – Nu… De o boală! renunțat încet, încet, la Cel tânăr: libertatea lor.

– Cum s-au Nu au mai plecat de îmbolnăvit?

Erau pe acasă. Nu au mai plecat moarte? Nu a existat niciun nicăieri. Nu și-au mai vizitat leac? nici, rudele, nici prietenii.

Bătrânul: Lumea s-a transformat încet şi sigur, într-un mare

Fragment din cartea lui C. S. Lewis – „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, anul 1941.

Clive Staples Lewis (prescurtat C. S. Lewis – n. 29 noiembrie 1898, la Belfast, în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – d. 22 noiembrie 1963, Oxford, Regatul Unit), a fost un scriitor și cadru universitar britanic, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrările de critică și romanele de ficțiune, în special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia. În tinerețe, C. S. Lewis s-a îndepărtat de credința în Dumnezeu. În timpul studenției, a publicat o colecție de poeme cu titlul ‘Spirite înrobite’ (Spirits in Bondage), din care face parte și „Pâinea noastră cea de toate zilele”, unde spunea: „Nu avem nevoie de cuvinte barbare, nici de farmec sacru/Ca să stârnim necunoscutul.”.

C.S. Lewis a fost bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien, autorul celebrului roman Stăpânul inelelor.

Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford și sufletul grupului literar The Inklings. În urma ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

unor lungi discuții purtate cu prietenul și colegul său John Tolkien, CS Lewis se va apropia din nou de credința creștină preferând însă cultul anglican celui catolic.

analiză la rece, din afara noastră.

Aşadar, ceea ce putem învăţa din această carte, învăţăm aplicând opusul sfaturilor pe care le dă diavolul.

O mare influență asupra lui a avut și filosoful Owen Barfield (1898 – 1997), pe care l-a cunoscut în 1919.

Legendele românilor

A murit în 22 noiembrie, cu o săptămână înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în ziua când a fost asasinat președintele american John F. Kennedy la Dallas. În aceeași zi a murit și Aldous Huxley autorul celebrului roman „Minunata lume nou㔓.

Opera lui Lewis continuă să influenţeze noile generații, la fel cum influențează și această carte atipică şi originală în felul în care este scrisă şi în conţinutul ei, intitulată Sfaturile unui diavol mai bătrân către unul mai tânăr.

Este o carte scrisă sub forma unor scrisori trimise de un diavol mai experimentat către un altul, prin care îl învaţă cum să-l ispitească pe „Pacientul” său, un tânăr.

Vedem astfel ce se ascunde în spatele cortinei, intrigile şi planurile ţesute de diavol, cu mijloace potrivite pentru fiecare om în parte, dar şi modul în care Dumnezeu intervine.

Scopul cărţii nu a fost să facă speculaţii asupra vieţii diavoleşti, ci să aducă la lumină o nouă perspectivă asupra vieţii omeneşti, scrie autorul.

Ea prezintă subtilităţi ale naturii umane pe care le putem vedea cel mai bine doar dintr-o ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Legenda iernii În trecut, străbunii, îi mai spune lunii decembrie: „Undrea”, „Andrea” sau „Neios” (acoperit cu (multă) zăpadă; iarnaîn care a nins mult; conform DEX), pentru ninsorile de poveste, atunci când şi cele mai mici particule de apă se preschibă în fulgi de nea şi frumuseţea lor bucură sufletele copiilor. În mitologia geto-dacilor, zeiţa ce aducea zăpezile poartă numele de „AureliaEftepir” şi este patroana anotimpului alb.

Legenda povesteşte că, în vremuri de demult, trăia o fată frumoasă, singura copilă a unui împărat, pe care o chema „Aurelia-Eftepir” şi că, înainte de nuntă, vrăjitoarele cele rele

p a g i n i

r e g ă s i t e

mestecenii-au preschimbat mirele într-un copac tânăr, cu trunchiul alb. Fata l-a aşteptat ani în şir îmbrăcată în mireasă şi a plâns, şi a tot plâns, până ce cosiţele i-au devenit dalbe ca neaua.

Atunci, zânele bune, înduioşate de suferinţa ei, au făcut-o nemuritoare, dăruind-o cu aripi.

