Puiu Răducan - Mucegai nostalgic de vârstă bătrână by Ioan Muntean

Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului PUIU RĂDUCAN şi al Bibliotecii Cronopedia, realizată de Ioan Muntean

Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.

Puiu Răducan

Mucegai nostalgic de vârstă bătrână

Puiu Răducan

Mucegai nostalgic de vârstă bătrână

Cuvântul autorului ,,Păstrează amintirile copilăriei vii, şi atunci eşti mai aproape de nemurire!’’, spunea cineva. Asta fac în fiecare clipă a vieţii mele... Mă întorc cu nostalgie în copilăria mea de care mă leagă trei repere, două vegetale şi unul animal, pe care leam numit, fără teamă de sacrilegiu ,,Sfânta Treime’’ a copilăriei mele. Acestea sunt un dud, un salcâm şi un câine. Veţi înţelege, pe parcursul acestei cărţi din ce cauză fac această afirmaţie. În acel dud, mi-am așezat o parte din copilărie. Îmi păstra așa de bine această părticică din trofeul vieții încât nimeni nu știa unde este ascunsă, nimeni nu știa că eu mi-am ascuns frânturi din suflet în dud. O parte din aceast început de viaţă, Sfânta Treime a copilăriei, am ascuns-o în crengile dinspre casa în care m-am născut, să privească tinda unde de multe ori mama mă lăsa în troacă, ori, să se uite la patul în care m-am născut. Acel pom a asistat și la apariția mea pe pământ. Privea atent la mama, la femeile din jurul ei, care o ajutau la naștere, apoi a pus ochii pe mine și astfel al lui am rămas! O parte din Treimea copilăriei am depus-o-n crengile dinspre Șasa, apa copilăriei unde ne scăldam și făceam câte și mai câte năzbâtii, unele chiar periculoase. Altă parte a copilăriei am așezat-o între crengile dinspre drum, dinspre drumul pe unde treceau mașinile, carele, bicicletele, dar și drumul pe unde ne jucam, alergând cu cercul, ori jucând fotbal cu micuțele mingi făcute din păr de vacă. În sfârșit, mare parte din copilărie am pus-o printre crengile ce treceau gardul spre nea Dumitru Iepure. Acela era locul pe unde fugeam de bătaie, de la mama, căci în curte mă prindea.

Câinele Ursei a avut grijă de a doua parte a copilăriei mele. Îi dăruisem toată copilăria de fapt. El mi-o purta peste tot. Chiar și după ce mi-am părăsit satul, de copilăria mea avea grijă tot Ursei. Până la 14 ani, până să plec de la țară, colindam cu Ursei toate dealurile și văile. De multe ori cu copiii, cu oile și caprele, de multe ori numai noi amândoi. Fie că eram după cireșe, fie că eram după fragi și mure, ori după ciuperci sau struguri, Ursei era cu mine, și lângă mine. Salcâmul aplecat din Sudos, constituie cel de-al treilea stâlp al copilăriei din Țepești, copacul unde mi-am depozitat cea de-a treia Treime și restul din ceea ce am mai avut în sfânta-mi copilărie. Și acest pom m-a urmărit peste tot. Și el își lua rădăcinile în spinare și crengile-n buzunar ca să stea cu ochii pe mine. Când greutățile vieții au început să se adune șuvoi, el era puntea care unea malurile tristeții. Se făcea luntre și punte, mă ajuta să trec cu bine peste obstacolele din viața-mi singură deacum. Această minune a copilăriei a făcut ca niciodată să nu mă consider orășean, deși dintre cei peste 62 de ani de viață, la țară, în Țepeștiul meu minunat, nu am stat decât primii 14. Am fost și am rămas un om al dealurilor pe care nu mam săturat să le măsor cu piciorul de fiecare dată când s-a ivit ocazia. Și salcâmul aplecat mi-a fost far și călăuză. A stat cu ochii pe mine, m-a urmărit peste tot. Lui și celorlalte două...,,repere sfinte” le raportam tot ce făceam pe unde-mi umblau pașii. Tot ce făceam era un fel de prinos de recunoștință. Și acum îmi provoacă incursiuni în aurul copilăriei, în viața socială a acelor vremuri care lucrau la ... lutul meu. Îmi revăd copilăria ca pe un amestec de cultură, educație și amintiri personale cu un pic de istorie și psihologie, cu portretele părinților, ale rudelor și ale oamenilor satului din

acea vreme, toate încadrate în natură, natura sfântă a copilăriei mele. Sper din tot sufletul ca amintirile mele să constituie un punct de plecare pentru fiecare cititor, către lumea fascinantă a copilăriei. Acolo vă regăsiţi aşa cum sunteţi: lumină vie!

Prefaţă ,, Din bube, mucegaiuri şi noroi Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.’’ (Tudor Arghezi – Testament) Când auzim cuvântul ,,mucegai’’, de regulă ne gândim la vechi, degradat, sau la Arghezi care a sădit nemuritoare ,,flori de mucegai’’ pentru posteritate. În cazul volumului de faţă, mă gândeam : ,,De ce mucegai ?’’, ,,De unde mucegai ?’’ Răspunsul l-am găsit singură. Mucegaiul este un nume dat unor ciuperci parazite care se dezvoltă pe suprafaţa substanţelor organice. Dacă amintirile noastre sunt vii, organice, există probabilitatea să prindă mucegai. Însă există remediu, un ingredient secret. Acesta se numeşte ,,nostalgie’’. ,,Nostalgie’’ este cuvântul magic care poate înlătura mucegaiul amintirilor, redându-le aşa cum au fost ele, invitând cititorul într-o altă lume, a copilăriei, a satului, a sufletului domnului Puiu Răducan. Dumnealui precizează că acest mucegai nostalgic este asociat cu ,,vârsta bătrână’’. Aş îndrăzni să menţionez că vârsta este o iluzie. Timpul este o iluzie. Ce înseamnă 64 de ani, pe Pământ, în raport cu eternitatea ? Un număr neglijabil. Sufletul acestui OM de fapt reflectă clar această idee : un suflet tânăr, de copil chiar, gata să se caţere în dudul cu crengi generoase de la Ţepeşti, sau să alerge pe dealuri cu câinele Ursei. Citind această carte am zâmbit, am râs cu poftă la multe amintiri amuzante, în special momentul primei ,,beţii’’ adevărate a autorului, pe la 5-6 ani, mi s-au umplut ochii de lacrimi la despărţirea de Ursei, am trăit pe parcursul paginilor acestei cărţi în lumea evocată atât de natural de Puiu Răducan. 8

Amintirile autorului izvorăsc din lumea satului vegheat de ,,Suflul Domnului’’, ameninţat cumva de trecerea timpului, pe care simt că a reuşit să îl învingă şi să îl agaţe undeva în crengile salcâmului aplecat din Sudos, conectându-se permanent la lumea copilăriei. Acolo sunt alte nopţi şi alte dimineţi, acolo sentimentele sunt curate şi gândurile pure, acolo vântul bate altfel şi norocul îşi plimbă vesel umbreluţa din trifoi cu patru foi. Acolo, tinereţea este fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Acolo este sufletul : o lume specială pe care toţi o avem în interiorul fiinţei şi pe care unii au curaj să o prezinte lumii întregi. Puiu Răducan este un OM care, prin talentul literar a reuşit să arate cititorului nuanţele sufletului său. Acest volum este o bucurie pentru inimi nostalgice şi nu numai. Este o chemare, o invitaţie pentru fiecare dintre noi să ne regăsim originile, adevăratul sine, care, în cele mai multe cazuri, s-a născut la sat, odată cu veşnicia. Lectura plăcută ! Prof. Adriana Crăciun

Despre autor şi lucrarea sa „Moartea nu stinge lumina”… Scriitorul Puiu Răducan, autorul mai multor volume de poezie şi proză – dar şi al unor antologii necesare, între care două, consacrate Mamei şi Tatei – recidivează semnificativ, în amiaza vârstei, cu o carte mai puţin obişnuită, de pronunţată factură intim-filozofică, în care scurgerea timpului, măsurat prin etapele vârstei, (cu întoarceri frecvente în universul copilăriei) constituie tema principală. Cartea poartă un titlu insolit: „Mucegai nostalgic de vârstă bătrână”; dar, la urma urmei, tot de pe-acolo a răsărit şi salvatoarea penicilină, iar Arghezi a urcat mucegaiul în împărăţia florilor. Volumul cuprinde 42 de, le-aş zice, popasuri (meditative) fiecare având un titlu mai mult sau mai puţin obişnuit – titluri de viaţă! – care au marcat existenţa autorului, precum: „Dudul”, „Ursei”, „Salcâmul aplecat din Sudos”, „Umbra”, „Vântul”, „Timpul”, „Pădurea”, „Casa”, „Pomul”, „Aşteptarea”, „Gândul”, „Noaptea”, „Frunza”, „Dimineaţa”, „Cărarea”, „Bătrâneţea”, „Feciorul”, „Satul”, „Supărarea”, „Bucuria”, „Norocul”, „Vremea”, „Tinereţea”, „Ochiul”, „Iubirea”, „Curajul”. Fiecare titlu este susţinut de câte un moto bine ales, de la care purcede „demonstraţia” autorului: o scurtă povestire, eseu, poem şi chiar poezie… curată – prozodic vorbind; altfel, toate piesele au o puternică încărcătură poetică, dată de trăire: idei şi sentimente filtrate personal. Notez câteva eminenţe din a căror operă sunt selectate motourile: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie, Sf, Vasile cel Mare, Fericitul Augustin, Gabriel Garcia Marquez, Adrian Păunescu, Mihai Eminescu, Pablo Neruda, Lucian Blaga, Baudelaire, Walt Whitman, Petre Ţuţea, Shakespeare, Seneca. 10

În continuare, fac şi eu un popas în câteva locuri semnalate de către Puiu Răducan. Noaptea. Moto: „Faptul că Dumnezeu ne-a lăsat ziua morţii necunoscută este ceva mântuitor pentru noi, ca să-şi îndeplinească fiecare gândul mântuitor la ziua cea din urmă”. (Fericitul Augustin). Cugetarea Fericitului ne trimite cu gândul la întâmplări din folclorul religios românesc, la vremea când Dumnezeu, însoţit de Sfântul Petre, umblau pe pământ, ca doi moşnegi, printre oameni. Oameni care, pe timpul acela, îşi cunoşteau, fiecare, vârsta. Odată – zice legenda – cei doi moşi divini ajung la o margine de sat, în care un om trudea cu spor la construirea unei case, în timp ce vecinul lui stătea tolănit la umbra cocioabei sale. „Tu de ce eşti leneş, şi nu munceşti?” – l-a întrebat Dumnezeu, lăudând vrednicia primului. „El mai are de trăit 50 de ani, de-asta îşi face casă nouă. Eu mai am de trăit doar un an, pentru ce să mai muncesc, când ştiu ce mă aşteaptă?!”. Atunci, Dumnezeu a hotărât să schimbe soarta celor doi; astfel, harnicul a murit peste un an, iar leneşul a trăit 50 de ani în cocioabă, aşteptându-şi clipa. De atunci, de la încurcarea vârstelor (aidoma limbilor, în Turnul Babilonului!) oamenii nu şi-au mai ştiut sfârşitul, dar au înţeles că, pentru mântuirea lor, trebuie să muncească şi să gândească necontenit. Ceea ce l-a făcut pe Fericitul Augustin să emită înţelepciunea din moto. În firească descendenţă, Puiu Răducan cercetează şi el sfârşitul sub metafora nopţii, apelând la modalitatea poemului: „Vine noaptea desculţă şi misterioasă ca moartea… / Stelele-şi culcă ochii pe frunze, pădurea doarme angelic… / Acele timpului aleargă…”. Bătrâneţea. Moto: „Le-aş dovedi oamenilor cât greşesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că îmbătrânesc numai când încetează să iubească”. (Gabriel Garcia Marquez). În deplină consonanţă, vrând parcă să-l verifice pe medaliatul cu Nobel, Puiu Răducan scrie: „Adun, scad, împart. De înmulţit nu înmulţesc, că nu am 11

ce”. Cu iubire – desigur – i-ar răspunde Marquez, de după „un veac de singurătate”. Dar Puiu Răducan nu mai aşteaptă răspunsul (ştiut, de altfel). Într-un efort de supremă duioşie, el ia drept iubire însăşi Bătrâneţea, căreia îi dă bineţe cu candoare adolescentină: „ – Sărut mâna, Bătrâneţe! / – Să trăieşti, maică, să trăieşti! /…/ – Şi unde vă duceţi, acum, Bătrâneţe” / – La vale, maică, la vale!”. Tandrul dialog se încheie cu o înţelepciune matură: „Am luat Bătrâneţea de mână. O port peste tot. Este a mea, suntem nedespărţiţi de-acum”. Feciorul. Moto: „Astăzi chiar de m-aş întoarce / Anţelege nu mai pot… / Unde eşti , copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”. (Mihai Eminescu). Eroul liric al lui Puiu Răducan completează, în cheia celor trăite de el în copilărie: „Cu lacrimi în ochi, Feciorul priveşte spre Gura de Rai, spre raiul de-acasă; dar ochii şi-i aruncă în sus”… (într-acolo încotro este chemat de celelalte trimiteri ale lui Dumnezeu, ale vieţii). Bucuria. Moto: „Iubirea este bucuria de a face altora bucurie”. (Sf. Ioan Gură de Aur). Puiu Răducan: „Născută-n iarba mărului din dosul fântânii şi pe cumpăna ciuturii cu gura deschisă spre cerul de opal unde aşteaptă sărutul Domnului, cu floarea de cireş în mână şi cu capul plecat, Bucuria de multe ori mi-a bătut în poartă”. Concluzionând: „Voi merge acolo de unde am venit, dar lăsând Bucuria afară cu alţii, pentru că Bucuria nu moare. (…) Poftiţi, vă ofer Bucuria mea!”. Vremea. Moto: „Pendula arată clipa, dar cine arată veşnicia?”. (Walt Whitman). Era să răspund eu: Tot clipa! Tot ea arată şi veşnicia, prin multiplicare la nesfârşit. Tot clipa, pentru că acelaşi mare poet spune, în cunoştinţă de cauză: „Cred că firul de iarbă nu este cu nimic mai neînsemnat decât ziua stelară”. Dar mai bine să-l citez pe autorul Puiu Răducan, cu răspunsul lui familiar: „Oh, vreme, vreme / Mă uit la tine anonim şi mă povestesc… (…) La umbra felinarului stins mă mângâie fiori de toamnă (…) Ajuns în dimineţi ne-ncepute, ce se crapă pe buze de cer, mă-ndrept spre cimitire obosite”. 12

