Mircea Gordan - Nuiaua din pod - poveştile copilăriei - (povestiri) by Ioan Muntean

Mircea Gordan

nuiaua din pod - poveştile copilăriei – (povestiri)

Editura StudIs ~ Iaşi, 2019 ~

nuiaua din pod

Redactor: Lenuş Lungu Tehnoredactare: Ioan Muntean Corectură: Mircea Gordan Coperta: Ioan Muntean Grafică, ilustrare: imaginile au fost triate de autor

ISBN: 978-973-0-29928-1

821.135.1

Volum oferit ca premiu de excelenţă de către Biblioteca Cronopedia pentru activitatea desfăşurată de domnul Mircea Gordan pe reţeau de socializarea Cronopedia (lenusa.ning.com)

Toate drepturile: copiere, multiplicare, tipărire, comercializare sunt rezervate autorului şi Bibliotecii Cronopedia. Tipărit la SudIs

Mircea Gordan

nuiaua din pod – poveştile copilăriei – (povestiri)

Iaşi, 2019 3

nuiaua din pod

Mircea Gordan

Nuiaua din pod Primii paşi

Mare mi-a fost bucuria după ce am început a merge în picioare, aşa că eram spaima pisicilor, după care alergam şi, de le prindeam, era vai de coada lor. Nu-i vorbă, că nu-mi rămâneau datoare şi purtam pe mâini semnele rănilor precum un veteran pe câmpul de luptă. Ieşeam afară cu strigăt de fericire, bucuros de necuprinsul ce-l adunam în ochi, de descoperirile noului ce le făceam de fiecare dată. A venit rândul păsărilor din curte ca să alerg după ele şi rămâneam în mână cu câte o pană din coada lor. Au început să mă cunoască şi, când mă apropiam de ele, intrau în alertă şi se îndepărtau prudente. Traversam apoi pârâul vijelios ce-mi stătea în cale şi, alunecând pe pietre, mai făceam câte o baie şi mă loveam dureros în cădere, dar mă bucuram de reuşita traversării. Îi arătam pârâului câte un pumn încleştat, ca amenințare să nu-mi mai pună piedici altădată. 5

nuiaua din pod

Curiozitatea mă-mpingea spre grajd, ca să văd ce mai face vițica, Porumba, care a ieşit cu ochi mirați în lume odată cu mine. Ea a crescut repede, precum Făt-Frumos din poveste şi era acum o adevărată „doamnă” şi avea un vițeluş care se bucura că mă vede şi-l mângâiam pe frunte cu multă tandrețe. Porumba mă privea cu suspiciune - nu cumva oi fi un duşman care să le facă rău - şi, cu un muuu! îmi alerta părinții de pătrunderea unui intrus.

Îmi caut cu lumânarea... nuiaua

Traiul fără griji şi alergatul toată ziua mi-au pus rezistență în picioare, aşa că o însoțeam pe mama când mergea la bunica, Nastasia, care locuia undeva spre capătul celălalt al satului. Nu ajungeam la mijlocul drumului şi mă-mpingea Michiduță ca să-i pun mamei nervii la-ncercare: – Mamă, b(r)ațe! şi mă aşezam pup. Doamne, dacă aş fi ştiut că mama e ca o frunză-n vânt şi mai mult va sta prin spitale, iar eu pe la bunici, nici măcar nu aş fi acceptat ca să mă ducă în brațe! Dar nu mă lăsam până nu obțineam ce doream, cu o tenacitate de catâr. Nici tata nu era scutit de a-i pune răbdarea lancercare: Seara, târziu, când voia să plece undeva, eram şi eu gata ca să plec cu el. Dacă ar fi spus că acceptă, evident 6

Mircea Gordan

nu aveam nici o tragere de inimă să mă duc, dar îl încercam... Ei, pe tata l-am adus la disperare, aşa că a apărut nuiaua pe dulap, unde nu puteam ajunge, care avea datoria să coboare şi să mă cumințească. I-au spus nuiaua din pod, după expresia „a coborâ cătănia din pod”. Eu eram însă „brânză bună în burduf de câine“. Nuiaua nu era un bun profesor ca să-mi înfrângă voința. Suportam orice ca să-mi ating țelul.

Pisica

Soarele m-a mângâiat pe față cu raze blânde şi mi-a dat deşteptarea. Of, şi ce plăcut e să leneveşti! - aşa că mam întins ca să mă dezmorțesc, nehotărât dacă să mă las în brațele somnului sau să mă ridicdin pat. Ochi-mi cad pe nuiaua de pe dulap, aproape de tavan – nuiaua din pod, care coboară ca săpedepsească, cum spunea tata – şi tare aş mai fi vrut să scap de ea, că deseori mă amenința cu ea,... –că eram copil cuminte, de! – dar era prea sus şi nici de pe scaun nu ajungeam la ea. Doamne, cât îmi doream să mă înalț, – precum Făt-Frumos – ca să alung acest inamic! Ronțăielile unui şoricel mi-au îndreptat privirile în altă parte... Pisica, cea pe care de atâtea ori o trăgeam de coadă şi-mi arăta colții, oțărându-se la mine, parcă dormita cu capul pe lăbuțele dinainte. A fost doar o 7

nuiaua din pod

părere, căci face-un salt prin aer şi prinde-n gheare şoricelul. Chițăitul plângăcios al şoricelului îi trezeşte mila pisicii, care îl lasă din prinsoare şi cu o lăbuță îl tot loveşte din lateral, îndemnându-l ca să plece. După căteva „îndemnuri”, şoricelul o zbugheşte, dar pisica iar face un salt şi-l prinde. Joaca lor m-a trezit de tot, aşa că, cu picioarele înainte şi sprijinit în brațe, mă dau jos din pat. E drept, din pat nu am numai amintiri plăcute: paiele din strujac1 nu sunt tocmai moi şi-şi faccuib purecii, care te pişcă dureros. De aceea, vara, dormeam cu tata în podul şurii pe fân. Aerul curat mă cufunda într-un somn odihnitor, tulburat numai de zgomotul concasoarelor care zdrobeau între fălci bucăți mari de piatră, dar m-am obişnuit... Pernele, din puf de gâscă, sunt moi, dar deseori m-am sufocat şi cu ultimele puteri în brațe abia am reuşit să mă eliberez.

strujac= husă din pânză de cânepă 8

Mircea Gordan

Fuga pe geam

În cameră nu e nimeni şi mi-e urât singur, aşa că mă îndrept spre uşă, ca să ies afară, dar uşa e închisă. Mama e la spital – mai mult acolo a stat, mulți ani. Tata e miner la cariera de piatră – acel perete uriaş de stâncă, până în vârful dealului (Osoi) şi când împuşcăturile muşca din stâncă o ploaie de pietre plutesc până departe, iar casa se clatină de parcă cineva ar vrea s-o scoată, precum pomii, din rădăcină, cu gemurile trepidând, gata să se spargă. Mă întorc, supărat, să inspectez camera ca să-mi găsesc ceva cu ce să mă joc, ca să treacă timpul: două paturi de-o parte şi alta a camerei, soba din cărămidă cu plită pentru gătit în colț, dulapul maroniu închis în celălalt colț şi, între paturi, sub fereastră, masa şi lavița2 lungă din lemn, podele din scînduri pe jos. Între pat şi sobă se află podişorul3 şi deschid uşile de jos. Aici ar trebui să fie alimente, dar cam... bate vântul: doar o oală cu lapte, ceva clisă4 şi pâine, nimic din ce aş fi poftit, aşa că renunț... Fereastra avea un geam mic, din partea de sus, deschis; cam mic, doar eu aş putea trece, dar cum? 2

laviță [reg.] = banchetă podişor [reg.]= dulap în partea inferioară şi vitrină deasupra. 4 clisă [reg.] = slănină 3

nuiaua din pod

Mă urc pe spătarul laviței şi mă ridic în mâini, sus, gata să sparg, cu picioarele în ridicare, geamul din partea de jos. M-am rotit, precum un şarpe, ca să cad cu picioarele înainte şi nu în cap – că atâta mă ducea mintea – şi, din atîrnat în mâini, îmi dau drumul jos în grădina proaspăt săpată. M-a cam zdruncinat contactul cu pământul, dar am scăpat teafăr. Gândul mi-era doar la joacă, aşa că toată ziua m-am jucat cu prietenii mei, Valer şi Florica Pogani’. Ajuns acasă, tata a tras o sperietură zdravănă şi, cînd m-a găsit, mi-a arătat nuiaua din pod...

M-am făcut marinar

Ce fericit eram când venea bunicul, Nechita, acasă! Deşi părea un om nesuferit, asprit de grelele încercări la care l-a supus soarta, care l-au făcut inflexibil în convingeri şi dominator, eu îi simțeam bunătatea mascată, prin felul cum îmi vorbea şi afecțiunea pe care simțeam că mi-o poartă. Multe ştia să facă sau să spună ca să-mi capteze atenția şi entuziasmul. Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, însoțit de bunicul, la pârâiaşul ce ce tăia ulița şi curtea noastră, între casă şi şură, cu apă limpede, sărind peste pietre parcă grăbit de cineva ca să ajungă cât mai repede în Crişul Repede.

Mircea Gordan

Eram stăpânul pârâiaşului, dar eram darnic cu animalele din gospodărie cînd veneau ca să se adape: vaca, Porumba, mai bătrână cu două zile ca mine, cu vițelul ei, oile şi mieii, găinile şi rațele, fiindcă puteam să le cunosc şi să ne împrietenim. Bunicul îmi ținea mereu imaginația trează; îmi făcea bărcuțe din hârtie şi le priveam fascinat cum plutesc. Îmi povestea despre vapoarele care străbat uriaşe mări şi oceane. Dintr-o bucată de scândură, cu un băț înfipt la mijloc – catarugul – şi două mai mici, înfipte la capete, cu fire de ață şi bucăți de pânză – parâmele şi velele –, mi-a construit o corabie. Ce bucuros eram când o puneam să plutească pe pârâiaş şi eu eram marinarul cel mai destoinic!

Moara pe apă – Neneee5! – Bună, nepoate! Bucuros de revedere, mă ia în brațe şi eu îl înlănțui pe după gât. Simt brațele puternice ale cioplitorului în piatră. – Ce mai faci, nene?

nene [reg.]= bunic 11

nuiaua din pod

– Ce să fac? - uite am mai cioplit nişte pietre uriaşe pentru bolta tunelului de la Cojocna şi am venit acasă ca să mă odihnesc şi să vă văd, că mi-a fost dor de voi. Mă uit la mândrețe de bărbat: bine clădit, pe față cu câteva brazde, cu puțin păr pe cap şi acela alb, dar n-ai spune că e la cumpăna dintre anii şaptezeci şi optzeci. – Vii să ne jucăm la părău6? Şi n-am mers degeaba; nene mi-a oferit o nouă surpriză: a tăiat o nuia dintr-o răchită, ceva mai groasă ca un creion şi mai scurtă decât lățimea părăului, apoi dintr-o ramă de brad uscată, de la stupii naşei, a tăiat în două bucăți (palete) o latură şi le-a crestat la mijloc, cât să se împreuneze la aceeaşi lățime. A crestat nuiaua, la mijloc, pe o lungime cât să intre două palete din brad şi a introdus o paletă, apoi a crestat pe mijlocul părții opuse şi a introdus a doua paletă. Trăgând paletele, una spre alta, sau împreunat în crestături. Aşa a ieşit o roată de moară cu patru palete şi o axă. Din două crengi, tăiate în formă de Y, a făcut doi suporți pe care i-a împlântat de o aprte şi de alta a părăului şi a aşezat axa roții (nuiaua) pe ele, cu paletele afundate puțin în apă şi, surpriză! - roata a început să se învârtă aruncînd stropi de apă în jur. – Ei, nepoate, îți place moara? Priveam fascinat, fericit, concentrat pe studierea minunii întâmplate şi nu înțelegeam ce spune. O opream cu mâna, dar de o lăsam se încăpățâna să se învârtă. Mi6

părău [reg.]= pârâu 12

Mircea Gordan

am imaginat că am coborât nuiaua din pod ca s-o pun la o treabă folositoare, să nu mă mai amenințe. Aşa am ajuns mare meşter morar şi mi-am construit şi alte mori pe apă.

Magicianul

Neastâmpărul m-a dat jos din pat şi am ţâşnit afară... – Bună bunicule!

dimineaţa,

– Bună nepoate!

dimineaţa,

Tare mi-era drag de el, dar şi eu îi eram şi în fiecare seară, când mergeam la el în cameră, îmi povestea aventurile lui: de bucătar la curtea imperială de la Viena, despre războiul la care a participat, de prizonieratul în Siberia... Îmi spunea că acestea sunt departe, departe!... Nu prea pricepeam atunci decât frânturi din cele povestite, dar îl credeam, că şi pe mine tare mă mai dureau picioarele când mergeam până la bunica ce locuia lângă Biserică. Dar satul era mare!

nuiaua din pod

Spunea că ştie cinci limbi străine, dar eu nu am auzit nici un aminal sau pasăre din curte ca să vorbească. Nu pricepeam cum se înţelege bunicul cu ele! Bunicul bătea cu ciocanul într-un cuţit strîmb, cu o coadă de lemn, lungă. – Ce este aceasta? – Este o coasă. – De ce baţi în coasă, n-ai altă treabă de făcut? Porumba plânge de foame în poiată (grajd, adică). Nu-i dai ceva ca să mănânce? Mi-era necaz că eram prea mic şi nu puteam să-i dau eu. – De aceea bat coasa, ca să o ascuţesc, apoi o să-i tai, adică o să-i cosesc, nişte iarbă şi buruieni din grădină. M-a buimăcit. – Cum să baţi în coasă ca să taie? – Ca să înţelegi, hai şi priveşte: Am aici ileul acesta din lemn, cu un picior înfipt în pământ şi în ileu am înfipt piciorul acestei mici nicovale din oţel. Aşez coasa pe capul bombat al nicovalei şi bat în gura coasei, cu vîrful ciocanului, pînă se subţiuază ca tăişul unui cuţit. În timp ce povestea a şi făcut ceea ce spunea..A tot bătut pe coasă, de la un capăt la altul. Ei, acum luăm arcerul (o bucată de piatră zgrumţuroasă), îl înmuiem în apa din tocul ce atârnă la brâu şi mîngîiem puţin gura coasei. Plimbând coasa prin iarbă, a făcut o cărare şi iarba era adunată întrun şir. Din când în când mai mângîia coasa, ca să nu se supere. 14

Mircea Gordan

Priveam fascinat cum fâşâia coasa prin iarbă, iar aceasta parcă făcea o plecăciune în faţa mestrului, apoi, vrăjită cu coasa magică, se dădea deoparte din faţa lui. Abia aşteptam ca să cresc şi să mă fac şi eu un magician, ca bunicul. aprilie 2014

Praştia

Umblam teleleu, adică pierzând vremea pe uliță şi nu-mi găseam nici o „ocupație”. Luasem multe lecții de la nuiaua din pod, aşa că, deşi tentațiile erau mari, trebuia să fiu cuminte. Dar, nu ştiu cum se făcea, mereu trebuia să mai iau câte o lecție. Of, că multe trebuie să înveți în viață! Bunicul repara gardul de nuiele, pe unde l-au stricat vacile care s-au întins ca să mănânce din frunzele de pe tulpinele de porumb. Adia un vânticel şi mă uitam, mirat, cum se învârteau nişte frunze şi fire de praf. L-am chemat pe bunicul ca să-mi explice de ce se învârt, pentru că de obicei vîntul purta frunzele sau praful într-o singură direcție. – Ei, nepoate, mi-a spus el, la noi nu sunt tornade, dar, departe, departe, pe o apă fără capăt, ridică, nu frunze ca aici, ci munți de apă sau chiar şi case de pe uscat. Aceasta-i doar ca o jucărie de a ta.

nuiaua din pod

Vecinul, Tavi, cu câțiva ani mai mare, s-a apropiat de mine trăgând cu un fel de jucărie cu care arunca pietricele. – Ce-i asta? - l-am întrebat. – Este o praştie. – Şi ce faci cu ea? – Mă joc, trăgând după păsări. – Mi-o arăți şi mie? – Da, cum să nu! Am tăiat tulpina dintr-o tufă şi două crengi ca două coarne. De coarne am prins un elastic. Întinzând elasticul, în care am pus o pietricică, când îi dau drumul o aruncă acolo unde am țintit. A făcut un semn pe gard şi a tras cu praştia, încercând să nimerească. În mărul din curte, o pasăre tocmai ciocănea făcând mare gălăgie. Ce-o fi stricând acolo? - mă întrebam şi mă gândeam că şi ea ar trebui să fie pedepsită cu nuiaua din pod. De ce să fiu numai eu cel pedepsit? – Poți să alungi pasărea aceea din măr? – Cum să nu!? A întins elasticul şi i-a dat drumul. A nimerit-o şi, într-un țipăt sfâşietor, a căzut în iarbă. Bunicul a auzit țipătul şi a alergat într-un suflet, bănuind că iar am făcut vre-o poznă. – Ce-ați făcut? - ne-a întrebat. – Am scăpat de pasărea aceea care ne strica mărul, iam răspuns cu satisfacție. – Ceva mai rău nici că puteați să faceți. Biata pasăre! V-au pişcat vreodată purecii, țânțarii sau furnicile? 16

Mircea Gordan

Am înclinat din cap, că da. – Şi v-a plăcut? – Nu! - am răspuns amândoi. – Şi a trebuit ca să vă ungeți, ca să vă treacă durerea? Iar am dat din cap, a afirmare. – Dar vă plac merele, nu-i aşa? – Da! - am răspuns iar amândoi. – Ei, aflați că şi pe măr îl mănâncă aceste gângănii şi altele, iar această pasăre este doctoral lui şi-l curăță de ele. Altminteri, mărul s-ar usca şi nu ar mai face mere. Păsările sun doctorii pădurilor şi ai livezilor de pomi fructiferi. Ruşinați, nu ştiam cum să ne ascundem... noi de noi. Mai bine cobora nuiaua din pod înainte ca să facem crima! - ne spuneam în gînd. A căutat pasărea prin iarbă şi a cercetat-o. Curioşi, am studiat-o şi noi. Avea o minunăție de penaj, frumos colorat. Pasărea a început să se mişte şi să dea din aripi. Bunicul a eliberat-o şi s-a înălțat, dispărând în pădure. – A avut noroc! - doar ați amețit-o. Am răsuflat uşurat. Mi-am dat seama că armele fac numai rău şi că păsările sunt folositoare şi trebuie ocrotite.

