Poezie şi suflet - Ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Biblioteca Cronopedia

Poezie şi suflet Ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” Volumul I (primăvara)

~ Iaşi 2016 ~

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

coordonator Lenuș Lungu lector: Valentina Becart corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean, Matei Ioaniţiu ilustrare: Rodica Bogdan Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Poezie şi suflet – ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonie albastră”, volumul 1 (primăvara) –

Iaşi: StudIS, 2016 ISBN 978-606-775-180-2 821.135.1-822

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

2

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Biblioteca Cronopedia

Poezie şi suflet Ciclul antologic

„Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

volumul I (primăvara)

~ Iaşi 2016 ~ 3

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

4

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Note de lector

Metamorfozele naturii – Simfonii (vol.1: poezie și suflet – primăvara)

albastre

Munca la o antologie este anevoioasă și solicitantă.

Cere implicare și dăruire. Și, mai ales, multă răbdare. Te gândești să publici un anumit număr de poezii și poeți.

Trebuie să faci o selecție, să rămâi la o distanță egală în a „refuza” și a accepta. Munca cu cei care își aștern gândurile pe hârtie este destul de delicată, gândindu-ne la sensibilitatea și rafinamentul unor astfel de structuri interioare. Desigur, arta cere sensibilitate, dar și talent, imaginație, abordarea unui stil, a unei idei estetice. Putem fi cu toții (cei care realizăm frumosul) pe aceeași scară valorică? Imposibil! Fiecare treaptă își așteaptă ucenicul. De fapt, viața întreagă este o ucenicie.

Greu sau imposibil de ajuns la desăvârșire. Această latură este de natură divină, iar divinitatea este unică. Nu are concurență. Doar „truda” este specifică celor creați din „efemerul clipelor” și din amestecul ciudat de lumină și umbră. Să revenim la antologie.

5

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Poeta Lenuș Lungu, (coordonator) (fondatoarea revistelor „Cronos-penita de aur” și „Taifas literar”, a siteului „Cronopedia”), și-a asumat alcătuirea acestei antologii „Metamorfozele naturii - Simfonii albastre” volumul 1: Poezie şi suflet (primăvara) și alegerea poeților.

Este un proiect împărțit în patru etape: în prima fază a fost abordată, ca temă principală, primăvara, cu întreaga ei paletă coloristică. Vor urma alte trei antologii care vor avea ca temă, următoarele anotimpuri: volumul 2: Şoaptele verii (vara); volumul 3: Cuvinte în zbor (toamna); volumul 4: Vorbe de vis (iarna).

Anotipurile pot fi considerate „repere” după care ne călăuzim pașii, trăirile interioare, proiectele, devenirile și, nu în ultimul rând, visele.

Natura, cu farmecul ei insolit, este locul unde poetul se abandonează visării, locul din care se inspiră, iar poezia se încarcă cu toate energiile creatoare ca, mai apoi, să ia drumul către inima cititorului.

Poezia este un limbaj al sufletului, această structură atât de complexă și atât de magică, fiecare cuvânt cerându-și dreptul la exprimare, în funcție de emoția călăuzitoare și bogăția sufletească a fiecăruia, de calitatea și cantitatea lecturilor acumulate în timp, atât de necesare în conturarea unui univers poetic.

Un vers memorabil se întipărește pe retină și în suflet, în așa fel încât... cu greu îl mai poți uita.

Asta își dorește orice poet. Să-și depășeasă condiția de „anonimat”, vestind lumii că există, că sufletul lui vibrează, în aerul curat al dimineților de primăvară.

6

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Sensibil, asemenea unui seismograf, sufletul poetului nu poate rămâne nepăsător în fața implacabilei treceri, în fața acestei rotații a anotimpurilor, fiecare anotimp inducând o anumită stare, uneori copleșitoare, sumbră, alteori radioasă și „bântuită” de cele mai luminoase și încrezătoare zboruri.

Primăvara aduce cu sine un plus de vitalitate și speranță. Natura renaște și lumina ochilor este invadată de explozia de verde crud, de îmbrățișările calde ale soarelui, ale unui timp care promite... În aceste condiții, înmiresmate cu parfumul florilor, zumzetul albinelor, murmurul izvoarelor... poezia nu se lasă așteptată. Lirismul se deschide tuturor metamorfozelor lumii - și în sunetele suave ale devenirii - își caută drumul spre culmile înalte ale exprimării, ale elevării spirituale. Și iată ce ne spune poetul Eugen Baciu: „O poezie ascunde în spate,/O poveste, o întâmplare, un vis”. Stând, undeva, singuratec, închide ochii și, cu ajutorul imaginației și al fanteziei, poate vedea ielele cum „Dănțuie săltând/în picioarele goale,/pășind gingaș pe iarba moale”, iarbă în care se zăresc ghioceii și toporașii, iar lângă izvor se văd „căprioarele” cum vin „să se-adape”. „Freezie de primăvară” este un adevărat tablou pictural, dar unde totul pare atât de viu, viața freamătă, se aude parcă și seva cum urcă în copaci, cum plesnesc mugurii, cum roiesc albinele „şi cum cântă cucu-n luncă”...

Lirismul poetului vibrează în această atmosferă de basm, de caldă lumină, îngemănându-se cu gingășia și frumusețea din jur.

7

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

„Şi pe iarba ce-abia iese/din pământul dezgheţat/să măntind, să privesc cerul,/şi s-admir pe el cum zboară/cârduri de cocori, ce-anunţă/că e iarăşi primăvară.”

Nu puteau să lipsească din decor „solii” primăverii, „cârduri de cocori” care aduc un plus de frumusețe pe cerul azuriu.

Venirea primăverii este un motiv de bucurie, o adevărată sărbătoare a naturii și a sufletului când „Soarele, rotund şi vesel, se înalţă printre nori”... și-n liniștea parfumată din jur, în care se aude murmurul unui izvor, își face apariția „Printre pietre, printre trestii, printre arbori se strecoară/Primăvara, mândra zână, pe-o culme de deal apare/Îmbrăcată-n flori şi fluturi, cu alai de sărbătoare.” (Florin T.Roman/Sosirea primăverii). O descriere delicată, încărcată de romantism și rafinament, întreaga trăire, asemenea lucrurilor din jur, „se scaldă-n lumină”.

Adorația față de anotimpul florilor este redată, cu acuratețe și seninătate în versuri ce par țesute „din fire de iarbă”. Redau, spre exemplifiacre, o strofă: „Vino, dimineaţă curată de mai/cu ochii de-azur şi cu părul bălai,/cu izvoare de dor şi cu braţe de flori, cu penaj în alb-negru şi cu vise-n culori!” (Florin T.Roman/Zori de mai – Invocaţie) Poezia de factură religiasă ocupă un spațiu amplu, în acest volum. Și, parcă, prin aerul împrospătat și pur „Un înger îmbăcat în flori visează/că prin salcâmii/trudiți de prea multă iubire/Iisus trece ca un zâmbet de copil”. Sau: „Se-nviscolesc iar florile-n salcâmi/și le cresc aripi/pentru rugăciune/Ei vor cânta în noapte/ca-ntr-un schit”

8

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Poetul se lasă pradă reveriei și sufletu-i vibrează în fața acestor splendori ale naturii. Metafora, provocatoare, deschide drumul spre multitudinea semnificațiilor, învăluită de sacralitatea clipei trăite. (Ioniță Lucian/Salcâmi în extaz). Totuși, trebuie să amintim și de mărturisirea pe care ne-o face, și anume: „sunt singurul care face/curățenie de primăvară/în straturile cu neliniști”... (Curățenie). Și dacă vrem un anotimp al speranței și-al iubirii, „Hai să pornim/Nunta semințelor”... că doar astfel poate „Să-și desfacă primăvara/Din cleștele ei siberian/Cornițele fragede de lumină”... , ne spune același autor.

Iubirea, acest sentiment superior, înălțător, este cea care conferă vieții un sens, o chemare spre visare, spre frumos. Este spațiul unor aprige dispute între sufletele ce-și împărtășesc o taină, o emoție interioară. De multe ori, „pe treptele durerii” o găsești împovărată de tristețe și lacrimi.

Adesea, te întrebi: cum e posibil „să-şi piardă din menire şi avânt”? Mai bine „să aducă iar chemarea-n acel loc/„În care nu-i hotar deloc,/sau gând spre-a-nţelege... ,/Şi ochiu-ncearcă în zadar/…să vadă ce se-alege!” (Nicu Doftoreanu/Tangou de descarcerare a iubirii).

Dorința celui îndrăgostit este aceea de durabilitate, pasiunea să ardă ca o torță, să nu se stingă niciodată, veșnic „tangou” de sentimente, mereu, mereu înfloritoare și pline de avânt.

Poetul Nicu Doftoreanu caută „calea-mplinirii în toate”, conștient fiind că timpul rămas este prețios și neînduplecat, totodată, că „esența fericirii” nu trebuie risipită. „Doresc să te alint, iubito!,/Şi să-ţi promit că ţelul meu de căpătâi rămâi,/Chiar dacă simt cum ceasul biologic/Mă-

9

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

mpinge logic spre teren minat,/Pe care timpul l-a marcat/...

Premeditat”...

Lirismul capătă nuanțe tensionate, uneori, sufletul sensibil se zbuciumă, îți ascunde lacrima târzie, sperând că o nouă dimineață îl poate salva din abisul uitării și „Patima iubirii se vede-n ochii tăi curați”. Și, poate, o altă dimensiune îi va fi împlinire și-l va scăpa de teama dispariției definitive. „Şi, poate,… scapi în altă dimensiune de vis!/Şi-atunci…

ACOLO,/La marginea speranţelor luminii mi-am zis:/ În moarte nimeni nu ar trebui primit… NEPRIMENIT!/Şiatunci... ACOLO,/La marginea deznădejdii,/Înconjurat de primejdii,/…mi-am dat seama, uimit,/Că nu mai are de ce sămi fie frică de EA,/Deoarece… La marginea zorilor eu am mai murit de multe ori:/UNEORI... Remodelat alături de urma de dor a frumuseţii,/ALTEORI... Doar zărit, părăsit precum «Briza Tristeţii»./Aşa că, de mai trece noaptea moartea pe la mine,/Spre dimineață nu mă mai supun!

Poetul, mereu în căutarea formei, a expresiei rafinate, profunde, știe că „Mesajul ei nu minte!/Se simte,… dincolo de zbuciumul de teamă,/Ce stă în bănuiala unei umbre ce ne cheamă/Să recitim iar printre rândurile filei proaspăt scrise,/Pe care-ai însemnat-o-n clipa-n care m-ai născut… cu vise,/Decis-a mi-le da aici…/în realitatea asta,... MAMĂ!”.

Versuri încărcate de o simbolistică ademenitoare, (uneori, abundentă), lirică de introspecție, reflexivă, stilul elevat, modern, denotă o conștiință poetică ajunsă pe un anumit prag de maturitate.

Claudia Bota ne face următoarea mărturisire:

10

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

„Dragostea cerului rămâne mereu alături de noi, chiar și când toți ne-au părăsit, făcând să lumineze candela sufletului nostru pentru a înflori mărgăritarele. Arhitectul nu obosește să ne protejeze niciodată pentru că El nu stă solitar, atunci când amurgul vine ca un fur.”

A crede în cel ce le-a făcut pe toate, a mulțumi divinității pentru ziua de astăzi și a spera că ziua de mâine va fi mai bună, mai darnică,... este o binecuvântare.

Poeta Claudia Bota este un suflet delicat, religiozitatea cuvântului fiindu-i impregnată în suflet, asemenea unui diamant, unei lumini ce-i călăuzește pașii prin bezna acestei lumi, acestor cărări pline de primejdii și ispite. Speranțele nui sunt deșarte deoarece „dintr-un crâmpei de cer”, în ceasul de rugă , vede cum! „Un înger coboară lin, dinspre zenit”, acel înger păzitor atât de mult așteptat. Încrezătoare în „imensitatea iubirii”, în ACEL Albatros care poartă pe aripile-i uriașe „Câte o sămânță, care va rodi în duh și adevăr”, aceasta este convinsă de renașterea tuturor lucrurilor: „Prin a Ta revelație, reînvie întreagă creație”.

Poezia Claudiei Bota este cea a candorii, a exprimării curate, asemenea unei ape de izvor, netulburată de „modernismul” exprimării, adesea, dificil de codificat. „Lasă dragostea să înflorească/Iar în zorile albastre,/Inima să crească./Și atunci îți voi cânta,/Ca și pasărea Măiastră,/Aducând cuvânt de pace,/Până la Poarta cerului,/Unde merele s-or coace.” (Dacă dragostea mea/Claudia Bota). „Parcă văd mai multe zâmbete pe faţa oamenilor atunci când văd mugurii florilor. Chiar dacă soarele se lasă aşteptat,

11

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

parcă primăvara ne face mai tineri pe toţi. Şi ce este mai frumos... să scrii o poezie pentru un suflet iubit.

Atunci primăvara intră în inima nostră, zâmbeşte pe chipul nostru, blând ca soarele când sărută un ghiocel, după ultimele zile ale iernii. Aşteptăm explozia frumuseţii, prilej să stăm mai mult afară, printre magnolii. Şi cum să nu scrii despre acest spectacol de frumuseţe şi culoare, despre iubirea cu miros de floare. Renasc în mine iubirea şi speranţă, adierea vâtului blând îmi aduce viaţă. Fulgi de petale se aştern printre rânduri, razele de soare să picteze în gânduri. Primăvară, lumină şi culoare dau năvală, fredonez un cântec pentru a primăverii gală.” (Nicoleta Mija). ... Și cum poate fi poeta în acest anotimp în care privirea se bucură de primii ghiocei, de viorele, decât o „visătoare”! În poemul „Iubire cu gust de flori” această scrie rânduri către iubitul ei, mărturisindu-i cât de „grea este depărtarea”, cât de lungă noaptea în care se strecoară iubirea cu „gust de flori” și în aceste momente de melancolie și dor „În acest colţ de lume la oră târzie,/Scriu pentru tine încă o poezie”. O scriere suavă, tonuri limpezi, asemenea unui cer senin, asemenea unui suflet care cântă „printre culorile pline de magie”.