În trei din cele cinci popasuri cercetate de mine aici – „Noaptea”, „Bucuria” şi „Vremea” – se detaşează limpede ideea morţii: „noaptea misterioasă ca moartea”; „voi merge acolo”; „mă-ntrept spre cimitire obosite”. Un triunghi perfect, echilateral, cu unghiurile intersectându-se în focarul central al dispariţiei definitive, al neantului – fără a şti (după cum ne asigură Fericitul Augustin) când şi cum se va întâmpla tragicul sfârşit, de care ne ferim, ne îngrozim mai toţi. Toate bune şi adevărate, cu o mică, necesară corectură, pe care o face Rabindranath Tagore, care ne spune, spre liniştire: „Moartea nu stinge lumina – stinge doar lampa, căci au venit zorii”.

Ion Andreiţă, pălmaş cu condeiul

„Mucegaiuri nostalgice de vârstă bătrână” reprezintă o metaforă pentru ”Amintiri din copilărie” dar fără magnitudinea genialului humuleștean, fiind o ”Fereastră luminată”, mai degrabă, spre anii tineri. Ne bucurăm că textele nu conțin elucubrații și aberații poetizate, așa cum ne-a fost dat, adesea, să citim din partea unor autori care lasă scriitura la prima mână, la voia întâmplării, jignindu-l pe cititor, lăsându-l într-o perplexitate mută. ,,Iubirea”, ,,Curajul”, ,,Tandrețea”, ,,Supărarea”, ,,Bucuria”, ,,Ghinionul”, ,,Norocul”, ,,Tinerețea” sunt însușiri și sentimente pe care autorul le nutrește pentru vârsta străbătută cândva, în mirajul anilor tineri, în raiul copilăriei și adolescenței petrecute în mijlocul naturii, în casa și în curtea părintească, redate în poeme în miniatură cu limpezime a gândurilor ce merg pe firul propriu al ideii, fără abateri, cu căldură sufletească, umană, transpusă sincer pe foi curate, lucioase, unde îți este mai mare dragul să scrii cu cerneală proaspătă, cu peniță nouă care nu zgârie.

Felix Sima Scriitor – membru U.S.R.

Cartea ta se susține si e interesanta prin chiar amalgamul de trăiri, stări, amintiri, dispuse în evocări de proza și continuând prozopoematic. Felicitari! De acord cu motto-urile din sfinți și înțelepti sau mari poeți clasicizați. La modul general mi-a plăcut și am recunoscut "dudul" de odinioară de care am facut cândva haz. Ai haz dar și melancolie: un fel de râsu'-plânsu'. Încă o dată felicitari! Passionaria Stoicescu

Dudul

,,Nu te îndulci de plăcerea lumii, altfel vei muri cu o moarte nenorocită.” (Sf. Antonie cel Mare) Păstrează amintirile copilăriei vii, şi atunci eşti mai aproape de nemurire! Asta fac în fiecare clipă a vieţii mele... M-am născut cu un dud în ogradă. Cred că pe el am deschis ochii prima dată, când, pe tabula rasa au început să se așeze informații, imagini, idei. Sta mândru într-un picior în mejdina cu Dumitru Iepure, din fața casei părintești de la Țepești. Destul de gros și de bătrân, își întindea crengile până spre tinda casei. Vara, puteai prinde cu gura dude negre și dulci, chiar din tindă, ori de pe scări, fără să-ți folosești mâinile. Așa de galant se oferea dudul meu! Era dezvoltat, parcă, mai mult pe orizontală decât în sus, spre Domnul. Mângâia blând ferestrele casei cu crengile-i răsfirate. Parcă dorea să spună ceva, dar nu-i înțelegeam limbajul. Noi nu cunoaștem limbajul pomilor. Mă urcam în dud, fie de pe gard, fie din curte, agățându-mă de ramuri. Multe din crengile-i groase se aplecau spre pământ, și, în unele locuri trebuia să te apleci ca să poți trece dinspre drum în vale spre fânărie ori grădină. Din primăvară până toamna târziu, mama, Margareta lu’ Costică Răducan, urca găinile și curcile în dud, pe crengile-i aproape orizontale.

Era o femeie scundă, dar putea să urce găinile și curcile pe ramurile dudului, doar întinzând mâinile în sus spre Domnul şi spre crengile de dud. Cum spuneam, de cum se desprimăvăra, dimineața, când ieșeau păsările din coteț, ea închidea ușa acestuia, ca seara să le poată prinde la ușuliță și să le urce în dud. Făcea asta câteva zile, apoi se urcau singure. Aveau un ritual al lor de a înnopta în pomul vieţii mele, că nu stăteau decât într-o anumită ordine. Dacă, din greșeală, vreo găină nu se aşeza lângă cine trebuia, era coborâtă forțat de către surate, trebuind să refacă, astfel, drumul de pe pământ în copac. Seara dudul meu arăta ca o sorcovă, mare, pestrițată cu găini și curci. Era o frumusețe dimineața când cântau cocoșii din spinarea măreţului pom. Unele păsări se urcau pe crengile mai de sus. Era loc pentru multe, multe păsări, era foarte primitor, iar umbra-i așa de deasă n-o puteai tăia cu securea. Proteja păsările de ploi și vânt, le mângâia penele. Dudul era locul meu de joacă. Sub el stăteam vara cu Emil și cu Nicolae, frații copilăriei mele. Tata îmi făcuse dintrun lanț, un leagăn, unde toată ziua, pe rând, ne dălnăiam în acea jucărie copilărească. Era o stare sufletească bună, dudul ne aduna sub crengile-i mari, să ne odihnim, să ne jucăm, sub asistența-i generoasă, şi, de multe ori acolo mâncam, ori dormeam în zilele fierbinți de vară. Toate bune și frumoase până când, la 14 ani, a trebuit să plec de acasă. Prima dată la școală la Craiova, trei ani, apoi cu serviciul la Drobeta Turnu Severin, ori la Râmnicu Vâlcea. De fiecare dată când plecam cu rata, dudul meu își lua rădăcinile-n spinare, și cu crengile la spate, mă urmărea peste tot. Mă urmărea și în rată. Depășea autobuzul, depășea și dudul. Oprea rata, oprea și dudul.

Mă urmărea peste tot dudul meu drag. Mă urmărea la școală, mă urmărea prin oraș, mă urmărea la serviciu, mă urmărea și când dormeam. În acel dud, eu mi-am așezat o parte din copilărie. Îmi păstra așa de bine această părticică din trofeul vieții încât nimeni nu știa unde este ascunsă, nimeni nu știa că eu mi-am ascuns frânturi din copilărie în dud. O parte din aceast început de viaţă, Sfânta Treime a copilăriei, am ascuns-o în crengile dinspre casa în care m-am născut, să privească tinda unde de multe ori mama mă lăsa în troacă, ori, să se uite la patul în care m-am născut. Acel pom a asistat și la apariția mea pe pământ. Privea atent la mama, la femeile din jurul ei, care o ajutau la naștere, apoi a pus ochii pe mine și astfel al lui am rămas! O parte din Treimea copilăriei am depus-o-n crengile dinspre Șasa, apa copilăriei unde ne scăldam și făceam câte și mai câte năzbâtii, unele chiar periculoase. Altă parte a copilăriei am așezat-o între crengile dinspre drum, dinspre drumul pe unde treceau mașinile, carele, bicicletele, dar și drumul pe unde ne jucam, alergând cu cercul, ori jucând fotbal cu micuțele mingi făcute din păr de vacă. În sfârșit, mare parte din copilărie am pus-o printre crengile ce treceau gardul spre nea Dumitru Iepure. Acela era locul pe unde fugeam de bătaie, de la mama, căci în curte mă prindea. Pe acolo fugeam. Ori peste gardul lui nea Dumitru, ori săream din curte-n dud, prin crengile-i care mă protejau, apoi urmam drumul pe străzile dudului, spre mejdină, iar de acolo săream în porumbi, la vecinul. Veneam acasă spășit, când nu mai era loc de bătaie, fie pe poarta curții, fie tot prin dud, care era o trambulină spre toate părțile.

În acest dud mi-am depozitat eu o treime, Sfânta Treime a copilăriei, acolo în secretomania sa mi-am lăsat ce dobândisem de la viață în acea perioadă. Cum spuneam, dudul m-a urmărit peste tot. Mi-a fost fidel, m-a iubit la fel cum l-am iubit şi eu. Toate bune până când, într-o zi, pomul meu cărunt, și crăpat de greutățile vremurilor, s-a repezit cu trupu-i bătrân în luciul spân al securii. Dudul a dispărut, iar butucul mi-a gonit păsările casei, curcile, găinile, dar și păsările cerului, pițigoii, mierlele și alte surate care veneau adeseori să-mi privească, să-mi asculte și să-mi cânte copilăria. Sângele dudului alerga printre clopote să-mi dea de știre că m-a părăsit ce aveam eu mai scump atunci, viaţa de la ţară, copilăria. Revin la casa părintească din Țepești după mai bine de 47 de ani. Dudul nu mai este, mama și tata nu mai sunt. Mai, mai, să-mi pierd și copilăria. Mi-am adunat din crengile de dud euforia copilăriei, și acum mă gândesc s-o depozitez secret, la dospit, între coperțile unei cărți. Și pe dud am să-l răstignesc între paginile acelei cărți sămi cânte, să-mi doinească mereu sfânta copilărie.

Ursei

,,Prin sfânta taină a botezului și a mirungerii ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, iar prin Sfânta Taină a Spovedaniei și a împărtășaniei ne facem fii ai împărăției cerurilor”. (Sf. Ioan Gură de Aur) În faţa lui Dumnezeu, aceste rânduri le las cu smerenia unui moment de spovedanie... Acest animal, câinele Ursei, mi-a avut grijă de Treimea a doua a copilăriei, deși, primul câine pe care l-am văzut în curtea părintească de la Țepești a fost Azor. Era mare și alb. Îl adusese mama, când s-a căsătorit, când l-a luat pe tata, de la părinții ei, de la bunicii mei, Maria și Ghiță al lui Bălan, descendenți ai boierilor de la Țepești, dar și de la mama mare Cătălina și tata mare Pufu (eram bogat, aveam patru bunici). Mic fiind, nu prea mai știu multe despre acest câine, nici despre dispariția lui. Doar atât, era mare și alb. Ba, nu! Iată ce amintire păstrez cu Azor: Foarte grijulie cu mine, mama, cum spuneam, dorea parcă să mă păstreze într-un incubator (am spus aceasta de multe ori și poate o voi mai spune). Să stau acolo cuminte şi să nu fac nimic. Mic, mic fiind, o vedeam cum scapără chibritul ca să aprindă focul. Și eu doream să fac acest lucru, dar nu mă lăsa, îmi spunea că mă arde, că... buba, și altele. Interdicția ei a făcut ca atunci când am pus mâna pe o cutie de chibrituri (le ținea ascunse de mine), am dat foc la

fânărie în miezul verii. Nu intenționat, prea mic fiind, am vrut să văd și eu cum este când aprinzi chibritul. La fel s-a întâmplat când mai crescusem, cred că pe la 56 ani, când o vedeam scoțând țuică din butoi pentru cine știe ce trebuință, la masă, ori când aveam oameni la lucru. Doream și eu să văd cum este când tragi cu furtunul din butoi. Toamna arămie pusese stăpânire pe sat, se cam terminase cu strânsul recoltelor, se dăduse drumul la câmp, adică, animalele oamenilor puteau merge peste tot. Mama scotea trupini de salcâm de pe locul nostru din deal, sub asistența mea generoasă. Nu știu de ce mă trimisese până acasă, după ce mi-a făcut foarte minuțios instructajul, cum să traversez șușeaua că trec mașinile. Treceau atunci mașini pe drumul satului meu... cam una pe săptămână, și când auzeam motorul, noi, copiii, ieșeam la poartă, ori ne uitam din curte, atenți, printre ulucile gardurilor. Am plecat din deal să execut sarcina mamei, dar am intrat și în casă să efectuez un control rapid, mai ales în locurile unde aveam interdicție. Marea mea bucurie a fost când am văzut că odaia dinspre Șasa era deschisă. Acolo depusese mama florile, ghivecele din lemn (niște cutiuțe), în care erau mușcatele, dar și butoiașul cu țuică, unul de vreo 4-5 vedre. De ce să nu fac și eu acum ce am văzut că făcea mama? Dacă... ce face mama nu faci, atunci ce mai faci? Am scos dopul de la butoi, am introdus furtunul în vasul cu pricina, mam așezat în genunchi ca la rugăciune, am suflat... am tras... Cu capul în jos fiind, așa cum o vedeam pe mama, ca la un ritual... butoiesc, am început să înghit ce venea pe furtun. Am înghițit cât de mult am putut, după care... obosit, am pus furtunul să curgă într-un ghiveci alăturat. Am dat și acelor mușcate de băut. Am lăsat lucrurile... în halul ăsta, și am mers, bucuros nevoie mare, dar și clătinându-mă în toate părțile, direct la 21

