Cuvinte în zbor - Ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” by Ioan Muntean

Cuvinte în zbor ciclul antologic „Metamorfozele naturii – Simfonii albastre” Volumul 3 (toamna)

~ Iaşi 2017 ~

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

coordonator Lenuș Lungu lector: Puiu Răducan corector: Gabriela Mimi Boroianu tehnoredactor: Ioan Muntean coperți: Ioan Muntean, Matei Ioaniţiu ilustrare: Rodica Bogdan Ediţie apărută şi îngrijită sub coordonarea administraţiei reţelei Cronopedia (lenusa.ning.com) Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin reţelei Cronopedia.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Metamorfozele naturii: simfonii albastre/antolog.: Lenuş Lungu. – Iaşi: StudIS, 2016 4 vol. ISBN 978-606-775-344-8 Vol. 3.: Cuvinte în zbor: (toamna). - 2016. - ISBN 978606-775-347-9 I. Lungu, Lenuş (antolog.) 82-1=135.1

Tipărit la Editura StudIs – Iaşi

Tel. 0232.217.754 Mobil: 0745.263.620

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” Volumul III (toamna)

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Note de lector

În zbor angelic... cuvinte ruginite pe rouă dulce Stând drept, au, ba, mereu m-am întrebat cât ar schimba lectura pe oameni! Aș zice că cititul ajută mult, dar scrisul, cam cât ar ajuta? Păi... Sigur că și acesta ajută. Nu te retragi, tu, poetule, în cămăruța luminată a sufletului unde ești numai tu cu tine, cu toate frământările tale? Odată, dincolo de timp, de ce nu și de spațiu, pe acest pământ tare drag și frumos trăia un bătrân care avea patru fiice, de fapt cele patru anotimpuri. Bătrânul le iubea pe toate la fel, fiecare dintre copilele sale aveau sarcinile lor bine definite . Primăvara aducea culorile, Vara cocea roadele, Toamna cobora de pe dealuri cu cobilițele îndoite de darurile dumnezeiești, iar Iarna aducea liniștea albă.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Uşi iată că un grup de oameni inimoși s-au gandit să se alinieze-ntr-o carte cu „părticele” dedicate măriei sale, Toamna. Of! E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Unde eşti, tu, cânt al verii? Mi te-au furat! Ai dispărut din desenul memoriei brumărite acum! Of, Doamne! Mi-e toamnă! Mi-e toamnă rău! Se toarnă argint peste obrazul otavei, iar râurile cu ochi verzi nu ies din adolescență. Fiarele toamnei cu brumă pe călcâie și blană au început să dea târcoale prin coama verii. Deja urlă. Urlă a brumă care se rostogolește-n lanuri de otavă unde noaptea paște-n liniște luna. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Urletul lupilor tomnatici a speriat până și soarele. Timid, acesta se retrage-n hăul lui și greoi se cațără-n dimineți cristaline pe ramuri de copaci. Urlă lupii toamnei! Pun stăpânire pe zare! Cântul ciocârliei s-a ascuns după aracul viei, iar ecoul cântului de cuc tremură-n scorburi. Pe trup gol de cuvinte brumării și tăcute dansează rochia toamnei iar luna nu mai poartă minijup. Imnul urletului a speriat bolțile ruginite care de teamă au țâștit în spinarea moșilor cu umeri aromați, zgrunțuroși, zgribuliți, pregătiți să-și depună odorul, simbria, la iernat între doagele butoaielor primitive. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Mieilor tomnatici cu dinți de brumă le este foame de lupi și vor să se răsfețe-n îmbrăcăminți de pastramă pe grătare incandescente.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Cărările dealurilor își vremurilor bunurile agonisite.

poartă-n

cobilițele

Ce mai fug recoltele-n hambare! Ce se mai înghesuie-n borcane, în sticle, prin beciuri de frica brumei stropită de lupii toamnei. Se-agață punțile de struguri în cârlige prin poduri de case. Ecoul lupilor de brumă sperie totul. Mi-e toamnă, Doamne, mi-e toamnă! Roua cu buze argintii se așează mereu pe cumpeni de fântâni, iar vântul cu obraji de brumă ne catifelează datoria recoltei. Glasul frunzelor fugite din pomii careși țineau rodele-n pumni mărturisesc păcatele vântului vânăt. Adierea nichito-stănesciană ne aerisește sufletele. Până și noi ne schimbăm hainele de teama zgribuliciului, dar nu ne predăm lui și nici brumei. E toamnă, Doamne și mi-e toamnă! Mi-e toamnă, doamnă...., rău mi-e toamnă!, mai ziceam și eu... Toamna plină cu poeți își răstoarnă „coșurile cu daruri” într-o minunată colecție antologică „Cuvinte în zbor, ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” - Volumul 3 (toamna). Dacă de acest lucru se ocupă oameni ca: Lenuș Lungu – coordonator, Gabriela Mimi Boroianu – corector, d-nul Ioan Muntean – tehnoredactor, dacă la coperți muncește Ioan Muntean și Matei Ioaniţiu, iar la ilustrare, Rodica Bogdan, alături de care vin şi eu, Puiu Gheorghe

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Răducan cu această notă de lector lucrarea conține toate ingredientele... toamnei cu brumă dulce. O găsim aici pe doamna Dimitriu Doina cu... „o drăguță toamnă... ” dar și cu o o tomnatică exclamație: „e-atâta rugină pe jos... ” Tot căutând domnia sa „prin cămară” după „nişte biţi de murătură”, pe raftul sufletului, la fel de tomnatic își așează... „poemul...”, după care, în „lecția despre sine” rostește angelic: „prea rece toamnă”. Domnul Cristinel Badea ne anunță majestuos: „Vine toamna!” Păi, n-a mai venit? A venit, sigur ca a mai venit dar acum... „Se scutură rugina pe cărare”. Cum totul vine și pleacă cu sau voia noastră, dumealui nu mai rămâne decât cu ruga: „Du-te toamnă!” și-i și explică de ce: „Frumoasă toamnă, timpul tău se duce/Pleca-vei către zări îndepărtate/A tale frunze duse-s să se culce/Rămâne-vor doar visele deşarte”. Nicoleta Mija se-nscrie în paginile acestei lucrări tomnatice cu un sonet de „Toamna” din care reiese clar preocuparea de... sezon: „Strâng câteva frunze pentru al meu album,/Beau un ceai aromat din multe flori din cană,/La geamul casei mele toamna frunze adună,/Respir fericită al crizantemelor divin parfum.” La ceas târziu de toamnă cu dinții de brumă, Ion Vanghele găsește de cuvință să-i ceară iertare iubitei, și asta... de față cu noi: „Iartă-mă iubito sunt obraznic,/cânt acum la mama lui de praznic,/frunze cad în jur pe îndelete/şi foşnesc uscate şi cochete.” Când ferestrele încep să turtească năsucurile celor mici, doamna Maria Giurgiu, într-o... „Pietate”, ne spune cu vocea toamnei bătrâne: „Se adună nori 8

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

ruginii/Pe cerul răsăritului/de secol al mileniului trei;/disperarea și prigoana/cer adăpost sub acoperișul/omeniei și milei”. Da, stimată doamnă! Omenia și mila sunt ale lui Dumnezeu, de la Dumnezeu, numai noi am uitat ai cui mai suntem. Într-o „Fantezie de Toamnă”, doamna Claudia Cioca, tot de sub mantaua țesută cu lacrima brumei, ne informează la fel de brumăriu: „E soare afară, dar e frig/Vântul din nord se războiește/Cu frunzele moarte/Ce mătură trotuarul/Ce armonie de culori.../Și ce șuvoi de gânduri/Îmi stârnește/Mi-e gândul la o toamnă ruginie/În care să-ți cuprind chipul în palme/Să-ți sărut catifeaua obrazului/Sau valurile unduitoare ale părului/În nuanța frunzei de octombrie”. Cum s-o contrazici! Nu este și toamna – una din fetele moșului din poveste, anotimpul dragostei? Iată că este! Domnul Gabriel Todică chiar dă un „Anunț” măriei sale toamna cu ochii de brumă: „Se caută tinereţe,/Şi puţină tandreţe,/Primul fior de iubire/Şi scânteia din privire!/Se caută inocenţa/Şi adolescenţa,/Zâmbetul bucuriei/Şi anii copilăriei!/Se caută prietenia/Şi bucuria,/Liniştea din trecut,/Mâna ce m-a crescut!/Dau la schimb tristeţea/Şi cu bătrâneţea/Iar de nu vi se pare chit,/Le cumpăr! Dau oricât!” Ei, domnul Todică!... Multe se caută sub mantaua de argint a unei toamne fierbinți! Și domnul Florin T. Roman, ne explică angelic, și elegant de tonatic: „Toamna îmi bate discret în geam/cu degete de ploaie,/se-aude cum plânge afară văzduhul/şiroaie, şiroaie,/lumea se-nvârte deodată cu

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

frunzele/în vârtejuri de vânt,/vechi poezii se rescriu sub coperţi/în acelaşi cuvânt.//Cocori melancolici pleacă departe, departe,/în pribegie,/în aer plutesc ritmuri străvechi, risipite,/de doină târzie.” - toate astea într-un „Septembrie” plin de brumă. Din nestemata toamnă antologică nu putea lipsi doamna Gabriela Mimi Boroianu. Ce înseamnă pentru domnia sa anotimpul ăsta... cu brumă pe călcâie, căruia i se spune... „Toamnă”, și ce ne face, aflăm imediat: „Ne desfrunzeşte toamna de păcate,/Ne spală trupu-n lacrimă de ploi/Și nenveleşte-n pleoapele lăsate/Ale apusului ce-a obosit în noi./Dar inima pârdalnică gutuie,/Mai arde ca o flacără târzie./Din amintiri iubirea vrea s-o suie/În toamna vieții rece și pustie...” Oare de ce apusul obosește în noi? De ce obosim noi în apus? Pentru ce ne vine... toamna? Astea-s întrebările!...

O menţiune aparte merită grupajul de proze scurtisime de de factură poematică a doamnei Lenuş Lungu, spirit cultivat şi sensibil, care îşi caligrafiază cu fineţe, expresivitate, cu reală ştiinţă şi artă a sugestiei lirice autenticile, profundele sale trăiri.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Domnul Ioan Muntean încheie „plutonul” acestei cărți document cu... săruturile anotimpurilor, dar ne exlică ce și cum se petrece luni și miercuri; ... „Luni/pentru cei buni/luni/s-aprind cununi/s-aprind pe cer/culori/şi stele/şi-n inimă s-aprind/iubiri însărutate”, iar „Miercuri/cerul îţi trădează/ chipul/printre nori de turme-nvolburate /adăpostind în ochiurile de stele/vremi/când a noastre buze/dulce în amurg/se-mpreunau îndelung”. Am ajuns la finalul unei antologii brumării în care participanții s-au întrecut în a ne expune frumusețea acestui minunat anotimp când se trage linie peste munca de-un an. Trecută prin filtrul unor oameni pricepuți, unei echipe de excepție Antologia capătă valoare de document. Felicit participanții „tomnatici” și autorii acestei lucrări deosebite, drept pentru care dau fuga să mă iscălesc: Puiu Răducan Băile Olănești, într-o zi de 8 martie când toate florile lumii merită îmbrățișate.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Dimitriu Doina Motto „Bătrâneţea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi.” Octavian Paler

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

draguță toamnă tu eşti în tot. în buze, în aer, în pământ tu eşti în tot. dulcea mea castanie. tu eşti în tot. în floarea de colț, în desen, tu eşti în tot. dulce curcubeu. tu eşti în tot. armonie şi pelin. tu eşti în tot!

e atâta rugină pe jos... e atâta zbatere, în corzile toamnei. râsetele lumânărilor mor treptat. nu pot contorsiona melancolia... nu reușesc să șterg mânecile 14

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

pătate de galben... muștarul bezmetic, țâșnește din decor ca un arlechino însetat de libertate... soare urban cu trepte naive... dinții frunzelor: extatici și seducători... de nostalgii tardive. e atâta rugină pe jos... măsor cu echerul prezentul... unghiurile textului sunt doborâte de mucalitul raportor... compasul scurtcircuitează cetatea... e atâta zbatere în corzile toamnei...

sete de autumnal (1) e o toamnă acerbă în cetatea mea... în embrioane pitice, flămândele halbe de rațiune înghiontesc inimile croșetate de-a-ndoaselea. e un vid horror. e mort codrul cu pioni abstracți. stau pironită-n bolgile fierbinți. e un forfot negru de gelați 15

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

la mine-n umbra animei. timpul cu șuvițe optzeciste, strivește blugii Creatorului. umanitatea e-n colaps. poate e prea multă caniculă-n cetate. eu gonesc spiralat spre perfecțiune. nebunii-mi din carne: Făș, făș, spre mucegaiul urban... frapeurile rutinei se sinucid romantice-n lanurile fosilizate ale memoriei... vinul pătat cu mecanice fraze supune vâscoasa pajiște descătușată a Moirei. Şah Mat!... zurliu retorism de scorțișoară. poetul a ars ursuzele trepte, mânioasele lumini...

sete de autumnal (2) e toamnă. în camera mea, miroase a stacojiu, a ludic și a metafizic. nocturnul soarbe din teoriile genurilor. afară, ploaia cu picuri visători cântă la melancolii bahice... e toamnă. pașii camarazilor mei, 16

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

gustă din gutuile luminoase... e toamnă. afară, măști de lut cu pălării gri, umblă bezmetice, după necuvintele picurilor. pietrele ude -s și flămânde-s după tăcere... e toamnă. eul toarce. eul presare peste ramurile speciei firimituri...

poemul din cămară prin cămară nişte biţi de murătură scurmă în nebunie în pixelii din oglinda unui amorezat... biţii de murătură? reflexiile unui ateu pe un snowboard de staniol... cămara: Inima... se asudă prin doleanţe pictografiate ambiguu... se gâdilă hybrisul orfic, totemicul marfar de visuri... 17

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

prea rece toamnă m-am obişnuit cu discreţia. mă sâcâie, mă-ndoaie. mi-e frică de intemperiile manuale, de imaginile virusate... mi-e teamă de azotul Ideii, de alama Valorii, de mercurul topit al planşei... mi-e frică de echer, de compas, de pastă. structura obişnuinţei se clatină... mi-e sete de mediu, de supliment, de carne...

lecția despre sine anotimpurile din jinşii pătaţi de contemplaţie râdeau urât la mine. se făcea că era şi câte un fulg barbar de nea, și frunză uscată de toamnă și iarbă proaspătă de martie, și soare şugubăt de vară. jinşii mă strângeau, 18

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

îmi spânzurau de contemplaţie câte un cablu negru insomnii periculos de pofticoase şi sălbatice... analizam rațional totul. se făcea că toată arhitectura lumii ar fi căzut în ideal, în prăpastii fără nuclee și toate bordeiele luminii miroseau ciudat de ireal... lecția despre sinele universal era servită în contratimp...

partaj de toamnă avem în custodie calvaruri, păcate, rădăcini, ferestre, trupuri, pleoape... și totuşi atârnăm de venele planetei ca nişte oglinzi sparte... și-ncepem să curgem... să devenim poeţi... 19

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

toamnă, teatru de revistă zilnic mormane de spectacole de stradă... teatru de păpuşi... priviri ambulante... zilnic mormane de parfumuri de fericire ori nostalgie... zilnic pierdem câte o spiţă... câştigăm câte o formă. devenim Forma Formelor... zilnic împuşcăm, câte o aparenţă ori câte o esenţă, câte un pântec de ludic şi de senzual...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

copilării tomnale metafizice jocuri jucate de lupi. jocuri cu idei, cu vise, jocuri cu tăbliţe vii (identităţi pseudozdrobite), jocuri cu intrigi ascunse, cu fluturi, cu jetoane, cu măşti, cu analepse, cu tăbliţe goale... jocuri cu doleanţe pietrificate gânduri estompate cu borduri nemarcate jocuri cu suflete cântând la orgă, dansând în bolgiile arborilor cu boturi albastre... jocuri cu munţi pitici răsuflând greu, construiţi din premolarii unor texte... jocuri cu locomotive de euri dinamice jocuri cu ruginiu, cu veștejind, cu desfrunzire... jocuri de toamnă, jocuri automnale metafizice.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Cristinel Badea motto „Toamna este a doua primăvară când fiecare frunză este o floare.” Albert Camus