Pe „alb covor de lumină” și sub atenta veghere a divinului își face apariția și poeta (Gabriela Mimi Boroianu). „Și mă revărs... zâmbind în poezie!/Umplând o partitură de culori/Căci sufletul mi-o-ntreagă simfonie/Cu note dulci ce nasc în zbor fiori!/

12

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Și te iubesc în Re, și-n Si bemol,/În Fa diez și-n plânsul de vioară,/Când treci prin gând, cu pasul tău domol/În mine cerul îngerii-şi coboară!” (Cu pas domol ).

Avidă de „mistere” își lasă gândul să hălăduiască pănă dincolo de stele, mereu în căutarea unui vis: „Iubirea ta miroase-a primăvară/A verde crud, a cer nepământesc/Și uite cum pentru întâia oară/Visările să zboare îndrăznesc!” (Declar solemn). Într-un nou anotimp al iubirii, „frăgezimea gândului” , fantezia creatoare și vibrația sufletului își pun amprenta pe fiecare vers.

Metaforele sunt cele care dau savoare și consistență lirismului delicat, estetizat, revărsându-și în vers „întreagă feerie/De flori, de cântec şi de zări senine”.

Sau: „Roua genelor de-mi numeri,/Simți pădurile din palme/Ce-mi duc stelele pe umeri/Și-nfloresc boboci de visuri/Când te-adun din amintire,” (Ce minune ești).

Primăvara se înstalează cu timiditate, cu neîncredere în iarna care nu se vrea plecată. Această „înfruntare” - între cele două anotimpuri - este redată cu mult talent, într-o blândă exprimare și lirism melodios, în versurile: „Plâng mugurii cu verdele-n pământ/Sub ceru-ncovoiat de atâția nori/În murmurul purtat în glas de vânt/Doineşte rădăcina după flori... / Se-ntinde noaptea ca o boală grea/Și scormone-n grădini cu umbre reci/Mai cade de durere câte-o stea/Când mugurii pe ramuri rămân seci./Și nu mai recunoști iarna de vară/În

13

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

zâmbetul luminii de-nceput/Gem frunzele când ziua desfășoară/Minciuna unui soare încrezut... ” (Minciuna). Și cuvintele nu mai contenesc să încolțească în locul cel mi prielnic, la umbra cea mai deasă, și, cu toate acestea, „cât cer nescris! „ne spune poeta Mirela Orban care ne oferă acest moto: „alaltăieri eram precum păsările sălbatice/azi fir de păpădie/mâine alt soi de desfrunzire/mă așteaptă-n prag”. În „zgomotul de iarmaroc” al vieții, uneori sufocant, alteori, parcă „se simte mirosul de pușcă ars”/natura își face simțită prezența: „semințele germinate străpungeau carnea maturată de ploi/simțise rădăcinile fragede hrănindu-se din atâtea adevăruri/iar deasupra înverzea o grădină/se întreba când va ajunge să pipăie frunzele proaspete/răsfirate pe crengi întortocheate ajunse la ceruri/fiindcă jos cocleau în lutul rece transpirații nocturne/ignorat arătătorul arăta cu încăpățânare/spre unde” (Mirela Orban/Ce bine că mâinile nu-i erau reci).

Expresiile poetice, metaforele reflexive, conturează imaginea unui poet profund, adesea „neînţeles şi singur/pribeag într-o lume/naufragiată pe ţărmuri ostile”, care simte efervescența lucrurilor, luând parte la neliniștile naturii aflate în expansiune. Și doar „arzând” impulsurile lirice pot antrena sensibilitatea și pot face simțită armonia interioară a rostirii poetice. De unde vine lumina? „Poezia este o naștere, e o fugă iluminată din formele primordiale”. Și spiritul elevat preia această lumină și o transformă în cuvânt încărcat de simboluri, de emoție estetică.”Ştii doar că lumina vine din locul/unde te rogi cu gândul arzând/în palmele încleştate/Acolo coboară răsăritul fiindcă/punctele cardinale şi-au pierdut logica”... (Nu e deșert mai adânc). O scriere

14

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

remarcabilă - din care nu lipsește sarcasmul unui suflet trădat, îndurerat, dar fără a se victimiza sau „îngenunchea” în fața celui ce lăsa „impresia că ar conta”... – găsim în poemul „rătăcită printre absenţele tale nedisimulate”, pe care-l redau în întregime: „îmi păreau cunoscute potecile/atunci îţi dedublam urmele/tu mă petreceai ţinându-mă de mână doar atât/cât să laşi impresia că ar conta/îţi căutăm tresărirea când îmi alergai venele/şi umbra-ţi prindea contur peste mine/urmăream şoapta din sărutul agăţat în lobul urechii/de câte ori ne amestecam apele sătui de singularităţi morbide/apoi îţi ridicai gluga/o pădure deasă şi negre îţi erau vieţuitoarele din ea/te absorbea complet fără să întorci capul/lăsându-mi gustul tău impregnat pe coapsa stângă/şi în tăietura de sub sân/îţi sunt aici strigam în urmă necoaptă ca o vestală răzvrătită/degetele tale mi-ar atinge respiraţia/din secunda fără cătuşe/pădurea îngropată într-un munte/şi-ar speria singură liliecii”.

Pentru a putea pătrunde în adâncul sufletului poetic, acolo unde zbuciumul trăirilor poate declanșa un vulcan... e nevoie de o deschidere, de o confesiune. „Am lăsat deschisă/ușa sufletului meu”... ne spune poetul Gabriel Todică care ne invită în laboratorul unde are loc „arderea” poetică, frământările sufletești, de multe ori, pline de îndoială , „cine sunt eu?”... Răspunsul ni-l oferă chiar poetul: „Un punct/ce aspiră/să devină/acela/pe umerii căruiacineva/să poată mişca/întreg universul.” (Punct fix).

Poemele scurte, esențializate, au o savoare aparte, invită la meditație, antrenând imaginația, mai ales atunci

15

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

când „Soarele/a năvălit/în suflet/inundându-l/De atunci/îmi zâmbeşte/cald” (Fereastra soarelui).

Latura erotică, nevoia de iubire, necesitatea certitudinii acestui sentiment sunt trăiri care se găsesc în această antologie.

Desigur, poezia dizlocă energii creatoare care au tendința de a se „împrăștia” , de a curge nestăvilit. Pentru a crea „esența”, adâncimea, profunzimea… e nevoie de o „îndiguire” atentă. Lăsându-le la voia întâmplării - expresiile devin forțate, (adesea) versurile își pierd măsura și rima.

Când se pune accentul pe idée, măsura și rima pot avea parte de o „suferință” conștientizată. De asemenea, e nevoie și de o dozare a trăirilor interioare. Astfel, între extaz, melancolie și tristețe se creează o „alianță” care se dorește ținută în frâu, echilibrată, ori de câte ori se impune. Sigur, doar lectura poeziilor poate confirma acest lucru.

Nu lipsește (din acest volum) starea de „criză lăuntrică”, de frământări și întrebări privind această alcătuire „vie”, privind rostul ei pe acest pământ și, mai ales, întrebări asupra condiției unui „eu” fragil, efemer, supus dispariției.

Descrierea naturii, a primăverii este scăldată în cea mai frumoasă lumină, multă culoare, forfotă, tonuri în care se conturează și bucuria poetului, la întâlnirea cu această nouă renaștere. Aduc spre exemplificare: strigă: cucu, cucu, cucu,/să se facă auzit; la umbra unui crin; în acorduri de Bach; fâlfâitul nou-născutelor tale aripi; păsările îşi fac din nou cuib; Prin iarba verde ies la drum gândacii; O rândunică/Îşi spală-n baltă/Penajul sur; O toacă bate la o mănăstire; Copiii ies şi ei din case, blocuri,/Pe uliţe, prin parcuri, pe maidane; Pâraiele fug repezi; terasa înmiresmată de liliac; cădura care-mi

16

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

mângâie şi colorează chipul; o salcie le ţine isonul cu muguri plesniţi; guguştiucul cântă din vârful casei; Primăvara își schimbă culorile/Și formele/Ca un cerb ramurile cu gânduri; Ploaia cânta/Peste florile lui mai; Își râde peste umbre-o dimineață; Când râde timpu-a primăvară; Din marginea zării/privighetoarea își înalță profeția; Și umblu beat de-a florilor ispită etc. În această atmosferă de basm, sufletul poetului radiază de încântare, iar pe față îi apare un zâmbet „ca un curcubeu după o caldă ploaie” și „Ca într-un tablou din vis acum trăiesc”... ne spune și poeta Nicoleta Mija care se lasă răsfățată de „parfumul și culoarea florilor” și cerul îi trimite bucuria toată.

Tema poeziei (a antologiei) ne obligă să revenim mereu la primăvară, acest anotimp strecurat în „gânduri curate/în sălbatice flori/la margine de cărare/în ecouri de mărgăritare/„… și eu „nu mă nu mă satur să te privesc”/ne spune poeta Lungu Lenuș. Iubire și primăvară, primăvară și iubire. Cred că acest anotimp și această trăire nu pot exista separat. Sunt legate printr-o taină, cea a renașterii, a revigorării sentimentelor profunde, curate, dătătoare de sens. În eseuri, țesute din „lumină și dăruire”, în care emoția lirică se intensifică pe măsură ce trăirile prind aripi spre libertatea de exprimare, - găsim mare parte din frământările poetei, neliniști prinse în „brățările timpului”, dar, mai ales, zbuciumul unei inimi care mai crede în iubire, dincolo de rătăciri și trădări, iar ochii neobosiți, încrezători „pândesc ivirea zorilor și primăvara visului.” „Inima rostește în șoaptă o chemare ca o durere continuă. Cine oare n-a simțit că-și dorește, mai presus de tot și toate, o iubire nebună, pătimașă și absolută? Cine n-a

17

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

crezut, pentru o clipă, într-o pasiune dezlănțuită și n-a inventat pentru suflet un sentiment fără moarte? Cine nu cunoaște durerea adâncului și tremurul nestăvilit al gândului, zborul neprefăcut al dorinței și lacrima uscată sub gene? Cine nu cunoaște mâna întinsă a deznădejde spre cer, sărutul născut din sărut, inocența trupului arzând de dorință?”

(Lenuș Lungu/Noaptea adun clipele).

Ușurința de a se mișca în planul imaginarului, fantezia, puterea de asociere a cuvintelor, creează emoția estetică, tensiunea lirică. „Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.”

(Cântecul lebedei ).

Scriere de introspecție, alunecând, deseori, în abisul întrebărilor existențiale, duce la o ardere a sufletului care se mistuie între fericire și disperare. „Dar timpul s-a scurs la fel, fără înoarcere... mereu. E un cerc, o roată care se-nvârte și se mișcă mereu, deși sunt piedici, deși strigă mulți că nu e drept...

Va fi mereu ce-i între cuvinte, va fi mereu ce e între strigăte de deznădejde. Căci liniștea vorbește mai mult în suflet decât oricine. E o teamă că fără acțiune va fi același timp, e o frică mare că fără cuvinte nu se va schimba nimic.” (Tăcerea de sticlă/Lungu Lenuș).

Tot în preajma erosului și a naturii se situiază și poeziile domnului Ioan Muntean. Pline de gingășie, patos temperat, cuvintele își deschid „aripi largi” pe „cărări de raze/selenare”, sădind în „grădina sufletului” și a versului acel

18

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

„izvor de fericire/din care/râuri de iubire/mă scaldă/zi/noapte”… (Sărut de mai/Ioan Muntean). Ideea este căutată cu fervoare, așteptându-se acel moment al iluminării și revelației. Unde... „Aici?... acolo?... Am pierdut o idee./Unde?/Buzunare goale,/Priviri rătăcite/Memorie risipită/Într-un lichid reticulat/de linii de înaltă tensiune... /Unde?... /Unde?... unde?... unde?... /Unde sunt cele formate din/Undine!(Unde).

Dar ce idee nu se pierde într-o intersectare de gânduri, de vibrații subtile? Menținându-se într-o zonă elevată, semnificațiile poetice își caută noi izvoare de exprimare, iar poetul trimite cititorului un „sărut de martie/dintr-o ţară/a soarelui/răsare/” și „al Primăverii” cu surâs înflorit… „Obiectul care corespunde poeziei este împărăția nemărginită a spiritului. Sub acest aspect, sarcina principală a poeziei este aceea de a ne face să simțim puterile vieții spirituale și, în general, valurile suitoare și coborâtoare ale pasiunilor și sentimentelor omenești ori ceea ce trece liniștit prin fața contemplației, împărăția atotcuprinzătoare a reprezentărilor, faptelor, acțiunilor, destinelor omenești, agitația acestei lumi și guvernarea divină a lumii. Astfel a fost poezia - și mai este încă învățătoarea universală și pretutindeni prezentă a genului uman.” (Despre artă și poezie – G.W.Friedrich Hegel).

Valentina BECART 14 august 2016

19

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

20

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Poezie şi suflet Ciclul antologic

„Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

volumul I (primăvara)

21

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

22

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Baciu Eugen Motto: Marele nostru Creator, atunci când a sădit acel sâmbure de viaţă în trupurile noastre neînsufleţite, făurite din lut, a pus împreună cu el cele mai minunate taine Divine, pentru a-l însoţi pe om de-a lungul vieţii. Acestea au fost: credinţa, iubirea, speranţa, iertarea şi creativitatea.

Tot ceea ce va crea omul ţinând cont de aceste taine va fi plăcut înaintea semenilor săi. Căutând în aceste taine, el

23

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

omul, îşi va descoperii talentele sale ascunse.

