Gabriela Mimi Boroianu - Jurnalul unei muze

Gabriela Mimi Boroianu

~2~

Jurnalul unei muze Gabriela Mimi Boroianu

JURNALUL UNEI MUZE

IaĹ&#x;i, 2016

~3~

Gabriela Mimi Boroianu Redactor: Lenuş Lungu Coperta: Ioan Muntean (prelucrare foto web) Corectură: Gabriela Mimi Boroianu Tehnoredactare: Ioan Muntean Grafică, ilustrare: Rodica Bogdan (prelucrare foto web) Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei sociale Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BOROIANU, GABRIELA MIMI Jurnalul unei muze/Gabriela Mimi Boroianu. Iaşi : StudIS, 2016

ISBN 978-606-775-237-3 821.135.1-1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

~4~

Jurnalul unei muze Gabriela Mimi Boroianu

JURNALUL UNEI MUZE

editura StudIis – Iaşi, 2016 –

~5~

Gabriela Mimi Boroianu

~6~

Jurnalul unei muze

O poetică a simplităţii Apariţia Gabrielei Mimi Boroianu în „zariştea” poeziei actuale este oarecum tardivă (pentru o prejudecată care leagă debutul literar al celor ce trag cu feciorelnică sfială de mâneca diafană a Inspiraţiei, de vârsta adolescenţei - vârsta imberbilor temerari care pariază pe orice zână morgană -, sau măcar a primei tinereţi), dar surprinzătoare.

Dezinteresată (de circumstanţă!) sau puţin încrezătoare (după cum mărturiseşte) în expunerea editorială comună (primul său volum de versuri a apărut în 2015, la insistenţele unor prieteni care i-au descoperit valenţele lirice), a ales calea mai comodă şi mai discretă a publicării (postării) creaţiilor poetice proprii pe site-uri şi bloguri de profil, canale electronice de comunicare mai puţin frecventate de consumatorii şi evaluatorii „tradiţionalişti” de literatură… Acolo este de-a dreptul debordantă, de prolificitate poetică în stare să stârnească invidia creatorilor „abundenţi”.

Motivată sau nu, aceasta a fost opţiunea ei, chiar disimulată în falsa modestie a recunoaşterii creativităţii subiective. Prudentă din instinct, şi echilibrată graţie structurii ei interioare, temperamentale, Gabriela Mimi Boroianu se lasă frecvent cenzurată de limitările bunului simţ, ocolind provocarea şi eschivând cu graţie orice ~7~

Gabriela Mimi Boroianu posibilă insinuare răutăcioasă a preamulţilor candidaţi la statutele „nobilei bresle” patronate de olimpienele Euterpe şi Erato… Totuşi, n-a ezitat săşi facă simţită prezenţa în câteva antologii şi în reviste literare editate în format electronic şi tipărite, testând, într-un fel, receptivitatea publică şi „contabilizând” notificările (de gust!) asupra creaţiilor sale, vizând valoarea . „Jurnalul unei muze” este, în consens cu cele de mai sus, o escamotare a emoţionatei sale ieşire în lume. Un răspuns zîmbitor şi curajos la o provocare ce poate fi neiertătoare… Sau, deopotrivă, o delegare de responsabilitate. Sub travestiul „muzei” se zăreşte foarte clar silueta inconfundabilă a autoarei, chiar după „paravanul” jurnalului – specie epică fără pretenţii de celebritate, şi fără orgoliu, utilizat aici ca un pretext amăgitor al polifoniei vivaldiene dintre coperţile volumului.

Cele peste o sută de poezii ale cărţii ilustrează în construcţii prozodice variate o temă lirică fundamental: Erosul ca aspiraţie perenă a Fiinţei, a sufletului uman, atribut şi marcă a Devenirii.

Viziunea romantic-idilică se completează cu recuzita motivelor cunoscute: visul, dorul, noaptea, zeiţa, cerul, steaua, umbra, ploaia, poezia ş.c.l. într-un vertij sonor şi imagistic surprinzător. Ca orice ideal, şi idealul erotic este intangibil; conştiinţa acestei neputinţe afectează sufletul îndrăgostit, punându-l în umbra melancoliei, tristeţii, regretului, în perspectiva inexorabilă a trecerii timpului. Starea de reverie este predominantă, reiterând mai vechiul motiv literar al vieţii ca vis; reverie marcată de ~8~

Jurnalul unei muze melancolii recapitulative, în proiecţii ce vizează deopotrivă realitatea şi ficţiunea, hotărârea (N-am să fiu nici ploaia care seacă norii de dureri/Lăsând umbrele să joace proaste comedii la geam/Ci voi fi lumina însăşi, suma zilelor de ieri/Muza slovelor de aur, nimb iubirilor şi hram) şi resemnarea cu accente eminesciene (Dar visul urcă tot mai sus/Mi-e teamă că nu-l pot atinge/Şi-atât de multear fi de spus/Când depărtarea ne învinge).

Titlurile poeziilor, uneori stângace, sugerează o seismică afectivă impresionantă, bine tradusă în limbaj poetic. Repedea schimbare a uneltelor de figurare lexico-semantică, recapitulând mutaţiile prozodice de la modelul Alecsandri sau Coşbuc la virtuozităţile rondelului, sonetului etc traduce pasiunea autentică şi perseverenţa iniţiatică, dublate de cunoaşterea mecanismelor lirice în intimitatea lor şi de recunoaşterea virtuţilor expresive.

Evitând excesele tropice exploatate până la sleire de hermetismul modernist, Gabriela Mimi Boroianu racordează căldura mesajului liric la tensiunea propriei sensibilităţi (“M-am născut cu o inimă de jar/tânjind după căldura cuvântului./Florilor mele tu le erai parfum/izvorând sub penița sufletului./În palmele mele/îți rodeau cuvintele/ca răspuns așteptării tale,/rostită rugă în fiecare frunză/în plânsul întârziat al toamnei.”)

Cititorul avizat va detecta în versurile Gabrielei Mimi Boroianu ecouri fireşti din poezia română şi europeană, de la Rilke la ~9~

Gabriela Mimi Boroianu Macedonski, de la Esenin la Eminescu, de la Magda Isanos la Ana Blandiana, de la Ana Ahmatova la Minulescu… „Jocul oglinzilor” (cinetica imaginilor poetice) şi schimbarea „matriţelor” sugerează o sumă de lecturi selective, un traseu poetic preferenţial, gravitând în jurul romantismului mai degrabă decât să bată spre postmodernism. „Panorama” lirică a cărţii etalează ochiului ecstatic un Paradis captivant, morganatic, intimat, în care asistăm la spectacolul ludic al perechii primordiale în splendida ei inocenţă. Uneori, sentimentul este foarte terestru, declanşând drama interioară („Şi palme m-ating, şi păru-mi revarsă/Pe cerul de pânză un soare răsare/Un chip prinde glas dintr-o inimă arsă/Stingânduse-n ploi pe o geană de zare/Şi toamna căruntă culori îţi mai fură/Când cerul îşi pierde lumina-ntr-un nor,/Arome-n săruturi din colţuri de gură/Se sting în tăceri amărui, şi mă dor”). Alteori, nota lejer idilică trimite la pendularea cosmică a sentimentului erotic între cer şi pământ, cunoscută din utopia erotica eminesciană ( Sara pe deal, Lacul ş.a.: „M-ai ales să fiu vântul, ce bate-n asfințit/Și răcorește codrul cu umbre de aramă/Când dorul te cuprinde și glasu-a amuțit/Iar telegarii lunii la car nocturn se-nhamă.//Ai vrea acord de rime, în pieptul tău să bat./Imagini trecătoare când izvorăsc din gând/Şi taina nesfârșită, ce visele-o desfac/Cu-mpărăția nopții coboară pe pământ.”).

Sunt uşor sesizabile aici notaţiile inedite, specifice limbajului propriu, care „salvează” fraza lirică de inerentele stângăcii. ~ 10 ~

Jurnalul unei muze Expresia sentimentală pare a coborî din definiţia blagiană a spaţiului mioritic, ca manifestare a unei stări (de dor!) nici prea grea, nici prea uşoară, în care geometria sinusoidei, moalea ei unduire este tulburată de metrii poetici. Ca un „respire” necesar, aceeaşi curgere domoală a frazei este, pe alocuri, înviorată de accente uşor parodice, autoironice (Tot ce-mi doresc, Ţi-aş da).

Fără-ndoială că poezia adevărată se naşte din preaplinul sufletesc revărsat în rostire, pe care Verbul o transfigurează în imagini artistice cu arhicunoscute finalităţi estetice.

Supradimensionarea senzorială devine accesibilă aici tocmai prin limpezimea limbajului beletristic.

Gabriela Mimi Boroianu nu intenţionează să şocheze şi, dacă ţinem cont de reticenţele ei recunoscute, nu doreşte nici măcar să impresioneze, lăsând să se-nţeleagă că poezia ei ar fi un lucru care nu ne priveşte. Cu toate acestea, poezia, fiind un act creator manifest, nu-şi poate asigura intimitatea absolută. Dar nici nu poate dezavua rigoarea, punându-se în slujba aleatoriului şi hazardului.

Gestul crucial al editării unei cărţi de poezie capătă semnificaţia unui risc asumat, a unei premeditări.

O viziune proprie, subiectivă şi tulburătoare asupra lumii nu se poate consolida fără o instrucţie aplicată, fără abilităţi de prelucrare particulară a materiei brute. Altfel spus, slova de foc reclamă în mod imperativ prezenţa slovei făurite, fără de care poezia ar rămâne doar o frumoasă proiecţie diafană, ca o sclipire într-un ciob, ce nu-i conferă calitatea de diamant. Gabriela Mimi Boroianu are această ~ 11 ~

Gabriela Mimi Boroianu ambivalenţă. Cu sincer ataşament afectiv la nobila breaslă, şi odată ieşită la rampă, ea găseşte de (bună) cuviinţă să se definească, într-o „artă poetică” proprie (Izvorând iubire).

Trecând peste inerentele „scame” (rime simetrice, oxitone sau paroxitone, exces de elemente joncţionale, confuzia eului auctorial cu eul liric etc), poezia Gabrielei Mimi Boroianu este notabilă.

Ea restaurează o poetică a simplităţii care, sustrasă banalului, devine motiv de aleasă şi rafinată delectare spirituală.

Constantin Stana Septembrie 2015

~ 12 ~

Jurnalul unei muze

Va veni o zi Va veni o zi când mă voi opri din dansul meu copilăresc, ca un vals printre versuri și, sărutând cuvintele, atât de simple în rostirea lor, le voi dezlega de taină și le voi lăsa să ningă petale de cireș în cerul de lumină al adevărului, acolo unde nimic nu va mai opri cântecul lor să se înalțe liber.

Va veni o zi când sufletul meu prea plin de frumosul versului tău, se va opri și va privi adânc în ochiul cerului deschis între cuvinte, iar tu, vei vedea cum primăvara va înflori pe fiecare ram acolo unde toamna a suspinat frunze și unde lacrimi nerostite s-au așezat ca norii pe buza arsă a cerului de vară întunecându-l.

Va veni o zi în care degetele zefirului se vor încurca în pletele despletite ale versurilor lăsând cuvintele să alunece libere printre ele.

Va veni o zi... cândva

~ 13 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Poetul Ai lăcrimat o pleoapă înspre ceruri Și-o aripă de înger a atins Ca-n fâlfâirea blândă dintre doruri S-adune-n vers întregul necuprins...

Un înger șugubăț cu ochii verzi În gândul tău de sceptic a pătruns Și-a hotărât că-i timpul tău să vezi Cu sufletul ce ochiului i-ascuns!

Să-i pună aripi, să-nvețe a iubi Pătrunse în cuvânt înnobilându-l. Și-n straniu și firesc râzând se risipi Din vers apoi, poetul recreîndu-l!

Un sfânt delir i-l picură în vis, Pe buze gustul dulce de păcat, Ca-n vârful de peniță s-aibă prins Tot ce spre cer vreodat-a căutat!

~ 14 ~

Jurnalul unei muze

E vremea de poveşti Îmi place să-ți ascult povestea-n vers Ce parcă nu se termină astă-seară, Când timpul clipele-şi destramă-n mers Alunecând pe strune de vioară, Căci picurând dulceață într-un vis Rostești cuvântu-n mângâieri de gând.

Nu-mi pasă că va arde-n paradis Sau că-n infern va ninge în curând!

