Constantin Stana - Mărturii spre neuitare (volumul 2)

Constantin Stana

Mărturii spre neuitare volumul 2

Constantin Stana

lector: Lenuş Lungu antolog: Gabriela Mimi Boroianu corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperţi: Ioan Muntean (prelucrare foto web) fotografii: Justinel Stăvaru Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STANA, CONSTANTIN – Mărturii volumul 2/Constantin Stana

spre

Iaşi: Editura StudIS, 2017 ISBN 978-606-48-0030-5 821.135.1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620 2

neuitare,

Mărturii spre neuitare

Constantin Stana

volumul 2 Volum de note de lectură, recenzii, prezentări şi prefeţe de carte oferit ca

P R E M I U

D E

E X C E L E N Ţ Ă

post mortem pentru activitatea desfăşurată din partea revistelor

C r o n o s şi Taifas Literar ale site-lui Cronopedia (lenusa.ning.com).

Editura StudIs - 2018 – 3

Constantin Stana

4

Mărturii spre neuitare

„Nu sunt un om al timpului meu”

Există, printre noi, oameni a căror viaţă se desfăşoară în proximitatea cărţilor, întru bucuria lecturii esenţiale şi a înlesnirii drumului pe care îl parcurg cărţile spre cititorii potriviţi. Oameni care nu îşi scriu întotdeauna propriile cărţi sau nu întrun număr îndestulător, pe măsura a ceea ce ar avea de oferit, dar care fascinează adesea printr-un spectacol oratoric scânteietor. Îndrăgostiţi iremediabil de cuvântul scris, şi, implicit, de cei care scriu, astfel de oameni nu găsesc zăbava necesară redactării propriilor cărţi. Cel mai adesea, ei se lasă prinşi în mirajul efemer al textelor „la cerere”: un articol de ziar, o recenzie, o cronică, prefaţa unei cărţi etc.. Pot vorbi ore în şir, cu neobosită patimă, despre cărţile care i-au impresionat sau despre proiectele, veşnic neterminate, ale propriilor ansambluri de texte.

Oameni seducători, iubitori ai cuvântului cu miez, ei îşi risipesc cu gratitudine fiinţa şi talentul în preajma celorlalţi, prieteni sau simpli ascultători, 5

Constantin Stana

hrănindu-se cu voluptate din exerciţiile admiraţie desfăşurate cu astfelde prilejuri.

de

Un astfelde om şi de cărturar a fost, fără îndoială, Constantin Stana, dispărut prematur dintre noi cu doi ani în urmă. Am avut privilegiul şi deopotrivă bucuria de a-l cunoaşte îndeaproape, colegi de catedră fiind mulţi ani, dar mai cu seamă prieteni uniţi de aceeaşi neobosită dragoste pentru cărţi, pentru cuvântul rostit şi rostuit în dulcea limbă maternă.

L-am ascultat în diverse împrejurări: ţinând docte prelegeri elevilor săi, pe care încerca să-i stimuleze şi să-i provoace, îngrijorat fiind de glisajul valoric al epocii de tranziţie şi al unui învăţământ erodat de varii şi nefericite „reforme”; în cadrul lansărilor de carte, când oferea tuturor celor prezenţi un veritabil tur de forţă, uneori mai seducător, mai convingător decât cartea pentru care pleda; la şedinţele de cenaclu, citindu-şi cu plăcuta, inimitabila voce, propriile eseuri, extraordinare spectacole ideatice şi stilistice, întrucât era un condeier ludic şi rafinat, adesea mai preocupat de forma în care să-şi termine ideile decât de conţinut în sine, mânat, acesta din urmă, de o inerentă, torenţială subiectivitate. Spirit polemic, ţinea „cu dinţii” de opiniile sale, sumeţindu-se şi supărându-se, dar fără să-şi lase prea mult loc pentru astfel de vremelnice izbucniri umorale.

6

Mărturii spre neuitare Promitea mereu să-şi facă timp şi să-şi scrie cărţile. Să-şi adune textele risipite pe te miri unde, cu o largheţe fermecătoare, să le organizeze şi să le ofere prietenilor săi. A publicat doar două cărţi dintr-o serie care promitea. Din păcate, ca de atâtea ori, alte proiecte, de altă natură, şi l-au disputat şi l-au făcut să se abată de la necesara zăbavă a scrisului: televiziunea, presa, politica. Aceeaşi pasiune, aceeaşi livrare entuziastă, speculată uneori de oamenii, poate, nepotriviţi... În semn de omagiu şi de aleasă prietenie admirativă, Gabriela Mimi Boroianu, ea însăşi poetă şi prozatoare de real talent, s-a încumetat la efortul de a merge pe urma textelor care poartă semnătura lui Constantin Stana şi de a le publica laolaltă sub titlul inspirat „Mărturii spre neuitare”, din care apare, iată, acest al doilea volum. Iniţiativa scriitoarei mehedinţene este un rar şi admirabil exerciţiu de altruism, deopotrivă uman şi literar. Într-o lume literară românească în care orgoliile sunt adesea mai rezistente decât talentul şi decât produsele acestuia, dar mai ales în condiţiile în care, dacă ai murit, mort eşti şi textele tale se pot duce odată cu tine în uitare, a-ţi face timp să cauţi, să te zbaţi, să-i rogi pe cei care au posibilitatea să ajute, să ofere, să primeşti, poate (în)elegante refuzuri, nu stă în puterea oricui.

7

Constantin Stana

Pe de altă parte, odată strânse, textele lui Constantin Stana nu sunt uşor de ordonat într-un volum coerent, dată fiind tematica şi structura lor eclectică. L-am privit de câteva ori scriind (scria în cancelarie sau în cabinetul de română, fără să fie distras de zarva celor din preajmă, cumva locuit total de textul care căpăta încet-încet forma scriptică...) şi sunt convinsă că nu folosea ciorne.

Tăia uneori un cuvânt sau o sintagmă, dar cuvintele îi veneau de la sine, în şuvoi, febra lor izvora din febra fiinţei lui agitate, colerice. Ceea ce ieşea finalmente era un text eterogen, cu o logică proprie, care scăpa logicii obişnuite, tiparului după care citim sau scriem un text. Greu încadrabile într-un gen sau într-o specie anume, textele lui sunt un melanj pe care îl accepţi ca atare. Fie că prezintă cartea unui consacrat sau a unui debutant, fie că scrie un articol de atitudine sau un eseu, versuri sau proză, entuziasmul lingvistic, pofta cu care lucrează cuvântul şi subiectivitatea cea mai acerbă sunt notele definitorii ale textelor sale, alături de un bagaj cultural solid, de cărturar format la şcoala serioasă de odinioară.

Primul volum al antologiei de faţă, apărut în 2017, reuneşte 14 texte, recenzii şi cronici literare, cele mai multe dintre ele pe marginea cărţilor scrise de Dumitru Andreca, Marius Popescu, Nina Ceranu, Gabriela-Mimi Boroianu şi Grig Gociu, 8

Mărturii spre neuitare prieteni apropiaţi, care l-au invitat la fiecare lansare, acolo unde şi noi l-am ascultat pe Constantin Stana fie vorbind liber, fie citindu-şi textul de prezentare pe care l-am regăsit ulterior în ziarele şi revistele mehedinţene.

Dacă acele cărţi despre care scrie recenzatul în textele primului volum al antologiei sunt strict literare (poezie şi roman), în cel de-al doilea întâlnim, în chip fericit, preocuparea pentru monografie, eseistică şi critică literară, manual de coregrafie, portret literar etc. Cărţile care fac obiectul unei analize atente, pertinente, poartă semnătura mai multor autori consacraţi sau debutanţi: Romulus Cojocaru, Marius Popescu, Mihai Octavian Ioana, Victor Rusu, Grig Gociu, Viorica Gligor, Cornel Boteanu, Gabriela-Mimi Boroianu, Mihail Munteanu, Nicolae Dragoş, Andra Giulia Birău. Volumul se încheie cu două eseuri care aparţin lui Constantin Stana însuşi: unul dintre ele are, ca punct de plecare, termeni precum rasismul, xenofobia, naţionalismul, antisemitismul şi holocaustul; cel de-al doilea, fără titlu stabilit de autor (posibil să fie vorba despre un material „în lucru”, încă nefinisat...), face referire la cultura românească, la personalităţi şi opere de patrimoniu naţional, într-o perioadă în care fiecare omde cultură (re)simte necesitatea unui recurs la repere şi la valori autentice.

9

Constantin Stana

Personalitatea unui om de talia lui Constantin Stana se conturează nu doar din amintirile celor care l-au cunoscut, implicit ale acelora care au polemizat cu el, admirându-i în cele din urmă nu atât ideile şi conceptele după care îşi conducea viaţa, cât patima covârşitoare pe care o punea întru apărarea şi impunerea acestora. Ea se coagulează, treptat, şi din textele pe care le-a scris, din exerciţiile de oratorie pe diverse şi, adesea, controversate, incomode teme. Din înflăcărarea aproape adolescentină a unui temperament funciarmente coleric, în ciuda (auto)disciplinei impuse de o educaţie solidă, care cere să-ţi cenzurezi pornirile şi să-ţi păstrezi egale vocea, gesturile, atitudinea. De o eleganţă vestimentară fără cusur, pedant mai cu seamă în preajma femeilor, Constantin Stana cultiva, poate fără s-o ştie, îmbufnări, ţâfne şi delicioase izbucniri umane, dar mai ales livreşti, cu un talent uimitor şi, cred, inimitabil. Nota aceasta, a unei receptări subiective, personalizate, o regăsim şi la nivelul recenziilor şi al cronicilor de carte. În mod fericit, ea nu impietează în niciun fel prezentarea şi pledoaria pentru lectură. În buna tradiţie a criticilor literari din secolul trecut, Constantin Stana recompune iniţial portretul omului care scrie cartea şi abia ulterior se apleacă, pertinent şi cu apetit comparatist, asupra textului ca atare, într-o frază arborescentă, 10

Mărturii spre neuitare îndelung şi cu dragoste lucrată, ale cărei sonorităţi devin, în timp, emblema sa stilistică. „Nu sunt om al timpului meu”, spunea cu puţin timp înainte de plecare, poate frisonat de apropierea ei insidioasă, Constantin Stana. Căci era omul altui veac, prin naştere şi prin altoite metamorfoze de formare intelectuală şi artistică, „un om care-şi fredonează pentru sine melancoliile pe străzi, în solitare hoinăreli nocturne, altoindu-şi mereu intimitatea cu speranţa că va apuca să vadă rodirea neaşteptată a veacului”.

Credea, investea în această „sacră naivitate”!

Oare?! Nu vom şti niciodată. Ştim doar că şi-a risipit fiinţa, de bunăvoie, în proiectele acestui început tulbure de veac, entuziast şi cheltuitor, un soi de Don Quijote al timpului nostru.

VIORICA STĂVARU

11

Constantin Stana

12

Mărturii spre neuitare

Excurs critic

Romulus Cojocaru are o bogată listă bibliografică, aproape septuagenar, scriitorul şi-a făcut din arta scrisului nu atât o profesie (gratuită, de la un timp încoace, dacă exceptăm drepturile de autor de dinainte de ’89), el fiind avocat de meserie, cât o pasiune fără echivoc, un program riguros de muncă urmat cu obstinaţie timp de peste o jumătate de veac.

Cărţile sale i-au prelungit faima dincolo de limitele strâmte ale judeţului de baştină (orice poet are ambiţia, mai rar şansa, de a fi cetăţeanul Nemărginirii şi al eternităţii), făcându-l cunoscut lumii scriitoriceşti şi cititorilor de pe teritoriul naţional. Tenacitatea cu care s-a dedat literaturii ia adus, desigur, şi satisfacţiile aşteptate. Cine a avut în mâna măcar una din ultimele sale cărţi a putut citi, pe coperta a IV-a, impresionanta contribuţie a scriitorului la patrimoniul literar naţional.

Longeviv, meticulos şi prolific, Romulus Cojocaru a dăruit lumii îndrăgostite de „nobila inutilitate” a lecturii 23 de cărţi de poezie, 4 romane 13

Constantin Stana

poliţiste, 6 romane de dragoste, 6 romane sociale, o carte de proză scurtă şi o carte de teatru.

Unele dintre ele (Flori de mac, Vorbele vântului, Ristea împărat şi Tărăşenii) s-au bucurat la vremea cuvenită de recunoaştere naţională şi au fost onorate cu premiile Uniunii Scriitorilor din România însăşi, ori cu premiile unor filiale ale aceleeaşi Uniuni. Mi se pare că evidenţa face de prisos orice comentariu. Şi totuşi, precum calul ce-şi accelerează galopul pe măsură ce simte oboseala, Maestrul nu dă semne de istovire. Vârsta şi nefericitele ei „accesorii” nu-l scot din tiparul pe care şi l-a asumat. Mântuit de tensiunile cronofage ale tinereţii, şi sedimentat în înţelepciunea propriilor experienţe, el scoate de sub colburile vremii cei „doi metri cubi de literatură” (sic!) pe care i-a „comis” în timp, mai alege şi mai „sloveneşte” prin manuscrise, alegând „bunul de tipar” al următoarei cărţi. Are literatură „de sertar”, şi proiecte. Clar viziunea şi spiritul ordonat, sistematic, îl îndeamnă la noi provocări. În peisajul social-cultural contemporan, e aproape providenţial c-a reuşit să întemeieze o Asociaţie Culturală („Decebal” - n.n.), o editură (cu acelaşi nume, care a tipărit într-un scurt răstimp aproape 40 de cărţi, în condiţii grafice şi pecuniare mai mult decât „generoase” şi Cenaclul literar (de miercuri seara) frecventat de scriitorii mehedinţeni 14

Mărturii spre neuitare şi de personalităţi marcante ale literaturii şi culturii naţionale.

Numărul în creştere al scriitorilor mehedinţeni – membri ai uneia sau alteia dintre filialele USR – a îndreptăţit formarea, la Drobeta-Turnu-Severin, a unei Reprezentanţe a Uniunii Scriitorilor.

Coroborând cele mai de sus cu relaţiile vaste pe care Romulus Cojocaru le are în lumea scriitorilor români din toată ţara, cu reviste şi instituţii, de la scriitorii consacraţi la şefii de filiale şi de la conducerea centrală a U.S.R. la oamenii politici influenţi, Romulus Cojocaru este la fel de îndreptăţit în funcţia de preşedinte al acestei Reprezentanţe. În acest context, intenţia centrifugă, indiferent de motivaţie, devine „delincventă”.

Despre cărţile Maestrului s-au pronunţat, cu toată pertinenţa, voci autorizate, personalităţi consacrate în critica literară.

Poet şi prozator, în modalităţi sensibil diferite, Romulus Cojocaru cultivă un lirism modern autentic, nefalsificat de maniere vremelnice (ţinând de efemera modă poetică circumstanţială) în care sensibilitatea profundă se sprijină pe simţul particular al limbii. Simbolurile şi metaforele schiţează un univers interior în care regnurile cooperează, dând sentimentului greutate şi inefabil, nuanţă şi culoare.

Duioşiile adolescentine alternează cu angoasele existenţiale, umilinţa şi resemnarea sunt contrapunctate de efuziuni şi 15

Constantin Stana

speranţe, totul sub regenţa inexorabilă a iubirii, a Eresului etern recuperator.

Profesionismul se vădeşte în scriitură.

Romulus Cojocaru nu mai tatonează nici stări, nici construcţii lingvistice. Siguranţa scrisului său a discursului liric, cum se spune vine din oralitatea structurală a autorului, fapt demonstrat cu prisosinţă în proza sa. Punct căzut, Vorbele vântului, Clar de pământ, Duminica mirilor, Dumnezeul ispitei ş.a. sunt ele însele metafore, denominaţii sublime ale unor veritabile catedrale lirice.