A compune poezie este un talent, un har de la Dumnezeu. Iar eu o caracterizez în acest mod: O poezie ascunde în spate, O poveste, o întâmplare, un vis.

Aceste poezii Sunt aproape de sufletul meu Le citesc, le recit, Şi mă-ncântă mereu.

Călător păşesc, pe fiecare vers O poezie, un întreg univers.

Pe scena teatrului din viaţă ne jucăm rolul fiecare, suntem actori ce-am absolvit la „Şcoala vieţii” iar piesele vor deveni „Nemuritoare”

24

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Frenezie de primăvară Cât mi-e dor de primăvară să-mi plimb paşi-n codru iară, şi-n livezile-nflorite să admir cireşii iară, cum roiesc albinele alergând din floare-n floare, şi în nări să simt aroma, florilor de corcoduş, să simt briza cea călduţă cum adie printre duzi.

Cum ies căprioarele să se-adape la pârâu şi cum cântă cucu-n luncă sus în vârful nucului.

Prin poiene toporaşii colorează şi pădurea într-un violet frumos, ce te-mbie să te-apleci să-i culegi şi să-i miroşi. Şi pe iarba ce-abia iese din pământul dezgheţat să mă-ntind, să privesc cerul, şi s-admir pe el cum zboară cârduri de cocori, ce-anunţă că e iarăşi primăvară.

25

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Candela Cu flacăra-ţi plăpândă şi gălbuie Tu stai de veghe la Icoană, Şi luminezi, pe-ai noştri sfinţi Puşi pe perete într-o ramă. Şi-ţi arzi uleiu-ncetişor Când te aprinde credinciosul, Şi te agaţă-n cuiul care, De ani de zile-ţi este locul. Şi-ngenuchez în faţa ta, Privindu-ţi flăcăruia Şi-un Serafin zăresc în ea Ce cântă aleluia.

Hipnotizat de duhul care, Sălăşuie în tine, Îl văd parcă venind pe Domnul, Cu braţele-i deschise, către mine.

Cu ochi-n lacrimi mă ridic, Apoi sărut icoana, Şi-n candelă uleiu-l completez Aşa cum făcea mama.

26

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Îmi e dor La poale de pădurice într-o casă cu cerdac unde-n dimineţi cu rouă soarele bătea în geam şi pe prispă-n faţa uşii îşi găseau culcuş în noapte căprioare, iepuraşi; acolo-n vârf de colină îmi dădu Domnul lăcaş. Însă ce păcat, că eu, când crescui un pic mai mare fost-am dusu la oraş. Şi-aici dispăru povestea zorilor înflăcăraţi, roua, o soarbe asfaltul iar în loc de căprioare câte-un câine vagabond latră stingher printre blocuri, deranjând, dar el nu ştie fiindcă e tare flămând.

27

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Scursus-a-n clepsidră timpul la fel ca şi anii mei dor îmi e de-acele locuri unde-mi dete strop de viaţă Milostivul Dumnezeu.

Tare-aş vrea, măcar o dată pe acolo să mă duc să-mi plimb paşi-n codru iară pe-a lui tainică cărare, apoi să mă hodin colo în poiană sub un nuc unde cucu-n primăveri strigă: cucu, cucu, cucu, să se facă auzit.

Să simt înc-o dată vântul cum îmi mângâie obrazul, şi cum iarba moale, verde, mă îmbie să mă-ntind, să mă-mbăt cu-aroma pură ce-o emană acel plai, minunat împodobit parc-ar fi un colţ de Rai.

28

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Serenadă d’amour O serenadă ascult în tăcere, cântată undeva de un trubadur, probabil adresată iubitei la un balcon, sau la o prispă, unde ea îl ascultă zâmbindu-i şi aruncându-i ocheade, lăsând ca să-i scape printre-ale sale buze, roşii, precum trandafirii, în şoaptă, „of" mon amour.

Ascult, şi mă las purtat în trecut, revăd 29

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

cum şi eu am cântat serenade la câte-o fătucă-ncercând, în inima-i fragedă cu patos, timid, să-i pătrund.

Oftez – Frumoase-amintiri...!

Tăcut-a acum trubadurul şi se aude doar vântul foşnind printre frunze de dud, acum când cei doi se sărută lăsând să plutească în aer, parfum de iubire, cu iz de levănţică purtat, pe aripi de vânt.

30

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Ielele Singuratec, în noapte călător de-auzi ielele cântând amăgitor nu te opri să intri-n dansul lor.

Ielele, frumoase femei suave şi blonde din ochii lor, aruncă scântei.

Dănţuie săltând în picioarele goale, păşind gingaş pe iarba moale, un cerc au format şi-n mijloc e-un foc şi-un gnom, la fluier le cântă cu foc.

Te umple de vrajă când le priveşti şi-n al lor joc ai vrea să păşeşti, apoi pe una din ele cu foc s-o iubeşti.

Nu face-acest pas, este înşelător vei rămâne pe veci închis în lumea lor.

31

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuibul Şi l-a făcut, în primăvară din crengi uscate, paie şi pământ, pe craca unui nuc ce în livadă, stă veşnic, falnic şi bătrân.

Un ou verzui şi pistruiat o mierla-n cuib şi-a aşezat apoi cu grijă l-a clocit din el, un pui pestriţ şi ciufulit, când veni vremea, a ieşit.

Apoi când timpul a sosit, el a zburat, cântând un tril iar cuibul ce-i fu casă-un timp, rămase trist şi părăsit.

Din când în când un flutur, se-aşează obosit un pic să se-odihnească pe cuibul părăsit.

32

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Roman Florin-Trăienuţ MOTTO: „Şi totuşi există iubire!”

(Adrian Păunescu)

33

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sosirea primăverii Încă-o noapte lungă, neagră, săvârşitu-s-a acum Şi prin aer, peste sate, se împrăştie iar fum.

Vântul, ce sălbatic fuse, se mai potoli puţin, Raze albe de lumină răzbat norii care vin.

Ca o sprintenă scânteie prin văpaia în culori Soarele, rotund şi vesel, se înalţă printre nori Luminând o vale-adâncă între trei dealuri cuprinsă Peste care-i aşternută o perdea de nea, întinsă.

Ici şi colo din zăpadă câte-un ghiocel răsare Şi zâmbind a vreme bună se închină către soare.

Murmurând uşor, la vale un pârâu îşi face drum Prin desene reci de gheaţă ce se vor preface-n scrum. În îndepărtata zare care cerne norii suri A fugit crivăţul aspru să se-ascundă prin păduri.

Sus, pe ceru-nseninat un stol de cocori se vede, Prin omătul albăstrui o umbră de cerb se pierde.

Totu-i linişte-mprejur şi-un parfum de primăvară Printre pietre, printre trestii, printre arbori se strecoară.

Primăvara, mândra zână, pe-o culme de deal apare Îmbrăcată-n flori şi fluturi, cu alai de sărbătoare. din albumul "Ghiduşii de adolescent", 1985

34

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Agitaţii matinale După-o noapte lungă, neagră, ce acum s-a isprăvit, Dintre dealuri se ridică soarele cel mult iubit, Radiind lumina-i lină peste-ntregul peisaj Şi trezind totul la viaţă, ca-într-o lume de miraj.

Florile din adormire capul înspre cer ridică, Scuturându-se de rouă, care de pe frunze pică Pe covorul moale, verde, aşternut peste pământ, Ţesut din fire de iarbă de al verii dulce vânt.

O albină hărnicuţă s-a sculat de dimineaţă Şi-a plecat cu o găleată de miere, s-o vândă-n piaţă; După-un firicel de iarbă o furnică face baie Într-un stropicel de rouă ce-a căzut de pe o floare.

Regimentul de albine, la poruncă de regină, A plecat la vânătoare de polen, într-o grădină, Iar o gâză supărată că din somn a fost trezită O ceartă fără temei pe o soră rătăcită.

Jos, la umbra unui crin, un trântor se odihneşte Îmbătat de mireasma ce-n aer se răspândeşte.

Totu-n jur tresaltă vesel, totul se scaldă-n lumină: Dimineaţa prevesteşte o zi caldă şi senină. din albumul „Ghiduşii de adolescent", 1985

35

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Superlative relative Cea mai neagră zi este ziua morţii Sale Cea mai dulce şi senină-i iarna, rece, că primăvara e la rând. Cea mai înrourată-i noaptea, căci îi urmează caldă, dimineaţa. Cea mai blândă soră mi-e moartea, că ea cere înviere; Şi ce frumos e, adesea, întunericul când ştiu bine că se apropie lumina!

De aceea, cred, nu ştiu, încă meditez, că dimineţile înmugurite, de primăvară, nasc cea mai pură, cea mai delicată lumină.

Mai ales Dimineaţa aceea încununată de glorie, cu cel mai mare şi greu bolovan înlăturat din istorie!

36

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Minuni în luna lui Florar Pe scoarţa fiecărui copac reînfrunzit e scris, cu litere de flăcări vii: Dumnezeu.

Pe luciul fiecărei picături de ploaie de mai e scris cu clape de pian: Iisus. În mângâierea fiecărei adieri de vânt de mai se aude, în acorduri de Bach: Duh sfânt, Duh sfânt, Duh sfânt…

Pe fiecare petală, gingaşă, de mai e desenat, cu peneluri de anahoret, chipul Preasfintei Fecioare. În freamătul fiecărei perechi de aripi repatriate se aude lin, atât de lin…: „Te iubesc, copilul Meu”! Însă pentru a vedea şi a auzi toate acestea ai nevoie de puţină, de foarte puţină dragoste.

Când vei iubi îndeajuns îţi vor creşte încet, încet, aripi de înger, apoi îţi vei lua zborul spre jovialul albastru al cerului şi spre poarta de flori a unei primăveri fără de sfârşit, iar fâlfâitul nou-născutelor tale aripi se va întâlni la zenit cu foşnetul aripilor repatriate de mai şi din îngemănarea celor două freamăte 37

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

vei putea auzi încet, foarte încet: „Te-am iertat, dragul Meu copil.

Bine-ai revenit Acasă!”

Mâini în rugăciune În mâinile împreunate a rugăciune, una cu cealaltă, se adăpostesc lacrima, exaltarea, suspinul; câte o dreaptă şi câte o stângă vibrează întâlnindu-se peste lume şi peste ultimele zile ale iernii.

Se freacă metacarpienele între ele precum ramurile brazilor în bătaie de vânt, iarna şi viaţa îşi topesc uimirile, sloiuri de gheaţă şi stropi de lacrimi picură, liniştit, îmbibând pământ şi spălând păcate, păsările se întorc mai vesele survolând anii, ţările, mările, în stoluri bine definite – o pasăre, un deal, o pasăre, o vale, o pasăre, o viaţă, o pasăre, o moarte, precum degetele mâinilor trudite, în rugăciune unite.

38

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Cerul, frunza, inima, crinul, roua picură şi ele agale, curate, peste cele două mâini încleştate în psalmi, în acatiste, în cuvinte rostite a cerere, a mulţumire, a slăvire; toată ignoranţa din jur se topeşte şi ochii se deschid, iar pe încleştarea lor păsările îşi fac din nou cuib.

De undeva, de sus, Dumnezeu zâmbeşte a soare, a floare, a primăvară iar mâinile împreunate în rugăciuni vindecă boli, alungă necazuri, îndulcesc amărăciuni, fac minuni.

Elegii de primăvară după George Topîrceanu I. De prin lunci, de prin poieni s-a desprins un zvon bizar ce-a-mpletit în zori de zi salbe lungi de chihlimbar, versuri dulci de poezii 39

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

pentru flori albe, de crin şi viori de cer senin.

Primăvară în culori, Viaţă trăită din plin!

II. Încet, discret, reînfrunzeşte codrul Şi soarele-i tot mai strălucitor, Revin ţărani străbuni, precum li-i modrul, Cu pluguri şi cu grape, pe ogor.

Prin iarba verde ies la drum gândacii Şi păsările vin în ţară iar, Gelos şi umed, vesel şi sprinţar, Vântul sărută mai cu jind copacii.

De prin tufişuri Şi mărăcini, De prin desişuri Şi vizuini Ies ursuleţii, Râşii, mistreţii Şi veveriţele Prin aluniş, Ies şi căpriţele Ies şi vulpiţele Şi prepeliţele În luminiş.

40

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

O rândunică Îşi spală-n baltă Penajul sur.

O rămurică În plop tresaltă De bun augur.

E sărbătoare peste tot în ţară, Se-mbracă iar natura-n primăvară, O toacă bate la o mănăstire, De Învierea Domnului dă ştire.

Copiii ies şi ei din case, blocuri, Pe uliţe, prin parcuri, pe maidane, Se zbenguie, aleargă, joacă jocuri, Îşi duc copilăria în ghiozdane.

III. Nori uşori pe cerul ud Muguri moi pe ramul crud Glas de miei Şi brebenei, Fluturaşi şi ghiocei.

Primăvară, din ce vis Ne aduci ritmuri de cânt?

Din ce colţ de paradis Picuri viaţă pe pământ?

Eşti frumoasă şi o ştii, An de an te-aştept să vii.

Eşti cântată de viori, De pictori 41

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Şi scriitori Stânele te-aşteaptă-n cale Vântu-ţi face loc prin sat Undele-ţi zâmbesc în vale Fetele pe înserat.

Tu, mireasă de-împărat Cu voal de cer brodat Şi rochie de trandafiri Peste piele de brocart Tatuată cu zefiri Şi surâs de zbor înalt Faci zăpezile să stea Neclintite în decor Şi să plângă-n urma ta Mistuindu-se de dor. Şi cobori din munţi senin Cu alai împărătesc Şi cu zile care cresc Peste dealuri şi câmpii Într-un dans uşor, sublim Şi-n zâmbete de copii.