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vine toamna Lacrimi galben - ruginite Cad pe ierburile joase Braţe zvelte, golăşite, Plâng pădurea de foioase Gros covor de frunze ţese Toamna rea şi nemiloasă Oare, de ce ne mai plângem Când e ea, la ea acasă? Val de val înnoadă fluviul În plimbarea-i către mare Rama ca un un şarpe vântul Prin frunzişul oarecare Iar pe cerul precum plumbul Slab răsare bietul soare Azi, spălat de rece ploaie Mâine însă de ninsoare Gâze mici în scorburi cată Casa, somn şi adăpost Atârnată stă o frunză Într-un pom dar fără rost Aşteptând să-i vină rândul 24

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Într-un puzlle ruginiu Un covor de frunze moarte Azi nimic, ieri ceva viu... Sub cleştarul lunii clare Ce dă raze pe pământ Peste-a nopţii grea răcoare Cade bruma de argint Ca un pansament pe rană Fără sorţi de vindecare Un blestem din an în an Vine toamna viitoare. Calafat, oct. 2014

Se scutură rugina Se scutură rugina pe cărare Din pomi ce plâng cu lacrime amare Şi linişti peste linişti s-or aşterne Din pomii rămaşi goi, când se vor cerne De-abia zâmbeşte soarele pe cer Privind la frunze ce plutesc şi pier Când strigă viaţa catalogu-ardent Un roi de frunze-n cor, răspund absent 25

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cât ţine codrul s-au ţesut covoare De-o bate vântul, plâng rătăcitoare Iau forme fel de fel şi poate-poate S-or linişti când vântul nu mai bate Calafat, 04.11.2016

De-ar fi... De-ar fi să cadă frunza pe cărare Rămâne-va în urma-i supărare Căci pentru-atâtea frunze care pier Copacii-n doliu, braţe-ntind spre cer Apoi de-ar fi să mai răsară soare Pentru ce-a fost valoare nu mai are Căci pentru frunza ce-a murit sau moare Un soare-apus, nicicând nu mai răsare! Calafat, 04.11.2016

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Du-te toamnă Frumoasă toamnă, timpul tău se duce Pleca-vei către zări îndepărtate A tale frunze duse-s să se culce Rămâne-vor doar visele deşarte Pastelul ce-ai pictat în galben-ruginiu Te va urma, va dispărea în zare Plimbat de vântul rece şi zbanghiu Ce smulge lacrimi reci din soare Ce prea curând, pe cer, n-o să răsară De ceaţa-nvins, de norii plini de ploi Frumoase flori de gheaţă or s-apară Pictate pe ferestre, pentru noi Ţi-a sunat ceasul, toamnă, ce mai stai? Vei îngheţa şi tu ca florile de pai! Calafat, 21.11.2016

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ultima frunză A-nceput din vreme-n vreme Vântul frunzele să cearnă Pâlcul de pădure geme Aşteptând cumplita iarna Plâng suratele-ntre ele Lăsând pomul gol, sihastru, Spre pământ în dans de iele Ruginesc cerul albastru Şi-au dat întâlnire parcă Pe pământu-n agonie Legănate-n chip de barcă Pe o mare-aşa pustie Câte una, câte una, Se desprind în ritm de vals Vor iubi de-acum doar luna După ultimul lor dans Şi la rău dar şi la bine Ca şi-n pom, tot împreună Nou covor din vieţi-ruine Ţes pe soare şi pe luna 28

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Doar o frunză pe-o crenguţă Tremura de vânt bătută Aşteptându-i ca să-i cânte Al său sfârşit din laută Nu prea mult, fiindcă dorul De surori plecate-o seacă Şi pentru-a-ntregi covorul De puteri sleită pleacă... Calafat, 10.11.2016

Fuge vântul... Fuge vântu-n pielea goală Peste ape şi pământ Dintr-a pomilor aramă Vrând aş face un veşmânt Fuge vântul fără straie Răscolind prin colbul rece Nici n-a apucat să vină Căci deja-i gata să plece

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Fuge vântul nu ştiu unde Tot venind de nicăieri Pregătit ca să inunde Pomii ce-au rămas stingheri Fuge vântul, vânt de toamnă, Fără suflet, fără casă, Biciuind pădurea blândă Fără de frunziş rămasă Fuge vântul - o nălucă Fără timp de-a respira Împărţind pe plai, pe luncă Straiul ce-şi va deşira Şi-uite-aşa îşi face veacuri Când se-mbracă, se dezbracă, Neputând să-şi afle leacuri De ce vine, de ce pleacă... Calafat, 10 octombrie 2016

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Toamna Cu lacrimi galbene plâng plopii Pe malul Dunării pustii Iar ploaia-şi etalează stropii Pe lacrimi galben-ruginii Căldura de-abia se mai simte Nori plumburii acopăr cerul Şi rareori găsesc cuvinte Pentru a zugravi misterul Tot peisajul e-un pastel Zvârlit pe cer şi pe pământ Din frunze vântul şi-a-nalţat castel Mereu în alte forme renăscând... Plutesc în aer balerine Dansând ultimul dans de foc Către pământul unde-ajung ruine Dar nici acolo nu-şi mai găsesc loc! Calafat, 19 septembrie 2016

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Rece toamna Pe alei, distinsă doamnă Varsă lacrimi fără vină Îmbrăcată-n strai de doamnă De culori frumoase plină Căci din pomii-n galben pal Se desprind în dans duios Şi sub cerul de opal Cad frumoase frunze jos Liniştea-n rugini îmbracă Existentul din decor Unde cântau cuci pe cracă Azi se-atârna câte-un nor Şi se-ncoleceşte vântul După pomii desfrunziţi Biciuind întreg pământul Şi toţi stârcii zgribuliţi Val de val în larg se sparge Spumele se pierd pe mal Cerul curge prin catarge În decor autumnal... 32

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Toate strânse-ntr-o cunună Sub un galben ruginit Au menirea să ne spună: Recea toamnă a venit! Calafat, 30.09.2015

Melancolie de toamnă E început de septembrie Mai rare-s razele de soare Iar vântului plătim simbrie Că ne-a adus în dar răcoare Aleargă pe câmpie-o frunză Din urmă vântul o ajunge Şi-au început de-o săptămână Venirea toamnei s-o conjuge Pluteşte peste negre valuri Un albatros cu aripi large Aleargă spumele pe maluri Când vântul şuieră-n catarge

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

În galben plopi tremurători Deja încep de se îmbracă Şi număr anii trecători Rămaşi pe golăşita cracă... E zi de toamnă-n care vântul Întreaga fiinţă răscoleşte Că nu împărăţim pământul Prea trist azi ne reaminteşte Şi că ne-a dus tot mai departe Frumoasa clipă-a tinereţii Lăsând ca visele deşarte Ce-a mai rămas nescris în cartea vieţii!! Calafat, 07.09.2015

Frunza Superbă balerina, de soartă condamnată Dansezi Marele Vals pe ultimul tău drum Ai sufletul uscat şi haina ţi-e schimbată Frumos covor natura din tine ţese-acum

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Cuprinsă de fiori, de milă şi de ură Schiţezi zâmbete triste destinului amar Ai trup uşor, pustiu şi fără de căldură Protagonista dulce, a vântului hoinar Te poartă amintirea căldurilor de vară Pe drumul ce te duce mereu spre nicăieri Izbită de toţi pomii, nu-i dor să nu te doară Doar calda amintire a zilelor de ieri

Te bântuie aiurea regretul ne-mplinirii A visului de-o viaţa ce a rămas doar vis Eşti lacrima căzută prin neputinţa firii Din pomul ce se pierde-ntr-al iernilor abis... Calafat, 24.09.2003

Domnul Brumar

Atâta linişte pluteşte în dimineaţa de brumar Pe ape - pânze de paianjen întinde-un meşter făurar Şi peste frunze-ngălbenite, o pată de rugină-aruncă E-ntâia zi a lui brumar şi peste câmp şi peste luncă

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Firave, razele de soare, pe-argintul brumei se topesc Stau vrăbii triste, zgribulite, arareori mai ciripesc, Fiorul iernii care-aşteaptă, ne dăruieşte-un trup de vânt Cu frunze galben-ruginite împodobind acest pământ Eu, le privesc cum le ia valul, plutind, regine într-un vals Frumos, agale şi sublim dar ce păcat, e-ultimul dans E-un dans superb care le-aduce sfârşitul vieţii lor de-o vară Parcă în cinstea-acelor clipe ce-acuma sunt „odinioară” În dansul lor fără pereche se duc, se-ntorc şi se ating Ca lămpile în zorii zilei, ajunse pe pământ se sting Şi din nimicul ce-au ajuns formează un imens covor Ţesut de mâinile naturii, acoperind rece decor Privesc copaci neputincioşi, la-mbrăcămintea tot mai rară La al naturii crud cântar ce-i uşurează de povară De frunze verzi îngălbenite ce-au ruginit dar ce habar De ele s-aibă nemilosul, ce-ncepe azi, Domnul Brumar !

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Nicoleta Mija Motto: Aştept să răsară soarele după căteva zile ploioase. Deschid ochii într-o dimineaţă, o melancolie ruginie plină de visele toamnei mă face să visez cu ochii deschişi. Sunt clipe dintr-un început de toamnă în care visez urmărind zborul frunzelor. Simt pământul mai rece sub paşii mei şi aud foşnindu-mi sub picior frunzele uscate. Trăiesc bucuria unui alte toamne cu mirosul ei cărămiziu şi gândurile unor seri mai reci. Şi uite că soarele răsare, încearcă 37

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

să îmbrăţişeze frunzele brun-roscate. Poate este un nou început dintr-un alt anotimp colorat de curcubeul frunzelor toamnei. Îmi este dor de frunzele care m-au umbrit toată vara şi care acum acoperă ca un covor grădina. E linişte şi norii toamnei mă stârnesc să citesc cîteva rondeluri bacoviene. Plouă peste copacii dezveliţi care şi-au pierdut coroana de ceva timp. Urmăresc piruetele frunzelor atinse de vântul atât de rece. Îmi place toamna cu frunzele acoperite de bruma roşcată şi o cană de must din struguri negri. Eu am o carafă pe care o păstrez un an pentru mustul altei toamne. Toamna pătrunde în sufletul meu cu o ploaie măruntă. Parcă şi soarele a mai îmbătrânit cu sclipirile lui mai reci. Este puţin mai frig şi asta simt în fiecare dimineaţă când îmi strâng puţin umerii. Mă cufund repede într-o cană de ceai călduţ, sorb încet şi mă cuprinde melancolia când mai rup o filă în calendar. Zâmbesc şi-mi amintesc de valurile şi mirosul mării care au rămas pe pielea mea. Îmi trece repede când văd picăturile ploii luminate de felinarul de la colţul străzii. A venit toamna să ne acoperim sufletul cu melancoliile ploii şi versurile poeziei.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Toamna Sonet LVII M-am trezit într-o dimineaţă de toamnă, Soarele nu mă mai strânge în braţe acum, Eu vreau să merg cu el pe acelaşi drum, Privesc cum aleargă frumoasa doamnă. Strâng câteva frunze pentru al meu album, Beau un ceai aromat din multe flori din cană, La geamul casei mele toamna frunze adună, Respir fericită al crizantemelor divin parfum. Toamna îmi trimite un mesaj... ce înseamnă? Este hotărâtă, pleacă în anotimpul următor, Privesc trandafirul tristă, nu mai are coroană. O lacrimă ascunsă ştie că de ea o să-mi fie dor, Să alerg printre frunze doamna mă îndeamnă, Deschid geamul, văd al toamnei chip zâmbitor. 18 octombrie 2016

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Păianjenul Toamna e făcută din cuvinte frumoase, Merg pe al frunzelor covoare grose. Văd un păianjen acum vrea să ţeasă, Trec pe lângă el şi văd pânza deasă. E frig deja dar îmi place să culeg frunze, Le aşez pe toate într-un bol, sunt treze. Doar un păianjen mic rămas de aseară, El vrea să le mintă că este vară afară. Mi-e greu să înţeleg unele persoane, Când bate vântul au deja frisoane. Care nu ştiu să se bucure de puţin frig, Le dau la toţi oamenii trişti un covrig. Am pe masă gutui, prune struguri, În cămară palincă, compoturi şi dulceţuri. Dar iată că printre toate acestea înşirate, Stă un păiajen atârnat bine de toate. Îl iau uşor, cu grijă, e mic şi-l arunc în curte. Acolo unde îi este cald printre frunzele ştiute. Îmi amintesc un cântec când merg pe cărare, E toamnă, e frig, e frumos şi fără soare. 25 septembrie 2015 40

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Octombrie... Iubirea noastră un fulger în două inimi, Şterge ale toamnei cărămizii lacrimi. Un zbor înalt de retrăiri duioase, Doar frunzele sunt prea orgolioase. Ploaia de octombrie vine peste noi Iubite, îi este tare dor de amândoi. Gustăm dintr-o dulce melancolie Doar tu ştii să mi-o trimiţi doar mie. Sunt prietenă cu soarele unei toamne, Pentru care spun mulţumesc Doamne. Parfum de toamnă şi calde trăiri, În ochi scânteiază ale nostre priviri. Frunzele se scurg în acest amurg, Pe lângă noi multe gânduri curg. M-ai primit cu o caldă îmbrăţisare, Simt, frigul de afară este aşa mare.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ai deşirat un ghem făcut din vise, Eu voi ţese fuiorul în culori aprinse. Noi îngenuchem într-o rugăciune, Inima arde intens ca un tăciune. Îi spui timpului să stea-n octombrie, Când ai văzut o privire albăstruie. Ridici o frunză căzută pe cărare, Alta zboară departe de noi în zare. Pe aripi de vis zburăm doar noi doi, Octombrie, toamna iubirii pentru noi. Privesc cum cerul se luminează puţin, Toamnă dragă eu vreau să te reţin. 8 octombrie 2014

Frânturi de toamnă Dacă din fiecare lacrimă ar înflori o floare, Şi pe întuneric s-ar auzi o caldă cântare. Din atingerea toamnei cu gust de gutui, Mă iei de mână şi-mi spui mai stai, rămâi.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Frigul mă îndeamnă, mai pune o haină! De ploaia ce vine să nu ai nici o teamă. Simt aerul rece ce vine dinspre munţi, Mă încălzesc atunci când tu mă săruţi. Peste tot bruma este acum o povară, Greierii solemni ascund bine o chitară A uitat ceva important cred, e toamnă, Iubirea noastră se pregăteşte de iarnă. Lumina dispare, se ascunde după frunze, O prind mâine când gândurile sunt treze. Privesc cum se schimbă lumea mereu, Scriu pentru tine câteva rânduri doar eu. Simt cum toamna vine în picurat de ploi, Albul crizantemelor îl culegem doar noi. Rânduieli mai vechi, covoare aşterne ruginite, Tu eşti anotimpul din rândurile adesea citite. E toamnă, e frig, îmi aduc adesea aminte, Cum mă îmbrăţişai zâmbind atât de cuminte. Sub frunzele aşternute se ascunde un dar, Privirea ta iubite mă încarcă cu al iubirii har. Zile calde, zile reci, zile, vara este departe, Toamna se-ncarcă cu multe fructe colorate. Noaptea se odihneşte într-un car cu vise, Poemele de iubire de toamnă sunt scrise.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Mă-nvăluie un vânt mai rece, răscoleşte o carte, Împrejur până departe sunt multe petale uscate. Bat vânturi reci, prin crengi pleşuve, colorate, Opresc în loc un gând ce trece spre noapte. Şterg o lacrimă când toamna trandafirii mor, De mirosul lor mi se face întotdeauna dor. Am gândul trist într-un regret tainic al verii, Mă cuibăresc în braţele tale la venirea serii. Sunt liniştită, simt mirosul toamnei cald în ibric, A început să plouă, mi se face cam frig un pic. Soarele se ascunde după perdele îngălbenite, Aşezi în album o frunză aurie pentru mine iubite. Paşii ne poartă pe drumurile toamnei ştiute, Cu ploi care plâng după gânduri deşarte. Pictează toamna multe evantaie cărămizii Noi ascultăm un vals până în orele târzii. E toamnă, simt, mă răsfaţă o blândă rază, Ploaie e rece şi friguroasă, sunt acum trează. Din lacrimile noastre au înflorit multe flori, Cade o frunză, nu va mai fi, noi vom fi alături.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Sunt o femeie, într-o toamnă eram copilă, Şi atunci de florile mele îmi era tare milă. Mi-ai dăruit un vis într-un octombrie frumos, E toamna noastră, tu eşti aşa de bucuros. A rămas numai o umbrelă pierdută undeva, Printr-un parc o găseşti acum altcineva. Acum printre frunze, temeri de iarna ce vine, Nu-mi pasă de nimic, toamna voi fi cu tine. Câteva frunze rămase, ascunse pe ramuri, Simt că ţie frig, chiar începi şi tu să tremuri. Toamna ne ocroteşte, ne mângâie tăcută, Culori, arome, toamna e frumos împodobită. 10 octombrie 2015

Frunzele nu mor... Fiecare frunză care încet a căzut, Ele simt că vara de mult a trecut, Simt cum vremea trece atât de uşor, Ştiu că niciodată frunzele nu mor...