Căci tu-mi pictezi imagini în cuvinte Iar ele, viața prind în ochii mei Înmărmuresc și te ascult cuminte Pierdută în poveștile cu zmei! Și chiar de noaptea genele-mi închide Veni-vor zori să-mi bată la ferești Și surâzând privirea-mi voi deschide Știind că iar e vremea de povești!

~ 15 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt Sunt clipa rătăcită-n vânt, Un zbor pe aripe de fluturi, Vocală nerostită, gând, Fior născut printre săruturi.

Sunt lacrimă ce strigă dor, Surâs ce plânge cu iubire, Un suflet ce se-nalță-n zbor Spre dimineți de nemurire.

Sunt vis trecând prin anotimpuri, Boboci de maci treziţi în zori.

Sunt roua ce sărută câmpuri Şi-apoi se-ntoarce ploaie-n nori.

De nu mă știi, poți auzi Rostită-n neclintirea nopții, Un glas ce cântă poezii, O rugă ce șopteşte sorții…

~ 16 ~

Jurnalul unei muze

Doar ție Tu prin cuvânt lumină răspândești Și de pe boltă risipești toți norii, Când versul tău din rouă-l înflorești Făcând să te invidieze zorii! Împarți și bucurie și senin Și dimineața o separi de noapte, În zâmbete stingi vorbe cu venin Și răspândești parfum de mere coapte. Împarți o ploaie-n două și câmpia Timidă, macii-și colorează-albaștri Când versul tău deschide-mpărăția Ascunsă-n visuri dincolo de aștri!

Poți împărți orice, cu orişicine Când dragostea doar ție-ți aparține!

~ 17 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Un vis În vaduri ca să curgă, tu ți-ai lăsat iubirea.

Ce e statornicia pietrele-ai învățat Ș-ai învățat Olimpul ce-nseamnă veșnicia Când din petale albe cuvântu-ai înălțat. În ochii tăi iubirea-mi dă chipuri de zeiță.

Mi-atribuie puteri nebănuite, vai... Şi răsucind cunună din flori de lămâiță M-aşează sus, în ceruri, cu îngerii din rai.

O simplă muritoare, ca tine sunt și eu Același dor mă mână și plâng cu-aceeaşi jale.

De doruri răvăşită mă rog la Dumnezeu Să-şi strângă depărtarea, să mi te scoată-n cale...

Izvoarele din versuri alunecă spre mine Și sufletu-nsetat din ele a băut Din zori și până-n seară privesc în munți la tine Simțindu-mă-n câmpie ca bobul de năut.

Aș vrea să-mi crească aripi, așa ca-n versul tău, Și-n marginea pădurii un cuib să-mi împletesc Iar tu să fii cu mine păzindu-mă de rău, C-o singură rostire un vis să-ți împlinesc.

~ 18 ~

Jurnalul unei muze

Regăsire Tu mângâi asfințitul c-un cuvânt Și-o plăcere-mbujorează zarea Când, cu nesaț, i-a sărutat paloarea O umbră coborâtă pe pământ.

Cu versul tău îi dai fiori la vânt Și tremură câmpia de plăcere.

Când iarba dreptul la iubire-şi cere Un cer își lasă ochii în pământ.

Plâng ploile pe note cu fior Când se rostește slova în cântare, Pădurile rămân în contemplare Iar îngerii suspină-ncetişor.

Primind în dar un paradis promis Pulsând ca inimă-ntr-o fantezie M-am regăsit la tine-n poezie Deși… eram pierdută într-un vis.

~ 19 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Când scrii Pe colț de mas-o lumânare Întinde umbre dezbrăcate Și mii de gânduri colorate Aleargă blând înspre visare.

Iar versurile înfiorate Leagă cuvinte-n încântare Pe colț de mas-o lumânare Întinde umbre dezbrăcate.

Vorbește ramul către floare, Munți se transformă în palate, Îngeri coboară pe-nserate Când scrii de dorul ce te doare, Pe colț de mas-o lumânare...

~ 20 ~

Jurnalul unei muze

N-am să fiu N-am să fiu cuvântul care se rostește în tăcere, Și nici poarta ce deodată se deschide spre-altă lume, Ci voi fi izvorul care spre lumină dreptu-şi cere Și-ți inundă nălucirea cu dorințele-i nebune!

N-am să fiu nici mâna care zgârie pe foi cuvântul Nici nisipul ce se scurge în tăcere din clepsidră Ci voi fi însuși izvorul unde se-nfiripă gândul, Ce va sfărâma zăgazul ridicat de Teama Vidră.

N-am să fiu nici ploaia care seacă norii de dureri Lăsând umbrele să joace proaste comedii la geam Ci voi fi lumina însăși, suma zilelor de ieri Muza slovelor de aur, nimb iubirilor şi hram.

~ 21 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Așteptând

M-am născut într-o vară când cuvintele tale dădeau în pârg iar cerul își vărsa cerneala în călimări cu vise.

Era-n apusul unui soare… înfuriind destinul ce-a prăvălit peste mine furtuni dar a plecat plângând auzindu-mi râsul zglobiu.

Am rămas să dansez cu umbrele înserării un vals nesfârşit, alunecând în dulceața viselor.

Versul tău rodea-n mine trăiri.

Le ascundeam de ochiul necruțător al destinului încercând să întârzii zorii, ca toamna care te-a născut prea devreme să mai rodească-n mine o poezie.

~ 22 ~

Jurnalul unei muze

M-am născut cu o inimă de jar tânjind după căldura cuvântului.

Florilor mele tu le erai parfum izvorând sub penița sufletului. În palmele mele îți rodeau cuvintele ca răspuns așteptării tale, rostită rugă în fiecare frunză în plânsul întârziat al toamnei.

Sub ochii cerului tău livada mea rodește... așteptând culesul.

~ 23 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Parfum de liliac Ai cunoscut cândva parfumul unui vis Înfiripat timid în noaptea de april, Când flori de liliac prea albe s-au deschis Şi-un vals dansa rotund pe discul de vinil.

O ploaie răpăia trezind fiorii reci Chemând al brațelor înălțător-miraj Căci spinii vieții ard și lasă cicatrici În doruri ce se scriu pe suflet tatuaj Mută-mbrățisare, albastre dimineți Răsfirat argintul perne-mpodobea Visul răzvrătit torcea din albe ceți Valuri de iubire-n care se pierdea.

Azi frunzele doinesc tristețea împletind A rămas doar versul pe coaja altui cer Povestea să ne-o spună în toamnă risipind Parfum de liliac și clipe de mister…

~ 24 ~

Jurnalul unei muze

Culori Ți-e visul o pânză iar eu sunt culoarea Ți-e mâna penelul cu care mă scrii, Un dor ce nu doarme și plânge cu zarea În nopți de poveste când nu poți să vii. Ți-e gândul un ton ce-ntunecă visul Şi pune lumină în ochii ce plâng, Iubirea-i creionul ce-nchide abisul Când clipele seacă și inimi se frâng Şi palme m-ating, și păru-mi revarsă, Pe cerul de pânză un soare răsare.

Un chip prinde glas dintr-o inimă arsă Stingându-se-n ploi pe-o geană de zare.

Dar toamna căruntă culori îți mai fură Când cerul își pierde lumina-ntr-un nor, Aromate săruturi din colțul de gură Se sting în tăceri amărui, şi mă dor...

~ 25 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Împart cu tine Împart cu tine bucuria ce mi se naște-n suflet când, sub atingerea tandră a cuvântului, iubirea mă învăluie în parfumul ei amețitor... Împart cu tine un vis coborât din ceruri când îngerii cu aripile lor au scuturat argintul Lunii pe genele unui gând adormindu-l... Împart cu tine aceeași teamă că noaptea va deschide prea repede ochii dimineții și nu voi apuca să străbat universul până la tine. Împart cu tine lacrimile ce se strâng în căușul sufletului când dorul îți desenează chipul pe marginea zării. Împart cu tine... o speranță.

~ 26 ~

Jurnalul unei muze

M-ai ales Pe-al cerului albastru, cu stele-mpodobit, M-ai ales să-ți fiu Luna și-n noapte să-ți vorbesc, Când răsturnând tristețea, tăcerea te-a lovit Și-a răscolit în suflet fior neomenesc.

M-ai ales să fiu mare și somnul să-ți veghez, Când legănat de gânduri drept țărm mi te întinzi, Iar rănile tristeții tu vrei să-ţi bandajez Cu sărutări de valuri când încă sângerezi.

M-ai ales să fiu glie, în care să te-ngropi Și să-ncolțeşti ca spicul cu boabe de cuvânt, Iar strofele de spice când le aduni în snopi Să binecuvânteze iubirea pe pământ!

M-ai ales să fiu vântul, ce bate-n asfințit Și răcorește codrul cu umbre de aramă Când dorul te cuprinde și glasu-a amuțit Iar telegarii lunii la car nocturn se-nhamă.

Ai vrea acord de rime, în pieptul tău să bat.

Imagini trecătoare când izvorăsc din gând Şi taina nesfârșită, ce visele-o desfac Cu-mpărăția nopții coboară pe pământ.

~ 27 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Jurământ Ca ploaia-n zbor mă risipesc Tot căutând cu-nfrigurare O cale să te întâlnesc Unind o zare cu-altă zare.

Mă răsucesc în curcubeu De lacrimi dulci, amar surâs Când dintre toate numai eu Mă lupt să-ți fiu atât cât îs…

Când timpul trece nemilos Iar vorbele se pierd în vânt, Păstrez doar clipa de frumos Ce mi-ai sădit-o într-un cuvânt.

Dar visul urcă tot mai sus Mi-e teamă că nu-l pot atinge Și-atât de multe-ar fi de spus Când depărtarea ne învinge.

Mai pune-o vorbă într-un vers Legat în razele de lună, Să știu pe unde am de mers Când soarele o să apună.

~ 28 ~

Jurnalul unei muze

Iar dimineața la izvor Să scapi în apă un suspin Ca după glasul unui dor Să pot mai repede să vin.

Mă ning petală de cais Și zborului mă dau pe vânt, De veșnicia ne-a învins Rămânem prinși într-un cuvânt.

Iarăşi doi Voi împărți cu tine cozonacul Ba chiar vom bea și un pahar cu vin.

Am observat ce bine-ţi vine fracul Și zâmbetul ţi-e parcă mai senin...

Chiar dacă rătăcești mereu o cale Te-ntorci c-un vers mai dulce înapoi Iar când revii tăcut la ale tale Sub geana zării suntem iarăşi doi...

~ 29 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt vorbe Sunt vorbe ce-s rostite doar cu gândul.

Murmur ce-n suflet îl vei auzi.

De s-ar rosti, s-ar zgudui pământul Și îngerii din ceruri ar surzi!

Le simte vântu-n unduirea ierbii, Le susură izvorul către stele Când unda i-o sărută-n noapte cerbii Și plâng câmpii sub tălpi fierbinți de iele.

Când universul desfrunzeşte clipa Alte himere unduiesc în vis, Cuvintele își scutură aripa Iar muzica divină s-a rescris.

Sunt vorbe precum stropii blânzi de ploaie Ca o tăcută binecuvântare De se rostesc un cer îl înconvoaie Și nu pot fi cuprinse într-o mare.

Sunt vorbe care cântă în tăcere, Iubirea-i portativul ce le-a scris Când lacrima sărat tribut ne cere Şi irisul traduce tot ce-am zis!

Aşa sunt ele: un murmur de aripă Le vezi în zbor de suflet cum plutesc Sub ochii ce tânjesc se fac risipă Într-o rostire mută „Te iubesc” ~ 30 ~

Jurnalul unei muze

Muză de basm Te caut într-o lume de poveste Și-mi întinzi mâna, să pășesc în ea Dar uiți că floarea pe care-o dorești Sădită-e-n grădină altuia.

Doinești cu glas de jale peste timp O vrajă țeși și-mi prinzi sufletu-n ea Jurându-te pe zeii din Olimp, Că-mi dai orice, să vin în lumea ta!

Vrăjită poate că aș îndrăzni Și, aș păși în basmul creionat Dar fără rădăcină aș muri Sub ochiul tău, privindu-mă mirat.

Tu nu iubești femeia care sunt Ci idealul pe care-l visezi.

Eu, sunt ce sunt doar în acest pământ!

Rupându-mă de-aici, ai să mă pierzi.

Păstrează visu-acesta minunat Rupt din povestea scrisă pentru mine Un fel de curcubeu ebrietat Pe cerul depărtărilor senine!