Se spune că locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, din care coboară în fiecare iarnă pe pământ să-şi caute iubitul prin pădurile de mesteacăn.

Se povesteşte că la ea la palat vin tinerii morţi înainte de nuntă, pentru că în curtea palatului se află o biserică mare, de gheaţă, unde aceştia îşi găsesc liniştea şi pacea. În noaptea de „Sânandrei”, cu toţii încep un 53 bal care ţine până la începutul primăverii, de „Dragobete”, iar în timpul dansului, din aripile lor cad fulgii de nea.

foileton

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

impresii – lecturi în foileton 64

Machine (1948). This has the following applications of the systems theory towards the field of computing, where the subsequent contributions of several other scientists have resulted in the emergence of the electronic computer.

Under the name - used by many in the technical field - system with automatic regulation, this theory has developed a lot in the adjustment of various physical quantities such as temperature, pressure, rotational frequency, speed, position, currents, voltages etc. The structure of such a control system contains a loop that has as input the target value of the corresponding quantity, and as output, its real value; in the direct upper limit the controller (a decision-making device) and the execution elements, to modify the regulated physical quantity, powered by an energy source, and in the lower side a transducer that permanently compares the actual value of the adjusted quantity with the target value.

The adjustment phenomenon occurs in this

Nicolae Vasile directed

The systemism From the Peripatetic School to Globalization (3) The Basics of Systemism 54 What is now known as Systems Theory first appeared in the book Psychologie consonantiste (Consonant Psychology) (Maloine Publishing House, Paris, volume I in 1938 and volume II in 1939) by the military doctor Ştefan Odobleja (13.10.19024.09.1978), Romanian philosopher and writer.

Although, in principle, the idea came from psychology, a science detached from philosophy, the next evolution moved towards a mathematical approach to this theory, made by Norbert Wiener (26.11.1894, USA18.03.1964, Stockholm), an American mathematician, in his work Cybernetics or Control and Communication in the Animal and the

closed loop on the regulator execution - transducer path until the actual value reaches the target value. Thus, any target can be reached, provided for that physical quantity there is at least one transducer, a tool for changing its value and sufficient energy.

In fact, Norbert Wiener had previously named his theory „target acquiring”, this being his first application for which he had been funded, for addressed the issue of aiming gunfire at a moving target.

The notoriety and credibility of the method, resulting from the very good practical results obtained in the above-mentioned technical fields, led to the interdisciplinary approach of the method. The first nontechnical domain where the systems theory has been applied was the economic one, thereby shaping the strategies, with outstanding results in strategic management, crisis analysis, etc. The similarity in the interdisciplinary economic technical approach consists in the relationship: mission target, methods - regulator, instruments - actuators, resources - energy and monitoring - transducer.

[Maria Niculescu, Nicolae Vasile, Epistemologie.

Perspectiva interdisciplinară, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011.] The results obtained and the perspective of further developments made the new system approach very promising for the economic field.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

These results lead us to the idea of developing system theory applications also in the humanist field, from which actually started the original idea of closed-loop regulation, already mentioned in ȘtefanOdobleja's book, The Consonant Psychology.

The systemic approach in the humanist field implies the widening of the interdisciplinary similarity criterion by the extension of the previous case, in the new situation appearing a triple equation: humanistic economic - technical. At the level of system components, triple relationships become desire - mission - target, ways - methods - regulator, means - instruments - actuators, grace - resources - energy and perception - monitoring transducer.

In terms of the systemic analysis of a humanist system, in the structure of desire - grace - ways - means - perception, we can say that any desire can be reached if there is sufficient grace, the ways and means for adjusting the reality in order to reach the level of desire based on permanent perception of the real status compared to the desire.

[Nicolae Vasile, Aplicaţii ale teoriei sistemelor în epistemologia creaţiei şi iubirii, „Techno Market”, nr.

6(47)/2014.]