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Fiecare frunză care încet a căzut, Soarele fuge departe, se face nevăzut, Atinse de brumă şi mângâiate de vânt, Ele sunt fericite şi se lipesc de pământ. Fiecare frunză care încet a căzut, Simt, timpul repede trece nevăzut. Eu fac toamnei un frumos legământ, Să aşez frunzele toamnei în cuvânt. Fiecare frunză care încet a căzut, Călătoare prin timp multe au văzut. Ştiu bine că mi se face adesea dor, Dar ştiu că frunzele niciodată nu mor... 5 noiembrie 2016

Toamnă boemă Clipe de linişte adâncă şi de înălţare, Într-o toamnă dragă fără asemănare. Un pastel într-o zi de jar într-o toamnă, Când soarele nu vrea să doarmă.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Clipe cu amintiri de chihlimbar, Mi-aş dori să dorm într-un ierbar. Cuvinte colorate în toamna de jar. Obraji roşii de la mustul din pahar. Am în poală gutui cu puf auriu, Cerul mai este încă frumos, azuriu. Parcă văd pe el un strop de colibri. Aud un cântec care i-a făcut celebri. Aş vrea să dorm o noapte pe terasă, Dar dimineaţa răcoarea nu mă lasă. Clipe când toamna mă ademeneşte, Cu fluturi tomnatici de ea îmi aminteşte. Scluptează în soare vitralii cărămizii, Iarnă dragă te rog să mai întârzii. Să mă absoarbă roua într-o dimineaţă, În cuvinte pe care le-am învăţat în viaţă. Pe cer norii plutesc pe covoare cenuşii Firul ierbii temător acum v-a îmbătrâni. Pictez în cuvinte odiseea cailor de aramă, Mă acopar cu a toamnei frumoasă maramă. Un fluture poposeşte pe o crizantemă, Cărămizie cu un gust de toamnă boemă. Miros de scorţisoară în ceaiul care mă îmbie, Să mă opresc din scris în seara asta târzie. 7 octombrie 2011

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Vântul şi ploaia Pastel Vântul aleargă şi goneşte grăbită norii, Pe cer zboară grăbiţi acum cocorii. Lumina unui fulger mă sperie tare Se aude un vuiet imens în depărtare. O lumânare aşezată pe măsuţa mea, Luminează camera, mă cheamă la ea. Aud tunetul şi mă ascund în mine, Plouă tare, ştiu că va ploua şi mâine. Ploaia loveşte furioasă şi flămândă Rupe vama norilor, în noapte se cufundă. Loveşte zgomotoasă , cade pe pământ Închid ochii, am rămas fără un cuvânt. Vântul insistă vrea totul să dezlege, Strică totul în cale, nu are nici o lege. Goneşte peste câmpii, dealuri şi munte, Ploaia aleargă tare acum din amonte.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Când vântul loveşte cu toată armura, Privesc cum se ascunde la geam ramura. Lumânarea este liniştită, ferită de vânt, Eu scriu în noapte cuvânt cu cuvânt. Plouă mai tare, lumânarea desenează, Peste drum văd o lumină mai trează. Vântul goneşte, un tuner se aude tare Un fulger luminează văzduhul în depărtare. A mai trecu o vară, a mai venit o toamnă, Colorată frumos, ca o adevărată doamnă. Fluturii cărămizii ai toamnei frumos zboară, Voi schimba tuşul gândului în călimară. Privesc cerul, văd cum alunecă toţi norii, Mai este puţin, ploaia va spăla acum zorii. Lumânarea s-a stins, ploaia nu se opreşte, Soarele ascuns după nori cerul îl cârpeşte. 25 octombrie 2014

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Melancolie Este frumoasă seara de toamnă, Parcă la hibernat mă îndeamnă. Ziua dispare parcă îi este frică, Când vede că timpul se strică. Frunzele zboară când vântul adie, Se vede în vale o umbră purpurie. Umbra creşte, lumina se împrăştie, Nu simte nici un fel de vinovăţie. Ma uit pe geam şi parcă întrezăresc, Cum frunzele roşcate încet se trezesc. Aştern un covor rece şi adevărat, Nu mă mai opresc din privit şi mirat. Mă uit la ceas şi văd cum ziua cochetă, Predă repede la seară a toamnei ştafetă. Eu am acum alte planuri şi gânduri, Desenez ceva şi scriu câteva versuri. Toamnă dragă ai adus multă culoare, Doar ziua e mai mică şi repede dispare. Mă-nvăluie cu o plăcută melancolie, Tolănită în fotoliu la citit mă îmbie. 12 septembrie 2014

Cuvinte ĂŽn zbor â&#x20AC;&#x201C; volumul III (toamna)

Ion Vanghele Motto Toamna dulce, toamna cu frunzele toate flori. George Toparceanu

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Iartă-mă... Iartă-mă iubito sunt obraznic, cânt acum la mama lui de praznic, frunze cad în jur pe îndelete şi foşnesc uscate şi cochete. Pomii plini de ramuri scarpin' cerul s-au pornit de-olaltă, bruma, gerul băncile cu frunze îşi fac plinul, Doamne de ce-mi dai al toamnei, chinul. Cu căciula trasă pe sprâncene, trece ea cu fluturaşi pe gene, paşii se îngroapă în tăcere nu mai pot gura de dor a-i cere. Doar s-o strâng mereu înfofolită, în hainuţa tremurând boţită şi să-mi dea săruturi îngheţate undeva pe luna sau pe marte.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Dă-ţi iubito jos haina de ploaie, este cald la mine în odaie, de călcâi ţi s-a lipit o frunză, comentând în felul tău ursuză. Gura ta spre sobă se întinde, înainte eu de-a te cuprinde, să te muşc în umbră cu dorinţă dezmierdând plovărul cu credinţă. Şi tu taci, ca o pisică-ntinsă, pleoapa stângă de iubire-i ninsă, şi o scuturi tremurând din pene, plouă şi prin ramuri toamna geme...

Şi ne plouă... Şi ne plouă, gânduri umezite, ne mângâie cu degete reci câte ploi în noi zac învechite câte-s rătăcite pe poteci. Mai strănut cuprins uşor de boală, în batistă nasul îl afund, apa trece-n foşnete de poală răscolind pietrişul de pe prund. 53

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Apele în ele mă-mpresoară parc-aş fi un peşte care fug, printre lacrimile de afară spălând cerul negru în amurg. Plopii tremură mişcând tăcerea, vântul când le clatină mlădiu, ploaia cade galbenă ca mierea negură întinsă pe-un pustiu. În iubire zaci tu ferecată, pletele îţi piepteni lângă lac tremurând în vântul care saltă păsările triste din copac. Frunzele se mişcă în bejenii galbene la faţă fremătând, au rămas ale nopţilor vedenii eu cu tine, dragostea visând...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Şi țip... Şi ţip în noaptea asta ca o fiară, când îngerul se năruie plăpând, şi-n sunetele pale de vioară, eu mă reped în visul tău flămând. Plâng frunzele în toamna mea târzie, în drama mea tu nu ai loc, deloc, e totu-nchipuit de fantezie, cu-n vag miros uitat de busuioc. Madona şade împietrită-n zid din ochi îi cad doar lacrime celeste, şi nopţile în luna se înfig, cu pauzele tropăind rupestre. Te-am desenat stângaci şi iubitor, în ochii tăi era şi îndurare, dar dorul a venit pustiitor, lovind în ţărmul meu cu val de mare.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Acuma scriu, ştiu n-am să fiu citit, când actul ăsta se va termina, o lună albă-n cer s-a potrivit, să nasc-o stea, să ardă-n viaţa ta. Şi pianul cântă iarâşi răguşit, zvârlind în colţuri sunete banale, prin care aleargă către-asfinţit, iubirea, umbra cu picioare goale. Câte garoafe sângeră sub paşi e inventarul asta ca o roată din tine oare câte ai să-mi laşi, chiar dacă-n foamea grea, te mistui toată. Cu ochi de toamnă vremea ne priveşte, se duc spre răsărit corbii pe sus şi îngerii cântă dumnezeieşte, pe florile întinse la apus. Ne îndoim, dar ce e îndoiala, papucii ce la poartă i-am pierdut, când ne jucam cu merele şi poala, sub cerul prabuşit spre neştiut. Şi am rămas cu suflete virgine ascunşi pe undeva în paradis doar tu iubita mea vei sta cu mine când luna ochiul alb şi l-a închis...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Toamna... Toamna cu cocori plecaţi peste mările diurne căutam prea disperaţi ce-a rămas din noi...vechi urme. Salcii apa o presară cu al lor mărunt frunzis lunecând uşor spre seară sub al lunei luminiş. Snopuri de lumină rece cad pierzându-se prin văi, numai umbra ta mai trece strălucind doar ochii tăi. Licuricii-au stins lumina, noapte este peste tot, aş iubi de flori grădina dar să vreau şi nu mai pot.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Simt doar mâna de mătase cum m-atinge cu-n oftat, luna nu vrea să mă lase dacă tu iar ai plecat. Frunza rătăcind se duce purtând traista ei în băţ, colo-n cer printre uluce stele ard ca un răsfăţ. Şi mă pierd şi eu cu tine în al dragostei suspin, când strivim biete străine albe florile de crin. Iarăşi plouă plâng pe rupte lacrimi mari şi reci de cer, peste tâmple cad cărunte umbre, florile de ger. În această ambianţă unde tremuram cuminţi, numai buzele au viaţă sărutând aşa fierbinţi.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Ne scurgem... Ne scurgem prin clepsidra fără ore, prin timpul ăsta ce-i lipsit de limbi, chiar dacă tu iubita mea te schimbi şi strigi şoptind: – Hai vino-ncoa amore! Mă chemi acum, dar mâine mă respingi, două maşini ce se ciocnesc în mers, şi clipele cenuşei stai şi plângi, într-o angoasă despre univers. Deşi puteam să alergam în doi, să evităm frontal să ne lovim, dar este toamnă, se anunţă ploi, şi noi uitam de toamnă... să iubim. Să ne plimbăm cu barca jos pe lac, dansând tăcut prin valurile creţe acolo unde sălcii îşi desfac, pletele lor cu clătinări măreţe.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Acolo unde ceaţa ne cuprinde, cu giulgiul ei cel dens şi funerar, iar steaua noastră nu se mai aprinde şi arde la răspântii foarte rar. Mi-e dor de tine tu cea nevăzută, umbra din umbra mea când te-nfiripi, şi uneori în flăcări prefăcută, în dorul meu te-ascunzi adânc şi ţipi. Rămâne banca singură pe lume, castanii vechi ce nu mai înfloresc, şi noi rătăcitori doar numai nume, ce uneori în timp se regăsesc. Mai rătăcesc spre seară, pe cărare, prin haosul de umbre care vin iar dragostea devine întâmplare, între iluzii şi-un pahar de vin...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Ca o amantă... Ca o amantă tu te duci cărarea zace umezită de bruma strânsă-ntre uluci de frunza moartă, putrezită. Miros de fum se-nalţă-n sus şi cosul fumegă săracul nici câinii n-au nimic de spus înfrunta din culcuşuri veacul. Eu tremur dragă lângă tine frumoasa nopţilor părtaşă ţie îţi este cald şi bine când umbli seara la cămaşă. Eu te sărut cu înfocare şi tremur de dorinţi grăbit, când trec prin cer crepusculare atâtea luni zâmbind pălit. Pe frunza ta cea ruginie pe tine toamnă te doresc, să lunecăm în veşnicie ca doi luceferi ce iubesc. 61

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

E toamna acuma.... E toamna acuma şi arborii plâng mustesc de-ngheţata lor brumă în noapte în albele haine se strâng sub clarul cel rece de lună. Cu paşii de gheaţă, steluţe se pierd în miezul cel rece al nopţii e frig şi tăcerea e-acuma dezmierd la tine-n canatele porţii. Sărutul ce-l dai este iar îngheţat în muguri e viscol şi iarna am pus şi fularul, şi tu ai plecat cu nasturii -nchişi toţi la haină. Din gura ies aburi ne cântă-n alamă, atâtea nopţi reci ce se ne trec obsedat, şi frunzele cad, încropindu-se-n larmă de dor şi iubire, pentru ce am lăsat.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

În urma de paşi cresc doar amintire de flori sângerând în tăcutul blestem prin codri aleargă dorinţa-n neştire muşcând din zăbale cu dinţii de lemn...

Ascultă iubito... Ascultă iubito, în ora cea sfântă cum frunzele-n noapte, durerile-şi cântă cum oamenii seamănă-n vorbe, copaci în care doar vântul se duce când taci. E toamna perversă şi lacrime cad din cerul întins în clepsidra de jad, doar umbre se duc pe cărări călătoare e vasta tăcerea pe frunze când doare. Şi cad la pământ cu sunet de clocot amurgul se sparge pierzându-se-n clopot şi negri sihaştri cu hainele lungi se pierd singuratici în pumnul de rugi. -ne iartă pe noi, ruga noastră primeşte biserica-i goală şi frigul dospeşte făcliile ard şi clipesc obosite în nopţile noastre de lună cernite. 63

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Şi arde tămâia în jur cum e ceaţa Fii, Doamne, alături şi schimbă-Ţi iar faţa angelice chipuri se mistuie umbre când îngerii albi în noi prind să umble. Afară e toamna ce calcă prin frunze cu ochi de-ntuneric, cu vinete buze cu rochia lungă proptită-n pământ îi scutura poala, rafale de vânt. Tu unde iubire acuma îmi zaci, prin noapte trec forme se duc vârcolaci şi tu cu-al tău zâmbet cu-ncetul mă scalzi în umbre de cetini, în miresme de brazi...

Printre... Printre frunzele căzute căutam umbra subţire dorurile neştiute călătoare-n adormire.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Când de brumă se-ncleştează zorii care dau duiumul, când lumina luminează scuturând molatec fumul. Tu te duci şoptind în taină doar cuvinte ne-nţelese, luna învelită-n haina albe rochiile-ţi ţese. Şi pe mine cel pierdutul m-a lăsat lângă fântână să îţi fur noaptea sărutul să te ţin tăcut de mână. Ochii-n mine să-şi reverse flăcările lor domoale când în toamnă luna ţese argintate flori în poale. Şi ne lasă în poiana cea cu unduiri de stele, când tu-mi dărui mie taina şi cu bune şi cu rele...

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Prin mine trec... Prin mine trec frumoasele zălude parfumul lor alunecă pe strazi, le simt mireasma dulce parcă-s prăzi ţâşnind din dragostele lor fecunde. Le urmăresc călcând cu labe moi şi paşii mei rostesc aevea şoapte când mă strecor adulmecând prin noapte miresmele ce se îneacă-n ploi Regina lor cu clătinări de şolduri aleargă printre lacrimi ca un dans mă mişc uşor de parcă merg pe bolduri lăsându-i câţiva paşi ca un avans. Am să sfâşii pielea aşa subţire care miroase a eucalipt, în gâtul ei cu buzele înfipt în flăcările iadului ca mire

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Şi ea va sângera în patimi toate în felul ei de-a fi aşa profan un bibelou lucind, un porţelan pe frunzele de toamnă zăcând moarte...