Iar eu pe scara visului urcând În basmul tău mereu voi reveni Femeia muză veşnic surâzând Ca un parfum ce versu-ţi v-a-mplini ~ 31 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Când privești Când privesti în ochii mei Ei devin două scântei Două stele luminând Dorurile aprinzând.

Când vorbești cuvântul tău Spală gândul de ce-i rău Și-nfloreşte curcubeie În privirea de femeie.

Sărutarea ta din vis A deschis un paradis Inima a desfrunzit Învățând-o la iubit.

A-nflorit grădinile Secându-mi lacrimile A născut o primăvară Zilele să nu mai doară. Și pictând un cer cu dor Sufletul mi-a luat în zbor Până dincolo de nori Cu-n sărut pe obrajori.

~ 32 ~

Jurnalul unei muze

Într-un suflet necăjit O speranță a sădit Sărutând pleapele-nchise A umplut cerul cu vise.

Buzele zâmbesc duios Chipul mi-este luminos Zilele îmi sunt senine Când privești în ochi la mine...

Poate că n-am ştiut Poate că n-am ştiut să scriu De dorul meu, iubirea mea, Dar am să scriu de cât pustiu S-a strâns după plecarea ta.

De ce-ai plecat? Cu ce-am greşit?

Sunt întrebări ce n-au răspuns. Şi începutul mi-e sfârşit De mari dezamăgiri pătruns.

~ 33 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Ți-aduci aminte? Ți-aduci aminte cuvintele de început cum tatonau terenul sufletului ca niște degete dibace vrând să vadă dacă sub crusta înghețată se găsește un mediu propice pentru a sădi semințele iubirii? Ți-aduci aminte cum timpul fugea de noi, speriat decât puteau ochii noștri să-şi vorbească într-o limbă pe care doar sufletul o înțelege, uitând să-şi adune anotimpurile? Ți-aduci aminte căldura ce radia dintr-un surâs îmbujorând obrajii dimineții făcând liliacul să uite că e toamnă și să-nflorească și a doua oară? Ți-aduci aminte când mâinile noastre se căutau peste zare unind ziua cu noaptea într-o melodie a gândului ce se ridica către cer înfiorând aripile îngerilor? Ți-aduci aminte... drumul către inima mea? E însemnat cu roșu în sufletul tău chiar sub locul unde cu un sărut mi-am scris numele să nu mă poți uita... ~ 34 ~

Jurnalul unei muze

Tăceri Sunt nopți, în care tăcerile se sparg obsesiv de timpanele sufletului meu, iar visul... visul meu plânge chemându-te.

M-ai abandonat la o margine de cer și, doar îngerii își mai flutură aripile deasupra mea atunci când coboară pe pământ.

Am ajuns să vorbesc singură pentru că nici stelele nu mă mai ascultă, au rămas prinse-n vraja ochilor tăi mai negri ca noaptea.

Doare așteptarea cuvintelor ce nu se lasă rostite, ridicând furtuni de gânduri în mintea mea, orbindu-mă cu flash-ul întrebărilor... De ce?

Sunt nopți, când mi-aş ridica mâinile a rugă și, din înaltul cerului m-aş lăsa să alunec în cădere, eliberandu-mă de teamă cu ochii închiși și cu o singură credință, că brațele tale vor fi cele care îmi vor opri căderea.

Iar vocea ta va sparge tăcerea ca pe o bucată de sticlă fără valoare rostindu-mi numele...

~ 35 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Poate…

Poate că noaptea își aleargă străzile cu acoperișul în spate strigând uitarea.

Poate că livezile își adună pomii să nu mai privească spre câmpie întorcând spatele tristeții.

Poate că iarba a uitat bobițele de lumină ce își așezau râsul zglobiu chemând soarele.

Poate că viața a uitat de noi, îndepărtându-ne.

Poate...

Atât de multe cuvinte suspină îngrămădite în tăcere...

Numai Luna știe când neuitarea îți șoptește numele către cele patru zări înfiorând câmpia...

~ 36 ~

Jurnalul unei muze

Umbre Atâtea umbre are lumina-n ochii mei Când sufletul reflectă durerea unui gând Și când tăcerea arde cuvintele ce vrei Să nu le vezi pierdute sub pleoapele ce plâng...

S-a-ntunecat albastrul și nori s-au supărat Și-au adumbrit privirea de toamnă aurie, Cuvintele-au tăcut în umbra ce-a urmat Lumina ce-şi lua din ochii tăi tărie.

Cuvântul tău șoptit căldură mi-aducea Și îmi dădea speranța unui gând de bine Iar umbrele din ochi departe le ducea Când ochii tăi priveau cu dragoste la mine.

Azi se rostește-n taina cuvântului șoptit Doar ruga ce se-nalță: „nu vrem să fim damnați!”

Dar umbre se strecoară în gându-abia mijit Când ne privim în ochi… străini și-nsingurați.

~ 37 ~

Gabriela Mimi Boroianu

În palmele tale Sunt palmele căușul unde crește timpul, unde clipele sunt ramuri ce înfloresc iubire și unde sufletul meu și-a găsit cuibarul. În palmele tale cuvintele rodesc cântece iar sufletul meu se hrănește cu frumosul din ele, eliberându-şi preaplinul în lacrimi de bucurie. În palmele tale „depărtarea” își pierde noțiunea în căldura ce izvorăște din cuvânt, încălzindumi sufletul încât îți simt mângâierea pe obraz ca un zbor de fluturi ce-mi sărută anotimpul cu aripa. În palmele tale liniștea izvorăște potolindu-mi setea de absolut și punând capăt căutărilor mă cheamă acasă în căușul lor. În palmele tale e cel mai roditor pământ iar eu sămânță, m-am sădit să pot răsări culoare cu parfum de dor, iar florile mele poartă același nume pe care buzele tale îl rostesc în tăcere: „Te iubesc”...

~ 38 ~

Jurnalul unei muze

Prea târziu Nechează iarna pe câmpuri ca o mânză Ciulinii-n promoroacă i-a-ncălțat!

S-a sinucis plângând ultima frunză Când lacrima de cer a înghețat. Întunericul prin colțuri se strecoară Și Luna e mai mare ca oricând Văd îngerii, pe raze cum coboară Când tu vorbești tăcut cu mine-n gând.

Cuvintele-s cărări pe neputință Când vise-mbracă ierna-n albii fulgi Ne-a înghețat în suflete-o credință De când alergi la mine și n-ajungi.

Te mai ascult în versul meu șoptit Iar lacrima mi-e țurțur înghețat E dulce fructu-atunci când e oprit Dar prețul lui acum l-am învățat.

O pătură de nea ne învelește.

Se stinge-n cerul mut ultima stea, Când iarna-n vifor parcă ne vestește Că-i prea târziu să mai rostim „aș vrea”...

~ 39 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Iubindu-ți ploile M-am născut cu iubirea de ploaie în mine, sădită în suflet ca o chemare.

Un cântec de sirenă căruia nu-i înțelegeam cuvintele.

Alergam desculță privind cerul ce mă mângâia cu stropi răcoroşi, simțindu-i atingerea care-mi alina sufletul răsfățându-mă.

Iubire pură revărsată peste un pământ avid de frumos, înflorindu-mi inima curcubeu.

Nu știam că ploaia poartă numele tău, că degetele tale îmbracă formă de stropi doar să mă simtă aproape, nu știam că-mi rostește numele în fiecare picătură ce lovește aerul strigându-mă.

Nu știam că dorul tău adună norii, întristândumi cerul doar ca să mă audă râzând-plângând sub murmurul cuvintelor tale.

Mi-a trebuit timp să înțeleg că te-ai născut așteptându-mă și-am rătăcit pe neumblate cărări urmând o chemare ce răsuna în sufletul meu, ecou, fără să știu că tu erai cel care o sădise acolo. ~ 40 ~

Jurnalul unei muze

Mi-e dor...

Mi-e dor să-mi acoperi goliciunea sufletului cu palmele gândului tău, să-mi alergi fiori de dor pe pielea mirosind a rouă, să-mi naști o primăvară în gând doar privindu-mă; să-mi răcorești fierbințeala nopţilor de vară cu răcoarea sărutului tău, să-mi împletești razele de lună în despletirea visului ce se naște; de brațele tale înfășurate ca o liană în jurul gândului ce înmugureşte la marginea genelor înlacrimând lumina curată a zorilor.

Mi-e dor de mine, a ta, când ochii tăi mă desfrunzeau ca pe o toamnă sub furtuna privirilor avide ce se înfig în suflet răscolindu-l; să înfloresc sub revărsarea tăcută a cuvintelor tale ce se scriu pe inima-mi tremurândă, ca o ploaie dătătoare de viață.

Mi-e dor... de tine iubindu-mă, ca pe ultima gură de aer, ca pe ultimul strop de apă, ca pe nevoia de lumină în întunericul necunoașterii, ca pe ultima clipă de viață...

Mi-e dor...

~ 41 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Să nu-mi iei Să nu-mi iei fericirea de a-mi spune Atât de simplu „înger te iubesc”, Căci toate bucuriile din lume Eu de la tine-n versuri le primesc.

Oricât se-ntunecă zarea cu nori Soare găsesc în vorba ta mereu, Oază unde m-ascund de-atâtea ori Când întunericul m-apasă greu.

Să nu-mi iei mângâierea din cuvânt Ce trece peste spațiu, peste timp Purtându-mă deasupra de pământ Să văd sub mine zeii din Olimp.

Să nu-mi iei versul! Eu cu el trăiesc Când spui atât de simplu „te iubesc”!

~ 42 ~

Jurnalul unei muze

Aș vrea Aş vrea să opresc timpul, să te am Încă o vreme, carte cu povești, O vorbă blândă precum un balsam Ce-n visele ascunse te rostești.

Aș vrea lumina să ți-o-nchid în gând Să-mi luminezi trăirile târzii Când nopțile plâng singure tăcând O rugăciune-n margine de zi.

Aș vrea să pun hotarul mai aproape Și versul meu de versul tău să-l leg, Să umplem clipele ce curg deșarte Cu veșnicii de dor și să dezleg Rostirile ce se adună-n șoapte Și inimile numai le-nțeleg.

~ 43 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt Sunt vorbă blândă, înmuiată-n miere, Balsam pe sufletul însingurat Ce-alungă în neant gânduri de fiere Lăsând în locul lor un vis curat.

Eu dezleg aripi ce subjugă timpul Iar doru-l ușurează ca un fulg; Când un surâs îmi luminează chipul, Durerile din rădăcini le smulg.

Mi-e vorba un izvor de fericire Ce curge sevă-n trunchiul de bărbat.

Poartă-mă-n suflet mugur de iubire Ș-atunci vei ști cât ești de minunat!

Când vânt de răsărit bate-n amurg, Vei ști că în tăcere mă rostesc, Iar Luna ce dansează peste burg Va spune-n locul meu că te iubesc.

~ 44 ~

Jurnalul unei muze

De ce?

De ce-ai vrea tu să îmi cunoști misterul Și tainele care mă fac să plâng, Când răscolesc cu-n frigurare cerul Iar mâinile de neputință-mi frâng?

De ce-ai dori să-mi afli, visele, Pe cine strigă noaptea până-n zori, Când disperată-ncurc cărările Şi-mi cad mereu petalele din flori?

Cum ai putea să afli de ce-mi cântă Sufletul, și-n pași de vals dansează, Când ofurile toate se împlântă În inima ce din adânc oftează? Şi de ce-ai vrea, să afli cine-s eu, Ce gând ascuns te-ndeamnă către mine, De ce ești curios și mai mereu Mă strigi duios chemându-mă la tine?

~ 45 ~

Gabriela Mimi Boroianu

N-aș schimba Nu aș schimba nimic din tot ce-am împărțit, Nici versul ce ne leagă cuvântul ne-nceput Nici vânturi, dar nici ploi, lumina-n asfințit, Nici dorul ce sub cetini doar noi l-am cunoscut...

Nu aș schimba nimic nici vara ce-a trecut, Și-n iarba neumblată iubirea ne-ascuns…

Nici toamna ce pe frunze scrisori purta tăcut Când ofurile noastre plângeau cerând răspuns.

Nu aș schimba nimic poate… doar depărtarea Ce stă-n calea iubirii străjer neostenit, Când ochi la cer privesc, cerându-i îndurarea Văzând cum se ridică hotarul de zenit.

~ 46 ~

Jurnalul unei muze

Aș vrea Aș vrea să uit de toate, s-adorm în gând cu tine Și stele să mă-mbrace în nuda lor lucire.

Când zorile își varsă culorile pe mine, Un vis să se sfârșească iar tu să-mi fii trezire.