Culcat uneori pe moalea legănare a versului clasic, Romulus Cojocaru revine frecvent şi convingător la libertatea prozodică modernă, stăpânind în egală măsură instrumentele ambelor „ateliere”, semn de virtuozitate incontestabilă a poetului iniţiat. Poezia clasică rămâne haina sa de ceremonie, activitatea sa de salon, fără a diminua în vreun fel capacitatea autorului de a investi cu solemnităţile cuvenite versul liber. Aici retorica e mai largă, amplitudinea logosului mai expresivă.

Causeur până dincolo de limitele picanteriei, Romulus Cojocaru persiflează, când are chef, propriul stil. Ţâţă de mâţă, Ghiare şi colţi de lup, Vetuste, Truisme, Nimicuri, Fobie sunt volume de versuri în care conţinutul, substanţa lirică contrazice titlul. A se vedea, în acest sens, ultimele sale cărţi (7-8) în care, cu excepţia ultimei 16

Mărturii spre neuitare (1907 – o cronică poetică a evenimentelor tragice, la 95 de ani de la consumarea lor, în fapt – poetizări ale unor referinţe culese din cărţi, monografii, rapoarte şi arhive) grafica licenţioasă a copertei este repudiată de conţinut. Un teribilism formal, de superficiu, este anulat de gravitatea faptului poetic, diminuând intensitatea iniţială a ethosului bulversat şi stupefiat. Panta rhei! Poezia, fiind regina literaturii îşi rezervă toate libertăţile.

Dacă volumele de versuri sunt, în analogie fiziologică, scadenţe mereu amânate ale ritmurilor „cardiace” specifice autorului, respirări sacadate, sistole şi diastole ale eului liric panicat de fascinaţia existenţei, dacă romanele poliţiste sunt testări ale genului, brodând pe o cazuistică inspirată din realitatea profesiei de jurist, cu multe inserţii autobiografice, romanele sociale (Părinţii, Noaptea lupilor, Ristea împărat – distins cu premiul U.S.R. – Nunta, Împăraţii şi Gura lumii – roman în 5 volume) alcătuiesc un ciclu epic pe care autorul l-ar putea subtitra, detaşat şi promt, „romanul vieţii mele”. Prin acest ciclu romanesc, Romulus Cojocaru intră, cu specificul culturaltradițional al zonei de câmpie a Mehedinţiului, în seria marilor prozatori inspiraţi de acest spaţiu existenţial matriceal; de la Al. Odobescu, Şt.

Bănulescu, P. Istrati, D. Zamfirescu la L. Rebreanu, G. Călinescu, Z. Stancu, F. Neagu, D.R. Popescu, M. Preda şi alţii.

17

Constantin Stana

Inspirat să sintetizeze atributele stilistice ale zonei, semnele atitudinale arhetipale ale locuitorilor şi stereotipiile, ritualurile lor fiinţiale, Romulus Cojocaru stabileşte juste punţi de contact între propriii punghineni şi moromeţienii deja cunoscuţi.

El face, de fapt, un act de recuperare şi de prezervare a unui spaţiu cultural distinct, subordonându-l „traseelor” spirituale ale specificului naţional. Gestul său este cu atât mai semnificativ cu cât sub imperiul parşiv al globalizării, ce insinuează perspectiva unei lumi europene uniforme, fără nuanţe specifice, aceste cărţi depun mărturie despre o lume care încă mai este, o lume despre care, în curând, se va spune c-a fost.

Părinţii, Ristea împărat, Împăraţii, Nunta sunt, cu certitudine, cărţi autobiografice născute, ca şi Amintirile lui Creangă, din evocare. Fabulaţia lor minimă sporeşte şi cromatizează epopeicul, pune în evidenţă realismul metodologic. Locurile, oamenii şi întâmplările sunt reale, uşor identificabile documentaristului.

Ficţiunea romanescă este la limită, atâta câtă este necesară spre a distinge opera beletristică de raportul socio-logic. Ceea ce copleşeşte, este naraţiunea. Anticalofil în stil camilpetrescian, dar fără extravaganţa de-a aboli definitiv caligrafia, beletristica deci, Romulus Cojocaru asistă şi participă în acelaşi timp la spectacolul lumii pe 18

Mărturii spre neuitare care o evocă. Îi ştie pe toţi, cunoaşte istoria reală sau legendară a fiecăruia, sunt oamenii lui, pe care-i aranjează într-o dioramă amplă, într-o panoramă vivantă, mai cu seamă.

Circulaţia personajelor dintr-o carte-n alta, omniprezenţa autorului şi unitatea compoziţionalstilistică sunt argumente care califică proza cu tematică socială a acestuia drept roman-ciclu sau roman-cronică, inscriptibil în sfera comună a Comâneştilor, Halipilor, Moromeţilor...

Puţin interesat în propria-i scriitură de mutaţiile estetice ale speciei, ori de consecinţele acestora (termenii ecuaţiei fuseseră fixaţi în perioada Interbelică, iar „problema” fusese rezolvată în creaţiile de valoare europeană realizate de scriitori români contemporani), Romulus Cojocaru scrie roman tradiţional alegând instinctiv forma şi maniera cea mai potrivită comunicării şi receptării mesajului său. Astfel, cărţile sunt destinate (şi accesibile) oricărui cititor, nu neapărat unei minorităţi culturale subtile şi sofisticate.

Romane-document, autentificate de instanţa autobiografică, aceste cărţi sunt largi respiraţii epice unde plăcerea necenzurată a povestirii sfidează norma lingvistică, restituind oralităţii firescul şi cursivitatea, umorul şi sinceritatea. O carte este oglinda spiritului celui ce-a scris-o. „Sentinţa” este valabilă şi-n cazul lui Romulus Cojocaru. De aici impresia că, atunci când citeşti 19

Constantin Stana

oricare dintre romanele lui sociale, autorul se află lângă tine şi-ţi spune el însuşi toate isprăvile eroilor săi, mai ales dacă-ai avut ocazia să-l cunoşti personal pe autor.

Pe lângă mărturia de viaţă reală, epurată de orice idilism, autorul realizează o excelentă corelare a oamenilor şi faptelor cu timpul şi cu istoria trăită, cu rezonanţele sociale ale acesteia, cu distorsiunile provocate comunităţii, făcând să rezulte de aici o lecţie de umanitate. Dincolo de vitregii, care-au constituit nota noastră istorică, şi traversându-le, ginta iese mereu biruitoare. Este o translaţie în plan social-istoric a mitului astral al eternei renaşteri, viziunea personală şi patriotică a mitului păsării Phoenix, în varianta Romulus Cojocaru.

Pentru lingvistul preocupat de studii dialectale, ca şi pentru etnolog, cărţile amintite pot constitui materie de analiză. Ancheta lor, reală sau imaginară găseşte încă aici subiecţii vii.

Discuţiile asupra cărţilor lui Romulus Cojocaru se pot întinde pe multe pagini, materia fiind generoasă, ca şi autorul. Acest „excurs critic” se opreşte aici, fiindcă spaţiul tipografic dă semne de saturaţie, spre satisfacţia tehnoredactorului „oripilat”.

Aşezat în locul cuvenit, la lunga masă din sediul Asociaţiei Culturale „Decebal”, unde-şi face veacul, mut până la sosirea „redacţiei” şi a colaboratorilor (atunci se înviorează în chip 20

Mărturii spre neuitare miraculos). Maestrul tronează ca un patriarh, trecând prin şuvoiul memoriei propriul destin, ori proiectând sagace următoarele fapte de cultură.

P.S. Până acest material să ajungă la redacţie, a ieşit de sub tipar „Bastardul” – roman de dragoste semnat de acelaşi Romulus Cojocaru (Ed. Decebal, 2002)

21

Constantin Stana

Portret în tempera

Ca să scrii, de bine sau de rău, despre prof.

Victor Rusu, ar fi suficient argumentul că este directorul Bibliotecii judeţene „I. G. Bibicescu”, instituţie de spirit şi de suflet, găzduită cu generozitate de Palatul Cultural „Teodor Costescu” din Drobeta-Turnu Severin. Spirit neastâmpărat şi rebel, refuzând bătrâneţea de obşte, controversat şi polemic, Victor Rusu şi-a asumat un destin ce l-ar fi uimit chiar şi pe Jack London, dacă l-ar fi cunoscut. Doza necesară de cinism, crescută pe cernoziomul vremurilor, şi comportamentul uneori mefistofelic orientat de busola firii sale autentic şi viguros rurale, care i-au permis mai întotdeauna să convertească în tot atâtea câştiguri numeroasele sale crize existenţiale, sunt măşti aproape carnavaleşti ce ascund un suflet liric incontestabil.

Dacă literatura realistă interbelică, proza românească, mai cu seamă, propunea un tip de intelectual „inadaptat superior”, inscriptibil în galeria rataţilor, Victor Rusu este un adaptat superior, mai mult peste vremuri, decât sub ele. Între boemă şi pedanterie, omul afişează o gamă 22

Mărturii spre neuitare comportamentală variată, de la amiciţia clamoroasă, „singaporeană”, la invectiva pamfletară, inimică. Aidoma între tihna meditativă a sălii de lectură şi agora politică verbigerantă, profesorul dezvăluie un traseu de competenţe deloc neglijabile.

Ca un intelectual ce se află, Victor Rusu este autor al câtorva cărţi bine primite în mediile culte: monografii, ediţii omagiale şi poezii. Dacă primele sunt „accidente” livreşti, premeditări ce ţin de simţul Istoriei, poeziile sale merită atenţie. Peste formaţia filologică evidentă, care aduce o anumită patină cromatică livrescă, se aşterne ninsoarea grea şi catifelată a unui lirism profund şi generos, adumbrit de melancolii particulare, insinuând vechi suferinţe, afecte ale sufletului fragil, eterat, în care doar eminesciana „oră de iubire” mai poate aduce iluzia mântuirii sperate. Ca miticul Sisif şi în pofida declaraţiilor sale derutante, relativ la dialectica încheiere de conturi, la „finişul” carierei sale, Victor Rusu este subiectul unui neîntrerupt avatar. I-am citit poeziile proprii adevărate, şi l-am auzit recitând din Esenin. Impresia a fost aceea a unei extraordinare comuniuni, a unei fascinante continuităţi afectiv-emoţionale, demonstraţie a adevărului că, deseori, sub superficii artizanale şi studiate, arde molcom mugurul curat şi viu al flăcării de lumânare, fosforul sentimentului pur travestit în cuvânt.

23

Constantin Stana

Cum aceste rânduri n-au intenţii critice garabetiene, ci exact plăcerea „plastică” anunţată în titlu, nu pot completa portretul profesorului Victor Rusu fără trăsătura fizionomică a jurnalistului foarte contemporan, analist şi comentator, care este acelaşi personaj sau, dacă vreţi, masca hieratică şi complementară a profesorului.

Cartea sa „Atitudini, opinii, cursive” scoasă de sub tipar în 2003 (Ed. MJM, Craiova) este un exemplu de virtuozitate într-un domeniu vocaţional, în care mulţi sunt chemaţi, şi puţini aleşi. Abstras oricăror virtuale elecţiuni „în materie”, Victor Rusu se impune prin observaţia şi analiza exactă, aproape sentenţioasă a faptului riguros selectat, silind monomerii comunitari cu sau fără funcţii să ia aminte. După cum însuşi se „autointitulează” în carte, Victor Rusu este atitudine şi opinie. Pentru că poate, şi pentru că ştie. Cu inerentele volute ale rostirii, este, de asemenea, cursiv: şi-n înjurătură şi-n elogiu. Un amestec curios de Villon şi Ronsard.

Plebeu când vrea, aristocrat când trebuie. Nu întru totul fără prihană, căci e lipsit de vocaţia austerităţii sacerdotale, este fără teamă. Un „nebun” din categoria din care se nasc, sau se fabrică, eroii. Poate de aceea abordarea lui trebuie să fie, dacă nu prudentă, cel puţin atentă. Bun conviv, teribil în libaţii, e felul de om din care e mai recomandabil să-ţi faci un prieten, căci are capacitatea acestui sentiment, dar e catastrofal să 24

Mărturii spre neuitare ţi-l faci inamic. Partide politice şi lideri, personalităţi şi evenimente, fapte referenţiale şi fapte diverse, biografii şi autobiografie, nimic nu poate scăpa spiritului său iscoditor, critic, umorist şi persiflant, clasificant şi ordonator. Poet şi arhitect în regim sublunar, poate fi demolator la amiază. Poate să ierte, dar fii sigur că ţine minte.

Umanitatea sa normală pretinde însă aceeaşi putere şi aceeaşi anamneză. Ştiind că este, nu cere nimănui aprobare să fie, chiar dacă asta atrage multe controverse şi animozităţi.

Grandilocvenţa sa retorică e temperată de sinceritatea propriilor mărturisiri: „Mi-am conceput viaţa ca pe o continuă luare de atitudine. Meseria de gazetar m-a apropiat cel mai mult de acest ideal de viaţă. De aceea, iubesc gazetăria cu o iubire mai presus de mine însumi”. Subscriu cu fraternitate de breaslă la cele spuse, întărindu-le cu convingerea că, poate, fără Gazeta de Severin, Victor Rusu ar fi fost afectat de grave viroze respiratorii.

(Opinia, nr. 92, 22 ianuarie 2004, p. 6)

25

Constantin Stana

Poemele senectuţii Nicolae Dragoş – Autobuzul de seară

Nicolae Dragoş publică la Editura „Realitatea“ (Bucureşti, 2005), o carte, omogenă stilistic, de poeme ce recapitulează şi redefinesc (dacă mai e nevoie! n.n.) stări poetice personale, de un lirism profund şi delicat, adumbrite discret de melancolii senine. Elaborată atent şi elegant, cartea este un periplu sentimental autobiografic, realizat cu simţ estetic şi transpus într-un registru meditativ. Unele titluri denotă cert această trecere în revistă a propriilor repere lirice (Biografie 1,2, Cândva, demult, Istorie, Pe drumul care vine, La despărţire, Portret de peregrin). Chiar titlul cărţii (Autobuzul de seară) sugerează călătoria, într-o umanitate restrânsă la capacitatea vehiculului, dată sau ocazională, o călătorie în amurg, în crepusculul vârstei. în debutul ei, „Poetul“ formulează principii estetice în sensul cunoscutelor arte poetice, moştenite de la Eminescu încoace, o schiţă de program de creaţie (prima strofă e reprodusă olograf pe coperta a IV-a: „Un simplu om, 26

Mărturii spre neuitare un fir de iarbă/în vasta câmpie,/Când traversat de tăceri,/Când cercetat de exuberanţe/Explozii de cuvinte,/După cum sufletul îşi află armoniile/în lumea din jur...“) Norma poetică e dictată de conformitatea cu lumea, cu firea, expresie a conştiinţei poetului angajat în destinsul colectiv.

Imediat, după un arpegiu pe portativ clasic, şi după ce se defineşte în spiritul liric dominant, artistic, Nicolae Dragoş schiţează un autoportret în manieră expresionistă. Fiinţa redusă la esenţa privirii, responsabilă de viziuni inedite. Damnat, ca un alt Sisif, să „urce prin veac lada de zestre/La întâmplare alcătuită de părinţi eterocliţi“ şi „împovărat sub teroarea obiectelor inutile“, poetul are revelaţia dramatică a măsurării „Adevăratului timp, neînstrăinat de fiinţă“ prin servitutea „lucrurilor neînsufleţite, neînsemnate“. Discursul liric este limpede (un fel de a spune – n.n.), centrat deseori pe versuri gnomice, aforistice. Pendulaţia versului între „moalea legănare“ a lui Labiş, de pildă, şi vertijurile valsului, desenează când miniaturi muzicale, chopiniene, când orchestraţii ample, wagneriene.