În noaptea asta... În noaptea asta frigul zace-n noi, e toamna şi copacii-s uzi de ploi, cad lacrimi arse, urme pe obraji în toamna Dumnezeului de azi. Intenţii năruie iubirea-n iad, în părul tău atâtea frunze cad eu mă cufund în apa unui vis chiar dacă Raiul nostru e închis.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

strigă ceva dacă mă iubeşti drumul îl găseşti spre inima mea striga ceva nu vreau să te iert vreau să te dezmierd steaua de-o cădea strigă ceva ne plouă astazi într-un burg precar pe urmele lăsate pe trotuar şi câinii latră-n toamnă dezbrăcaţi prin nopţile cu lună lepădaţi cad stropi absenţi prin geamul vieţii spart e toamna şi în tine înca ard în umbrele de noapte care cresc îţi spun iubita mea că te iubesc eu ştiu că n-ai să vii iar înapoi e un dezastru de iubiri şi ploi şi apa curge ca un vechi sărut peste iubirea noastră ce-a trecut dacă mă iubeşti drumul îl găseşti spre inima mea 68

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

strigă ceva nu vreau să te iert vreau să te dezmierd steaua de-o cădea strigă ceva

Nu sunt aici... Nu sunt aici şi drumul n-are capăt în noaptea ta am să cobor cândva lumina în amurg se pierde şleampăt şi tremura în lacrima de stea. Te-ai dus cu infinitul tau de lacrimi, te-ai agatat de-o ramura prin vremi, închisă în pledoaria de patimi ca frunzele copacului tu gemi. Şi uneori din tine cade-o frunză ca un proces lipsit de mângaâieri deşi acelaşi dor bate sub bluză cu trandafirii toamnelor de ieri.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Pe lacul dintre umbre bărci se plimbă ca nişte umbre fără adăpost, în nesfârşitul veacurilor umblă să-şi caute, limanul fără rost. Pe mal doar salcii freamătă absurde cu pletele lăsate peste lac, bătrâne păsări uită să mai zburde şi toamnele din visul nostru tac. Ne-ngroapă vântul în frunzişul tainic în arhetipul morţii repetate, şi luna noaptea este-al tău paharnic turnand licoarea zilelor în rate. Mai cade peste mine şoapta ta dorinţa ca o mare tulburată iubito, iar te rog, spune-mi ceva ca un parfum de vorbă cenzurată. Jos la fereastra nopţilor să stai sorbind cafeaua tremurând din ceaşcă, afară plouă ca un guturai şi clipele au încetat să crească.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Maria Giurgiu Motto ,,Orice dorință înfiripată-n minte Poartă în sine propriul fruct, așa cum îi e felul; Cel care visează frumusețea a zărit deja Lumina aripii îngerești. Cel care caută Adevărata înțelepciune o va primi cu siguranță. Spinii destinului se nasc din gândurile care erau tufe de spini; Pentru că inimile noastre sunt cele care ne modelează viața.” Fragment din poemul,,Rugăciunile noastre sunt împlinite” autoare - Bonnie Day

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Pietate Se adună nori ruginii Pe cerul răsăritului de secol al mileniului trei; disperarea și prigoana cer adăpost sub acoperișul omeniei și milei; li se închid porțile se ridică în fața groazei de întuneric păduri de ghimpi și munți de neputințe ape tulburi întunecă orizontul incertitudini au împânzit ogorul și nedreptate; își aștern manta - colți neîndurați știme extremiste pân-la cer în calea haosului spiritele sunt tulburate; brexit și atentate! de la țărmul lumii creștine regele militează – pietate! – dăruiți adăpost băjeniților lupii și turmele laolaltă în pădurile imperiului! – ooh Doamne! pietate!

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Vrăjitoarea Nici nu se luminase bine de ziuă și Florica trebăluia deja în bucătărie, în timnic și în ograda păsărilor. Vroia să termine treburile pentru ziua respectivă, înainte de a pleca la drum. Mulsese deja caprele și dăduse drumul iezilor să sugă, aprinsese focul și pusese la încălzit terciul porcilor. Gheorghe se trezise și el și morocănos se apucase să rânească grajdul și cocina porcilor, ca în fiecare dimineață. Decuseară ea gătise, ca omul să aibă ce pune în gură azi la prânz, când se întorcea din pădure de la lemne, cu caprele. Ea avea azi de îndeplinit o treabă mai aparte, pentru care trebuia să plece de acasă și pentru care avusese ceva discuții cu el aseară. Îi intrase în cap să meargă la un vrăjitor vestit să dezlege niște făcături ce bănuia că i le făcuse harpia aceea de Rădița, vrăjitoarea satului. Rădița lui Întunecatu, dușmanca sa dintotdeauna încă de când se căsătoriseră, cu mulți ani în urmă, îi invidia și îi ura foarte mult pe ea și pe Gheorghe. Locuia lângă marginea pădurii chiar la intrarea în sat. Nu departe de casa ei peste drum, era un pârău adânc din coastele căruia apele mușcaseră fără milă, și provocaseră alunecarea terenului, formând răni adânci, cavernoase în spinarea cenușie cu dâre galbene, argiloase a dealului, în anotimpurile ploioase.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sătenii și copiii când duceau vitele la păscut pe dealul de la marginea pădurii, ocoleau pârăul pe care îl numeau „Râpa Vrăjitoarei”. Unele guri din sat vorbeau cu fereală să nu audă Rădița, că în multe nopți cei care treceau prin apropierea Râpei, auziseră plânsete în fundul pârăului, alții spuneau că văzuseră o femeie cu părul despletit și hainele zdrențuite, râzând în hohote înfricoșătoare, alergând pe râpă fugărită de diavoli. Mulți erau gata să bage mâna în foc, că femeia aceea ar fi fost chiar vrăjitoarea în persoană. Se temea lumea în sat de fermecele sale pe bună dreptate, că lucra mână-n mână cu Sarsailă. Tartorița umbla cu tot felul de prostii și lucruri necurate. Era expertă de magie neagră, foarte uricioasă, răzbunătoare și dușmănoasă și i se dusese vestea până departe de câte rele era în stare. Avuseseră multe belele din cauza Rădiței, care în afară de faptul că prin vrăji fura mana animalelor din curțile oamenilor spre folosul propriu și al celor ce apelau la ea, încă din tinerețe jurase să se răzbune pe ei doi. Florica se ținuse mereu departe de acea femeie. De multe ori simțise ura din ochii răi, mușcători arzând-o. Chiar și când n-o avea dinaintea ochilor, îi simțea instinctiv privirile ce parcă o penetrau în ceafă. Era cu câțiva ani mai mare ca ea și înainte să se mărite cu Gheorghe, cealaltă se ținuse de capul lui. Îi căzuse cu tronc omul în tinerețe, deși acesta nu avusese niciodată ochi pentru dânsa. Gheorghe fusese mereu o cruce de flăcău frumos și bine clădit, cu părul negru, 74

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

ochii mari negri ca două nopți încărcate de mistere, cu mult „vino încoace” în privirea ageră. Era o fire veselă și zâmbetul lui deschis la fel ca sufletul, fascina pe oricine, când răsărea în colțul gurii, sub mustață luminându-i fața bronzată, asemeni razelor aurii ce penetrează zorii răsăritului. Pe Rădița nu o iubise niciodată și nici nu-i zâmbise vreodată în felul acela și asta o înebunise. El îi rezistase și-i ignorase mereu avansurile și în cele din urmă se căsătorise cu Florica. Era de meserie pădurar și era cu vreo șase ani mai vârstnic decât ea. Florica abia terminase liceul pedagogic și fusese repartizată ca educatoare la grădinița de copii din sat. Așa îl întâlnise ea pe Gheorghe. Abia ce s-au cunoscut, el i-a căzut drag și nu a mai avut ochi pentru alt flăcău, iar el la rândul său, a început să o curteze cu asiduitate și să-i arate cât îi era de dragă. La scurt timp de când s-au cunoscut, au făcut logodna și în mai puțin de un an s-au căsătorit. După mulți ani de la căsătorie, ei doi încă se mai iubesc și se înțeleg bine, spre marea ciudă a vrăjitoarei care nu a încetat să-i urască. Rădița și pe atunci se ocupa de vrăji și bătea coclaurii pădurilor după plante și alte ingrediente pentru descântece. Îi plăcea să se cam întindă și cu bărbații altor femei, fără să stea prea mult pe gânduri și lumea din sat îi știa bine năravurile ei rele. Odată ce un om se încurca cu dânsa, îi făcea vrăji și-l prostea în ultimul hal, oricât ar fi fost el înainte de fălos. Vorbea lumea că dacă vreunul din cei ce se încurcaseră în fustele sale, încercase după aceea să o ocolească, ea se răzbunase făcându-i de urât, încât respectivul devenise,

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

că nu mai era capabil să mai poată avea vreodată o relație cu altă femeie în afară de ea. Câțiva o pățiseră și vorba se dusese în sat, iar oamenii o temeau și îi întorceau spatele când căuta să-i ademenească cu farmecele sale. Acum Rădița era bătrână și singură, fiindcă nu se măritase niciodată și nu avea o familie a sa. Fusese o femeie frumoasă la vremea sa, însă prea avea apucături rele și se ținea de blestemății, așa își dădeau oamenii cu părerea, când venea vorba despre dânsa. Casa ei se afla la marginea satului, aproape de poala pădurii, ascunsă în umbra unor nuci bătrâni. Trăia înconjurată de multe pisici și continua să se ocupe de făcut fermece, de pe urma cărora își câștiga și la ora actuală traiul, cum făcuse toată viața sa. Devenise mai rea, pe măsura trecerii timpului și își dușmănea vecinii, că nu vorbea cu niciunul prin sat cale de o poștă, din cauză că multora le provocase belele. Le arunca mizerii în curți, în grajdurile vitelor, amenințase cu pedepse și pagube pe toți cei care, într-un fel sau altul nu-i erau pe plac. Avea un obicei spurcat, că blestema cu gura ei seacă în stânga și în dreapta pe oricine îi cășuna când o apucau pandaliile. Îi scârbise până și pe cei mai milostivi, care încercau uneori să o ajute, fiindu-le milă de bătrânețile sale. De curând se legase iar de Florica, când o întâlnise pe potecă, în pădure. O luase în răspăr cu tot veninul strâns în inima sa peste ani. O amenințase fățiș că o va face să nu se mai poată bucura multă vreme, de ceea ce are drag, că o să-i facă, să ajungă la sapă de lemn și să

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

nu mai aibă altceva decât pagube la casa lor. Floarea nu se temuse până atunci de vorbele rele și cobirile de malaugur ale Rădiței, însă în ultimul timp intrase la griji. Prea începuseră așa deodată, să se țină lanț pagubele la ușa casei sale și începuseră și discuțiile între ea și Gheorghe. Din această cauză temea făcăturile vrăjitoarei. Găsise într-o dimineață pământul săpat proaspăt la temelia casei și neexplicându-și fenomenul, îl răscolise puțin. Nu mică i-a fost uimirea când a găsit o oală de pământ îngropată acolo, în care erau tot felul de spurcăciuni: oase, legături cu sfoară scrum și un lichid negru ce puțea groaznic. Femeia a înlemnit de oroare și gândul i-a fugit din nou la tartorița satului. Era știut că numai ea umbla cu astfel de mizerii și o amenințase doar de curând. A aruncat departe de casă, în fundul unei râpi, acele lucruri oribile. Duminica următoare când s-a dus la biserică a vorbit bătrânului preot de acea tărășenie. El a sfătuit-o să stropească cu aghiazmă prin gospodărie, să tămâie și să se roage. Le-a îndeplinit pe toate întocmai, dar a observat că de atunci îi mergeau toate deandoaselea: scroafa a fătat purceii morți toți și unul avea două capete, cloștile au lăsat ouăle să se răcească și puișorii au murit în găoace, îi dispăreau lucruri din casă în mod inexplicabil și nu reușeau să le mai dea de urmă, laptele caprelor dispărea peste noapte, că nici să hrănească iezii nu mai ajungea și alte belele din acestea, cărora nu le găsea o explicație și care ajunseseră la ordinea zilei în ultima vreme. Până atunci nu-i spusese lui Gheorghe nimic despre temerile sale, cunoscându-i scepticismul în ce

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

priveau puterea vrăjitoriilor babei Rădița. El râdea cu sarcasm de credulitatea, celor ce se temeau de ea. Întruna din seri înainte de a arunca acea oală cu fermece, îi spuse totuși, simțind că ar fi cazul să-i deschidă și lui ochii. Dacă va deveni și de astă dată zeflemist ca în alte ocazii, simțea că-și va pierde răbdare cu el. Doar nu putea să mai închidă ochii și să zică iar că vrăjile sunt simple scorneli, în fața atâtor probe evidente. – Ascultă omule, să știi că am tăcut până azi, însă nu se mai poate. Trebuie să-ți spun ceva și să-ți arăt probe, că Rădița se ține cu farmece de casa noastră. De aceea ne merg rău lucrurile. – Ia zii, despre ce probe vorbești femeie? Îi răspunde el curios. Ea îl cheamă afară și-i arată oala ce o găsise de dimineață îngropată la temelia casei lor. – Hei? Cum îți explici că a ajuns oala asta îngropată în curtea noastră? – Sincer? Nu am o explicație. Eu nu am pus-o acolo și cred că nici tu. Dacă o fi pus-o Rădița, norocul ei că nu am prinso, că-i rupeam cocoașa. Asta nu e o probă femeie, în baza căreia tu să atribui puteri așa mari, sclerozatei ăleia. Eu nu cred în vrăji. Vrăjile se ating de cine crede. Închină-te la Dumnezeu și nu se vor lipi vrăjile de noi! Vei vedea!

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

– Parcă ai fi Toma necredinciosu, omule. Nu vezi câte ni se întâmplă? Purceaua a făcut purceii morți, cloștile au lăsat puii să moară în găoace... și încă o probă că eu am dreptate și că nenorocita aia ne face farmece, este faptul că mi-au dispărut niște rufe după sârmă întro zi și la puțin timp după aceea, când m-am dus în pădure și m-am întâlnit cu tartorița, parcă dinadins s-a luat de mine și m-a dus lângă marginea râpii din spatele casei sale, unde erau cămașa și izmenele tale și vreo două țoale ale mele, pe jumătate arse, murdare de sânge și aruncate în mărăcini. M-am uitat bine, pentru că nu-mi venea să cred ochilor și erau chiar țoalele ce-mi dispăruseră de pe sârmă, unde eu le pusesem la uscat după ce le spălasem cu câteva zile în urmă. Se uita când la ele când la mine și rânjea ca o diavoliță, în bătaie de joc. Nu știu cum și nici nu știu de ce, însă sunt sigură că a făcut asta cu un scop și a vrut să mă înfrunte, nenorocita. Îți închipui? Ne-a furat țoalele și le-a descântat. Aia s-a pus pe capul nostru și ne poartă sâmbetele, să știi! Eu însă am hac de cojocul cotoroanței. Am vorbit cu Stanca a lui Goorjanu din vale, de la răspântie și împreună vom merge la un vrăjitor foarte cunoscut din Vâlcea, ca să ne desfacă fermecele Rădiței și să ne descânte de bine. Ăsta se zice că e un vrăjitor mare, care face doar magie albă și nu lucrează cu diavolii. Stanca a mai fost o dată cu două femei din luncă, prietene de ale sale acolo. I-au găsit adresa în revista Formula AS și mi-au zis că se duc la el și mahări din ăia din parlament, actori și alte personalități renumite căci leacurile sale fac minuni.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Mă duc și eu cu Stanca și dacă vrei să mergi cu mine, ar fi bine. Așa ne descântă la amândoi. Gheorghe la început nu reușea să deschidă gura, căci rămăsese interzis de inițiativa nevestei sale, însă în curând și-a recăpătat graiul și i-a răspuns supărat: – Tu ai luat-o rău pe ulei nevastă, dacă ai început să-i dai apă la moară cotoroanței ăleia, să crezi în fermecele ei și să apelezi la vrăjitori ca să te aperi la ele. Păi nu-ți dai seama că o faci pe Rădița să se umfle în pene și mai tare, dacă aude cum te temi de puterile sale? Dacă ar fi avut vreo putere nenorocita aia, m-ar fi vrăjit pe mine să o iau de nevastă că asta își dorea ea tare mult, atunci demult. De asta face ce face, fiindcă îi e necaz că nu a reușit și încearcă să se răzbune pe tine, perversa dracului! Nu îi da apă la moară, crede-mă! – Știam că asta ai să-mi răspunzi! Te cunosc ca pe propriile buzunare, cum gândești dar în cazul ăsta să știi că te înșeli! Rădița știe să facă fermece! O cunoaște multă lume ce-i poate pielea, chiar dacă tu negi. Ai tu talentul de a minimaliza chestiile astea, însă eu vreau să-mi apăr casa și de aceea o să merg la vrăjitorul ăla vestit. Cui pe cui se scoate! Așa zice proverbul și pe vrăjitoare o s-o anihilez cu uneltele ei. Ai să vezi! – Hai, că trăii să o văd și pe asta! Nevastă-mea se duce la vrăjitor să facă fermece babei Rădița. Pe mine să nu contezi că nu vreau să mă arate lumea cu deștiul și să se fălească tartorița dracilor cu succesul ei. Femeie! Cine crezi tu că e mai tare? Rădița sau Dumnzeu? Du-te la biserică, dă slujbe și roagă-te și nu mai fii 80