Să mă răsfeți în versuri, cântând acorduri line.

Să-i dai naturii poftă de-o nouă înflorire.

Iar palma ta măiastră, fiori să nască-n mine, Pe trupul de vioară vibrând a nemurire.

Să simt că universul mi-alunecă prin vine Iar visele mi-s note în sfânta lui rostire Căci tu trezești dorințe doar când privești spre mine Iar versul tău picteaz-o poveste de iubire.

Aș vrea să uit de toate s-adorm în gând cu tine...

~ 47 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Rătăcire oarbă Plecat-am către tine mânată de un dor Ce l-au purtat pe aripi fluturii din vise, Un cântec de sirenă-n zările deschise Când șoaptele rostite se răsuceau în zbor...

Dar stelele ascunse dormeau după un nor Și rătăceam în beznă strigând câte-un cuvânt Mai răspundea șăgalnic c-o adiere-un vânt Căci nu știam pe unde-i al șoaptelor izvor.

M-am rătăcit în codrii cu frunza de fior Și nu găsesc cărarea ce pietrele-a cernit.

M-aștepți lângă o poartă de umbră sprijinit, Dar nu-ți mai aud glasul ce plânge-ncetişor.

Iar sufletu-mi îngheață și gânduri simt că mor Că-n rătăcirea-mi oarbă nu văd al tău pridvor...

~ 48 ~

Jurnalul unei muze

De mă mai nasc o dată...

De mă mai nasc o dată aș vrea să-mi fii menit Să întregesc cu tine o lacrimă ce plânge Pe-obrazul de smântână al unui răsărit, Când noaptea despletită, înfrântă umbre-şi strânge.

Aş vrea să fiu clepsidra ce toarce nemurirea, Iar tu să fii nisipul de ea îmbrățișat, Când timpul se destramă spre a-şi împlini menirea Eu să-l adun în palmă ca mie să-mi fii dat.

Să nu mai mergi pe drumuri de neguri și tumult, Sau să aștepți pe maluri corăbii mari cu vise.

Să te prefaci poveste iar eu, să te ascult, Și-n ochii mei să afli iubirile promise.

~ 49 ~

Gabriela Mimi Boroianu

No i Ești copac iar eu ți-s ram Pentru mine înfrunzeşti Versuri frunze să le am Să te simt cum mă iubești. Îmi ești cer iar eu ți-s stele Și m-aprinzi când doar privind Din cuvintele rebele O iubire-mi dai scriind.

Sunt o ușă, tu mi-ești cheie, Mă deschizi venind în vis.

Tu ești focul, eu scânteie Sunt misterul interzis.

Sunt o frunză, ești un vânt, Sunt o sete, dar de ploi, Ești izvorul de cuvânt Pentru foamea grea de noi.

Tu, ești tu, doar lângă mine, Altfel treci fără a fi M-am născut doar pentru tine, Ca în versuri să mă scrii!

~ 50 ~

Jurnalul unei muze

Steluța de-argint Își cerne zăpada necazu-n neștire Troiene se-adună în viscol de gând A rămas atârnând de timp o iubire Și dorul de tine, ce strigă plângând. În țurțuri rănită la marginea zării Își stinge lumina o stea de argint.

Rătăcea în neant la voia-ntâmplării, Când un vers a oprit-o și i-a dat un alint.

Doar o frunz-a rămas dintr-o toamnă de vis Restul tot e cuprins şi-n uitare trecut. Într-un timp fără timp plânge-un suflet proscris C-a greșit ziua când pe pământ s-a născut.

Izvorul de lacrimi - apă vie-n cuvânt Lumina iubirii-a aprins-o-ntr-o stea Chiar de ninge și-i frig ș-a-nghețat un pământ S-o privești și să-ți iei primăvara din ea!

~ 51 ~

Gabriela Mimi Boroianu

O barcă Sunt barcă vânată de vânt Iar dorul mi-e val într-o mare.

Mă-nchide o iarnă-n uitare, Dezleagă-mă tu c-un cuvânt.

Nisipul și bobul de sare Mi-e urma ce-o las pe pământ.

Sunt barcă vănată de vânt Iar dorul mi-e val într-o mare.

Cu-n vers, fă o vrajă prin care Furtuna s-o stingi în cuvânt.

Iubirii să-i faci legământ Că n-o să mă pierzi în uitare.

Sunt barcă vânată de vânt...

~ 52 ~

Jurnalul unei muze

Sunt înc-aici Sunt înc-aici iubite, la polul unui vis Mă amăgește un zbor să plec cu el departe Dar mă oprește gândul că ție nu ți-am zis… Și că a noastră lume în două s-ar împarte.

Sunt înc-aici iubite pe-a timpului aripă Învăț să număr stele ce mi le tot aprinzi Când dorul tău de mine în versuri se-nfiripă Și se rostesc în noapte suave și cuminți.

Sunt înc-aici iubite în umbra de la Lună Ascunsă te aștept să vii cum ai promis Când versurile noastre se vor rosti-mpreună Se va deschide poarta tărâmului de vis.

~ 53 ~

Gabriela Mimi Boroianu

În versul tău

În versul tău aduni culoare.

Cuvântul tău pictează vise.

Dând viață basmelor nescrise și-atât de pline de savoare.

Tu scrii pe cer de-azur povești când ții în mână raza Lunii.

Cu regi, prințese și nebunii ce tumbe fac la curți domnești.

Tu stele căzătoare prinzi și le dai chip frumos de fată. Și-n dragoste nemăsurată C-o șoaptă sufletu'-le-aprinzi.

Tu ești poetul care-n vers Adună-ntregul univers.

~ 54 ~

Jurnalul unei muze

De dor Eu ard în cuvinte iubire, În cuvinte ce mă cheamă țipând; Te aud și mă doare și plâng Dar tu știi că același dor îți plânge în piept Când mă strigi și mă chemi Eu te aștept…

Pe un colț de stea, la margini de lume, Seară de seară inimă-mi plânge.

Eu sunt aici, tu prea departe Și dorul mă arde, Sufletul se zbate Și plâng în neștire Cuvinte ce mor Pe-un petec de coală Făcut avion Aruncat pe fereastră…

Poate vântul milos Îl aduce la tine, Nu-l așterne pe jos…

Eu ard în cuvinte iubire!

Când doru-i mai mare ca mine. Și plâng, și mă sting, și-ți vorbesc În tăcere deplină... IUBESC!

~ 55 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Scrisori de dor...

N-aș fi crezut nicicând că fericirea Poate să cânte mai suav ca marea, Ori că zâmbind c-o lacrimă, iubirea Poate doini mult mai amar ca jalea.

Mi-am scris durerea-n frunze-nmugurite, Scrisori de dor din nopți fără odihnă, Când sufletu-mi spre zări necunoscute, Plutea sperând jumatea să-şi ajungă.

Dar vântul toamnei şui le-a împrăștiat, Și arătând spre stele blând mi-a zis: – Doar scriind pe ele sufletul curat, Iubirea poate fi de necuprins!

~ 56 ~

Jurnalul unei muze

Poetule

Cuvântul tău, adânc meșteșugit, ascunde-n el atâtea simțăminte, că de-l rostești, şi versul ți-e vrăjit, iar eu te-ascult, cu-atâta luare-aminte.

Când versul tău aprinde -n suflet soare, zbor de speranță viselor le pui.

Poetule, cuvântul tău e-o floare ce ne-amețește cu parfumul lui.

Tu, într-un vers, cuprinzi o-ntreagă lume.

Cuvântul tău adună în el magie.

Poetule, îți fac o plecăciune.

Tu lumea mi-o întorci poveste mie!

~ 57 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Alături de tine

Alături de tine aș străbate lumea la pas, Fără să plâng că mă dor picioarele goale, Iubindu-te în tăcere și fără popas, Ascultând cum îmi vorbesc tăcerile tale.

Cu tine aș vrea lumea în lung și-n lat s-o colind, Chiar de nimic n-aș vedea-n jurul meu, Ochii mei doar la tine știu să privească cu ştiind, Că tu singur eşti întregul universului meu!

Cu tine, iubirea-i o vrajă ascunsă-ntr-un vers, Ce-n basme transpune această lume nebună, Alături de tine desculță, pe jos, aș fi mers, Doar pentru fericirea de-a-te ține de mână!

~ 58 ~

Jurnalul unei muze

Muza unui vis târziu

Eu sunt iubirea sufletului tău, Femeia ce te face să trăiești, N-ai să mă ai nicicând în patul tău, Rază de lună, poleind fereşti!

Sunt muza unui vis târziu, Sunt cea pe car-o iubești, Nicicând în brațe n-o să-ți fiu, Clepsidra orelor cereşti. În plin de suflet și în gânduri Mă regăsești iubindu-te O muză-s rătăcită-n rânduri Din poezii de dragoste.

~ 59 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Versul Atât de dulce versul tău Parcă-n iubire înmuiat, În dorul lui mă legăn eu, Iar ochii mei au lăcrimat.

Când sufletu-i suspin ușor În dansul slovelor pierdut. În glasul meu cuvinte mor, De când am învățat s-ascult.

Căci de-aș șopti și eu ca tine Și cerul s-ar înfiora. Şi porțile și le-ar deschide Și îngerii iar ar cânta!

Stele lumini de-ar împleti Din raza Lunii argintată Și-o lume ar încremeni Că n-ar putea să înțeleagă Cum s-a născut așa iubire Și ce-o hrănește ca să crească Și cum se-aprinde-ntr-o sclipire, În zbor de pasăre măiastră.

Când versul meu s-ar împleti Cu versul tău într-o cântare, Şi florile ar înflori

~ 60 ~

Jurnalul unei muze

Ca-ntr-o mirată sărbătoare.

Dar glasul meu e mut, și tac Te recitesc și-ncet suspin, Tu ești minunea mea, şi zac Cu pieptul de iubire plin! Și plâng, fără-cetare plâng, Cuvintele mustesc de har Şi toate visele se frâng Pe-acesta zare de...zadar.

Vom fi atâta departe, Cu lumea-ntreagă între noi, Că nu găsesc în nicio carte Secunde pentru amândoi…

~ 61 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Iubire Adun bucăți de suflet din cuvinte Din inima cea fost cândva întreagă.

Mă mint zâmbind, crezând că va fi bine.

Privesc în jos, nu-i nimeni să-nțeleagă…

Doar zbuciumul ce-n mine îl ascund.

Câtă durere, atâta renunțare Dar te iubesc ca umbra unui gând, Când sufletul se stinge-ncet şi moare.

Mai scriu, brodându-mi doru-n poezii Răstorn poveri mirată că le port.

Negându-mi sentimente, zi de zi Lumină frântă-n ochiul unui mort!

Atât aș cere cerului: să mi te dea!

Dar mare-ar fi păcatul să-l pot duce Și plâng-atunci, și scriu, și-mi simt inima grea, Iubirea ta pe suflet îmi e cruce!

~ 62 ~

Jurnalul unei muze

Te chem Te chem să vii la margine de vise, Să împletim visarea mea cu-a ta, Să dărâmăm destinele prezise, În fir de zbor să ne rescriem soarta.

Te chem să vii și-n doi să dezlegăm A efemerului încătușare De lanțuri care leagă vise să scăpam Să poată libere zbura sub soare.

Te-aștept să vii-ntr-o dimineață-n zori, Când visul încă n-a murit sub pleoapă, Când noaptea-și târâie trena sub nori Și visele cu nemurire le adapă!

Te-aștept iubite, stelele-mi sunt scrisori Pe care cerul n-o să le mai încapă.

~ 63 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Aș vrea Aș vrea să fiu mai mult decât sunt.

Aș vrea să fiu cuvântul care curge în venele tale și pe care-l alergi în fiecare seară pe un câmp de hârtie.

Să fiu trăirea care naște cuvintele în tine, doar că să am un loc în inima ta.

Să fiu versul pe care îl împletești atât de măiastru şi gândul tău să stăruie o clipă asupra-i.

Aș vrea să fiu simțirea ta ca să-ți alerg prin vene cu fiecare picătură de sânge.

Să fiu acea parte din tine care rămâne mereu ascunsă și pe care o vezi doar atunci când te privești în oglindă, ca ochii tăi să privească o clipă… la mine.

~ 64 ~

Jurnalul unei muze

Atât aş vrea Când dorm pe braţul Lunii legănată Şi visul tău mi-e pernă şi-aşternut Atât aş vrea, să mă mai nasc o dată Să-ţi fiu sfârşit, cuprins şi început.