Discrete certitudini contrapunctează îndoieli abia mărturisite, ce ţin de retorica şi de etica didactică (Arheologie, Iniţiere, Dilemă, Poate, Avertisment pentru cei ce vin).

Cum era şi firesc, volumul de versuri este polifonic, un ritual sonor cu efect magic, de la rutiniere 27

Constantin Stana

acordări de instrumente (Stare 5, Premoniţie, Stare 4, Biografie 1, Stare 3, Certitudine) la psalmodieri de „încălzire“ (Psalm târziu) şi litanii (Rugă către inima mea, Litanie), ca să urce, cu solemnităţi princiare, şi să se adune în marea simfonie cinegetică, în marele imn, la semnul „cornului de vânătoare“, weberian: „Când taina zilei se năştea din noapte,/Pădurile vuiau de stinse şoapte/Prin frunze, milioane de urechi,/Copacii tineri ori copaci străvechi/în aşteptări solemne pândeau zorii/Când magic corn chema-va vânătorii/... Prin cuiburile vremilor nuntite,/Puii golaşi dau aripi să-şi agite/Botgroşii, sturzii, mierlele, sticleţii/Purtau cântări de slavă dimineţii/Cu duioşii în glad1 (Cornul de vânătoare).

Alteori, solemnitatea filosofală a rostirii urcă din veacuri, în prelungirea coşbucianului discurs al lui Decebal (către popor), declamat în secunda tragică şi etnogenetică a iminenţei invaziei romane, ca o sfidare a destinului: „Oricât am fi în cuget de puri şi de viteji,/Ne-nvăîuie o ceaţă la gândul de-a fi robi/Celei ce, deopotrivă, pentru oşteni şi cneji/îşi picură senină ai nopţii negri stropi./Nu-i laşitate teama de a şti că nu mai eşti/Când giulgiul cel de taină te mângâie pe faţă/Şi lacrimile-ascunse sunt toate omeneşti./Prin ele despărţirea mai lesne se învaţă./Iubirea să-şi urmeze simţirile-i secrete,/în cugete să-şi afle locaş viteazul gând,/Viaţa celor 28

Mărturii spre neuitare foşti pe-a ta să o repete/Cum se rotesc planete prin Univers, urcând“. Cromatismul suav al pastelurilor repudiază feericul, dar păstrează în cadru oniric fulguraţii imagistice: „A înflorit azi noapte cimitirul/Când într-un prun/Şi când într-un cais.../Frumos visează cei plecaţi./Ei dorm de-o veşnicie/Lângă noi./Numai tăcere,/Numai vis...“ în mod frecvent, crochiurile peisagiste se „paginează“ între două porunci („Trăieşte-ţi amurgul/Cu seninătate!/Noaptea, coboară/Stele-n priviri,/Stinge adâncurile.../Lasă altora lumina/Ce dată ţi-a fost!“ – Inscripţie pe o a doua piatră), fără aparentă coerenţă a textului. Alteori „poza“ simplă, reducţia maximă e potenţată de insinuări paremiologice („Se mută satu-n deal/La cruci./Nu ştii de unde vii,/Ştii doar/Unde te duci“. – Certitudine). De la înălţimea vârstei şi a experienţei proprii de viaţă, asumânduşi deopotrivă arabescurile gazelurilor lui Coşbuc şi profundele învăţături ale glossei eminesciene, Nicolae Dragoş emite un cod etic personal, un exerciţiu iniţiatic socratian: „Urcaţi poteca stâncii şin piscul ei subţire/Aflaţi dacă înaltul sau hăul doar vă cere!/Şi nu uitaţi că omul e îngerul căzut/Ca veşnic să apună şi să răsară-n lut./Drumul nu-i larg.

O simplă cărăruie./îl urci o viaţă-ntreagă. Şi parcă e şi nu e.“ Este, poate, cea mai lapidară expresie a „punctului de vedere“ căruia forma concisă şi incantaţia aproape rituală a distihului îi servă de 29

Constantin Stana

minune. între „desene“ (nişte pseudo-pasteluri, în pofida derutantelor titrări – n.n.), este unul de excepţie: „Cădeau în nebuneşti picaje/Albinele sinucigaşe,/Se adânceau în vechi izvor/Lăsând în unde viaţa lor./Stranie crimă colectivă/Şi nimeni nu era-mpotrivă!/Apa captivă-n aripi moarte/Uitase drumul spre departe./Oglinda vie, de cleştar,/Părea un giulgiu funerar./... Povară grea prin suflet port/Izvorul cântecului mort.“ (Desen). Stăpân deplin pe gânduri şi cuvinte, fără fastidiozităţi, Nicolae Dragoş, „pune la cale“, în felul său, limba română, oficiind ample ritualuri ale Verbului (Faţăn faţă, de-o viaţă, Ora exactă, Puncte de vedere, Leagăn vechi, Despre zei, numai de bine ş.a.).

Varietatea registrului liric, „clasa“ profesional-lirică (poetică), fineţea execuţiilor miniaturale şi asamblarea grea a blocurilor sintactico-semantice îl califică, cel puţin cu acest volum, pe o treaptă axiologică evident ridicată, într-o populaţie aglomerată şi adesea stranie de poeţi contemporani.

Căsnicia stabilă şi statornică a lui Nicolae Dragoş cu Poezia, pe nisipurile mişcătoare ale posmodemismului – uneori infatuat – eclectic şi derutat de a nu-şi afla identitatea proprie, ţine de conduita intelectualului. Necomplexat de aura tutelară a unor confraţi de ieri sau de azi, el îşi ţine, fără false pedanterii, lecţia sa de poezie, conştient că, sub ghilotina secretă a Timpului „Ai dreptul/Să 30

Mărturii spre neuitare aştepţi ora secundei, exactă,/Pe care numai destinul ştie/Cum şi când/Să o bată./Şi numai o dată.“ (Ora exactă). „Autobuzul de seară“ este o tiflă dată amneziei. Un exerciţiu virtual al Anamnezei; căci virtual el însuşi este şi jocul ficţional al poetului, virtuală este şi „lumea“ poeziei. Sub acelaşi obstinat imperativ al neuitării se consumă şi chemarea nostalgică a poetului: „Vino! Să ascultăm paşii căutând pe alei/Chipuri, cândva, purtate de noi,/într-altă vară/A aceleeaşi lumi!“ (Cândva, demult). Mici rezonanţe blagiene („A putrezit lumina în trupul fără viaţă./în nesfârşita noapte izvoarele nau glas./în vasta prăbuşire globulele îngheaţă.../Din toate doar o umbră-n cuvinte a rămas.“ – Apocalipsă), cu inserţii din mistica lui V. Voiculescu; colo-triluri eufonice, din loan Alexandru („Parcă în trup prelung aud/Aripi trecând spre veşnic sud/O creangă tremură uşoară/Săracăn frunza de- astă vară./Prea singur în final de veac/Şi cu o vară mai sărac “– Se-adună norii), cu parfum de fină ironie. Dilemele (testamentare!) ale lui Nicolae Dragoş sunt, de asemenea, virtuozităţi stilistice: un soliloc problematizam. Riguros în construcţie, aşa cum s-a dovedit şi-n proiectarea volumului, şi fidel lucrului bine făcut, Nicolae Dragoş îşi încheie panorama poetică printr-un „final“ tranşant, categoric şi resemnat în penumbra 31

Constantin Stana

caldă a senectuţii sale, sub melancolia grea a vechiului motiv eclesiastic: „Tot ce-am trăit/S-a risipit cu-ncetul.../A mai rămas din toate/Doar Poetul! “ Un caleidoscop liric bine structurat, această carte de poezie a lui Nicolae Dragoş constituie un rafinament pentru lector. Orice exces de reprezentare devine caduc.

32

Mărturii spre neuitare

Întoarcere în zori – Nicolae Dragoş în livada lui Arghezi...

Singura şansă a omului postmodern de a-şi mântui angoasele, de a-şi salva existenţa bântuită de imprevizibilul cotidian sumbru, este să cultive cu obstinaţie în pofida a tot şi a toate, lirismul, în viziune maioresciană, adică în sensul purei şi a desăvârşitei gratuităţi pe care arta o oferă ca alternativă la absurd.

Psihosociologii au băgat de seama că, predilect, cei care traversează mai lejer crizele societăţii de consum, cu toate tarele ei consecutive, sunt tocmai aceia care n-au pierdut reperul terapeutic al singurului eden accesibil-edenul copilăriei. Regenerator şi catharctic, şerpuind printre nostalgii, în implacabila confruntare cu timpul, acest paradis, autentic tocmai fiindcă e infantil, nealterat de „maturităţi corective“, se instituie ca o universalie, umbră pe orizontala terestră a Osiei Lumii, a Arborelui Cerului, cu rădăcinile în Naştere şi cu vârful în Moarte. sau în Devenire. Aspectul ludic exterior al poeziei pentru copii, deloc minoră, dacă facem abstracţie de destinatarul ei, cucereşte în egală măsură pe adultul instruit. în periodica lecţie de recapitulare a copilăriei, redevenim, fie chiar iluzoriu, paradisiaci 33

Constantin Stana

şi solari, locuitori de o clipă ai edenului pentru totdeauna pierdut.

Nicolae Dragoş este un astfel de fericit. El publică la Editura Ager (2005) o carte de poezii pentru copii (şi nu numai), amintind de „stihurile pestriţe“ argheziene: „Din livada lui Argheziversuri să le pască iezii“. Denominaţia generică a „andrisantului“ parcurge, simbolic, drumul lung de la folclor la bardul din Grădina Mărţişorului, trecând prin filtrul hermeneutic al lui Creangă, cu convingerea că izvorul eternităţii este între fruntariile spaţio-temporale ale copilăriei. De la progeniturile Caprei mitologice româneşti, prin care ne înrudim „sangvinar“ cu mitologia elină, unde „surata“ Amaltheea săvârşea ritualuri materne în beneficiul „iedului“ olimpian Zeus, toţi copiii sunt, hipocaristic, nişte iezi, zburdând fericiţi, în inocenţa lor fără cusur, prin grădinile Raiului. Un topos ficţional, în care singura viză de intrare este puritatea sufletului.

Cartea cuprinde 27 de poezii (multiplul de „isprăvi“ din basme), desfăşurate pe 90 de pagini şi 8 desene color (un portret al lui Arghezi, animale, păsări şi insecte) drept ilustraţie. Intre euritmia versului şi gravitatea ideii poetice, se întrevede un paradox. Cartea este şi nu este pentru copii. Sau nu numai. Deşi adresată vârstei şcolare mici (ciclului primar şi primei jumătăţi de gimnaziu) ea face, deopotrivă, deliciul lecturii învăţătorului, 34

Mărturii spre neuitare educatorului, profesorului, iubitorului de literatură şi canonic, cultivatorului de poezie. Poeziile ei sunt accesibile, plăcute-la nivel lexico-sintactic, uşor de memorat şi recitative, fiind de un real folos exerciţiului didactic în perspectiva educării limbajului, a îmbogăţirii bagajului lexical şi a cultivării simţului estetic.

Spre satisfacţia autorului, trebuie s-o spunem, sub avalanşa literaturii comerciale, derutante şi inutile, comercializarea acestei cărţi în sfera educaţională este absolut motivată. Prestigiul ei este asigurat şi de faptul că s-a tipărit „...cu sprijinul generos al Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală «Nişte ţărani» şi al Fundaţiei Universitare CERA“. Invitaţie de onoare, poezia de deschidere a cărţii, pune în temă pe cititor cu substanţa lirică a poeziilor şi cu „eroii“ acestora: „...Te invit cu stăruinţă/Să-ţi prezint eroii mei,/Ce-i cunosc de mititei câinele paşnic Uli, rotofei ca o cifră zero şi răspunzând cu numele rezonant istoric, Nero, pisica Bobiţa, temătoare de şoareci, ce-şi desfidă specia şi menirea, greieri, vrăbiuţe, vulpea codată, brotăceii corişti, două gâşte potcovite (sic!), un purec căruia i se dedică o pagină, câţiva porumbei, „Cam ei sunt eroii mei,/Iar pe post de citere,/Am un pumn de litere./Dacă vrei să-i întâlneşti,/Te rog, cartea s-o citeşti!“. Lirica predoslovie a autorului se încheie cu o precizare gravă, ca un surâs: „Sunt EROI, nu sunt poveşti...“

35

Constantin Stana

Un avertisment histrionică.

necesar,

într-o

declamaţie

„Excursul“ liric este circular. Pornind, pretextual, „Din livada lui Arghezi“, semănând „Literele“ pe „Tăvile de pe lac“ până la ora „Prânzului din ogradă“, Nicolae Dragoş surprinde „Vulpea hoaţă“ în plin exerciţiu al delincvenţei ei fabuloase, ia „Apărarea unui ins mărunt“, primeşte „Musafiri“ şi ascultă „Cântăreţul“, care este „Chiriaşul cântăreţ“, acompaniat de „Taraful universal“, nederanjat de bâzâitul „prozaic“ al „Muştei antilirice“, autoare de hieroglifice autografe pe pereţii afumaţi ai basmelor, ascultă „Povestea lui Uli'se“ (căţelul găsit în staţia de metrou, abreviat Uli, nu eroul îndelung rătăcitor al lui Homer). între timp, trăieşte hibernale peripeţii, asistă la un „Duel de mahala“, urmăreşte atent acrobaţiile unei „Lăcuste aviator“, face „Scamatorie cu vopseluri din cuvinte“ ori ascultă/examinează corigenţii biotopului mirific: „Brotăcelul, din clemenţă,/Primind doar o corigenţă/La examen, buburuze/Au rămas toate mofluze/N-au şiut – şi nu se poate –/Câte puncte au pe spate/Corigentă-i şi-o lăcustă:/A ascuns fiţuici sub fustă/iar un greier, cam peltic,/A crezut că prin «cri-cric»/S-ar putea, neapărat,/Să se afle promovat.“ Sala de examen e amenajată „lângă gard, printre costrele”, iar inculpaţii sunt, ca îndeobşte, „O clasă de derbedei/Leneşi şi cu multe-absenţe“. Există, în 36

Mărturii spre neuitare poeziile lui Nicolae Dragoş, din această carte, chiar un corelativ al „vulpii firoscoase“ din fabula românească: este „pisica intelectuală“, Bobiţa (p.51).

Aventura, explorarea, periplul iniţiatic la care autorul îi invită pe „iezii păşunişti“ se încheie, cum spunem mai sus, în acelaşi punct de unde pornise: în livada de poveste a lui Arghezi. Un splendid pastel vivant (ontinomic/antonimie „naturii statice“), în nota cromatică şi de jovialitate a pastelurilor lui Alecsandri şi Coşbuc (Nuntă-n codru şi Concert în luncă). Poezia de încheiere este totodată un omagiu, o închinare a lui Nicolae Dragoş către inspiratorul acestei cărţi: „Prins în ramele livezii,/Creşte, veşnic Demiurg,/între răsărit si-amurg,/Magul vorbelor – ARGHEZI“.

Lectura cărţii este tonifiantă, iar imaginea vizuală reproduce o dioramă specific paradisiacă, un topos al minunării, regentat de buna-dispoziţie, unde timpul a uitat să curgă în albia propriei ireversibilităţi, rupându-se „în bucăţi/Până în singurătăţi“. în aburul vag ce acoperă grădina, în ceasul indicibil, propice miracolului, poetul, proiectant şi tălmaci al noii viziuni mundane, face să se întâmple o epifanie (gotterdamerung!): „Şi când glasurile toate/Urcă spre eternitate,/Pe cărare lunecând/Infinitul pe pământ,/Pe covorulcatifea/Adunat din iarba grea,/Vine spre pământ din cer/Pasul abur, ochi de ger –/Personal 37

Constantin Stana

Domnia-Sa,/Regele dintotdeauna/Al livezii legendare,/Dus pentru vecii sub zare,/Unde-s stelele şi luna,/Înmulţindu-le cununa“.