Primăvară, te iubim!

42

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Nicoleta Mija Motto: Parcă văd mai multe zâmbete pe faţa oamenilor atunci când văd mugurii florilor.

Chiar dacă soarele se lasă aşteptat, parcă primăvara ne face mai tineri pe toţi. Şi ce este mai frumos... să scrii o poezie pentru un suflet iubit.

Atunci primăvara intră în inima nostră, zâmbeşte pe chipul nostru, blând ca soarele când sărută un ghiocel, după ultimele zile ale iernii.

43

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Aşteptăm explozia frumuseţii, prilej să stăm mai mult afară, printre magnolii. Şi cum să nu scrii despre acest spectacol de frumuseţe şi culoare, despre iubirea cu miros de floare. Renasc în mine iubirea şi speranţă,adierea vâtului blând îmi aduce viaţă. Fulgi de petale se aştern printre rânduri, razele de soare să picteze în gânduri. Primăvară, lumină şi culoare dau năvală, fredonez un cântec pentru a primăverii gală.

Anotimpurile mele Amintirile grăbite acum pleacă, Cu ele anul vrea să se întreacă, Peste puţin timp se înnoieşte, O nouă stea acum străluceşte.

Ating fulgii mulţi de zăpadă, Inima mea vrea să creadă, În zăpada atât de curată, Care se va topi repede toată.

44

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Miros un ghiocel, o albăstrea, Străluceşte altfel noaptea o stea, Peste pământul reavăn dezgheţat, Soarele va fi în scurt timp împărat.

Aşa sunt eu primăvara visătoare, Uit repede de iarna din hambare, Se vor încărca cu bunătăţi multe, Seara voi sta în grădina din curte.

Nici un ghiocel nu mă opreşte, Să mă bucur când vara soseşte, Acum miros un roşu trandafir, Mă ocroteşte un cald zefir.

Bronzul de mine se lipeşte, Soarele cu mine acum vorbeşte, Sufletul se încarcă de multe culori, Am în curtea mea minunate flori.

Dar, timpul iarăşi trece, trece, Când mă scol dimineaţa este rece, Toamna altfel mă colorează, Culeg crizanteme la amiază.

Trăiesc clipa în fiecare anotimp, Îngheţ, dezgheţ, mai trece un timp, Zăpadă, ghiocel, trandafir, crizanteme, Ştiu cum de toate să am vreme.

28 martie 2014

45

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Iubire cu gust de flori Eu te întreb, iubite, ce mai faci?

Tu îmi spui: bine, să te îmbraci.

Aşa ai avut grijă de mine mereu, În sufletul tău am fost mereu eu.

Poate astăzi, sau poate mâine, Voi reuşi să vorbesc iar cu tine.

Eu sunt tot acasă, la biroul meu, Mă întrebi dacă mi-a fost greu. În acest colţ de lume la oră târzie, Scriu pentru tine încă o poezie, Ochii tăi mă urmăresc pe multe file, Literele mă ascultă atât de umile. Ştim cât de grea este depărtarea, Atunci când nu ştii ce este uitarea, Am la tot ce mă întrebi un răspuns, Dar mai am încă multe de spus.

O altă zi trece şi vine iar altă seară, Ridic ochii, nu vreau nimic să te doară, În toate clipele în care eu aici voi fi, Nu uit niciodată ce tu îţi poţi dori.

46

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Iubirea noastră are mereu gust de flori, Tu mi-ai îmbrăcat sufletul de culori.

Peste chipul meu simt acum mâna, Mai ocrotit cu iubire întotdeauna.

Au trecut mulţi ani dar tu îmi rosteşti, Cu drag numele şi divine poveşti, Azi, mâine va fi în pentru întotdeauna, Inima mea va bate mereu pentru una.

5 mai 2014

Liliacul Stau pe terasa înmiresmată de liliac, Florile mici şi mov mult mai îmi plac.

Ce fericită este această frumoasă floare, Este legănată de vântul cald şi soare.

Privirea mea zburdă printre multe petale, Ştiu că toate vor fi cândva numai ale tale.

Miros frumos într-o noapte destul de târzie, Dragă liliac îţi scriu acum şi ţie o poezie.

47

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Să rămâi mai mult în a mea mare grădină, Te-am aşezat numai eu cu grijă la lumină.

Petala ta delicată, mică, mereu mă încântă, Luceafărul nopţii pentru tine acum cântă.

Floare frumoasă mă primeşti în a ta împărăţie?

Te bucuri de a oamenilor nemuritoare admiraţie.

Eşti visul primăverii, mereu frumos de tine colorat, Acum eşti în grădina mea un adevărat împărat.

Stau pe terasa casei, sunt atât de încântată, Florile tale mi-au dăruit o bucurie încă o dată.

Voi cumpăra pentru tine, dragul meu un frate, Cu liliacul alb curtea plină de flori o vei împarte.

3 mai 2016

Magie Aştept zilele călduroase şi luminoase cu aer tropical, Împrăştii visele toate printre flori gingaşe de portocal În fiecare zi mă bucur de soarele care-mi zâmbeşte, Câteodată o rază mă priveşte şi frumos îmi vorbeşte.

Florile împrăştie mireasma care-mi place mult mie, Merg fericită, cântând printre culorile pline de magie. Îmi spune zâmbeşte mereu şi spală-te cu rouă pe faţă,

48

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Privesc acum ziua asta care mă iubeşte, mă răsfaţă.

Când culorile sunt fără viaţă şi mi se par cam şterse, Iau pensula sufletului şi colorez numai culori aprinse. Încep să răspândesc culoare multă pe fiecare floare, Fluturii multicolori şi alizeul sunt ale mele dragi ajutoare. Îmi place cădura care-mi mângâie şi colorează chipul, Zâmbesc când simt cum mă gâdilă la nas strănutul.

Privesc pe cer cum păsările zboară vesele şi libere, Stau întinsă pe un câmp, simt a florilor mângâiere.

Un fluture se aşează pe mână şi parcă îmi şopteşte, Stai câteva momente şi tu, te rog puţin te odihneşte.

Magie este tot ce vrem noi, când iubim în suflet să fie, Să visăm, să pictăm, să dansăm, să scriem o poezie.

Sunt o hoaţă de flori şi cu multă plăcere le îngrijesc, Când spun te iubesc, privesc cât de repede ele cresc.

Frumuseţea este ca primăvara, cu ochii ca cerul senin, Cu inima bucuroasă, simt sufletul cu flori de portocal plin.

Zâmbetul îmi este este un curcubeu după o caldă ploaie, Îmi aduce împlinire printre slove multe, mai dau o foaie.

Râsul meu este ca o câmpie plină de flori frumos colorate, Îmi aleg cuvintele cele mai luminoase cu multă abilitate.

5 aprilie 2016

49

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Borcanul cu amintiri Privirile mele îţi povetesc numai ţie, Renaşterea din sufletul meu este vie.

Calc liniştită printre petale de trandafiri, Zâmbesc firesc printre colorate amintiri.

Ca într-un tablou din vis acum trăiesc, Izvorul fericirii din privirea ta îl iubesc.

Ascult cântecul dintr-o noapte târzie, Îmbrac o rochie brodată cu bucurie.

Prospeţimea şi parfumul florilor din vară, Cântată de iubire pe o frumosă chitară, Las vântul cald să-mi sufle iar prin păr, Alunecă prin vine un neobosit neastâmpăr.

O altă zi renaşte, însorită îmi zâmbeşte, Sunt copilul care uimit un trandafir priveşte, Strâng toate dorinţele într-un buchet mare, Zâmbesc, visez, privesc, stau bine la soare.

Sunt minunate zilele atât de calde ale verii, Inima îmi este cuprinsă de minunate armonii, Îmi dăruieşti zâmbind petale roşii de trandafiri, Le ţin aranjate într-un borcan plin de amintiri 22 martie 2016

50

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Nostalgii de vară Eu, doar aştept cu nerăbdare să simt ploile de vară… câteodată vreau să scap de a căldurii mare povară.

Undeva la ţară sau undeva pe un vârf de munte, îmi voi face o coroniţă cu flori de pădure pe frunte.

Să stau ascunsă sub umbrela unui stejar stăpân, sau sub umbra deasă a falnicului castan bătrân.

Să privesc din cerdac cum dansează frunzele, cum se mişcă pe cer frumos dansând astrele.

Sub greutatea stropilor de ploaie în voia naturii, să privesc spre cer albastru cum dansează norii.

Să simt picăturile cum mă mângâie pe pleoape, ploaia de vară se grăbeşte şi mai tare parcă începe.

Să gust din multe fructe după acesta ploaie curată, care cu multă graţie ne bucură şi ne desfată. Îmi plac frunzele ce aleargă smulse de vântul ploii, dansează peste tot, mă acoperă, face multe nebunii.

Chiar dacă am milă pentru viaţa lor câteodată scurtă admir norii nărăvaşi care acum aleagă şi se scutură.

Aleargă pe cer ca nişte neobosiţi armăsari sălbatici, iarna reci şi negri, vara zburdalnici şi mereu voinici. Îi întâlneşti într-o zi însorită şi foarte călduroasă, atunci simţi ploaia care te răcoreşte bucuroasă. În minte vin multe amintiri poate câteva nostalgii, alunecă pe cerul albastru, fac acolo multe magii. Închid ochii… mirosul de praf umed îmi aminteşte, de zilele când eram un copil şi alergam pe pajişte.

Mă ascundeam şi ascultam cum bate inima pădurii priveam cerul râzând priveam cum se scuturau norii.

15 iulie 2012

51

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Pădurea Îmi vâjâie la ureche încet vântul, Ştie că-l deseneză doar cuvântul.

Când sunt în pădure simt iubire, Ascult freamătul copacilor în neştire.

Natura mă încântă când freamătă, Cerul îmi trimite bucuria toată.

Unii spun că sunt energii curate, Eu spun că sunt doar trăiri adevărate.

Venite din iubirea pentru frumos, Oare este aşa de greu să fii bucuros.

Sunt un copil plin de candoare, Mă bucur tare când primesc o floare. Îmi place să alerg liberă prin pădure, Nu-mi plac oamenii care vor să o fure.

Ei nu ştiu să asculte vocea unui copac!

S-au când în Delta se mai aude un oac!

Eu mă bucur când miros a verdeaţă, Aş folosi acest parfum întreaga viaţă.

Privesc acum printre frunzele unui stejar, Doamne câte frumuseţi am primit în dar!

5 august 2014

52

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Gabriel Todică Motto: „Oricine trebuie, mai devreme sau mai târziu, să ajungă inevitabil la mine!”

(Salvador Dali)

53

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Uşa sufletului meu Am lăsat deschisă uşa sufletului meu.

Se poate intra în el oricând doar cu bătăi de inimă.

Este loc Dar să te descalţi la intrare Nu poţi intra cu bocancii

54

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Punct fix Cine sunt eu?

Un fir de nisip într-un ocean de dune.

Un punct ce aspiră să devină acela pe umerii căruia cineva să poată mişca întreg universul.

55

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Maestrul Ion Irimescu Ieri la muzeu m-am întâlnit cu maestrul A venit să-şi revadă câteva tablouri S-a aşezat apoi să-şi contemple statuile A privit lung la Pietá Am vrut să-l strig să-l ating să-l întreb ce mai face dar mi-a făcut 56

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

semn să tac Apoi mi-a cuprins faţa în palme A început s-o cerceteze s-o mângâie s-o modeleze precum un boţ de humă Apoi s-a oprit brusc şi a făcut un pas în spate M-a privit lung atent şi mi-a spus: „– Tu eşti gata şlefuit!”

57

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Fereastra soarelui Am vrut să deschid fereastra Soarelui Dar norii s-au opus Iar furtunile mi-au aruncat săgeţi de grindină Atunci mi-am dăruit inima Iar Soarele a năvălit în suflet inundându-l De atunci îmi zâmbeşte cald 24.01.2016

58

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Licuricii Licuricii desenează aurore pe boltă Patima inundă atmosfera Respir pasiune!

24.01.2016

59

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Poarta sărutului La Poarta sărutului am descoperit frumosul din pasiune şi pasiunea din frumos Brâncuşi m-a cioplit!

Ce bolovan am fost!?

24.01.2016

60

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Coloana infinitului Am hernie de disc Caut un Brâncuşi să mă opereze!

24.01.2016

61

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Masa tăcerii Şi liniştea vorbeşte uneori cu ecouri de daltă Doar Apostolii s-au răzgândit 24.01.2016

62

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Mirela Orban Motto: „alaltăieri eram precum păsările sălbatice azi fir de păpădie mâine alt soi de desfrunzire mă așteaptă-n prag”

63

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ce bine că mâinile nu-i erau reci le acoperise cu pământul ud semințele germinate străpungeau carnea maturată de ploi simțise rădăcinile fragede hrănindu-se din atâtea adevăruri iar deasupra înverzea o grădină se întreba când va ajunge să pipăie frunzele proaspete răsfirate pe crengi întortocheate ajunse la ceruri fiindcă jos cocleau în lutul rece transpirații nocturne ignorat arătătorul arăta cu încăpățânare spre unde

o altă iubire o doare se alătură insomniacilor pe la miezul nopții ascultă jazz și trage pe nas praf de stele caruselul se învârte prostește nici nu știe când s-a urcat nici de câte ori a trecut prin gara cu mușcate roșii cineva aruncă petarde le simte mirosul de praf de pușcă ars 64

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

o mână o smulge din tornadă vârtejul dispare muzica luminile zgomotul de iarmaroc nocturn e-nghițit de liniștea unei inimi surdo-mute

Conjugare dacă n-ai fi căutat drumul aș fi rămas searbădă nu ningea niciodată unde abdicau gândurile înnodate încrucișam cuvinte peste al cincilea anotimp să stârnesc ploile, vântul, soarele de plastic îmi făcea cu ochiul fără să mă convingă de apartenența lui în decorul incomplet ieri azi și probabil mâine aceeași constantă neîntreruptă de vreo perpendicularitate fosforescentă cât cer nescris! dacă n-ai fi ajuns aș fi căutat drumul cu mâinile încărunțite

65

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Nu e deşert mai adânc decât sufletul neînţeles şi singur pribeag într-o lume naufragiată pe ţărmuri ostile Toate cărările sunt la fel iar în răscruci nici o troiţă nu te cheamă la picioarele ei N-ai fost ales să-ţi cunoşti drumul nici soarta nu ţi-a fost înmânată cu instrucţiuni de folosire.