Azor și i-am dat drumul din lanț. Bine că nu am băgat furtunul până la fundul butoiului! Nu mai știam de ce venisem acasă din deal, la ce mă trimisese mama. Am deschis poarta, am dat drumul lui Azor pe drum, și, pe unde fugea el, fugeam și eu. La un moment dat câinele a luat-o pe uliță la deal, spre locul unde mama scotea trupini de salcâm. Alergam cât puteam după el, și-l strigam cât puteam de tare: Azor! Azoooooooor! Azor! Se înclina drumul într-o parte și-n alta, eu mă legănam să-l sprijin bine prin fuga-mi într-un zig-zag ciudat. La fel și dealurile, și pomii se înclinau rău de tot, eu făceam mari eforturi, în fuga după câine, să rămân pe picioare, să prijonesc dealurile din înclinarea lor perpetuă. Deci, o bălăngăneală totală, în fața ochilor și în cap, ba, cred că vedeam și mai mulți Azori! La un moment dat, când ne-am apropiat de mama, aceasta m-a auzit, m-a văzut, a început să mă strige, să alerge după mine. Eu nu mai auzeam nimic, doar de Azor știam, dar nici câinele nu-l mai vedeam bine. Nu mai auzeam nimic, deci, dar și cu văzul începusem să stau rău! La un moment dat, mama, a strigat câinele, l-a chemat la ea. Eu, mereu ... după câine! Nu mai știu ce s-a întâmplat, ... s-a stins lumina, și m-am trezit, după nu știu cât timp, acasă, întins în pat, mama îi spunea lui tanti Gheorghița că îi moare copilul, iar tanti o sfătuia să se calmeze că... copilul ei este mort... de beat, și ... să-i aducă o ceapă, s-o spargă și să mi-o pună la nas, că zac un pic și-mi trece. Cam asta este povestea cu câinele Azor, despre care nu știu care i-a fost sfârșitul. Sora mamei, tanti Gheorghița, care asistase la beția mea, prima mea beție de bărbat..., la câțiva anișori, avea o cățea care-i fătase.

Cum toată ziua mergeam pe la dumneaei, am văzut cum acei căței creșteau, dar mai ales am văzut cum un cățel rotofei, din naștere fără coadă, deci... ciont, o combinație roșu murdar – negru, cum se apropia mereu de mine, de fiecare dată de fapt. Numai el venea la mine, se ridica pe picioarele mele, încerca să mă muște – așa, în glumă. Îl luam în brațe, mă jucam cu el, îl rostogoleam prin țărână. Se enerva, mârâia la mine. Era o adevărată jucărie. I-am spus mamei că îl iau acasă, la fel și lui tanti Gheorghița. Fără nicio opoziție, acest lucru s-a și realizat. Sunt cu mult peste cinci decenii de atunci, amănuntele sau mai pierdut, dar imaginea acelui câine, devotamentul lui, legătura sufletească dintre noi au rămas. Starea și comportamentul lui Ursei nu era ca urmare a unui dresaj anume, ci numai și numai ca urmare a legăturii sufletești, a legăturii noastre lăuntrice. Și atunci, și acum, aș zice că acea ființă nu trebuia să fie câine. Am crescut cu acel câine, cu acea ființă dragă.Nu îl legam. Nici atunci, nici acum nu sunt de acord cu priponirea animalelor, cu legarea lor. Fiecare ființă trebuie să aibă libertatea sa într-un spațiu al său. Libertatea câinelui meu, a lui Ursei era curtea, satul, Valea Șasei, pădurile, dealurile. Ursei nu seamănă cu niciun câine. Ursei al meu este unicat. Afară din curte avea un comportament singuratic, neagresiv, mereu într-o alergare ușoară. Dacă la cai aceasta se poate numi la trap, la câini nu știu cum i se spune unei astfel de alergări. Îi dăruisem toată copilăria, el, mi-o purta peste tot. Chiar și după ce mi-am părăsit satul, de copilăria mea avea grijă tot Ursei. El mi-o plimba peste tot. Până la 14 ani, până să plec de la țară, colindam cu Ursei toate dealurile și văile. De multe ori cu copiii, cu oile și caprele, de multe ori numai noi amândoi. Fie că eram după cireșe, fie că eram după fragi și mure, ori după ciuperci sau struguri, Ursei era cu mine, și lângă mine. 23

Când treceam prin păduri și îmi era așa..., cum se spune, urât, Ursei parcă simțea asta, venea lângă mine, se lipea de piciorul meu. Îmi dădea apropierea lui o mare siguranță. Dacă în schimb eram deconectat, mă simțeam bine, se îndepărta de mine și dispărea în adâncurile pădurilor, ori printre mărăcini. Odată, credeam că a plecat acasă din dealul viilor și m-a lăsat singur. A apărut după ce eu mersesem destul de mult, cu un iepure în gură. Destul de mare iepurașul, care zăcea inert în gura lui, iar el se uita în sus la mine și mișca bucuros din cioanta-i de codiță, parcă să-i admir trofeul, reușita. Mi-a părut rău de sărmanul iepuraș, dar l-am mângâiat pe Ursei pe cap, care continua să se bucure, să se laude cu izbânda sa și i-am spus destul de blând și încă mirat, fără să-l cert însă: - Ce ai făcut, mă? L-ai omorât! Imediat ochii câinelui s-au întristat, nu am mai văzut bucurie în ei ca aceea cu care s-a prezentat la mine cu prada. Mi-a lăsat iepurele la picioare și și-a pironit privirea în pământ. L-am mângâiat pe cap, am mai vorbit cu el, parcă așa... să-i explic că a fost numai o dojană, că nu l-am certat, că vom rămâne prieteni. După un timp, așa..,. dintr-o dată, câinele a luat iepurele în gură și a plecat undeva, pe unde venise, pierzându-se în desișurile și întunericul pădurii dinspre Sudos. Nici nu ştiu la ce m-am mai gândit atunci. Comportamentul lui m-a pus pe gânduri, dar n-aș fi vrut nici să fie așa de prost, să-l lase pe undeva să-l mănânce alți câini, ori să se altereze. Rămas fără Ursei acum, căci mă părăsise, m-a luat un pic de urât căci trebuia să cobor din dealul viilor spre Crucea Popii și apoi în vale, acasă, printr-o pădurice destul de deasă cu mărăcini, întunecată, ceea ce-ți putea crea un disconfort, o trăire ciudată, adică puteai visa urât noaptea dacă treceai singur pe acolo, fie și ziua la prânz. 24

Trec păduricea, desișul, cobor prin Chiciură, apoi spre Crucea Popii, Ursei nicăieri. Și pe aici, pe la Crucea Popii, te lua, așa, un pic, urâtul, dacă erai singur. Deja se vedea satul. Cam prin dreptul cireșilor lui Rădoi, din spate, dreapta, a apărut Ursei, singur. A venit în fugă și s-a oprit lângă mine atingându-mi cu gâtul genunchiul. M-am oprit și ne-am uitat amândoi unul la celălalt. Bucurie și nimic mai mult, deși l-am ciufulit un pic că m-a lăsat singur atâta drum, mai ales în cele două locuri... cam sinistre. - Unde este, mă, iepurele? i-am mai spus, și ne-am continuat drumul spre casa care se apropia tot mai mult de noi. Am ajuns acasă unde trebuia să mă ocup și de alte treburi, caracteristice acelor minunate vremuri. Nu am mai dat importanță lui Ursei, de fapt el făcea tot ce dorea. Nu era nicio problemă să sară poarta, el, un câine care nu era de statură mare, chiar dacă aceasta, poarta, avea cam doi metri înălțime, poate mai mult. După câteva ore, în casă fiind, Ursei lătra în curte, mai bine zis la ușa de intrare în holul casei. Știam că mă striga căci de fel nu prea lătra, dar acum parcă am simțit că este o strigare, o chemare. Am ieșit afară spre curte să văd ce este și mai, mai să calc pe iepurele ce mi-l prezentase în dealul viilor, la câțiva kilometri distanță. Iepurele era pus jos pe prag, iar Ursei, bucuros foc, se uita în ochii mei. - Ce să fac, mă, eu cu el? Am coborât în curte trecând peste trofeul câinelui, și am văzut că pe drum trecea nenea Gheorghe, cizmarul. Nu era cizmar, dimpotrivă era morar, dar lumea așa îi zicea, al lui Cizmarul. - Nenea Gheorghe! Vrei să vii un pic? - Ce vrei, mă?

- Uite... şi îi spun toată povestea iepurelui, și îl rog să îl taie el cum știe, ca să îl dau câinelui. M-a ascultat cu mare atenție, apoi mi-a zis: - Adu, mă, un cuțit și un topor, că-ți fac iepurele boboc. Adu și un lighean, să-i punem câinelui masa. M-am executat rapid, iar nenea Gheorghe a mers lângă un butuc unde a făcut iepurele zdrențe, sub privirile mele și ale lui Ursei. Am mers apoi, cu ligheanul cu carne de iepure, și lam pus în fundul grădinii, la umbra nucului, să-l servească Ursei cum dorește. I-am mulțumit lui nenea Gheorghe, care mi-a spus apoi: - Bă, am să te spun lui nea Costică (tatălui meu)! - Păi, de ce să mă spui, nea Gheorghe, ce am făcut? - Păi ai furat iepurele de pe deal, mi-a spus, mângâindumă pe cap. Prinzându-mă de glumă, i-am răspuns și eu: - Nu eu l-am furat, Ursei a făcut-o! Așa că, masă bogată pentru câinele meu, Ursei. Nu mai știu dacă plecasem de acasă ori nu, mai degrabă, ba, dar iată-mă tot pe dealurile copilăriei, ca în multe, multe situații, numai eu cu Ursei. Întâmplarea face că mă lăsase singur, exact în momentul când am auzit tălăngile, clopotele de la oile ciobanilor. Erau oile C.A.P-ului. Zgomotele clopotelor se apropiau și mai mult, iar pe mine, singur acum, mă cam prinsese frica, ba se urca serios pe spinarea mea. Îmi era frică de câinii ciobanilor. Toată viața mia fost frică de câini și de injecții. Căpătasem o ciudă pe Ursei, de l-aș fi bătut. Ca din senin apare în fugă și se așază lângă mine. Nici nu s-a trântit bine jos, că lava vie a turmei de oi se revărsa peste deal, și, spre noi se îndreptau încet cei trei câini ai lor, ai ciobanilor: Taboc, Lupu și Florea, câini pe care îi știam, îi știa tot satul. Taboc era un câine foarte masiv, un adevărat ciobănesc mioritic, negru cu câteva mici pete albe. Lupu avea un aspect 26

atletic, mai înalt decât Taboc, de culoare cenușie, parcă un pic dată spre mov. Urechile ascuțite, cam înalt, suplu, foarte periculos părea. Florea era precum câinele maidanez de azi, cam de mărimea lui Ursei, petele albe și negre împărțite pe pielea-i murdară erau în proporții aproape egale. Nu aveam pe lângă mine niciun pom să mă urc, dar nici nu știu dacă aș fi făcut-o, îmi părea rău de Ursei, eu crezând că puteau chiar să-l omoare. Pe ciobani nu-i vedeam ca să-mi dea o oarecare siguranță. Acești câini, ziceam eu, erau stăpânii dealurilor, și acum se apropiau amenințător de noi, de mine și de câinele meu. Am mormăit de câteva ori mângâindu-mi câinele pe cap și gât ... Ursei, Ursei, băiatule! Îl mângâiam ușor pe cap, pe gât și pe șira spinării, el se lipea și mai tare de genunchiul meu. Când se apropiaseră câinii ciobanilor cam la doi, trei metri de mine, m-am făcut așa, un pic, spre acei câini, și am strigat cât am putut: - Urseeeeeeeeeeeeei! Pe eiiiiii! S-a declanșat o luptă, un cocoloș mare de câini, din care primul a fugit Florea, maidanezul. Cu gogoloiul câinesc acum, printre urlete și gemete, mai strigam și eu: Ursei! Nu te lăsa! Pe ei! Pleacă și Taboc din cocoloș, destul de șifonat, Ursei al meu rămânând să se ocupe acum de Lupu. Acesta, mai mare, mult mai mare decât Ursei, mai înalt și decât Taboc fiind, horcănea a moarte, cu gâtul rezemat în gura câinelui meu. De frică, dar și de furie, eu îl îmbărbătam pe Ursei, până când a venit ciobanul cu bâta îndreptată spre mine. Se îndrepta amenințător spre mine și spre lupta câinilor. A strigat o dată la mine: - Bă, ia-ți câinele, că-l omoară pe al meu. Am strigat atunci la Ursei: - Lasă-l, Ursei! 27