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

superstițioasă! Vrăjitorii sunt toți niște șarlatani și știu cel mai bine să profite de oamenii slabi, fără multă credință în Dumnezeu, ca să-i jupoaie de parale. Treaba ta, dar nu poți fi frate cu dracu doar până treci puntea. Odată ce cazi la târguială cu el, devii clientul lui și nu e prost, ca să te mai lase din mână. Deschide ochii bine nevastă, că uite cum cazi tu în ispite la bătrânețe! – Of, of! Ia uite, unde era credinciosul! Abia reușesc să te conving, să vii la biserică de zile mari și acum încerci să mă manipulezi. Asta nu e un păcat și ce ne face nouă hoașca aia? Hai? O să mă ierte bunul Dumnezeu, că încerc să-mi apăr familia de răul ei. Nu ai înțeles că eu recurg la magie albă și nu la lucruri diavolești? Nu te mai încăpățâna să negi evidența. Răul există în realitate, cum există și binele și nu putem noi, să schimbăm lucrurile. Mâine mă duc la Vâlcea la vrăjitor cu Stanca. Am hotărât. – Bine femeiee! Dacă așa ai hotărât tu, nici nu trebuie să mă mai întrebi pe mine. Du-te! În dimineața respectivă se trezise cu noaptea-n cap, să potolească treburile zilnice ale casei și acum le terminase. Înainte de plecare, pregăti micul dejun pentru sine și omul său; o farfurie de ouă cu șuncă, cafea și porția de țuică pentru el, erau toate pe masă îmbietoare. Femeia spera să-l vadă intrând, atras de mirosul plăcut și să se așeze la masă, zâmbitor alături de ea ca de obicei, fapt ce ei i-ar fi luat o piatră de pe suflet. Nu-i plăcea să-l știe supărat pe ea. Era nerăbdătoare și tot trăgea cu coada ochiului spre grajd. În cele din urmă își făcu apariția și se opri, ștergându-și

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

apăsat ghetele pe preșul de la intrarea în bucătărie, după care intră și se așeză tăcut la masă. Femeia se așeză de cealaltă parte și începură să mănânce și își băură cafelele în tăcere. În sfârșit, ea care stătuse ca pe ghimpi și înghițea cu noduri văzând că el nu face vreo glumă, cum era obișnuit, i se adresă cu bunătate: – Hai omule, gustă din țuica asta și urează-mi de bine, că eu acum trebuie să plec! Uite, ți-am lăsat aici demâncare pregătită pentru la prânz, doar să o încălzești. Gheorghe sper să nu rămâi mult timp așa, supărat pe mine. Până la ora cinei sunt deja acasă. Trebuie să fac treaba asta, fiindcă eu cred că e spre binele nostru. – Bine femeie, mergi cu Dumnezeu, dacă tu gândești că e bine ce faci și nu te mai gândi la prostii. Fermecele Rădiței nu mă ating pe mine. Nu trebuie să ai temeri din partea asta. Ea l-a sărutat tăcută și a pornit la drum cu inima mai împăcată când a auzit la poartă clacsonul mașinii. Era Stanca cu bărbatul ei cu mașina, și veniseră să o ia de acasă. Era șârșitul lui septembrie și se micșorase ziua. Era dimineață devreme și spera că se vor întoarce înainte de căderea întunericului. Timpul era frumos și motive să întârzie după lăsarea serii nu întrezărea așa că îi zise din mers lui Gheorghe: – Pentru ora de cină voi fi înapoi, să știi. – Hai, dă zor și nu-l face pe Gicu să aștepte!

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Anotimpul stelelor căzătoare În nopți înstelate ursitore ascunse sub umbra lunii au ieșit la cules dorințe pe cer țesând în descântec soarta ființelor din eter îngerii scriu pe cioburi de stele destinul monadelor spiritele rele sunt fugărite din calea zânelor spiridușii pădurii trag brazde albe pe calea robilor și sună copoței în noapte udând semințe de stele cu plânsul dureros al lumii de jos din frunzișul pădurii de ambră foșnetul luminilor a trezit pasărea nopții cu ochii de sfinx din cuibul acuns între stâlpii selenari de onix veghetorul fantomatic coboară pe scara perseidelor presărând cioburi de vise ninsori peste întunecime momeli fantomatice-n undele nopții peștilor - dragoni

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

cântecul sferelor sculptează balet magic din flăcări albastre peste lumea misterelor prezicând trecerea în era luminilor

Iubirile toamnei Te căutam în galopul cailor sălbatici Năluci pierzându-se în nopți cu lună Printre stânci la malul mării, lunatici. Te îmbrățișam cu adierile toamnei Pe aripile păsărilor călătoare Eram o flacără vie, o scânteie și mă furișam în visele tale în pașii de tango ai frunzelor căzătoare flăcări palide pe cărările căprioarelor și te învăluiam cu fieratică vrajă în boncăluitul cerbilor. Eram fluviu de flăcări în inima ta, te plouam cu potopul de aur din codri, eram femeia toamnă și te îmbrățișam cu geamătul ramurilor în vârtejurile vântului te sărutam cu frăgezimea merelor roșii și dulcele amărui din asprimea gutuilor. Te iubeam cu patima ultimului cântec al lebedei. 84

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Claudia Cioca motto

Iubirile s-au născut în clepsidre, din nisipuri mișcătoare!

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Fantezie de Toamnă E soare afară, dar e frig Vântul din nord se războiește Cu frunzele moarte Ce mătură trotuarul Ce armonie de culori... Și ce șuvoi de gânduri Îmi stârnește Mi-e gândul la o toamnă ruginie În care să-ți cuprind chipul în palme Să-ți sărut catifeaua obrazului Sau valurile unduitoare ale părului În nuanța frunzei de octombrie E un vis Ce-mi pare de neatins Te știu departe și ploaia rece Mă trezește la realitate Noaptea se scurge împrejuru-mi Acoperind copacii cu frunze disperate Agățându-se de ram Îmi ascunde zborul păsărilor Ce se pregătesc pentru lunga călătorie... Flori mai sunt oare? Îmi lipsește culoarea și finețea petalelor 86

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Pe care mi le ofereai zâmbind Fluturii cu zborul lor zglobiu Îmi încântă privirea Unde e raza soarelui ce dă viață naturii? Ce noapte nesfârșită dar pufoasă... Te cufunzi în ea întocmai ca atunci Când îți punea mama un pled peste umeri Ca să nu-ți fie frig! Și nu sunt stele care să-ți călăuzească pașii

Toamna curcubeelor Un fluture mare alb-negru s-a oprit la geamul meu apoi și-a luat zborul spre pajiștea cu maci roșii pe aripile lui au apărut picuri de rouă roșii parfumul florilor din livada alăturată l-au atras ca un magnet și obrajii i s-au colorat în portocaliu plin de speranța și de iubire a zburat către soare o rază aurie i-a străbătut trupul buimăcit dar fericit a căzut pe pământ în verdele crud al ierbii și așa a mai furat o culoare apoi s-a îndreptat spre valurile albastre ale mării 87

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

aici a adunat toate culorile albastre și indigo spre amurg obosit s-a așezat pe violeta din ghiveciul pe care îl aveam pe balcon și astfel în fiecare zi se naște un curcubeu la geamul meu

Ploaie de Toamnă E furtună Plouă torențial parcă e sfârșitul lumii Nu-mi găsesc liniștea E în ea ceva tulburător, teamă și plăcere... Frunze ce se lipesc de geam ca un obraz scăldat în lacrimi Tunete ce cutremură pământul de ciudă că lumina este mai rapidă Doi nori încărcați de putere Răscrucea dintre cald și frig Dintre senin și negură, poate dintre bine și rău Simt tăria naturii, știu că face parte din mine Nu-mi este indiferentă frunza ce alunecă tristă pe geam Lăsând în urmă o dâră, nu poate să nu creadă în cerul răzvrătit Înțelege nevoia pământului de apă Are convingerea că se va sfârși Toamna asta îmi răscolește sufletul

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Veioza e aprinsă, pe pereți se plimbă peștișori O veioză din aceea care rotește un abajur cu imagini Peștii sunt muți Ei nu știu decât să se zbată Doar așa își arată durerea Nevoia de aer ce-l iau din apă Pământul pentru ei e sfârșitul Se simte miros de lemn proaspăt Pomul meu falnic își întinde ramurile spre cer Într-un strigăt de ajutor Poarta sufletului se deschide Sunt furtună, sunt ploaie, sunt soare.

Toamna iubirii Mi-ai încolțit în suflet ca o sămânță... O toamnă ți-ai plecat fruntea către pământ Și când nu speram să-ți văd chipul în soare Ai răsărit într-o splendoare de raze Și atunci, ți-am mângâiat ca o adiere ochii și buzele... Și ți-au înflorit în roua dimineții Dragostea întreagă și visele... și ți-am rămas alături. A trecut de atunci un anotimp Un an sau poate doi Și-ai continuat să-mi crești în suflet Floare a iubirii, în culori de curcubeu.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Trenul Astăzi am pierdut trenul Mi-a scăpat în ultimul minut. Am alergat în disperare după el Dar m-a lăsat în mijlocul șinelor, Singură, fără milă, Între peroane și traverse, Parcă făcându-mi în ciudă. Întotdeauna, fug după tren, Încercând să mă agăț de ultimul vagon. De fapt în sinea mea nici nu vreau să prind trenul, Ajung prea repede La ultima stație Și atunci privesc în urmă cu tristețe. Poate mâine, Nu voi mai pierde trenul. Voi reuși să mă agăț de ultimul vagon La ultima clasă A trenului de seară. Și poate, cine știe, Va fi ultimul drum și pentru mine...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Te-am întâlnit Te-am întâlnit în calea vieţii Aşa de-odată, ca un vis. De-atunci în mine ai aprins Un soare sfânt al dimineţii. Zadarnic, mult am căutat O taină, s-o scot din pământ, Ce făr' să ştim când ne-am născut, Pe-o clipă dulce ne-a legat. Te-am urmărit de-atunci mereu Şi mâna-ți caldă să o strâng, Am vrut să te cunosc şi-n gând Te-aduceam la pieptul meu. Curând, dorinţa mea fierbinte Se va-mplini-ntr-o seară, În melodie de chitară Te-aveam cu gânduri sfinte.

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Înserare Peste mare încet se lasă Norii de-nserare, Numai eu stau la fereastră Gândul mi-e-n visare Trenul șueră-a pustiu Sunetul i se răsfrânge Eu aștept și tu nu vii Inima îmi plânge Valuri calde se adună Pe furiș se-ngrămădesc Și-ascultând ce vor să spună Simt cât te iubesc. Ceasuri lungi și grele acuma Inima-mi apasă Căci lipsit-ai toată ziua Din a mea viață. Și acum când orice urmă De speranță a dispărut Ca o dulce, blândă ziua Tu mi-ai apărut. Zâmbet dulce prins în zboruri De ochi verzi și triști, Te-am simțit, cum stoluri, stoluri 92

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

În mine exiști. Lângă tine am stat apoi Clipă, după clipă, Îți simțeam dulcele amor Inimă iubită. Chiar în clipele de față Să mor nu regret Căci iubirea din viață Mi-oi simți-o în veci în piept.

În noapte căutând E noapte, mă plimb cu buzele pe trupul tău fac asta cu ochii închiși mi-e teamă să-i deschid aș realiza că e vis. Zile și nopți petrecute împreună trupurile noastre, mângâiate de lună. Tu, cu ochii închiși, eu privind trupul tău te învelesc cu mine. Am înghițit toate visele, cu tine pe post de apă le-am înghițit pe toate 93

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

și m-am închis în mine, cu tine. Dragostea e durere curată durerile pansate cu alte dureri devin fericiri. M-ai pansat cu tine, chiar și când erai departe. Am separat unele gânduri și o parte din lume când ți-am spus te iubesc. Ți-am furat sonete întregi de pe buze ești în toți porii mei suntem două mâini care se răscolesc în atingeri în mângâieri. Ai fost îndeajuns de bun încât să-mi lași regrete, am fost îndeajuns de bună încât să-ți las amprente. Nimic nu va mai fi vreodată altfel ești cea mai bună parte din mine adevărul ăsta nu mă omoară.

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Pasărea iubirii – De ce plângi? o întrebă el mirat. – De fericire și de durere în același timp, răspunse ea cu glas tremurând și cu lacrimi la colțul ochilor. De fericire că ești acum lângă mine și de durere că vei pleca peste puțin timp și iar voi rămâne doar cu amintirile și visele mele. Suntem două suflete zbuciumate. Două suflete care cu greu își găsesc liniștea... Oare când vom avea mai mult timp și pentru ele? – De ce te chinui cu atâtea întrebări? Trăiește clipa asta magică, ea face parte acum din noi. Iubirea mea, iubirea ta, ce sunt ele? Sunt două frunze în vânt. Acum le vezi, acum zboară libere. Acum sunt încălzite de razele soarelui, strălucitoare, iar în secunda următoare dispar. Cad undeva de unde vor renaște din nou. Ca pasărea Phoenix din propria cenușă. Hai să adunăm roua zorilor în căușul mâinilor și să o sorbim până la ultima picătură. Să ne potolim setea de iubire, de pasiune, de dorință... – E atât de frumoasă pasărea asta, aș numi-o mai bine pasărea iubirii. Pentru că numai iubirea are aripile atât de frumoase. Sunt ca un curcubeu: toate culorile din lume s-au adunat în ea. Își întinde aripile larg de parcă ar vrea să cuprindă toată dragostea pământului și

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

toată frumusețea iubirii. Se ridică apoi înaltul cerului pentru a se prăvăli către pământ și... se înalță apoi mai sus, tot mai sus. Spune-mi sunt la fel de frumoasă ca ea? – Știi? Frumusețea ta nu stă în veșmintele elegante pe care le porți, nici în coafura ta mereu perfectă. Frumusețea ta stă în ochii tăi, în căldură privirii tale. Frumusețea ta vine din interior, iar lacrimile sunt acele porți prin care îți pot zări inima. Așa că nu te feri de lacrimi, nu te feri de mine. Lasă-mă să ți le șterg cu buzele mele. Vreau să le simt gustul: să simt durerea și fericirea ta. Iubește-mă așa cum n-ai iubit nicicând pe nimeni niciodată. Lasă-te dusă de amalgamul de trăiri și simțiri. Dă-le frâu liber, lasă-le să zboare... Fii liberă că pasărea cerului. – Buzele tale le simt ca pe niște gingașe petale de flori. Sărutul lor mă îmbată, iar lacrimile se topesc la atingerea lor. Privirea ta mă arde. O simt ca și cum mă învăluie. E ca o flacără care mă mistuie ușor. Trupul este cuprins de senzații nemaintâlnite până acum. Aș vrea să opresc timpul în loc pentru a prelungi această stare de fericire. – De ce te-ai oprit? Mereu taci. Vreau să-ți aud vocea, vreau să-ți simț tremurul vocii atunci când îmi spui că mă iubești. Că eu sunt singurul bărbat din viață ta, că alături de mine trăiești viață într-o altă dimensiune. Cu dăruire, pasiune, tandrețe... Uită de tot ce-i în jurul nostru acum, aici suntem doar noi doi. Ești a mea și sunt al tău. Restul nu mai contează. – Da, restul nu mai contează. Tu singur în viața mea și nimeni în afară de tine ai înțeles durerea mea și toate tainele din mine...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Gabriel Todică Motto: „Lasă-ţi averea şi vino cu Mine!” Iisus

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuvântul Oare am şti ce-i lumina, Dacă n-am vedea întunericul? Oare am şti ce-i binele, Dacă n-am cunoaşte maleficul? Oare am şti ce-i muzica, Dacă n-am asculta tăcerea? Oare am şti ce-i fericirea, Dacă n-am gusta durerea? Oare am simţi căderea, Fără a îndrăzni urcuşul? Ce-i oare durerea? Urma ce-o lasă-n carne tăişul? Ce este oare Cuvântul? Bine, lumină, durere, ură, Ceea ce exprimă gândul, Sau chiar toate împreună?...