There are works of great notoriety in the field of psychology, which propose a technical approach to the problems of the field. Thus, the Swiss psychologist Carl Gustav Jung (July 26, 1875, Keswil-6 June 1961, ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Küsnacht) physician, psychologist and psychiatrist, founder of the analytical psychology - introduced the theory of Synchronicity: An Acausal Connecting Principle, where he speaks of the energies of the soul. [Carl Gustav Jung, Opere complete 8. Dinamicainconștientului, EdituraTrei, Bucureşti, 2013, p. 13–83.] The Swiss scholar has long time hesitated to publish this revolutionary approach, printing it only in 1952, along with the study The Interpretation of Nature and the Psyche (Rascher, Zürich) of the famous physicist W. Pauli, Nobel Prize laureate for Physics.

Once accepted the possibility of approaching this similarity, we can use the results from the technical field, validated by reality, as follows: The in-time response, defined as the way in which the pre-established desire is fulfilled by mathematical methods and validated by reality in the technical and economic systems-, is of two kinds: exponential response and cyclic response, both related to the time factor. The works The Cyclic Man [Nicolae Vasile, Omul ciclic,

foileton

Editura AGIR, București, 2013.], The Cyclic Universe [Idem, Universulciclic, Editura Laurent, Bucureşti, 2015] and The Cyclic Romanian [Idem, Românulciclic, EdituraArefeana, Bucureşti, 2015.], respectively, seek to explain, by literaryphilosophical means, the meaning of this cyclicality. If the exponential response is somehow suggestive, the cyclic response is introduced by the mathematical model, the selection between the two types of response being decided by the concrete value of some of the system’s parameters.

The poet Lucian Blaga had a brilliant intuition regarding the existence of the cyclicity, though not in time, but in space, and this is his philosophical model of „ hill- 55 valley Mioritic Space.”

Alexandru Dragomir also had an intuition about cyclicality. Thus, in the paragraph Cyclicality at the Trees, he says, „It is strange that, according to my knowledge, only the trees are marked by annual cyclicity (through their annual growth rings), although I think that every living thing goes

foileton

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

through cycles. [Alexandru Dragomir, op.cit., p. 197– 202.]

According to the system theory, this type of response, the cyclic one, has three variants: cyclic converging, cyclic, permanent and cyclic divergent.

In the case of the convergent cyclic response, the real value of the 56 respective quantity oscillates convergent towards the desire, the amplitude of the deviation to desire decreasing exponentially, becoming zero at the infinite value of time.

In the case of the permanent cyclic response, the amplitude of the deviation from wish is constant over the entire considered duration, while in the case of the divergent cyclic response, the amplitude of the deviation from the desire is increasing exponentially over time.

Regarding the effectiveness of fulfilling the predetermined desire, in the case of the exponential response, this desire could be reached, theoretically, only once, for the infinite value of time. For cyclical responses, the desire set as target is fulfilled at each half-period of

oscillation, the difference consisting only in the evolution over time of the deviation of the real state in relation to the desire.

We can give a philosophical interpretation of the above systemic analysis using its results in addressing the value of knowledge issue, according to the following pattern: There are three entities: the transcendental world, the world of desires, and the real world.

The transcendental world includes ideas, souls, grace, inspiration, intuition, and God. It exists independently of the sensible world, of perceptions, but generates desires. The world of desires is an interface of the transcendental world with the real world.

Desires can come from both the transcendental world and the real world. The real world encompasses the structure of the abovedescribed system, the loop we have spoken of, which in turn is divided into the world of actions which, starting from desire, develops in the direction of the paths - means and the world of perceptions,

which, starting from the real state of the fulfillment of desires, develops in the direction of perceptions desires. Thus, through the systemic connections and functionality described above, the model provides a permanent oversight of the difference between desires and their degree of accomplishment through the world of perceptions, and a permanent adjustment activity of the real state of fulfillment of desires through the world actions, in the paths - means direction.

Thus, through this continuous interconnection of the world of perceptions with the world of actions, there is achieved greater efficiency in the transformation of desires into reality than those provided in the known pragmatism models of Peirce [Charles Sanders Peirce (10 September 1839–19 April 1914), American philosopher and logician, considered the founder of the philosophical current called pragmatism.] and James [William James (11 January 1842, New York– 26 August 1910, Tamworth, New Hampshire), American physician, psychologist and philosopher, with pioneering work in these areas.]. The latter wrote a series of influential books on the beginnings of psychology science, educational psychology, the psychology of religious experience and mysticism, and the philosophy of pragmatism.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură impresii

Corneliu Neagu

Reflecţii unor literare (1)

asupra creaţii proprii

MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, învaţă ca şi cum ai trăi la infinit.