Mărețul Lupu a plecat cu coada între picioare, iar ciobanul mă întreba amenințător al cui sunt, și-mi spunea că am să plătesc eu pentru ce am făcut. Ursei începuse să mârâie când ciobanul mă certa. Când iam spus al cui sunt, a lăsat vorba mai domol, îl cunoștea pe tatăl meu. M-a mai întrebat despre câine, dacă sunt la școală, și în ce clasă și alte ... mărunțișuri. Aș fi vrut să iau câinele în brațe și să-i mulțumesc că m-a salvat de frica prin care trecusem. Împreună, amândoi am coborât din deal acasă. Nu m-a mai părăsit. Mi-am dat seama atunci că era și foarte obosit, dar și-ar fi dat viața pentru mine.Acasă i-am dat toată mâncarea mea. Am mers la garnița cu untură, și, pe ascuns de mama, înmuiam felii de pâine în untură și le duceam câinelui.Orice bucată de carne îmi cădea în lingura de lemn o puneam fratelui meu, Ursei. Și mai mult l-am îndrăgit. Plecat de acasă fiind, la școală și apoi la serviciu, pe lângă toate dorurile Țepeștiului și familiei, era dorul de Ursei. Copilăria mea era pe crengi bune și pe câine bun. Aveau grijă de ea, mi-o păstrau. Nu sunt un sadic, nu-mi plac luptele sângeroase, nu tai un pui de găină, nu lovesc niciodată... primul. Este o pățanie adevărată, care, dacă se va mai repeta vreodată, acum nu m-aş mai teme. Frica de acei câini mi-a dat tăria că, lângă Ursei fiind, atât eu cât și el, împreună, suntem mari și tari. Am țipat atunci cât am putut și am îndemnat câinele la lupta de apărare. Da. Aveam o comuniune sufletească cu o fiinţă, nu doar cu un pom, sau o floare, bune toate, de multe ori, pentru refugiul... sufletesc, cu totul necesar uneori, pe de o parte, pe de alta, cu această fiinţă dragă, pentru... ieşirea din sine, dar și nararea unor fapte, întâmplări, care-mi storc lacrimi pe genunchi și care mă duc înapoi în fascinanta lume a copilăriei.

Nu luptele câinilor am vrut să le scot în evidență, nu la asta m-am gândit când am dat drumul întâmplării să curgă, ci la acea simbioză sufletească om - animal care rămâne intact dumnezeiască și mă duce gândul la lumea de azi, unde, mereu, prietenul stă cu șișul ascuns în mâna de la spate și nu ezită niciun moment să ți-l înfigă în suflet. Această legătură de suflet, om – animal, a fost, este și va fi. Va dăinui în vecii vecilor. Veneam pe acasă cu rata și coboram în stație la Căminul Cultural, la o distanță de mai bine de 500 de metri de casa părintească. De unde știa Ursei, de venea acolo să mă aștepte? Mă bucuram, îl strigam, dar el stătea acolo lângă gard, apoi ușor, în mersul său inimitabil, pe lângă porțile oamenilor, se îndrepta spre acasă, spre casa mea, spre casa noastră. Sărea poarta înaintea mea, după care se așeza în fund și mă privea. Lăsam bagajele din mână și-l mângâiam pe cap, mă așezam jos lângă el și-l strângeam la piept. Făcea parte din lăuntrul meu, din ritualul intim al prieteniei noastre. Așa ne transmiteam noi tot ce era de transmis. Erau suficiente două minute, se făcea... transmisia și lucrurile intrau în normal, în acel normal al copilăriei mele. Fascinanta lume a copilăriei mă amețește, melancolia Țepeștiului mă doboară. Omul, cea mai dezvoltată ființă, când încearcă să spună că este cel mai de sus dintre toate, nu știe să explice de ce există un limbaj al pomilor, al plantelor, al florilor, al animalelor, şi al nostru cu toate acestea. Toate ne fac bine, iar noi numai rău le facem. De ce nu cunoaștem și noi limbajul lor? Ne folosim de toate, dar nu știm să comunicăm. Ele, toate ființele ne fac dovada faptului că ne înțeleg, că ne iubesc, că ne suportă, pe când noi ce facem? Dușmănim și ne dușmănim. 29

Asta știm să facem cel mai bine. Cât ne vor mai suporta florile, păsările, pomii, animalele, codrii, câmpiile, munții, apele? Să revin la Ursei al meu! Încă o dată spun că era o legătură de suflet, asemeni unei înțelegeri tacite, o iubire cum n-a mai fost. Într-o iarnă, venisem acasă.Era în preajma sărbătorilor de iarnă. Zăpada de argint s-a rostogolit într-o dungă, peste tot, și, încă, multă. La un moment dat, am mers în curte să iau niște lemne pentru sobă. Când am ajuns în locul cu pricina, adică la lemne, Ursei s-a repezit la mine, a mârâit puternic și periculos, mi-a prins bocancul cu gura, după care, sfios, s-a îndepărtat puțin. M-am speriat rău, am încremenit. Iată ce am observat: lângă piciorul meu erau niște picioare de porc afumate, legate între ele cu o sfoară, aduse de câine. Speriat rău de ... gestul câinelui, nervos, l-am chemat lângă fânărie, l-am legat cu lanțul strâns de gât, l-am ridicat în sus cu mâna stângă, așa, cam spânzurat, și l-am bătut cu o nuia. Nu zicea câinele nimic, nu se zbătea. La un moment dat, tatăl meu, din tindă, văzând ... peisajul, a venit să mă certe, chiar m-a înjurat. Știa foarte bine cât iubeam eu acel câine, știa efectiv de legătura noastră lăuntrică, aflase de la cioban despre întâmplarea cu câinii lui, dar nu știa de ce bat câinele, de ce-l bat pe cel mai bun prieten al meu. Când l-am văzut și pe tata, pe care-l iubeam ca pe lumina ochilor, că mă ceartă și mă înjură, am zis că mor. Cum să-l bat eu pe Ursei? M-am așezat atunci în genunchi, am luat câinele în brațe și vorbeam cu el. Efectiv vorbeam cu el, plângeam și îmi ceream iertare. Nu am mai văzut în viața mea așa ceva! Și câinele plângea! Îi curgeau lacrimile în zăpadă! 30

Iartă-mă, Ursei! Ziceam mereu. Iartă-mă! Iartă-mă! Nu am văzut și nu am simțit nici un fel de ură, de ranchiună, în ochii acelui câine. Dimpotrivă, prietenia noastră s-a adâncit, dovadă fiind cantitatea de lacrimi ce mi se scurg și acum pe genunchi, acum când îmi răstorn o parte a copilăriei peste această coală, la fel de curată și nevinovată precum copilăria. Acest câine mă urmărea în toată ființa lui. Îi simțeam prezența oriunde, îl visam noaptea, discutam cu el. Plecat de acasă să-mi fac un rost în viață, nu puteam să uit copilăria Țepeștiului, oamenii satului, învățătorii și profesorii, pe cei care au fost primii ce m-au învăţat carte, dar nici pe părinți, și restul... – fascinația vieții – copilăria, mai ales pe Ursei. Veneam deseori pe acasă, cât îmi permitea viața pe care o trăiam. Veneam în detrimentul altor... plăceri... plecări la mare, la munte, concedii nu știu pe unde, plimbări, care mai de care... Nimic nu era mai frumos decât viața la Țepești, sub supravegherea strictă a lui Ursei. S-ar fi supărat pe mine și miar fi dovedit asta, iar eu aș fi simțit cum nu se poate mai bine greșeala făcută, din răceala lui. Mergeam și eu la baluri cu prietenii, în comunele învecinate, la Bugiulești, ori la Roșiile, la Zătreni, ori Dozești, sau în alte locuri mult mai îndepărtate, peste 10 km de mers pe jos. De unde să știu, fraților, că Ursei era după mine? Apărea așa, în niște momente, de parcă-mi spunea, mă atenționa: Vezi că sunt aici! Într-o primăvară, tot în pârgul cireșelor, am plecat cu Ursei pe dealuri să testăm terenul, să vedem cam peste cât timp se coc cireșele.

Aveam așa, un simț, că eu găsesc cireșe coapte. Așa și era, părinții mei aveau cireșe coapte în casă când lumea satului nici nu vorbea de așa ceva. Plecat fiind cu Ursei pe dealuri, a venit și tata acasă. Bineînțeles că a întrebat: Unde este copilul? Și răspunsul mamei, parcă pentru mine și Ursei a venit imediat: Este cu Ursei pe deal după cireșe! - Ce cireșe? Este nebun? De unde acum cireșe coapte? Să nu fie pe undeva, să facă vreo prostie! Şi a plecat imediat pe dealuri să mă caute. Mă striga, sărmanul tata, pe toate dealurile.Eu plecasem pe culme la vale, spre Vâlcan. Știam eu că sunt o sumedenie de cireși pe culme, expuși soarelui și că ar putea să înceapă să se coacă. În cele din urmă, a luat-o și pe această culme la vale și continua să mă strige. L-am auzit și i-am răspuns. A venit aproape, m-a întrebat ce fac, și i-am răspuns că adun cireșe. I le-am și arătat pe cele strânse să le duc mamei. I-am oferit și lui o mână de cireșe. Lea luat și s-a mirat. Tu nu mănânci? mă întreabă! - Păi, eu sunt sătul. Am călărit toți cireșii de pe culme. Cred că în sinea lui a apreciat gestul și prezența mea. Nu m-a certat. Nu m-a certat niciodată. Nu m-a bătut niciodată. Îmi spune: Hai să mergem un pic mai la vale să ne uităm și la locul nostru. Aveam acolo la vale, la Vâlcan, un loc pe care era pusă viță-de-vie. Lângă locul nostru, pe acel deal, era o fântână, chiar în coastă. Puteai bea apă de la acea fântână cu un cauc – un obiect din lemn ca o cupă. Stând cu tata și Ursei în jurul fântânii, discutând de toate, dar și despre locul nostru, despre vie, iată că de peste muchia dealului se răsfrânge spre noi, se rostogolește și pune stăpânire pe deal, o turmă de oi.

Imaginea mi se umple și cu cei trei câini: Lupu, Taboc și Florea. Ursei, văzând turma și câinii, se apropie de mine, se lipește de genunchiul drept – nu de frică, parcă să îmi spună: - Frate să vezi ce le fac ăstora iară, să vadă el tata Costică cine suntem noi! Cum prin preajmă nu era decât un cireș în care ușor ne puteam cățăra, tata îmi spune: - Uite câinii ciobanilor, vin spre noi, urcă-te repede în cireș! - Urcă-te mata, îi spun eu mângâindu-l pe Ursei pe cap și pe coamă, care i se ridica și se întărea. Tot îndemnându-ne unul pe celălalt, câinii oierilor se apropiau și mai mult. Nu mai știu ce făcea tata, dar eu acum am început să vorbesc cu Ursei mergând în direcția câinilor ... atacatori. La circa 2-3 metri de aceștia l-am asmuțit și strigam în gura mare la Ursei să nu se dea bătut. Ca și la lupta precedentă, câinele meu i-a făcut praf. Primul, a-ntins-o, ca și de data trecută, tot Florea, câinele maidanez presărat cu pete albe și negre foarte murdare. Când a scăpat de mânia lui Ursei, fugea pe coastă-n sus de rupea pământul. Al doilea care s-a predat, de această dată a fost Lupu. Șifonat rău, și-a băgat coada între picioare și parcă nimic nu sar fi întâmplat, cu mândria și aspectul atletic mergea ușor spre oile pe care era destinat să le păzească. Ghinionul a căzut însă peste Taboc care se zbătea de mama focului cu gâtul înfipt în maxilarele lui Ursei. Când am strigat: Ursei, lasă-l, acesta, cu o zmucitură, i-a rupt jijeul de la gât, care a nimerit pe buza fântânii din apropiere. Ciobanul, furios acum pe câinii lui, în discuțiile cu tatăl meu îl aprecia pe Ursei, pe care eu îl mângâiam de mama focului și-l apreciam la rândul meu.