nuiaua din pod

Meliţa

Astă iarnă, stăteam pe lângă mama şi-i admiram priceperea la torsul fuiorului. Cu sfoara, de la capătul furcii de tors, înfăşura caierul în spirală, la fel ca pe copii mici. Cu trei degete de la mâna stângă învârtea fusul, pentru a se răsuci firul din firele de fuior trase din caier cu degetele de la cealaltă mână, apoi îl bobina pe mosorul de pe fus. La întrebarea mea, de unde are caierul? - a zâmbit cu afecțiune, m-a mângâiat pe cap şi a spus: – Eu l-am făcut, din cânepă. O să-ți arăt la vară... Spre sfârşitul verii ne-am dus să adunăm cânepa (semănată în primăvară). M-au uimit cât erau de înalte tulpinile de cânepă, cu „spice” de semințe în vârf! Erau mai înalte ca mama şi groase cât un deget al mamei. Mama a smuls tulpinile, eu, fiind prea mic, nu am avut forța necesară smulgerii, apoi le-a scuturat, pentru desprinderea pământului de pe rădăcini şi, cu un topor, le-a retezat rădăcinile. Cu un mai, a bătut spicele pe o pânză, pentru desprinderea semințelor şi le-a selectat printr-o sită, iar tulpinile le-a legat în mănunchiuri. Mama, ajutată de un căruțaş, au încărcat cânepa în căruță, apoi au descărcat-o lângă locul de „îmbăiere” (topire). Pe luncă, parcă de nicăieri, porneşte un pârâu, în 18

Mircea Gordan

apropierea Crişului, lat cam de trei-patru paşi şi adânc de o palmă. Practic e un tău, căci deplasarea apei este insesizabilă. Acolo, mama a pus mănunchiurile unul lângă altul şi le-a apăsat cu scânduri, peste care a pus bolovani. Apa din pârâu era caldă, deci era plăcut să stai în ea. Am ajutat-o şi eu, cum am putut, mai ținând de capăt mănunchiurile, mai cărând pietre de pe malul Crişului. Din când în când, mama se punea pup şi mă cuprindea în brațe, cu capul lipit de al meu, şi spunea: – Puiuțul meu drag. Ce pui harnic are mama! Eram în al nouălea cer, de fericire, şi nu simțeam oboseala. Pentru ea, aş fi trecut şi prin foc! Asta mi-a fost o lecție pentru toată viața, de a-l încuraja pe cel harnic. O vorbă bună e un tonic. Luat cu preocupările zilnice, am uitat de cânepă, până într-o zi, când mama m-a chemat să scoatem cânepa de la topit. Ude, mănunchiurile erau mai grele, aşa că eu am fost de ajutor doar... moral. Mama şi tata au scos mănunchiurile şi le-au aşezat „în picioare”, rezemate de trunchiurile groase ale răchiților şi aninilor care străjuiau malul apei. Aduse acasă, mînunchiurile de cânepa au fost înşirate pe lângă pereții grajdului, la uscat. În câteva zile, după uscare, tulpinile aveau o culoare albă ca varul.

nuiaua din pod

Totuşi, mă întrebam eu, unde o fi ascuns fuiorul? - aşa că am întrebat-o pe mama. – Ai răbdare, mi-a răspuns, în curând o să apară! Te pomeneşti că mama a aflat secretele Samantei şi o să facă una dintre celebrele ei minuni? - mă minunam eu. În curte a apărut un animal ciudat din lemn cu patru picioare, cu o sabie prinsă într-o articulație dintre două scânduri paralele. Mama m-a lămurit că ciudățenia se cheamă meliță. A luat un mănunchi uscat şi l-a frânt peste mijlocul meliței, apoi l-a pus cu mijlogul în gura meliței şi, ținând-o de mâner, a coborât sabia cu forță peste el, măruntmărunt, până la capăt. Săreau bucăți de aşchii albe şi atunci s-a petrecut minunea: din tulpini a apărut un mănunchi de fuior! A repetat tocarea (melițarea) şi a celeilate jumătăți, ieşind şi de aici restul de fuior. Ținând fuiorul, pe rând de câte un capăt, a dat cu el de meliță, de câteva ori, ca să se desprindă şi restul de aşchii mari. – Ce frumos! Ai făcut o minune, i-am spus mamei, în timp ce o aplaudam. Bag-sama, multe minuni vor mai face părinții şi bunicii, dar am viața înainte şi o să le aflu, pe rând!

Mircea Gordan

Cloşca

După ce am aflat secretul cânepii, am lăsat-o pe mama în pace, să melițe şi restul cânepii şi am pornit într-o nouă aventură, să descopăr ce minuni mai ascunde curtea noastră. Am intrat în poiată (grajd) şi l-am mângâiat pe cap, apoi i-am dat un pupic pe botic vițelului Porumbei. Porumba era plecată la păscut. Vițelul a fost tare încântat şi mi-a mulțumit cu un: muuu! Cocoşul conducea țanțoş cârdul de găini. S-a ridicat, ca pentru a-şi lua zborul şi a început să bată din aripi, a întins gâtul şi a scos un: cucuriguu! - ca să anunțe că acolo el era şeful. Am intrat apoi în colniță (grajdul oilor), din grinzi de lemn, netencuit –oile au lâna, care le protejează la frig). Fiind vară, până toamna-târziu, oile sunt cu turma pe deal, aşa că prin ieslea de fân şi-au făcut cuibare găinile. Acestea cotcodăceau vesele după ce lăsau ofranda, oul zilnic. Mă învățasem să le urmăresc, să le iau oul abia ouat, cald încă, şi să-l duc, triumfător, mamei. Ea mă răsfăța cu obişnuitul „puiuț drag” şi mă strângea la piept, cu afecțiune. 21

nuiaua din pod

Într-un cuibar, o găină stătea suspect de mult, de câteva zile şi nu anunța că-mi lasă oul-trofeu. Ciudat, îmi spun, ia să caut eu sub ea! şi, cînd intind mâna, să-mi pun în practică intenția, găina a scos un sunet de dezaprobare şi a dat cu ciocul ca să mă lovească. – Ei, fire-ai să fii! - am spus şi am prins-o de aripi, cu ambele mâini, să o ridic. Tare s-a mai infuriat şi a început să cotcodăcească a pericol şi să dea din gheare şi din din aripi, ca să se apere. Am apucat să văd cuibarul plin cu ouă, aşa că am lăsat-o şi s-a asezat iar pe cuibar, scoțând un sunet ciudat de protest. Auzind plânsul disperat al găinii, mama s-a oprit din melițat şi a alergat într-un suflet, spunând: – Ce trăznaie ai mai făcut? – Păi are cuibarul plin de ouă şi nu mă lasă să le iau, i-am răspuns. A început să râdă, amuzată. M-a luat în brațe, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: – Of, puiuțul meu drag, multe mai ai de învățat! Îți plac preparatele cu ouă şi cu carne de găină, nu-i aşa? – Sigur că-mi plac, am replicat. – Găinile sunt păsări domestice, adică trăiesc în curtile oamenilor. La fel, sunt rațe şi gâşte domestice, dar şi sălbatice. Păsările domestice nu mai zboară, cum fac cele sălbatice, şi le creştem pentru ouăle, penele şi carnea lor.

Mircea Gordan

Găina aceasta este o cloşcă. Câteodată, păsările sunt cuprinse de o stare de vrajă şi clocesc pe un cuibar cu oule ouate în câteva zile. Din ouăle clocite, adică în căldura asigurată de pasărea care stă pe ele, ies pui. Aşteaptă şi, când o fi vremea, o să vezi! – Mare minune! - mi-am spus eu. După un timp, mama a început să aducă nişte încântătoare păpuşele vii, cu puf galben, care alergau vesele prin împrejmuirea făcută în târnaț, puii de care pomenise.

Izvorul

– Bună dimineața, bunicule! – Bună dimineața, nepoate! Da, ce te-ai sculat aşa de dimineață? - mi-a spus cu un glas de mustrare-aprobare. – Păi, mi-ai spus că azi mergem pe deal, la coasă şi m-a sculat nerăbdarea. Am luat trăistuța frumos colorată, din material țesut în război, cu fuior de cânepă şi lână, în care mama a pus o ceapă şi doi castraveți, sare într-o cutie de chibrituri şi puțin oțet într-o sticluță. Am pus-o la spate, cu şnurul trecut peste cap.

nuiaua din pod

Bunicul a luat pe spinare o traista mai mare, în care a pus mâncarea, pâine şi clisă (slănină), vase şi tacâmuri şi o traistă din pânză cu sculele pentru coasă. Când soarele a strecurat raze peste orizont, bunicul a pus coasa pe umăr şi am pornit la drum. Pentru mine, era o nouă aventură. Şi Bircuşel, lăsat liber, alerga vessel înaintea nostră, se mai oprea şi dădea o tură în jurul nostrum. Am urcat pe platoul de pe Dâmb, am traversat Iertoiul cu pantă lină, locul ideal pentru dat cu sănia sau pentru schiat iarna şi, pe sub poala pădurii Iclejia, pe la Chețeleşti, am ocolit pe sub poale dealul Săcătura (un deal sterp, cum îi spune şi numele), apoi am traversat platoul de la Ciboaie, am coborât şi am traversat pârâiaşul Sturzului (nume primit de la numele familiei pe lângă casa căreia traversează satul) şi am ajuns la bunica Ileana, cumnata bunicului. Bunica a crescut singură cei şapte copii, după ce bunicul s-a stins cu mulți ani în urmă,copii care acum aveau familiile lor. Acum locuia singură în căsuța de pe deal. Tare s-a bucurat, văzându-mă şi m-a strâns în brațe cu multă afecțiune! Ne-a servit cu vestiții ei scrobi, clătitele care ea ştia că-mi plac aşa de mult. Şi Burcuş s-a bucurat când m-a văzut! S-a ales cu o îmbrățişare. Am simțit cum tremură de fericire.Tare s-a mai bucurat şi Burcuşel şi s-au hârjonit împreună. L-am lăsat acolo, să se joace împreună. 24

Mircea Gordan

Bunicul a împrumutat o săpăligă (o sapă mai mică). Văzând nedumerirea mea, mi-a spus că vrea să folosească săpăliga ca să sape şi să descopere un izvor. Am urcat dealul până la ultima casă, a lui Cocoş, apoi am urmat cărarea prin pădurea Ştiubei şi am coborât până la pârâul Vlădicului (nume dat tot după numele proprietarului casei pe lângă care traversează satul). L-am traversat ca să aprovizionăm cu apă de la izvorul din pădurea de brazi, izvor de la care se aproviziona şi bunica. Fiind ostenit puțin, am băut o gură din apa limpede a izvorului, foarte rece, un deliciu. Pădurea era rară şi brazii falnici şi aveau aşternut la „picioare” un covor verde de iarbă şi muşchi şi plin de nişte arătări ciudate, înalte cât o pisică, cu o pălărie cât a mea şi sprijinită pe un băț gros, care era piciorul acesteia. Am smuls una şi l-am întrebat pe bunicul ce este? Mi-a spus că sunt pitoance bolunde (hribe) şi că nu sunt bune de măncat. Se deosebesc de cele bune de mâncat având bățul de sprijin subțiat spre pălăria maronie şi un strat galben sub pălărie, al celor bune de mâncat fiind alb. Ne-am continuat urcarea pe cărarea de lângă pârâu, pe sub poala pădurii de fag, în continuarea celei de brad şi am ajuns la o poiană cu irabă şi flori încântătoare, un gol în pădure, în stânga pârâului, până aproape de vârful dealului.

nuiaua din pod

– Am ajuns, a spus bunicul, şi a pus jos straița (traista) şi sculele, lângă un fag izolat în mijlocul poianei, lângă pârâiaş. Osteniți de drum, ne-am întins pe covorul verde şi ne-am odihnit puțin. Urechile ne erau plăcut gâdilate de cântecul greieraşilor din iarbă şi trilurile păsărilor. Mulțime de fluturaşi vizitau florile. Din când în când izbucnea cearta brotacilor din balta de la marginea pădurii. Bunicul a atârnat traistele cu mâncare de o creangă a fagului şi a pus sticla cu apă la umbră, în tufişul de lângă fag. A marcat terenul nostru, călcând iarba pe partea din stânga, dreapta fiind mărgintă de pădure. A traversat pârâul Vlădicului pe partea cealaltă, călcând iarba până în vârful acelui deal golaş, fără pădure, pe vârf fiind acoperit cu un stufăriş de brusturi. Din cauza expunerii la intemperii, fiind fără pădure, apăreau pete roşiatice de piatră roasă, ca urmare a aluncărilor de teren. Şi iarba era rară, dominând pelinii şi alte buruieni cu tulpini groase. Iarbă mai deasă era doar în apropierea pârâului. Bunicul a luat apă din pârâu în tocul ce-i atârna la curea, a scos de aici arcerul (piatra abrazivă) umezit şi a mângâiat gura coasei, apoi a început să tragă o brazdă pe marginea terenului nostru. Alături mai erau două terenuri, ca şi al nostru de întinse. Mă uitam cu admirație cum se 26

Mircea Gordan

pleacă iarba în fața buniculuişi aşteptam să cresc şi eu ca să ajung un magician ca bunicul. A continuat să cosească bălăriile de pe zona mlăştinoasă de la marginea pădurii, lată de cinci-şase paşi şi din care, prin scurgerea apei s-a format şantul unui pârâiaş care se scurge în pârâul care ne taie terenul nostru în două, pentru a se zvânta puțin. S-a oprit din cosit şi, cu ajutorul săpăligii, a săpat o groapă la marginea de sus a mlaştinii, o goapă lată de un pas şi adâncă de o palmă. Atunci, a apărut minunea: a descoperit izvorul, groapa umplându-se repede cu apă tulbure. La marginea de din jos a izvorului a făcut un mic şanț de scurgere a surplusului. Încet, încet apa tulbure s-a scurs şi a făcut loc unei ape limpezi, bună pentru băut. Aşa, bunicul a mai făcut o minune şi pe terenul nostru a apărut un izvor.

nuiaua din pod

Bomboana

Bunicul a contiunuat să înşire brazde, iar eu am primit sarcina de a căuta lemne uscate în pădure. Sosind amiaza, bunicul, obosit, a pus coasa la... odihna. Întins pe covorul de iarbă, bunicul a ațipit. Până când bunicul s-a odihnit, eu am adunat o grămăjoară de crengi uscate. Bunicul a curățat ceapa şi castraveții, le-a spălat şi lea mărunțit într-un bol de tablă, apoi a pus sare şi oțet şi lea amestecat. A clădit lemnele în piramidă şi le-a dat foc, apoi a tăiat două crengi subțiri şi le-a ascuțit la un capăt, frigările în care a pus clisa (slănina) crestată. A feliat apoi pâinea pe o ştergură, pâine pe care am picurat unsoarea de la slănina prăjită deasupra flăcării. Când slănina a fost gata prăjită, am feliat-o pe pâine şi am servit-o, ca nişte lupi flămânzi, cu legumele din bol. Bunicul s-a întins din nou să se odihnească aşa că eu am facut o vizită într-un tufiş, unde văzusem o pasăre întrun cuib. Văzându-mă, pasărea a scos un țipăt de disperare şi s-a îndepărtat. Curiozitatea m-a împins să văd cum arată căsuța ei, asemenea unui cuibar al găinilor şi, surpriză, în cuib erau nişte bile mici, colorate, bomboane am crezut eu. Am crezut că le-a furat de undeva şi că acestea sunt hrana lor zilnică, aşa că am luat unul şi i l-am arătat bunicului. 28

Mircea Gordan

– Uite, bunicule, am găsit o bomboană în cuibul păsării. Asta mănâncă ea? Bunicul s-a întunecat la față, dar văzând isprava mea nevinovată, a spus: – Ei, nepoate, am stabilit că păsăsrile sunt doctorii pădurii? – Da, bunicule! am răspuns. – Ei, acestea nu sunt bomboane, ci ouăle păsăricii, din care vor ieşi puiuții care să continue a curăța copacii de dăunători şi care constituie una dintre sursele de hrană ale păsării. Du-te şi pune oul înapoi în cuib, cu grijă, să nul spargi! Protejând păsările, protejăm şi pădurea care, altminteri, poate să se ususce. Aşa, am petrecut o zi minunată alătui de bunicul.