Să-ţi fiu dorinţa cea dintâi născută, Întâiul lut în palme frământat, O pată de culoare aşternută Pe pânza visului ce l-ai visat.

La ceruri când priveşti cu ochi de noapte Ca steaua căzătoare-aş vrea să fiu Şi, stăpânindu-ţi gândurile toate Să-ţi împlinesc dorinţele cum ştiu.

Aş vrea să-ţi fiu lumina-n zori de zi, Parfum de flori sub roua dimineţii, Aş vrea să-ţi fiu dorinţa de-a iubi, Garoafa prinsă la reverul vieţii.

Aş vrea să fiu în toamnă, o amiază, Când flori mai râd sub mâna soarelui, Sau poate doar un înger ce veghează Odihnă ta sub aripile lui.

~ 65 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Promisiune Încătuşată-n stelele din cer prizonieră unei vieţi pustii îmi cânţi cu vântul serii lerui ler să nu te uit până-ai să poţi să vii. Şi cu lumina Lunii, ca o iască, ai descântat cuvintele de dor crezând că poate aripi au să-mi crească să pot s-ajung până la tine-n zbor.

Dar mult prea grele lanţurile mi-s şi nu mă pot desprinde de pământ. Ştiu c-am să vin, chiar de-am s-o fac în vis, căci prins mi-e sufletu'-ntr-al tău descânt şi-n vorbele-ţi de dor ca-ntru-n abis urmându-ţi glasul, chemări pe-aripi de vânt.

~ 66 ~

Jurnalul unei muze

Lecții de viață

Cu tine-am învățat ce-nseamnă zborul Și aripi cum să pun visărilor Iar lecțiile mi le-am plătit cu dorul, Scris cu un strop de suflet, nopților. Și învățând ce-nseamnă poezia, Ce înțelesuri o șoaptă cu ea poartă, Plătesc cu lacrimi astăzi erezia, Că astă cutezanţă mi se iartă.

Curajul de a crede că iubirea, Odată prinsă-n palmă-o poți păstra, Nimeni vreodată nu supune firea, De n-ai în suflet forţa de-a ierta.

~ 67 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Cuvinte

Banale sunt cuvintele ce-ţi spun Oricât ar fi dospite în iubire Degeaba-ncerc în zâmbet să m-adun Când tu mi-eşti răsărit şi risipire.

Nu ştiu cum să te fac să mă-nţelegi Cuvintele au obosit în vers Cândva ne-am fi iubit ca nişte regi Azi şi icoana versului s-a şters.

Banale sunt, doar ochii mei mai pot Să-ţi povestescă tot ce-am fost, ce sunt O parte minunată dintr-un tot Cum nu credeam să fie pe pământ.

~ 68 ~

Jurnalul unei muze

Cuvinte

Adun cuvintele însingurate Le încălzesc în palma sufletului meu Ca să-ncolțească-n ele gândul bun Rostogolind iubire în drumul tău Culege-le cu-n zâmbet șugubăţ Ș-agăță-le ca floare la rever Și mândru tuturor să le arăți Căci numai tu cunoști al lor mister.

La ceasul când lumina stă s-adoarmă Privește-le în vers cum se așează Parfum suav de dor din primăvară Ce lângă fruntea ta mereu veghează.

~ 69 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt tăcere Am închis cuvintele să nu-mi rostească gândurile doar privirile să coloreze răsăritul cu trăiri.

Cântul mi-am lăsat în doina vântului, poartă-n uitare paşii tăi şi urmele mele, pe-un portativ străin rătăcind pe cărări doar de suflet ştiute.

Am închis cuvintele să nu rostească numele tău păsărilor călătoare, l-ar fi dus departe, în locul în care căutarea naşte zădărnicia…

~ 70 ~

Jurnalul unei muze

Dac-ai să ştii s-o asculţi ploaia ar vorbi în locul meu bătând la fereastră.

Cuvintele în care m-am dăruit timpului, cântă în fiecare bătaie a inimii tale.

Doar ele, tăcerile şti că vorbesc pentru tine în locul depărtărilor mute.

~ 71 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sonetul ploii Îmi scrie ploaia gânduri pe fereşti, Pictându-ţi dorul după cum i-ai spus, Şi sunt în gândul tău când te trezeşti Şi mă prefac în vis înspre apus.

Când disperarea ţipă-n glasul ploii Fereastra ca o clapă de clavir, O mână-ntinsă implorând nevoii Un semn discret, speranţă şi delir. În vis de noapte albă te strecori Subtilă umbră în tăceri rostite Aşa cum somnul cheamă uneori Din steaua nopţi dulcile ispite.

Clipesc în norii plumburii poveşti Când nu ştii cum să-mi spui că mă iubeşti!

~ 72 ~

Jurnalul unei muze

Rugăminte Nu-mi frânge inima cu o tăcere Şi nu mă arunca în întuneric!

Nu răsturna un cer cu-a ta putere Să mă convingi că iadul e himeric.

Nu mă privi cu ochi ce ard ca jarul!

Am inima curată, nu mă tem Şi dacă ar fi să-ngheţe chiar şi iadul Iubirea n-am să cred că e blestem.

Iubirea nu-i un lanţ, nu e nicicând Puterea de-a lega un vânt ce-adie, De păpădia care tremurând Îşi leagănă fiorul în câmpie.

Mai lasă timp cuvântul să mângâie, O inimă ce ascultă fremătând.

~ 73 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Răspuns

Mă-ntrebi ce sunt, răspunsul nu-i uşor.

Chemare-s ce în suflet se-nfiripă Sau poate-s pescăruş ce duce-n zbor Lumina reflectată-ntr-o aripă.

Sunt tresărirea inimii de dor Speranţa ce se naşte-ntr-o privire Înnobilând un suflet călător Să răspândească-n jurul lui iubire.

Sau poate-s o dorinţă, un fior, Regret născut din clipele târzii.

Un înger care vine-n ajutor, O muză, care naşte poezii, Sau doar un gând suav ce trece-n zbor Să-ţi pună soare-n fiecare zi.

~ 74 ~

Jurnalul unei muze

O poezie Am vrut si eu o poezie Oglindă sufletului meu Şi m-am trezit într-o câmpie Cu versuri ce-nfloreau a „eu”.

Cu ceruri ce plângeau a "tine", Cu zori ce basme-mi-mpleteau, Cu seri ce lăcrimau suspine Când stelele pe cer râdeau.

Cu nopţi ţesând o feerie În anotimpuri de iubit Când orchestrând o simfonie Luna cu soarele-a vorbit!

Am vrut şi eu o poezie Şi-o lume tu mi-ai dăruit!

~ 75 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Cuvântul tău

Cuvântul tău se strânge între file Carte de rugăciuni unde citesc Din depărtarea zorii unei zile Sărut de înger fiindcă „te iubesc”.

La căpătâiul gândului mi-e pernă Căldura-n care sufletu-nvelesc, Când noaptea-şi lasă umbrele în bernă Plângând durerea unui „te iubesc”.

Nu ştiu de va veni o altă viaţa Sau sufletele doar acum trăiesc, Ştiu doar c-aştept o altă dimineaţă Cuvântul tău să-mi spună „te iubesc”!

~ 76 ~

Jurnalul unei muze

Muză cu carnet Auzisem undeva Ca să fi poet cu ştate Trebuie să ai publicate, Vreo trei cărţi, şi mai ceva.

Totuşi sunt puţin comfuză, Întrebarea ce se pune Şi mă macină, pe bune, Ce să ai ca să fii muză?

Poezii, bine-nţeles, Scrise pentru mine-anume!

(Să tot fie trei volume Dacă stau să mă gândesc).

Dar (nu ca să fiu poet), Am să-ntreb la Uniune, Cam ce-mi trebuie-anume Să fiu muză cu carnet!

~ 77 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Gând Se sfarmă timpul în cuvinte Rescrie nemurirea-n vers Ca în rostirea lui cuminte Să-nfioreze-un univers!

Poemu-n scris vrăjit se țese Muiat în călimări cu vise, Torcând iubirea-n fire-alese Pentru speranțele promise.

Sclipirea genelor cuminți Un gând străbate lumi la rând Aprinde în urma lui doriți Rostind, abia șoptit: curând, Voi rezidi-n cuvinte-o lume Ca ție „Ana” să-ți dau nume!

~ 78 ~

Jurnalul unei muze

Ana Tu mă zidești cuvânt în versul tău Și-o lume în poeme reclădeşti Pe-mpotrivirea timpului călău Ca „Ană” ție să mă nemureşti!

Ai ridicat iubirii un altar Pe care-am fost ofrandă şi ursită, Dar așteptarea fiindu-ți în zadar, Atunci ca „Ana”-n vers am fost zidită!

O lume-ntreagă versul tău încântă Dar nimeni nu e-n stare să-nțeleagă, Că-n versul tău doar numele meu cântă Și că a mea-i iubirea ta întreagă!

Jertfită sunt iubirii-n poezie În brațe de cuvinte o veșnicie!

~ 79 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Mai lasă-mi toamnă Mai lasă-mi o speranţă, te rog, toamnă Ca versul meu să treacă peste timp! În măreţia ta de mare doamnă, Mai lasă-i vieţii mele-un anotimp!

Mai lasă-mă să cred că pot călca Pe capul sorţii şi c-o pot învinge, Că pot să mai ridic la cer, o stea Şi că lumina ei nu se va stinge.

Să ridic versul în acorduri line, Să pot asigura un loc pe cer.

Mai lasă-mi toamnă timp, doar pentru mine Să mă desăvârşesc... atât îţi cer! Şi-n locul meu atunci când n-oi mai fi Cuvântul meu din versuri va vorbi!

~ 80 ~

Jurnalul unei muze

Cerşind iubirea Jucându-mă cu slovele-am pictat Pe pânza toamnei roz bombon.

Cu vârful de peniță-nsângerat Un soare crud, perfid şi asincron! Și-am luat puțină jale de la toamnă Și de la vară dor, de cântec mut În vrajă lor să ne cuprindem doamnă.

Cerșind iubirea grea, de la-nceput.

Se-nfiorau ca frunze-n vântul toamnei Cuvinte ce timid te venerau, Un foc ascuns în mângâierea palmei Când ochi cu ochi priviri îşi împleteau.

Iar dacă jarul fi-va în zadar Iubirea se va stinge pe altar!

~ 81 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Numai eu Ți-ai scris iubirea-n note muzicale Și-apusului mirat i-ai dat-o să ți-o cânte, Dar n-ai știut că o să-ți ies în cale Și nici că ochii mei atât or să te-ncănte! Şi-ai adunat lumina Lunii-ntr-un pahar Să-mi dai să beau de dorul ce mă frige Dar n-ai știut că focul se poate-aprinde iar Când stropul Lunii blând buzele mi v-atinge!

Ai vrut să stingi şi dorul ce a aprins iubirea Dar nerostite gânduri te-au agățat de mine.

De-ai vrea să fugi, acuma te-o plânge nemurirea Căci veșnicia toată doar de la mine vine!

Cuvintele feeric s-or prinde într-un dans V-or îmbăta-n parfumuri această lume-ntreagă Când fredonând duioase pe-al muzicii balans Au să-ţi șoptească iarăşi că numai eu ți-s dragă!

~ 82 ~

Jurnalul unei muze

Poetului

De versul tău și liliacul A înflorit de multe ori Când muzele oftau cât veacul Pe patu-n lăcrimat de flori...

Nu ţi se pare că se duce În haul vremii cântul viu Când versul tânăr la răscruce E zvon de jale şi pustiu?

Invidioasă Luna rece.

Prin vise timpul netrăit Şi nu mai ştiu ce se petrece Şi mi se pare c-am murit...

~ 83 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Aromă de cafea Bună e cafeaua când e neagră Asortată cu mirosul de tutun Și-n surdină o melodie dragă Însoțește vorbele ce-ți spun.

Somnul încă dă ocol la gene În fotoliu din terasă lenevesc Strugurii mustesc a vin şi-a lene Razele răspunsuri încălzesc...

Mai rostești o vorbă surâzând Parfumând clepsidra în cuvinte Visele în palme cuprizând În catifelarea lor fierbinte Scriu un rând și mai ucid un vis Amalgam de sentimente stranii În aroma veche s-au închis Visele, cuvintele şi… anii.

~ 84 ~

Jurnalul unei muze

Sunt înc-aici Sunt înc-aici născută din pământ Ca un copil al florilor perene M-ascund în amăgirea din cuvânt Amurgul ce străbate printre gene.