I-a propus ciobanul tatălui meu o sumă mare de bani ca să-i dăm câinele, că ... „ăsta la munte se luptă cu ursul”. Era o sumă imensă, pe care ciobanul o oferea tatălui meu pentru Ursei, incredibilă în acele vremuri pentru un câine. Tata, întoarce capul căre mine și îmi spune: - Ce facem, mă? Îl dăm pe Ursei? - Tăticule, dacă matale dai câinele, eu fug de acasă, mă omor, i-am spus. M-a liniștit tata mai târziu, că a fost o glumă, că nu a văzut ce câine frumos, bun, puternic și ascultător avem. Știu că este câinele tău, mi-a spus, că este viața ta. Ursei, parcă auzea totul, mergea mândru lângă mine. Spre deosebire de alte dăți, când mă părăsea în drumurile dinspre dealuri spre casă, de data aceasta, Ursei nu s-a dezlipit de mine, de piciorul meu, până acasă, chiar dacă lupta cu câinii ciobanilor a fost foarte grea. Cruntă. Acest dialog prin simțuri, acest dialog surdo-mut cu acest animal a fost esența, seva din care eu mi-am alimentat copilăria. Apărea când nu gândeam, dar nici nu puteam gândi la aceste sentimente. Le trăiam, le vedeam cu ochii, le simțeam, dar parcă îmi venea să spun: Nu este adevărat! Eu - în plină expansiune, câinele o dădea pe bătrânețe. Îmi spunea mama când veneam pe acasă: - Ursei al tău nu mai prea pleacă de acasă. Nu mai sare poarta, gardul. Se așază repede lângă poartă când mă vede și parcă mă roagă să-i dau drumul pe drum. Îmi spunea mama toate acestea parcă cu un pic de durere. Eu, imediat mergeam și-l mângâiam pe moșulică. Parcă se văita. Parcă avea ochii obosiți. Parcă nu se mai uita în ochii mei cu atâta agerime. Aproape că nu se mai uita la mine, dar îi simțeam bucuria revederii.

Într-o duminică dimineața, pe când încă dormeam (fusesem noaptea la un bal, nu mai știu pe unde), a venit mama să mă scoale. Parcă țipând, cu o voce pe care nu i-am mai auzit-o până atunci, mi-a spus: - Scoală-te că a murit Ursei! Cred că nu putea muri până ce nu mă vedea. Nu mai știu ce am făcut, nici acum nu știu, când lacrimile-mi coboară în barbă. Moartea cheală, rece, neagră, urâtă și spână, în acea noapte ne-a surprins și mi l-a luat pe Ursei. Jale mare în sufletul meu. Am zis să-l mai țin o zi în curtea casei, curtea unde a fost stăpân până aseară. M-am gândit să-l duc undeva în malul Șasei să-i fac o groapă și să-l depun acolo. A doua zi de dimineață, mi-am luat o parte din copilărie, am târât-o pe ududoiul ce ducea spre Șasa. I-am făcut o groapă mare, l-am depus acolo și l-am predat Domnului cu procesul verbal. Adio, Ursei! Adio, prieten drag! Toată viața îmi vei lipsi!

Tandrețea ,,Pisica are tot atâta nevoie de mângâiere ca şi femeia de tandreţe”. (Jean Cocteau) Vai, și tu, filă obosită-n vremuri triste, ce măreață te ții! Mă cauți în reflexul sângelui cuprins de febra schimbului și te schimonosești în sfârcuri arestate!... În dezmățul singurătății stupide îmi ștergi ochii, îmi desfunzi urechile și-mi alergi inima călare pe caii zăpezilor mov! De ce!? Așa…, de dragul tandreții tale, da! Îți reazemi mereu tâmpla de umărul ploii florilor de cireși când străzile cu trotuarele-n gură îmi bântuie tălpile obosite! În melancolia răsturnată ori înclinată, când curge sânge trist din coasta sărutului amar, tu, tandrețe, mă ștergi pe față cu lapte de mărgăritar! De ce!? Când sentimentele sunt subțiri și pe tolba gunoiului de ani picură gânduri mici, degeaba te îmbraci în costum cu papion obosit ori în fustă scurtă și creață. Când umbra-mi atârnă-n pliscul păsării rănite, 36

și plouă răsturnat peste morminte crude și pe umeri despletiți de șuvițele acide ale ninsorii de vară, cu prosopul inimii nu poți șterge iluzii. Bucată cu bucată, rămâi măreață, tandrețe, dar … stai pe locul tău!

Salcâmul aplecat din Sudos

,,Să ne aducem aminte de sfinții care ocrotesc pământul nostru românesc, să le cunoaștem de aproape viața. Ce viață aspră au dus. Ei nu s-au făcut sfinți fără credință tare și dreaptă, fără rugăciune și lacrimi, fără post și metanii, fără răbdare și jertfă. Câte ispite au primit de la diavoli, dar pe toate le biruiau cu rugăciunea, cu lacrimile, cu postul și cu deasa spovedanie la părintele duhovnic”. (Sf. Grigorie) Am învăţat de la salcâmul aplecat umilinţa sfinţilor... După dudul din curtea casei părintești unde mi-am lăsat prima Treime a copilăriei și câinele Ursei, care a avut grijă de cea de-a doua, salcâmul aplecat din Sudos, constituie cel de-al treilea stâlp al copilăriei din Țepești, copacul unde mi-am depozitat cea de-a treia Treime și restul din ceea ce am mai avut în sfânta-mi copilărie. Și acest pom m-a urmărit peste tot. Și el își lua rădăcinile în spinare și crengile-n buzunar ca să stea cu ochii pe mine. Când greutățile vieții au început să se adune șuvoi, el era puntea care unea malurile tristeții. Se făcea luntre și punte, mă ajuta să trec cu bine peste obstacolele din viața-mi singură deacum. Avea grijă de mine, mă sfătuia să fiu cuminte, să nu îmi pierd cumpătul într-o perioadă când porțile răului se deschideau peste tot. Acest salcâm prin forma sa ciudată formează cu cele două repere de mai sus, dudul și câinele, trepiedul vieții mele, constituie al treilea punct pe care acum se sprijină minunea-mi de copilărie. 38

Această minune cu trei craci a copilăriei a făcut ca niciodată să nu mă consider orășean, deși dintre cei peste 62 de ani de viață, la țară, în Țepeștiul meu minunat, nu am stat decât primii 14. Am fost și am rămas un om al dealurilor pe care nu mam săturat să le măsor cu piciorul de fiecare dată când s-a ivit ocazia. Și salcâmul aplecat mi-a fost far și călăuză. A stat cu ochii pe mine, m-a urmărit peste tot. Lui și celorlalte două...,,repere sfinte” le raportam tot ce făceam pe unde-mi umblau pașii. Tot ce făceam era un fel de prinos de recunoștință. Și acum îmi provoacă incursiuni în aurul copilăriei, în viața socială a acelor vremuri care lucrau la ... lutul meu. Îmi revăd copilăria ca pe un amestec de cultură, educație și amintiri personale cu un pic de istorie și psihologie, cu portretele părinților, ale rudelor și ale oamenilor satului din acea vreme, toate încadrate în natură, natura sfântă a copilăriei mele. Dimineaţa, la salcâmul aplecat, se scula mai târziu, mult mai târziu, iar soarele, abia spre prânz se cocoţa în crengile pădurii să-şi bea cafeaua. După răsăritul Împăratului, când proiecta umbra pădurii spre nord, până spre chindie, care şi asta venea prea repede aici, în poiană, Dumnezeu era cu ochii pe noi, copiii şi ne oferea toată dulceaţa dumnezeiască a zilei. Este posibil ca la această poiană de la salcâmul aplecat Dumnezeu să fi lucrat mai mult. Numai aşa se explică faptul că pe timpul zilei, aici, în poiana de basm, să fie un adevărat Rai. Spre întuneric însă, când soarele se şterge devreme la ochi şi fuge, este mai greu sa vii aici. Foarte greu. Singur în nici un caz, nici măcar în grup. Parcă ai coborî, parcă te-ai duce pe tărâmul celălalt. În opusul zilei, aici în poiana salcâmului aplecat cântă cocoşii nopţii. Cântă ca nişte măgari răguşiţi cu guturai şi cântatul lor te înfioară. Nu ai curajul să vii să-i asculţi, nici interesul. 39

Lemnele, pomii, iarba şi florile ascultă cu frică, cu timiditate, cu jale răcnetul cocoşilor nopţii. Dacă vei veni aici în lună plină, umbrele nopţii te vor ataca, ţipătul cocoşilor de noapte te vor anestezia, umbra pomilor te va plânge, iar roua dimineţii târzii te va readuce la viaţă. Orice animal rătăcit pe care-l prinde întunericul aici, poiana-l „va mânca”, va sta domol în vraja măriei sale şi nu va pleca nicăieri până la zâmbetul soarelui. Îmi amintesc şi acum de un caz în care întunericul m-a prins cu arcanul în poiană, se rostogolea peste mine cu toată negreala, m-a prins frica şi nu am mai avut timp să urc pe coastă să adun oile şi caprele ca să fugim acasă. Am abandonat animalele şi am fugit pe poteca spre râpa din Sudos, pe deasupra ei, prin locul crăiţelor, apoi am ajuns în fruntea Chiciurii. Zgomotul pădurii şi al întunericului mă alerga precum un şarpe rănit. Este greu să fugi de frică pe coastă-n jos, dar aşa era Chiciura acum. Fugeam de rupeam pământul. Toată pădurea se rostogolea după mine şi gemea adânc, ba, urla. Ajuns la Crucea Popii, spaima era şi mai mare. Nici un câine nu mă putea prinde. Fugeam disperat către casă. Liniştea, o oarecare linişte, m-a ajutat în momentul în care am văzut satul. Aşa de frumos este satul meu văzut de deasupra că uiţi de orice. Brusc m-am oprit să-mi privesc satul. De acolo de sus era mireasa cu voalul despletit pe albia Şasei, cu alaiul de case de o parte şi de alta a apei. Ce frumuseţe! Ce minune! Stam să-mi admir satul care m-a dăruit lumii. Ce frumos eşti satul meu sfânt! Îmi priveam şi admiram satul de sus. Aş fi vrut şi el să mă privească, să-mi vorbească, dar mi-am adus aminte că am pierdut oile şi caprele. Cu satul în priviri, cu admiraţia ce i-o port acum şi dintotdeauna, cobor încet spre drumul ce spintecă curţile oamenilor. Ce va zice mama?

Trec pe lângă fântână, ocolesc toţi mărăcinii, intru pe uliţa dintre nea Dumitru Iepure şi Leana lui Pavel, ajung în drumul comunal, merg vreo 15-20 de paşi şi ajung în faţa porţii. - Mămicăăăăă! Mămicăăăăă! - Ce este, mă! - Pierdui oile şi caprele. Sunt în Sudos, la salcâmul aplecat! Le pierdui! Mi-e urâââât! - Fir-ai al dracului cu mă-ta de te-a făcut de prost. Doamne! Am un copil şi ăla prost! Văzând şi simţind ... pericol şi că nu era loc de ... tocmeală, am rupt-o la fugă pe uliţă în deal, dar de frica întunericului am ... virat-o la stânga pe lângă curtea lui nea Dumitru Iepure şi m-am aruncat pe brânci în nişte buruieni. Aud paşii mamei cum îi zicea lui Ursei: - Hai, Ursei, hai! Fir-ai al dracu’ de copil, cum mă omori tu pe mine! Ursei, băiat deştept, a cotit-o şi el pe după curtea lui nea Dumitru, m-a găsit şi aşa... cu botul m-a atins, m-a împins, în sensul că... frate, vezi că este groasă rău de tot! Auzeam paşii mamei şi respiraţia adâncă cum urca în fugă coasta. Mă ridic... nervos din buruieni, îl mângâi pe Ursei pe ceafă, îi trag vreo câteva palme şi o iau şi eu la fugă, de fapt o simulare către coastă după mama. Îi comand câinelui vreo cinci vorbe de-ale noastre şi-l trimit cu încredere după mama. Ies din buruieni calm, supărat mă apropii de uliţă. Nici gând să mă duc după mama. Era Ursei, dar eram şi supărat. Îmi ziceam aşa nervos: Bine, bine! Mă dă dracului. Să mă dea, dar de ce vrea să mă mai şi bată? Ăsta era of-ul meu şi supărarea mea. Mă gândeam cum s-o pedepsesc pe mama. Singura pedeapsă era să nu vreau să vin de la tanti Gheorghiţa acasă. Să o fac să se roage mult, ba să-mi promită că nu mă mai supără deloc. 41