Punând în perfectă armonie oralitatea cu „slova făurită“, într-o grăire admirabilă, Nicolae Dragoş investeşte cartea de poezie cu virtuţi didactice. Poezia sa devine lecţie de limbă şi lecţie de educaţie estetică.

Fidel propriului lirism, şi poet fără tăgadă, el îşi lucrează cu osârdie grădina, desluşind, prin dangătul greu al anilor, trilul viu, voios şi nemuritor al copilăriei – steaua polară, melancolică şi tandră a tuturor.

38

Mărturii spre neuitare

Mihai Octavian Ioana sau Alonso şi Concertul

Din absolvenţii înseriaţi ai Facultăţilor de Litere, pur-filologice, ori cu năstruşnice altoiri, cei mai mulţi se dedică nobilei ocupaţiuni didactice, trebăluind pe mult-alambicatul ogor al învăţământului gimnazial şi liceal, preuniversitar adică. Puţini dintre ei, deşi cumpăna veacurilor recente dă abundente semne de resurecţie, puţini dintre ei, zic, tatonează arta scrisului şi, dintre aceştia, şi mai puţini ating realele virtuţi scriitoriceşti. Din liota de versificatori, devine tot mai dificil să distingi poetul autentic. Iar proza se dovedeşte, în ce o priveşte, un fel de altă UE cu porţile larg deschise bulucului de aspiranţi. În acest complex spaţio-temporal, în care ochiul critic e silit să se mişte brownian, iar cugetul să oscileze ca acul busolei într-un câmp magnetic derutant, colegul şi confratele nostru, Mihai Octavian Ioana, îşi poate permite luxul rarisim de a nu mai avea nevoie de protocolarele şi prea puţin

39

Constantin Stana

utilele „recomandări”, fiind, indiscutabil, un poet AUTENTIC. Cunoscător subtil el însuşi al subtilităţilor, adesea inaccesibile imundei bresle, ale literaturii române şi ale nebănuitelor latenţe expresive ale limbii în care s-a scris şi se scrie această literatură, Mihai Octavian Ioana „paganinizează” (ca să parafrazăm o expresie călinesciană), făcând din scriitura poetică personală, un exerciţiu, o partitură de înaltă virtuozitate. Discrete tocmai prin lipsa orgolioasei opulenţe tipografice, cărţile lui puţine – deocamdată – fac deopotrivă deliciul şi avertismentul cititorului profesionist de poezie, mântuindu-l de insalubra rumegare a maculaturii poezeşti.

Alonso şi Concertul mixează curios, surprinzător şi avizat, aluzia mitului medieval al vulpii, sub mască postmodernistă, ori mai degrabă „avangardistă”, cum însuşi mărturiseşte, şi poemul orchestrat în tehnică barocă, după canoane preconcepute şi cu unelte inexistente în market-ul literar, impresia de elaborare este estompată treptat, ca într-o asfinţire, de euforie, de schimbarea zglobie a cheilor şi gamelor, de la liricul suav, confidenţial, în care laitmotivul bate spre Saint-Saëns, la arpegiul grav, uneori persiflant, alteori umoristic, mozartian.

40

Mărturii spre neuitare Cartea cuprinde o parte, a Poemelor despre Alonso şi o alta – un Concert cu un singur spectator, subintitulată „poem baroc”, ambele aşezate într-un echilibru structurat ce revelă arta desăvârşită a ucenicului-vrăjitor. Sudura părţilor se realizează printr-o sinceritate dramatică, ofensată de realităţile dezordonate ale vremii, de fapte, senzaţii, circumstanţe şi personaje oarecum donchijoteşti, care nu-şi mai evidenţiază nici lamura nici rostul.

Sub imboldul acesta sentimental, de copil al veacului abia trecut, dar trăitor în prelungirea veacului prezent, împănat cu hilare stranietăţi, ce stârnesc când zâmbetul mefistofelic, când disperate invocaţii, se scriu şi poemele, şi concertul. Vremea invocărilor, a imagisticii create de Mihai Octavian Ioana, este una aproape blagiană, în care reperele se sting asemeni unui opaiţ uitat, lăsând spaţiul ficţional pradă himerelor. Proiectul liric al confratelui Mihai sugerează o migăloasă muncă de atelier, o revenire mereu asupra formelor, sub performanţa filologică a paginării. Un „medalion”, ca un crochiu de autoportret în travesti, şi o „Precuvântare” fabulescă, în stilul letopiseţierilor târzii, prefaţează Poemele despre Alonso. În forma şi în tonalitatea unei confesiuni şi a unei litanii, presărate cu stridenţe trăiriste de cântec pătimaş espagnol, cu gâlgâiri sonore în stilul „gipsy”. Alonso deapănă o 41

Constantin Stana

poveste onirică, un lung monolog sacadat, un soliloc adresat Mariei, muza beneficiară a acestei mărturisiri halucinante. Răsare firavă, ca un fir de iarbă din topirea zăpezilor, hotărârea nestrămutată de recuperare a unei lumi şi a unui vis, pe care am analoga-o unui rezumat liric al Raportului către El Greco, a lui Kazantzakis. Voinţa disperată devine formă de legământ, sub addagiul „cât timp mă mai cheamă Alonso...”. Protestul poetului vizează prostia mundană stricătoare a armoniei naturale, în exemplificări tranşante, în cioburi de vitralii cu teme apocaliptice. Fără a fi resemnat, poetul îşi clamează regretul şi oroarea, în numele privirii violentate de prăpăd: „Unde era altădată răcoare (...) acum sunt gresii fierbinţi/printre care se ascund/vioaie şopârlele,/iar păstrăvul/se zbenguie ghemotoace/în burta domnului turist./Din aşchii/copiii învaţă la şcoală/pădurea/şi din rumeguş/aura de parfumuri/a bradului”. Într-o bezmetică eră a restituţiilor in integrum, copilul matur îşi vrea peisajul propriu înapoi, fără speranţa reuşitei în vreo instanţă, alta decât tămăduitoarea terapeutică a lirei. Iar acel addagiu, al autorităţii justiţiare şi revendicatoare, are ceva din solemnitatea jurământului tinerilor atenieni, chiar cu riscul asumat de Alonso de a rămâne, la capătul tuturor eforturilor, „o fântână de sânge/fără istorie”. Discursul său e o catilinară poetică, cu 42

Mărturii spre neuitare fulgurări sentimentale, cu agonice tresăriri din Eros. Poemele alonsiene se termină cu un adio profund şi delicat. În întregul lor, rezonează cu legământul de veghere constantă la puritatea lumii, câtă a rămas, a cavalerului fără teamă şi fără prihană.

Concertul cu un singur spectator este o compoziţie complicată cu arhifraze poetice pe teme de Sibelius şi Mendelssohn, aranjate după modelul concertului simfonic, dar altfel, altminteri, cumva.

Cu partea I şi a II a, unde modalităţile muzicale se intersectează cu recitativul liric diversificat şi cu inserţii de antract (Mic îndrumător de inspiraţie conjugală, cu indicaţii scenice, mici bârfe de pauză sau de culise), totul într-un vârtej captivant.

Contrapunctarea lirică dă compoziţiei greutate, consistenţă şi sens (Sonetul Bestiarium minimum, Voyou à l’Opéra et passim). Admirabilă este Lamentaţia (în cheie minoră), ca toată poezia în metru clasic, de altfel, din care ţâşnesc două satisfacţii, ca două tifle date eurocronologiei (p.56 şi 62).

Peisajul poetic roteşte, ca-ntr-un diabolic carusel al perdiţiunii, imagini de ştiri tv, crâmpeie de viaţă cotidiană, mici anecdote de paternitate ardeleană, fotografii trucate sau trunchiate, dialoguri imaginare – bref, addagii sentenţioase.

Cercul se încheie cu o concluzie ca o profeţie 43

Constantin Stana

amară, şi cu o nedumerire ce rezumă, contras, nedumerirea extensivă a sfârşitului de veac. În dialogul poetului cu muza descifrăm o artă poetică personalizată (p.63). Ca orice poem ce se respectă, Concertul debutează cu o splendidă Invocaţie (p.47).

Remarcabilă este şi împlinirea grafică a cărţii – pe copertă şi în interior – figurări demonice parcă predictive, aparţinând lui Emilian Iachimovski, ce ar putea constitui un alt subiect de discuţie.

Spre a încheia, ne recuzăm capacitatea de a formula o concluzie mai bună la acest eveniment editorial de excepţie, decât cea adjudecată chiar de autor: „Hai, gata! Lumină pe sală!/Destul cu atâtea cadavre!/Ieşiţi din costumul de gală/Potăi, jigodii şi javre!”.

(Recenzie publicată în revista Obiectiv mehedinţean, nr.

338, 21 iunie 2006 şi reluată în revista Autograf, Craiova, în acelaşi an.)

44

Mărturii spre neuitare

Acordurile lirei în amurg

Există oameni care au pus peceţi pe locurile unde s-au născut, unde-au trăit şi şi-au consumat destinul. Oameni pe care istoria nu-i poate şterge din memorie, pentru că vin din Neam şi zidesc în Cultură. Numele lor, pentru c-a binemeritat, se înşiră pe lungile „pomelnice” ale aducerii-aminte…

Marius Popescu este, fără-ndoială, unul dintre aceştia. Spiritul critic, luând notă de existenţa lui, nu stă-n cumpănă nicio clipită când vine vorba de juste măsurări şi cântăriri. În lumea tot mai panicată şi mai bezmetică pe care o trăim, când statuile ne sunt sfărâmate la ordin şi tablourile arse din sminteală, când însăşi Cultura Naţională e luată la refec şi pusă între paranteze, este obligaţia noastră să restaurăm modelele, să sporim zestrea şi să înnoim spiritul.

Profesorul Marius Popescu intră în această obligaţie. De formaţie clasică, pe cale de a se clasiciza el însuţi, profesorul şi-a configurat personalitatea pe vremea când cartea bună, multă şi grea, se învăţa în şcoli, adevărate, străine de orice negocieri, repudiind valoarea mercantilă. Este 45

Constantin Stana

un caz de frondă veritabilă a spiritului refuzând să devină marfă.

Iată-l acum la a treia carte: carte de poezie, nu de versuri, ca şi precedenta. După debutul cu volumul de publicistică (Note şi atitudini, Ed Ştef, Drobeta Turnu Severin, 2011), semnale ale determinării unei personalităţi. Note şi atitudini vine să consolideze o convingere şi să producă o surpriză. După munca didactică riguroasă, diriguirea Culturii mehedinţene („boală” de familie, am putea spune!) a înfăţişat lumii un publicist înzestrat, stăpân pe uneltele scrisului şi bun zugrav de oameni, locuri şi evenimente, carte utilă şi plăcută iubitorului de cultură.

Anatomia speranţei (Ed. Contrafort, Craiova, 2011), dezvăluie altă faţetă a autorului: poetul sensibil, cunoscător deopotrivă al tiparelor prozodice şi al mutaţiilor estetice, ca şi al variaţiunilor ideatice. Muza lirică l-a frecventat asiduu pe profesor, şi discreţia lui, întinsă ocrotitor peste această iubire, rămâne admirabilă. Curtoazie medievală altoită pe sensibilitatea romantică, uşor înfiorată de adieri moderne, rezonând perfect cu toate gusturile iubitorilor de poezie. Discret şi elegant, primul volum de poezii ar fi părut oricui suficient pentru demonstraţia virtuţilor lirice ale autorului. Se pare însă că Marius Popescu mai avea ceva de spus: după culoarea şi parfumul florii urma ofranda fructului.

46

Mărturii spre neuitare Aceasta ar vrea să fie Cântecele plânsului (o distincţie şi o reverberaţie inedită a oximoromului subtil), volum de poezii aflat la dospirea tiparniţei, şi pe care ne ostenim a-l prefaţa aici, vestindu-i naşterea. Însumând 150 de poezii – tot atâtea voci Brice într-un cor fascinant şi imens, transfigurând toate trăirile sufleteşti ale omului atemporal, cartea este o respiraţie deloc regulată, vădind furtuni interioare în care ne regăsim sau ne recunoaştem. Semnal şi avertisment al unei deveniri imprevizibile, dar alarmante, cartea e scrisă sub presiunea timpului nerăbdător şi grăbit: „Nu mai e timp dentrebări/Dacă lumea mai ştie ce crede/Dacă lumea mai ştie ce pierde/Dacă totuşi există cărări/N-avem dreptul să privim cu senin/Cum dispare iubirea din viaţă/Cum se-ntinde pe lume o ceaţă/Cum furtuna nu putem să oprim” (Tristeţi). Este un cântec al gladiatorului, un „ehey!” amar, persiflând barbaria, persiflând şi Imperiul, un strigăt al victoriei, întors de Ecou ca „vae victis!” în care se stinge şi se mântuie Spartacus etern. „Schemele” lirice expresioniste, sugestia simbolistă, privirea „de sus” a panoramei istorice (secvenţe personalizate stilistic ale unui „Memento mori” recent!), zborul Fenixului peste spaţiul mioritic matriceal, şi o tristeţe romantică stăpânită ca o răsuflare după efort, toate acestea intră în pletora elegiei dominante.

47

Constantin Stana

Unele creaţii ating dimensiunea şi complicaţia structurală a poemului epiliric (Homerice, Umbre, Semne ş.a.), cu trimiteri în mitologie, în mistică, pe drumuri bătute doar cu gândul şi cu-nchipuirea. În pauzele dintre cântări, în spaţiul murmurărilor afone de Entropie Marius Popescu redevine criticul moravurilor vremii un Socrate român al mileniului III (generaţia băga-mi-aş, Politică, Înţelepciune). Cu ochii pe istoria contemporană şi cu urechea aţintită în trecut, la ceas liniştit de amurg profesorul priveşte el însuşi fulgerări de „umbre pe pânza vremii”, în danţul necontenit al Ielelor deşertăciunilor lumeşti Lacrima, istoriei, Justiţie, Apocalipsă) într-un soliloc mut, marcat de îndoieli: „Deprins fără cărări ca prin vâltoare/n-am visuri pentru marele popas/nu ştiu ce-a fost, nu ştiu ce a rămas/din fiinţa mea de gânduri călătoare”. (Biografie).

Impresionantă, integral, pentru seninătatea ei mioritic-creştină, este poezia Mântuire de care se leagă, prin nevăzute fire, multe din poeziile prezentului volum: Moment, Desen, Ţărmuri, Octombrie, Singur, Scrisoare sunt poezii neoclasice peste nivelul Pillat, mai apropiate de sclipirile topârcene. În fine, sunt (răzleţe, dar mai adunate către final!) câteva poezii de inspiraţie mistică, expresie a receptării omeneşti, isihastice, a spiritualităţii creştin-ortodoxe, o răs-tălmăcire a textelor Noului 48

Mărturii spre neuitare Testament care trimite la psalmii arghezieni, într-o manieră uşor Iudică (Dialog divin, Erezie, Vedenii, Faraonul, Suferinţe etc.) Închise ochiului grăbit, poeziile acestei cărţi se desfac uşor, polifonic Răbdării şi Zăbavei, lăsând să picure din fagurii de limbă românească mierea înţelegerii celor omeneşti, şlefuite-ntr-o viaţă de om.

Altminteri fără de cusur, alcătuite cu priceperea şi îndemânarea neostenitului grădinar străjuind lângă porţile veacului poeziile profesorului Marius Popescu sunt prelungi acorduri ale Lirei, în amurg, ca zvonul vântului de toamnă prin frunzarele pe care le răscoleşte şi le aşează domol sub paşii celui ce-şi plimbă melancoliile pe aleile unui morgamatic parc al amintirilor... (volum apărut la editura Damira 2012)

49

Constantin Stana

Devenirea prin suferinţă

(mic tratat despre singurătate) Pe la începutul ultimului pătrar al veacului trecut, cînd l-am cunoscut pe Domnul Profesor Grigore Gociu, nimic nu m-ar fi îndreptăţit să bănuiesc în intelectualul rafinat şi stilat din acea vreme, în Profesorul jovial cu măsură şi pedant pînă la eleganţa proprie aristocratului neîndoielnic, pe omul de sorginte precară din zona pauperă a dealurilor gorjene...