Sacul ţiganului

Vrei să te dau la țâgan? - sau: te bagă țâganu-n sac şi te duce, sunt expresii ce lasă amprente puternice asupra educației copilului. Copilul rămâne cu spaimă şi ură-n suflet. Atunci, să nu ne întrebăm de unde proliferează şovinismul şi rasismul! Inconştiența unor părinți a dus la promovarea acestor spaime şi în cercul meu de prieteni. Eram prea mic, cu educația în curs de formare şi fiindcă o spuneau

nuiaua din pod

cei mai mari, modele pentru noi, eram înclinat să cred că țiganii chiar fac aşa ceva. Eram îngrijorat când mama primea în casă țigăncile venite din satul vecin la cerşit (familiile de țigani din Bologa erau binişor rostuite şi membrii lor nu umblau la cerşit). Mă întrebam dacă nu cumva este una dintre cele care duc în sac copii. Răsuflam uşurat când plecau şi nu mă luau şi pe mine. Pe acast fond, de frică şi ură, a venit un băiat mai mare cu propunerea de a merge să alungăm şatra de țigani ce s-au stabilit la Coltău. Eram adunați la joacă o grămadă de copii, inconştienți, pentru că un adult ne-ar fi casăpit pe toți. Am urcat pe dealul Podişoare, un deal golaş utilizat pentru păşunat şi am coborât ca să traversăm pârâiaşul Părăul Grădinii, apoi am urcat pe platoul numit Casa Bamfi. Platoul este mărginit de cel de-al doilea pârâu, Părău’ Onachi, cu pantele dealurilor împădurite: pe o parte cu anini iar pe cealaltă cu fagi falnici. Incredibil, cum aceste pârâiaşe au modelat natura - în timp – săpând continuu în stânca dura pentru a-şi asigura o curgere cât mai lină şi au creat dealurile ce le străjuiesc, ca nişte soldați de gardă. Pe platou se încălzeşte de la soare un mic lac, o apariție ciudată aici, aflat în stăpânirea bivolilor care îşi fac în el baia zilnică. Marginea platoului este situată la o înălțime cam de cincisprezece metri deasupra văii Crişului, la Coltău. Aici, Crişul se năpusteşte asupra Coltăului şi de-a lungul timpului i-a zmuls din trup o bună 30

Mircea Gordan

parte, aşa că l-a dezgolit şi i-a lăsat doar stînca, aproape perpendiculară pe apă. Neputând a-l dovedi, Crişul se întoarce obosit spre celălalt deal. Lângă acest cot al Crişului, la intrarea în cătunul Cerbeşti (nume ce vine de la întemeietori, a Cerbului) şi-a construit un cort o familie de țigani. Fiindcă dealul, ros de apă, avea solul din lut, din acesta făceau cărămizi crude (voioaje, numite în grai local, de la văiugă) pe care le stivuiau în formă de fagure, ca să se usuce prin circulația aerului, apoi construiau un cuptor mare în care făceau focul cu trunchiuri de copaci pentru a le arde, rezultând cărămizi arse, rezistente. În acea perioadă, de avânt economic, câştigând binişor, sătenii îşi construiau case noi, trainice, cu fundații din piatră şi pereții din cărămidă arsă, în locul celor vechi din lemn, aşa că țiganii avea bună vînzare la cărămizi. Cortul lor avea forma unei piramide triunghiulare cu vârful răsturnat, la sol, iar intrarea triunghiulară (baza piramidei) era mai mică decât înălțimea unui om. Ai fi spus că nu ar putea adăposti mai mult de doi copii. Cei doi pereți, de formă triunghiulară (a treia față a piramidei era la sol), erau din carton asfaltat, rezistent la ploaie, nu şi la ploaie de pietre aruncate de noi de sus. Noroc că au ajuns doar două-trei; nici cei mari nu erau atât de mari ca să arunce atât de departe. Din cort au ieşit doi copii mici, cam de vârsta mea. Un fior rece m-a spintecat şi am rămas fără grai. Erau

nuiaua din pod

copii, cu nimic diferiți de mine... Am realizat ce tragedie era să producem. Au început să spună ceva pe limba lor, dar eu nu o cunoşteam. Au venit replici şi din grupul nostru, ceva de genul: „Puțâna, bre!” Nici cei din grupul nostru nu ştiau limba țigănească. Auziseră ei ceva şi aşa li s-a părut că sună o jignire. Probabil că au sesizat şi prietenii până la urmă tragedia ce era să se producă şi au încetat cu amenințările. Zâmbetul le-a pierit de pe buze. Soarele, ce ne-a strălucit în ochi, s-a ascuns după un nor de tristețe. Am plecat tăcuți... Am crescut împreună, dar pățania le-a deschis... mintea.

Secretul

Înfierbântați de la bătutul țurcii, alergînd cât mai tare pentru a aduce țurca la locul de bătaie, cu mare ambiție de a câştiga, într-un târziu am observat că în apropiere, pe malul Crişului, bunicul se lupta cu nişte stânci mari din piatră de culoare neagră. Obosit, am abandonat jocul şi curiozitatea m-ampins să văd ce face acolo. – De ce spargi pietrele, bunicule?

Mircea Gordan

– Secret, nepoate! - dar, dacă eşti curios, stai şi învață. Piatra are secretele ei şi trebuie să-i găseşti „slăbiciunea” ca s-o poți sparge. Vezi, ea este alcătuită din felii unite. Între felii fac un mic locaş cu spițul – ca un cui uriaş – bătut de ciocan. În locaş, pun un ic (pană) şi-l lovesc puternic cu ciocanul acesta uriaş numit baros. Şi, minune, blocul de piatră s-a desfăcut în două bucăți! – Bravo, bunicule! - am spus eu aplaudând. Eram entuziasmat de uimitoarele învățăminte din meseria bunicului şi mi-am spus că totuşi cea mai interesantă meserie e aceea de sculptor, adică de cioplitor în piatră, aşa că am fost numai ochi şi urechi la tot ce făcea. A curs multă apă pe Criş până am descoperit secretul bunicului. De vreți să-l aflați, ascultați povestea... în versuri: Bunicul (Cioplitorul) Motto: Îmi aduc aminte când bunicul Mi-a pus în mână ciocanul, Dalta, icul şi şpiţul... – Ai crescut mărişor, măi nepoate, Şi acum le poţi pricepe pe toate, Iar pe mine mă lasă puterile Şi greu mai mânuiesc uneltele.

nuiaua din pod

Am să te învăţ acum şi pe tine, Ca să preiei meseria de la mine: Cu aceste scule, onorabile, Am făcut construcţii durabile, Cioplind piatra pentru palate regale, Pentru tuneluri şi drumuri naţionale, Apoi întinde mâna şi-mi arată, Încântat, un bloc uriaş de piatră. Aici o cruce sfântă-i cuprinsă Şi din bloc trebuie desprinsă; Cu şpiţu-n piatră, loc la ic se face, Şi, izbind-o, în bucăţi o desface, Apoi începe munca adevărată: – Îmi spune zâmbind – Îndată, Cu dalta, chipul se desprinde Din piatra ce încătuşat îl cuprinde. Sunt tânăr şi fără de răbdare: – Unde o fi chipul în piatră, oare? Dar îi admir răbdarea fără măsură Ce o are pentru a mea învăţătură. – Cu ciocanul, dalta se bate usor, Bucăţi mici sărind din locul lor – Muncă de Sisif, piatra e tare Şi se- opune cu înverşunare.

Mircea Gordan

Astfel, pentru a mea învăţare, A dăltuit suprema lucrare: Crucea de veci, strajă la mormânt Până va veni iar Domnul pe Pământ Cînd soarta şi-a luat „tainul”, Eu am completat doar anul, ... ultima dorinţă... lumească. (Dumnezeu să-l odihnească!) PS Bunicule, îţi cer acum iertare, Că am pus sculele de-o parte Şi am pus în mâna o carte, Dar îţi păstrez o vie amintire!

Nuci, cu bucluc

Vara a încărcat pomii cu fructe, dar tomna stătea la pândă şi punea ruginiul pe frunze. Fructele coapte ne făceau cu ochiul şi nu ne lăsam prea mul aşteptați. Într-o zi, vecinul, Aurel, cu câțiva ani mai mare, m-a chemat ca să ne înfruptăm cu nişte nuci. Am sărit gardurile câtorva grădini şi ne-am urcat în nucul Oniuchii (Sofia Oniuchii era sora bunicului). Prin capătul nostru de sat erau puțini nuci şi acesta era cel mai apropiat.

nuiaua din pod

Am adunat câte o grămăjoară de nuci, jos în iarbă şi ne-am pus pe degustat. Erau nemaipomenit de bune; gura parcă ne era o moară! Între casă şi nuc era un lan de porumb şi credeam că nu putem fi văzuți. La un momentdat, Aurel mi-a făcut un semn discret, ca s-o tulim şi el a plecat, dar eu mă credeam în siguranță. De-odată, o ureche a început să mă tragă în sus şi m-a condus până acasă. Şi iar am văzut mâna întinsă spre nuiaua din pod!

Tratament inutil

Find în creştere, eram cam subțirel şi părinții, îngrijorați, m-au dus la un consult medical şi, în urma analizelor, mi s-a prescris un tratament cu vitamina B12 – injecții – pentru rahitism. O! - ce frică-mi era de acul acela! şi m-am hotărât ca să mă eschivez de la a mai fi înțepat. De dimineață am dispărut de acasă şi am hoinărit prin pădure, ca să nu pot fi găsit. Pădurea, cu fagi drepți şi înalți, cu triluri de păsărele şi iepuraşi care alergau speriați, mă fermeca. Studiam vizuinele vulpilor şi introduceam un băț ca să le dibui, dar aveau multe galerii şi se refugiau în alte cotloane sau o zbugheau prin pădure.

Mircea Gordan

În afară de frunze şi jir, nu aveam nimic de mâncat şi foamea îşi înfingea dureros ghearele în stomac, aşa că seara, când fantomele puneau stăpânire pe pădure şi frica îmi punea picioarele la spinare, mă furişam acasă, flămând ca un lup, şi dădeam iama prin oale. Mare greşeală! Mi se arăta nuiaua din pod şi eram însfăcat şi dus la moaşa care mă supunea supliciului. M-am încăpățânat să repet figura, dar de fiecare dată seara sfârşeam prin a cădea în mâinile Inchiziției. Ce să vă spun? - tratamentul compensa numai o parte foamea răbdată în acele zile, aşa că am slăbit şi mai tare.

O brenuţă

Toropiți de căldură, împreună cu Tanu Bili’, vecinul cu câțiva ani mai mare, ne-am dus la scăldat în Crişul Repede şi am ales un loc de pe Luncă unde apa era liniştită, într-un golfuleț, şi destul de caldă ca să ne bălăcim fără grijă. Am încercat să învăț taina înotului şi mam descurcat binişor pentru un începător. Am ieşit din apă şi ne-am întins pe iarbă, la soare... De la Coltăuț, aflat ceva mai departe, în amonte, l-am auzit pe vecinul, Aurelu Văsălichi’, strigând: fugiți, mă, că vine unda! Aurel era pe o cărăruie de pe peretele stîncos, la câțiva metri deasupra apei, şi putea vedea dincolo de

nuiaua din pod

cotul Coltăuțului. În timp ce striga, rotea deasupra capului undița ca să-şi întărească afirmația. Pe cer nu era nici urmă de nor, aşa că nu ne venea să credem, dar frica ne-a intrat în oase: am luat hainele în brațe, am traversat râul şi am urcat pe albia unui pârâiaş din apropiere până la cărarea de pe dealul Podişoare, cu intenția de a merge acasă în siguranță. Pesemne că s-au „rupt” norii peste Vlădeasa şi au năvălit puhoaiele în visătoarea vale a Săcuieului, făcând-o să crească precum un zmeu cu şapte capete şi pornind furioasă, într-un urlet înfricoşător, spre aval. De pe deal, priveam fascinat cum înghițeau uscatul capetele de şarpe şi purtând în cârcă tot ce a întâlnit în cale: trunchiuri de copaci, cotețe, ba şi un aparat de radio, semn că a făcut vizite nepoftite prin curți şi case. După ce a trecut puhoiul, Crişul s-a mai liniştit puțin, dar era destul de mare încă şi de culoare maronie, iar în aprpierea casei noastre mijlocul albiei s-a dezgolit şi a apărut o insulă. Au venit la mine Ghița şi Nicu Cibuțî şi mi-au propus ca să merg cu ei la pescuit. Eu nu am mai fost niciodată şi nici nu aveam undiță, dar s-au oferit să mă ajute. Am luat o bâtă lungă şi dreapta din alun şi i-am legat de capăt un fir de iță de la războiul de țesut. Ei au făcut nodul pescăresc pe un cârlig, lung cât unghia, cu un fir de naylon lung de trei palme, apoi au înnodat firul de ață cu cel de naylon, cu ochiuri pescăreşti. 38

Mircea Gordan

Am luat râme într-o cutie şi am traversat cu mare emoție un braț al Crişului cu apa doar până la genunchi, dar cu pietre alunecoase, însă marea dorință de a pescui m-a ajutat ca să-mi înving teama. Ne-am instalat pe insulă, am pus momeala în cârlig şi am aruncat-o în râu. Deodată ața a început să se mişte şi, emoționat peste măsură, am scos firul din apă. Surpriză: am scos un peşte şi am început să țopăi şi să strig, fericit: – O brenuță, o brenuță! S-au bucurat şi prietenii. Am mai prins două brene, apoi s-a petrecut o minune: în timp ce roteam undița pe deasupra capului, pentru ca peştele să aterizeze pe uscat, prin aer mai „zbura” şi al doile peşte, deci am prins doi peşti cu un cârlig. Nu mi-am putut explica atunci, dar se pare că în deplasarea vârfului de cârlig, ieşit din buza peştelui, ar fi agățat şi al doilea peşte. S-au minunat şi prietenii. Ajuns acasă, tata nu prea a fost încântat că am riscat traversarea râului, dar plăcându-i mult carnea de peşte a întins mâna, în glumă, spre nuiaua din pod şi a spus: de data asta a fost cuminte!

nuiaua din pod

Lupte

Din primăvară până toamna târziu se scoteau vacile la păscut, iar paza lor revenea copiilor, mai mici sau mai mari, care erau în sat. Dealurile satului erau împărțite în două (o convenție din moşi-strămoşi): în țarină, adică locul unde se cultiva sau se cosea iarba şi imaş - locul pentru păşunatul (păscutul) animalelor. Anual se inversau aceste locuri. Mai erau şi zonele comunale, cu păduri (în unele era interzis păşunatul) sau câmp pentru păşunat. Cu traista cu merinde în spate, am mers şi eu să îngrijesc de vaca noastră, Porumba. Primăvara, la prima ieşire la păşunat, după ce iarna au stat închise în grajd, vacile dădeau un spectacol halucinant: se luptau între ele, ca la un concurs, până ce se stabileau ierarhiile. Puneau capul jos şi fornăiau pe nas, a amenințare, apoi se repezeau una spre alta şi se loveau cap în cap (se auzea o bubuitură puternică şi nu odată îşi mai rupeau câte un corn!), apoi se împingeau până una o împingea pe cealaltă, reuşind să o întoarcă într-o parte şi să-şi piardă controlul, ocazie cu care îi mai aplica şi o lovitură cu un corn din lateral, iar învinsa se putea alege cu o rană serioasă.

Mircea Gordan

Şeful

Porumba noastră rar a fost învinsă. S-a luptat şi cu doi boi – singurii din sat - şi i-a învins. Era însă foarte isteață şi dacă nu eram atent se strecura spre țarină spărgând gardurile din spini împrejmuitoare, şi curajoasă: Într-o zi stăteam pe cărare în fața ei cu o bâtă zdravănă în mână, ca s-o împiedic de a pătrunde în țarină. A închis ochii şi s-a repezit spre mine ca să mă înlăture din cale. Aşa va să zică, mi-am spus, lasă că-ți arăt eu cine-i şeful! şi m-am dat în lateral (că m-ar fi spulberat) şi, ridicând bâta cu amândouă mâinile, cu toată puterea am lovit-o peste bot. S-a oprit şi a ridicat capul spre cer; nu ştiu dacă în rugăciune sau înjurându-mă... cum îi venea la gură, dar s-a întors „frumuşel”. Ei, figura nu a mai repetat-o niciodată, a recunoscut că eu sunt şeful.

nuiaua din pod

Orice învăţ are şi dezvăț

Tata pleca devreme de acasă şi de cum se crăpa de ziuă era cu coasa în brazdă, la cosit pe deal, apoi mergea la lucrul lui, de minerit, iar eu rămâneam singur. Mama iar a avut ghinionul ca să fie „oaspete” la spital. Ugerul vacii promitea să umple un şuştar 7 dar nu mai era nimeni prin preajmă, aşa că m-am hotărât să rezolv eu această problemă spinoasă. Mă fascina cum țâşnea laptele cald, făcând spume în şuştar şi stam deseori să privesc, aşa că am învățat tehnica. Abia strecurat, era un deliciu şi mă alegeam cu o mustață albă. Cu apa caldă din şuştar am spălat ugerul. Nu prea era încântată Porumba, obişnuită a fi mulsă doar de mama sau de tata şi am văzut că se agită, dar am încercat s-o liniştesc cu vorbe blânde... Stăteam aplecat, cu şuştarul într-o mână şi cu cealaltă am apucat o țâță, strângând de partea de sus ca să se adune laptele în partea de jos, apoi strângeam coborînd mâna în jos şi laptele țîşnea în jet puternic. Deodată, m-a lovit o copită în burtă şi şuştarul a sărit departe. M-am uitat la Porumba, ce parcă spunea: – Asta-i răsplata mea pentru lovitura aceea cumplită peste bot, şefule! 7

şuştar [reg] = găleată pentru muls 42

Mircea Gordan

Am rămas blocat aşa îndoit, cu o durere insuportabilă. M-am prins cu mâinile de genunchi şi m-am împins ca să mă îndrept, apoi am fugit afară urlând de durere. Bag-sama, pe domeniul ei Porumba nu accepta pe altcineva de şef, aşa că a trebuit să o aprob şi să mă dezvăț de la muls. Nuiaua din pod e o simplă mângâiere, față de lovitura de baros primită!

Pre(a)ocupaţi...