Tălpile tale sunt iarba crudă, nisipul, colţurile pietrelor, răcoare apei, văile şi munţii.

Te îndrepţi încrezător spre nicăieri, abia mâine azi i-ar fi ştiut povestea dar ce folos când dirijorul păstrează cadenţa chiar dacă stai sau te grăbeşti Ştii doar că lumina vine din locul unde te rogi cu gândul arzând în palmele încleştate Acolo coboară răsăritul fiindcă punctele cardinale şi-au pierdut logica 66

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

înainte ca pe copacii tineri să năpădească muşchiul Ştii doar o zi când vei ajunge

Somnul s-a mutat în alt dormitor de câteva nopți mă ciupește un vis de lobul stâng perseverent ca un bătrân chinez dăltuind într-un bob În perna cu memoria nealterată zac adunate resturi Cele alergice strănută des și se fac auzite Altele moțăie în culcușul cald cu fermoarul tras peste amănunte nesemnificative Spre nord bat câmpii câteva gânduri cârcotașe emițând pretenții la ore imposibile - Mai bine să jucăm „fazan” le zic Se-aude un „a…” nesfârșit În loc de feedback cocoșii vecinilor proclamă închisă noaptea

67

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Trocul a rămas la modă tremură sângele sub pielea amorţită ca un copil abandonat lângă un stâlp de telegraf scorojit de anotimpurile impregnate cu de-a sila numără încăpăţânat secundele în sens invers se crede zmeu pe coama timpului şi loveşte pintenii cu patos paraziţii din scoarţă sug roşu carmin cu accente latifundiare furate la colţul străzii dau la schimb dansuri din buric şi piroşte umplute cu marmeladă coapte în magherniţa din dos dangătul clopotului sub coastă amplifică spaţiul aerisit de biserica într-o joi pe la două când fericirea credulă cu care ai umplut sala festivă aplaudă din încheieturile artrozice momentul adevărului chiar dacă frigiderul ţi-e plin de colţunaşi mucegăiţi iar aparatului auditiv i-a murit bateria

68

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

love is all around soare cu dinţi paradontotici rumegă la reloaded din crupa nopţii s-o ajusteze până la echinocţiu de criogenaţi peştii se strecoară printre tropotirile unor berbeci imberbi gata să se ia în coarne pentru întâietatea unui spaţiu concubin migraţi de la lizieră spre colţul străzii sparg monocromia hibernală în coşuri de răchită brebeneii o salcie le ţine isonul cu muguri plesniţi pe-o bancă muşcă dintr-un colţ de pâine căpătat fericit de înc-o iarnă trecută fără galoşii îmblăniţi din mâinile fragede abureşte primăvară

69

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

rătăcită printre absenţele tale nedisimulate îmi păreau cunoscute potecile atunci îţi dedublam urmele tu mă petreceai ţinându-mă de mână doar atât cât să laşi impresia că ar conta îţi căutăm tresărirea când îmi alergai venele şi umbra-ţi prindea contur peste mine urmăream şoapta din sărutul agăţat în lobul urechii de câte ori ne amestecam apele sătui de singularităţi morbide apoi îţi ridicai gluga o pădure deasă şi negre îţi erau vieţuitoarele din ea te absorbea complet fără să întorci capul lăsându-mi gustul tău impregnat pe coapsa stângă şi în tăietura de sub sân îţi sunt aici strigam în urmă necoaptă ca o vestală răzvrătită degetele tale mi-ar atinge respiraţia din secunda fără cătuşe pădurea îngropată într-un munte şi-ar speria singură liliecii

70

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

răspuns la o neîntrebare contrar părerilor preconcepute că firul ierbii e totuna cu iarba fiarelor şi-ar descuia anumite lacăte ruginite tocmai când guguştiucul cântă din vârful casei şi tu cauţi niscaiva mărunţiş în buzunarele căptuşite cu amorţelile de peste iarnă să-ţi fie anul fără griji e doar o păcăleală de întâi aprilie săbiile subţiri îndreptate spre cer sunt mii de termometre pământul caută pulsul primăverii înainte să dea verdict exploziei.

71

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Basorelief despre înviere sub bagheta maestrului prima dată a ales mărimea astrului i-a perforat în multiplu de zece concavitatea apoi prin sita uriașă a cernut căldura pe tot cuprinsul pământul răsfățat a dospit încet încet până acul ierbii a străpuns coaja moale mustind a primenire culoare a pus și-n copaci dăltuind întâi cu migală mii de muguri pe crengile sure mulțumit a făcut o pauză cât o rugăciune din săptămâna mare spațiul liber s-a umplut cu vietăți mieii au prins a crește destul încât să înțeleagă sacrificiul propovăduit în zi de sărbătoare natura mai înțeleaptă dăcât omul nu lasă loc întrebării toți ne vom înălța printre cireșii veșnic înfloriți

72

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Ioniţă Lucian Moto: În lan Clopotul verde al ploii Sună prelung Sângele cald al luminii.

73

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Salcâmi în extaz Se-nviscolesc iar florile-n salcâmi și le cresc aripi pentru rugăciune Ei vor cânta în noapte ca-ntr-un schit cu glasuri preasfințite de tămâie Mutând răsăritul din pom în pom până la umerii cerului Și parfumul lor inventează păsări și albine cineva le respiră în locul nostru și le înșiră sărutările pe perdelele înalte ale primăverii.

Un înger îmbăcat în flori visează că prin salcâmii trudiți de prea multă iubire Iisus trece ca un zâmbet de copil.

74

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Străjeri Deasupra noastră Dănțuiau cireșii Trecându-și cântece Din mână-n mână Și jefuiau albinele prinosul Beției lor în florile aprinse Parfum de vise și de zână Ardea în ramurile ninse Tăceri treceau În dans șoptit Uitând de vraja din cuvinte În vis de alb au înflorit Străjerii primăverii sfinte.

75

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Curăţenie E primăvară. lumina urcă iar în rădăcini sunt singurul care face curățenie de primăvară în straturile cu neliniști care nu au învățat alfabetul morții citesc în ochii străzii dezamăgirile din orașul nopților nedormite ce-ai făcut în livezi mă întreabă dresoarea de vise am așteptat ca ziua de ieri să-și umple porii cu mireasma zilei de azi și acum îmi privesc degetele care desenează pe cer lacrimi.

76

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Livada din lună Când va cădea primăvara în coaste Aș dori să eliberez băncile De mireasma zâmbetelor tale Și să întreb Ce amintiri rod Ca un vierme flămând Pleoapele tale?

Iar tu fericită să râzi Auzind cu privirea tăcută Cum înflorește-n oglindă Ca-n viața reală Livada din lună

77

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Nunta seminţelor Primăvara pare Un uriaș trandafir roșu Pe care-l hrănesc Cu nisipul din inima mea Din când în când Sufletul emigrează Într-o petală de trandafir Pe care Dumnezeu O aruncă în mine.

Afară Prinși în năvodul de verde Fluturi de zăpadă Pictează flori A căror identitate Am uitat-o demult Hai să pornim Nunta semințelor Păsări de foc 78

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Ciugulesc primăvara Lângă surâsul tău Răsar iluzii Care se strecoară În alte suflete Așază pe munte Corăbii de fum Acolo unde Nu mai iernează niciun miracol

Primăvară Să-și desfacă primăvara Din cleștele ei siberian Cornițele fragede de lumină Iarna descrește până la glezne, Până la ore Ca un foșnet în inimă Se-aud Cum norii pocnesc Prea plini de semințe gestante Și se ascund În copaci Ca să nască Eu nu-s vinovat de suferințele verdelui Mi-a explicat omul de iarbă 79

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Primăvara își schimbă culorile Și formele Ca un cerb ramurile cu gânduri Zei putreziți Se trezesc în iarba inocentă Adormită sub piatră Înainte-mi se deschide un tunel vegetal O minune pe care N-o pot admira decât orbii

Nuntă de fluturi Fiecare cuvânt este Cântecul unei păsări Zbor de îngeri plutind Pe cerul prins în lanțuri Purtând în pliscuri Cântece de taină Privighetori oarbe imploră luna Să stingă durerea pietrelor Trezit dis-de-dimineață Cerul își spală primăverile Cu mierea din flori Pe fereastră intră Un miros de raze Odată cu miezul primăverii Să aibă fluturii unde nunti.

80

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Minipoeme Printre flori Albinele caută veșnicia Clopoțeii ghioceilor Sunt prea puțini Ca să îmbrace cu rochia de mireasă Primăvara.

De când s-au dezbrăcat de puf Păpădiile se visează statui.

Ploaia cânta Peste florile lui mai Demiurgic Ca o naștere Din mâinile gingașe ale unui copil Răsar triluri de păsări Și îngeri de rouă înveselind Pământul.

Din turnul veșted al iernii Culeg ghiocei pentru cămările verii.

81

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Păpădii, păpădii...

Păpădii, păpădii, Taine vii În zări târzii Paznici zglobii Aripilor din câmpii Zbor de aștri efemer Cocostârci de fum pe cer Fulgi de șoapte și mister Vatră verde-n Veri se pierde Stol de vedre Și se-adună În cunună Hoți de noapte-n Albe șoapte Paji de lună Păpădii, păpădii, Năluci vii Joacă-n ii De ciocârlii

82

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Nicu Doftoreanu Tangou de descarcerare a iubirii

Motto: Dragostea e ca duelul: Dacă te atinge, te răneşte.

Tristan Corbiere (Édouard-Joachim Corbière 1845 - 1875) Când inimile noastre nu se mai ating Şi ne împing 83

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Să nu ne mai iubim, Redevenim străini plini de VENIN...!

Atunci, Chiar dacă ne certăm, ... ţipând acut spre fericire, Tot nu ne auzim și ne minţim din plin, Că... alţii ne împing spre despărţire!

Vin tăvălug iar peste noi, ... TOT VIN! Noi pasiuni Ce mincinoase ne ofer-acces la chin!

Noi le simțim... fiindcă ne-nving, Dar nu le auzim... Şi pierdem chiar momentu-n care ne împing Spre locul... unde azi se sting, într-o sutime de minut, Toţi sorii întîmplării de demult, Care ne-au dăruit încântătorii Şi surprinzătorii paşi de dans, Prin care hotărîţi şi-ncrezători în nou Am pus atunci, demult, la-nceput, Chiar capăt depărtării... prin TANGOU! Când nu ne mai simţim deloc IUBIREA, Nemărginirea... zace la pămînt.

Făcând ca revenirea prin cuvânt … să-şi piardă din menire şi avânt, Şi să aducă iar chemarea-n acel loc „În care nu-i hotar deloc,

84

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

sau gând spre-a-nţelege..., Şi ochiu-ncearcă în zadar … să vadă ce se-alege!”

Atunci ne scapă înţelesul încadrării, ... pe scara definit-a suportării La cote maxime, pe treptele durerii, Fiind iar asimilaţi cu-aceiași frunză-n vînt Ce cade-nspre sfârșitul verii spre pământ ... acoperind Mizerii!

Tangou interdimensional Motto Să trăieşti pe pământ poate fi scump dar include o călătorie gratuită în jurul soarelui în fiecare A trecut azi-noapte moartea pe la mine şi mi-a spus – Socoate că nu prea mai ai mult TIMP să fii supus iubirii…

Aşa încât, caută calea-mplinirii în toate şi-atât cât mai este, nu-l risipi peste poate!

Foloseşte-l cu pasiune şi… CAUTĂ.

Caută cu răbdare în ESENŢA FERICIRII, Caută cu încăpăţânare în clipele din viaţa ta… care m-au prezis! Şi, poate,… scapi în altă dimensiune de vis!

85

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Şi-atunci… ACOLO, La marginea speranţelor luminii mi-am zis: În moarte nimeni nu ar trebui primit… NEPRIMENIT! Şi-atunci.... ACOLO, La marginea deznădejdii, Înconjurat de primejdii, … mi-am dat seama, uimit, Că nu mai are de ce să-mi fie frică de EA, Deoarece… La marginea zorilor eu am mai murit de multe ori: UNEORI... Remodelat alături de urma de dor a frumuseţii, ALTEORI... Doar zărit, părăsit precum «Briza Tristeţii».

Aşa că, de mai trece noaptea moartea pe la mine, Spre dimineață nu mă mai supun!

Ba chiar îi spun în față: Nu merită deranjul de a-mi mai testa curajul!

Probabil că voi îngheța inevitabil,… iar Atunci când cu adevărat m-am metamorfozat În fluture hoinar direct în… insectar!

Tangou despre... Tinereţe Motto : Viaţa seamănă cu o poveste.

Ceea ce este important nu este lungimea ei, ci valoarea ei Lucius Annaeus Seneca ( 4 BC – AD 65 )

86

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Când eşti TÂNĂR, Crezi tot timpul că e veşnic ANOTIMPUL! Când eşti TÂNĂR Nici durerea nu-şi prea arată puterea!

Când eşti TÂNĂR asta-i partea Ce pare BUN veşnic dat ... şi imposibil de luat!

Când eşti TÂNĂR ai în faţă Numai dragostea de viaţă, Nici o clipă nu gândeşti Că o să şi-mbătrâneşti!