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Anunț Se caută tinereţe, Şi puţină tandreţe, Primul fior de iubire Şi scânteia din privire! Se caută inocenţa Şi adolescenţa, Zâmbetul bucuriei Şi anii copilăriei! Se caută prietenia Şi bucuria, Liniştea din trecut, Mâna ce m-a crescut! Dau la schimb tristeţea Şi cu bătrâneţea Iar de nu vi se pare chit, Le cumpăr! Dau oricât! 04.04.2015

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sunt... Sunt o alee Cu orhidee, Cu fluturi zglobii Şi iasomii. Sunt o scânteie Din ochi de femeie Cu aripi de foc Şi iute la joc. Sunt o săgeată Ce zboară uitată Din ochi de iubită Şi ea părăsită. Sunt o sclipire Din ochi de iubire Ce iute s-aprind Şi-n lacrimi se sting.

100

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Sunt o zvâcnire De fericire În piept de fecioară Din inimioară. Sunt o iubire Ş-o amintire Din fotografie Alb-argintie...

Solenoid E greu să alegi dintre strofe albaste, Pe cea în care azuru-i complet, Nici casa înzestrată cu ferestre lucarne, Nu poate zări tot cerul de-un alb-violet. Nici focul nu arde în sobă, Rotind alte arabescuri de fum, Nici cântecul nu mai stă în poiană, Aşteptând ca ţigara să se-nece în scrum. Nici apa nu mai curge în cercuri, Dansând frenetic un vals în oval, Nici ea nu vrea să mă mai ierte, Deşi îi cânt versuri de-un verde-opal. 101

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Doar muza aleargă grăbită, Să-mi scuture seva mintală. Nici eu nu mai ştiu ce-am grăit, Căci am alunecat în sminteală!...

Simplă constatare De-i prea mult să zbor în cercuri Peste mări cu ape pline, Mi-aş aduce-aminte miercuri, Că sărutu-ţi aparţine. Aş vedea din cală totul, Mistuit de clementine, Că tu m-ai împins cu cotul, Ca să cad în prag la tine. Aş fugi precum nebunul, Pustiit cum se cuvine, Ca să nu mă-ntreacă unul, Ce te vrea mai mult ca mine.

102

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Ş-am să-ţi cânt ş-o serenadă, La cimpoi sau tamburine, Lumea-ntreagă să mă vadă, Că-s plesnit în cord de tine!...

Antidor Te-aş lua din albastrul din care te scurgi Cu tot cu rădăcinile înfipte în stele Te-aş duce-n amurgul alb-vioriu Să uiţi cum ai fost în gândurile mele Şi-n locul în care azi te-am lăsat Nu-i ploaie mai aspră precum uitarea Nici timpul atins acum de zenit Nu cade în lacrimi rostindu-ţi chemarea Să-ţi fie aripile umbrelă de nori Şi sunetul umbră de stele... Te-aş lua din albastrul din care cobori Cu tot cu rădăcinile înfipte în iele Te-aş duce-n amurgul roz-argintiu Să uiţi cum ai fost atunci fără tine Şi-n locul în care azi sun-a pustiu Nu-i ploaie mai aspră săpată în mine. 103

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Nu pot să te uit! Trebuie să te anunţ cu părere de rău, Că de acum n-am să mai cânt la vioară Căci mi-ai răpit secunde din timpul tău Şi nu credeam că asta chiar o să mă doară! Strunele ce altă dată ţi-au şoptit Refrene inundate cu pasiune De astăzi toate mi s-au răzvrătit Şi chiar de le mângâi, nu vor să mai sune. Chiar şi chitara îmi plânge în acorduri, Scăpându-i nefiresc de amarul suspin, Şi-n vene sângele îmi curge în noduri, Când plâng pe chipul ivit în cana cu vin. De astăzi simt cum mă doare absenţa ta Şi plânge vioara pe umăr la mine, Tăcerea începe să fie muza mea, Lăsându-mi potecă printre suspine... 27.08.2016

104

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Fă-mă, Doamne, dac! Fă-mă, Doamne, dac Cu moartea să mă-mpac, Să-mi iubesc străbunii Şi lupii cântând lunii! Fă-mă, Doamne, dac Ca să ştiu să tac, Să-mi încleştez pumnii Să nu cad pradă urii! Fă-mă, Doamne, dac Scut rotund să-mi fac Pentru trup sicriu Dar cu spirit viu! 02.06.2015

105

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Iată, s-au întors străbunii! Iată, s-au întors străbunii Într-o aprigă furtună, Au descins pe coama lumii, Oful lor ca să ni-l spună! Ţara noastră-i cotropită De prea mulţi ce vor s-o rupă, S-o mănânce ca pe-o pită, Şi s-o soarbă ca pe supă. S-au făcut stăpâni aice Lupii lumii şi hiene Ş-au venit ca s-o despice Şi să-i toarne foc în vene Iată, s-au întors străbunii Într-o aprigă furtună Pe cai negri ca tăciunii, Gândul lor ca să ni-l spună!

106

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Nu mai pot să stea în ceruri Şi nici oasele-n morminte, Vin călare, tunând geruri, Fulgerând cu-a lor copite. Ţara noastră e prădată De toţi veneticii lumii, S-au strâns toţi precum o haită, S-o disece-n umbra lunii. Iată, s-au întors străbunii Într-o aprigă furtună Risipind din cer genunii, Vrerea lor ca să ne spună! Rupeţi lanţuri, rupeţi gratii Şi tăiaţi în carne vie Nu mai staţi cerşind la alţii Câte-un pic de bucurie! Luaţi sabia neplânsă Şi porniţi spre biruinţă! Cât mai staţi cu mâna-ntinsă, Cerşind dreptul la fiinţă?

107

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Ţipătul Am sentimentul unui timp mut Pe autostrada omului incult Cu faţă ineptă şi privire de lut Pe care în silă trebuie să-l ascult. Nu pot să îmi cresc năzuinţa Croşetând idei printre fade spiţe Decât năruindu-mi acum credinţa Din temelia unei puternice viţe. Sunt singur în faţa unui monolit În care prostia e un sport naţional, Iar porţile sale sudate-n granit, N-au cheie pentru un intelectual. Stigătul meu este fără ecou În spaţiul acesta instituţional, Iar la gură vor să-mi pună garou Şi-n ochi să-mi monteze ochelarii de cal.

108

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Mă doare această neputinţă Şi-n mine însumi eu mă revolt Şi nici refugiul din a mea credinţă Nu-mi saltă tensiunea cu nici un volt. Iar ţipătul meu devine, inevitabil, mut Pe această autostradă a omului incult Cu faţa ineptă şi privire de lut Pe care în silă trebuie să-l ascult. 17.03.2015

109

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

110

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Florin T. Roman Motto: „A venit toamna. Acoperă-mi inima cu ceva.” Nichita Stănescu

111

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Septembrie Toamna îmi bate discret în geam cu degete de ploaie, se-aude cum plânge afară văzduhul şiroaie, şiroaie, lumea se-nvârte deodată cu frunzele în vârtejuri de vânt, vechi poezii se rescriu sub coperţi în acelaşi cuvânt. Cocori melancolici pleacă departe, departe, în pribegie, în aer plutesc ritmuri străvechi, risipite, de doină târzie. Soarele trece străveziu printre nori spre apus, sufletul de poet vrea să zboare sus, tot mai sus.

112

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Imuabilitate Aceeaşi toamnă, an de an, Acelaşi soare risipit Acelaşi dezbrăcat castan Acelaşi suflet pustiit Aceiaşi nori rebeli şi suri Aceleaşi crengi decolorate Aceiaşi pomi fără păduri Aceleaşi râuri agitate Aceleaşi frunze ruginite Aceeaşi zare sfâşiată Aceleaşi ciori preaobosite Aceeaşi taină neaflată Aceleaşi stoluri care pleacă Aceleaşi spaime care vin Aceleaşi inimi care seacă Acelaşi preabăut venin.

113

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Elegia Crizantemei Un fluture excentric şi rebel, specialist în tipologie florală, mi-a şoptit la urechea dimineţii că în fapt crizantema e o ambasadă a primăverii în Ţara lui Galben Împărat şi-a melancoliei. Florin T. Roman

Octombrie E iarăşi octombrie! Iarăşi au îngălbenit de ruşine jumătate din frunzele verii şi de dor jumătate din inima mea; o frunză galbenă, o frunză verde şi fluierul ciobanului împletind o notă de pe pământ cu o notă din Rai.

114

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

E iarăşi octombrie! Iarăşi se zgribulesc stelele pe cer şi luna e mai strălucitoare, iarăşi ploile îmi răcoresc paşii pierduţi prin mirosul copilăriilor de fum de crengi şi frunze lepădate şi mistuite în ochii-mi umezi. O zi caldă, alta rece şi iar curge must în clocot pe ţevile vieţii spre întotdeauna şi iar plânge Cuvioasa Parascheva cu lacrimi de pelerin printre arome adânci de struguri copţi şi prin frenetice miezuri de nucă. E iarăşi octombrie şi iar plânge şi mama cu lacrimi şi crizanteme la mormântul tatălui meu. E iarăşi octombrie şi cerul s-a molipsit ereditar de galbenul frunzelor ce mor şi soarele iar, până şi pielea Dumitrului din Basarabi, până şi mirul pe inimi prelins din inima tizului său tesalonicean; chiar şi pământul negru

115

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

tot de galben se pregăteşte deschizându-şi pântecul seminţelor de grâu. Pe cine eşti, octombrie, atât de geloasă? Pe iulie? Pe cer? Pe mine? Ori poate pe veşnicie? De ce eşti, octombrie, atât de toamnă şi eu atât de departe?

Echinocțiu De Toamnă Se prăbuşesc clipele peste aceste năvalnice inimi. Cântă tăcerile valsuri de piatră oceanică. Nu trece nimeni pe uliţa rece a nedumeririi, au plecat lumile spre o destinaţie zadarnică. Vântul înfulecă frunze cu ostentaţie inexorabilă. Întreg regnul vegetal suferă de anemie endemică. Triunghiuri pe cer seceră norii lui septembrie, dorurile intră uşor într-o instinctulă polemică.

116

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Elegie autumnală Cad frunzele, cad tot mai în pripă, se-aştern peste tristeţea-mi de porţelan, a mai trecut o clipă, a mai trecut un an, însingurarea mă muşcă cu dinţi de vânt grăbit, mi-s obosite visele, scheletul mi-e obosit, cât mai am până la Tine, Doamne? Cât a mai rămas? Câte frunze se vor mai scutura peste viaţa mea?

Frunzele porumbului toamna Frunzele porumbului toamna se arcuiesc precum o boltă ruginie peste îngândurarea de piatră a pământului, discul rece al lunii taie impasibil de la un capăt la altul mirarea cocorilor emigranţi ce poartă în zboruri nostalgii de senin nemărginit.

117

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

De la balconul de marmură albă al singurătăţii, înveşmântat în trandafiri însângeraţi, o altă Julietă aruncă cu metafore peste fruntea înlăcrimată a literaturii postmoderne.

Cer autumnal Cerul rănit de frumuseţea păsărilor coboară din când în când, cu fiecare strop de ploaie, peste verdele aristocrat al vieţii. Nişte îngeri obosiţi de zbor poposesc pe umerii desfrunziţi ai toamnei. Te salut, duh al florilor târzii! Închin în cinstea ta această cupă cu sânge celest şi cu şoapte vegetale! Pentru a câta oară soarta lumii se scurge din deliciu în supliciu?! Şi totuşi, dincolo de această mirare întrevăd eterna vindecare. 118

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Toamna în pădure Iată! Un strop de ploaie se prelinge lin la braţ cu veşnicia de pe-o frunză pe alta... Gândurile-mi confuze se adună şi se bucură de acest detaliu al naturii. Îmi vine să plonjez în poezie, să zbor discret printre versuri şi să culeg metafore dulci şi amare ca o albină cuminte care strânge polen. La marginea dinspre eternitate a toamnei cad castane coapte peste melancolia pădurii. Nori cenuşii se agaţă de vârful stejarilor văduviţi de frunze, izvoare reci se culcă pe stânci acoperite de muşchi şi de ani. Mistreţii scurmă în frunzişul mort şi în cuminţenia pământului reavăn.

119

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Iar mie îmi vine să plonjez în poezie, să zbor discret printre versuri şi să culeg metafore dulci şi amare ca o albină cuminte care strânge polen.

Elegie autumnală II Toamna asta s-a agăţat cu aripa-i melancolică de minutarul ceasului meu biologic şi-mi trage destinul înapoi spre primăvară. Pe pământul jilav al sufletului meu nedumerit cad frunze galbene peste crinii proaspeţi iar secundele mi se-mprăştie printre cărţi ca vrăbiile prin senin zbor deplin.

120

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Zbor rebel deasupra unui veac frivol

Motto: „Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin.” (Mircea Dinescu) Sunt liber, Toamnă, cerul mă ştie pe de rost şi păsările toate îmi freamătă prin sânge, cum m-aş putea întoarce în huma care-am fost când stelele mă cheamă şi doar mormântul plânge? Sunt liber, Toamnă, paşii mi-au aşteptat destul ca să le crească aripi, avânt şi echilibru, de trista-ţi desfrunzire şi spaime sunt sătul: fi-voi de-acuma vultur cu răget grav, de tigru. Sunt liber, Toamnă, liber, cu zborul lin, frumos... Albastrul îmi e tată şi mama o cometă, nu zăbovesc prea mult timp în carne şi în os, mă urc la zenit vesel, dansând în piruetă.

121

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sunt liber, Toamnă, iar la acestă stare ţin, şi chiar de-mi tulburi visul şi-mi chinuieşti genunchii cresc în valoare zilnic întocmai ca un vin pe care-l sorb în taină taţii, bunicii, unchii. Sunt liber, Toamnă, eu în convenţii nu mai cred, deşi aceste vremuri anoste şi-ascut gheara iar snobii societăţii spre mine îşi reped săgeţile. Şi-n văzduh îmi aştept primăvara!

Seară de toamnă Vântul aleargând prin parc îmbrăcat în hlamidă de frunze moarte îmi aduce aminte că sunt vulnerabil la gânduri deşarte. Felinarele aburite de pe alee par nişte astre ce se plimbă pe Calea Lactee ţinând de mână anii. Sau ploaia? Totuna. Iar eu stau pe-o bancă şi-aştept: am întâlnire cu luna.

122

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Incident Toamna asta şi-a agăţat aripa galben-ruginie în minutarul ceasului meu biologic. Incidentul a provocat răni deschise unor păsări emigrante şi câtorva vise, precum şi o hemoragie de melancolie. Acum îmi caut prin praful stelar şi prin fărâmiturile timpului trecut secundele în care alergam, primăvara, printre flori de câmp, ţinând poezia de mână.

123

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Noiembrie Se leapădă natura de haina frunzelor, se-mbracă iar poetul cu roba muzelor, se-ascunde dimineaţa în taina cerbilor, alunecă iar şesul în noaptea corbilor, se risipeşte toamna prin sate şi-n pustiu, se prinde promoroaca pe versuri, şi-i târziu... se pregăteşte iarna în norii cerului, se-ncheagă gheaţa rece în palma gerului, ne aminteşte câmpul de grâu, de flori, de iezi, se bucură copiii de primele zăpezi, se-aşterne încet bruma argint pământului, se duce încet, viaţa, în zborul vântului.