Cei din partea de jos a satului ieşeam împreună cu vacile (ciurda), la fel şi cei cu bivolii. Unii îngrijeau şi de vacile vecinilor. Ce bucurie era pe noi, ca să fim o zi întreagă liberi! (După ce am început şcoala, mergeam numai după masă, după ce soseam acasă). Ieşeam pe Iclejie sau pe Podişoare şi nu ne plictiseam deloc: din nuiele crude de răchită făceam cărabe - o țeavă scoasă de pe nuia şi ascuțită pe un capăt, prin care dacă sufli scoate un sunet puternic - şi fluiere din crengi de anin. Ne întreceam în fluierat, de se auzea până departe. Jucam țurca în pământ şi, prinşi de joc, uitam de vaci şi le duceau acasă stăpânii locurilor din țarină în care au făcut prădăciuni. Buni de plătit daune, iar mi se arăta nuiaua din pod.

nuiaua din pod

Umbrele vremurilor

La bunica, Anastasia

Cum mama a stat mai mult prin spitale, am supraviețuit pe la bunicile mele: Ileana Luchii de pe deal şi Anastasia lui Coroi (Nastasia i se spunea sau Bufa ca ciufală8), de lângă Biserică. Casa Bufei era, la fel ca şi majoritatea caselor celor cu puțină stare, din lemn, cu pereții lipiți cu lut (murluiți) atât la interior cât şi la exterior şi văruiți în mnerâu (albastru), cu două încăperi: o cameră de locuit şi o anexăcămară. În partea din față era târnațul, cu grinzi de susținere şi era acoperită cu şindrilă. Între casă şi uliță se afla fântâna. Pe lângă casă creşteau tufe de zmeuriş, cu fructe cum puține mai sunt la gust, iar grădina reflecta hărnicia gazdei. Îmi ținea companie la joacă Ioanea Tomii. Sub părul uriaş din faşa casei, aşezați pe iarbă, făceam un tărăboi 8

ciufală [reg.]= nume, în glumă/batjocoră 44

Mircea Gordan

infernal bătând cu bețele într-un bidon din tablă utilizat pentru depozitarea petrolului pentru lampă. Ne închipuiam că batem doba 9, precum dobaşul satului, care aşa comunica deciziile autorităților, spre neplăcerea urechilor bunicăi. Noroc pe noi, că bunica nu avea „nuiaua din pod”! Şederea la bunica, Bufa, mi-a fost cu folos: am cunoscut partea de sus a satului – Susani. I se spunea aşa nu pentru că ar fi fost pe deal, ci doar ca să se definească cele două părți, Susani şi Josani. Şi de-o parte şi de alta erau case pe dealuri. În apropiere era cetatea ce-mi încânta privirea. Mergeam cu bunica la boldă 10 la Țilica, unde-mi cumpăra dulciuri, două-trei bomboane, dar la acea vreme erau neprețuite. Bunica era tare credincioasă şi a încercat să mă educe şi pe mine în acest spirit. Înge-nunchiam lângă pat şi spuneam rugăciuni, m-a învățat rugăciunile rozariului... Adeseori, fiind lângă casă, intram să ne rugăm în Biserică şi îngenuncheam împreună cu bunica la icoana pe care o sărutau femeile la intrarea în Biserică, icoană aflată pe stativul din jumătatea din spate, zona femeilor, a bărbaților fiind jumătatea de lîngă altar. Avea şi de ce se ruga, multe păcate să i se ierte, dar cel mai greu o apăsa necinstirea casei; când bunicul s-a întors, după şapte ani de prizonierat în Siberia, a găsit-o în 9

doba [reg.]= toba boldă [reg.]= magazin

nuiaua din pod

curte cu un bitanc, adică un copil din flori... Bunicul a părăsit-o şi şi-a construit altă casă, unde am locuit şi eu cu părinții. Bitancul a fost dat dispărut în nimicitoarele lupte de la Stalingrad. Era totuşi copilul ei şi spera că într-o zi se va întoarce. Nimeni nu a mai aflat nimic de el de atunci. Nu i-a dat Domnul viață lungă şi cînd au dat-o afară din spital, ca să nu se stingă acolo, am luat-o la noi acasă, că oricul bunicul nu era acasa, fiind plecat la lucru la cioplit pietrele acelea uriaşe de la bolta tunelurilor. – Scoală, tu, că mamă-ta-i moartă! - am auzit într-o noapte. Eu dormeam în pat cu tata, iar mama cu bunica. Săraca mama! - atât de tare s-a speriat că a fugit de acasă la naşa, care locuia în vecini. M-au izolat, ca să nu văd tragedia, dar am apucat să văd cortegiul dând colțul străzii şi dusă a fost bunica,... pe cînd eu trăgeam o linie peste doar patru ani de viață (în secolului douăzeci).

Fiscarăşu’

La fel ca toți copiii şi eu am fost ferit de a simți asperitățile vieții. Alergam în voie şi mă jucam cu copiii din vecini, dar umbrele urâte ale vremurilor mi se aşezau pe retină. Sărbătorile de iarnă erau frumoase, dar în rest sărăcia îşi arăta colții: lipsurile de tot felul, totul era cartelat şi rău se mai băteau. 46

Mircea Gordan

„Cuparii” Doar câţiva ani de la război... În marea sărăcie de la noi, Grânele merg la ruşi, vagoane pline, Şi în ţară nu mai este pâine. Toate produsele sunt cartelate – Ceva în plus obţii doar prin spate Şi mama plânge pe înfundate Că iar nu am mâncat pe săturate. Când vine mama de la prăvălie, Îi ies înainte cu bucurie Şi caut în straiţa, ce-mi aduce, Dar nu găsesc nimic dulce – Ce să-ti fac eu, dragul mamii, Dacă s-au bătut „cuparii”? Şi n-am văzut dulciuri cu anii – Tot mereu se bateau „cuparii”? „Cuparii” au fost pacostea vieţii Şi mi-au marcat anii tinereţii, Dar copiii au o viaţă frumoasă C-am alungat „cuparii” din casă! Se mai întreabă cineva, acuşi, De ce nu i-am iubit pe ruşi? Şi-alt răspuns nu poate să fie: Nu mi-au produs nici o bucurie. N-am urât poporul lor necăjit, Ci pe acei ce țara ne-au jefuit Şi poporul rău l-au mai chinuit, Iar generaţia mea rău a suferit. PS: Cuparii... cu parii (am înțeles mult mai târziu). 47

nuiaua din pod

Țara, ieşită învinsă din război şi obligată la despăgubiri uriaşe, storcea de vlagă poporul cu impozitele. Cioc, cioc! la uşă. – Intră! - spune mama. – Bună ziua! - spune insul odată intrat. – Bună! - răspunde mama. Eram doar eu cu mama acasă... Nu am înțeles ce bani cerea şi pentru ce, dar mama a spus că nu are. Insul a vorbit ceva de executare silită şi a deschis dulapul, cu intenția de a lua hainele mamei cele mai bune (că din casă nu prea avea ce lua altceva). A sărit mama ca o leoaică, cu „vorbe dulci” pe buze (ce aici nu se pot spune) şi s-au îmbrîncit, reuşind să-l dea afară. La „nedumeririle” mele, mama mi-a spus că este „fiscarăşu” (de la fisc, adică, am priceput eu mai târziu) şi adună dările11 de la oameni. Eram într-o zi cu alți copii pe câmp şi ne jucam, în timp ce vacile de care îngrijeam păşteau în linişte şi a apărut „fiscarăşu”. Ne-a spus că nu au voie pe păşune decât animalele îmbiogate. Ne-a poruncit să le coborâm în sat, la fierar, la îmbiogat, apoi le lasă la păscut. Speriați, am coborât... Vaca noastră, cum era obişnuită, a vrut s-o ia spre casă dar eu nu am lăsat-o, deşi mama îmi făcea semn, disperată, ca să o las. Aveam încredere în autorități. 11

dare= impozit 48

Mircea Gordan

Le-a adunat pe toate la fierar şi, după ce stăpânii au plătit darea, le-a îmbiogat: cu o matriță, cît un lat de palmă, înroşită în foc, fierarul le-a însemnat pe crupe. M-a cutremurat barbaria!... şi ce-aş mai fi pus nuiaua din pod pe ei! A fost o lecție pentru mine, să nu mai am încredere în minciunile autorităților, pe cînd încă nu împlinisem şase ani. M-am tot întrebat: de ce era nuiaua din pod doar pentru mine şi nu şi pentru autoritățile mincinoase?

La legănat

Începusem să simt singurătatea şi nu era plăcută. Îi invidiam pe acei care aveau frați şi puteau să se joace tot timpul împreună, să se ajute la nevoie. Am aflat o veste minunată: că nu voi mai fi singur, pentru că o să-mi aducă barza o surioară! Eram uluit, dar şi fericit. Deci, bunica îşi ținuse de promisiunea şi a prins barza. I-am mulțumit în gând. Tata m-a întrebat şi pe mine, ce nume aş vrea să i se pună. În minte cu amintirile încă proaspete a rugăciunilor, pe care le spuneam cu bunica, adesate Sfintei Maria, mi se părea că acesta este cel mai frumos nume, aşa că mi-am spus părerea şi tata i-a spus mamei, iar când au adus-o acasă purta acest nume. 49

nuiaua din pod

Era frumos ghemotocul învelit în faşe şi păturică şimi era drag. Au pus-o într-un leagăn din lemn, cu tălpi ca o semi-lună, pe care, dacă apăsai cu piciorul, puteai să-l legeni.. Deasupra era legată cu o ață groasă, în zig-zag, de fuşteii12 din lateral. O legănam împreună cu mama, care îi cânta un nani-nani liniştitor pentru a adormi. Pentru a se putea să se ocupe şi de gospodărie, - şi câte nu sunt de făcut la o gospodărie de la țară! – mă mai punea ca să am grijă s-o legăn, dar într-o zi, cu tot legănatul, nu se mai oprea din plâns, aşa că am legănat-o mai tare. De-odată sfoara s-a rupt şi s-a făcu... avion, aterizând pe podea. Mi-a intrat o cumplită frică în „oase”, să nu fi pățit ceva! Hainele groase cu care era înfăşurată şi grija Domnului au păzit-o şi nu a pățit nimic. Am luat-o cu drag în brațe, plângând şi i-am spus mamei... isprava. Mama mi-a arătat, a amenințare, nuiaua din pod, dar şi eu aveam doar şase ani şi eram... copilul mamei. Sperietura aceea nu mi-a ieşit din oase niciodat şi, de câte ori îmi amintesc, mă străpunge un fior rece.

fuştei [reg.]- ornamente, de obicei rotunde, de genul treptelor de la scara. 50

Mircea Gordan

Un dezvăț... cu pălincă

Nicu, ce va deveni unul din prietenii cei mai apropiați, a venit pe la mine. Era cu un an mai mare ca mine, deci avea spre şase ani. La ora aceea părinții mei încă dormeau. S-au culcat târziu în noapte, obosiți după ce au făcut pălinca (am aflat eu mai târziu) la cazanul alimentat cu apa de răcire de pe jgheabul care dirija apa pe roțile morii lui Ioane’ Luchi’. Era cea mai mare moară din cele trei din sat, cu trei coşuri, de, ca la omul bogat; deşi s-au schimbat vremurile, ceva „osânză” tot i-a mai rămas (Este consemnat cu multe isprăvi în istoria satului, aşa că n-o să repet aici). Ca să nu deranjăm, ne-am aciuat în camera bunicului, acesta fiind plecat departe, la lucru. Mi-au căzut ochii pe nişte damigene puse sub lavița13 de sub geam. Când au sosit părinții eu dormeam, aşa că nu ştiam de damigene. Curios, am deschis una mai mică pe care am puteut ca s-o ridic şi am dus-o la gură ca să gust ce aste în ea. Am tras o... burtă şi nu-mi dădeam seama ce suc e acela de te ardea pe gât şi te îneca. Bunica, Bufa, ținea cideri, un suc din pere. I-am dat şi lui Nicu, că poate mă lămureşte el. Nici el nu ştia, aşa că am repetat gustarea, dar şi cantitatea înghițită a crescut simțitor. Era un 13

laviță [reg.]= banchetă 51

nuiaua din pod

puternic „somnifer” şi eu am dormit două zile iar Nicu trei. Norocul nostru, puteam să dormim pe veci. Când m-am trezit, tata mi-a arătat nuiaua din pod. Mulți ani de aici în colo nu am suportat nici măcar mirosul acelui „suc”.

Scăldat la turn

Ne făcea cu ochiul apa caldă din bazinul turnului de răcire a centralei electrice, cu motoare Diesel care actionau generatoarele pentru producerea energiei electrice. Apa fierbinte, ieşită de la motoarele Diesel, cădea liber din vârful turnului prin şicane făcute din scânduri de brad, astfel că ajunsă jos în bazin avea o temperatură suportabilă, numai bună pentru o baie. De aici apa era pompată pentru răcirea motoarelor Diesel. Energia electrică din centrală era folosită pentru iluminat în cariera de piatră sau pentru motoarele electrice de la gurile frămânde ale concasoarele care măcinau piatra şi la ciururile vibrate care alegeau piatra pe mărimi: pentru terasamente de cala ferată (şoatăr), griblură pentru drumuri (zavură) sau nisip pentru construcții. În sat, responsabilă cu iluminarea locuințelor, încă o jumătate de deceniu, a rămas lampa cu petrol.

Mircea Gordan

Seara, sperând să nu fim văzuți, ne-am furişat şi neam strecurat în bazin. Ce fericire pe noi, la atâta timp de la scăldatul din vară! Nu ne păsa că apa avea urme de ulei... Numai că acolo nu era un „sat fără câini” şi, deşi ne abțineam cu greu, mai chicoteam de plăcere, aşa că ne prindea paza şi ne alegeam cu urechile alungite, dar nu renunțam – tentația era prea mare! - şi deveneam actori ca într-un film cu Tom şi Jerry.

Alunul sufletului meu

Sosit de la şcoală, mi-am aruncat privirea peste temele pentru ziua următoare şi, neavând mare lucru de făcut, am dat curs solicitării Porumbei, care făcea mare tărăboi în poiată (în grajd, adică), mugind de parc-ar da tătarii, aşa că am dezlegat-o şi am pus-o în libertate. S-a uitat la mine şi în ochii ei se vedea bucuria, parcă voind să spună: - Mulțam, şefule! A țâşnit afară şi a trebuit să alerg după ea până a ajuns ca să pască pe dealul de lângă Părău’ Clachi’, nume dat după cel al familiei ce-şi avea casa în apropiere. Nicu, băiatul mai mare al familiei, mi-a fost coleg la joacă şi am rămas prieteni (Nicu, din „Un dezvăț cu... pălincă”). Izvorât de la poalele Ceterii, pârâiaşul răsuflă uşurat că a scăpat de strânsoarea dealurilor şi istovitoarele căderi peste cascade, aşa că de aici este luat în brațele ocrotitoare ale Crişului. 53

nuiaua din pod

De-a lungul anilor, tot tăindu-şi loc printre dealuri, a creat râpe adânci. Odată, i-au cedat „nervii”: la o rupere de nori în amonte s-a umflat cît un balaur, mai mare chiar decât Crişul. A pornit într-un urlet înfricoşător la vale, cu o gură uriaşă muşcând falnicii fagi de la rădăcină şi luându-i cu el, ba şi din pereții stâncoşi. Chiar şi Crişul a trebuit să se dea la o parte, cu vre-o zece metri, din cauza barajului ce i l-a pus cu tot ce a purtat în spate. După ce s-a Calmat, am pornit cu prietenii într-o aventură, la deal prin pârâu. Apa ne ajungea în unele locuri până la brâu. Chiuind de bucurie, ne avântam ca să învingem rezistența apei. Se vedea că a fost o luptă cumplită a apei cu albia stâncoasă, aceasta arătându-şi rănile: era despicată în plăci roşietice. Ajunşi în păduricea de arini, în timp ce se băteau lupii la gura Porumbei, eu m-am aşezat la umbră şi am scos o carte din sân ca să citesc... Când setea m-a lăsat cu gura uscată, am pornit spre izvorul din apropiere (la Cioroi, cum se numeşte acesta), cu o apă limpede, rece şi gustoasă cum numai la munte găseşti. Plimbându-mă prin apropiere, am dat peste un alun tânăr dar încărcat cu numeroşi ciorchini, ce-ți încântă privirea. O! - dar şi gustul alunelor era pe măsură. Parcă-mi spunea: nimeni nu ştie de mine şi doar pentru tine am păstrat toate aceste bunătăți. Câțiva ani, de aici în colo, roadele lui minunate le-a păstrat doar pentru mine şi l-am declarat alunul meu, apoi ne-am revăzut peste... patruzeci de ani.

Mircea Gordan

Cioroiul a fost transformat într-o fântână zidită şi, prin bazinul din apropiere, se alimentează cu apă capătul nostru de sat, vre-o cinsprezece gospodării. Într-o zi am dat o mână de ajutor la curățatul bazinului. Mi-am amintit de alunul meu şi, deşi nu credeam să fi rezista atâția ani, paşii m-au purtat spre acel loc de mângâiere a sufletului. Şi ce mângâiere! - alunul era acolo, de parcă doar de anul trecut nu ne-am văzut. Crecuse puțin, dar tulpinei i s-a dublat diametrul, cam la cît două glezne de miss. Frunzele îi fremătau a mustrare: pe unde ai umblat, piciule, atâția ani? Nu credeam că revederea unui copac poate să-ți provoace o asmenea stare de bucurie.