(Mahatma Gandhi) Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

ACORDUL Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit, îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.

Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă se zbat fără speranță, pe albul secundar, când orele barbare, pe-o margine credulă, încearcă să dezlege înscrisul legendar.

De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute, prezentă-ntotdeauna în astfel de povești, nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute pe opisul legendei cu pagini nefirești.

Dar noi voiam desigur să fi avut acordul măcar într-o poveste marcată pe contur cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul unde lăsam regrete, să plângă prematur.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute, vor readuce-n cuget un simplu dezacord din margini de legendă, rămasă pe redute, când vara-ntârziată trecea peste fiord.

Dar nu-i așa, iubito, acordul existase – în clipele eterne noi doi l-am conceput, să ducă peste vreme însemnele rămase pe umbra neuitării din visul convolut.

Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, măsura 14/13, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.

Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” [...] „când orele barbare” [...] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).

impresii

În strofa a patra Eul liric precizează faptul că cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”.

Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute, /vor readuce-n cuget un simplu dezacord/din margini de legendă, rămasă pe redute, /când varantârziată trecea peste fiord”.

Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase.

Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact 57 emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.

Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019.

A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat,

impresii

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

de asemenea, în revistele online LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.

Acest poem de factură expresionist-onirică, derulat pe întinderea a trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, măsura 12/11, aduce în fața cititorului povestea fantastică a unor jurăminte scrise de Eul liric iubitei sale LA CEASUL UITĂRII dintr-o magică poveste de E toamnă târzie - aud la fereastră dragoste. doar ploaia venită pe aripi de vânt, Din prima strofă aflăm 58 garoafele puse de ieri într-o glastră că „afară e toamnă târzie”, iar desfac din corole un vechi jurământ. la fereastră se aude „doar ploaia venită pe aripi de La ceasul uitării, ieșind din petale, vânt”. Înlăuntru, „garoafele cuvintele scrise cândva în trecut puse de ieri într-o aud la fereastra cu geamuri ovale glastră/desfac din corole un rafale desprinse din vântul pierdut. vechi jurământ”.

Acest jurământ conține „cuvinte Sosite acum din fiorduri stâncoase, scrise cândva în trecut” care cu vechiul vapor andocat lângă port, „aud la fereastra cu geamuri ajung la fereastră spre seară să lase ovale/rafale desprinse din un alt jurământ pe un mitic suport vântul pierdut”.

Cum aflăm din strofa a o floare de gheață, demult rătăcită, doua, aceste vânturi vin „din purtând în petale înscrisul cel nou cu versuri rescrise de-o mână rănită fiorduri stâncoase, /cu (un) vapor andocat lângă port”. la masa tăcerii de lângă hublou.

Ele „ajung la fereastră”[...] „să lase/un alt jurământ pe Citește, iubito, cuvintele toate, un mitic suport”. Acest topite din floarea de gheață, ad-hoc, suport mitic este, de fapt, o ascultă și vântul ce încă mai bate floare de gheață, care poartă cu vorbele mele scăpate din toc. în petalele sale „înscrisul Desigur așa vei afla, fără grabă, (jurământul) cel nou”. Din că timpul se scurge acum înapoi, ultimele două versuri ale iar orele-ntoarse întruna întreabă strofei a doua aflăm că acest de ce în pădure copacii-s mai goi. nou jurământ a fost rescris

„de-o mână rănită/la masa tăcerii de lângă hublou”.

Putem intui că cel care a rescris jurământul este chiar poetul.

Această presupunere este întărită de versurile strofei a treia, în care poetul, prin Eul său liric, se adresează iubitei: „Citește, iubito, cuvintele toate, /topite din floarea de gheață, ad-hoc, /ascultă și vântul ce încă mai bate/cu vorbele mele scăpate din toc”. Poetul o roagă pe iubită să citească „fără grabă”. Numai așa va afla „că timpul se scurge acum înapoi, /iar orelentoarse întruna întreabă/de ce în pădure copacii-s mai goi”.

Poemul LA CEASUL UITĂRII a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019.