Lipsa confesiunilor curriculare (ce presupunea măcar o minimă intimitate!) îmi călăuzea imaginaţia către alte zone... genealogice.

Mărturisesc că şi lipsa mea de interes pentru (auto) biografie şi anecdotă (cu sau fără picanterie!) a conservat cum se cuvenea, peste timp, aura aristocratică, exclusiv censitară, a Profesorului! La vremea aceea mă mulţumeam să constat ce este interlocutorul acelor fulgurante, dar fascinante colocvii crepusculare, fără să-i iscodesc devenirea...

Mult mai târziu aveam să constat, după o sincopă de aproape patru decenii, că partenerul meu 50

Mărturii spre neuitare (îndrăznesc să spun astfel!) la rarissime şi simbolice convivalii, silise, cu eforturi numai de el ştiute, devenirea-i personală să ridice la un statut social superior, ulterior invidiabil, propria sa existenţă, convertind prin spirit şi mântuind prin cazne de tantal gorjean baştina sa precară. Lupta cu sine adusese în cele din urmă aşteptatele victorii pentru sine; baştina se sculase înpotriva Istoriei; înarmată cu puterile minţii şi îndemnată de trăiri curate, exorcizată de umilinţe, ea pretinsese şi primise „pro merita!” înalta învestitură a Omului...! Iar întâlnirile noastre ocazionale provocaseră de tot atâtea ori Anamneza să se revizuiască...

Aşa se face că nu ştiu ce capricii ale Destinului mi-au aşezat sub ochi, într-o noapte domoală, cartea de faţă, în manuscris, stârnind vertijurile spiritului critic să dea satisfacţia cuvenită Filologiei, în înfloritele ei grădini beletristice. Astfel am abordat prima din cele patru cărţi proiectate de autor să se adune într-un bildungsroman focalizat pe anii de studenţie.

Persiflând un pseudonim goliard de substrat argotic (Rex Balicorum, Regele bobocilor, adică al studenţilor de anul întâi!), „memorialul” dlui Grigore Gociu evocă în arpegii rabelaisiene şi donquijoteşti cu inserţii hogaşiene viaţa studenţească din Clujul anilor 1956-1957, estompând cu tristeţe entuziastele triluri mozartiene ale perenului Gaudeamus... O viaţă 51

Constantin Stana

aproape agonică, unde sărăcia obstrucţionează bucuria îndeobşte firească a adolescentului, tot aşa cum covârşeşte şi întunecă seninul paradisiac al copilăriei. E un test cumplit al crizei de creştere, zorind din urmă instincte fundamentale şi accelerând maturizarea. Un Sturm und Drang goetheean transplantat în sufletul românesc, în drama „clinică” a Timpului. O creştere în intemperii!

Această „carte a amintirilor” e scrisă în maniera jurnalului personal, intim, respectând cronologia; uneori – scurte notaţii, lapidare, alteori – digresiuni cordiale ce probează stăpânirea rigorilor epice, schiţând şi îndeplinind comandamentele teoretice ale romanului autobiografic, aruncând fireşti ancore către A. Gide, M. Preda, E. Barbu sau M. Eliade, ca să nu-i amintesc decât, fie şi sporadic, doar pe aceştia, în lungul şir al reprezentanţilor genului. Incrustări făcute cu tăişul aducerii-aminte pe răbojul solid, esenţial al sufletului...

Eposul subiectiv se întemeiază pe o structură cvadripartită, statornică şi neclintită, „povestea” derulându-se în ritmuri foarte variate, în toate cele optsprezece capitole. „Mărgăritele” se înşiruie pe firul subţire al conştiinţei subiective omniprezente, care conduce lectorul pe meandrele relatării la persoana întâi, cu puţine întoarceri sau reveniri, în funcţie de schimbările perspectivei realităţii.

52

Mărturii spre neuitare Fidel restricţiei titlului, autorul „dedică” această primă carte „bobocului” Grig Gociu, un „cătrănit” al existenţei, terorizat mereu de spectrul sărăciei; pe suprafaţa vălurită a sufletului său de tânăr silit să abordeze viaţa „ex abrupto”, frontal, dănţuiesc deşănţatele Iele primejduitoare: Grija, Disperarea, Umilinţa şi Ruşinea, caricaturi hidoase al Sybilelor şi „cardinalele îmbobocirii” sale universitare. Deşi genul este destul de frecventat, iar subiectul – „clasificabil”, ceea ce conferă originalitate cărţii este tonul, inconfundabil pentru cei care l-au cunoscut pe autor.

Destinul său particular îl obligă să spargă jocul ştimelor şi să-şi clameze în spaţiul îngust dintre gând şi simţire dreptul său inalienabil la devenire şi aspiraţia nestrămutată către idealul izbăvitor, aşa cum Ahile, învingându-şi teama şi asumându-şi fatalmente destinul, clamora în faţa porţilor inexpugnabile ale Troiei antice provocarea lui mânioasă către Hector şi către zeii potrivnici. Şiragul amintirilor se întinde din clipa descoperirii protagonistului pe lista admişilor la Facultatea de Ştiinţele Naturii a Universităţii din Cluj, marcînd începutul traseului său iniţiatic, şi pînă la întoarcerea la facultate, ca student integralist, în anul doi. Pe circumferinţa subiectului flutură „steguleţele” anecdotice evenimenţiale, o arboradă a peripeţiilor şi întâmplărilor studentuluiboboc. Râsul său nu e cristalin, zglobiu, ci reţinut.

53

Constantin Stana

Zâmbetul e schiţat şi amar, pe ici-pe colo străluminat de câte o tentativă erotică timidă, ca mugurele de lumină a unui licurici în beznă.

Fericirea? Un concept prea abstract şi prea nebulos, apanaj emfatic al prea puţinor tineri, ca Gicu Robescu.

Ciclica romanescă rezonează cu ciclica Istoriei, cu reverberaţii groteşti în vremea noastră. În lumea tulbure, proletcultistă a anilor 1956-1957, individul umil e condamnat la singurătate. Asemenea lui Grig („Catran”) Gociu sunt cei mai mulţi studenţi: Tiberiu Pop, Ion Raţiu, Mitică Popescu, ieşanul Cocuz, Sabin Pătraşcu, Tîrgoianu ş.a., – crochiuri livreşti, sentimentale... Ei sunt fie persecutaţi politic, ca urmare a apartenenţei familiei sau neamurilor la o anumită doctrină politico-ideologică sau la un anumit statut social, fie victime ale propriilor verticalităţi morale, fie cu alte determinări, socotite drept primejdioase de noul regim socialist. Existenţa lor este persistent dramatică: „...tineri fără nicio speranţă, flămânzi şi umiliţi, încep anul universitar împărţind „oficina” sordidă a lui Felecan, portar la Căminul Racoviţă...”

Acest cămin, care ar fi trebuit să fie edenul, templul generaţiei studioase, este copia civilă, redusă la scara abjecţiei şi odiosului, a Penitenciarului de la Piteşti. O Istorie potrivnică, panicată şi bezmetică trage cu urechea la discuţiile tinerilor, ca să preîntâmpine şi să „înăbuşe în faşă” 54

Mărturii spre neuitare orice pornire contrară „cuceririlor revoluţionare ale poporului” sau „viitorului socialist luminos”. De aceea vorbirea devine şoaptă şi se închide în muţenie.

Evenimentele majore sunt cele cunoscute din istorie, ca şi consecinţele lor, toate desemnînd o dramă umană terifiantă: contrarevoluţia din Ungaria, protestele studenţeşti, urmate de exmatriculări din toate facultăţile din ţară sau de arestări cu ani grei de puşcărie, deportările în Bărăgan. Altele sunt specifice: „blatul” la cantină şi la cămin, sesiunile de examene, câte un bal sau o serată de cartier, cursuri, seminarii şi laboratoare, agape timide, excursii de studii, stagii militare Ca orice roman neaoş, adică „central” în sens exponenţial, dl Grigore Gociu este un „copil al naturii” în accepţiune rousseau-istă: atent afectuos la mişcările şi ritmurile ei miraculoase, el realizează epic excelente „copii de pe natură” în expuneri-blitz, nu lipsite de note lirice personale, suave şi recuperatorii în plan moral-sentimental.

Stilul, aparent elaborat, altminteri lejer, cu aplecare spre colocvial, denotă o instrucţie variată şi complexă, un dat filologic, o latenţă beletristică, cu fraze scurte alternând cu perioade de amploare, dublate de plăcerea melancolică a povestirii Muzica de romanţă a frazei impune prozei note nostalgicelegiace.

55

Constantin Stana

Titlul demersului meu critic este împrumutat „laitmotival”, cum se poate constata, din textul cărţii, şi are valoarea unei sentinţe care pune între paranteze condiţia umană.

Cititorul va remarca în text, cu uşurinţă, „nodurile” comune de destin ale generaţiilor postbelice, precum şi punctele de divergenţă.

Iar cartea de faţă, ca multe altele, este o contribuţie evocatoare a autorului la străluminarea şi elucidarea, prin reactualizări necesare, a unei epoci care poate părea generaţiilor recente, inocente din dezinteres sau dezorientare, o vreme caducă, plutind undeva, într-un trecut nu prea îndepărtat, dar nebulos, o „fabulaţie” pendulând între „băsnirea” fantasmagorică şi mit.

Dincolo de orice consideraţii colaterale, cartea dlui Grigore Gociu rămâne un document veridic, ilustrând o lume şi un timp în care Cartea nu apucase să fie coruptă, uzurpată şi substituită de computer! Efigia cărţii este Profesorul, dinaintea căderii în derizoriul „cadrului didactic”, Homo sapiens sapiens autentic, produs al unui complicat şi dramatic proces al devenirii prin suferinţă!

56

Mărturii spre neuitare

Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura

Am tot mai mult convingerea că literatura este un „topos spiritual” indeterminabil între iluzoriile coordonate geografice, fiind în tot cazul „centru”, şi în niciun caz „periferie”. Este o „aşezare” cu marginile nicăieri şi cu centrul peste tot; şi poate din acest motiv am dizgraţiat constant sintagma „periferie literară” sau „literatură de periferie” (în sensul provinciei), rezultată din prejudecata raportărilor la un „centru” coordonator prin care se înţelege îndeobşte „capitala”. Nu putem constata aici decât un moft reprobabil care sfidează deopotrivă şi raţiunea, şi evidenţa. O negare fără temei a mişcării browniene a talentelor şi a valorii, prea des contrazisă de istorie ca să mai aibă măcar autoritatea perfidă a unui banal punct de vedere. „Corectarea”, „punerea la punct” a acestei stări de sufocantă suficienţă se săvârşeşte tocmai prin ceea ce paşoptiştii numeau, la vremea lor, „provincie literară”, concept atavic, utilizat astăzi aproape accidental, deşi caduc. Liniile de forţă ale 57

Constantin Stana

axiologiei ignoră în mod necesar diferenţierea orgolioasă dintre scriitorul din capitală şi scriitorul din oricare parte a ţării. Drept urmare, n-am fost surprins să constat că în istoriile literare europene (atâtea câte mi-au fost accesibile) nu există acest orgoliu disociativ.

Cartea profesoarei Viorica Gligor (Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2014) este totodată un „quod erat demonstrandum” şi o corecţie promptă a prejudecăţii amendate mai sus. Riguros structurată după canoanele cercetării filologice aplicate studiului monografic, cartea de faţă este reeditarea lucrării (metodico-) ştiinţifice pentru obţinerea gradului didactic I într-un „travesti” beletristic.

Gestul auctorial a devenit oarecum comun, mulţi profesori optând pentru separarea lucrării de partea ei didactică în scop editorial, livresc.

După „precuvântarea” autoarei (Itinerarul unor întâlniri mirabile, I, pp.7-18, o persuasivă confesiune de neîndoielnică sinceritate), urmează un interviu al Vioricăi Gligor cu subiectul cărţii (Augustin Buzura – n.n!), un preambul, o aşezare a protagonistului în cronologia literaturii contemporane, un fel de studiu de portret biobibliografic cu nuanţări delicate şi accentuări 58

Mărturii spre neuitare critice (II). Este o „aducere la zi” a personalităţii prozatorului şi a operei sale, o reactualizare a binomului om-operă, operaţie necesară şi revelatoare în circumstanţele unei erupţii entropice de literatură ce copleşeşte posibilităţile de încadrare/clasificare ale istoricului literar din zilele noastre. (A se vedea neputinţa operaţională recunoscută şi declarată a denominativului postmodernism, un nume fără nume, un concept operaţional incomparabil mai „rarefiat” decât oricare neo (-romantism, -clasicism etc. Să recunoaştem că e mult mai uşor de găsit un nume propriu unui bastard decât un pseudonim unui hibrid!). „Alchimia” cărţii şi armătura ei cristalizează şi sudează în următoarele opt capitole (IV-XI) noduri şi trasee ale prozei lui Augustin Buzura, pe care Viorica Gligor le identifică şi le desenează ritos, cu o elocinţă critică la limita dintre solemnitate şi sentinţă.

Absenţii între „lumea absurdă” kafkiană şi „omul revoltat” camusian (IV), Feţele tăcerii – reperele noului roman documentar (V, – aluzie fină şi filiaţie crepusculară cu romanul noului val...), Orgolii – afirmarea şi negarea valorilor morale (VI, o stranie contradicţie implicită), Criză şi resurecţie morală (în) Vocile nopţii (VII), Avatarurile fiinţei alienate (în) 59

Constantin Stana

Refugii (VIII), redefinirea şi restaurarea unor concepte filosofice: Adevăr, libertate, cunoaştere (în) Drumul cenuşii (IX) sunt notaţii ferme într-o rostire/rostuire critică impecabilă, constituind infrastructura exerciţiului evaluativ şi substanţa epică a discursului analitic. Evitând cu prudenţă inutile aplecări asupra amănuntelor şi seducţiile complementare ale prozei lui Augustin Buzura, datorate unei confirmate empatii, Viorica Gligor parcurge cu luciditate traseele narative prestabilite, consemnând „diaristic” (ca să folosim un termen predilect autoarei) impresiile peisajului romanesc şi reaşezând reperele acestei tribulaţii în locuri recognoscibile ulterior. Fără îndoieli şi fără zăbavă, ea ţine mereu sub privirea-i iscoditoare acest peisaj variat şi tulburător, refuzând cu obstinaţie tentaţia rătăcirii. Orientarea ţine de o „busolă” personală, reglată cu precizie în asidue lecturi, anterioare prezentei decizii scriitoriceşti, verificată periodic de sensibilitatea ei profundă şi de rigurozitatea filologică.

Viorica Gligor descoperă nota fundamentală comună a tuturor romanelor lui Augustin Buzura în Recviem pentru nebuni şi bestii – Cronica unei lumi traumatizate (X), proeminenţă sintetizatoare în basorelieful celor şapte romane supuse operaţiei de critică literară.

De o parte şi de alta a Editorialistului Augustin Buzura (XII) – simplu artificiu de 60

Mărturii spre neuitare compoziţie fără aparentă legătură cu acestea două – se postează simetric Raport asupra singurătăţii.

Sub semnul luptei cu limitele, cu imposibilul (XI) – o recapitulare proustiană a propriului destin al omului angoasat de neputinţa de a străbate spaţiul absurd dintre el însuşi şi nefiinţă. Altfel spus, este o introspecţie „maxenţiană” (H.P.-Bengescu, Concert...), o „etiologie” a suferinţei interioare în perspectiva morţii iminente (rostită „cu voce tare”), când supremul şi ultimul gest vindicativ devine creaţia febrilă, precipitată, aducătoare de împăcare senină, după forţarea limitelor existenţiale. O „deliberare finală”, am spune...