Când eşti TÂNĂR, dai un umăr Şi,... fără să oboseşti Dărâmi uşa ce ascunde, Locul de-nţărcat norocul, Pentru a putea pătrunde Aşa cum a zis prorocul, În tărâmul din poveşti Unde, ... chiar de mai GREŞEŞTI, Fiindcă graba strică treaba, Reuşeşti să îi uimeşti Pe toţi ce te-au ignorat

87

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

În „Prezent-ndepărtat” Din care tu, de copil, ai plecat tiptil-tiptil!

Când eşti TÂNĂR, plin de viaţă, Vrei să ieşi mereu în faţă N-ai motiv de-ngrijorare, Nu-i ceri timpului răbdare, Te simţi tare, cu valoare!

Dar te-nhaţă câte-o boală ... care devine fatală Cînd iubirea cea banală Se transformă-n răfuială, Dă rateuri şi emoţii,... Şi de-atuncea,... ştim cu toţii Că zgârmând caierul vieţii, Spui Adio... TINEREŢII! Căci... ce-ai ignorat tot timpul Se răzbun-acum cu schimbul!

Se-adună şi se răsfaţă, Scoţând iar la suprafaţă Scuze din momentul cheie, De care tu n-ai idee!

Te-acuză că-mbătrâneşti Fiindcă uite... oboseşti, Când de fapt ... te plictiseşti,

88

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Să mai duci... grija pe umăr, Chiar dacă arăţi tot tânăr!!

Tangoul adoraţiei Motto : Şi raiul este trist dacă-i pustiu, Iar îngerii din cer o ştiu – Şi grija lor spre oameni se îndreaptă La cuget şi la faptă înţeleaptă Raiul Trist - Vasile Groza (Volumul 101 Poeme) De ce când vii, De-ar fi azi iar, Îmi dai fiori, iar uneori..., De ce când pleci, De-ar fi mai rar, Un gust amar îmi lași și treci?

De ce iubire...

HAI! N-alergi să o cuprinzi?

Fiindcă aș vrea să fim la fel și EU și EA! De ce îţi spun atunci...

Să-ți spun ce-n vorbe pun?

N-o să te-amuze?

89

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ce-ţi spun?

Că ale tale buze din cupa fiecărei flori, Din roşul trandafirilor, Au adunat a primăverii proaspete culori. Ţi s-a vărsat tot focul firii în braţe, În strânsoarea lor, simt dăruirea, Patima iubirii se vede-n ochii tăi curați, În noapte luminați de degetele lungi, trandafirii, A nepalpabilelor raze-ale iubirii!

Ei m-au convins că n-am greșit, Când te-am privit și mi-am dorit Destăinuirea că … TE-ADOR!!

Tangoul dimineţii Neliniştea luminii, ... păşinind hoţeşte, Striveşte forma veştedelor frunze ale întunericului Reânălţând uitatele foşnete, ... ascunse-acum în locu-n care rana nopţii Încearcă a se-nchide.

Ghemul de întuneric îmbibat de lumină, Alertat... se hotărăşte să oprească INVAZIA

90

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Şi neîntârziat foloseşte şuviţa visului care ia ca de obicei măsuri de apărare Dar, poate prea mâniat, Aceasta se fereşte mutându-şi în uitare Aripioarele de timp tremurînd, Încălzite la umbra tăcutelor clipe frumos colorate.

Atunci...

STĂPÂNUL AMINTIRILOR, descoperind trădarea viselor, Cu greu îşi poate înfrânge durerea. Şi opreşte asediul, Lăsând noaptea a se retrage încet.

Târându-şi după ea, demn, misterul care i-a rămas, În urma carelor de luptă ce poartă-n spate zorii , Greoaie răsuflări din aşchii de lumină.

91

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Tangoul iernii Ca să smulgi Pământului Tainele-adâncului E PREA MULT! Norii-ncercărilor Udă bătrânele scoarţe de arbori IAR ELE, Care-au căutat cerul, Au văzut că AERUL E aliatul LUI, Al Pământului, Şi-s grele... de dor de vară!

De-aceea sfâşie aerul umed şi rece Cu imnul lor mut...

Tăcut...

Pe crengile care s-au ridicat invocând Timpul ce trece..

Pentru că … A te smulge Pământului…

E PREA MULT!!

92

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Bota Claudia Motto: Dragostea cerului rămâne mereu alături de noi, chiar și când toți ne-au părăsit, făcând să lumineze candela sufletului nostru pentru a înflori mărgăritarele. Arhitectul nu obosește să ne protejeze niciodată pentru că El nu stă solitar, atunci când amurgul vine ca un fur.

Claudia Bota

93

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Prea divină și milostivă Învierea Dintr-un crâmpei de cer, lumina s-a răspândit, Un înger coboară lin, dinspre zenit, Și din înaltul cer, acum prea neîmblânzit, Dureri perpetuum s-au împânzit, Și glasul Blândului Păstor, pe Cruce pentru noi grăind: „Eu sunt cel ce sunt- YAHWEH și V-am zidit, Iar azi cei nemiloși M-au răstignit”.

Un tunet crunt străfulgerând, Întunecând stihiile mult prea curând, Încât lumea întreagă s-a îngrozit, Pământul cel pustiit s-a cutremurat, Și peste tot și toate s-au tulburat, când pietrele s-au despicat.

Iar Maica plânge și suspină, neîncetat. Însă un om, prea bun dintre cei buni, Iosif din Arimateea, cerând cu bărbăție Al Său Trup lui Pilat, Pentru ca-n cinste să fie îngropat.

94

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Trei zile într-un mormânt întunecat, Tu Doamne ai stat, Precum Iona ce s-a rugat, În pântecul chitului neînduplecat.

Cu sufletul, Fiul Omului coborând, Între adâncurile cele mai de jos, Iar porțile iadului zdrobind, Lovind și biruind, moartea ai călcat, Pe cei din morți și veac I-ai ridicat.

Iisus a înviat!

Prea divină și milostivă Învierea, Doamne cu dragoste m-ai așezat!

Tăcerea inimii mele Tăcere sădită în crăpăturile inimii mele, Plec inima prin glasul tău, care tace, Peste tot e numai tăcere, tăcere fără vibrație.

Tăcere e și în mintea mea, în glasul meu, Care nu poate să mai rezoneze, Cu întunericul care mă îngheață.

Visul tu mi l-ai furat, Căci iubirea din mine ai călcat, Zdrobind liniștea. În celula aceasta, unde toată lumea tace, 95

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Nu găsești decât o tăcere.

O tăcere muribundă, ucigătoare, Pentru că moartea calcă și desface, Iubirea din mine, ce nu-mi dă pace, Vreau să dărâm barierele tăcerii, Să te îmbrățișez fără cădere, Să respir și să mă îmbăt, cu tine iubire, Retrăind fără vanitate, iubirea ce ne desparte.

Din iubire cresc rădăcini Legănând aripile în neant, prin văzduh, Albatrosul călător este suveran, Cercetând de-a pururi lumea, descrisă în Pentateuh, Imensitatea iubirii, o străbate ca un planor, Călător neobosit, sacrificându-și viața, Până când tu? Albatros vei dărui, prin vânt, Prin timpuri de lumină sau ceață, Peste cer și valuri îți porți al tău dor, Pe aripile tale ducând mereu în zbor, Câte o sămânță, care va rodi în duh și adevăr. În al tău zbor, prin crăpăturile stâncii,(stâncilor) Din iubire cresc rădăcini, prin care să redescopăr, Cum izvorăște, Apa cea vie.

Prin a Ta revelație, reînvie întreagă creație, 96

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

La o primăvară dulce, a Fiul Tău iubit.

Glasul Tău Doamne, ne ridică din neființă, Făcând să crească din iubire rădăcini.

Dacă dragostea mea Dacă dragostea ar ține o veșnicie, Inima mea pătrunsă prin Tine, Nu s-ar dezlipi nici o clipă, din această călătorie.

Dacă viața mea ar ști că te voi pierde, Mi-aș topi toate gândurile pentru a le cerne, Prin închisorile inimii mele.

Culorile glasului Tău mă duc prin ploi, Ploi de lumină, Cu picături de iubire, ce alină inima mea, Când suntem numai noi doi.

Tu ești suflare desprinsă cu viață, Chiar și când viața mă îngheață.

Dă-mi mâna să traversăm pragul Unde pământul sărută cerul, Iar tăcerile prefac zorile, În fascicole multicolore.

97

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Lasă inima să spună...

Lasă inima să spună, Tu ești cea mai bună.

Lasă inima să zboare, Tu ești cel mai tare.

Lasă inima să spere, Nu în lucruri efemere.

Lasă inima să se încălzească, Iar durerea să o topească.

Lasă inima să-mi ducă Gândurile ca o nălucă, Iară dorurile să-mi petreacă, Până la Steaua fără nume.

Lasă inima să ceară, Apa vieții milenară.

Lasă dragostea să înflorească Iar în zorile albastre, Inima să crească. Și atunci îți voi cânta, Ca și pasărea Măiastră, Aducând cuvânt de pace, Până la Poarta cerului, Unde merele s-or coace.

98

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Întâlnirea copilului cu viaţa Dă-mi Doamne putere să mă ridic, Mai presus de nori și acea durere, Prin viață, Să mă porți cu aripi celeste, Aruncat fără griji și acea cădere, Care întunecă cerul, al clipei reci.

Precum în privirea copilului abia născut, Revezi bucuria primei întâlniri cu viața, O tainică rațiune, izvorâtă din iubire, O iubire!... care pe veci o petreci, Până la întâlnirea de veci.

Cu ochii mari între lumini, Cercetând ființa mamă, la prima întâlnire, Copilul simte cea dintâi și dulce mângâiere, Mai presus de toate, recunoaște glasul mamei, Mamă, ce sădește cu har după har, Cântecul vieții la hotar.

99

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Zburaţi cu propriile voastre aripi Zburați mereu în largul vieții, Cu propriile voastre aripi, ca și condorul, Care veghează tainic cerul, Privind nelimitat de spațiul ceții.

Zburați și fiți mereu, cu sufletele calde, Ducând în drumul vostru, lumini necreate, Desăvârșiți-vă menirea cu inimile date, Chiar și când veți merge neînfricați, pe valuri încercate.

Iar al vostru suflet de copil să-l păstrați, Cu dragoste de mamă, de tată și de cei sărmani, Să luminați prin fapte bune, durerile celor orfani, Năvalnic suferința să o eliberați.

Zburați copii, nu vă lăsați!

100

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Rădăcini peste timpuri Prin vene sădite din timpuri sacre, Rădăcinile-mi cresc și-mi aduc putere, Prin destin, lacrimile s-au topit, din durere.

Cerul pare amorțit în atâta cădere, Și totuși nu există moarte, fără plăcere.

Rădăcini atârnate de temple, Despletesc sufletele noastre, de moarte, E atâta lumină și atâtea destine, Călătorind prin tărâmuri încercate, A lumilor luminate.

Tată, vino acum de rupe lanțurile toate, Pomul iubirii are acum roadele coapte.

101

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Copacul meu Fiecare om își are copacul său, Hrănit din tăcerile adunate-n seva sa, Strecurate în ceasuri de lumină divină.

Primăveri în muguri de culoare, Zâmbiți-mi, fascicule de lumină! În vâltoarea zborului înaripat, M-am luminat, cât mai sus, Cât mai aproape de Tine.

Copacul meu, cer de lumină, Glasul mă leagă de inima ta, Să picure roua în dimineți înmiresmate!

Sufletul meu aici dobândește inepuizabilul.

Prin trecerile mele, copacul înflorește.

102

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Gabriela Mimi Boroianu Motto: Nu iubi primavara, ci infatisarea unei anumite flori in care primavara s-a inchis.

Nu iubi dragostea, ci pe cel in care s-a intrupat dragostea”.

Antoine de Saint Exupery

103

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sub dalbe florile de prun...

Alerg prin roua dimineții Strivind sub tălpi verdele crud Și-adun în zâmbet rostul vieții Din fraged mugurul de dud.

Sub dalbe florile de pruni Să mă aștepți întotdeauna Petale-n palme să le-aduni Când ninge peste burguri Luna Pe alb covorul de lumină, Sub a divinului privire, Descătușați de orice vină Ne vom uni spre nemurire!

07.04.2016

104

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

La margine de viaţă Lunatic dans în muguri de alun Când ochii tăi mirați îngână Luna, În lacrima unui blestem nebun O șoaptă stinge stele câte una.

Tăcuții pescăruși sărută valul.

Un verde dor vestește primăvara.

O doină murmură-ntristat cavalul Căci trenul tău a rătăcit iar gara. Își râde peste umbre-o dimineață C-am pus la vise poante de cuvânt Și te aștept în margine de viață Să mă inviți la dans pe-o aripă de vânt.

25.04.2016

105

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Liliacul cu flori triste Visul spânzurat de-o toartă A-ncetat să mai existe...

Plânge pentru el, la poartă, Liliacul cu flori triste.

Ce-ntr-o blândă legănare Scutură lacrimi în vânt, Semne înspre neuitare-s Lacrimile de cuvânt...

Un vis ca o fantezie Ce-a trăit doar o clipită Însemnând cu poezie Inima ce-abia palpită. Și-a rămas numai parfumul Ce continuă să persiste Străjuind la poartă drumul...

Liliacul cu flori triste.

10.05.2016

106

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Minciuna Plâng mugurii cu verdele-n pământ Sub ceru-ncovoiat de atâția nori În murmurul purtat în glas de vânt Doineşte rădăcina după flori...

Se-ntinde noaptea ca o boală grea Și scormone-n grădini cu umbre reci Mai cade de durere câte-o stea Când mugurii pe ramuri rămân seci. Și nu mai recunoști iarna de vară În zâmbetul luminii de-nceput Gem frunzele când ziua desfășoară Minciuna unui soare încrezut...