Învăț, fără dezvăț

– Cristi, coboară de pe poartă! (de la curtea bunicilor) şi a coborât, sărind. Mereu se urca şi, la rugămintea noastră ca să coboare, sărea. – Mica, mă doare aici! şi punea mâna la încheietura piciorului. Suspect de hernie... verdict confirmat şi de medici. Calvarul operației nu l-a învățat minte: sosit acasă, punea două scaune, unul peste altul şi sărea pe pat. Gena rea, şi eu procedam la fel când eram mic! Urciorul, însă... Încercând să sară, un scaun a trecut prin geamul de la balcon şi el a dat o trântă, jos. Altă hernie, în partea 55

nuiaua din pod

cealaltă... Dar şi alt ghinion: medicul care l-a consultat în policlinică era unul de care fugeau toşi şi făcea oficiul aici doar pentru a-şi racola clienți... la nenorocit. Lung şi greu a fost lanțul slăbiciunilor până am reuşit să scăpăm de acest indivit şi să-l opereze colegul lui, un medic remercabil. Mamei lui, de fiecare dată, i-a fiert sufletul şi a stat cu el în spital, pe un scaun, că paturi libere nu erau. În vizită fiind, după ce operația a reuşit, se auzeau urlete pe coridor; un medic ducea pe brațe spre sala de operație o fetiță de treisprezece-paisprezece ani. Cu tot efortul, n-au reuşit ca să o salveze. Sărise de la etajul şase, de frica părinților care o obligau să ia note mari, am aflat... Din patul alăturat, o zgâtie de fată, cam de trei-patru ani, întindea mâinile ca să fie luată în brațe. Bine proporționată, cu un păr bogat şi acel ceva care te atrage irezistibil... Am luat-o în brațe şi s-a cuibărit la piept, dar mi s-a lipit şi de suflet. Mi-a şoptit: - Mă iei la tine? Derutat, nu ştiam ce să-i spun. Discutând cu ceilalți părinți, soția a aflat că fetița e de la Casa Copilului şi că are ficatul... ciuruit. Am aşezat-o pe pat, cu greu că nu se lăsa din brațe. Se apleca peste bara metalică de la capătul patului, ca să se arunce în cap şi spunea că se aruncă dacă nu o iau la mine. Mi se rupea sufletul şi aş fi luat-o fără să mai stau pe gânduri, că-mi era dragă şi, oricum, pe lângă cele patru guri, a cincea nu era o problemă, dar soția s-a opus 56

Mircea Gordan

datorită celor aflate. Mereu am avut remuşcări că nu am înfiat-o, poate totuşi Domnul i-ar mai fi dat zile... Cristi nu s-a dezvățat de năravul de a prăji inima mamei: ne-a cerut ca să-i dăm acceptul (scris, autentificat la notar), ca să-l lăsăm la planorism. Visul omului, de a zbura... Poate, totuşi, nuiaua din pod este cel mai bun educator (!?) martie 2014

Vagonetul

Carierele de piatră din Bologa au apărut ca o rană în dealurile împădurite, una în dealul Osoi şi alta în Coasta Fetii (dealul vestit prin legenda Lada de zestre). Maşinăriile, care se hrăneau cu inima împietrită a dealurilor, adânceau mereu rana. Pădurile ascundeau multe tentații care gâdilă plăcut papilele gustative: afine, mure, fragi, alune şi ciuperci. După ce ne satisfăceam pofta cu fructele pădurii, ascunşi printre tufişuri, mânați irezitibil de curiozitate, studiam aceşti coloşi metalici care scurmau dealul. Mă bucuram să-l văd pe tata, alături de ceilalți mineri, acolo sus, cu perforatorul pneumatic făcând găuri în stâncă, pe care le îndesau apoi cu explozibil. Închideau 57

nuiaua din pod

apoi circulația pe calea ferată şi pe şosea, precum şi accesul intruşilor în zonă. Când toți angajații erau în adăposturi şi zona era asigurată detonau explozibilul. Explozia muşca o bucată din deal, care se revărsa ca un val, fărâmându-se în cadere. Se producea un mic cutremur care făcea ca să se scuture casele şi să tremure geamurile, iar zgomotul puternic producea o sperietură bună. Bucăți de piatră pluteau până departe, la sute de metri. Pietrele mari, care nu ar fi încăput în gura concasorului, erau la rândul lor fărâmate cu explozibil. Bolovanii erau încăcați în vagoneți cu brațele şi deşertați apoi în gura flămândă a concasorului. Bolovanii, care nu încăpeau printre şinele grătarului de deasupra concasorului, erau sfărmați de muncitori cu barosul (ciocanul acela uriaş, de zece kilograme). Ne postam apoi în apropierea concasorului şi priveam fascinați cum piatra măcinată curgea ca un val scuturat pe sitele de sub concasor şi se strecura prin ele, întâi pietrele de dimensiuni mai mici, apoi în ordinea crescătoare a găurilor sitelor şi, prin jgheaburi, umpleau nişte buzunare uriaşe. Buzunarele aveau uşi, care erau deschise pentru a se scurge sorturile în căruțe. Căruțele erau descărcate apoi pe o rampă din apropierea căii ferate şi de aici se încărcau vagoanele, manual, cu lopeți sau cu furci metalice. Lumea se mai şi amuza, şi, pe seama celor care lucrau aici, au apărut câteva ironii. Despre un vecin:

Mircea Gordan

Cocione, la vagoane, încarcă o mie de toane (tone). Sau, despre altul: Nu umbla cu tichi-pichi, că te vede Şefu-Ichi’. Bolovanii mari, pentru construcții de ziduri, nu mai erau sfărmați în concasor şi erau transportați direct pe rampă, iar de aici erau încărcați în vagon tot cu brațele. Cât erau de vânjoşi cei care făceau această muncă de Sisif, tot se lăsa cu victime. Are şi omul limitele lui... Un verişor şi-a lăsat orfani patru copii. Mai târziu vor apărea basculantele şi escavatoarele, care vor scoate la pensie munca manuală. Duminica nu se lucra în carieră, aşa că ne strecuram pe lângă pază ca să putem pipăi aceste maşinării şi să ne jucăm cu ele. Nu intuiam pericolele care ne pândeau. În carieră erau câteva linii de cale ferată, cu şine de dimensiuni mici şi distanța între şine (se cheamă ecartament) pe jumătate față de o cale ferată normală. Liniile erau ca nişte ramuri de copac, care porneau de la concasor şi se ramificau prin carieră. În punctele de ramificare se afla o tablă circulară, pe care se rotea vagonetul pentru ca roțile lui să-l poarte pe o altă ramură. Tare ne plăcea să împingem vagoneții neîncărcați ca să ia viteză, apoi ne urcam pe ei. Fericiți, chiuiam şi făceam ca trenul: uuu! - uuuu! Vagonetul trebuia frânat ca să se oprească pe tabla pentru rotire, pentru ca să se îndrepte pe alt traseu. Pe post de frână la roți se utiliza o bâtă groasă. Era însă

nuiaua din pod

îndărătnic, ca un cal nărăvaş şi ne era greu ca să-l ținem în „ham”. Cineva s-a dezechilibrat şi s-a prins de maneta de basculare a cuvei în care se încarcă piatră, acum plină cu „călători”, iar cuva s-a rotit, astfel că am fost semănați în urma vagonetului. Ne-am ales toți cu lovituri zdravene, cu julituri, aşa că a început „să cânte un cor al suferinței”. Nemaifiind mecanic la timonă, vagonetul a trecut peste placa de rotire, dar nu a mai nimerit cu roțile pe şine, ci printre ele şi s-a răsturnat. Cu puterile noastre slabe, am încercat în zadar să ridicăm vagonetul răsturnat ca să-l punem cu roțile pe şine, aşa că ne-am ascuns cozile între picioare şi ne-am furişat spre casă. Am avut mare noroc: în răsturnare, vagonetul ne putea prinde sub el şi ne puteam alege cu oase zdrobite! Ei, când s-a aflat de isprava noastră, fremătau nuielele din pod!

Mircea Gordan

Un somn lung

Cum deprinsesem meşteşugul de a construi corăbii cu pânze, cu o mare bucurie de a le vedea ieşite din mâinile mele, le puneam să plutească pe pârâiaşul ce curgea între casă şi şură. Pârâul, şugubăț, mereu mi le răsturna şi, lovindu-le de pietre, le strica. Mă supăram puțin, dar cu mare plăcere construiam altele. Într-o zi, pe când navigam pe o corabie nărăvaşă ce mergea numai pe unde voia ea, credeam eu, am auzit-o, venind din partea de din sus a casei, pe vecina ce locuia la tre case de noi, plângând şi urlând de durere: – Doamne, fata me’, fata me’!... Mi-am ridicat privirea şi am văzut o scenă care m-a nedumerit: alerga cu fata pe brațe, legănându-i-se capul şi picioarele. Din capul fetei şiroia sânge. N-am priceput atunci că acel sânge era viața ei ce se scurgea cu fiecare picătură. După atâta timp, de-ai face un munte din nisipul scurs şi cu mintea... coaptă, mă întreb de ce ce oare nu şi-a sfâşiat o haină ca să facă o faşă cu care să lege fetița la cap pentru a opri sângerarea? Dar cine ştie cum reacționează omul în clipe de mare disperare? Am aflat mai târziu că fata a fost împunsă de bivolul unuia ce i se spunea Bețivu-Şef (aceasta-i era ciufala, adică o poreclă ironică). Vecina voia să ajungă la drumul 61

nuiaua din pod

național, care trece aproape de sat, pentru a duce fata la spital cu o maşină de ocazie. În sat nu exista nici un telefon şi doar cu amabilitatea ceferistului de la canton se suna la gara din oraş şi de acolo se anunța la spital. Dar legăturile erau aşa de proaste că, până să ajungă apelul la spital ca să trimită o salvare, pe cei zece kilometri, mai repede se ajungea cu o maşină de ocazie. Am stat o noapte întreagă la canton ca să anunț să trimită o salvare. A trimis salvarea, dar... în partea opusă, după o gravidă, aşa că, din lipsa unei intervenții minore, dimineața bunicul meu s-a stins. E drept că avea optzeci şi nouă de ani, dar era încă... verde. Fata nu am ai putut fi salvată şi „a adormit doar”, aşa cum ne-a spus tatăl ei când ne-a arătat-o. Micul sicriu tot el cred că l-a confecționat; eu l-am văzut doar când îl vopsea. Eram prea mic ca să-i citesc durerea din suflet şi cu noi vorbea firesc. ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... Nu am înțeles de ce nu au aşteptat ca să se trezească şi au dus-o la cimitir? N-am luat şi noi după cortegiu, curioşi. Sicriul era purtat pe o targă de două fete în pragul adolescenței. Bag-sama aşa trebuia să fie transportat numai de fecioare. Poate, dacă Bețivu-Şef nu ar fi fost tot timpul cu paharul la gură, dacă nu i-ar fi scris aşa în soartă, dacă, dacă,... poate altul ar fi fost destinul fetei şi nu un somn pentru eternitate(!?) 62

Mircea Gordan

Amintiri cu bunica Ileana La spânzit

–... ‘neața, maică! – Bună să fie, ca inima ta, nepoate! După ce bunica, Anastasia, a plecat depaaarte, depaaarte... şi nu s-a mai întors, am fost primit cu mult drag în casa de cea de-a doua bunică, Ileana Luchi’ de pe deal, mama tatălui meu. M-a luat în brațe, iar eu mi-am încolăcit brațele după gâtul ei şi m-a strâns la piept ca pe cel mai prețios odor şi cu dulceață în glas m-a întrebat: – Ai durnit bine? – Îhî, i-am răspuns căscând gura ca să alung somnul. – Noa, io ț-am făcut nişte scrobdi (clătite). M-am dat la farfuria cu scrobdi şi mai-mai ca s-o dau gata. Aşa buni! - nu am mai mâncat nicăieri: mai puțin unsuroşi, dar şi mai puțin dulci, erau delicioşi. Mi-am astâmpărat setea cu cideriul (un suc din pere) din canta de lut, şi acesta o băutură răcoritoare de neegalat. Ce să mai 63

nuiaua din pod

spui de chimicalele otrăvitoare, aşa-zisele sucuri ce se găsesc acum pe piață! Maica locuia singură în casa de pe panta unui deal. Satul, din vechime, avea mai multe case pe dealuri, loc mai ferit de furtunile vremurilor, cu posibilitatea de a se refugia rapid în pădurile muntelui din calea răufăcătorilor. După cea de-a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea a crescut numărul de case pe luncile de pe lângă râuri. Era văduvă de peste douăzeci de ani, de când a fost ucis bunicul de către gorilele (legionarii) lui Octavian Goga, care au ştiut că bologanii aveau să voteze cu un alt candidat, reprezentantul unui partid democratic la alegerile pentru Parlament. A rămas ca să îngrijească de cei şase copii cu vârste sub paisprezece ani, singura fată fiind măritată, la casa ei. Cu brațele ei, cu mintea şi cu sufletul a reuşit să treacă peste greutăți. Vara lucra prin țară pentru a procura cerealele necesare pentru pâine şi hrana animalelor. În grădina de pe lângă casă semăna cartofi, fasole şi alte legume, iar pomii aveau fructe delicioase pentru gemuri şi compoturi.Era pricepută la leacuri şi lecuirea oamenilor şi a animalelor şi mai era şi moaşa satului. Era o femeie credincioasă şi plătea slujbe la Biserică pentru noi. Au fost de mare efect şi când nu au mai fost am simțit că pierd din puteri. Casa maichii, ca şi a vecinilor, era cea tradițională: din lemn, cu două camere şi cu un târnaț în față, cu pereții 64

Mircea Gordan

camerelor tencuiți cu lut şi vopsiți în mnerâu (albastru), atât la interior, cât şi la exterior. Era acoperită cu şindrilă, innegrită de capriciile vremii şi a... bătrâneții. Avea vecini pe Toderica Boceanului (a cărui măgar a intrat în gura satului, caracterizare pentru unii de „măgarul Boceanului”), Cobe, Natu şi Sufletoaie în partea de din jos, Iorgu şi Cocoş în partea de din sus, casele acestora, împreună, reprezentând un minunat muzeu etnografic. Doar cei din familiile Toderichi’ şi Cocoş erau nițel mai tineri, iar restul erau în pragul ultimului drum. În interiorul caselor regăseai neschimbat totul de sute de ani, poate lampa cu petrol, înlocuind lumânările, nefiind o antichitate: soba din cărămidă nearsă (fiteu), cu plita metalică pe care se puneau oalele de lut la fiert, cu lerul în care se coceau prăjiturile şi spațiul de dedesubt (cotra) în care se depozitau lemnele; unul sau două paturi din lemn, cu înălțime mai mare decît a sobei, deci la loc mai cald căldura se ştie că radiază în sus -; unul sau două stelaje din lemn pe care se depozitau vasele şi celelalte obiecte necesare la bucătărie. Pe pereți se atârnau farfurii din lut ars (blide), cu modele color şi un tablou cu sfinți în fața căruia îşi făceau rugăciunile. Pe jos se murluia cu lut proaspăt, de obicei în preajma sărbătorilor. Pe pat se punea un strujac14 (husă din pânză de cânepă) umplut cu paie sau cu pănuşi şi acoperit cu un țol de lână. De sărbători se acoperea patul 14

strujac= husă din pânză de cânepă 65

nuiaua din pod

cu un lipideu (covor) țesut iarna în război cu minunate modele colorate, de-a lungul iernilor războiul de țesut fiind nelipsit din casă. Cânepa necesară pentru confectionarea hainelor pentru îmbrăcat sau pentru lenjerie de pat era cultivată în grădină, apoi era pusă la topit în părău, de obicei în locuri cu apa mai caldă şi era acoperită cu greutăți pentru a sta sub apă tot timpul şi a nu fi luată de viituri, apoi era trecută prin gura meliței pentru a elibera firele. Urma apoi ca să fie gustată de colții hecelei (un fel de perie dintr-o mulțime de cuie bătute într-o scândură) pentru curățarea firelor de resturile de celuloză. Firele erau adunate în caiere pentru a fi toarse manual din furcă. După spălare şi lîna era toarsa pe fus. Pentru a ajunge în război, mâinile harnice aveau să mai adune mulă trudă, la nevedit, urzit, făcut mosoare pe socală... A sosit fratele maichii, Buzdura, disperat că vaca lui a păscut trifoi verzi şi era în pericol ca s-o piardă. Maica şi-a pregătit cele necesare şi am pornit la drum. Am urcat dealul cu cărarea înierbată dintre pajiştile de unde ne încântau privirea minunate margarete şi alte flori şi l-am salutat pe Iorgu, care stătea pe prispa casei. Casa lui, spre deosebire de celelalte, ca la omul sărac, de! - era acoperită cu paie şi părea că poartă o căciulă. – Doamne, apără-mă! - a spus maica în timp ce-şi făcea cruce, păcătosul acesta – comunist-ilegalist – a spus că-şi face nevoile în uşa Bisericii.

Mircea Gordan

Trecând pe lângă pădurea de brazi drepți ca lumânarea şi înalți de parcă ar fi vrut să ajungă până la cer, ne-am minunat văzându-i retezați pe la mijloc pe un culoar cât ulița satului, de parcă ar fi fost o brazdă cosită de titani, un fenomen inexplicabil până acum. Or fi pregătit titanii țepe pentru zei? Ne-am ostoit setea de la izvorul cu apă limpede şi rece de unde maica-şi aducea apa pentru băut şi preparat mâncarea. Pe dealuri păşteau ciurdele de vaci şi bivoli, precum şi turmele de oi păzite de ciobanii îmbrăcați precum stămoşii daci, cu fluierele la brâu şi sprijinindu-se în bote (bâte), de parcă erau într-o stare de meditație, imagine de parcă timpul ar fi încremenit în loc de mii de ani. Am ocolit ciudățenia de deal, Cetera, (care are forma unei ceteri, adică vioară, în vârful căruia romanii aveau un punct de observație pentru castrul Resculum situat în locul numit Gradişte) şi ne-am continuat drumul coborând pe lîngă cursul unui pârâu sprinten, numit Părăul lui Buhai, ce curge între Ceteră şi un alt deal, Măgura şi care se varsă în Valea Drăganului. Ne-am oprit în cătunul Cornițăl, situat în apropiere de localitatea Valea Drăganului, la casa Buzdurilor. Casa acestora era cam la fel cu a maichii, iar lîngă fântână aveau un valău pentru adăpat animalele făcut prin scobirea întrun trunchi de copac.

nuiaua din pod

Vaca era umflată ca un butoi la care stau să-i pleznească cercurile şi i se vedea suferința. Nu a avut puterea să riposteze atunci când maica i-a înfipt un ac în spate, undeva aproape de coadă, dar i-au revenit puterile pe măsură ce se dezumfla de gaze. Ca să nu se infecteze a spânzit-o, adică i-a introdus în rană o bucată de rădăcină de spânz. Spânzul este o floare cu minunate petale de culoare bleumarin şi care creşte printre florile de ghiocei. Ce fericiti au fost cei din familia Buzdura! Fratele a luat-o pe maica în brațe, a strâns-o cu duioşie şi a spus: – Mulțam, soruțo! Ce ac magic o fi având maica? - mă întrebam. Poate că şi cel al doctorului, cu care îmi făcea injecții, o fi tot un ac magic. Şi mie îmi era aşa de frică de el! Aş fi vrut să am şi eu un asfel de ac magic, ca să vindec oamenii şi animalele cu el, aşa că mi-am spus că totuşi o să mă fac doctor. PS: Am fost favoritul maichii şi, când veneam acasă de la Cluj, îi aduceam câte o franzelă albă. Se bucura, evident nu atât pentru valoare, cât pentru atenție şi pentru că o vizitam şi o mai ajutam la gospodărie. Nu uita să mă răsplătească sevindu-mă cu delicioşii scrobdi, ştiind că îmi plac aşa de mult. În ultimele ei zile cu ochii deschişi i-a sosit un fiu de la Bucureşti. Când a fost întrebată dacă ştie cine-i, a răspuns: – Noa, cine să fie? - Mirce(a)! 68

Mircea Gordan

Pe de o parte mi-a părut rău de unchiul meu, dar pe de altă parte mi s-a întărit convingerea că eram la suletul ei, eu, cel care o vizitam des şi-i scriam scrisorile adresate fiilor aflați departe de casă.