De cealaltă parte, Conştiinţa mărturisitoare (XIII), o profesiune de credinţă ca un antidot al suferinţei, o replică buzuriană a cunoscutului Raport către El Greco al lui Kazantzakis, cu rezonanţe testamentare argheziene, dar şi o diatribă la adresa regimului politic. Această conştiinţă vine tocmai din Evul Mediu cronicăresc până în contemporaneitate şi este exprimată de Augustin Buzura în termeni aproape identici (Literatura... e un lucru de mare răspundere...

Trebuie să răspunzi de fiecare cuvânt scris, de fiecare afirmaţie făcută – parafrazare după Predoslovia Letopiseţului moldav al lui Miron Costin). Nu lipseşte nici spiritul Introducţiunii la Dacia literară a lui Kogălniceanu (1840) reformulat 61

Constantin Stana

spre finele veacului XX (Biografia mea nu are importanţă. Contează numai cartea pe care am scriso, dacă e bună sau nu). Înainte de a fi o conştiinţă mărturisitoare, Augustin Buzura este o conştiinţă misionară, din momentul în care îşi stabileşte responsabilitatea socială şi limitele atitudinale (p.120, alin.1; p.127,alin.1; p.129, alin.2). Iar Viorica Gligor transcrie, şi de astă dată, cu similară conştiinciozitate, „polilogul” acestei duble conştiinţe, după dicteul electivelor afinităţi goetheene.

După ce tratează sistematic, explicit şi edificator teme, subiecte şi personaje ale romanelor lui Augustin Buzura (corelate „călinescian” cu determinările şi circumstanţele „trăiriste” ale acestuia), autoarea disimulează concluziile propriei cercetări printr-un neutru În loc de..., Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura (XIV) – complementaritate şi adiacenţă a Raportului asupra singurătăţii.

Dimensiunea acestui etos romanesc este dată de aşa-zise „dosare de mărturii” (camilpetresciene) despre condiţia umană pusă în dezbatere, condiţie morganatică, sprijinită cândva pe valori certe, universal valabile (iubirea, prietenia, demnitatea, libertatea, adevărul), acum caduce, ori împinse în 62

Mărturii spre neuitare derizoriu de „hăiticul” unor stranii sminteli ale Istoriei recente (pp.134-135).

Registrul etic se întinde de la observaţiile critice pertinente până la „radicalismul moral”, punând între parantezele angajării etice şi sociale ale literaturii, pe un ton contestatar virulent, pseudoproiecte politice sortite eşecului, tare sociale perpetuate de la un regim politic la altul, deturnări ale sensurilor existenţei umane, escamotarea adevărului, demistificarea până la caricatură a Istoriei, inversarea valorilor, sufocarea meritocraţiei, resurecţia mediocrităţii şi multe altele, recunoscând în persoana lui Augustin Buzura un romancier abstras conjuncturilor şi circumstanţelor. „Mărturiile” referenţiale aparţin unor exegeţi de inegală notorietate (Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Simuţ, Cornel Ungureanu, Ion Pop) la ale căror opinii Viorica Gligor subscrie fără rezerve, utilizându-le în argumentarea ipotezelor de lucru. De-abia în finalul cărţii ea exprimă, cu nejustificată modestie, parcă timorată de autoritatea în materie a celor de mai sus, propria sa concluzie (p.136).

Materialul documentar este selectat cu prudenţă şi clasificat distinct: 11 titluri din bibliografia operei lui Augustin Buzura (incluzând şi 63

Constantin Stana

convorbirile acestuia cu Crisula Stefănescu!), 27 de titluri din bibliografia critică şi 8 titluri de articole, recenzii şi interviuri publicate aproape exclusiv în România literară în perioada 2001-2013.

Feţele adevărului este un studiu monografic amplu, exigent şi echilibrat, uşor temperamental, elaborat cu atenţie şi cu intenţia declarată de a contribui la restaurarea valorilor literare semnificative, salvându-le de pericolul imposturii invadatoare şi al oportunismului conjuctural într-o vreme deschisă debusolării în toate planurile existenţei noastre sociale.

Astfel, gestul Vioricăi Gligor capătă o autentică rezonanţă spirituală, punând într-un admirabil tandem „bucuria intimistă a fiinţei solitare” marcate de vocaţia catharctică a lecturii şi „dezvrăjirea cântecului de sirenă al cărţilor”, cauzată de indecenţa ultimului pătrar de veac (postdecembrist) sub semnul violentării spiritului.

Apărută la relativ scurtă vreme după Aventuri subiective (cartea de debut), Feţele adevărului este încă o treaptă a ascensiunii ei scriitoriceşti şi o nouă piatră la temelia horaţianului „exegi monumentum…”.

Drobeta-Turnu-Severin, 8 decembrie 2014

64

Mărturii spre neuitare

Trezirea visului din vis

Mărturisesc că întotdeauna am primit cu surprinsă plăcere producţiile literare ale tinerilor, ale liceenilor în special, ştiind că ei trăiesc cea mai roditoare vârstă a lirismului, când puritatea simţirii este încă nealterată de pervertiri ulterioare, iar gândurile lor sunt limpezi ca zorii.

Am şi prefaţat câteva cărţi, cu pasiunea filologului, cu onestitatea critică necesară şi cu gustul cititorului calificat, refuzând hiperbolizările gratuite şi repudiind encomiastica fanfaronardă.

Am aplicat o critică de întâmpinare şi o evaluare cât mai exactă, rezervându-mi dreptul profesionistului de a semnaliza cititorilor apariţia noilor frumuseţi, şi trecând conştient cu vederea nesemnificativele stângăcii inerente oricărui debut. Aşa mi s-a părut constructiv.

Poemele adolescenţei, această primă carte a domnişoarei Andra Giulia Birău (Editura Ştef, Drobeta-Turnu-Severin, 2014) mi-a parvenit în formă manuscrisă când tremurul emoţional al foilor încă nu se oprise, răspândind în aerul eterat al ficţiunii inefabilele miresme.

65

Constantin Stana

Cele treizeci şi şase de poeme răsfirate ca un evantai în cele aproape cincizeci de pagini numără dublul vârstei autoarei în clipa când, prin generozitatea absolută a editorului Dragon Nedelcu, cartea-şi deschide sipetul ei de frumuseţe exact la ora acestei irepetabile aniversări, emanând dintre reavene file parfumul delicat şi fin al Cuvântului Poetic, declanşând Bucuria.

Blocurile sintactico-semantice despărţite prin asterisc sunt părţi organice ale aceluiaşi întreg poematic, respirări diferite, armonizări ale vocilor lirice polifonice într-o orchestraţie matură şi fără cusur, ce denotă atât cunoaşterea sigură a sintaxei poetice, stăpânirea alternativă a prozodiei clasice şi moderne, cât şi utilizarea motivată a lexicului şi a subtilităţilor semantice în laboratorului alchimic al acestei neaşteptate creatoare de Frumos.

Poem continuu, cu toate meandrele şi cascadele lui evidente, discursul liric bine modulat se eschivă de la pauzele sau stopările retorice pe care eventualele titrări ale componentelor le-ar impune. Departe de a fi o simplă „găselniţă” compoziţională (cuvânt coroziv şi precar!) cred că acest „aranjament orchestral” este unul bine inspirat, nelăsând ochiului zăbavă de la deschiderea cărţii până la închiderea ei. Este beneficiul lucrului cumpănit, măsurat şi finit. În materie de emoţii (ca să-l parafrazez pe divinul critic G. Călinescu), Andra Birău nu aduce 66

Mărturii spre neuitare noutăţi ostentative, şi substanţa poetică este în general aceeaşi: emoţii, sentimente, trăiri şi percepţii învăluitoare, prinse laolaltă în torsul felin, când zglobiu, când molatic, al Verbului. Imaginile poetice calde se succed cinematic, ca într-un album surprinzător, stârnind emoţii în lanţ. Ceea ce impresionează pe cititorul „dedulcit” la poezia bună este muzica (interioară şi manifestă, exteriorizată deopotrivă) a versurilor, calitatea estetică a ficţiunii transfigurative, pendularea între lied şi cântecul de dragoste, între explozia sentimentală şi calma resemnare, între zâmbet, pseudoinfatuare şi tristeţe. Lirismul Andrei Birău trădează neliniştile, avatarurile fiinţei, proprii adolescentului generic revendicat deopotrivă de elanuri şi de renunţări, de angajamente provocatoare şi de indecizii, de chemarea idealului şi de absurdul existenţei reale, de superbie şi de modestie, conştientizate sau nu ca aspecte şi manifestări indispensabile ale crizei de creştere şi de maturizare.

Lecturi poetice subînţelese explică viziunea lirică şi paginaţia poemelor (ca o ikebana), „acoperind” cu pricepere dubla condiţionare maioresciană: materială şi ideală. Adăugaţi la acestea o sensibilitate particulară ce lasă introspecţiei porţi deschise mereu către exteriorul mundan şi o aplecare structurală către poezie ca modalitate de rafinare a limbajului şi a comunicării, şi veţi putea alcătui din imaginaţie crochiul acestei 67

Constantin Stana

tinere poete. În sufletul Andrei Birău, Limba Română renaşte din murmurare şi cântec, între coordonatele ei distincte şi fără de asemănare: dragostea şi dorul. Mărturisite imaculatelor hârtii, „urbi et orbi”, poemele Andrei Birău devin ofrande pe altarul muzei Euterpe.

Dinadins n-am „rupt” din text niciun vers, nicio sintagmă cu care să-mi „argumentez” logica afirmaţiilor. Procedeul mi s-a părut c-ar fi căpătat în acest caz inutile conotaţii ce trimit la infatuare, sau la fel de zadarnice operaţii (in)estetice. Am lăsat cititorului alternativa fie de a mă crede pe cuvânt, convingându-se imediat de justeţea „ziselor” mele, fie de a se îndoi cartezian, convingându-se pe îndelete de cele spuse, sub autoritatea catharsisului aristotelic.

30 ianuarie 2014

68

Mărturii spre neuitare

Caleidoscop – Eugen Fritea

În pofida vocaţiei profesionale constante către ştiinţele exacte (profesor de matematică până la sfârşitul carierei sale didactice) Eugen Fritea s-a lăsat deseori condus de frumuseţile rostirii lirice, uneori aşteptând, alteori provocând, şi deseori căutând deliciile metrilor poetici, în care a găsit armonii plăcute, în rezonanţă intimă cu variabilele tainice (pentru mulţi dintre semenii săi) ale ecuaţiilor matematice. Ca atare, numai el poate şti ascunsele sinergii ale celor două domenii între care a lăsat să penduleze propria existenţă. După onesta sa mărturisire, jocul rimelor şi al ideilor nu l-a împins către orgolioase reprezentări despre sine, lăsându-se mai degrabă legănat de euritmii decât de rigorile statutare ale Poeziei. A scris, cu alte cuvinte, mai mult din plăcerea ludică a comunicării în versuri a evenimentelor, întâmplărilor, ocaziilor şi impresiilor ad-hoc ale existenţei cotidiene, şi mai puţin din constrângerile ideatice ale unei poetici oarecare. Poate că de aceea cele trei cărţi ale sale (Mi-e dor, Editura Euphoryon, Drobeta Tr-Severin, 2004, Lume, lume… soro lume, Drobeta Tr69

Constantin Stana

Severin, 2010, Editura Damira, şi O lacrimă, editura Procatedra, 2014), eclectice în fond, sunt foarte greu de clasificat, fiindcă în cuprinsul lor găsim laolaltă, fără vreo ordonare prestabilită, chiar fără criteriu cronologic, poezii lirice de evocare alecsandrină, note de jurnal, cronici rimate, interviuri, albume cu fotografii colegiale, ori de familie, crâmpeie de proză, amintiri, schiţe (crochiuri) de portret literar, poezii omagiale, dedicaţii în versuri, confesiuni ale propriilor efuziuni literare, epigrame şi alocaţiuni, impresii de călătorie şi multă, multă iconografie. În lipsa unei cronologii evidente şi a unei structurări şi mai puţin evidente, cititorului nu-i rămâne decât surpriza pe care i-ar putea-o stârni jocul de caleidoscop al umbrelor fugare, ale cărui alcătuiri ţin de alte reguli de cât cele îndeobşte cunoscute. La fel de greu îi este cititorului să opereze delimitări ori succesiuni între cele trei cărţi amintite, întrucât impresia generală este aceea că, din auctoriale motivaţii materialul abundent, necesitând lentoare şi efort îndelungat, a fost distribuit, în fond, în trei volume ale aceleiaşi cărţi.

Elementul lor comun rămâne în exclusivitate plăcerea „zicerii rimate”, o caracteristică deja notorie a autorului, care lasă impresia totalei indiferenţe faţă de ispitele prozei artistice, epica sa accidentală, limitându-se la genul minor al 70

Mărturii spre neuitare naraţiunii curriculare, al retoricii de conjunctură, ori al evocării sentimentale.

Abordarea „temelor cu variaţiuni” se face „în cunoştinţă de cauză”; Eugen Fritea are suficiente lecturi „clasice” şi desigur, cunoştinţe specifice de teorie literară, de canoane prozodice, ca şi de modalităţi de exprimare.

Caracteristicile înfăptuirilor sale literare rămân, fundamentalmente, sinceritatea neîndoielnică şi jovialitatea incurabilă. Modalitatea paşoptistă („Voi credeaţi în scrisul vostru…”) este acompaniată de invitaţia (îmbietoare) la un festin „sui-generis”.

Totul „în regia autorului”, şi fără urmă de prefăcătorie. Vorba românească în naturala ei strălucire, se lipseşte de lustruirea savantă, academică, păstrându-şi poporala ei naivitate, mai aproape de modelul folcloric, precum pictura naivă, decât de rafinamentul stilistic al modelelor culte actuale, atât de diversificate în paradigmele lor, încât au devenit ele însele neîncadrabile în sferele cunoscutelor curente şi orientări literare, asumându-şi o nebuloasă şi ingrată prefixare (postmodernism, spre exemplu!)

Obârşiile bihorene ale lui Eugen Fritea au găsit pământ fertil în ţinutul Mehedinţilor (mustind de cultură, de cântec şi de poezie el însuşi!), facilitând un straniu avatar! (de la brişcă la stilou şi de la clop la cravată), sub proteguirea unui blând destin 71

Constantin Stana

omenesc, atât de blând pe cât a fost de îngăduitor Dumnezeu, în marea lui generozitate. „Temele cu variaţiuni” ale cărţilor lui Eugen Fritea sunt abordări emoţionale, transcrieri felurite ale unor trăiri perene uneori, circumstanţiale de cele mai multe ori. Parcă oarecum jenat de presupusa banalitate a consemnărilor epice „de obşte”, profesorul „riscă” să versifice orice: de la aniversări la nupţiale întemeieri, ori de la banala omagiere exoticală la nedei câmpeneşti. Crezându-l capabil (cu scuzele de rigoare!) inclusiv de năzdrăvănia versificării unei conferinţe de partid de anţărţ, rămâne o enigmă pentru noi cum de n-a încercat Eugen Fritea să versifice Teorema lui Thales, ori postulatele lui Euclid…! Că de aici la „poezirea” algoritmilor lui Nepper sau la aşezarea în baladă a diferenţialelor şi întegralelor ar fi avut mai puţin de un pas…!