21.05.2016

107

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Tot ce-a rămas Cât nefiresc se adună-n clipă, Cât ne-nceput în orice gând Și din ce-a fost se înfiripă Doar lacrimile de cuvânt...

Din ieri mai am o risipire, Din mâine numai un popas Și din iubire - amintire Atât în urm-a mai rămas.

Un vis cu aripile frânte, Un dor închis în călimară, O pană foia s-o înfrunte Când râde timpu-a primăvară.

O partitură fără note, Un cântec tandru fără glas Când viața o primim în cote Uitarea-i tot ce ne-a rămas...

23.05.2016

108

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Cu pas domol Prin ochii tăi trecea un cer spre mâine.

Prin mine doar un dor spre nesfârșit... Și vorba ta cu gustul cald de pâine Iubirea-n suflet mi-a desăvârșit! Și m-a blagoslovit cu neuitarea Când inima-ți bătea-un zbor de-aripă; De-s curcubeu în mine stă-ncercarea Ce din culori face pe cer risipă. Ți-s lacrimile flori de iasomie Ce cad din cerul cu miros de ploaie Și toate-n vis mi-s dăruite mie Ca să devin cuvântului șuvoaie. Și mă revărs... zâmbind în poezie!

Umplând o partitură de culori Căci sufletul mi-o-ntreagă simfonie Cu note dulci ce nasc în zbor fiori! Și te iubesc în Re, și-n Si bemol, În Fa diez și-n plânsul de vioară, Când treci prin gând, cu pasul tău domol În mine cerul îngerii-şi coboară!

24.05.2016

109

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Suntem unul!

– Am înmugurit primăvară într-un ochi de cer.

Dunărea, îmi mângâie visul să-i înflorească aripi.

Ascultă! În tăcerea nopții îi vei auzi bătăile inimii...

Tic Tac... Tic Tac... ca sărutul stelelor în umbra lunii!

– Ah! Se aude... în pieptul universului pulsând sângele tău avid de mistere vrând parcă să-i deschidă coșul pieptului să-i simtă în palme nemurirea!

Tic Tac... Tic Tac... în coasta timpului clepsidra lovește cernindu-şi clipele... însemnând cerul 110

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

cu urma trecerii tale.

Tu -Cale Lactee- brâu al nopții... înfășurat peste sufletul meu!

– Brazii își aruncă vârfurile spre cer lumânări în calea neuitării...

Verdele lor mi s-a revărsat în sânge să port primăvara cu mine până dincolo de anotimpul iubirii.

Nenăscutul, își freamătă venirea în unduirea ierbii ce-mi sărută urma pașilor în drumul către dincolo de timp...

– Ascultă!

Aud fragezimea gândului cum e strivită sub talpa ta goală...

Degetele însingurări încearcă să-ți apuce călcâiul vrând parcă a-ți încetini creșterea aripilor!

111

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Din marginea zării privighetoarea își înalță profeția „Îngerii nu pot fi opriți să zboare!”

Iar tu... iar tu... te ridici spre raiul cuvintelor acolo unde timpul dispare.

Rămân doar umbra ce te urmează cuminte trăgându-şi puterea din clopoței râsului tău ce străbate cerul nebuniilor împarfumând aerul cu florile speranței ce înfloresc în adâncul ochilor tăi.

– Sub degetele mele flautul nopţii eliberează zborul viselor- fluturi… cuprinși de feeria muzicii te port cu mine dans peste stele parte a sufletului meu Suntem unul...

Trup și umbră, pas și urmă...

01.06.2016

112

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Muntean Ioan Motto: „Orice imposibilul”

este

posibil,

chiar

şi

Ioan Muntean – Fuga pentru fugă

113

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sărut de martie dintr-o ţară a soarelui răsare al Primăverii sărut de ghiocel

Sărut de april’ trandafir rodind la chipul tău iubito m-am îmbrăţişat catifelat miresmelor ce-n soare s-au născut din flăcări şi m-am purtat pe cărări de raze selenare sărut 114

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

pe gura-ţi ce-a şoptit din zări cu aripi largi de dans vino

Sărut de mai mi-am sădit în grădina sufletului o camelie sărutul ei pe buze mi-a înflorit un zâmbet al unui imens izvor de fericire din care râuri de iubire ma scaldă zi noapte cu valuri calzi de îmbrăţişare

115

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sărut de noapte prin ochean de lună privim pe buze a nopţii îmbrăţişare

Sărut la ceas de noapte stelele lactee se rătăcesc din calea lor în lumina întunericului ce le va sufla buzelor întremurate

116

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Sărut în amurgul zilei pe pajiştea cerului albastru alergăm cu soarele vârât într-un buzunar cu copci sărutul cald să-l dăruim inimilor din noi de iubire înserate

Sărut de despărţire pe fluviul privirii contra curentului luna suie la izvor acel izvor ascuns undeva prin codrii de suflet din piscurile inimii în care doar sărutul ne cufundă

117

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sărut absent umbra mă conduce pe-ncurcatele chemări cu munţi încoronaţi de nea şi văi voluptos cutremurate unde îndrăgostiţi sub poartă se sărută din mirosul albastru al cerului un Jiu năvalnic ori domol învârte de milenii cercuita masă în tăcută horă a celor douăsprezece suspine de piatră neclintite cântând pe aleea plopilor absenţi 118

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

popasul anilor ne-absenţi stele unice câte una picură lumini pe buze şi-n flacăra din noapte ce orizontul o revarsă un chip de lună gândului furat plămădesc culcat în linişte visul singuratic paşi goi uşori boncănuiţi pe ape să vii te-aştept aici iubito dar

119

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sărut încătuşat Prometeu mi-a fost părinte eram prunc pe când el răzvrătitul fura olimpienilor din focul veşniciei răstignit a fost de Zeu apoi pe un Caucaz părăsit şi-ncătuşat cu lanţul greu al anilor dar eu pruncul căpătasem zestrea ce-aveam s-o port peste milenii printre oameni mi-au trecut şi mie timpuri nisipoase printre degete şi asemeni tatălui un foc mă cheamă 120

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

înspre Olimpul blestemat mi-e sufletul ars mistuit de flacăra ce-un sărut pe inimă mi-a aprins când zeu amor c-un vânt năvalnic m-a cuprins în dansul falnic de miresme al steleor pe umeri şi pe sâni cântând a nopţii voluptate revărsată pe Caucazul meu acum încătuşat de olimpieni vulturul jupiterian să-mi stingă focul ce din flacăra iubirii am luat 121

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

zadarnic zi de zi probează căci bătut de ape şi nisip eu sărutul întâi pe buze ce-am primit să-l dau iubitei a-l stăvili nu pot să vreau de-aş căuta chiar şi când la rându-mi descătuşat voi fi un foc nou peste milenii printre oameni voi purta nestins focul focul de când sărutul l-a aprins pe buze a fost mereu nestins iubirii

122

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Lenuş Lungu Motto: „Primăvara își face propria declarație, atât de tare și de clar încât grădinarul pare să fie doar unul din multele ei instrumente, și nu compozitorul" Geoffrey Charlesworth

123

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Noaptea adun clipele Întotdeauna lupta îți aprinde obrajii și simțurile.

Te simți învins, când de fapt ești învingător și crezi că ai câștigat, când de fapt ai pierdut. Ești în același timp stăpân și sclav, gând și faptă, cântec și bocet, speranță și certitudine, lumină și întuneric...

Mâinile mele, ca niște frunze palide în toamnă, pândesc ivirea zorilor și primăvara visului.

Tremurătoare și stângace, adună clipele în căușul lor și se opresc dintr-o dată ca lovite de furtună. Inima rostește în șoaptă o chemare ca o durere continuă.

Cine oare n-a simțit că-și dorește, mai presus de tot și toate, o iubire nebună, pătimașă și absolută? Cine n-a crezut, pentru o clipă, într-o pasiune dezlănțuită și n-a inventat pentru suflet un sentiment fără moarte?

Cine nu cunoaște durerea adâncului și tremurul nestăvilit al gândului, zborul neprefăcut al dorinței și lacrima uscată sub gene? Cine nu cunoaște mâna întinsă a deznădejde spre cer, sărutul născut din sărut, inocența trupului arzând de dorință?

Noaptea, abis născut din speranțe, ți-o dăruiesc ție, dincolo de lumină și întuneric, dincolo de viață și de moarte, dincolo de trecut și viitor. Cuvintele, șoapte adormite ce s-au trezit mirate, pătrund până la rădăcina

124

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

sufletului. Undeva, lângă mine, timpul își reglează nisipul și tace... trecând. Mă-nvăluie albastrul nopții și al tău.

Cântecul lebedei Cântecul lebedei s-a stins și muzica din mine zace undeva, sub copacul lovit de furtună. O chitară veche cu strune rupte, a cărei viață este în mâna ta. Cel ce îi ține răsuflarea. Mesagerul ce șoptește iubirea. În mâinile tale chitara cântă cu un tremur continuu, cu o pulsație necunoscută, ca un adaos a ceea ce a fost.

Ecoul cântecului răsună stins ca și cum sunetul obosit și lovit se aude doar în inimă, prelung și trist. O parte din mine există aici, dincolo de vis, dincolo de poveste, iar cealaltă e alături de soare și legendă, o umbră care te urmează, un fior care-ți umezește uneori buzele și-ți răcorește fruntea.

Peste ochii mei cântecul iubirii și-a țesut pânza subțire, diafană. S-au umplut de soare cu tremur închis de cuvânt. Sunt începutul unui mare cântec, la ceas târziu de noapte. În palma întinsă s-au strâns atâtea bucurii. Simți surâsul ca o chemare continuă, dintotdeauna?

Strigătul a devenit șoaptă lângă umărul tău și adierea unei respirații care-ți încălzește obrazul. Pentru 125

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

toate acestea aș vrea să opresc timpul în loc. Poate n-am știut să zbor. Poate aripile mi-au fost frânte de o mână nevăzută care m-a îndoliat și mi-a udat obrajii. Poate nam știut să cânt, dar cântec s-a numit începutul de drum și sfârșitul de legendă, lumina palidă a dimineții care mi-a bătut la fereastră.

Poate n-am știut să lupt, dar luptă este orice gest pe care îl facem în rotirea efemeră în jurul soarelui.

Oare când în luptă dreaptă provocăm descătușați, deodată, toate forțele naturii, se cheamă că suntem învingători? Se cheamă oare că am învins? Poate n-am știut să cred, dar credință vie este gândul meu care alunecă spre pustietate și oază luminoasă, în joc continuu cu viața.

Am rămas fărâma unei umbre pe pământul gol, arsă de fierbințeala soarelui și stropul de infinit de la margine de zare. O urmă de pas, întipărită pe nisip.

Privește în jur... și cu ochii minții vei vedea întreaga mea ființă lângă tine. Privește în adâncul tău și mă vei zări de veghe lângă inima ta, încercând să risipesc cenușa a tot ce a ars, ajutând timpul să regenereze, înălțând, o altă viață. Un legământ ciudat mă face să rămân lângă tine, cu speranță și zâmbet în privire.

126

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Îmbrăţișează-mă Îmbrățișează-mă cu crengi înflorite mângâie-mă cu șoaptele frunzelor tale cutreieră-mi visele stoluri de doruri lecuite pe umeri altoiește-mi gândurile cu amintiri dulci firave-mi sunt cuvintele învie-mi sufletul spre seară cu mireasmă de verde și miere Cheamă-mă la început de zi să înmuguresc la umbra ta.

Te privesc Ruginește încet pământul râde inima în roșu aprins și ochii zâmbesc în galben de soare și flori nu mă satur să te privesc colorează-mi visele și-mi cântă culorile în suflet.

127

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Spirala Adâncimi în cuvânt cobor spre izvorul adânc și roiesc din profunzimile inimii amprente, năzuințe în deșerturile minții printre norii iluziei, soarele încălzește spirala vieții încrustată pe harta ființei adevărul, traversează timpul rupt de lume îmi asum clipa.

128

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Tăcerea de sticlă Vin vremuri grele, se răstoarnă apele și munți se prăvălesc în abisuri, distrugătoare forțe se adună bătând cadențat cu armele-n pământul înghețat de frică. În locul focului rămâne doar pustiul și-ncet norii cerului se-adună grei de-atâta plâns și clocot. Încă sunt stele sus și stele dedesubt. Stele-surori ce strigă tot mai tare, spintecând văzduhuri. Încremenesc sufletele de amar și nedreptate, amorțesc inimile care știu adevărul. Strigă stelele, strigă tot mai tare, tot mai des, își strigă dorul și cer ultima luptă în numele dreptății. Războiul nevăzut strânge oștile în mijlocul câmpului ce se întinde până unde pâmântul se-ngemănează cu cerul. Strălucesc trupurile ca soarele pe cer, mii de suflete sclipesc în alb curat.

Apele se preschimbă-n oglinzi ce rătăcesc imagini, le schimbă formele și culorile.

Ochii rătăcesc prin ape ce necurate murdăresc gânduri și cutremurul fricii cuprinde pământurile.

Umilința cuprinde grotele singurătății și sufletele se însingurează în nopți de coșmaruri ce vor să stingă flăcările ce de-abia mai pâlpâie-n opaițele credinței. Senalță rugi în sânge, se-nalță suflete și se închină luminii ce-i ascunsă-n lipsa înțelegerii de tot.

E o lume pașnică în fire ce clocotește în adâncuri.

E o vreme ce mai poate fi curată doar acoperită de un 129

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

strat gros de zăpadă. Strigăte puternice străbat înghețul și vuiete năprasnice clatină liniștea ce acoperă visele. E semn de vânătoare, e semn de început de luptă... Lupii albi împrăștiați în cele patru vânturi urlă și rup tăcerea de sticlă și înalță spre cer aburul vieții lor.