Ajung în drum, în faţa casei, dar nici gând să merg acolo. O ţin drept la tanti Gheorghiţa. Din drum văd că aprinsese lampa şi era dată la mare, adică ... nu dormea. Sar gardul că era încuiată poarta, dau să intru în casă, dar şi uşa era încuiată, era drugul pus. Bat în geam. - Cine e? - Io sunt, tanti! - Ce e, mă? - Pierdui oile şi caprele în Sudos, la salcâmul aplecat şi mă bate aia. Îmi deschide tanti uşa. Se băgase în pat sub cergă. Era îmbrăcată cum umbla pe afară ziua. Odată am auzit-o când spunea la nişte femei: - Ce chiloţi, fă! Eu n-am purtat în viaţa mea de-ăia. Îmi deschide uşa, mă primeşte în casă. Îi povestesc toată nevinovăţenia mea şi arunc asupra mamei toate relele lumii, îi spun lui tanti că voi sta la ea şi că să n-o mai primească pe mămica pe acolo. Ca de fiecare dată lucrurile se rezolvau şi după război, venea pacea. Urcam foarte des la Crucea Popii, apoi dealul Chiciura și fie prin Sudos pe sub râpă, fie pe poteca de deasupra râpei coboram spre Sudos, la salcâmul aplecat. Treceam peste un pârâiaș unde nu prea circula apa, dar care avea malul dinspre nord foarte înalt și abrupt, urcam un pic apoi, și după o curbă la dreapta, se ivea o imagine unică, o poiană unde mă aștepta Salcâmul aplecat. Când s-a aplecat, de când era așa, nimeni nu ne-a spus, de la nimeni nu am aflat, deși pe mulți am întrebat. Era un copac destul de bătrân, cu o grosime în jur de 80 cm – foarte lung, paralel cu pământul, la o distanță de acesta de circa 50 cm. Era un copac, parcă, special. Era plecat așa direct din rădăcină. Nu făcea nicio curbă și nici urme nu se vedeau în jurul rădăcinii – vreo ridicătură de pământ, cum că l-ar fi aplecat de acolo, vânturile ori alte 42

intemperii ale naturii. Era drept ca lumânarea numai că era paralel cu pământul. Nu trebuia să facem cine știe ce efort ca să urcăm pe ... spinarea domniei sale. Primăvăra era locul de joacă al iezilor care urcau și ei pe el, și săreau jos de acolo. Se jucau până oboseau și adormeau apoi care pe unde. Dacă ne culcam în lungul pomului, pe acesta, ne înghioldeau iezii cu piciorușele lor, ne călcau peste tot să-și continue drumul, joaca spre vârful enigmaticului salcâm. Dacă în dudul din fața casei se urcau păsările curții, vrăbiile, cintezele, chiar porumbeii și guguștiucii, în salcâmul aplecat o făceau cucii și mierlele. Mierlele cloceau ouăle de cuc și creșteau puii. Cucii îmi cântau, atâta timp cât cântau, balada dulce a copilăriei. Pe perioada vacanței de vară, plecam cu vitele, toată ziua. Ne luam merinde în traiste, eu luam după mine și scroafa cu purcei, dar și curcile cu puii după ele. Nu trebuia să fac niciun efort cu păsările. Erau obișnuite cu oile, eu le culcam în grajdul lor să se obișnuiască, tocmai ca să vină singure pe deal după noi. Plimbările noastre pe dealuri erau asemenea unor călătorii care se desfășurau parcă după un ritual aparte, acum iaș spune un respect al acelor minunății dumnezeiești, dealurile copilăriei mele. Mersul spre Salcâmul aplecat parcă se desfășura într-o atmosferă liturgică. Vara, plecarea cu oile și cu ce mai aveam se făcea în revărsatul zorilor, până nu se punea căldura. Mulți copii de vârsta noastră poate încă dormeau când noi eram deja la Crucea Popii. Drumul era cel știut dintotdeauna, fără bariere, doar cu urcușuri. Aveam totuși .... „interdicții” în lateralele drumului de mers unde trebuia o atenție destul de mare deoarece erau porumbii oamenilor și nu trebuia să...,,calce strâmb”,

animalele, să fugă în porumbii lor să-i ... ciugulească de frunte. Ieșeam deci din sat cu toată armata pe ulița dintre Dumitru Iepure și Leana lui Pavel, urcam spre fântâna lui Trică Răducan, fratele mai mic al tatei și de aici spre Crucea Popii, unde iară trebuia mare atenție în locul de deasupra fântânii, căci pe marginea drumului oamenii aveau grâu, ovăz, ori porumb. Odată ajunși la Crucea Popii, se rostogolea peste noi o libertate totală, animalele aveau o liniște și libertate mândră. Parcă toți, și noi și animalele, răsuflam ușurați când ajungeam la Crucea Popii. De acolo începea urcușul libertății tuturor. Aici, la Crucea Popii este un platou de mărimea a douătrei terenuri de fotbal. În dreapta și stânga, acest podiș este străjuit de păduri de stejari. În spate, spre scăpătat, se vede satul în toată splendoarea sa, în față, urcușul, un pic abrubt, spre răsărit, spre dealul Chiciura plin cu salcâmi, care, în floare, oferă o imagine și o trăire de basm. Podișul de la Crucea Popii – nimeni nu știe de ce i se spune Crucea Popii – este străbătut de un drum ce urcă din sat pe la Cearaca în deal, ajunge aici în acest podiș, continuă apoi în dreapta peste un pod de lemn spre Pârlitură, apoi în dealul viilor. Este un urcuș mai lent decât cel din Crucea Popii spre răsărit, prin Chiciură unde se ajunge tot sus, în Dealul Viilor, dar drumul pe aici, cum spuneam, este mult mai greu. Pe aceste drumuri se scurgeau acasă produsele din Dealul Viilor, lemne, fructe: cireșe, mere, pere, mure, fragi, căpșuni sălbatice, măceșe, struguri, gutui etc. Noi, odată ajunsi în liniștea de la Crucea Popii, continuam lent, în voia animalelor, suișul spre Dealul Viilor pe Chiciură și de aici, ori prin plantația de salcâmi din râpa din 44

Sudos, ori pe deasupra acestei râpe, o coteam la stânga spre Salcâmul aplecat. Aici era ... RAIUL! Primăvara, primii care ajungeau aici erau iezii. Nici nu se vedea bine salcâmul aplecat și poiana-i de basm, că iezii fugeau în fruntea animalelor și de acolo și mai rău spre salcâmul care-i primea cu toată plăcerea și splendoarea sa, oferindu-le cu generozitate întreaga șiră a spinării sale. Se urcau în cârca salcâmului și-l ocupau în totalitate. Când cel din față nu mai avea loc de ... „urcare”, cel din spate îl împungea și acesta neputându-se întoarce să riposteze, sărea ori cădea jos pe pământ. Soluția celui căzut era sa fugă la „bază” de unde să mărșăluiască iară în pasul mândru și țantoș pe „bulevardul” salcâmului paralel cu pământul. Ăsta era ritualul lor. Făceau acest lucru până când oboseau, serveau apoi masa... la mamele lor și efectiv se culcau pe jos și dormeau adânc. Dormeau frânți de oboseală. Avea grijă salcâmul meu să le ofere și această posibilitate. Noi, copiii, pe perioada ritualului copiilor de capre stăteam jos pe iarbă fie la umbră, fie la soare, depindea de situația ce impunea acest lucru. În timpul odihnei iezilor, începeam și noi să ocupăm salcâmul, să-l obosim un pic. Pe perioada înfloririi, salcâmul aplecat mi se înfățișa ca un înger bătrân cu căciula-i albă, rezemată pe o perină de vânt. Parcă dormea cu mâinile sub cap. Mirosul florilor de salcâm care erau mult mai multe decât frunzele ne mângâia sufletele. Plecat de acasă pentru a-mi face un rost în viață, salcâmul aplecat îmi trimitea mireasma sa unică peste tot pe unde umblam. Mă urmărea cu mireasma lui, o simțeam în toate anotimpurile, o simțeam mai ales în somn când îmi trimitea 45

acea rugăminte de a veni acasă, în poiana lui, misterios de frumoasă. Mireasma sa duhovnicească era grămadă peste mine, iară cu trupul mă ajuta să depășesc greutățile vieții. Aici, în poiana de la Salcâmul aplecat era un adevărat rai pentru toți, și pentru noi, copiii și pentru animale. Nu trebuia să le purtăm de grijă că nu plecau nicăieri. Nu aveau nici la ce să plece. Poiana cu soarele său și cu umbra copacilor le oferea totul, iar plecarea însemna urcușul prin pădure unde nu era iarbă, doar frunze uscate. Mâncau (pășteau) pe săturate până când se culcau. Curcile mele știau acest drum perfect. Veneau singure după noi și de multe ori, cu peste o jumătate de oră întârziere, fiind ocupate cu ...,,recolta” de lăcuste. Știu că îi spuneam mamei să pună la clocit mai multe curci, dar să pună și ouă de găină sub ele, în așa fel încât puii să iasă odată toți și să fie obișnuiți împreună de mici, din ghioace cum se spune. Pe deal, după noi, veneau și acești pui de găină. Față de cei de acasă, de cei de la cloști, acești pui de găină se dezvoltau mult mai repede și erau mai mari, mai sănătoși. Dintre cei de pe deal alegeam eu cocoșul, cocoșii pentru anul următor și majoritatea puicuțelor. Se poate spune acum că fără să vreau, fără intenție, păsările mele erau mai ecologice decât cele ale satului. Cum spuneam, curcile, vreo 3-4, cu puii după ele (nu se mai știa care de cine sunt clociți, erau împreună toți și se odihneau sub curci care cum nimereau) ajungeau în poiana de la Salcâmul aplecat mult în urma noastră. De cum se apropiau și ...,,se-nscriau în curba la dreapta”, spre poiană și vedeau oile, o luau la fugă dând din aripi de ziceai că din moment în moment vor zbura, dar și făceau o gălăgie, o hărmălaie, de se auzea până departe.

Se amestecau apoi cu oile și-și vedeau de lăcustele lor, de hrana lor. Când oile se săturau și se culcau, mulți pui își făceau loc în lâna acestora, țâșteau în spinarea oilor. Era o ... coabitare perfectă. Așa era și acasă în grajd ori prin curte. De multe ori, când se făceau mai mari, puii zburau în spatele oilor și când acestea erau în picioare, în mișcare, iar ele nu păreau deranjate de ... gestul acestor pui, chiar îi acceptau. La Salcâmul aplecat era o imagine de vis, o atmosferă de liniște, de frumusețe, de refacere. Acum, zic că dacă s-ar construi un sanatoriu în această zonă, toată lumea s-ar face bine. Aici, în liniștea de la Salcâmul aplecat, noi, copiii plănuiam cele mai năstrușnice ... prostii, toate prostiile copilăriei, unele destul de periculoase. Cu prezența permanentă aici eram eu cu Emil și Nicolae, frații copilăriei mele, dar uneori mai veneau și alți copii, cel mai mult, Mărin Vilău. În această zonă culegeam fragi și căpșuni sălbatice pe care le înșiram apoi pe niște paie lungi, le înodam capetele și le puneam ca pe niște șiraguri la gât. Cu 5-6-7-8 asemenea șiraguri veneam acasă la mama. Îi dăruiam toate acestea, dar tot mie mi le dădea în cele din urmă. Mă ruga și ... eu le împărțeam ... „frățește”. De aici, din raiul de la Salcâmul aplecat, organizam și expediții la furatul fructelor ... depindea de sezon, expediții destul de periculoase, în sensul că puteam fi prinși, mai ales toamna de către pândarii de la vii. Tot aici în poiana de la Salcâmul aplecat înnodam cireșele cu codițe și le dădeam formă de ciorchine de strugure, unii „ciorchini” chiar foarte mari, care la o vedere rapidă chiar păreau că sunt de struguri. Eram adevărați creatori de modă din asemenea frumuseți comestibile. 47

Tot aici la Salcâmul aplecat ne urcam pe lianele ce împodobeau un ceroi (copac rudă cu stejarul). Ne urcam prin tracțiune în mâini până în vârf. Nu știam de Tarzan, nu aveam de unde. Satul nu era electrificat, casa părintească eu am electrificat-o după 1969 când am ieșit pe salariu. Din acele liane făceam câte un dălnai lung și acolo ne legănam pe rând ore întregi, zile întregi. Îl foloseam până când se rupea cu noi. Cui îi „revenea” rândul la acea căzătură ... era „norocosul” și distracția celorlalți. Când oboseau iezii ... „măsurând” salcâmul aplecat, de fapt paralel cu pământul, cam la 50 cm deasupra lui, ni-l predau nouă, copiilor. Și noi urcam și săream de pe el, dar de cele mai multe ori îl ocupam în poziția șezând, dar și întinși pe acesta. Plăcerea și bucuria era când, stând culcați pe salcâm, urcau iezii pe noi în trecerea lor spre vârf făcându-ne un masaj nu prea plăcut. Privind ... șirul de iezi de pe spinarea salcâmului, aveai impresia că aceștia trec peste o punte. Și primăvara timpuriu când încă nu se lua zăpada, ori aceasta întârzia să plece datorită și acestui dos de pădure, fără animale, doar cu câinele Ursei veneam aici după cocorăi, acei ghiocei primăvăratici ai zonei pe care de multe ori îi culegeam prin zăpadă. Ieșeau prin zăpadă să privească soarele, iar noi îi culegeam să ne lumineze viața și casele unde-i duceam și-i aranjam cu multă plăcere și grijă în fel de fel de vase. Buchete întregi de cocorăi strângeam, le înfășuram cu câte un pai uscat în mănunchi. Așa spuneam, mănunchi de cocorăi.