Mă leagănă o frunză ca un vers.

Un dor demult, păianjenindu-mi ochii.

Nu ştiu prin gânduri cât mai am de mers Şi nici cum vântul prohodeşte plopii.

Mă plâng culori ce ard prelung pe pânză.

Le mângâie penelul… anii mei.

Când rotunjești minuni în slova ninsă Şi mă aşezi pe boltă între zei.

Măiastră după umbre tupilată, N-alerg valsând cu fulgii de zăpadă, Sunt doar în visul tău o stea damnată Cuvintelor mereu să fiu plamadă!

~ 85 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Când ești plecat Din floarea mea își ia lumina violetul Și adierile se-mbată cu parfum Când îmi rostesc ca rugăciune tot secretul Ce lumii cu glas tare nu voi putea să-l spun!

Din ochii mei câmpia și-a luat culoarea ierbii Iar cerul ca un fur îmi plânge ploile Când mă sufocă dorul în suflet mugesc cerbii Iar noaptea își adună mai negre umbrele.

~ 86 ~

Jurnalul unei muze

Cu mine-ncepe ziua cu mine se sfârșește Sunt parte din orice mă risipesc natură Când mă rostesc cuvinte o lume se oprește Ca sufletu-mi să-ți pună sărut pe colț de gură.

Rotundă Luna-arată chipul ce mi-a furat Când noapte-am adormit cu geamur'le deschise Ca tu să-l vezi atunci când ești la drum plecat Pe căile ce-n ceață și-n codrii adânc s-ascunse...

~ 87 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Muză rea Am scuturat livezile cu meri Iar zâmbete zburau spre nicăieri Sau poate doar dansau nevinovate În țara cu păcatele uitate Alunecând spre azi doritul ieri.

Căci mă dureau tăcerile din noi Săruturi ce plângeau desculțe-n ploi Îmbrățișări ce s-au pierdut în noapte Când sânii rotunjeau a mere coapte Iar dorurile se-mpărțeau la doi.

Când se curba lumina după mine Iar palma ta mai alunga un nor Când adâncea miracole feline Ca visele să se ridice-n zbor.

Am scuturat și cerul de oftat Ce-n lipsa ta atât s-a adunat Căci agățat de dulcele cuvânt Nu m-ai găsit aicea pe pământ Și lângă stele sus m-ai așezat.

~ 88 ~

Jurnalul unei muze

Acum mă cauți printre fulgi de nea Cu fruntea parcă-nnegurată, grea De doruri și iubiri ne-mpărtășite De vise sângerânde, risipite Certându-mă că sunt o muză rea!

Dar

Tu sufletul mi-ai așezat în carte Și-n lanțuri de cuvinte l-ai legat, Să nu mai pot pleca nicicând departe, O viață nouă mi-ai predestinat! Și cum aș vrea să plec, când minunat E basmul-n care Zână m-ai făcut De viața m-a lovit, cu-n vers ciudat Mi-ai dat speranță iar și m-ai crezut?

~ 89 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Izvorând iubire Eu simt cuvântul când se cere scris, Penița când îl plânge pe hârtie Ca un alt drum să poată fi deschis Să pot să fiu, ce nimeni n-o să ştie! Şi mă trezește dimineața-n zori Un strigat alb de dincolo de cer Când plâng cuvinte-n zborul de cocori Și-o lume o dezbracă de mister.

Eu sunt secunda prăvălită-n dor, Aud un geamăt cum se scrie-n vers Și ştiu iubirea, taină şi fior Ce înțelesu-l face neînțeles!

Mai știu că dorul n-are nicio vină Când alergam haotic pe pământ, Suntem şi fruct, suntem şi rădăcină Izvor de suferinţă şi cuvânt.

~ 90 ~

Jurnalul unei muze

Sau poate Sau poate că deodată răzvrătită Am să răstorn din stele pe pământ Doar din dorința de a-ți fi sortită De ești tu notă, eu să îți fiu cânt!

Sau poate că mă voi urca la cer Ca Lunii razele să le-ncâlcesc De tu te scrii poem, am să prefer Să fiu cuvânt și versul să-ndulcesc.

Sau poate că în apa de izvor Am să torn miere, să o fac mai dulce, De-o fi să te rostești cumva, ca dor, Eu inima să fiu unde te-ai duce!

Sau poate doar, voi aștepta cuminte Știind că drumul nu-l vei rătăci.

Oricâte-obstacole-ți vor fi-nainte Chiar și legat la ochi mă vei găsi!

~ 91 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Parfumul iubirii Când umbre zălude-nserarea o cheamă Iar soarele-mi fură parfumul iubirii Din suduri cuvântul începe să geamă Un nume rostind ca un dar nemuririi.

Purtându-l pe aripi la poartă-l așează Un vânt jucăuș evadat din sărut Ştiind că acolo un suflet veghează Cuvântul din vers așeazat ca un scut. În vise-ți pătrunde parfumul ce spune Dorința născând să-ți fie aleasă Zidită-n cuvinte devin rugăciune Femeie poem nălucind a mireasă!

~ 92 ~

Jurnalul unei muze

Promisiune Dintr-o lume nebună picurând slăbiciuni Ai făcut o clepsidră de cernut dimineți Într-o parte iubire, într-o parte minciuni Însăilând în cuvinte vise dulci, frumuseți.

Mi-ai promis primăveri cu livezi înflorite Cu ninsori de petale și-un cântec de cuc Când în versuri şi-n flori dorm poeme umbrite Legănate-n iubire de un soare năuc .

Ai jurat că vei fi un izvor cristalin Setea mea de frumos limpezind-o mereu Dar eşti vers nerostit, plinul cupei cu vin Iar în zumzetul lirei… nu e cântecul meu.

~ 93 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Mai lasă-mă...

Mai lasă-mă să-ți înfloresc mălinii În vara când și frunzele doinesc Sub poala timpului să te opresc Și să te scald în spumele luminii!

Mai lasă-mă să fiu ce nu ți-am fost Ca versul adormit într-o chemare; Un țipat alb de pescăruș pe mare, Ce-a luat deodată zările la rost.

Mai lasă-mă prin timpul tău să trec Să-mpart cu tine-n zbor o veșnicie, Convalescenţă, dor şi agonie Să-ți fie şi salvare şi înec Mai lasă-mă să fiu tot ce-aș fi vrut Și n-am putut să fiu în astă viață Femeia ce cu doruri te răsfață Și nu doar muza visului pierdut...

~ 94 ~

Jurnalul unei muze

Daruri

Ți-aş da săruturi cu găleata De-aş ști că nu te-mpart cu alta, Ți-aş da îmbrățișări cu carul Tristeților să-nneci amarul, Să nu mai vrei nicicând să pleci După rebele stele reci!

Să râdem printre poezii, Să ne iubim ca doi copii, Să-nnebunească busuiocul, Din cer să fulguie norocul. Ți-aş da… de-ai vrea pășind pe vise, Toate iubirile promise!

Să înflorească-n sân fiori, Să fii al meu pân-ai să mori Și chiar și dincolo de moarte Un suflet ce la doi se-mparte!

~ 95 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Iubire eternă Sărut briza dulce din zori purpurii Ce zboară pe dealuri în muguri de tei Și-ajunge la poale de munți, iar tu știi Din ploi de miresme ofrandă să iei. Și gândul mi-l las în raza de soare Ce mătură câmpul abia înverzit, S-ajungă pe unde… cerând îndurare, Așteaptă un suflet de dor răvășit.

Am mâini răsfirate prin nori fumurii Frământând visele și-o albă speranță Ca-n lacrimi de rouă să nască o zi Iubirea eternă ce trece de-o viață.

Iar ochii ca stele vegheaz-un cuvânt Şi-nalţă spre ceruri plângând rugăminți Smerind cu iubire de versuri un vânt Ce aleargă spre suduri din munții cărunți.

~ 96 ~

Jurnalul unei muze

Dreptul la viață M-am hotărât! Ca zori să nu vină Am să țin Luna-n suflet încuiată Ca strălucind pe cer albă lumină De doruri să las noaptea dezbrăcată.

Gătită-apoi cu rochia de vise La poarta sufletului am să bat Să mă primești cu brațele deschise Să simt cum fierbe sângele curat.

Pe câmpul adormit în brațe de zefir Se-mbujerează macii de plăcere, Parfumul meu pe care îl răsfir Când mă cobor zeieşte dintre sfere.

Să freamăt de dorință doar privind La rana ce s-a stins de dimineață Cu brațe de liană să te prind Și visul vechi să-l readuc la viață!

~ 97 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Gânduri fără vină Furtuni de gând se-ncolăcesc în minte Ș-atâtea umbre înoată-n ochii mei Când vise mor pierdute-ntre cuvinte Că-n dragoste rămânem doi atei.

Zăresc pierdută Luna cum se plimbă Însingurată-n bolta de cobalt Şi văd cum garda zorilor se schimbă Cu stele cadenţate din înalt...

M-ascund în visul desenat în vers Constat că-n lume nu mai e iubire În haina găurită de eresuri Să nu se vadă o dezamăgire.

Un ochi hain mereu mă dezvelește Și sfredelind în bobul de lumină Ca într-o carte-n suflet îmi citește Povestea unor gânduri fără vină.

Sper că pedeapsa nu va fi prea mare Faţă de vina de-a avea un vis Aş prefera un vers de alinare Decât eroarea unui paradis!

~ 98 ~

Jurnalul unei muze

Aripi de iubire Aripi de vise spre ceruri mi-am întins Și zborul liber pe boltă mi-am lăsat Dar dorurile tale m-au invins Și-n catifeaua nopții m-au legat. Și ca să nu mai pot pleca nicicând Glas de clopoței amăgitori ai agățat Că sufletul în ritmul său bătând Spre tine doar în vis s-a înălțat.

Vom învăța de acum în doi un zbor Cu aripi noi născute din iubire Înlănțuite într-un vers de dor Cu slovele muiate-n fericire.

~ 99 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Dacă Dacă vremea după gându-ți Anotimpul și l-ar cerne Eu aș răsări făcându-ți Primăverile eterne.

M-aş sădi cu rădăcina Prinsă-n cer, şi m-aş întinde Ca prin ochii tăi lumina Stelelor să pot cuprinde.

Să-ți mai ning-o primăvară Cu flori mov de liliac Anii grei să nu mai doară Și să-ți fiu tristeții leac.

Dacă basmele ar şti Vechea carte de poveşti Eu în tine m-aş zidi Ca luminile-n ferești!

~ 100 ~

Jurnalul unei muze

Vino M-ai nins cu trupul tău cuvinte Fiori pe piele răzvrătiți Să simt, să știu, să iau aminte Iubirii-i suntem răstigniți...

Tu ești un dor purtat de vânt Mă ții legată-n vers ce plânge Nici de te-ar îngropa-n pământ Focul ce-l porți nu se va stinge!

Am pus o pâine pe-un pervaz Când iarna a-ncetat să ningă Ca lacrima de pe obraz Ți-am pus sărutul s-o învingă.

Dar depărtarea furioasă Te-a răsucit în palma ei, Azi numai lacrimi la fereastră Voi pune... vino să le iei!

~ 101 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Viață nouă Te-ai așezat în fața mea cât zarea Dându-mi iubire mi-ai cerut iertarea Că ochii tăi îmi fură-n fiecare zi Un strop de suflet cu dreptul de-a iubi. Ți-asumi o vină ce nu îți aparține, E un blestem ce-n depărtări ne ține Și cerului îi ceri să-ți dea răspuns Dar ce-ți răspunde nu ți-e de ajuns.

Căci ferecat în lanțuri de durere Te-ascunzi în munți de gheață și tăcere.

Precum o gheață tot ce-atingi devine Și-atunci te-ai hotărât să vii la mine. Și răsturnând un timp îmi ceri iubire Să-ți vindec cerul de nefericire Să-ți curgă-n vine precum un balsam De bună voie, sufletul ce-l am.

Cuvintele ce-s încă nerostite Le aduni în strofele meșteșugite Ca ochii reci să poată plânge rouă Iar eu să-ți dăruiesc o viață nouă.

~ 102 ~

Jurnalul unei muze

Răspuns Ai luminat o zare cu-al tău senin al firii Iar norii au dezertat spre ceruri vineții Și-au înverzit deodată câmpiile gândirii Când versul tău în mine a prins a încolți.

Ai răsărit iubire, o flacără de dor În glia însetat-a sufletului meu Și rescriind o viață în cerul fără nor Întors-ai la credință o minte de ateu! Ți-ai revărsat lumina în apele marine În coama lor cea blondă ți-ai așezat sărutul Ca să ridici din ape un trup de alb... pe mine Să-ți fiu încurajarea dar să îți fiu și scutul.