A fost republicat, un an mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERATE și LOGOS &AGAPE. Distribuit din aceste reviste pe Facebook a primit comentarii elogioase din partea cititorilor.

MAGICA SUCALĂ Reascult povestea magicei sucale depănând prin vreme șiruri de fiori care vin adesea pe aceeași cale redeschisă iarăși peste vechi uitări.

Ne ajung din urmă false jurăminte spuse într-o noapte într-un lan de grâu când deasupra luna se privea cuminte în oglinda apei dintr-un ochi de râu.

Te priveam aievea, fragedă nagodă, din neant venită în tăcerea mea călărind licornul cu șaua tripodă ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură născocită-n taină pe un colț de stea.

L-am legat cu frâul de un mac albastru legănat de vântul dulce și suav să sorbim nectarul lângă un jugastru pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav.

Rătăceam cu visul printre vorbe spuse cu prelungi suspine din adâncul tău și gustam năvalnic din licori aduse noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu.

Ne rupeam din vraja nopții siderale, dintr-odată stinsă-n margine de râu, cântecul de taină-al magicei sucale depănându-și zorii prin lanul de grâu.

Ne aflăm în fața unui poem în care Eul liric ne conduce prin meandrele visării neîngrădite, în care simbolurile onirice, nagoda și licornul, deja cunoscute din alte creații lirice ale poetului, ocupă locul central.

Povestea ireală din acest poem este depănată de o „magică sucală”. Deși sucala este un obiect real, poetul îi atribuie însușiri simbolice și onirice, astfel încât, printr-o subtilă personificare, ea devine elementul cel mai important al acestei povești de dragoste, care se petrece într-un lan de grâu. Din punct de vedere arhitectural, poemul MAGICA SUCALĂ, este alcătuit din trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, cu rima încrucișată, măsura 12/11. În prima strofă Eul liric ne introduce în lumea fantastică a poveștii de dragoste, reascultând „povestea magicei sucalei”.

Această poveste revine peste vreme cu „șiruri de fiori”, pe o cale cunoscută, „redeschisă iarăși peste vechi uitări”.

Uitările devenind neuitări, îi amintesc Eului liric despre „false jurăminte/spuse într-o noapte într-un lan de grâu”, ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

pe când „luna se privea cuminte/în oglinda apei dintr-un ochi de râu”. În strofa a doua apare iubita, asemuită cu o „fragedă nagodă”. Ea vine din neant, „călărind” un licorn „cu șaua tripodă”/născocită (de cineva) pe un colț de stea”. Șa tripodă, colț de stea, elemente noi ale stării de visare a Eului liric!

Continuând lectura strofei a doua, aflăm că licornul a fost „legat cu frâul de un mac albastru”, pentru ca cei doi (Eul dual) să se poată iubi în voie: „să sorbim nectarul lângă un jugastru/pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav”.

Strofa a treia aduce în fața cititorului scena de dragoste închipuită de Eul liric, aflat în stare de visare: „Rătăceam cu visul printre vorbe spuse/cu prelungi suspine din adâncul tău/și gustam năvalnic din licori aduse/noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu”. Cei doi se trezeau din „vraja nopții siderale” numai atunci când „magica sucală” își depăna „zorii prin lanul de grâu”.

Poemul MAGICA SUCALĂ a fost publicat

impresii

prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublshers, București, 2018. Doi ani mai târziu a fost republicat în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, ed. BREN, București, 2020. Poemul a mai fost publicat și în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și Armonii CULTURALE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.

Reflecţii unor literare (2)

asupra creații proprii

MOTTO: „Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?”

(Umberto Eco) 59 Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost un scriitor italian, filosof și semiotician.

Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii

impresii

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

NEIERTAREA Să vină o furtună, să șteargă neiertarea rămasă agățată pe muchii reci de timp, în umbra unor visuri venite pe cărarea legendelor cu zâne furate din Olimp.

60 Apollo din Parnasul cu muzele retrase pe-o stâncă bântuită de un mister bizar, la umbra înserării în taină vrea să lase suspinul neiertării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată, tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas, în casa văruită, pe-o margine de vatră, să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna, de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns, te mistuie în visuri, precum adesea luna se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră, tu vei pleca, iubito, urmând același drum, în urma ta vor plânge și florile din glastră, simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

„Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care

transcende orice barieră a continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, măsura versurilor 14/13, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”). Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „peo stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”. Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din

Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată, /tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna, /de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns, /te mistuie în visuri, precum adesea luna/se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.

Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră, /tu vei pleca, iubito, urmând același drum, /în urma ta vor plânge și florile din glastră, /simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.

Poemul NEIERTAREA a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019.

A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Dea lungul timpului, a mai fost ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS & AGAPPE și ARMONII CULTURALE. Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

CÂNTECUL URSITEI Pe la miez de noapte cântecul ursitei, lângă poarta sorții, mă recheamă iar, să privesc prin vreme trupul Afroditei, ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare peste amintirea unui vis pierdut, iar în crucea nopții chipul tău apare aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână, cu apa vrăjită de un mag pribeag, revenit în lume să găsească-o zână rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară, tu veneai spre mine, c-un surâs senin, umbrele-nserării se-ntindeau afară adunând sub ele tufe de pelin. Și gustând pelinul cu arome brute, lângă mine timpul parcă se oprea să primesc ofranda zânei neștiute care-n crucea nopții încă mă iubea.

Mitul Afroditei stă acum de strajă să-mi aline trupul prea îmbătrânit, ascultând povestea, simt venind o vrajă care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Poem complex, desfășurat pe întinderea a trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, măsura 12/11, CÂNTECUL URSITEI se dezvăluie ca un discurs liric, de factură expresionistonirică, despre iubire, timp și destin. Debutul poemului se află sub incidența cântecului ursitei, „la poarta sorții”, rechemând Eul liric pentru a privi trupul zeiței Afrodita „ridicat din valuri de un zvon ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

bizar”. Desigur acest debut de poem este o aluzie la mitul nașterii preafrumoasei zeițe din spuma imaculată a mării.

Mitul este simbolizat stilistic prin „zvonul bizar”. Acest zvon se întinde dincolo de zare „peste amintirea unui vis pierdut”. Zarea poate fi interpretată ca limită a lumii cunoscute.

Ridicarea Afroditei din valurile mării coincide cu apariția chipului iubitei „aducând ispite scoase din trecut”.

Această apariție nu are loc în proximitatea Eului liric ci, așa cum aflăm din strofa a doua, undeva, mai departe, „lângă o fântână, cu apa vrăjită de un mag pribeag” (ne aflăm, desigur, sub incidența oniricului!). Magul pribeag „revenise” în lume (bănuim că din neant) pentru a găsi o zână, „rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Întâmplător, sau nu, pe „drumeagu-acela” muza Eului liric apărea „c-un surâs senin” pe când „umbrele-nserării sentindeau afară, adunând sub ele tufe de pelin”. Pelinul, simbol al gustului amar, al dezamăgirii, marchează finalul ambiguu al strofei a doua.

Ambiguitatea se accentuează la debutul

impresii

strofei a treia, când Eul liric, gustând pelinul „cu arome brute” simte că timpul se oprea, pentru a primi „ofranda unei zâne neștiute care încă îl iubea”. Mister și magie : cine să fi fost zâna neștiută și care să fi fost ofranda oferită?

Putem bănui numai că această zână este chiar iubita din prima strofă care își oferă trupul drept ultimă ofrandă.

Această presupunere este întărită de conținutul ultimelor patru versuri ale poemului: „Mitul Afroditei stă acum de strajă/să-mi aline trupul prea îmbătrânit, /ascultând povestea, simt venind o vrajă/care-mi cerne doruri dinspre infinit”.

Poemul CÂNTECUL URSITEI a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. 61 ePublishers, București, 2019.

A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Dea lungul timpului, a mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS & AGAPPE și ARMONII CULTURALE. Mit și visare, fără limite de spațiu și timp, poemul

impresii

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

CÂNTECUL URSITEI este o creație lirică cu impact puternic asupra cititorilor, de la care autorul a primit numeroase mesaje de acceptare și apreciere.

GARĂ FANTASTICĂ

62

La marginea uitării începe să apară o umbră nevăzută venită din trecut cu dorurile toate lăsate într-o gară în seara fără miză de care m-am temut.

Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită adusă într-o noapte, pe un peron rebel, cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită ce-și căuta în gară iubitul infidel. Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine, deși părea mai tristă, privită din profil, când cobora grăbită în gara fără șine având pe chipul tandru un zâmbet inutil.

Ducea în spate banca croită din iluzii în nopțile cu lună, pe malul unui râu, de tristele himere născute din confuzii ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu.

Erai și tu acolo cu hainele-aruncate pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal, te ridicai din apă mai plină de păcate, sedusă de un faun sub unda unui val.

Plângeai, ieșind din apă, rănită de păcatul rămas înfipt în trupul pe care l-am iubit, iar eu, pe malul apei, eram precum soldatul, pe crucea suferinței în taină răstignit.

Poem reprezentativ din creația lirică proprie, GARĂ FANTASTICĂ reține atenția cititorului prin versurile sale

marcate de o puternică transfigurare expresionistonirică.

Cititorul este condus, într-o irealitate seducătoare, care-l acaparează, pas cu pas, prin schimbări frecvente de direcție a discursului liric.

Poemul conține trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, cu rimă încrucișată, măsura 14/13. Prima strofă evocă starea de așteptare a Eului liric, „la marginea uitării pe-o bancă părăsită”, dintr-o gară ireală. Această bancă era „croită din iluzii”, fiind „adusă într-o noapte pe un peron rebel/cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ce-și căuta în gară iubitul infidel”. Se poate deduce că Eul liric își aștepta iubita (în chip de muză).

Această deducție vine odată cu începutul strofei a doua: „Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine, /deși părea mai tristă, privită din profil, /când cobora grăbită în gara fără șine/având pe chipul tandru un zâmbet inutil”. Irealul se adâncește din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm către finalul strofei a doua. Astfel, se spune că banca fantastică („croită din iluzii”) fusese concepută de „himere

născute din confuzii”, în apa rece a unui râu.

Ca în orice poveste fantastică, neprevăzutul și misterul ne conduc mai departe aflând, la începutul strofei a treia, că în râu se afla și muza Eului liric, „cu hainele-aruncate/pe-o piatră răsturnată, căzută de pe mal”. În această apă „plină de păcate” muza fusese „sedusă de un faun sub unda unui val”. Cuprinsă de remușcări, datorită păcatului săvârșit, muza ieșea din apă plângând. Privind de pe mal, Eul liric se simte precum soldatul „răstignit pe crucea suferinței”.

Poemul GARĂ FANTASTICĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITAE, Ed. ePublishers, București, 2019.

A fost republicat un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Dea lungul timpului, a mai fost publicat în revistele on-line LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE și ARMONII CULTURALE. Apariția poemului pe facebook, distribuit din revistele on-line în care a fost publicat, a generat numeroase comentarii favorabile din partea cititorilor, fapt ce-l îndreptățește pe autor să spere că poemul GARĂ FANTASTICĂ va rămâne în conștiința colectivă ca operă valoroasă ce va depăși barierele vremelnice de spațiu și timp.

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Revista revistelor braşovene în secolul XX (1) 1.3.1. „Şcoala şi Familia” Până la Primul Război Mondial, revista „Şcoala şi Familia” – primul periodic pedagogic din Braşov –, având diferite subtitluri, apare în patru serii, fiecare având câte un an. Menţionăm că ultima serie, a V-a, apare între anii 1931 şi 1933, ca un omagiu adus învăţătorului Ioan Dariu (1855-1931), fondatorul revistei. Ne-am oprit desigur pentru o analiză atentă şi amănunţită asupra seriei a IV-a a revistei, „Șcóla şi Familia. Fóie pedagogică literară”, având în vedere faptul că obiectul studiului nostru este secolul al XX-lea. Îşi păstrează caracterul de revistă pedagogică, subordonând selecționarea părţii literare scopurilor didactice stabilite în programul expus în cuvântul introductiv, Cătră onorațiĭ cetitorĭ!, publicat în primul număr care a apărut la 14 februarie 1903.