Barza

– Lele Ileanăăă, acasă eşti? - se aude o voce disperată dinspre cărarea ce urca spre casă. Maica a ieşiit în târnaț, ca s-o vadă. – Acasă, acasă îs, i-a răspuns. – Haida, iute, că naşte Mărie lu’ Cârlig! - i-a spus iar consăteana, cu vocea sugrumată de oboseala urcării dealului în alergare. – Mintenaş, numa’ să-mni ieu cele de trebuință şi să vorovesc cu nepotu ca să steie cuminte până mă întorc. Când s-a întors maica în nedumerirea, a început să-mi spună:

casă,

văzându-mi

– Să stai cuminte până mă întorc. Poți să te duci în grădină şi să te ospătezi din pomii încărcați. Barza a adus un copil şi stă pă gardul Măriei şi numa io ştiu s-o prind ca să-i ieu copilul din cioc, că de-acee îs moaşe satului. – Dar, vin şi eu ca să văd cum faici. Am pus-o în încurcătură dar nu s-a dat bătută: – Nu, nu că să sparie uşor şi zboară.

nuiaua din pod

Nu am vrut să-i creez greutăți, aşa că am acceptat să rămân. Oricum, îmi făceau cu ochiul pomii încărcați, dar mă împingea de la spate şi dorința de a porni într-o aventură prin livadă. Ca să fiu în siguranță, l-a dezlegat pe Burcuş şi a plecat. S-a bucurat şi câinele de libertatea primită şi s-a repezit spre mine, gata să mă răstoarne. L-am strâns în brațe şi l-am mângâiat cu o alintare: – Burcuuş! A început să facă tumbe în jurul meu şi să latre de bucurie. Buna lui dispoziție mi-a pus liniştea în suflet şi am păşit pe uşa de la grădină, în larma făctă de falnicul cocoş şi familia lui, surprinşi şi speriați încercând să se ascundă prin țarcul lor de lângă şură. Fâşia de livadă înierbată ne-a întâmpinat cu un concert încântător: cri-cri-ul greierilor şi trilurile păsărilor. Am stat vrăjit ca să ascult. O lăcustă de culoare verde stătea şi rodea dintr-un fir de iarbă. De aceea i se spune cosaş. Iute de mână, până să se dezmeticească, l-am prins în palme ca să-l studiez. Are picioare lungi, ca un arc, cu care face salturi şi un cap ca un coif. Nu am reuşit să-l țin mult în palmă pentru că şi-a scos la luptă armele de apărare, încercând să mă muşte şi a secretat un lichid gălbui, surpriză ce m-a făcut să-l eliberez şi a făcut imediat un salt. Un alai de cosaşi m-au însoțit făcând salturi în fața mea. Pomii încărcați se rugau să le uşurez povara, aşa că în timp ce mergeam gura nu-mi stătea deloc: prunele şi 70

Mircea Gordan

perele se măcinau cu spor. O, şi ce gustoase erau! Pajiştea era ca un covor cu flori şi un roi de fluturi şi albine le vizitau. Un peisaj ce te farmecă. Am admirat un fluture, cu trompa culegând miere dintr-o floare. Neştiința ma-mpins ca să-l prind şi m-am ales cu un praf multicolor pe mâini, iar fluturelui i-am strivit aripile.. A căzut jos, neputincios şi nu a mai reuşit să zboare. Nu ştiam că e aşa de fragil. Asta mi-a fost învățătură de minte, niciodată nemairepetând „isprava”. Nici nu se poate povesti cât sunt de frumoşi, pe aripi purtând toate culorile pământului, într-o cromatică ce-ți taie răsuflarea, sunt picturi vii, în sincron cu florile, mereu în schimbări surprinzătoare, picturi create de cel mai mare maestru– natura. – Hopa! - un urechiat rodea din căpățânile de varză, în grădina de legume. Ce apariție încântătoare! Nu de aceeaşi părere a fost şi Burcuş. De, rolului era de paznic, ori Urechilă producea stricăciuni, aşa că să te ții ce întrecere a făcut cu Burcuş ca să-şi salveze blănița! A scăpat trecând printr-un gard pe unde Burcuş nu a putut trece, altfel nu ar fi scăpat fără să plătească pentru stricăciunile făcute. Cred că sperietura l-a-nvățat minte ca să nu se mai apropie de teritoriul lui Burcuş. Mare tărăboi în țarcul găinilor... Burcuş a ridicat capul, atent, apoi a țâşnit ca din puşcă. Hoața vulpe roşcată a sărit peste gardul țarcului, cu o găină în gură, drept în colții lui Burcuş. Erau de mărime apropiată, dar surpriza a fost de partea lui Burcuş, care i-a aplicat o corecție straşnică. Rănită, abia a scăpat din colții lui 71

nuiaua din pod

Burcuş. Câinele s-a întors victorios la mine, cu ochii strălucind de bucurie. – Bravo, Burcuş! - i-am spus şi l-am mângâiat, ceea ce l-a încântat nespus. Am cules un buchet de flori, ca o surpriză pentru maica. – Burcuuş, Burcuuş! - s-a auzit strigătul maicăi. Ştia ea că e cu mine. Am alergat într-un suflet şi i-am dat buchetul de flori. O, ce încântată a fost!. M-a luat în brațe, m-a sărutat şi mi-a mulțumit. – Ai fost cuminte? - m-a întrebat şi mi se înghesuiau vorbele la gură, voind să-i spun dintr-o dată toate aventurile ce mi-au făcut ziua atât de plăcută, apoi am întrebat-o: – Ai prins barza? – Sigur! - mi-a răspuns. Să vezi ce copil frumos a adus! O umbră mi-a întunecat bucuria unei zile minunate: eram singur la părinți şi tare mi-aş fi dorit să am un frate cu care să mă joc, aşa că am abordat-o cu mare speranță: – Maică, te rog să prinzi şi pentru mine o barză! Ce să facă? - a trebuit să-mi promită că o să-mi îndeplinească rugămintea. Aşa, mi-a întărit convingerea că are o baghetă magică, dacă atâtea minuni a reuşit să facă.

Mircea Gordan

Burcuş

Burcuş lătra de mama-focului, de parc-ar fi încolțit de lupi. De fapt, lătratul era de un fel-anume: semnalul că se plictiseşte singur şi are chef de joacă. – Ei, Burcuş, am priceput, - am spus eu, deschizând uşa - vin! Lătratul a încetat şi ochii-i străluceau de bucurie. Nerăbdător, se învârtea pe loc, apoi se oprea şi da din coadă, aşteptând. Mi-am încolăcit btațele în jurul câtului lui şi l-am pupat pe botic. Se „topea” în brațele mele. Bunica, Ileana, asista încântată la acest spectacol. Ştia că Burcuş e un paznic de încredere atunci când pleca undeva şi rămâneam singur. L-am dezlegat şi am pornit iar, împreună, într-o aventură pentru a cunoaşte minunățiile împrejurimilor. Soarele ne zâmbea şi ne mângâia cu raze plăcute. Prin iarba, un covor de flori încântătoare, ca gătite de sărbătoare, aşteptau vizita fluturilor multicolori. Nu mă îndepărtam însă prea tare, decât prin locurile de unde puteam vedea casa. Aşa m-a învățat bunica, ca să nu mă rătăcesc şi nu-i ieşeam bunicii din cuvânt. Pe pantă, puțin mai jos de casă, pe un loc mustind de apă, aveam o fântână în care se aduna atâta apă de puteai lua direct cu găleata, dar apa nu era prea bună la gust şi era folositoare doar la adăpatul animalelor şi la spălatul rufelor. De aceea, bunica aducea apă de la izvoare.

nuiaua din pod

Mă bucuram de fiecare dată când bunica mă lua şi pe mine. Era ca o aventură, mereu descoperind câte ceva important. Ce să mai spun de Burcuş! - care ne asigura protecția, alerga fericit înainte şi înapoi. Izvorul cel mai apropiat şi mai accesibil era la Ştiubei. Drumul era cu pantă lină, pe lângă casa Toderichi’ Boceanului, apoi ocolea dealul cu pădurea de fagi tineri, sub care se afla izvorul. Mai jos curge pârâiaşul care desparte Dealul Chețeleştilor. Burcuş avea ocazia de o ceartă zdravănă, prin gard, cu câinii Boceanului şi să-i sperie celebrul măgar (rămas în spiritualitatea satului, de a „lăuda” pe cineva numindu-l măgaru’ Boceanului). Din tufişurile de pe marginea păduri culegeam zmeură sau mure şi ciuperci. Era ca o joacă de-a ascunsa, ca să găsesc hribele (numite pitoance în Bologa), căutând prin iarbă şi muşchi. De câte ori găseam câte o ciupercă, o ridicam în sus şi spuneam, triumfător: - Încă unaaa! Bunica a avut grijă ca să mă învețe cum să disting ciupercile comestibile de cele otrăvitoare. Spre sfârşitul verii culegeam delicioase alune din numeroşii aluni presărați prin împrejurimi. De cele mai multe ori însă urcam dealul prin pădurea de fagi şi coboram la izvorul aflat sub impunătoarea pădure de brazi de pe dealul alăturat. Drumul era mai lung şi mai obositor, dar merita efortul depus: apa limpede şi gustoasă ne astâmpăra setea pentru câteva zile. Eram şi eu de ajutor şi aduceam apă într-o cantă de lut, frumos ornată, mai mică decât cea în care aducea bunica.

Mircea Gordan

Iarna copilăriei 1. O baie-n Criş Ajutat de prietenul său, gerul, Crişul a construit un minunat pod de gheață, parcă spunând oamenilor: iarna aceasta puteți trece pe unde doriți şi nu mai trebuie să parcurgeți atâta distanță pentru a trece peste şubredele voastre poduri de lemn. Bucuroşi, copiii au profitat de ocazie ca să se dea pe gheață, fiecare cu ce avea: pe picioare sau cu patine improvizate. Într-o zi, am început să ne jucăm pe gheață. Opincile noastre, confecționate de maestrul Ioane’ Sichi, din cauciucuri de la maşini, erau rezistente dar nu alunecau cât ne-am fi dorit. O, şi ce chin era ca să ne încălțăm cu obielele dreptunghiulare! Erau călduroase iarna, dar vara ne era prea cald. Oricum, nu ne dam bătuți, tentația era prea mare... În apropiere se afla piua Chirichii, o construcție din lemn, acum abandonată. Ne-am jucat de-a prinsa prin piuă şi pe dedesubt, alergând şi opridu-ne brusc, prinşi de stâlpii de lemn ce ieşeau din gheață, ca să ne rotim, 75

nuiaua din pod

alunecând pe gheață şi să nu putem fi prinşi. Ne amuzam când prinzătorul nu se putea opri şi aluneca mai departe pe lângă noi. Tot jucându-ne, am ajuns la Coltăuț, dealul stâncos aşezat în fața cursului apei. A încercat apa să sape o groapă, sperând să poată trece pe sub deal, dar stânca s-a opus, aşa că râul o coteşte brusc pe lângă Coltăuț. Nu am fost atent că aici, unde râul curge furios, gheața era mai subțire şi a cedat, aşa că m-am trezit în apa adâncă, iar eu nu aveam o înălțime mai mare de un metru. Mă aruncam, disperat, ca să mă prind de gheață, dar aceasta se rupea şi nu reuşeam. Am avut noroc cu vecinul, Sandu, cu un an mai mare ca mine, care a riscat întinzând o mână şi m-a tras pe gheață, altminteri mergeam - cum glumesc românii - ca soldatul sovietic, cu țigara aprinsă, pe sub gheață până la Berlin! Până am ajuns acasă aveam o armură din hainele înghețate, aşa că i-am făcut: sâc! nuielei din pod. 2. La schi Cu învățătura de minte, am căutat alte soluții pentru alunecat, aşa că am pus ochii pe o covată din lemn. Fără să ştie părinții, tâmplarul din vecini a tăiat covata şi m-am ales cu o pereche de schiuri. Ce fericit am fost când mi le-a arătat! Mai cu căzături, mai alunecând, încercam să fur... meseie de la ceilalți, tot cu schiuri din lemn şi am reuşit să mă țin pe schiuri. De sub pădure, Iclejia, (atât de frumos 76

Mircea Gordan

descrisă de scriitoarea Ioana Resteman, în cartea sa „Surâsul umbrelor” - o capodoperă literară) şi până acasă la poartă era o distanță destul de mare, pe un teren fără pantă mare, aşa că nu era nici un risc şi schiatul îmi producea o mare bucurie. Trecând pe strada din faşa casei, tata s-a prins că am stricat covata, aşa că mi-a strigat: Te prinde pe tine nuiaua din pod! De, orice „meserie” îşi are riscurile ei! Numai că un muşuroi nu a vrut să se dea la o parte din calea mea şi mi-a frânt o bucată din schiurile făcute din lemnul copt de vreme. Din zori până-n seară-a nins, Iar Crişu-i un şarpe îngheţat, – În satul de omeţi cuprins – Prins în chingi la hibernat. Cu obiele-n opinci îngheţate, Mulţime de voinici la săniuş, Cu feţe mici şi-mbujorate, Fac mare zarvă pe Hurupuş. Năluci coboară din Iertoi Pe schiuri dintr-o covată, De la părinţi primind apoi O săpuneală... drept răsplată. Când ziua se face nevăzută, Fericiți, în brațele lui Moş Ene, Iar Luna cu o rază îi sărută, Icari se visează peste troiene.

nuiaua din pod

La patinaj

Noua ocupație începuse să mă captiveze şi mă uitam cu jind la ceilalți copii cum schiază. Am luat două bucăți din scândură de stejar şi l-am rugat pe vecinul (Văsălică, tâmplarul) să-mi facă o pereche de patine. Nu se poate descrie bucuria pe care am avut-o când mi le-a dat gata! Nu m-am mai aventurat pe Criş şi am ales ca să patinez pe o cărare din Iclejie, cu pantă mai mare. Cărarea se continua în sat cu o uliță îngustă, aşezată perpendicular, deci trebuia să fac un viraj strâns la intrarea pe uliță. Am făcut mai multe coborâri şi nu mă mai săturam, deşi era un frig ce tăia ca un cuțit. Povestea cu urciorul, se pare că nu e doar o simplă poveste: În beția vitezei, am reuşit să iau curba la intrarea pe ulicioară, dar nu la noăzeci de grade, ci la câteva grade în plus şi am trecut printr-un gard din scânduri. Nu-mi explic cum de oasele mele au fost mai rezistente decât gardul!? Ei, dar m-am ales cu vânătăi zdravene şi cu hainele cam... şifonate. – Câte pocinoguri o să-ți mai ierte nuiaua? - mi-a spus tata.

Mircea Gordan

Puiul mamei La război

Aşteptam ca mama să termine lucrul şi să mă bage şi pe mine în seamă. Stătea pe scaun, aplecată peste valul de pânză roluit peste fusul de la capătul războiului de țesut şi arunca suveica, să zboare prin tunelul de fire de urzeală spre celălalt capăt, apoi apăsa cu talpa piciorului pe unul din cele două libdidoauă (pedale), care trăgea plasa de ițe în jos. Ițele făceau ca să se inverseze firele tunelului, susjos. Aşa era prins în noduri firul de ață de cânepă, lăsat în urmă de mosorul suveicii şi, ca să se înnoade strâns şi să se lipească de firele trase anterior, trăgea spata şi lovea firul de două-trei ori. Arunca apoi suveica prin tunnel din partea cealaltă, apăsa pe al doilea libdidou şi bătea iar cu spata firul prins în noduri. Aşa, fir cu fir, cu multă trudă şi răbdare, creştea lungimea valului de pânză țesută. Nici eu nu am stat degeaba şi, în pauzele de joacă, mă jucam cu socala şi îi pregăteam mosoare pentru suveică. Ştia mama când să mă cheme să-i fac un nou 79

nuiaua din pod

mosor, înainte de a se deşira cel din suveică. „Încă unul!”, spune hâtru, cu dulceață în glas şi eu săream să învârt: „Aşaa, tare-tare!”, cum mă încuraja mama şi-mi plăcea mie, iar ghemele dansau în lada socalei când firul se aduna în mosor, pe țeavă. Țeava, cu pereți subțiri, era din lemn de soc, uscat după ce s-a scos măduva, deci foarte uşoară. Şi suveica era din lemn uşor, uscat, pentru a fi uşor de manevrat, să nu obosească... Pânza se apropia de terminat, căci a ajuns la capătul firelor urzelii, şi urma să se taie aceste capete. Mama m-a trimis ca să văd dacă a ouat găina care îşi anunța cu glas tare victoria. M-am întors bucuros, cu oul în mână. Aş fi vrut ca să tai eu capetele firelor de urzeală şi îi spusesem mamei despre intenție, dar când m-am întors erau deja tăiate. Am întrebat-o de ce m-a păcălit şi mi-a spus că nu e bine ca bărbații să asiste la tăierea lor, că pot să aibă parte de o nenorocire. Era şi aceasta una din numeroasele superstiții populare şi, credeau sau nu în ele, se respectau. Mama s-a aşezat pe scaun, să-şi tragă sufletul, iar eu m-am aşezat pe genunchii ei. M-a mângâiat, apoi m-a îmbrățişat cu duioşie. „Puiul mamii!”, m-a alintat. Eu miam încolăcit brațele după gâtul ei şi am strâns-o, ca să-i arăt că şi eu o iubesc la fel de mult. Nu demult sosise din spital şi avea o groapă mare în spatele urechii, rămasă după operație. „Te doare buba?”, am întrebat-o. „Acum nu mă mai doare”, mi-a răspuns. A lipsit mult de acsă şi mi-a lipsit şi i-am lipsit mult. Era fericită că, aşa mic cum eram, îi ajunsesem un ajutor de 80

Mircea Gordan

nădejde. Am mai ajutat-o şi la alte treburi casnice: la făcut gheme cu depănătorul, aduceam lemne în casă, țineam vasul pentru sânge când tăiam porcul (ea se ascundea, ca să nu audă țipătul porcului, din prea mare milă pentru animalele din curte pe care le îngrijea cu drag)...