Dedicate şi evenimenţiale în marea lor majoritate, scrierile poetice ale lui Eugen Fritea acoperă o puzderie de fiinţe şi de întâmplări, fie din mica sa familie, fie din marea familie a colegilor de serviciu, a prietenilor şi cunoscuţilor, ca un fel de adresare „urbi et orbi”… Privirea panoramică şi memoria îndelung exersată nu lasă să-i scape mai nimic. Intenţia profesorului este nobilă şi onorantă, sprijinită pe convingerea că, în felul său particular, adică poetizându-i imaginea sau memoria, Eugen 72

Mărturii spre neuitare Fritea îşi celebrează subiectul sau individul ţintă, ori că oferă un plus de prestigiu, de istoricitate chiar, evenimentului poetizat. Am spune că profesorul nu uită şi nu iartă nimic din toate acestea, pe care, prin gestul său, le face părtaşe bucuriei sale de a trăi între oameni şi alături de ei.

Din această perspectivă, ar fi neelegant să-i pretindem profesorului intenţii pe care el însuşi mărturiseşte a nu le fi avut, ori „căzniri” de a parveni în panteonul poeziei lirice mari, academice, stilate şi „frumoase” în sens absolut estetic.

Eugen Fritea nu-şi atribuie orgoliul de Poet, nici originalitatea absolută a viziunii şi imagisticii artistice în sensul lirismului pur. Pentru el, versificarea constituie o plăcere personală, şi o desfătare pe măsură. Aşa socoteşte el nimerit! Şi, din moment ce nu emite pretenţii nici nu-şi asumă riscuri reducând la zero exerciţiul critic tendenţios. În lipsa vinovăţiei, nu există inculpat! Astfel, se poate conchide că e treaba lui ceea ce face, din moment ce nu solicită evaluări critice. Sigur, oricine doreşte poate face aprecieri asupra utilizării mijloacelor şi tehnicilor vizând expresivitatea lingvistică a rostirilor sale versificate. Acestea pot plăcea unora, şi să displacă altora. Pentru Eugen Fritea, importante sunt prezenţa şi mesajul. Ambele implică însă o anumită atitudine de… poeta cives!

Este semnul luării în stăpânire ordonatoare a lumii 73

Constantin Stana

în care trăieşte: o lume reală, o lume care a fost sau care mai este încă, o lume vie, populată abundent cu făptuiri şi cu întâmplări, pe care, Eugen Fritea o tratează cu exclusivă cordialitate. În acest vast spaţiu mundan, Eugen Fritea îşi joacă rolul său, îşi execută propria partitură într-o viziune cvasiedenică, din care lipsesc cu desăvârşire omeneştile noastre păcate: ura, discordia, invidia, egoismul şi dispreţul. Este ca un fel straniu de „paterfamiliae” ce nu pare a fi fost vreodată încercat de rele vremelnicii, dar care nu ezită să te facă complice la festinul său particular de imortalitate, la ospăţul său de nemurire de care noi suntem rare ori capabili conform biblicului imperativ „precum în cer aşa şi pe pământ…”

Cenaclist cu pasiune, amator de „gimnastici mentale”, iubitor de sport, de muzică şi de artă, profesorul însuşi se pune în rezonanţă cu lumea pe care o versifică, versificându-se… Astfel, el devine protagonistul propriei sale vieţi şi propriei sale opere, autor şi erou totodată. Lumea sa este o lume inclusivă şi explicită: un mod „fritean” de a spune „– Ecee homo”, cu modul său de comunicare onestă şi curată, în simplitatea ei, Eugen Fritea dă cu tifla pretinsei „socializări facebook-iste” Cele trei cărţi ale sale, asupra cărora am făcut consideraţii globale, au în acelaşi timp, valoare documentară, de cronică sentimentală a vremii 74

Mărturii spre neuitare noastre, în care cititorul poate găsi laolaltă oameni, locuri, fapte, întâmplări expuse într-o formă agreabilă, şi oferind lectorului ocazional bucuria şi surpriza redescoperirii celor menţionate, duioase forme evocatoare.

De loc neglijabilă este, în toate cele trei cărţi, partea de iconografie: sute şi sute de fotografii, imortalizând „biotopul” trăirist al autorului. Foarte mulţi oameni pe care autorul i-a cunoscut de-a lungul vieţii sale, oameni obişnuiţi ori personalităţi, eroi ai istoriei naţionale sau ai Culturii naţionale, pe care Eugen Fritea îi evocă aproape cu evlavie, omagiindu-i şi perenizându-i în memoria colectivă.

Nimic nebulos ori îndoielnic. Totul la vedere, clar şi explicit. Totul sub semnul cordialităţii şi al jovialităţii. Un fel de căldură şi de aducere-aminte, dacă vreţi, într-o lume tulbure şi nestatornică, ameninţată de îngheţ sufletesc şi de uitare…

Tehnic vorbind, am evitat după cum se poate observa „spicuirea” din text, reproducerea unor fragmente, citarea etc, practici comune în exerciţiul critic propriu-zis. N-am dorit să canalizez gustul cititorului către locurile plăcute mie, lăsându-i libertatea şi plăcerea propriilor selecţii.

Am pornit, în consideraţiile mele, de la prejudecata că orice om care creează ceva cu intenţia de a lăsa semenilor săi semn şi dovezi ale trecerii sale prin lume, în haina îngrijită a 75

Constantin Stana

VERSULUI, chiar fără exorbitanţă şi fast, nu poate face un lucru rău…!

Iar Eugen Fritea, cu atât mai mult…!

Semnează, ŞI CONSEMNEZĂ, amicul şi prietenul său, profesorul STANA CONSTANTIN, Drobeta TR-SEVERIN.

76

Mărturii spre neuitare

Fascinaţia Chorei

Străvechea artă a dansului, Coregrafia, inspirată într-un moment de euforie de însăşi muza Chore, dănţuitoare rafinată prin saloanele zeieşti ale Olimpului din vremuri uitate, se dovedeşte perenă, canonică, exemplară şi... frumoasă, parcă sfidând ţopăielile de obşte, contorsiunile, rostogolirile şi scălâmbăielile generaţiilor mai tinere, doritoare de mişcări libere, fără reguli şi fără ordine, fără caligrafia şi scenografia clasică, splendide, în fond, ale dansului popular, supervizat şi instruit de nişte oameni cu har, pe care gratitudinea spectatorului avizat i-a recompensat cu titlul de maeştri coregrafi. Publicaţiile (cărţi, reviste, materiale audio-video etc!) necesare iniţierii şi performanţei artistice în acest domeniu sunt rare, şi adresate doar puţinilor oameni interesaţi de această Artă – sora geamănă, vioaie şi manifestă a Muzicii, fără de care nu poate vieţui. Este deci cu atât mai surprinzătoare cartea pe care domnul. ing.

Mihai Munteanu (om de sus, după cum se citeşte în numele său!) se încumetă s-o ofere doritorilor de minunăţii estetice, care se află cu prisosinţă în dansul folcloric stilizat. Surprinderea vine şi din ineditul asocierii ingineriei (ştiinţă şi meşteşug) cu coregrafia (artă şi vocaţie) care nu se întâlneşte 77

Constantin Stana

decât la oamenii cu har... Domnul. Mihai Munteanu este fără îndoială unul dintre aceştia.

Cartea sa, Un picior de plai, o gura de rai, subintitulată Folclor coregrafic din Mehedinţi, este, în cele peste 100 de pagini ale sale, un manual, un ghid, pentru oricine vrea să se iniţieze în coregrafie folclorică şi demonstraţie de expertiză (cunoaştere de la A la Z a artei coregrafice, a didacticii şi metodologiei acesteia) pentru cei avizaţi, argument suficient pentru omologarea (atestarea) autorului în rândul maeştrilor coregrafi. În structura ei se disting trei părţi solide: 1. Alfabetul coregrafic (prezentare detaliată, explicită şi exhaustivă a simbolurilor grafice utilizate în predarea învăţarea coregrafiei populare, cu detalierea oricăror posibile neclarităţi), 2. Scurtă descriere a dansurilor culese din Ansamblul Folcloric Izvoraşul (unde s-a petrecut chiar iniţierea şi desăvârşirea autorului, el însuşi dansator profesionist, vreme de 20 de ani, în acest Ansamblu, iar mai apoi instructor – 5 ani!), completată cu descrieri profesioniste şi integrale ale costumelor populare utilizate de dansatori, bărbaţi şi femei, consideraţii pertinente asupra calităţii actului cultural, harta judeţului, coordonatele naţionale ale coregrafiei etc.

3. Partea de rezistenţă a lucrării o constituie prezentarea (caligrafierea, construcţia, structura 78

Mărturii spre neuitare suitelor, maniera de interpretare) a dansurilor folclorice culese din judeţul Mehedinţi şi clasificate pe zone folclorice (peste 30 de dansuri vechi, tradiţionale, cu desen complicat) cărora le anexează partiturile muzicale originale (notate şi ele de alţi mari maeştri ai muzicii mehedinţene) şi schemele scenografice (aranjamentul în scenă al ansamblului de dansatori, regia acestora).

Prezentarea simbolică (grafică) a dansului este urmată imediat de partitură, pentru uzul inclusiv al... corepetitorului (cântece culese din Cântece de dansuri populare din Mehedinţi).

Cartea de faţă îşi dovedeşte dubla utilitate (estetică şi practică), lăsând contemporanilor mărturie vie şi uimitoare despre frumuseţea miticoIegendară perenă a dansului folcloric mehedinţean.

Document şi îndreptar artistic realizat după toate rigorile, cartea domnului ing. Munteanu Mihai sfidează spiritul mercantil, debusolat şi superficial al unor vremuri în care totul este luat a la lejere, riscând să cadă irecuperabil în caricatură, în kitsch şi în derizoriu... Este, în acelaşi timp, şi compensatoriu, o dovadă palpabilă că voinţa, vocaţia şi gustul pentru frumos ale românilor generici n-a pierit... Şi o speranţă că nici nu va pieri...!

79

Constantin Stana

Precuvântare

Iute ca un grăuncior de polen, şi în pofida staturii sale deloc achileene, profesorul, colegul şi prietenul nostru, Cornel Boteanu, slujbaş al catedrei în mirificul ţinut al Cloşanilor, la Grupul Şcolar Constantin Brăncoveanu din Baia-de-Aramă, face deopotrivă muncă de albină şi de sisif, înrobit de nobila artă a scrisului, şi urmând, la peste două veacuri şi jumătate distanţă în tărâmul lui Chronos, imperativul heliadesc al acestei corvoade.

Profesor, scriitor, metodist al breslei, documentarist, responsabil educaţional şi mentor al generaţiilor tinere din preajmă. Cornel Boteanu atacă furibund şi disperat, ca Meşterul Manole, toate obiectivele peniţei, din dorinţa de a lăsa posterităţii adesea ingrate dovezi palpabile, atât ale admirabilei sale treceri prin viaţă, cât şi despre realităţi ce tind să devină foarte repede vestigii.

După cărţi de interes didactic aplicativ, după studii folclorice şi etnografice, după monografii dintre cele mai inedite şi mai incitante, condimentate cu producţii lirice personale, se încumetă să ivească, din acelaşi neastâmpăr 80

Mărturii spre neuitare intelectual ce l-a caracterizat dintotdeauna, o monografie a şcolilor din zona unde lucrează şi trăieşte.

Monografia „Învăţământul din Baia-de-Aramă” este operă de filolog de vocaţie. Viziunea istorică a cercetării, documentarea strictă şi onestă, exerciţiul de evaluare justă a strădaniilor înaintaşilor, judecăţile de valoare, refreşizarea memoriei – ca o palmă dată elegant amneziei de obşte, entuziasmul paşoptist al întreprinderii şi febrilitatea redactării, grija pentru ansamblu, ca şi pentru amănunt sunt doar câteva dintre atributele notabile ale cărţii a cărei naştere se subscrie unei admirabile generozităţi. Profesorul Boteanu iveşte şi lansează acest eveniment editorial particular exact de Zilele Liceului din localitatea sa de referinţă. Este un dar pe care Profesorul Cornel Boteanu îl face concitadinilor săi, colegilor de serviciu şi din învăţământul mehedinţean, şi nu numai, elevilor săi şi, de ce nu, viitorilor profesori.

Perfect alcătuită sub raportul redactării, al rigorii filologice,cartea inventariază toate şcolile din arondismentul Băii-de-Aramă. Autorul ei anexează în cuprins facsimile şi fotografii, comentează, întreabă, trage concluzii pertinente. Deopotrivă martor al timpului său şi al trecutului, ca orice evocator, Cornel Boteanu face arhivistică şi roman, în penumbra spiritului călinescian. Cartea sa îl transportă cititorul de orice statut de la 81

Constantin Stana

intelectualul blazat la pasagerul care vrea să-şi „omoare timpul” fugar cu informaţii utile şi rapide, în spaţii şi timpuri alternative. Ochiul lectorului se delectează şi se conectează la realităţi uneori nostalgice. Altruist, dar nu anonim, adică marcat veridic de orgoliul auctorial ce dă cu tifla falsei modestii (ce să facă un creator cu această hymeră a modestiei, haină a mediocrităţii?), Cornel Boteanu trage de mânecă Indiferenţa şi resuscitează Anamneza. „Scolastica” sa monografie este un dar şi un avertisment, un exemplu de statornicie a şcolii şi de strădanie a dascălilor de neam de odinioară, ca şi de acum, într-o vreme a distorsiunilor şi spasmelor de sistem, a pribolirii părelnice a unei lumi de sfârşit-început de veac şi de mileniu.

82

Mărturii spre neuitare

Câteva lămuriri terminologice

Rasismul, xenofobia, naţionalismul... sunt concepte ideologice contorsionate până la falsificare.

Ele nu presupun sau implică sentimentul de ură decât dacă acest sentiment este stârnit cu vinovăţie şi cu rele intenţii de cei ce reclamă aceste manifestări, pe care cel mai adesea ei le stârnesc.

Rasismul. Nu-i urăsc pe asiatici (rasa galbenă), ba din contra. Le admir tradiţiile şi cultura. Sunt oameni frumoşi şi serioşi, cu o filosofie admirabilă.

Nu-i urăsc pe negri, ci-i compătimesc, ba chiar mă simt vinovat că rasa mea (aia văruită) i-a persecutat, i-a vândut ca sclavi şi le-a răpit resursele, în loc să-i ajute să se dezvolte firesc.

Pe amerindieni (Pieile Roşii) chiar îi iubesc, considerându-i cei mai echilibraţi oameni de pe planetă, capabili să trăiască în deplină armonie cu natura (pe care tot rasa mea „civilizatoare” – de fapt, scursorile ei vagabonde – i-a exterminat şi i-a silit să trăiască în rezervaţii), foarte asemănători ca 83

Constantin Stana

filosofie de viaţă, mentalitate şi respect pentru natură şi pentru tradiţii cu poporul român...

Pot fi lejer prieten, tovarăş, colaborator cu oricare dintre aceştia.

Cu toate astea, n-aş agrea ţopăpind de bucurie căsătoria fiicei sau sorei mele cu un chinez, cu un negru sau cu un amerindian. E vorba despre ceva mult mai profund, ţinând de cutume. Dar dacă-i musai...! Am înţeles însă că unul din aspectele Armoniei, şi cauză a supravieţuirii energetice a rasei umane, este metisarea. Ea asigură rezistenţa demografică în timp.

Unde este ura aici? Nicăieri.

Xenofobia este comportamentul reticent faţă de străinul (oricare ar fi el) pe care nu-l cunosc. şi pe care aş fi idiot să-l primesc cu braţele deschise, necunoscându-l... Reticenţa mea firească faţă de străin devine respingere, (repulsie) sau ură din momentul în care, oferibndu-i loc la masa mea, tentează parşiv la bunurile mele şi la viaţa mea, şi eu observ asta… Ceea ce viaţa mi-a arătat de nenumărate ori. Or, a-ţi iubi duşmanul în numele unor concepte/concepţii contrafăcute de cei interesaţi, mi se pare de asemenea o idioţenie. Fiind un om instruit, nu pot fi nici idiot, nici prostit. Cred în Moş Crăciun din complezenţă, din tradiţia frumoasă şi din convingerea că nu face rău 84

Mărturii spre neuitare nimănui. Dar nu pot crede în zei străini şi duşmănoşi Neamului meu. Îl am pe-al meu, verificat de Istorie şi atestat de Tradiţia culturală străveche şi neîntreruptă, şi mi-ajunge.