Salcâmul aplecat este și va rămâne stâlpul copilăriei de la Țepești, locul unde mi-am depozitat ultima Treime și restul din sfânta copilărie. Salcâmul nu mai este de mult. Ca și dudul, și acesta, plin de bătrânețe și povești, dar și cu o parte a copilăriei mele în esența-i tare, s-a repezit cu trunchiu-i bătrân în dinții flămândei securi. Nu știu cine l-o fi tăiat, dar a săvârșit o crimă acel om. Iaș fi dăruit eu orice numai să lase salcâmul, să-mi lase salcâmul. Am fost recent la salcâmul aplecat, de fapt în poiana salcâmului. Nu mai este, dar l-am văzut și-l văd mereu cu ochii copilului ce sunt. Am mers la locul unde a existat. Parcă eram într-un ALTAR. Parcă am intrat într-un altar. Era și este altarul vieții, al copilăriei mele din Țepești. Am fost și în primăvara aceasta când poiana mi-a oferit iară câțiva frumoși cocorăi, când poiana m-a facut iară copil. Plâng și scriu, scriu și plâng. Și atunci, și acum și oricând Salcâmul aplecat cu poiana sa de basm îmi este prezent în inimă, în suflet. Mă inundă, mă farmecă, dar nu mă îmbătrânește. Gândul la acest mirific plai mă face iară copil. Câtă nevoie avem să fim iară copii! Dudul din curtea casei părintești pe care am pus ochii de cum am spus, ca și pe soare, câinele Ursei și Salcâmul aplecat din Sudos cu poiana sa de basm, rămân leagănul sfânt al copilăriei, baza existenței mele, trepiedul de aur al ființei mele. Când le voi uita pe acestea, precis nu mai sunt. Lor le dedic poezia următoare:

Umbra ,,Nimeni nu a ajuns sfânt mâncând ci numai osteninduse, luptându-se cu diavolul, cu patimile sale, cu gândurile rele, cu mândria, cu lenevirea, cu tot păcatul”. (Sf. Grigorie) Cu umbrele... Cu noaptea-n cap, umbra mi-a luat-o’nainte. Eram acolo…n patul în care m-am născut. A ieșit în tindă, apoi a-ntinso-n dudul, Ce sta în fața casei proțăpit. Dormeam adânc în anii de-altădată. Visam cireșe coapte, hoardele de zmei, Umbra-mi albă s-a cocoțat în dud Și povestea cu câinele Ursei. Deodată-o văd, coboară pe pământ. Șterg ochiul visului c-o lumină pufoasă. Zăresc, se-nchină crucea-ntr-un cuvânt și Umbra cu Ursei, pe poartă, dă să iasă. Pleacaseră încet, pe uliță-nspre deal Și aeru’-mi cânta prin iarbă lung, duios…, Umbra-mi urca și câinele, pe Chiciură în sus, Ca să coboare-apoi, prin salcami, în Sudos. O iau și eu, la fugă, la Crucea Popii, ajung, Mă-ntind pe jos, furiș, cu fața-n sus, Văd, umbra albă cum se furișează, Prin Chiciură, spre … Viile din sus. 50

O scamă de nor umbra îmi sarută… Și-i spală trupul cu roua de pe munte, Iar sus, în coama Brădișorului, o-așteaptă Mierla, să-i pună cântecul pe frunte. Deși afară-i ziuă, lumina dă în fiert, Soarele-i cocoțat pe coama de la casă. Umbra flămândă de plecări, o iert Şi-i spun; de-i nemâncată, să vină iute-acasă. Mi-a rămas satul mult departe-n urmă. Îmi fugăresc privirea pe bolta neînțeleasă, Caut mereu prin stele umbra-n umbră, Şi aud cum coasa vine, către iarba deasă. Lumina se prăvale de pe deal și frige. Ore întregi o umbră-am urmărit, Pe drumuri, tânără, începe să mă strige: Doar eu sunt cela care, acum, va fi cosit. Zăresc, apoi, o umbră mare, neagră. Și mă cuprinde-așa, o groază, mare teamă. Se-apropie tiptil și amenințător, să-mplânte Șișul în umbra albă și-n laptele de mamă. Vai! Chiar acum prin carne umbra mi-e fior. Chiar și de ea, mi-e spaimă și-mi e teamă, Se întoarce către mine c-o aripă de zbor Mă-ntreabă de ai mei, de tată și de mamă. Tresar fricos…, mă mir…, oftez adânc, Unde-mi sunt umbra, Ursei, Salcâmul Aplecat? Umbra ședea sfioasă, albă, cu spatele la mine, Vedeam și dudul în care m-am urcat. 51

A fost un vis greoi, vis de copilărie, Ce stăruie și-acum în vârful capului. Revin mereu acestea-n cas’ la mine, Sigur, că sunt ... trimisul Domnului. ...A fost vis alb în casa părintească, Tot ce în trupu-mi înverzeşte câteodat’, Casa mea parcă ... s-a pierdut în poezie, Dudul, Ursei, Salcâmul, amintiri deocamdat’.

Vântul

,,Să iubim fraților pe Dumnezeu, pe sfinți că ei se roagă lui Dumnezeu pentru noi”. (Sf. Grigorie)

Să rugăm vântul să ne poarte ruga spre cer... Cu căciula brumărie-ntr-o parte, cu sumanul rupt şi opinci sparte-n călcâie, pe ulița satului unde mă aflu, trece vântul. Lângă el, cu mâinile-i crăpate de vremuri adânci, într-un palton fumuriu, şi botfori de război în picioare, merge alene timpul. În spatele lor, pe sania de lemn vechi din inimă de salcâm strâmb, stă rebegită de frig viața. Trasă de funii groase de fum negru-violet, sania vieții alunecă clănţănindu-mi anii, pe terenul veșnicelor zăpezi. În apropiatul îndepărtat lângă care mă aflu, deja sfârșitul lucește. Sunt o gară veche unde trenurile-mi pleacă 53

în toate părțile și nicăieri. Prințesă a vântului și timpului, urcă în sania zăpezilor! Până la scăpătat un pic mai este!

Timpul

,,Capul unui om învățat, condus de patimi, este un vulcan care aruncă foc și cenușă”. (Sf. Efrem Sirul)

El rămâne mult timp blocat în tunelul timpului, iar eu... stau cu poarta bisericii de mână să intre Dumnezeu. Zăpada a ieșit din tăcere și s-a cocoțat în vârfuri de case mângâind pescărușul cu aripa frântă. Ochiul din călcâiul morții s-a încruntat. Asist la oficializarea neputinței, iar vârsta îmi spune că se reazemă de oboseala trecutului hoinar. Supărarea și singurătatea îmi cântă în strună, aroma vremurilor vechi mă inundă, în timp ce caii ruginiți îmi transportă căruța ce duce în spinare ucigașul pe care-l plătesc cu ani grei..., Timpul.

Curajul ,,Lașii mor de mai multe ori înaintea morții lor”. (William Shakespeare) În cireașa coaptă răstignită-n iarba tristă mi-am proptit diminețile ochilor care se scurg spre obârșia începuturilor vechi. Pe digul din coasta inimii curajul îmi dă ghionturi, dar mă lasă singur pe tărâm de lut în arome de sirene albastre cu ochi verzi și îmbrățițări naufragiate. Când curajul a țipat la mine, carnea copacilor obosiți a albit și iarna cu gleznele scârțâind a început să-mi doinească prin sigurătate și amărăciune. Așa de tare a țipat că l-am lăsat și am fugit, iar pe diminețile ne-ncepute le-a prins guturaiul trist. - Ce vrei, mă, curajule! Ce ai cu mine? De ce-mi bați în simfonia tristeții!? Lasă-mi zilele să soarbă din însetarea norocului și nu mă trimite în cimitirul obosit după zâmbete! Ce ai cu omul meu de zăpadă de vrei să-i tai venele ucigându-l!? Of! Cât te-am dorit! De ce vii când nu te vreau? Ce să fac eu cu tine acum de nu-mi pleci din poartă? Nu te vreau și gata! Cu inima și sufletul mâzgălite de vremuri obosite, vrei să dau luciu vârstei de aramă!?

Sunt o copie nemărginită a omului de ieri și de n-ai venit când trebuia, du-te!

Pădurea

,,Voința noastră este peretele de aramă dintre noi și Dumnezeu”. (Avva Pimen) Voinţa noastră ne poate aduce înapoi pădurea copilăriei... Pădurea făr’ de breton, făr’ de tuleie, cu siluetele copacilor căzute-n gânduri funebre, se laie-n umbrele norilor parfumați în mov, portocaliu, galben – brun, ori cenușiu bacovian. Noaptea cu mâinile la ochi se furișază-n Valea Corbului. Pe umerii crucilor cu identificații bătrâne dospește bruma neagră, iar rufele Domnului adorm pe sârma de fum a vremurilor triste și fumegoase care-au fost, ce sunt și care vin. Mereu este vremea când copiii își culcă părinții cu coatele pe gânduri, pe picioare de timp negru. Printre degetele ierburilor de catifea mătăsoasă, roua sfântă se desfășoară angelic. Cu mâinile-n șolduri obraznice, pomii-și reazemă umbrele de gardurile șifonate ori bușite de mașini nervoase privindu-și crucile din față, unde, pe alocuri, mai pâlpâie lumânări proaspete. Și gardurile se mai reazemă ici, colo de câte-un câine răgușit și înfometat, rezemat și el la rându-i de un capăt de lanț ruginit de vremuri triste și timpi morți. Pe Piscul Curăturii aleargă o șa neroadă cu o iapă-n călduri sub dânsa, alături de-un mustang rebegit, care, și el aleargă, dar, în sens invers acelor de ceasornic. Dimineața primenită de verde cu ochi albaștri care tocmai și-a coborât pijamalele-n călcâie, ni se desfășoară 58

și ni se dezvăluie nudă și cheală cu mâinile la spate. Iarba de lână crudă clipește prin ochiul de rouă cu mâinile-ncrucișate la spate, să vadă cum soarele se cațără-n dudul lățos. Pe dâra de zare, pe tăișul ei, zdreanța de nor își rade barba și lăcrimează enigmatic la cântul de mierlă albă, iar cumpăna fântânii din Jghiburoasa s-a modernizat, ,,și-a tras” lanț de inox, sătenii acoperind-o cu o rochiță de tablă galvanizată... Potecile dealurilor se scurg cu târnele goale agățate în cobilițele cocoșate de timpuri de aramă, spre satul desculț, cu călcâiele răgușite șiroind și el, fie spre cimitirul proaspăt, fie în Șasa, regina satului, sat tot mai bătrân, tot mai gârbovit și ofilit, plin de uitare, ascultând rugăciunea cimitirului rezemat de cruci, plin de mușuroaie cu suflete calde. Luna a sărit de mult pârleazul, își trage perdeaua-i catifelată, buclată, ondulată și primenită-n scoarța norului întro dungă, își așează sânii pentru odihnă. Bruma în pantaloni cu mânecă scurtă a țâștit în spinarea primăverii de la urmă și a dispărut. Sângele căldurii începe să dea-n fiert, iar în turla clopotniței, pe clopotul mare, cel din mijloc și mai de sus, cel cu informațiile elegant de stupide și acid-criminale, cucuveaua mândră își aranjează bretonul aruncându-și un ochi leneș către plopii-ntr-un picior din Șasa – proaspăt văruiți - ce stau rezemați de umbrele negre și tăcute, care se scaldă în apa râului, umbre tot mai mici, către prânzu’ ăl mare. Aici, Domnul zice că ziua s-a oprit la jumătate.

Șasa

,,Acela este cu adevărat liber care trăiește pentru Hristos. El se află deasupra tuturor nenorocirilor”. (Sf. Ioan Gură de Aur) Șasa, privindu-mă, mângâind amintirea Christică, spuse: - Copile! De acolo de unde vin, din străfundurile Romaneștiului, din negura vremurilor, nu mi-am părăsit matca şi obiceiurile! În nenumăratele primăveri mi-am văzut valea înverzită. În nenumăratele veri mi-am văzut fructele și grânele coapte. În nenumăratele toamne mi-am văzut rugina pe hambare, prin păduri și pe dealuri. În nenumăratele ierni mi-am văzut albul în căpistere şi mi-am numărat anii. Niciodată n-am părăsit vatra, și... apucăturile. Când o rupi spre întoarcerea la matcă? Cât mai rămâi printre oameni paraleli? 60

Pomul ,,Să nu faci nimic niciodată fără aducere aminte de Dumnezeu și fără aducere aminte de moarte. Nimic nu este așa de sigur ca moartea, dar niciodată nu este așa ascuns pentru om, ca timpul venirii morții”. (Sf. Vasile cel Mare) Pomul vieţii rămâne un mister... Pomul cu roade bogate stă cu mândrie înfipt în cerul nostru unde este blagoslovit cu blândele și suavele raze de soare, dar stârnește ,,bucuria” invidioasă a ,,logofeților negri”. Știm că aceștia, putregaie cu suflete păgâne, adună pietre încă din vremea pârgului și le aruncă apoi cu o furie neagră-n tine, pom fructos! Mult iubite și stimate pom! Când hienele răului aruncă cu pietre, nu le returna! Fă din ele un pod peste râul tulbure să treacă oștile fiilor buni să-ți ușureze și să-ți binecuvânteze rodul. Fă din ele un zid peste care să nu pătrundă dihoniile răului, să-ți păstrezi imaculată ființa. Nu arunca pietrele înspre cei care te-au lovit, bumerangul vieții este viu! Zâmbește ca întotdeauna, pietrele nu dor! Cere-i Domnului să dea sănătate aruncătorilor de pietre ca să poată asista la rodirea ta! Mult stimate și iubite pom, fii pom! Nu răspunde cu pietre când ești lovit cu pietre! Ca să nu-ți dispară mierea fructelor, mirosul florilor, bogăția ramurilor, nu azvârli pietrele înapoi.