124

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Gabriela Mimi Boroianu moto: „Clipele cu adevărat frumoase sunt melancolice. Simţi că sunt trecătoare, ai vrea să le opreşti în loc, dar nu-i posibil.” André Maurois

125

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Toamnă Ne desfrunzeşte toamna de păcate, Ne spală trupu-n lacrimă de ploi Și ne-nveleşte-n pleoapele lăsate Ale apusului ce-a obosit în noi. Dar inima pârdalnică gutuie, Mai arde ca o flacără târzie. Din amintiri iubirea vrea s-o suie În toamna vieții rece și pustie... Și mai înfloare-o dată liliacul Așa cum înflorea în primăvară Cu noi, lumini ce au cuprins înaltul, Dorință ce nicicând n-o să dispară.. Rămânem binecuvântați în răsărit Cu trupuri de copaci bătrâni și goi Sub aripi de cocori ce s-au pornit Să ducă tinerețea de la noi... 04.09.2015

126

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

În genunchi Te-ascunzi în pletele de toamnă, Pe după zâmbet de cocor, Să mă dobori, frumoasă doamnă, Îmi vrei genunchiul pe covor... Răsari apoi în ochi de apă Și plânge cerul pentru tine Iar sufletul din el s-adapă-s Bolnav din sete după tine... De-or cade-n iarbă stele gri Tot ochii mei se pleacă-n jos, Căci pleci râzând chiar dacă știi Că-mi tai în carne pân' la os. Și te iubesc cu-nverșunare Nepământesc, protocolar Sunt în genunchi și îndurare Aștept din partea-ți, ca pe-un dar.

127

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Și iau de martor veșnicia Și îngerii cu aripi mov Căci sunt cuprins de nebunia Dulce, a șoaptei de alcov... 10.10.2015

Captivă-n curcubeu Știam că ești un mag ce doar din gând, Poți preschimba o lume-ntr-o pictură, Culorile de toamnă amestecând Și recreând din ele-o partitură. Că nopțile cu uitătura sumbră Sub semnul tău atâta de discret, S-au dezbrăcat de hainele, de umbră, Iar tu, din mag, ai devenit poet! Că zările au pleoapele albastre Când flutură din genele mirării Visând desfășurări de-aripi măiastre Cum cresc firav, din versul adorării.

128

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Știam că-n ochii tăi dacă privesc În curcubeu ai să mă prinzi captivă, Și-n versul tău voi vrea doar să trăiesc Femeie, muză, înger deopotrivă... Că mă dezic de viață și de moarte, De lumea îmbrăcată în nevoi, Ca să renasc lumină ce se-mparte, Peste-ntunericul ce doarme între noi... 30.10.2015

Rugăciune Cum, Doamne, să suporți atâta nedreptate Când mama cu pământul copiii și-i împarte! Când diavolul-n câștig pare mereu să fie Iar sufletele noastre-ntr-o veșnică robie? Cât, Doamne, să mai rabzi atâta umilință Când cerul se prăvale lovindu-ne-n credință, Când mila-i pe sfârșite şi-o găsești doar pe bani Iar moartea nu mai ține de boli cont... și de ani. De ce, Doamne, te-ntreb ne e amară soarta Și către cerul tău ne e zidită poarta, De ce doar cei bogaţi au parte doar de bine Iar oropsiți sorții se zbat între suspine? 129

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

De ce în casa ta sclipește bogăția Iar cei care-o slujesc și-au pierdut omenia, De ce îl lași pe diavol, în toate câte sunt, Să-ți învrăjbească fiii, să uite-al tău cuvânt? Coboară, Doamne, iarăși aicea printre noi, Și dăruind iubire ne scapă de nevoi, Ne-nvață iar cei mila, respectul, bunătatea, Și alungă cu lumină din suflet neagră noaptea! 07.11.2015

Te plâng mălinii Uite, iar e toamnă... plâng din nou castanii Peste noi cu frunze tristele plecări, Plânşi sunt și mălinii când adastă anii Trecătoare trenuri în uitate gări... Mai șoptește vântul tainice cuvinte Ce le-a smuls din versul unei vechi scrisori, Când vibrează-n suflet de printre morminte Răscolind tăceri tainice chemări... Nu mai știe nimeni dorul cum se cântă, Nici despre iubirea ce-astăzi e uitată, Rătăciți sunt pașii care-ncet cuvântă Drumului de umbra ce-l bătea odată... Zilele-s anoste trecători spre moarte, 130

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Fir de fum pe cer desenează cruci Când din aripi clipa gust de ars împarte Mamelor ce urlă noaptea prin răscruci. Numai versul tău își poartă cuvântul Dincolo de timp dincolo de dor, Să ne-alinte gândul când geme pământul Iar speranțele rând pe rând ne mor... 08.11.2015

Tristeți autumnale (1) Și-a mai trecut o zi-mi șoptește tainic vântul Când Toamna fustele pe drum și le adună, Prin nostalgii de viață eu îmi ascund cuvântul Și-l las pe coala albă tristețea să-mi apună. Îi aud Toamnei pașii, peste poteci trecând Rostind tainic descântec pe toate câte sunt Și-n urmă vălătuci de ceață ridicând Mai pune-un an pe frunte... în părul meu cărunt. Zâmbind rostogolește cu trena amintiri Ecoul lor în suflet cu pași tăcuți coboară Și doar suav parfumul trecutelor iubiri Rămâne-n urma Toamnei și-a anilor ce zboară... 10.11.2015 131

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Dilemă Cad notele din partitura toamnei, Solfegiază vântul a pustiu, În frunze ard tristețile și Doamne-i Așa de greu să simt că mai sunt viu... Din ochii mei, dau lacrimi la icoane Să plângă îngerilor aripile arse. Mai scot un număr, azi, din milioane Ce trăiesc drama vieții printre farse. Mai îngrășăm pământul c-o speranță Ce prea curând s-a stins și fără rost Iar viața însăși, ajusă-i o creanță A unui debitor prea laș, naiv... sau poate prost. E rece, Doamne-n suflet, şi-i târziu; Aud cum urlă-a neputință gândul Și nu mai știu de-s mort sau de sunt viu Ori doar un număr ce-și așteaptă rândul.... 11.11.2015

132

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Tristeți autumnale (2) Cutreier orașul alături toamna Ce-și cerne rugina ca lacrimi pe frunze Cu degete reci bătând darabana În streșini bătrâne, tăcute, confuze... Asfaltul ne-ngână-n noapte, timid Sub pași, ecouri cu umede umbre Mi-e teamă și totuși prin cuvinte desfid Soarta amară cu glumele-i sumbre... Tristețea din lume și-a făcut avanpost. Toamna, se dezbracă cuprinsă de toane... În case plâng mame morți fără rost Cu bocetul stins și-ochii lipiți de icoane. Copacii privesc resemnați o străină Ce umblă cu toamna şi-mparte angoase Că viața-i o luptă c-o soartă haină Ca un frig ce pătrunde şi trece prin oase. 17.11.2015

133

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Elegie Când plouă toamna peste noi tristeți În ochii-adânci coboară cerul gri. Pe-un câmp se războiesc vreo doi scaieți C-un greiere ce cântă trist cri-cri... Sub pleoape atât amar s-a adunat Iar carnea toată de suspin mustește, Cu furie lovește-un vânt turbat În arborii bătrâni pe care-i desfrunzeşte. Și trece frigul ca un fier prin oase Iar glasu-i slab, puterea și-a pierdut Din toamnă doar o frunză mai rămase Precum o amintire din trecut... 24.11.2015

134

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Ultimul vis Trecut-au anii păsări călătoare Pe-al vieții cer de dor învinețit, S-au avântat cu toții în uitare Arzându-şi aripile-n asfințit. Doar eu rămân același visător Ce-alungă frigul cu o poezie, Mai ard ca lumânare până mor În toamna care veșnic întârzie. Mai strâng cerneala nopții-n călimară Din gânduri țes un acoperământ Și de va fi ultimul vis să moară În mine-adânc îi voi săpa mormânt. Și din cuvântul scris i-oi face torță, Să ardă până dincolo de veac, Lumina lui iubirii să-i de-a forță Acestei lumi să îi devină leac! 27.08.2016

135

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Poezia toamnei Dansează tristă toamna pe pământ Și-n suflete ce plâng de nebunie Când stoarce norii, picură cuvânt Și-n frunze colorează poezie! Neînțeleasă bleastămă în vânt Și tulbură a mării farfurie, Un nor în vârf de munte stă răsfrânt Când pe tăpşane plânge poezie. Mai spulberă-n aripă un avânt Mai naște în poet o feerie... Cu versul face însă legământ Când stoarce-n cupe must de poezie! 30.08.2016

136

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Veșnic călătoare Sărutul tău pe frunze așezat Din orice frunză râde către mine... Cu ochi de jar un cer l-ai botezat Și toamnele le-ai colorat cu tine; Îmi cântă-n orice adiere glasul tău Şi orice umbră parcă te imită, Cu tine-mi este bine, și mi-e rău Căci lipsa ta în sânge îmi palpită... Și doruri, toate, le-ai vărsat în ploi Să-mi intre-n piele ca o neuitare Un jurământ cu viața de apoi În care tu, ești veșnic călătoare... 17.09.2016

137

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Septembrie Când trec cocorii către țări străine Prin sufletele triste de poeți, O teamă de-ntuneric cade-n mine, Cu nostalgia-acestei dimineți. Pe frunze cerul plânge ruginiu Prin ochii tăi trec umbre către mâine De mine mi-este foame și nu știu De ce mănânc cuvintele pe pâine... Suspină vântu-n versuri nerostite E ca o rană vie, poezia, Septembrie-i cu visele ciuntite Și-și varsă amară-n lume frenezia... 19.09.2016

138

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Lenuş Lungu Motto: „Condiţia dragostei este să caute, nu să descopere, să vrea să ştie, fără să afle, să fie ritmul unei continue miscări spre un orizont mereu văzut, dar mereu îndepărtat. Mai mult decât curiozitate: nostalgie.” Ionel Teodoreanu

139

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Pe aripi de iubire Ne pierdem printre mii şi mii de ceasuri, atât de temători şi grijulii cu rătăcirea noastră pe un drum, pe nu ştiu care drum, încât de fiecare dată când ne întâlnim cu Ceasul rămânem fără de cuvinte, ezităm, ne bâlbâim şi el dispare. Învăţăm să uităm să ne aducem aminte de noi şi sfârşim prin a ne uita. Şi devenim prea ocupaţi, ne adâncim existenţa în lucruri superficiale şi inutile. Am uitat că în viaţă pentru a şti nu ajunge să cercetezi mereu , ci să simţi. Am uitat să visăm, să alegem. Am uitat că uneori trebuie să alegem şi căile nebătătorite, pentru că de cele mai multe ori, ele sunt cele care duc sigur la destinaţie. Nu mai putem privi în noi, am pierdut orice capacitate de cunoaştere totală a unei lumi ale cărei mecanisme sunt parte din noi, ne leagă între noi, ne unesc în ceea ce se cheamă LUME şi nu mai reuşim să vedem esenţa, astfel că pierdem şi orice contact autentic, de la suflet la suflet, de la spirit la spirit. Continuăm să ne privim cu ochii de lut crescuţi invers doar trupurile şi nu mai reuşim să zburăm de greutatea aripilor crescute înăuntru. Iubire... acel gând ce te face să zâmbești, acea stare care te face să crezi..să te îndrepți spre orizonturi calde... acel lucru care dă culoare vieții. Când mă gândesc la dragoste, nu pot să spun decât că locuiesc într-un glob cât un picur de ploaie, călător între cerul din sufletul tău şi pământ. Dintotdeauna visez să-ţi devin curcubeu. Uneori, simt că din mine nasc rădăcini 140

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

de castan, frunzele-mi sunt scoarţe de gânduri, iar braţele tale mi-s crengi întinse către aripi deschise în zboruri rotunde, prin pulberi de timp. Mi-aduc aminte cum, când eram mică, lipeam acele calde ale Ceasului, cu guma de mestecat, încătuşându-i astfel trecerea şi aşa, ne păcăleam, noi, copiii, eu chicotind cum se zbătea să se elibereze, iar el scoţându-mi limba, şugubăţ. Sunt jumătate de-adevăr şi jumătate de-ndoială. Sunt jumătate de întrebare şi jumătate de răspuns. Sunt jumătate de înţeles şi de neînţeles. Dar sunt, pe de-a întregul, o mult prea lungă aşteptare a celeilalte jumătăţi de... mine. Mi-e dor de-un răsărit, pe care, din locul în care m-aţi mutat, nu imi mai e dat să-l văd cu ochii mei. Apun câte puţin în fiecare zi, apun închis în mine şi nu-mi mai amintesc de când mi-am încuiat în venele de lut, întreagă, strălucirea. Cuvintele sunt cutremurate de sentimente pure, sincere, ce par a înălţa sufletul şi totodată a-l izbi de colţurile dureroase ale înlăuntrului. Se spune că nu există artist, sculptor, poet mai mare decăt cel îndrăgostit. Perfect adevărat. A citi ce-ţi scrie iubirea care tace, a auzi cu ochii, sunt lucruri pe care nu le pot face decât cei ce-şi dăruiesc sufletul gingaşului simţ al iubirii. Iar in spatele fiecarui sunet, stă o clipa din propria existenţă efemeră. S-a întâmplat că am iubit... aşa cum am fost şi iubită. Fără să înţeleg de ce, ce fac, încotro mă îndrept... În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre dragoste... Pentru a nu fi singuri, vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne oferă această certitudine că

141

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. Pe parcursul existenţei mele (căci mă încăpăţânez să rămân agăţată de fiinţa mea), nu ştiu să fi făcut altceva în afară de a făuri mii de visuri. Am simţit cum acestea işi înfingeau adânc rădăcinile în sufletu-mi şi aşa mutilat... auzeam ecoul surd al creionării lor şi eram martor mut, atunci când acestea se năruiau, se pierdeau în nemărginirea cerului. Ştiam că sufletul mi se prăbuşea încet-încet în mocirla neapartenenţei. Am impresia că nu mă identific cu lumea asta. Şi cand în sfârşit întrezăream o rază de lumină, menită să străpungă obscuritatea oarbă în care mă aflam, iarna se reîntoarce în mine. Credeam că vei reuşi să-mi reconstitui, fărâmă cu fărâmă, făptura-mi, aşa ca un puzzle. A iubi ,iubit, iubind... incercand sa uiţi... să ţipi că orice sfârşit implică şi un nou început... cuvintele refuză să se articuleze, rămânând prizoniera propriilor răsuflări, bătăi ale inimii. De ce eu? De ce tu? Freamătul întregii fiinţe te cheamă... inima îmi vibrează o dată cu fiecare acord de chitară, fiecare privire albastră, menită să lăţească abisul dintre noi. De ce ai răsărit în viaţa-mi? De ce ai adus atâta haos, incertitudine, lumină pe diapozitivele adolescenţei mele? De ce te-ai încăpăţânat să-mi colorezi cuvintele? Existenţa? Simţi cum pulsul mi se accelerează doar la auzul paşilor tăi? Mi-ai simţit mâna tremurând când te-ai apropiat întâia oară de mine? Te-am îmbrăţişat cu ochii, m-am pierdut în senintatea privirii tale, fără de care nimic nu