Te-ai ridicat tulpină ca să-mi porți înflorirea Și-n cer te-ai luminat dar nu ți-a fost deajuns Ai dărâmat un munte cu-n mal să faci unirea Să-mi fii tu rugăciune iar eu să-ți fiu răspuns!

~ 103 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Tot ce-mi doresc Să fii poet nu-i lucru mare...

Un vers îl scrie orișicare.

Iar dacă ai și-un ban în plus, o pilă, două, acolo sus, ești cel mai tare!

Mai scrii o carte, două, trei.. chiar dacă pierzi vreo câțiva lei, te duci cu ele unde știi. Înregistrat poet să fii...

Așa cum vrei.

E minunat, nimic de zis, s-ajungi așa cum ți-ai promis.

Eu, însă, altceva-mi doresc...

Un vis aproape nebunesc.

Dar ce mai vis!

Veți zice - este desuet...

Dar nu-mi doresc să fiu poet. Știu, poate, asta vă amuză.

Tot ce-mi doresc e să fiu muză...

Dar cu carnet!

~ 104 ~

Jurnalul unei muze

Neînvinsul Să nu renunți la vise când teama le destrămă Bobițele de humă frământă-le cu dor Din apă ne-ncepută fă ochilor izvor Și sfărâmă blestemul ce în neant te cheamă.

Să nu omori speranța căci ea hrănește visul Clădește-o în cuvinte și dă-i vitalitate Nu-ți interzice cântul cât inima-l mai poate Doar dragostea renaște în tine paradisul!

Nu certa depărtarea, nu-i căuta pricină Din luptă nasc eroii iar nu din renunțare, Agăță-te de viață și luptă-n continuare Și lasă fericirea spre tine ca să vină! În vers tu ești stăpânul, cuvântu-ți este sclav!

Tu pune-l pentru tine să nască o baladă Din vise și speranțe ca în genunchi să cadă Și teama și durerea ce te-au lovit mârșav.

Ridic-odată mâna, că nu-i neputincioasă!

Să măture zenitul, să-l lași cu ochi senini, Să știe universul când treci la cei blajini Că tu ești Neînvinsul iar slova ți-e mireasă!

~ 105 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Fantezie Aș îmbrăca cuvântul cu iubire Ascunzându-i numele-ți sub haină Ca toți să îl citească cu uimire Să nu-i ghicească-n veacuri a lui taină!

L-aş primeni în rochie de dor Pe-o literă-i voi prinde o dorință Și-o să-l încalț cu vise pentru zbor Să poarte peste cer a mea credință.

Căci împărțind lumina între noi Voi înnoda secundă de secundă Să pot opri al plânsului șuvoi Ce strălucirea ochilor inundă.

Să leg apoi un pod de inimi două Ce-l voi pava cu versuri și doriți S-alerge visele-ntre noi prin rouă Când ochii tăi privesc din zări cuminți A vieții cupă ridicând s-o bem Ca îmbătați cu dulce poezie Să-ți spun ce simt, dar fără să mă tem Trăind apoi eternu-n fantezie.

~ 106 ~

Jurnalul unei muze

Uniți Tu ești cuvântul, eu baladă.

Suntem un tot când ne rostim.

Dar stelele când stau să cadă Iubirea nouă ne-o înnoadă În veci să nu ne despărțim.

Tu crești în mine jumătate Ca greul să nu-mi fie greu.

Lumina ta când mă străbate În tine-mi duce-o bună parte: Trăim ca doi dar „tu” ești „eu”! Știu, lumea rău a fost făcută Dacă tu taci, voi plânge eu Căci sunt rostirea ta tăcută Cu-o lacrimă neîncepută Pe soclul sufletului meu.

Mă nasc din tine prin cuvânt Dar „eu” sunt „tu” când mă reciți Goniți din ceruri pe pământ Trăim ca doi sub legământ Într-un poem pe veci uniți!

~ 107 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Ireal Se prelingea condensul pe fereastră şi de invidie ploaia s-a oprit iar luna-n rochia-albă de mireasă cu stelele s-a pus pe chicotit. Își scutura parfumul liliacul în stropi grei udându-i nopții voalul.

Tu, îmbătat cu vis. Insomiacul ce-mi fredona în versuri irealul. Înmugureau sub buza ta doriți ce alergau pe pielea înrourată.

Doi trandafiri te așteptau cuminți Cu floarea pură îmbujorată.

Te scufundai în visul meu pierdut.

Gemeau pereții, într-un dor incins în noaptea când mistere ai desfăcut și sufletul în pumn mi l-ai cuprins.

Doar inima bătea alert tic-tac-ul, chiar dacă timpul se oprise-n loc, cucul din ceas îşi primenea iatacul chiar aerului rece dându-i foc.

~ 108 ~

Jurnalul unei muze

Unul Eram o vară zăpăcită Erai o toamnă pe-nceput Și între noi înghesuită În vorba ta meșteșugită O primăvară a-ncăput!

Râdeam cu soarele-n priviri Priveai de dincolo de ploi În ochi purtam dezamăgiri Dup-ale genelor umbriri Mințindu-ne pe amândoi.

Cu lacrima m-ai mângâiat Din strofa ninsă peste timp În palmă sufletul mi-ai luat Şi-n poezii l-ai descântat Născându-mă-n alt anotimp!

Brăţară albă de speranță Un crez pictat în curcubeu Iubirii dându-i cutezanță Ai pus în inimi rezonanță Unind într-unul Tu și Eu!

~ 109 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Misterul unui vers

Am vrut să plec dar versul tău mă cheamă, să îi dezleg misterul ce îl duce şi uite-m-aşezată la răscruce!

De unde-am să mă-ntorc, de bună seamă.

Un timp voi sta cuminte. Am s-ascult, povești cum inventează pentru mine cu Feți-frumoşi și zâne... dar văd bine protagonista-s eu! Misteru-i desfăcut!

Acum, îmi ești dator c-o poezie, c-atat de mult cuvântul ți-l ador!

Hai, mai creează-mi înc-o fantezie şi pune-i aripi visului, să zbor!

Apoi, să n-aud vorbe că sunt rea, Vei sta cu mine în visarea mea!

~ 110 ~

Jurnalul unei muze

Strigându-te Motto : „Îmbrăţişările de inimi duc la cioburi de suflet” - Gabrielle Pierre

Ningea cu petale de flori.

Cerul acoperea cioburile sufletului sfărâmat la poarta așteptării.

Ai rămas în grădina tăcerii învelit într-o pătură de pământ reavăn, păstrând cu tine toate cuvintele.

M-ai lăsat să orbecăi în singurătăți cu durerile de mână. Şi lacrimile mi-ai zidit pe cruce lăsându-mi ochii trişti şi mai uscați decât nisipul vara în luna lui cuptor.

Doar îngerii mai torc în cer balade cu greierii împreună,pe tăpşane în noaptea când aducerile-aminte te trezesc din somnul uitării și vi la adunat de cioburi sângerânde la poarta așteptării, unde sufletul agonizează sfărâmat, strigându-te...

~ 111 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Flori de cuvânt Aşa frumos tu înflorești cuvântul În versuri parfumate cu iubire Că de plăcere se oprește vântul Şi inima se scaldă-n fericire!

Nici păsările parcă nu mai cântă Au amuțit la tine ascultând Cum înflorești în versuri ce cuvântă Când fac explozii florile-n parfum..

Chiar vântul s-a oprit din adiat, Căci slova ta șoptește mai duios!

Blândul cuvânt mai dulce-a mângâiat Un suflet trist ce te-asculta sfios.

Stele pe cer perechi au lăcrimat Îmbrățișate, tremurând ușor O lume-ntreagă a stat și-a ascultat Cum înflorești tu versurile-n dor.

~ 112 ~

Jurnalul unei muze

Aș vrea…

Aș vrea să fiu o sferă de lumină, să mă porți în palme ca un orb, să-mi simți căldura și rotunjimea pielii cu măiestria degetelor, să-mi modelezi lumina după forma dorinţelor tale.

Să-mi deschizi coperțile inimii și să-mi scrii iubirea cu penelul buzelor, făcând primăvara să înflorească vise pe tulpina gândului ce se rușinează sub pleoapa ta.

Aș vrea să fiu izvor de apa vie să-ți stâmpăr setea născută în suflet când degetele gândului îmi modelează lutul dând culoare luminii. În căușul palmelor tale merele se coc înmiresmând curcubeul ochilor ce mă privesc prin fereastra deschisă a sufletului.

Aş vrea să fiu clipa în care rotundul visului prinde aripi, aşezându-se pe pleoapa tremurândă unde se nasc izvoarele dorului, şi zâmbetul ce se adapă din ea transformându-se într-o sferă de lumină.

~ 113 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Parfum de liliac Deodată cerul și-a schimbat culoarea și parcă astăzi e cu mult mai jos iar norii-n care tună supărarea par, iarăşi, vis de lebede întors!

Când brațe vii de raze-a-ntins neliniștile brusc au adormit, sub ploaia de săruturi ce-a cuprins în taină sufletul și l-a vrăjit.

C-un singur vers a-nsămânțat iubire în sufletul atât de însetat c-a devenit parfum de fericire și-n liliacul alb l-a preschimbat.

Azi ești lumina ce-o revarsă cerul în vorbele ce-atât de mult îmi plac.

Dar numai îngerii cunosc misterul parfumului suav de liliac!

~ 114 ~

Jurnalul unei muze

Broderie Mi-e sufletul un petec alb de cer, O flamură ce flutură în vânt Și nu știu cum prin care alt mister Ai reușit să-l umpli de cuvânt.

O broderie ai făcut din vers Iar timpul l-ai legat în fir de dor Că-mi face, azi, întregul univers Așa cuminte, aport lângă picior.

Ai dat o altă curgere la viață Și drumului alt sens i-ai arătat Încătușând în vis o dimineața, Iubirea peste mine-ai presărat Că m-am trezit deodată poezie Pictată pe lumina-n răsărit.

Nu m-ai chemat să-ți fiu o muză ție Dar pur și simplu asta am devenit!

Mi-e sufletul un petec de Lumină Pe care curcubeu te-ai așezat, Ca viața să rămână doar senină, Iubirea în cuvinte mi-ai brodat.

~ 115 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Am să vin

Am să vin călcând peste clipele de argint în noaptea când stelele dorm în brațele Lunii.

Am să vin pe aripele viselor când, obosit, gândul tău va despleti cuvintele pe foia albă.

Am să vin adunând în priviri strălucirea picăturilor de rouă dimineața sub sărutările soarelui.

Am să vin alungând umbrele tristeți cu lumina zâmbetului în care s-a născut iubirea.

Am să vin... tu, doar așteaptă-mă!

~ 116 ~

Jurnalul unei muze

Chemările muzei E lumea tăcere și-i noapte și-i frig, Închisă-n orbire cu teamă te strig, Cortina ridic-o te aștept să revii, Să-ntregim în noi raiul scăpând de pustii, Să râdă lumina un timp nesfârșit Să rodească în suflet și gând înmiit, La timpul când stele în ochi strălucesc, O muză te strigă din vers te iubesc!

~ 117 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Muză și poet Alunecam pe aburul ce ceață Ducându-mi dorurile să se-adape Din roua ce răsare o dimineață Când timpul stă în două să se crape.

Un ochi de vultur înaltul mi-l tăia, Cu o privire adâncă, scrutătoare Și mă chema c-un țipat ce vroia Să-mi fure-a sufletului albă floare.

Mi-am lăsat trilul liber către cer Și dorurile mi le-am despletit Ca-n sunetele pline de mister Zborul să-i frâng, vrăjind un infinit.

Cu talpa am bătut de două ori Și-am tremurat o undă ce vibrând A scuturat cuvintele din nori Și l-am legat cu lanțul unui gând!

A coborât plonjând spre nicăieri, Renunțând la-ncrâncenările din zi Făcu din orice mâine-un simplu ieri Doar ca să-mi poată scrie poezii!

~ 118 ~

Jurnalul unei muze

Alunecam din vis spre fericire Și prinsă-n jocul ochilor de foc, M-am transformat în muză cu iubire Să îți presar în vers puțin noroc.

Dar jocul, ne cuprinsă pe-amândoi.

Adânc, în vraja lui mistuitoare Și-ai devenit poetul ce apoi M-a scris cu pana lui nemuritoare!