Linguşilă

Pisoiul, Linguşilă, stătea suspect de cuminte şi se lingea pe botişor. Din ce cauză, o să aflu mai târziu. I se spune Linguşilă pentru felul cum se lipea de fiecare, cu un „miauuu!” mieros, pentru a fi mângâiat, alintat şi sperând să fie răsplătit cu niscaiva bunătăți. Mama ținea în cămară o mulțime de bunătăți (pe vremea aceea nu aveam curent, deci nci frigider): borcane cu dulcețuri şi murături, putina cu brânză, cu un bolovan mare pe scândura rotundă, ce o ținea presată (o ajutasem pe mama şi când am fost pe deal, când ne-a venit rândul la „lapte”, adică laptele muls de ciobani de la turma de oi, din care se făcea deliciosul caş), slănina şi cârnații atârnați pe rude de lemn şi oalele cu lapte de vacă, pus la „prins”, din care alegea smântâna şi făcea brânza „dulce” pentru prăjituri, pentru pasca de Paşti... 81

nuiaua din pod

Cineva începuse să producă daune prin cămară şi mama căuta vinovatul. Capacul de pe oala cu lapte era dat deoparte şi se vedea că lipsea din conținut. Mama m-a luat pe ocolite, întrebându-mă dacă îmi place smântâna şi laptele acru. Ştia că-mi place laptele proaspăt, abia strecurat, din care beam o... burtă. Ei, dar smântâna e un deliciu! Şi laptele acru, care rămâne în urma smântânirii, este gustos, aşa că primul bănuit eram eu. A început să mă urmărească, fără ca să-mi dau seama, să vadă când intru în cămară. Stricăciunile prin cămară au continuat şi mama se minuna că nu reuşea să mă prindă asupra faptei, aşa că a început să bănuie că poate fi şi altcineva hoțomanul. Prea se îngrăşa Linguşilă şi nu mai mânca bucata de pâine aruncată! Surpriză, într-o zi, când mama a deschis uşa de la cămară, de pe masă a sărit hoțul, Linguşilă şi s-a ascuns sub pat. De, urciorul nu merge de multe ori la apă! - cum se spune. De data aceasta reuşise să se înfrupte şi dintr- o bucată de cârnat, iar resturile încă se mai vedeau pe jos. Ei, a coborât nuiaua din pod, de data aceasta nu pentru mine! De atunci, cam des mieuna pe afară ca să i se permită să intre în casă. Era lăsat, dar bine supravegheat ca să nu se mai strecoare pe lângă cel care intra în cămară.

Mircea Gordan

Dudul cu ghinion

De cum mă vede, motanul Linguşilă se apropie de mine şi se lipeşte, cerşind o mângâiere. Cum aş putea să-l refuz, doar e prietenul meu? - aşa că îl mângâi şi el, fericit, îşi apasă capul în palma mea. Pus pe şotii, îl trag zdravăn de coada stufoasă. Ei, aceasta nu-i place şi-şi scoate la iveală armele de luptă - ghearele ascuțite - şi mârâie a amenințare... Deodată, simt că o mâmă mă trage uşor de-o ureche, ca un semn de pedeapsă. Credeam că e pentru că am tras pisica de coadă, dar mama îmi arată cearşaful din cânepă cu urme de sfâşiere. Credea că eu sînt autorul, că iar am făcut vre-o poznă. La semnul ei mut, am rămas şi eu la fel. Am ridicat din umeri, a nedumerire, dar şi sigur că mama nu mă crede. Cum să dovedesc că nu sunt vinovat? Câteva zile mai târziu, mama îmi face semn în direcția patului: Linguşilă muncea din greu la ascuțirea armelor pentru luptă. În loc să se ducă la fierar, precum lupul din poveste, de zgârcit ce era, ca să nu plătească pentru serviciul prestat se folosea de cearşaf la ascuțitul ghearelor. Ce-i păsa lui de munca obositoare a mamei, la războiul de țesut, pentru a țese pânza cearşafului? Ei, acolo doar câteva franjuri făcute! Nuiaua, coborâtă din pod, l-a pus să ia o mică pauză de odihnă! 83

nuiaua din pod

– La fierar, amice - i-am spus în gând -, nu fi zgârcit pentru câțiva leuți! Şi cînd te gândeşti că era gata ca nuiaua să mă „mângâie” pe mine, nevinovat! Ce să-i faci? cum se spune: nici o „faptă bună” nu rămâne nepedepsită! Dudul uriaş din curte îmi făcea cu ochiul, parcă spunând: „Sînt aşa de încărcat cu dude coapte, hai şi-mi uşurează greutatea ce-mi apasă pe ramuri!” Cum să rezişti unei asemenea tentații? M-am strecurat afară şi m-am cugetat cum pot să mă urc. Nu ajungeam până la ramurile lui, dar m-am cățărat pe gard şi de aici am păşit pe intersecția dintre ramurile groase, apoi, din creangă în creangă, am urcat până în vârf, dar până acolo m-am săturat cu delicioasele fructe. De mult timp tânjam să ajung până în vârful dudului, pentru a-l cuceri şi a scruta împrejurimile. Eram tare mândru de izbânda mea! De aici, se vedea peste case până departe: dealurile împădurite de la intrarea în Pasul Ciucea, dealurile de la poalele Vlădesei şi a Meseşului ce străjuiesc satul şi o parte din Depresiunea Huedinului. Inima mamei s-a făcut cât un purice când m-a văzut. Eu i-am adâncit şi mai mult spaimele când am început să mă legăn într-o parte şi alta cu creanga subțire din vârf. În inconştiența mea, nu întrezăream pericolul, totuşi, când mama a țipat disperată la mine ca să cobor, am coborât pe o creangă mai groasă dinspre poale. Prea sigur pe mine, tot culegând gustoasele dude, mam deplasaat spre vârful mai subțire al crengii, care s-a 84

Mircea Gordan

încovoiat, iar, când m-am întins să culeg o dudă, un picior mi-a alunecat, aşa că am făcut cunoştință cu solul tare. Nu a fost deloc plăcută această întâlnire neprevăzută, mai ales că în cădere m-au „mângâiat” câteva crengi. M-am ales cu julituri şi cu mai multe locuri dureroase; unde puneam mâna, mă durea. Ce să mai spun de aria jelaniei cântată cu foc? Săraca mama! - ar fi coborât nuiaua din pod, dar prima grijă a ei a fost să mă verifice dacă nu am niscaiva oase frânte, apoi să-mi spele şi să-mi doftoricească rănile. M-a strâns cu duioşie în brațe, ca să mă liniştească şi a oftat: – Puiul mamei, de ce nu eşti cuminte? Ce era să-i spun? Imprudența mi-a servit o leccție pentru toată viața. Zicala: doar pățind învață omul, se potriveşte de minune.

Burcuşel

Întors acasă, de la bunica, tare mai simțeam lipsa prietenului meu de joacă, Burcuş, aşa că l-am tot „pisat” pe tata la cap cu rugămintea de a-l aduce pe Burcuş la noi. Tata, desigur, mi-ar fi îndeplinit dorința, dar n-o putea lipsi pe bunica de un paznic de nădejde. Acolo înspre vârful dealului, cu gospodăriile neîngrădite complet,

nuiaua din pod

oricând puteau face vizite fiarele pădurii aflată în apropiere şi singură nu s-ar fi putut apăra. Ei, le-or pritocit tata şi cu mama, fără ca să ştiu eu, şi într-o zi m-au trimis ca să văd ce s-a întâmplat de fac aşa mare gălăgie găinile. O, ce surpriză! - o minune de cățel se juca făcând culoar, din alergare, prin cârdul de găini. I-am pus pe loc, în gând, un nume, aşa că l-am strigat: – Burcuşeel! S-a oprit din alergare, apoi s-a îndreptat vesel spre mine. Îmbrățişarea mea i-a produs o mare bucurie şi a început să alerge în jurul meu şi să latre – cântecul lui de fericire. A devenit partenerul meu de joacă. Alergam împreună prin curte şi ne jucam de-a prinsul. Alerga ca să prindă corăbiile pe care le lansam pe pârâiaşul care ne tăia curtea în două. În viteză, abia în apă îşi dădea seama că e rece, aşa că ieşea afară şi se scutura cu hotărâre, producând un nor de picături ca un curcubeu. Cotcodăcitul victorios al unei găini care ouase l-a speriat tare, apoi, după ce găina s-a îndepărtat de cuibar, s-a apropiat- curios ca să vadă ce este ghemotocul acela alb ce-l abandonase găina. L-a rostogolit cu lăbuța ca să-l studieze şi, tot rostogolindu-l, oul s-a spart şi conținutul sa revărsat afară. L-a gustat şi i-a plăcut, aşa că nu a stat pe gânduri şi l-a înfulecat tot. 86

Mircea Gordan

Învățase ceva, aşa că dacă auzea vreo găină cotcodăcind îi mulțumea în gând pentru invitația la o masă copioasă. De, ca şi omul, când e mic nu ştie de oprelişti, crede că totul i se cuvine. Ei, dar mama şi-a dat seama că în cămară se adună mai puține ouă, că un hoț le vămuieşte. Degeaba trimitea „puiul mamei” să aducă oul după ce cotcodăcea vreo găină, că uneori nu se mai întorcea victorios, Burcuşel deja „servise masa” Mama nu ştia ce să mai creadă. Iar eram eu primul bănuit, dar nu-şi putea explica ce aş fi putut să fac cu ouăle. Să mă fi păcălit cineva ca să le dau? Misterul s-a dezlegat repede: Într-o zi, când l-a strigat pe Burcuşel, acesta s-a prezentat cu „dovada” pe botişor. S-a lins el, dar nu a reuşit să şteargă urmele. – Ho-țo-ma-nu-lee! - tu erai?, i-a spus mama. Ei, de azi vei sta închis în curtea ta şi n-o să mai fie uşa deschisă ca să te strecori în curtea găinilor. De atunci, îl țineam sub observație când ne jucam la pârâu şi nu mai rămânea acolo, iar uşa de acces nu mai rămînea deschisă. Se uita cu jind când cotcodăceau găinile, nu mai era invitat la masă!

nuiaua din pod

La cules de ghiocei

Primăvara s-a instalat timidă, iar colții iernii – ce înțepau cu frig – s-au tocit. Neastâmpărul mi s-a pus în picioare, de a face pe plac ochilor. Tare le mai plăceau florile şi cum ştiam că vestitorii primăverii, ghioceii, ne aşteptau ca să-i culegem, împreună cu cei de-o samă cu mine din vecini am pornit la drum... Era o adevărată aventură, mirificul colț de rai al acestora fiind tare departe, tocmai pe al patrulea deal, la cea mai mare altitudine din hotarul satului. Crişul, cu apa-i curată precum cristalul, ne-a salutat... din mersu-i vioi (de unde-i vine şi prenumele, Repede). „Hei, prietene, când îți vei încălzi undele să ne chemi la pescuit şi la scăldat”, i-am spus în gând. Am început urcuşul pe primul deal, Podişoare, cu panta destul de abruptă şi cu câțiva fagi solitari şi care ne asigurau o umbră binefăcătoare vara când soarele arunca raze ca nişte săgeți de foc. Iarba începea să scoată la lumină tulpini firave. Ajunşi în vârf, am avut un scurt răgaz să ne tragem sufletele, până am început urcuşul pe cel de-al doilea, Dealul Sârbului. Efortul ne-a fost pe deplin răsplătit: o panoramă încântătoare se releva privirii, minunatul culoar al Crişului cu dealuri împădurite la intrarea în Pasul Ciucea, dar şi în partea opusă -

Mircea Gordan

deschiderea brațelor dealurilor Depresiunea Huedinului.

pentru

îmbrățişa

Oraşul ne apărea în depărtare de mărimea unei machete din cubulețe. Pe platoul din vârful dealului, cu pantă lină pe o lungime apreciabilă se semănau cartofi şi grâu. Grâul era din soi „uriaş”, moştenit de la strămoşi, cu paiul înalt şi spicul de o palmă. Se tăia cu coasa, adaptată pentru acest scop. Femeile legau snopii cu brâuri din paie apoi îi clădeau în cruci. Se coborau cu carele de pe deal şi se clădeau în stoguri la arie, adică în locul unde se instala batoza pentru a-l „îmblăti”. S-a moştenit termenul de a îmblăti din vremea când se separa grâul din spic cu ajutorul îmblăciului (format din două bețe legate între ele cu o sfoară). Doamne, ce bucurie era pe noi când începea îmblătitul! Admiram batoza, acționată de la mare distanță de un tractor prin intermediul unei curele late, care, asemenea zmeoicei din poveste, arunca pe gură flăcări din... paie şi pleavă, iar boabele de grâu curat se scurgeau în saci. Printre atâtea stoguri sau grămezi de paie era locul ideal pentru a ne juca de-a ascunsa.. Ba, în alergare, ne mai şi dădeam peste cap peste grămezile de paie, spre buria stăpânului care ne mângâia cu o nuia. Dar plăcerea era prea mare şi merita riscul! Ajunşi la capătul platoului, nu am rezistat tentației de a urca până în vârful celui de-al treilea deal (puteam să-l ocolim şi pe la poale), care de fapt sunt două: Cetera Mică şi Cetera Mare. Este un tumul ciudat, care are pantele în arcuri de cerc, de forma unei elipse turtite la 89

nuiaua din pod

ambele părți – de forma ceterii (viorii), adică, de unde-i vine şi numele. Având în vedere formele perfecte ale tumulului, e puțin probabil să fie o creație a naturii! Cetera Mică, pe care am urcat mai întâi, se termină cu un mic platou în fața Ceterii Mari, până în vârful acesteia trebuind să mai urcăm vreo douăzeci de metri. Pe vârful Ceterii Mari romanii au amplasat un punct de observație pentru castrul Resculum. Pe vârful descoperit al tumulului vântul alerga în voie, păstrând încă fiori de iarnă. Fiindcă străjerii lipseau de la post, ne-am închipuit că suntem noi străjerii vigilenți şi am scrutat împrejurimile din afara imperiului. Însă era linişte şi nu se vedea nici o oaste străină la orizont. Pe pantele tumulului te încântă concertul păsărilor, care săreau speriate din cuiburi, îngrijorate de a nu le sparge oule lăsate fără apărare. Am coborât panta destul de abruptă a tumulului şi am ocolit cu teamă tăul (lacul) situat în apropiere, despre care circulă multe poveşti neplăcute. Localnicii îi spun Tăul Strâjilor şi se spunea că nu s-a putut determina adâncimea tăului. Umbla vorba că noaptea se auzea cum cântă acestea şi că dansează pe suprafața apei, apoi o pornesc spre sat să ia oamenii la „purtat” (lunatecii?). Despre cei „purtați” se povestea că s-au trezit în diferite locuri fără să ştie cum au ajuns aici. Nu scăpau nici copiii de strâjile rele. 90

Mircea Gordan

Frica instalată în suflet m-a făcut să visez cu ochii deschişi: un stol de strâji ieşind din lac, ființe transparente cu aripi, rotindu-se deasupra noastră şi pregătindu-se să intre în picaj pentru a ne prinde în gheare. Aşa cum m-a învățat bunica,, pentru a aluga duhurile rele, mi-am dus mâinile la piept şi m-am rugat Domnului să le alunge. În apropiere se înalță falnic dealul Măgura. Asemenea unui cioban cu bunda într-o parte, dealul are o „bundă” de pădure. Ce fericiți am fost când am văzut ghioceii înfloriți, unii ieşiți prin pătura zdrențuită de zăpadă ce se mai păstra la marginea pădurii! Am început să culegem ghiocei, dar şi flori de spânz la fel de frumoase. În violet, alb şi verde buchetul arăta minunat! Mama a răsuflat uşurată când am ajuns cu bine acasă. După ce i-am oferit buchetul de flori, cu bucuria ce i se citea în priviri şi fața senină, m-a luat în brațe ca pe odorul cel mai scump şi mi-a mulțumit. La fel de bucuros am fost şi eu pentru bucuria ce i-am făcut-o dar şi pentru răsplată şi, cum pădurea din apropiere şi pajiştile sunt pline cu flori, le culegeam şi i le dăruiam, aşa că nu lăsam niciodată ca pe masă să nu troneze vaza cu flori... Am înțeles atunci cât de mult se bucură o femeie când primeşte un buchet de flori, cea mai mare... slăbiciune!

nuiaua din pod

La şcoală La şcoală (în Bologa)

La ore încă mici pentru fiii de țărani, cu somnul în ochi, frământam noroiul uliței din sat pentru a ajunge la şcoală. Era prima zi de şcoală şi ce emoții aveam! Încălcați cu opinci noi, pentru a nu ne uda obielele ocoleam bălțile, călcând prin locuri mai „uscate”sau pe resturile de iarbă şi ținându-ne de gardurile de nuiele, mai sărind din piatră în piatră. Satul era un amestec pitoresc de case rămase din timpuri străvechi, cu una sau două camere şi acoperite cu paie sau şindrilă, sau casele celor cu puțină (sau mai multă) stare, mai mari şi acoperite cu țigle. Eram urmaşii celor întorşi din ultimul, dar cel mai cumplit măcel din istoria omenirii, şi încercau să renască satul românesc, muncind din greu şi împovărați de cote. 92

Mircea Gordan

Viața era aspră, cu terenuri puține pe luncă şi cu recolte slabe, aşa că fiecare îşi căuta un loc de muncă. Ruşii abia spălaseră putina după ce au luat tot ce au dorit din țară, de zeci de ori valoarea despăgubirilor de război stabilite prin tratatul de pace - de optsute de milioane de dolari. Adunați de pe dealuri, unde duceam vitele la păscut, am păşit cu emoție şi sfială în noul mediu şi am trecut la rigorile şcolii, acceptate de-voie-de-nevoie.