Revista „Şcoala şi Familia”, adresându-se în general învăţătorilor şi părinţilor, s-a bucurat de o largă răspândire, devenind nu numai un îndrumător pedagogic, dar şi literar, multe din poeziile publicate fiind declamate ca populare şi cântate de corurile şcolare care dădeau spectacolele în limba română.

Nu este de o importanță mare din punct de vedere literar, dar rolul său culturizator este incontestabil.

ANUL VIII, serienouă, nr. 45, 2021

1.3.2. „Revista teatrală” „Revista teatrală.

Publicație teatrală-culturală” a apărut între ianuarie/februarie 1913 şi martie/aprilie1914, în total 8 numere. Director şi redactor responsabil a fost Horia Petra-Petrescu, iar revista era Organul Societăţii pentru fond de teatru român (STR). „Revista teatrală” insistă asupra ideii de repertoriu original, publicând şi recenzii ale pieselor prezentate la un concurs iniţiat de STR. În fiecare număr apar piese de teatru ce completează cuprinsul publicaţiei. Revista este structurată pe rubrici: articole de istoria teatrului, cronică teatrală, medalioane de literaţi sau slujitori ai scenei, liste de piese de teatru sub titlul „Piese vrednice de jucat”, anunţuri culturale cu caracter informativ.

1.3.3. „Ghimpele” „Ghimpele”, cu subtitlul „Revistă de umor şi satiră.

Suferinţe și dureri, cuvinte de duh, calambururi”, este o broşură în format A4, care merită mai degrabă titulatura de „foaie umoristică” (8 pagini, coperte incluse!).

După cum am mai menţionat,

r e v i s t a r e v i s t e l o r

a apărut mai întâi în Braşov (11 august-17 noiembrie 1919), apoi, prin mutarea iniţiatorului şi directorului M.G. Samarineanu, apare tot ca săptămânal la Oradea Mare. „Ghimpele” braşovean din secolul al XX-lea adoptă modelul revistei bucureştene cu acelaşi nume din a doua jumătate a veacului al XlX-lea (care a avut una din cele mai lungi existente, 1866-1879).

Revista a manifestat continuu, încă de la primele numere, o făţișă atitudine antiboierească şi anticiocoiască, satirizând politicianismul venal, corupt, patriotismul de paradă, demagogia parlamentară, abuzurile şi practicile meschine ale claselor dominante. La puţin timp după apariţie, publicaţia îţi amplifică atitudinea critică faţă de rânduielile socialeconomice și politice din acea 63 vreme, transformându-se într-o adevărată tribună anti clasa politică care nu negociase în favoarea ţării ieşirea din război, dând dovadă de laşitate. Prin aluziile satirice, revista face, de fapt, observaţii critice pe marginea unor evenimente contemporane, folosind atât textul, cât şi caricatura.

c u l o a r e a

i e r n i i

CRONOS ~ Peniţa de Aur – izvor de cultură – revistă internaţională de cultură

Mihai Katin

Tu ştii că nu vom lăsa urme

64

Ştii că dincolo de această mângâiere Conturului obrazului tău e linia subţire a luminii Ce îţi deschide buzele să afle cuvintele Lumina atât de avidă de sunetele care o pot face contur Peste oasele emoţiei mele înfricoşate...

Tu ştii, ştii destul despre sfârşitul Cu care de fapt încep toate, Dar avem în noi acel absurd perpetuum mobile Să credem că mâine putem foşni, putem înflori În locul nuferilor de pe oglinda verde în care Ne-a rămas imaginea unui păcat, Al îmbrăţişării, al sărutului nu de adio, Al sărutului trădător de moarte, Ştii că dincolo de acesta mângâiere Se văd rănile pe care sufletul meu ţi le face Ca semn al celei alese să-şi poarte destinul Pe fruntea dincolo de care gândurile despart trupul În imagini subliminale, în mii de fractali Din care ne vor recompune oceanele În uragane purtându-ne numele, În numele iubirii trădate de carne, de sânge, de circulaţia periferică, Ori cea urbana în care încă migram sătui De atâtea carduri de identificare celulară, Tu ştii că nu vom lăsa urme ci doar nisipul Din care se vor face ferestrele turnului Unde se vor ascunde aşteptând sfârşitul Care nu este de fapt decât un alt început...

ANUL VIII, serie nouă, nr. 45, 2021