Naţionalismul este manifestarea firească a sentimentului complex de dragoste, de mândrie şi de respect al individului conştient că aparţine unei anumite naţii (naţiuni).

Naţionalismul are determinări istorice şi geografice, circumscrise noţiunii mai largi de Patrie. Are, aşadar, implicit şi explicit, sentimentul de Patriotism, în care se amestecă armonios şi echilibrat dragostea pentru familia ta, pentru oamenii şi locurile natale, pentru istorie, obiceiuri, datini şi tradiţii, pentru strămoşi şi pentru faptele lor, pentru teritoriul mai larg, strict determinat geografic, numit Ţară (identic cu Patrie, pentru băştinaşi) şi pentru tot ce are ea, de unde derivă virtuţi moral-cetăţeneşti imperative (păstrare, dezvoltare, apărare, promovare etc). Cine nu are Patrie nu poate avea nici sentiment patriotic. Iar adopţiunea nu este identică cu geneza. Îi lipseşte cifrul cromozomial (ADN) care s-o autentifice. Altminteri, rămâne o simplă „convenţie civilă”. O formalitate. O formă goală, văduvită de conţinut.

Nu-i putem reproşa dialecticii istoriei realitatea că, după stadiul primitiv de familie-trib-gintă, cele mai multe entităţi umane colective au evoluat către 85

Constantin Stana

stadii superioare fireşti: populaţii-popoare-naţiuni.

Unele au menţinut cu obstinaţie sau silite de împrejurări colaterale acestei dialectici forma de existenţă tribală. În mod regretabil, destinul lor este fie să fie aduse la fazele superioare amintite, fie să piară. Firea, legile universale operează asemenea sentinţă. Altele şi-au asumat condiţia simbiotică (destul de comodă) de populaţii, convieţuind în circumstanţe acceptate sau tolerate, conlocuind cu popoarele de adopţie acelaşi teritoriu şi împărţind, cu mai multă sau mai puţină înţelepciune, acelaşi destin. Având termeni lipsă în ecuaţia lor existenţială, e puţin probabil că vor evolua la stadiul de popoare. Popoarele sunt entităţi umane masive şi cvasiconsistente, cu constante şi diferenţiale, cu gen proxim şi diferenţe specifice, cu identitate şi determinări proprii (teritoriu, limbă, cultură, civilizaţie ş.c.l.). Ele pot accepta populaţii, păstrându-le aşa cum sunt, sau asimilându-le.

Naţiunea este ipostaza existenţială absolută a unui popor, care se poate el însuşi constitui ca naţiune, având toate datele ecuaţiei (complete), sau care poate constitui o naţiune de comun acord cu alte popoare, fiecare păstrându-şi diferenţele specifice.

Naţiunile monoetnice sunt consistente, durabile şi referenţiale. La baza acestor construcţii stă spiritul luminic, dumnezeiesc. Naţiunile-conglomerat sunt artificiale, convenţionale, inconsistente şi au slabe 86

Mărturii spre neuitare legături între constituenţi, putând fi dezmembrate oricând. Construcţiile de acest fel sunt o fază de tranzit către o exacerbare distrugătoare.Tot Istoria ne-a arătat şi asta. Supralicitarea naţiunii este Imperiul: construcţie nefirească, smintită şi caducă. La baza acestei construcţii stă spiritul demonic.

Nu pot să nu aduc în discuţie doi termeni cel puţin distorsionaţi, dacă nu falsificaţi aberant, şi insinuaţi din interes ocult între conceptele ideologice.

Antisemitismul este un mod hilar (dacă n-ar fi odios prin intenţionalitatea şi prin finalităţile lui ascunse) de a trage o spuză inexistentă pe o turtă falsă. Prin antisemitism se înţelege (în general, ca şi în particular, deci exclusiv) manifestările (comune foarte multor popoare) de reticenţă, de respingere, de ostilitate sau de ură faţă de evrei. Etimologic, semiţii ar fi descendenţii mitico-legendari ai lui SEM (întâiul născut al lui Noe, urmat de Ham şi de Iafet), în strădania lor disperată de a se considera cel mai vechi popor al lumii (pretenţie exagerată, pe nimic întemeiată). Dar ce ne facem, că evreii nu sunt singurii semiţi, ci mai sunt şi alţii, de aceeaşi sorginte, cu care popoarele lumii chiar n-au nicio „pricină de gâlceavă”... Atunci, se pune firesc întrebarea: de unde această restricţie până la exclusivitate? Pe ce se întemeiază ea? Păi ea se 87

Constantin Stana

întemeiază pe o nebunie anume, pe o defecţie reproşabilă, pe comportamente, atitudini şi manifestări reprobabile, recunoscute ca atare la nivel cel puţin european (nu mai vorbesc de Orientul Mijlociu). Pentru edificare, vă recomand spre lectură Protocoalele secrete ale înţelepţilor Sionului, Talmudul (şi comentariile la Talmud), Miturile fondatoare ale politicii israeliene a lui R. Garaudy, cărţile lui David Duke ş.a.

Antisemitismul ascunde teama pentru cuvenitele răsplăţi în raport cu faptele evreilor, şi exacerbează întru intimidare o anumită suferinţă (prigoana dezlănţuită asupra evreilor de evreul Hitler şi de fascistul Mussolini în timpul celui de-al doilea război mondial, extinsă ca vinovăţie şi asupra altor popoare europene, printre care şi România, în pofida adevărurilor istorice contradictorii). Scopul acestui comportament este multiplu: dominarea populaţiilor sau popoarelor incriminate în scopul obţinerii de foloase financiare şi de altă natură, penetrarea şi subordonarea pe cât posibil a instituţiilor şi structurilor Statului pe unde există comunităţi evreieşti, mergând până la disoluţia Statului însuşi, o dată cu subminarea economiei lui naţionale, deturnarea istoriei poporului respectiv şi impunerea propriei mitologii, subminarea pe orice cale a forţelor naţionale vitale, căutarea unei ţări potrivite, şi multe astfel de 88

Mărturii spre neuitare fantasmagorii care ultimilor 25 de ani.

virusează

inclusiv

istoria

Am scris cândva despre „clasicele” păcate ale evreilor, şi nu vreau să mai revin. Dar mi se pare anormal să fii beat şi să provoci scandal, lumea să te povăţuiască să mergi acasă şi să te culci, tu să sporeşti arţagul, câte unul să-ţi mai scape o palmă aşa, ca pentru trezire, şi tot tu să te vaieţi că ai fost... holocauterizat, şi să pretinzi bani pentru asta. Altminteri, cum să-mi pretinzi mie respect pentru osemintele bătrînilor tăi, când nici măcar tu nu le respecţi, că dacă le respectai, n-ai fi vândut jumătate din cimitirul evreiesc din Severin unui magazin privat de covoare şi de mobilă, nici n-ai fi închiriat sinagoga din acelaşi oraş unui cabinet de avocatură. De unde trag concluzia, măi Itzik, că tu respecţi numai banul, nu şi altele pe care mă sileşti pe mine să le respect. Respect contra respect, dacă vrei. Dacă nu, n-avem ce negocia. Chestiunile ar trebui dezbătute între istorici, sine ira et studio, dar evreii evită orice fel de confruntare şi preferă calea autoritaristă, care le va aduce mereu alte şi alte necazuri. Evreii sionişti riscă să strârnească antisemitism cu consecinţe imprevizibile chiar şi acolo unde el nu există. Impresia generală tacită este că antisemitismul, ca şi Ebola, este un experiment toxic, scăpat de sub control. Astfel de comportamente sioniste pun în umbră până la 89

Constantin Stana

estompare frumoasa, de altfel, contribuţie a evreilor normali la patrimoniul cultural-ştiinţific al lumii.

Holocaustul este un caz patologic de acaparare în beneficiu propriu a suferinţei universale. Etimologic, termenul vine din greacă unde semnifica ritualurile sacrificiale animaliere ale vechilor ebrei. Însemna „ardere de tot”, ceea ce nu e tocmai „koşer” în lamentaţiile voastre. În războaie au murit multe milioane de oameni, aparţinând diferitelor popoare. Fiecare şi-a îngropat şi şi-a jelit morţii fără atâta olicăială. Am repect pentru asta şi sunt trist ca un Om. Dar când voi i-aţi omorât pe-ai mei (şi nu numai) fără să fie război, cum e? Şi dacă morţii mei sunt mai numeroşi decât ai tăi, ce ne facem? Puteţi falsifica cifre şi istorii cât doriţi! Nimeni nu vă mai crede, şi riscaţi să vă urască lumea şi mai mult. Au trecut 2000 de ani de la Christos ( care n-a fost al vostru, ce-i drept! Al vostru a fost Barabas.) şi nu daţi semne c-aţi fi înţeles ceva din istoria unei Europe în care nimeni nu v-a chemat. Chiar nu puteţi trăi normal, cum au înţeles să trăiască tot mai mulţi dintre ai voştri, pe care-i stimăm?

Treaba voastră! În ciuda aparenţelor, România nu este sat fără câini. Nici asta n-aţi înţeles?

90

Mărturii spre neuitare Aduceţi-vă aminte: Cine seamănă vânt, culege furtună...!

P.S. Se vehiculează tot mai larg o întrebare: „– Se petrece undeva în lume vreo mare porcărie în care să nu fie amestecat un jidan ?”

Dacă vreţi exemple, vă dăm... fără număr. Şi fără bani.

91

Constantin Stana

(fără titlu)

Cultura României este ansamblul de valori materiale

şi

spirituale

produse

pe

teritoriul

României. România are o cultură unică, care este produsul

geografiei

şi

evoluţiei

sale

istorice

distincte. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice şi romane, cu multe alte influenţe. Cultura modernă română

a

apărut

şi s-a

dezvoltat în

ultimii

aproximativ 250 ani sub o puternică influenţă din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză şi germană Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe valorile democraţiei, ale diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale, sociale

şi

contribuie

la

păstrarea

identităţii

naţionale în contextul valorilor europene. Idealul educaţional

al

şcolii

româneşti

constă

în

dezvoltarea liberă şi armonioasă a personalităţii individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe cunoaştere.

92

Mărturii spre neuitare Tinerii din toate perioadele evoluţiei culturii româneşti au contribuit la dezvoltarea culturii ţării noastre, aducând o enormă contribuţie moştenirii culturale. Urmărind acest aspect, am alcătuit o scurtă

descriere

a

personalităţilor

care

au

contribuit la afirmarea culturii româneşti pe plan extern ei fiind culmea gândirii româneşti.

Prima jumătate a secolului al XX-lea este considerată de mulţi ca fiind epoca de aur a culturii române şi este perioada când aceasta a atins nivelul său maxim de afirmare internaţională în armonie cu tendinţele culturale europene. Cel mai de seamă artist plastic, şi care a ocupat un loc deosebit în istoria artei mondiale, a fost sculptorul Constantin Brâncuşi (1876-1957), o figură centrală a mişcării artistice de avangardă şi un pionier al captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creaţiei sale. În medicină o mare contribuţie adusă societăţii umane a fost rolul jucat în descoperirea insulinei de către omul de ştiinţă român Nicolae Paulescu.

De asemenea, Gheorghe Marinescu a fost un important neurolog, Victor Babeş a fost unul dintre primii

bacteriologi.

Dimitrie

Gerota

a

adus

contribuţii în chirurgie şi anatomie, Grigore T. Popa în

anatomie,

Constantin

Parhon

în

domeniul 93

Constantin Stana

endocrinologiei. Gheorghe Ţiţeica a fost unul dintre cei mai remarcabili matematicieni români.

Românii

au

avut

din

toate

timpurile,

o

multitudine de obiceiuri, basme şi poeme referitoare la dragoste, credinţă, regi, prinţese, şi vrăjitoare.

Etnologişti, poeţii, scriitorii şi istorici au încercat de secole să colecţioneze şi să păstreze basmele, poemele, baladele şi au încercat să descrie cât mai bine posibil obiceiurile şi tradiţiile legate de diferite evenimente din an. Tradiţii legate de perioade fixe din an sunt colindele – de Crăciun, sorcova – de Anul Nou sau mărţişorul, obicei legat de venirea primăverii sărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-creştine, ca Paparuda, ritualul de evocare a ploii vara, sau teatrul folcloric cu măşti sau Ursul şi Capra din iarnă.

Probabil cel mai mare colecţionar de basme din folclor a fost nuvelistul şi povestitorul Ion Creangă, care, printr-un limbaj foarte pitoresc, a dat viaţa unor poveşti acum clasice ca Harap Alb sau Fata babei şi fata moşului. De asemenea poetul Vasile Alecsandri a publicat cea mai de succes variantă a baladei Mioriţa, un poem trist, filozofic, centrat în jurul unei intrigi simple: complotul a doi ciobani de a-l omorî pe un al treilea din cauza invidei ce i-o poartă pe starea materială. Alt editor 94

Mărturii spre neuitare prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conţinând un număr larg de nuvele scurte şi basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui

Făt-Frumos,

prinţesa

Ileana

Cosânzeana,

monştrii Zmeu sau Căpcăun, dragonul Balaur sau creaturi fantastice ca buna Zână şi malefica Muma Pădurii.

Tezaurul de tradiţii al neamului românesc este o împletire între elemente precreştine şi elemente creştine, unele din cele precreştine fiind convertite la a avea o identitate creştină, iar altele din cele precreştine supravieţuiesc, într-o formă sau alta, şi astăzi, păstrându-şi chiar vigoarea de altădată.

Un popor cu tradiţie culturală multimilenară şi neîntreruptă cum este poporul român a păstrat şi a transmis peste veacuri, consecvent propriilor sale mentalităţi

etno-specifice,

credinţe

şi

datini,

obiceiuri şi ritualuri a căror vechime premerge Istoriei. Ele curg din protoistorie, urmând devenirea traco-geto-dacilor în arealul propriei lor culturi hiperboreene,

şi

ilustrează

vechi

credinţe

şi 95

Constantin Stana

reprezentări despre lume şi viaţă, despre suflet şi minte, despre destin şi dorinţe, despre bine şi despre frumos. Despre tot ce viază pe pământ şi sub stele, legat de viaţa şi de preocupările lui.

Dacă ritualurile lui au îngheţat în forme nec varietur, poezia mitică le duce mai departe mesajul de la începuturi în formule lirice de o frumuseţe expresivă fără asemănare. Descinzând din poezia mitică de substrat folkloric, lirica românească intimă actuală arată că suntem singurul popor din Europa care mai cultivă poezia metafizică, expresie a unui suflet pur, netehnicizat. În această lume invadată de cipuri, în network, românii rămân, sub aparenţa lor retrogradă, un popor referenţial, nu anacronic... Motiv de mândrie spirituală justificată, care e pe cale a se stinge la mulţi contemporani .

96

Mărturii spre neuitare

97

Constantin Stana

98

Mărturii spre neuitare

99

Constantin Stana

Cuprins „Nu sunt un om al timpului meu” 5 Excurs critic 13 Portret în tempera 22 Poemele senectuţii Nicolae Dragoş – Autobuzul de seară 26 Întoarcere în zori – Nicolae Dragoş în livada lui Arghezi... 33 Mihai Octavian Ioana sau Alonso şi Concertul 39 Acordurile lirei în amurg 45 Devenirea prin suferinţă 50 Feţele adevărului. Dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura 57 Trezirea visului din vis 65 Caleidoscop – Eugen Fritea 69 Fascinaţia Chorei 77 Precuvântare 80 Câteva lămuriri terminologice 83 (fără titlu) 92 Cuprins 100

100