Ne apărăm şcoala

Nu se poate descrie bucuria ce am avut-o când s-a răspândit zvonul că se va construi o şcoală nouă, de opt clase, în locul celei vechi de aproape o sută de ani şi nu vom mai fi nevoiți să plecăm în bejenie începând cu clasa a cincea! Minunații bologani, obişnuiți a sări în ajutorul celui care îşi construia o casă, la diferite munci ale câmpului etc, de, o altfel de clacă, cum se mai spune, muncind pentru ei şi nu pe degeaba la stăpân, au pus umărul cu plăcere. Era o ruşine ca să rămână mai prejos decât înaintaşii lor, care au construit minunata Biserică şi clădirea multifuncțională pentru Căminul cultural şi magazine. Clădirii multifuncționale ar fi urmat să i se adauge un etaj pentru şcoală, dar a venit uriaşul măcel mondial... 93

nuiaua din pod

S-au împărțit în echipe de zidari, tâmplari şi alte meserii. Până şi femeile au pus umărul din plin. Şcoala s-a înălțat văzând cu ochii: cu fundația din piatră neagră din cariera din Henț, foarte rezistentă, fiind folosită la colțurile fundațiilor caselor, loc de mai mare solicitare, – coarne- cu acelaşi tip de piatră fiind construite Biserica şi clădirea multifuncțională (cu ziduri până la acoperiş) şi cu ziduri din cărămidă arsă. La începerea noului an şcolar, cu emoție şi încântați am păşit în noua şcoală. Cu mare bucurie i-am întâmpinat şi pe cei din clasele cinci-opt întorşi din bejenie. Doamne, ce fericiți erau aceştia, dar şi părinții, care asfel erau scutiți de a mai strange cureaua şi lacrimile stăteau să se strecoare prin colțul ochilor... Clasele arătau plăcut: proaspăt zugrăvite şi cu mobilier nou. Nu exista termen de comparație cu vechea şcoala, îmbătrânită, cu bănci în care au stat şi bunicii noştri! Un zvon, ca un vânt rece ne-a-nfiorat şi ne-a adunat laolaltă: sosise directorul şcolii din centrul de comună cu dispoziție pentru reîntoarcerea celor din ciclul al doilea. Cu huiduieli şi fluierături, ne-am apropiat amenințători spre individ, care se dădea îapoi, pas cu pas, speriat. Şi-a intrat în rol şi artileria grea şi au început să zboare pietre în direcția lui. Ei, asta l-a convins! Şi-a luat picioarele la spinare. În urale generale, ne-am întors în curtea şcolii. Eram stăpâni pe şcoală şi nimeni nu ne-o mai putea lua!

Mircea Gordan

Stăpânii cetăţii

În drum spre şcoală, n-am putut rezista ispitei şi neam urcat pe deal până la cetate (Bologa). Ne-am cățărat pe zidul din partea de Apus până la prima fereastră şi am pătruns în cetate. Zidurile interioare s-au prăbuşit în bună parte, precum şi acoperişul, cu sute de ani în urmă, când turcii au dispus demolarea cetății pentru că aveau amintiri nu tocmai plăcute! Impunătoarea cetate, construită prin secolul treisprezece, utilizându-se, probabil, şi piatră din castrul

nuiaua din pod

roman (Resculum, situat pe platoul – Gradişte – din partea cealaltă a satului, la mai puțin de un kilometru distanță), are o istorie fabuloasă: a aparținut unor voievozi locali sau prinți şi pentru câțiva ani i-a aparținut lui Mircea cel Bătrân ca loc de refugiu la nevoie. De fiecare dată când pătrundeam aici ne copleşea emoția şi, împinşi de curiozitate, cotrobăiam prin fiecare cotlon. Ne imaginam că suntem apărătorii cetății şi de la fiecare fereastră respingeam atacul unor duşmani imaginari. Ne-am înarmat „până în dinți”: unul dintre colegii mai mari (din clasa a patra) a adus o „puşcă” cu carbid – o țeavă turtită la un capăt şi cu o gaură în apropiere, unde se pune carbidul, se umezeşte ca să scoată gaze, apoi se pune foc (un chibrit aprins) la gaură. Aprinderea gazelor produce o explozie, cu fum la capătul țevii şi un zgomot puternic, la fel ca şi la o puşcă adevărată. Împuşcaturile noastre au pus în alertă sătenii care se aflau la muncile câmpului în Gradişte, prin jurul castrului roman şi, speriați, se întrebau ce se întâmplă, spre amuzamentul nostru. Şcoala nu era departe, dar trebuia să coborâm panta foarte abruptă a dealului, pe o cărare alunecoasă. S-a auzit şi la şcoală de isprava noastră, aşa că am fost aşteptați cu o... nuia din pod.

Mircea Gordan

Săgeata cu ghinionul

Fascinați de poveştile despre eroismul românilor în luptele purtate cu duşmanii, ne-am propus să ne facem şi noi ostaşi şi să ne instruim în mânuirea armelor, aşa că neam apucat de meşterit... Din leațuri de lemn am confecționat săbii, iar din tulpini vânjoase de răchită arcuri şi săgeți din alun. Fiecare încerca să-şi arate iscusința - mai după cum se pricepea, mai ajutat de alții – pentru ca să impresioneze prin frumusețea şi tăria „armelor”. Pe când umbrele coborau răcoarea de pe deal, ne-am adunat în Ptietriş (locul plan de lângă Criş unde aveam un teren de fotbal improvizat, dar şi pentru alte jocuri) toată turma de copii de pe capătul nostrum de sat şi am început să prezentăm „dotările”. Pe rând, trecea fiecare să-şi prezinte sabia: măiestria lucrăturii, apoi simula o luptă cu un adversar imaginar, urmat de o tragere cu arcul la distanță şi la țintă. Emoțiile erau mari, fiecare dorind să se dovedească a fi cel mai bun: să-şi învingă adversarul inaginar în lupta cu sabia sau că, la tragerile cu arcul, săgețile lui ajungeau mai departe decât ale concurenților şi să nimerească ținta. Nu mai ştiu cine a venit cu ideea ca să ne împărțim în două armate şi să ne luptăm între noi, aşa că, în euforia noastră, am uitat de prudență. Am început lupta cu săbiile, şi mai primeam câte o lovitură dureroasă, dar nimeni nu era dispus ca să cedeze. Cum lupta s-a terminat 97

nuiaua din pod

fără un învingător acceptat, s-a trecut la lupta cu arcurile cu săgeți: S-a stabilit o distanță între tabere, cam mică şi cu mari riscuri şi a început lupta. Se trăgea cu înverşunare din ambele părți. Voind neapărat să ne dovedească, adversarii nu au mai respectat cele convenite şi au pornit un asalt asupra cetății noastre. Când au ajuns la doar câțiva metri, o săgeată mi s-a înfipt între ochi şi ureche. Inconştientul, bătuse un cui gros în vârful săgeții (cam de lungimea degetului mic) şi am tras cu putere ca să scot capul cuiului înfipt sub piele. Sângerând, cu durere fizică, dar şi în suflet, am abandonat lupta şi am alergat acasă, la pansat. Nu ne gândisem că o să avem nevoie de asistență medicală pentru răniți... S-a întins o mână spre nuiaua din pod, dar, dată fiind urgența, au lăsat-o în pace şi m-au pansat, dar de muştruluială nu am scăpat... Dimineața, încolonați fiind ca să intrăm în şcoală, pe trepte au apărut tata şi severul director. Directorul ținea în mână arcul meu. Un murmur a pornit din mulțime cînd a ridicat arcul deasupra capului şi a spus: – Uitați, cu ce se ocupă elevii noştri! A urmat o „lecție deschisă” de... Morală. Cu un cucui cât oul, îmi venea să intru în pământ, căci am fost identificat de colegi, ca „eroul”. Din nou eram „exemplu de comportament”. Cum păcătosul tetanos mă infecrase deja, cu gânduri de drag adresate, a trebuit să suport acul acela nesuferit... 98

Mircea Gordan

Note Prof. Antonia Bodea, secretara Ligii Scriitorilor din România

Nota dominantă a mesajului este un lirism cald, calm, izvorât din evocarea experiențelor personale de vârstă în cronologia derulării lor. Fire sensibilă, cu deschidere spre comunicare afectuoasă cu toate cele din jur, poetul trăiește stări de reverie din care se naște această scriere, plăcută, îmbietoare, care invită la un moment de împărtășire din clipe plăcute de viață. Autorul, un liric sentimental, discret, ne poartă prin amintiri ale unor experiențe cu nimic spectaculos, ci dimpotrivă, firești, dar care se constituie în viața întâmpinată cu bucuria clipei, într-o ambianță mai cu seamă favorabilă, ocrotitoare. Spațiul, zona Apusenilor, are farmecul unui topos predestinat legendei, încât, gesturi mărunte, crâmpeie de 99

nuiaua din pod

viață, primesc semnificații esențiale, într-un adevărat ritual al existenței cotidiene. În preajma cetății Bologa, marcată de prezența domnitoruluiMircea cel Bătrân și a vechiului castru roman Resculum, năzdrăvăniile copilăriei primesc un sens mai aventuros, mai inventiv, mai simbolic. Crișurile îmbrățișează muntele din ale cărei stânci rupe, uneori cu înverșunare, fâșii însângerate în lupta cu piatra, spre a răzbate victorios spre șes. Ca pradă de război el oferă, generos, bologanilor nisipul cu reziduuri aurifere, prețul pâinii de zi cu zi a celor mai mulți munteni, nevoiași. În acest areal de legendă, un spațiu ocrotitor, apare casa părintească unde imaginea mamei umple sufletul copilului de admirație, de uimire, de bucurie și mai ales de liniște ca în povestea „Puiul mamei” sau „Barza”. Burcuș, câinele, tovarășul său de joacă, de bucurii mărunte, de hoinăreală și garantul unui profund atașament, este un adevărat personaj care împărtășește eroului, autorul la vârsta copilăriei, cele mai semnificative experiențe. De asemenea, bunica, maica, precum o cheamă copilul, apare sub chipul unei ființe ce domină cu înțelepciune și căldură, cu afecțiune și dăruire, ființa puiului de om pornit pe drumul inițierii într-ale vieții. Prozele se remarcă prin știința de a crea atmosferă prin notații ale amănuntului aparent nesemnificativ, dar 100

Mircea Gordan

expresiv în sugestia unui sentiment de evadare, de relaxare, de pace. Este un spațiu sufletesc împrumutat peisajului și gesturilor unde inocența și nevoia de bucurie, de liniște se regăsește în memoria gesturilor, a prezențelor statornicite de viața însăși. Grădina cu iarba ce se înfioară sub pasul ușor al copilui, gâzele ce se agită sub botul neastâmpărat al lui Burcuș, zarea ce răspunde în ecoul cucurigului, alunul ce se dăruiește generos copilului, izvorul ce-l așteaptă cu ulciorul, cărarea care-l duce pieptiș spre pădure etc. Toate aceste spații sunt puncte ale escapadelor care oferă spiritului, deschis spre mirare, adevărate momente de încântare.

Recenzie făcută de profesoara mea de Limba Română de la liceu (Liceul Industrial Energetic Cluj)

Conştient de puterea cuvântului, atât în poezie, cât şi în proză, Mircea Gordan aduce o lume cu adevăruri trăite, adevăruri grave, simboluri ale vieţii şi morţii, ale istoriei, dar şi ale locurilor natale, locurile copilăriei, adolescenţei – timp al devenirii... Gingăşia, umorul sunt caracteristice întoarcerii în timpul inocenţei, copilăriei, nu neapărat liniştită, dar trăită efervecent, în aduceri aminte emoţionante, topite în 101

nuiaua din pod

pagini de un fel de,,autobiografie literară” („Barza”, „Burcuş”, „Praştia”, „La spânzit”, „Sacul ţiganului”, etc.”). Comuniunea cu natura e prezentă, e încărcată de emoţie în „Alunul sufletului meu”... Şcoala, etape şi întâmplări din diferitele perioade ale devenirii autorului stau mărturie în prozele scurte:,,La şcoală la Bologa”, „Ne apărăm şcoala”, narări din care transpar şi trăsături definitorii ale artei scrisului. Spaţiul narativ, dar şi cel liric se integrează în cel spiritual al Ardealului, pendulând între tradiţionalism şi modernism, într-o voce particulară, cu un limbaj adecvat redării culorii locale. Temele majore ale literaturii: viaţa, moartea, iubirea, familia, copilăria,, şcoala, locurile natale şi-au găsit locul potrivit în carte, autorul dezvoltând motive ca: lumina, timpul, singurătatea, anotimpurile, cu mai mare succes in proza scurtă. Stilul enunţiativ cu un timbru tulburător şi melancolic e caracteristic – în special – tot prozei scurte. Setea de iubire şi adevăr transpar din filele cărţii. În concluzie, volumul aduce cititorului o carte a căutării şi regăsirii Sinelui prin cuvântul scris, o carte ce se vrea o mărturie a trecerii inginerului MIRCEA GORDAN prin,,LUMINĂ”. Felicitări! Prof. Lucia – Elena Locusteanu

102

Mircea Gordan

Impresii personale

Prin lumea noastră încă mai circulă câteva ziceri nemuritoare. Una, cultă, afirmă că „Veşnicia s-a născut la sat.” Alta, folclorică, sfătuieşte: „Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere!”. Se mai aude că: „Minciuna are picioare scurte.” ... Involuntar mi le-am amintit pe tustrele citind proza d-lui Mircea Gordan. O proză de impact afectiv incisiv, o proză... perfectă. Avem de a face cu o autobiografie, înglobată contextual în arealul rustic, apoi în cel urban, adică în comunităţile în care s-a derulat până azi existenţa autorului. Impresia mea, la citirea acestei opere, a fost aceea a vizionării unui film alert, explicit, colorat, intenssugestiv, deci antologabil. O redare... artistică a unui „documentar ocupaţional”, cu personaje umane şi animale, surprinse cu extremă naturaleţe în contextul practicării datinilor, în anumite momente de relaţionare, în timpul folosirii uneltelor specifice câte unei munci tradiţionale şamd. Totodată am perceput-o ca pe un „documentar” literar despre oameni deţinători şi transmiţători de înţelepciune, despre educaţia, evoluţia şi adaptarea lor la evenimente politice aparţinând unei istorii agresive - dar necunoscute parcă, (nici azi!), istoricilor noştri. Din toate aceste motive, apreciez că, aşa cum eu mam regăsit în mediile şi în aproape toate trăirile reînviate 103

nuiaua din pod

de Scriitorul (cu „S”) Mircea Gordan în proza sa, oricare alt om se va regăsi, la fel - în cazul în care îşi va procura această carte. * A treia secţiune a cărţii m-a surprins cu ineditele sale „Fărâme de spiritualitate bologană” – legende, rememorări ale istoriei şi ale unor superstiţii locale – în versificarea autorului. Aşadar, un „album” de folclor memorat, interpretat într-o manieră poetică „asortată” prozodic, fidelă tematic - lingvistic chiar –, picturală, dinamică şi... persiflantă. * Când am închis cartea, memoria mea m-a „atacat” cu încă o „notă acută”, pe care (asumându-mi-o „hic et nunc”), o... „dau mai departe” (în contextualizarea subsemnatei): Botezând (dar nu-n Iordan) Cartea domnului Gordan, (Cornelia Cociş)

104

Mircea Gordan

Cuprins NUIAUA DIN POD 5 PRIMII PAŞI 5 ÎMI CAUT CU LUMÂNAREA... NUIAUA 6 PISICA 7 FUGA PE GEAM 9 M-AM FĂCUT MARINAR 10 MOARA PE APĂ 11 MAGICIANUL 13 PRAŞTIA 15 MELIŢA 18 CLOŞCA 21 IZVORUL 23 BOMBOANA 28 SACUL ŢIGANULUI 29 SECRETUL 32 Bunicul (Cioplitorul) 33 NUCI, CU BUCLUC 35 TRATAMENT INUTIL 36 O BRENUŢĂ 37 LUPTE 40 ŞEFUL 41 ORICE ÎNVĂŢ ARE ŞI DEZVĂȚ 42 PRE(A)OCUPAŢI... 43 UMBRELE VREMURILOR 44 LA BUNICA, ANASTASIA 44 FISCARĂŞU’ 46 „Cuparii” 47 105

nuiaua din pod LA LEGĂNAT 49 UN DEZVĂȚ... CU PĂLINCĂ 51 SCĂLDAT LA TURN 52 ALUNUL SUFLETULUI MEU 53 ÎNVĂȚ, FĂRĂ DEZVĂȚ 55 VAGONETUL 57 UN SOMN LUNG 61 AMINTIRI CU BUNICA ILEANA 63 LA SPÂNZIT 63 BARZA 69 BURCUŞ 73 IARNA COPILĂRIEI 75 1. O baie-n Criş 75 2. La schi 76 LA PATINAJ 78 PUIUL MAMEI 79 LA RĂZBOI 79 LINGUŞILĂ 81 DUDUL CU GHINION 83 BURCUŞEL 85 LA CULES DE GHIOCEI 88 LA ŞCOALĂ 92 LA ŞCOALĂ (ÎN BOLOGA) 92 NE APĂRĂM ŞCOALA 93 STĂPÂNII CETĂŢII 95 SĂGEATA CU GHINIONUL 97 NOTE 99 PROF. ANTONIA BODEA, SECRETARA LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA 99 RECENZIE FĂCUTĂ DE PROFESOARA MEA DE LIMBA ROMÂNĂ DE LA LICEU (LICEUL INDUSTRIAL ENERGETIC CLUJ) 101 IMPRESII PERSONALE 103 CUPRINS 105

106