Se ridică spre stele păsări de nor cu aripi chinuite de crivăț. Îngheață sângele nevinovat pe pene rupte și aruncate în prăpăstii adânci. Se luptă stihiile naturii... căci e ultima bătălie din lungul război. Se luptă stelele și norii, se luptă munții și văile, se luptă apele și vânturile.

Copacii cad și se ridică, lupii ce știu se-ascund și tac o vreme, căci timpul lor urmează.

Când cele ce vor fi împlinite se vor arăta pe cer, ei vor ieși din nou, căci nu e timpul să răstoarne ei pământuri, nu-i timpul încă să salveze stelele ce cad cașa au vrut. Nu poți să schimbi ceasurile fără să le oprești mersul și nu poți să spui adevăruri fără să le trăiești. Întâi să urle vânturile căci al lor e primul pas.

Cadranul ceasului dintâi e cel ce face legea. Restul sunt copii ce măsoară aceleași secunde.

Vin vremuri grele căci sufletele sângerează, vin vremuri grele căci inimile se-mpietresc. Și tot ce va fi a fost, o știm, nu trebuie să-mpiedicăm nisipul să se scurgă. Va curge sânge, lupule, de nu-nțelegi nici ultimul pătrar. Se aliază Lupii Marii zăpezi ce păzesc comoara iernii ce-a fost odată nepieritoare căci sufletele iubeau în alb pe-atunci. Se aliază lupii, dar nici unul din ei nu face legea, ei sunt doar cei ce ascultă și împrăștie ce aud, sunt doar cei ce adună și înmulțesc.

Bătălia e glorioasă în iarna aceasta doar dacă ascultă cu atenție, căci rostul lor e între cuvinte și gândul lor e-n liniște deplină. Îngerii știu și înțeleg 130

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

singurătatea ce nu e o întoarcere, e doar o lecție neînvățată căci nu e altă cale de-a merge mai departe decât acceptarea de a fi.

Creaturi ciudate vor să schimbe secrete ascunse, suflete negre cu măști albe vor să înfigă toiagul neîncrederii în cei ce sunt departe și atât de aproape-n gând. Mizeria îngroapă gânduri și fapte, cenușa acoperă vieți și rost. E vremea lor să împlinească. Și dacă toate acestea nu vor fi împlinite, nu va putea veni cel din urmă ceas, al iernii veșnice. Sigiliul nu se poate rupe fără durere și sânge, fără efort și sacrificiu.

E greu să dai crezare celor ce spun că tăcerea e cea care vorbește cel mai bine și dintotdeauna, liniștea e cea care duce dincolo de gând și între vise împlinirile. Va fi tăcere în depărtare, va fi liniște în apropiere ca să se poată sparge toate. Lupule, tu știi și nu știi că toate așa vor fi să fie cum au mai fost... Un urlet, chiar și-n haită sparge gheața, dar nu o topește. Doar inima-ncălzită de iubire e cea care va face să curgă apa curată.

Doar dragostea curată de tot și toate, în haină albă pură, va aduce viață iar. Nu schimbă vocea, nici chiar tonul, o simfonie ce-a fost scrisă în cer. Cum să înțelegi, să crezi acum, că lupii sunt singurii ce vor deschide, schimbând apoi, drumuri? Ar fi atât de simplu și frumos... ar fi ușor...

Vor fi călătorii îndrăznețe, vor fi aliați noi cu chipuri felurite, vor fi cărări șerpuite de timp și greutăți.

Ceasul cel vechi va arăta adevărurile când timpul se va schimba. Pasărea Phoenix de gheață va fi și la început va folosi doar gândul, căci trupul îi va fi închis între cristale translucide. Degeaba strălucește diamantul, căci viață nu-i în el... În foc trebuie să se transforme, în 131

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

flăcări înalte până la stele, și-abia apoi, când totul va fi scrum și apă, abia apoi va crește Pasărea din nou. Căci din cenușa ei, ea va renaște!

Sunt îngeri ce-astăzi au lăsat aripile celor pe care îi iubesc, sunt îngeri care au ales să salveze suflete și să adune durerea mare a celor ce nu știu. E greu, e moarten ochii lor. E jertfa ce-au ales să facă, știind că devotamentul le e misiune de căpătâi. Perechi de aripi împart cu prețul spatelui pe care șiroiește sânge și-n care carnea doare de tăișul cuțitelor ce au lovit până-n adânc spre inimă. E greu să aduci iar viață-n ochii fără suflet, blesteme grele-i greu să-nfrunți când nu mai ai aripile ocrotitoare. Și doare sufletul, și doare inima, căci știi că altfel, în alt timp, de s-ar fi putut, ar fi fost ce iar va fi. Dar timpul s-a scurs la fel, fără întoarcere... mereu. E un cerc, o roată care se-nvârte și se mișcă mereu, deși sunt piedici, deși strigă mulți că nu e drept...

Va fi mereu ce-i între cuvinte, va fi mereu ce e între strigăte de deznădejde. Căci liniștea vorbește mai mult în suflet decât oricine. E o teamă că fără acțiune va fi același timp, e o frică mare că fără cuvinte nu se va schimba nimic. Dar nu-i așa lupule, nu e, și ai știut. Știai că zgomotul atrage privirile, știai că fumul dincolo de nori ispitește. Lupii trebuie să cânte cel din urmă cântec, căci el e cel ce va sparge liniștea. Lumea întreagă așteaptă... și totuși nu...

Cântul va veni de după stratul gros de zăpadă, de dincolo de lume, doar așa va fi alb. Trebuie să-l audă căci va vesti pericol, va sparge gheața și va împrăștia zăpada ce nu-i așternută cum trebuie pentru protecție.

Gheață subțire ademenește suflete ce se bucură văzând 132

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

oglinda de cristal și uită să privească atent, căci în străfunduri e apă neagră. Și nu e osteneala în zadar?

Nu-i zborul frânt de la început? De ce să se împartă haita acum când trebuie să se adune? De ce să urle lupii în pustiu?

Lupul alb tace știind că timpul încă nu e timp, știind că ceasul nu e acel ceas. Nu grăbi secundele, căci unul singur e cel ce poate să le iuțească mersul. Și-n drumul tău ai înțeles că timpul poate fi mai lung decât ai crezut vreodată. Cum nu ai înțeles, lupule? Nu e greșită depărtarea, ea are rostul ei... căci vâltoarea vieții ar cuprinde tot și întâmplările s-ar repeta la nesfârșit.

Stelele ar fi tot stele, îngerii ar fi tot îngeri, lupii ar fi tot lupi. Nu vezi că toate-ar fi la fel? Cerc în cerc la fel? Și cerul în cerc cum să mai fie când cercul se închide iar?

Cercul neînchis face spirale și doar spiralele urcă. Să fie iar osândă toate, să fie iar ce-a fost?

Stai, lupule, așteaptă, răbdarea are rostul ei și liniștea ascute auzul... sfere sunt sufletele în altă lume, și stelele sunt globuri pe pământ. Un cerc e-n toate. Și urcă stele, urcă sfere... le-auzi? Lasă cântul să fie la final, lasă ce-i rostuit să fie la urmă așa, căci timpul va fi acel ce va arăta că toate au un mers al lor. Alungă zgomotul din minte, alungă cuvintele ce se repetă și lasă tăcerea măcar o clipă, lasă liniștea să adune ce-i bun.

Dorința prea mare e tot o năpastă și nu mai e timp pentru ea... răbdarea se-nvață ca și liniștea.

Tăcerea aduce răbdare!

133

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

134

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

postfaţă primăvăratecă

Mantia iernii este sfâșiată sub razele blânde ale soarelui, licoarea dulce se revarsă spre natură insuflând prospețime și viață. Privim cum primăvara renaște. Firișoare mici de iarbă ridică brațele firave de a sorbi grația luminii. În simfonii albastre arborii se deșteaptă și încep a gândi primii mugurei. O nebunie de culori și miresme amețitoare ce emană voioșie.

Așterne-mi primăvara Așterne-mi pe trup petala purtată de vânt amestec divin cu miresme de primăvară ce mi-a cuprins ființa toată să-mi înmugurești în mine sentimentul de iubire

135

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

să îmi scuturi flori de cireș pe câmpul albastru de atlaz unde ramuri văd în dans ce foșnesc adânc în suflet pierdut prin buzunarul rupt pictat adânc într-un tablou măreț într-o dulce melancolie îmi aduce bucurie. „Simfonii albastre” o antologie unde poeții își aștern toate gândurile, tresăririle inimii, trăirile cu o pasiune aparte în versurile lor. Regăsirea izvoarelor ale emoțiilor naturale dincolo de aluviunile amestecate ale sentimentelor. Poeții au puterea de a face să țâșnească izvoare din nisipul cuvintelor.

Magia cuvintelor așezate pe note muzicale ce vibrează în sunete și în suflet. O liră de versuri unde lumea e doar rima. Poeme scrise în culori pictate-n curcubee. În această antologie autorii au pictat cuvintele în versuri și au redat cu măiestrie câte o picătură de suflet.

Mulțumesc frumos tuturor autorilor ce și-au gravat sentimentele în aceste minunate poeme.

Lenuş Lungu

136

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

137

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuprins

Note de lector 5 Baciu Eugen 23 Frenezie de primăvară 25 Candela 26 Îmi e dor 27 Serenadă d’amour 29 Ielele 31 Cuibul 32

Roman Florin-Trăienuţ 33 Sosirea primăverii 34 Agitaţii matinale 35 Superlative relative 36 Minuni în luna lui Florar 37 Mâini în rugăciune 38 Elegii de primăvară 39

138

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Nicoleta Mija 43 Anotimpurile mele 44 Iubire cu gust de flori 46 Liliacul 47 Magie 48 Borcanul cu amintiri 50 Nostalgii de vară 51 Pădurea 52

Gabriel Todică 53 Uşa sufletului meu 54 Punct fix 55 Maestrul Ion Irimescu 56 Fereastra soarelui 58 Licuricii 59 Poarta sărutului 60 Coloana infinitului 61 Masa tăcerii 62

Mirela Orban 63 Ce bine că mâinile nu-i erau reci 64 o altă iubire o doare 64 Conjugare 65 Nu e deşert mai adânc 66 Somnul s-a mutat în alt dormitor 67

139

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” love is all around 69 rătăcită printre absenţele tale nedisimulate 70 răspuns la o neîntrebare 71 Basorelief despre înviere sub bagheta maestrului 72

Ioniţă Lucian 73 Salcâmi în extaz 74 Străjeri 75 Curăţenie 76 Livada din lună 77 Nunta seminţelor 78 Afară 78 Primăvară 79 Nuntă de fluturi 80 Minipoeme 81 Păpădii, păpădii... 82

Nicu Doftoreanu 83 Tangou de descarcerare a iubirii 83 Tangou interdimensional 85 Tangou despre... Tinereţe 86 Tangoul adoraţiei 89 Tangoul dimineţii 90 Tangoul iernii 92

140

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

Bota Claudia 93 Prea divină și milostivă Învierea 94 Tăcerea inimii mele 95 Din iubire cresc rădăcini 96 Dacă dragostea mea 97 Lasă inima să spună... 98 Întâlnirea copilului cu viaţa 99 Zburaţi cu propriile voastre aripi 100 Rădăcini peste timpuri 101 Copacul meu 102

Gabriela Mimi Boroianu 103 Sub dalbe florile de prun... 104 La margine de viaţă 105 Liliacul cu flori triste 106 Minciuna 107 Tot ce-a rămas 108 Cu pas domol 109 Suntem unul! 110

Muntean Ioan 113 sărut de martie 114 Sărut de april’ 114 Sărut de mai 115 Sărut de noapte 116

141

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” Sărut la ceas de noapte 116 Sărut în amurgul zilei 117 Sărut de despărţire 117 sărut absent 118 Sărut încătuşat 120

Lenuş Lungu 123 Noaptea adun clipele 124 Cântecul lebedei 125 Îmbrăţișează-mă 127 Te privesc 127 Spirala 128 Tăcerea de sticlă 129

postfaţă primăvăratecă 135 Cuprins 138

142

Poezie şi suflet – volumul I (primăvara)

În Biblioteca Cronopedia au mai apărut: Gabriela Mimi Boroianu - Jurnalul unei muze *** - Pe o cruce de lumină - antologie pascală Dandu Briel - Povestea lui FĂT-FRUMOS, care era DEFECT şi zbura în ZIG-ZAG! Nicolae Vasile – Românul ciclic Nicolae Vasile – Universul cilcic Emanuel D. Florescu – Destin tragic de artist genial Manuela Cerasela Jerlăianu * Ion Vanghele - Ce este iubirea Doina Bârcă – Ferestrele bucuriei Femeie omniprezentă - mulier ubique (carte de gânduri dedicate eternului feminin) Nicolae Vasile – Fulcrum (Punctul de sprijin, ediţie în limba engleză) Marin Voican-Ghioroiu - Aş vrea să fiu copil Puiu Răducan - Mucegai nostalgic de vârstă bătrână Ion Vanghele – Basme pestriţe Rodica Nicoleta Ion - Cânturi printre rânduri Emilia Popescu Rusu - Frescă pe zăpadă Constantin Mîndruţă – Calendarul sufletului meu – Toamna Gabriela Mimi Boroianu - Balada iubirii Nicu Doftoreanu - Tangouri dintotdeauna Colecţia „Vieţile sfinţilor” – Sfântul Apostol Bartolomeu (11 iunie) Revista „Cronos” nr. 29, august 2016 Revista „Taifas literar” nr. 10, august 2016

În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia: Ciclul antoologic „Metamorfozele naturii” – 2. Şoaptele verii

Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Vieţile sfinţilor Tradiţii Gastro&Literatura Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic

Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Cronos – peniţa de aur” Revista „Taifas literar”

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: fabulatortemporis@gmail.com, boroianugabriela@gmail.com tel: 0771647750, 0770406865

143

izvordecultura@yahoo.com,