142

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

mai este verde sau albastru. Stăteam, tăceam şi te primeam în viaţa mea. Nu rosteam niciun sunet... miera teamă să nu te atingă vreun cuvânt... Şi ai pătruns în sufletul meu... Te-ai înfiorat doar cât ai aruncat privirea... îmi comprimasem simţirea şi gesturile... Era atâta linişte în acea seară... de mi se părea că aud cum se izbesc de geamuri razele de luna! Lasă-mă să mă ascund în tine asemeni unui gand rătăcit, Deasupra, cerul îşi descălţase privirile şi acum îşi plimba tălpile lor goale prin iarba încă udă. Pe zid, un staroste cărăbuş, suferind de insomnie, se grăbea să-şi ocupe cel mai bun loc la soare. Gâfâia apăsat şi îi arunca peste umăr un mormăit de bariton hotărât, în timp ce se căznea să rămână-n picioare. Îi zâmbi aproape sfios: el nu va cunoaşte vreodată ceea ce oamenii mari numesc renunţare... Cum să uit? Iubirea aceasta nu se uită. Iartă-mă dar nu pot înceta să te iubesc... Singurul lucru pe care mă pot baza este că vom rămâne puternici. Cu fiecare cuvânt şi în fiecare clipă au mă rog pentru noi... Nu pot înceta să te iubesc. Ar însemna să trădez iubirea mea pentru tine. Ar însemna să te trădez pe tine. Ar însemna să trădez promisiunea mea în faţa ta. Iartă-mă dar nu ştiu a înceta să te iubesc. Nu ştiu. Nu pot şti. Tu nu vezi niciodată fluturii cum se privesc peste noi? Nici semnele pe care vântul la face ierbii când trecem? Dacă mă întorc brusc ramurile încremenesc şi aşteaptă să ne îndepărtăm? N-ai observat că păsările apun? N-ai observat că frunzele se sting? N-ai observat şoaptele care cresc în spatele nostru ca muşchiul pe

143

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

partea trunchiurilor dinspre nord? Şi tăcerea care ne aşteaptă oriunde... Am strâns atât de mult scrisori de la viaţă, încât mi-e teamă că n-o să apuc niciodată să le citesc pe cele mai importante. Şi i-am trimis atât de multe plicuri pline de gol... M-am transformat într-o frunză şi am lăsat vântul să mă adie-nspre tine, apoi într-o lacrimă să te pot mângâia pe obraz şi uneori în surâs, ca să te pot săruta. M-am transformat în vară şi m-am întins covor de florin calea ta... vreau să găseşti drumul ploii care te-aduce la mine, picurând peste noi stropi de cuvânt născut din iubire. Te aşteptam, ca să-ţi respir din nou apropierea, acel miros de mere ce rămân, cu încăpăţânare, verzi. Sub umerii florilor albe de in îmi crescuseră braţe întinse a dor, a chemări şi a poftă de viaţă, de atingeri în doi... Aş vrea să ştii, şi nu ştiu de ce, că toate bucuriile şi durerile mele au înflorit numai în umbra ta, că ochii mei au căutat sfioşi şi dornici spre tine,că atunci când erai mai mult decât lumea intreagă pentru mine, eu am fost pentru tine,unul din obiectele fără viaţă ,ce te înconjoară. Aş vrea să scriu mereu mai frumos, întotdeauna mai bine, aş vrea să spun de fiecare dată ceva mai aproape de sensul poveştii cu tine, de ceea ce simt sau gândesc.Şi ştiu doar că lucrurile astea se spun din priviri, nu din vorbe. Eu vin către tine, tu vii către mine, şi amândoi mergem spre Noi... Da, sunt naivă, mi-am propus să-i cer Timpului să-mi dea timp înapoi, dar cu tine... Mi-am ridicat 144

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

privirea spre cerul ce-mi umpluse odaia. Nu ştiu dacă există rai. Dar cred în îngeri... Am să te-mbrac în toamnă şi în mine şi am să te iubesc în ritm de început de noiembrie, un început ce nu va avea niciodată sfârşit. Mă împiedic alergând între ferestre deschise, fără să ştiu prea bine prin dreptul cărei priviri ai să treci, călătoare pe-o aripă de vis. Aş vrea să nu mai adorm, să nu-mi mai scape, niciodată, nimic. Dimineaţa ma găsise zambind: parfumul de vis nu sta ascuns în somn sau sticluţe, ci în apropierea braţelor tale şi, cu siguranţă-n minunea prezentului.. Miroşi a dans de ploi prin streşini îndoite sub călcâie moi de nori, miroşi a fluier subţire de vânt prin verde de iarbă şi frunze de păr. Miroşi a sâmburi de nuci. Mă simt ca un amestec nedefinit de culori, asemeni celui din ochii tăi, atunci când îţi simt obrazul lipit de al meu şi te privesc în tăcere. Te simt cum mă priveşti şi tu, te simt cum mă atingi uşor... eşti ca o pală de vânt ce-mi mângâie viaţa. Eşti muzica mea de vară şi-mi cânţi pe strune de suflet, sunt muzica ta de-oricând şi-ţi cânt spunând mereu că mi-e dor. Cred că mi-e dor de de ceva ce nu am trăit încă: mi-e dor de ziua de mâine răsărită din suflet, nu de sus, de pe cer şi nu din pământ, din nu ştiu ce capăt de deal mut şi absurd. Mi-e dor de sensul acelui A FI nu din litere, ci din două silabe vii şi îndrăgostite, ce nu mai încap într-un singur cuvânt. Mi-e dor să am timp. Şi mie dor să ştiu ce să fac, în clipele alea, cu el. Mi-e dor să nu mai înmulţim, vreau să tot împărţim... Viaţa în 145

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

vremuri de dor şi în timpuri ce dor. Mi-e dor să ne fim. Mi-aduc aminte de vremurile când treceam prin viaţă cu braţele deschise. Azi însă, parcă ne e teamă să ne mai strângem în braţe altfel decât vinovat. Şi precauţia asta de-a nu deveni vulnerabili ne-a făcut să trecem prin Timp aşa, sterpi, cu braţele-n sân, în cămăşi de forţă. Eu cred că braţele noastre sunt buzele necuvântului inepuizabil, ale nerostitului cu rost, ce încep a vorbi tocmai când crezi, pentru o clipă, naiv, că nu mai e nimic de spus. Privindu-le, îmi pare că cea mai frumoasă acrobaţie a braţelor e Iubirea, iar cea mai profundă reflexie le e rugaciunea. Păstrează-mă, păstrează-mă măcar pentru o veșnicie!!

Ploile trec spălând plânsul Din munți coboară iarna-ncet pe o potecă udată de lacrimile ploii ce subțire și rece susură din nouri. Un aer proaspăt urcă și fum din lemn de brad tămâie duce-n nări. Clipe de surghiun... în care fumul și ceața, frigul, despart suspinele ce se ridică peste zări, aproape pierdute în țipetele păsărilor. Muzici și coruri leagănă clipele de meditație. Trec toate ușor și blând ca fumul toamnei străpunsă de iarna fără zăpadă. Mâinile se prefac în aripi de dor ce cresc păduri curate pentru noua primăvară. Lacrimile înfundate în oftări devin valuri de mare înstrăinată și gândurile

146

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

corăbii ale singurătății. E liniște în suflet. Puțină uitare și restul zbor incandescent în zenit. Dorința e din ce în ce mai mare, sufletul tot mai ușor. Lumina se plimbă pe aripi de înger. Bătaia lor alungă toate umbrele reci de pe retină. Dansează aripi răsucind sorți și transformând suflete golite ca pădurea în care plouă frunze, culori ce încălzesc rădăcini. Și dansul acesta sparge spaima ochilor, deșertul de fum aruncat pe drumuri întortochiate de destin, deschizând poarta luminii. Miresmele iubirii cresc brazi înalți, falnici, curați, din umeri ce-așteaptă stele să se prindă-n vârf și să aducă iz de sărbătoare sfântă. Se-apropie ceasul ce ne va trece pragul fosforescent dintre ani. Sub streașina gândurilor de demult s-au adunat flori albe ce pălpâie lumini în catedrala de rubin a inimii. Flori mari și albe înfiorate de toamna muribundă ce fumegă amărui frunze peste zâmbete. Curând vor picura stele pe pleoape, primii fulgi se vor așeza în părul răsfirat a câmpii de dor. Cuvinte de dragoste șoptite vor naște fiori mărunți cand zăpada se va așterne calmă peste suflete. Ne vom încălzi la focuri de demult ce perechile de aripi le vor înteți. Liniștea dornică de flăcări ne va învălui în balans de vise. Respirația adâncă, liniștită, ca de somn biruit de dragoste ne va măsura visele albe ce se vor roti în jurul tăcerii care se va sfârși. Când vin îngerii simțim aripile moi învăluindu-ne și nu ne mai căutăm căci ne suntem aproape. Peisajul de toamnă va crește din colțul ochilor culori puternice ce ne vor inunda imaginea, un peisaj

147

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

măreț ce îi va umple până la prea plin. Vibrează azi nisipul clepsidrei și blochează clipa. E clipa acum când speranțele ne îndreaptă spre discul soarelui și al lunii clare încă în zori de zi de viață nouă. Ploile au trecut spălând plânsul ce nu-și mai găsește rostul și crucile albe de brad așteaptă cuminți într-un colț. E vremea când clipa ce tremură, crește și scade, să îndepărteze cu fiecare clipire a ochilor inundația de tristețe. E timpul să șoptim cuvinte ce seamănă cu dragostea.

Toamna din sufletul meu Frunzele caută rădăcini în cădere, dansând între viață și moarte. Triste, crengile goale promit revederea printre lacrimile reci ale ploii, iar lăstarii strigând cu durere, se întind șerpuind prin vânt. Ca niște fluturi mari, sângerii, alte frunze încep zbor rotit spre raiul cu iarbă înaltă ce îngroapă în adâncuri grămezi de dureri și speranțe. Și norii continuă să spele iarbă și frunze, crengi și copaci. Contopire de frunză cu picătură, de viață cu lacrimă, noi ape ce se scurg spre vechi rădăcini. Mă plimb prin pădurea de cuvinte ruginite, ascund toamna la mine în suflet, mai caut încă visele pierdute în iarbă... Sunt și eu o altă Evă ce așteaptă la răscruce de drumuri...

148

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Sunt fugară, surâzătoare, fără cuvinte uneori, îndurerată când simt copacii bătrâni ce strigă, agățându-se de mine cu brațe lungi ce se ramifică întruna și mă doare că nu mai pot să întind mâna și săți scriu pe cer ce simt... Descopăr toamna în priviri şi te asemăn unei frunze... Mai bine frunze și dans de frunze, decât crengi goale ce rănesc cerul într-o întindere fără răspuns. *

149

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

150

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

Ioan Muntean Motto Căderea soarelui şi căderea frunzelor dădeau ceasului de toamna o gravitaţi îngândurată. Ionel Teodoreanu

151

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

sărut de septembrie pulberea pământului treieră văzduhul într-o încremenire ancestrală a buzelor aprinse-n taină ce ură cheamă-n sărutul lor întâi de voluptate nesfărşit

152

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

sărut de octombrie taina stelelor din privirea ta mă cheamă cu sărutul lor diamantin în cupa ce-n inimi am ciocnit de-un fior să-mi destăinuie bucuria mărului ce-n octombrie l-am muşcat alături

153

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Sărut de noiembrie un fum de ţigară şerpuieşte lin printre nori gonind ploi sărutate de pe asfaltul plopilor de nea

154

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

luni pentru cei buni luni s-aprind cununi s-aprind pe cer culori şi stele şi-n inimă s-aprind iubiri însărutate

155

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Miercuri cerul îţi trădează chipul printre nori de turme-nvolburate adăpostind în ochiurile de stele vremi când a noastre buze dulce în amurg se-mpreunau îndelung de fulgeri, tuneţi ori de-un trăsnet feresc cu trupu-mi şi cu braţul aceste ochiuri ce să plângă-ar vrea când le privesc căci ele mi-au rămas acum din trupul ce-mbrăţişam sub rami

156

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

157

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

Cuprins NOTE DE LECTOR 5 DIMITRIU DOINA 13 DRAGUȚĂ TOAMNĂ 14 E ATÂTA RUGINĂ PE JOS... 14 SETE DE AUTUMNAL (1) 15 SETE DE AUTUMNAL (2) 16 POEMUL DIN CĂMARĂ 17 PREA RECE TOAMNĂ 18 LECȚIA DESPRE SINE 18 PARTAJ DE TOAMNĂ 19 TOAMNĂ, TEATRU DE REVISTĂ 20 COPILĂRII TOMNALE METAFIZICE 21

158

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna) CRISTINEL BADEA 23 VINE TOAMNA 24 SE SCUTURĂ RUGINA 25 DE-AR FI... 26 DU-TE TOAMNĂ 27 ULTIMA FRUNZĂ 28 FUGE VÂNTUL... 29 TOAMNA 31 RECE TOAMNA 32 MELANCOLIE DE TOAMNĂ 33 FRUNZA 34 DOMNUL BRUMAR 35 NICOLETA MIJA 37 TOAMNA 39 PĂIANJENUL 40 OCTOMBRIE... 41 FRÂNTURI DE TOAMNĂ 42 FRUNZELE NU MOR... 45 TOAMNĂ BOEMĂ 46 VÂNTUL ŞI PLOAIA 48 MELANCOLIE 50 ION VANGHELE 51 IARTĂ-MĂ... 52 ŞI NE PLOUĂ... 53 ŞI ȚIP... 55 TOAMNA... 57 NE SCURGEM... 59 CA O AMANTĂ... 61 E TOAMNA ACUMA.... 62 ASCULTĂ IUBITO... 63 PRINTRE... 64 PRIN MINE TREC... 66 ÎN NOAPTEA ASTA... 67 STRIGĂ CEVA 68 NU SUNT AICI... 69

159

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre” MARIA GIURGIU 71 PIETATE 72 VRĂJITOAREA 73 ANOTIMPUL STELELOR CĂZĂTOARE 83 IUBIRILE TOAMNEI 84 CLAUDIA CIOCA 85 FANTEZIE DE TOAMNĂ 86 TOAMNA CURCUBEELOR 87 PLOAIE DE TOAMNĂ 88 TOAMNA IUBIRII 89 TRENUL 90 TE-AM ÎNTÂLNIT 91 ÎNSERARE 92 ÎN NOAPTE CĂUTÂND 93 PASĂREA IUBIRII 95 GABRIEL TODICĂ 97 CUVÂNTUL 98 ANUNȚ 99 SUNT... 100 SOLENOID 101 SIMPLĂ CONSTATARE 102 ANTIDOR 103 NU POT SĂ TE UIT! 104 FĂ-MĂ, DOAMNE, DAC! 105 IATĂ, S-AU ÎNTORS STRĂBUNII! 106 ȚIPĂTUL 108 FLORIN T. ROMAN 111 SEPTEMBRIE 112 IMUABILITATE 113 ELEGIA CRIZANTEMEI 114 OCTOMBRIE 114 ECHINOCȚIU DE TOAMNĂ 116 ELEGIE AUTUMNALĂ 117 FRUNZELE PORUMBULUI TOAMNA 117 CER AUTUMNAL 118

160

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna) TOAMNA ÎN PĂDURE 119 ELEGIE AUTUMNALĂ II 120 ZBOR REBEL DEASUPRA UNUI VEAC FRIVOL 121 SEARĂ DE TOAMNĂ 122 INCIDENT 123 NOIEMBRIE 124 GABRIELA MIMI BOROIANU 125 TOAMNĂ 126 ÎN GENUNCHI 127 CAPTIVĂ-N CURCUBEU 128 RUGĂCIUNE 129 TE PLÂNG MĂLINII 130 TRISTEȚI AUTUMNALE (1) 131 DILEMĂ 132 TRISTEȚI AUTUMNALE (2) 133 ELEGIE 134 ULTIMUL VIS 135 POEZIA TOAMNEI 136 VEȘNIC CĂLĂTOARE 137 SEPTEMBRIE 138 LENUŞ LUNGU 139 PE ARIPI DE IUBIRE 140 PLOILE TREC SPĂLÂND PLÂNSUL 146 TOAMNA DIN SUFLETUL MEU 148 IOAN MUNTEAN 151 SĂRUT DE SEPTEMBRIE 152 SĂRUT DE OCTOMBRIE 153

SĂRUT DE NOIEMBRIE 154 LUNI 155 MIERCURI 156 CUPRINS 158

161

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

162

Cuvinte în zbor – volumul III (toamna)

163

ciclul antologic „Metamorfozele naturii – simfonii albastre”

cciicclluull aannttoollooggiicc „ „

M Me etta am mo or rffo ozze elle en na attu ur riiii – – s siim mffo on niiii a allb ba as sttr re e::

vvoolluum muull 11:: PPooeezziiee şşii ssuufflleett ((pprriim măăvvaarraa)) vvoolluum muull 22:: ŞŞooaapptteellee vveerriiii ((vvaarraa))

volumul 3: Cuvinte în zbor (toamna) vvoolluum muull 44:: V Voorrbbee ddee vviiss ((iiaarrnnaa))

164