Să scriu Cred c-am să-ţi scriu cum nimeni n-a mai scris , Răspuns tăceri dintr-o lungă seară, Doar cu cerneala lacrimi din vis, Când peste noi amurgul se coboară.

Dar am să-ţi scriu cu dor şi praf de stele Blând presărat în vers, când vei citi Intrând în vise, să mă porţi cu ele Spre disperare zorilor de zi.

~ 119 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Ruga unei muze Mă ții cu mâinile-amândouă În puful norilor din vis Stropit din gând cu dulce rouă Să-ți moi cerneala pentru scris. Întinzi apoi, din cer, o coală Scrii versuri cu-n colț de stea Iubirii ce-ți ședea în poală Și chipu-n tine-mi ascundea!

Din palme ți-ai făcut izvoare Lacrimi căzând din ochi de sfânt Când setea vrea să mă doboare Să-mi stâmpăr dorul în cuvânt.

De mi-ar fi buzele crăpate Cerșind sărutul adorat Tu scrie-mi chipul într-o carte Să recunosc ca mi-ești bărbat!

Când visu-o fi să mă cuprindă Rostește-mă s-aud și eu Și-am să-mi iau cerul ca oglindă Să mă arăt în curcubeu.

~ 120 ~

Jurnalul unei muze

Și de-o vrea Domnul să m-auză Să mă coboare-n călimară În versuri să mă scrii ca muză Și-n brațe să mă ții fecioară!

De-atâta dor

De câte ori mi-e dor la versul tău revin, Căci în izvorul lui setea mi-o potolești.

Dacă-ți rostesc cuvântul sărutul tău divin Pe buze mi se-asează și știu că mă iubești.

Mi te-ai semnat în suflet, în nopțile cu lună Când m-ai ales ca muză și-mi dărui poezii.

Iubirea ta de mine în orice vers răsună Cerând eternitatea... Măcar pentru o zi!

~ 121 ~

Gabriela Mimi Boroianu

De-aş fi Ce sumbră-i dimineață când nu ești Lumina-i e cernită și posacă Doar tu ştii zâmbete să mărginești Când porunceşti durerilor să tacă!

Nici soarele nu riscă să apară Ci se ascunde după nori, în ploi Un singur zâmbet picurat în seară V-a sparge întunericul din noi!

Cuvinte arse mor pe colțul foii Tot refuzând în versuri să se-adune În nori întoarcem lacrimile ploii Iubirile să poată să răsune!

De-aş fi pădure, ai fi răsăritul Care la marginile nopţii sapă Zâmbind tu reclădeşti din nou seninul Din care fericirea se adapă! Și iată cum lumina-n cer rodește Cu înfloriri de stele coapte-n vise Când dimineața iarăşi mă iubește Cu darurile dragostei promise!

~ 122 ~

Jurnalul unei muze

Dileme Când ochii se frământă în furtună Iar ploaia are gustul mărilor Şi inima se zbate de nebună Să scape de cuvintele ce dor, Când vântul are șoaptele amare Precum o tânguire de caval, Când sufletul lovește ca o mare La ţărmul unui tropic ireal, Când noaptea își întunecă dormirea În tragicul răstimp ce ne-a rămas Noi nu ne mai găsim nemairginirea Ce-am risipit-o-n fiecare pas.

Când vorbele se-așează singurele În versuri ce te cheamă ne-ncetat, Sunt risipită-n dor, ca-n toate cele Eu singură cea fără de păcat... Îmi amintesc c-am fost cândva-n poeme Căci glasul ți-a rămas la fel de mut Și mă lovesc de întrebări şi geme Amurgul trist pe care tu l-ai vrut.

~ 123 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sonetul iubirii Iubirea-a prins în noi să încolțească Precum câmpia albă de narcise Când din cuvânt răsar atâtea vise Ce dreptu-și cer sub soare să-nflorească.

Peste păduri cu frunze argintate Și-a-ntins lumina ca să ne dezlege De rădăcini... și suflete pribege Să ne urnească, versuri, într-o carte!

Când peste timp, îți trimiteam un gând Tu-l așezai cuminte-ntr-o baladă Că-nfiorai un cer care plângând Lăsa iubirea peste noi să cadă!

Erai poetul ce-n cuvântul blând Își chema muza lângă el să şadă.

~ 124 ~

Jurnalul unei muze

Rondelul florilor de liliac Îmbracă-mă în flori de liliac Și dă-mi un trup, măcar cu împrumut Să poți simți, gustând insomniac Iubirea-mprăştiată-n așternut.

De doruri și suspine să dezbrac Un gând ce te robește absolut Îmbracă-mă în flori de liliac Și dă-mi un trup, măcar cu împrumut.

Pe pernă inima să mi-o desfac Și dorurile toate ce-ai avut Să le topesc şi-apoi să le prefac În dragostea curată ce-ai cerut. Îmbracă-mă în flori de liliac…

~ 125 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Captivitate Mă porți pe căi umbrite în codrii de cuvânt, În ciripit de versuri sub foșnetul de rime.

De martor, ai luat cerul și tot ce e mai sfânt Că-mi vei hrăni iubirea cu slove - dulci azime.

Mă chemi la mese-ntinse cu-mbietoare vise Și setea de frumos mi-o stâmperi cu un cântec, Mireasă nenuntită sub ceruri ce-s deschise Și totuși sunt captivă în ochii tăi descântec...

Ne dezbrăcăm de trupuri - povară grea de lut, Eliberați de teamă plutim în univers.

Femeie-s unui spirit, scânteie de-nceput.

Tu, flacăra ce arde trăirile-ntr-un vers.

~ 126 ~

Jurnalul unei muze

Poetul cerului Plângeam la margine de zi Cu sufletul de dor albit Când recitându-mi poezii Întreaga noapte mi-ai robit.

Tu ești poetul visător Cuvinte albe bat în tine Ca niște clopote ce mor Litanii triste-n piept la mine. Și macii-au înflorit albastru În câmp de irişi amărui Eu să devin femeia astru Iar tu poet al cerului!

~ 127 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Gravat în alb De-atâta frig şi iarnă, zgribulită, Când ziua-n flori zâmbește-aşa uimită, Las pașii înspre tine să mă poarte Speranță care-a evadat din moarte.

Ai să m-aștepți ca noaptea răsăritul Unde sărută-ntinderea zenitul, Cu aripile larg desfășurate Ca o cădere simplă-n libertate.

Să-mi dai să beau din pumnul tău avânt Şi din tăcere puiul de cuvânt Să-l slobod peste zări în dimineață Ca o trezire-a visului la viață Să mă iubești ca pescărușul marea Să te ador ca ochii depărtarea Să mă aștepți pe-o aripă de vânt Lumină lină-ntinsă pe pământ Să fiu din toate doar atât cât pot O legănare-ntre nimic şi tot Să te păstrez cu ani, cu nopți, cu zile, Gravat în alb de iernile febrile...

~ 128 ~

Jurnalul unei muze

~ 129 ~

Gabriela Mimi Boroianu Cuprins O poetică a simplităţii ______________________ 7 Va veni o zi ______________________________ 13 Poetul __________________________________ 14 E vremea de poveşti ______________________ 15 Sunt ___________________________________ 16 Doar ţie ________________________________ 17 Un vis __________________________________ 18 Regăsire ________________________________ 19 Când scrii _______________________________ 20 N-am să fiu ______________________________ 21 Așteptând ______________________________ 22 Parfum de liliac __________________________ 24 Culori __________________________________ 25 Împart cu tine ___________________________ 26 M-ai ales _______________________________ 27 Jurământ _______________________________ 28 Iarăşi doi _______________________________ 29 Sunt vorbe ______________________________ 30 ~ 130 ~

Jurnalul unei muze Muză de basm ___________________________ 31 Când privești ____________________________ 32 Poate că n-am ştiut _______________________ 33 Ți-aduci aminte? _________________________ 34 Tăceri __________________________________ 35 Poate… _________________________________ 36 Umbre _________________________________ 37 În palmele tale ___________________________ 38 Prea târziu ______________________________ 39 Iubindu-ţi ploile __________________________ 40 Mi-e dor... ______________________________ 41 Să nu-mi iei _____________________________ 42 Aș vrea _________________________________ 43 Sunt ___________________________________ 44 De ce? __________________________________ 45 N-aș schimba ____________________________ 46 Aș vrea _________________________________ 47 Rătăcire oarbă ___________________________ 48 De mă mai nasc o dată...___________________ 49 Noi ____________________________________ 50 ~ 131 ~

Gabriela Mimi Boroianu Steluţa de-argint _________________________ 51 O barcă _________________________________ 52 Sunt înc-aici _____________________________ 53 În versul tău _____________________________ 54 De dor __________________________________ 55 Scrisori de dor... __________________________ 56 Poetule _________________________________ 57 Alături de tine ___________________________ 58 Muza unui vis târziu ______________________ 59 Versul __________________________________ 60 Iubire __________________________________ 62 Te chem ________________________________ 63 Aș vrea _________________________________ 64 Atât aş vrea _____________________________ 65 Promisiune ______________________________ 66 Lecţii de viaţă ____________________________ 67 Cuvinte _________________________________ 68 Cuvinte _________________________________ 69 Sunt tăcere ______________________________ 70 Sonetul ploii _____________________________ 72 ~ 132 ~

Jurnalul unei muze Rugăminte ______________________________ 73 Răspuns ________________________________ 74 O poezie ________________________________ 75 Cuvântul tău ____________________________ 76 Muză cu carnet __________________________ 77 Gând ___________________________________ 78 Ana ____________________________________ 79 Mai lasă-mi toamnă ______________________ 80 Cerşind iubirea ___________________________ 81 Numai eu _______________________________ 82 Poetului ________________________________ 83 Aromă de cafea __________________________ 84 Sunt înc-aici _____________________________ 85 Când ești plecat __________________________ 86 Muză rea _______________________________ 88 Dar ____________________________________ 89 Izvorând iubire ___________________________ 90 Sau poate _______________________________ 91 Parfumul iubirii __________________________ 92 Promisiune ______________________________ 93 ~ 133 ~

Gabriela Mimi Boroianu Mai lasă-mă... ___________________________ 94 Daruri __________________________________ 95 Iubire eternă ____________________________ 96 Dreptul la viaţă __________________________ 97 Gânduri fără vină ________________________ 98 Aripi de iubire ___________________________ 99 Dacă __________________________________ 100 Vino __________________________________ 101 Viaţă nouă _____________________________ 102 Răspuns _______________________________ 103 Tot ce-mi doresc_________________________ 104 Neînvinsul _____________________________ 105 Fantezie _______________________________ 106 Uniţi __________________________________ 107 Ireal __________________________________ 108 Unul __________________________________ 109 Misterul unui vers _______________________ 110 Strigându-te ____________________________ 111 Flori de cuvânt __________________________ 112 Aș vrea…_______________________________ 113 ~ 134 ~

Jurnalul unei muze Parfum de liliac _________________________ 114 Broderie _______________________________ 115 Am să vin ______________________________ 116 Chemările muzei ________________________ 117 Muză și poet ___________________________ 118 Să scriu ________________________________ 119 Ruga unei muze _________________________ 120 De-atâta dor ___________________________ 121 De-aş fi ________________________________ 122 Dileme ________________________________ 123 Sonetul iubirii ___________________________ 124 Rondelul florilor de liliac __________________ 125 Captivitate _____________________________ 126 Poetul cerului ___________________________ 127 Gravat în alb ___________________________ 128

~ 135 ~

Gabriela Mimi Boroianu

~ 136 ~

Jurnalul unei muze coperta 3

~ 137 ~

Gabriela Mimi Boroianu

Sunt o visătoare! Întotdeauna am fost.

Nu știu dacă asta este un păcat sau îl văd așa doar cei care nu pot visa dar știu că n-aș putea să trăiesc ancorată în această lume dacă naș avea frumusețea viselor în care să-mi încarc sufletul... De acolo îmi trag puterea, acolo se află izvorul de cuvinte, de acolo-mi torc firul poeziei... acolo găsesc acea ființă care stă în spatele zâmbetului și care vorbește mai ușor în versuri decât o pot face eu... Pentru că uneori cuvintele se înghesuie și fac atâta gălăgie în mintea mea că nu le mai înţeleg şi nu le pot rosti. Atunci mă închid în lumea visului și las liniștea să le elibereze așezându-le în poezii.

Cu toate astea nu m-am crezut niciodată poet. Se spune că poeții au muze...

Eu, eu m-am visat muză...

GMB

~ 138 ~