S-ar putea să faci febră la lingurică ori la cerebel și ți se alterează fructele. Construiește, construiește, construiește! Pietrele-ți sunt cadou! Învață, învață, învață, altcineva plătește pentru rănile tale. Nu plăti și tu! Nu mai ai timp să construiești, irosești pietrele și sunt scumpe! Tu, stimate și iubite pom, ești de utilitate publică, nu ai voie decât să primești pietre ca să dai roade! Roade bune. Roadele tale stârnesc invidia și răutatea oamenilor slabi. Nici măcar nu-ți consumă fructul, ci doar te lovesc. Că sunt boschetari, că sunt popi, că sunt profesori universitari, ei au voie să arunce cu pietre, tu, nu, pomule, NU. Ei, aruncătorii, sunt cei care vor merge în afurisanie. Oamenii de cenușă cu sufletul pe partea stângă, ,,dregători de taine rele”, aruncătorii, vor primi afurisanie când nu vor dori-o, iar tu, iubite și stimate pom, vei fi spătarul Domnului. Fluviul răului se revarsă și distruge câmpia binelui și pomii cu roade. Plini de resurse murdare cu modalitatea de promovare a răului prin exemplul propriu, ,,logofeții negri”, colecționarii și aruncătorii de pietre sunt permanent în exercițiul funcțiunii și … numai să rodești că te-au și lovit. Tu, pomule rodos, nu arunca piatra-napoi. Vei rămâne, rămâi, nemuritor!

Așteptarea

,,Noi știm că vom muri, dar nu știm cine o va lua-o înainte, tânărul bătrânului, sau bătrânul tânărului” . (Sf. Vasile cel Mare) Toţi aşteptăm... Parcă mi s-au îngreunat cuvintele de prea multă așteptare. Dar ce aștept? Așteptarea cea mare! Chinuite de dorința de a mângâia sâni, suflete, inimi, se mai revarsă uneori, sfioase, către persoana ta, care în desele plecări - sosiri, îmi spune că te căieşti în meditație, în relația de la distanță, că despărțirile sunt urâte, apoi... în destin. Parcă rușinate de răspunsul tăcut, încetează iarăși, pentru clipe, ori zile, ori săptămâni, să fie liniștite, să se mai lase... găsite. Și uite-așa trece timpul, fără reacția noastră surdă de acum. Măsurat, nu în ore și zile, ci în îmbrățișări fierbinți, nu în ani, ci în tristeți, în frunze moarte și zăpadă neagră, fierbinte și înghețată, în surâs și-așteptare, în seninul întunericului și în vise, timpul, ucigașul pe care-l plătim nu stă locului. Pentru fiecare regăsire, un vis de-amor, și o speranță... iară... Mi-ar plăcea să pot și eu să simt asta lângă glaciarele-ți păreri demodate.

Gândul

,,Moartea îl urmează pe om în chip nevăzut. Ea îl stinge pe dânsul acolo unde el nici nu o așteaptă”. (Sf. Vasile cel Mare)

Când nici nu gândeşte... gândul se apropie cu pași bătrâni de poarta bisericii Sfântul Nicolae. Cu haina-i veche ruptă-n cotul drept de la căzătura de pe podul Șasei, în teniși de cauciuc, pe zăpada nedeszăpezită ţinând la subsioară calendare cu buchete de flori, merge cu pași mărunți, mai mult târându-și încălțările spre întâlnirea cu mine. Ca un izvor flămând de apă se apropie timid. în momentul când clipa fuge de pe retină, iar holda lanurilor de îngeri aruncă-nspre omul meu vreascuri de vorbe calde. Tu, lumină a gândului, vino spre mine pe drumul unde lupilor le este frică de miei! 64

Dealul

,,Unii dintre noi mor exact în vremea când își făgăduiesc să trăiască o viață mai lungă”. (Sf. Vasile cel Mare) Dealul singuratic își face mustața și se-ncruntă în bătaia vânturilor, promiţându-şi eternitatea. Gălăgia anilor îi flutură pe la urechi, iar sub sprânceana sa, pădurile dau și ele în ofilire, unele spre pieire, dar, evident, nu din cauza vârstei. De când soarele dă foc zării, până când luna-și pregătește rochia de gală, dealul bătrân cu fruntea-ncărunțită suspină și oftează din rărunchi. L-au părăsit toți. Invadat de mărăcini, privește cu melancolie la vremurile când era plin de oameni, de tineri, care-l umpleau de cântece, de doine. Asistă cu lacrimi în ochi la starea actuală a lucrurilor, stare în care tinerii burdușiți cu manele invadează cârciumile, pe el, pe dealul creț plin cu sănătate, nici măcar privindu-l. Dealul meu ar merge și la biserică să-și spovedească tăcerea, singurătatea, muțenia la care este supus. Ar face și mătănii ca lumea să se întoarcă la el, s-o umple de sănătate, de roade neaoșe, apoi, pe cărările și ulițele ce le trimite-n sate, fie pe cobilițe, fie în care, recoltele cu sănătate din spinarea-i gârbovită să ajungă-n hambare, poduri de case, beciuri, teascuri, butoaie. Plânge cucul în nucul bătrân părăsit de frunze și viață care de mult a luat forma crucii. Plânge amarnic sărmanul cuc. 65

Plânge și ne plânge! Mierlele dorm în tufișuri și continuă să clocească ouă de cuci, mai, mai să albească de ciudă, de starea actuală a lucrurilor. Bătrânul deal se scarpină-n chelie și oftează, neînțelegând nimic din ceea ce se petrece. Îngrijorat foarte că viile au dispărut, cireșii, nucii, gutuii… s-au uscat, că nimeni nu mai face nimic, dealul meu cocoșat de ani plânge când vede că unele grădini, puține, ies la plaja Domnului. Giugiulit de greieri, desfundat de porcii mistreți, dealul meu și-a închis expoziția de copaci, își pune vreascuri pe umeri, iar când își vede putregaiele, multe căzute din care oamenii culegeau cireșe, pere, mere, gutui, moșmoane, struguri, o dă pe plâns. Lacrimile dealului meu sunt șiroaie de blesteme pe capul celor care l-au pârjolit. Până și cărările care-i coboară din frunte și pântece spre sate l-au izolat. Ca și pe noi, și pe acesta le-au invadat răul, mărăcinii… În buzele negre de vânt, el, dealul, rămâne singur și trist. Umbra neagră a vremurilor se așează pe genunchii săi și-l reumatismează. Izolat de tot și de toate, dealului îi este interzis să colinde satele, dar n-a murit. Încă cioburile de rouă dumnezeiască îl binecuvântează. Cu obrajii în ceața vremurilor de ocară, în bătaia vânturilor șubrede, el, dealul meu, falnicul meu deal, trăiește. În poala toamnei își plânge tristețea că nu mai are ce să ne ofere, că este sărac, mai bine zis sărăcit. Cu potecile închise de mărăcini și pitite-n umbre de pași vechi, dealul meu, mândrețea copilăriei mele, este izolat, dă-n sufocare.

Plânge și suspină, pe când noi…, ne văităm de sănătate. Fizică și… morală.

Noaptea

,,Faptul că Dumnezeu ne-a lăsat ziua morții necunoscută este ceva mântuitor pentru noi, ca să-și îndeplinească fiecare cu gândul mântuitor la ziua cea din urmă”. (Fericitul Augustin) Vine noaptea desculță şi misterioasă ca moartea, precum un cerșetor desfăcut la pufoaică şi cu șireturile târâș. Stelele-și culcă ochii pe frunze, pădurea doarme angelic. La răscruce de gânduri, călătorul de timp cu buzunarele rupte, desfăcut la haina roasă de vânturi, cu freza pe spate numără anii. Reușește noaptea să ningă mărunt cu negreală şi domină peisajul. Pădurea-și cântă simfonia, iar copacii aplaudă elegant din frunze. Acele bătrânului timp aleargă..., iară din chelia dealului mijește un gram de lumină. Păsările dau drumul la muzică, soarele începe ușor, ușor să se cațere în copaci.

Frunza

,,Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.’’ (Geneza, 3.7)

Peste plaja lanurilor de pădure tronează frunza Domnului. Ea, frunza, evantaiul pădurii și bucătarul omenirii, este an de an jertfa pădurii ca să reapară de fiecare dată din ceața și bruma primăverii; viață – moarte, început și..., sfârșit. Plesnind prin crăpătura mugurelui, își piaptănă cosița în ochiul bobului de rouă dulce. Născută pentru a muri repetat, frunza, leacul omenirii, dă viață, pășește pe un drum fără capăt. Ca și noi, se naște într-o zi și se sfârșește într-o viață de păcate.

Dimineața

,,Când te trezeşti dimineaţa gândeşte-te ce privilegiu preţios este să fii viu - să respiri, să gândeşti, să te bucuri, să iubeşti.’’(Marcus Aurelius)

Bună dimineața, viață! Trecea dimineaţa sfioasă pe drum. Venea dinspre Boldoiaşi, de la Balta Morii. Cerga argintie din spinarea-i gârbovită de atâtea drumuri se revărsa peste toată valea Şasei. Doar ei, cocoşii vremurilor ne anunţă trecerea pe şuşea a Împărătesei zilelor. La buza răsăritului, în vârful salcâmilor lui Bazargic, un licăr se iveşte. Cu roua dimineţii, soarele se şterge la ochi, clipeşte de câteva ori şi se urcă apoi în crengi. Dimineaţa pe uliţa satului meu trecuse. 70

Cărarea

,,Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (John F. Kennedy) Cărarea, o potecă emancipată a vremurilor care m-au crescut, plină de urme de pași vechi, rostogolindu-se din bretonul dealului spân, dă cu gânduri în mine. Plecată din moțul de deal, printre păioage, muri sălbatici, căpșuni sălbatici, totul sălbatic acum, lasă-n urmă perii de la șoprul lui Ciobotea și cu ochii minții, mai dă o fugă spre satul bătrân. În zile cu și fără de dragoste, șerpuiește printre pietre și mărăcini moderni. A și început coborâșul. Este acum la urechea dealului și se pregătește, își face loc să intre în strâmtoarea unde și-n ziua mare, în prânzu-ăl mare, te apucă ,,gâdilicii” de frică dacă ești singur. Împreunându-te cu această bătrână cărare, trecând pe aici, pe firul ei, ajungi într-o lume de basm unde te aștepți să apară în fața ta, de la Feți-Frumoși și mândre Ilene-Cosânzene, până la balauri cu șapte capete. Pe tine, omule călător, te trec transpirațiile dacă ești singur, însă, pe biata cărăruie, nu! Ei nu i s-a întâmplat niciodată nimic. Continuă coborâșul, alunecă trei pași spre stânga, rostește tăceri în cuvinte mute, se îndreaptă spre genunchiul florilor și se reazemă-n zboruri de fluturi cu lacrimi pe bombeele cizmulițelor.

Se uită-n sân și-n gânduri, gânduri ce-o năpădesc și o viscolesc. Încă mai are de coborât. N-a ajuns nici la umărul dealului. Urme de pași ce duceau în sat cobilițe pline cu roadele dealului mai sunt, cobilițe, ba! Iat-o și pe umerii dealului! Își aruncă ochii pe surata cărăruie plină an de an cu fructele pădurii, cărăruie ce duce în Sudos, în enigmatica și mirifica poieniță de la Salcâmul aplecat. Privește peste râpa din Sudos spre biserica de la Nenciulești, spre cea de la Roșiile, dar și în vale spre cea de la Țepești unde m-am încreștinat. De ce privește cărarea la biserici? De aici din umeri de deal mai vede drumul de la cocoana Lisandrina, apoi Valea Jghiburoasei și Piscul Curăturii. Pleacă abătută spre șoldul dealului, dar zăbovește un pic la părul oarzăn din Chiciură care-i face umbră. Pune mâinile-n șolduri, îl salută, dar, acesta, bătrân, cu nu mai mult de trei coșuri de pere în spinare, cu vederea mută, n-o simte. În mersul zglobiu al vremurilor se tot privesc și își admiră tinerețea trecutului înmiresmat. Ocolește un măceș care s-a înființat cu vreo zece ani în urmă în coloana-i vertebrală, crescând obraznic în vechiul ei traseu. Suspină, se alungește și oftează. Anchiloza trecutului bătrân o deranjează foarte. Privește mărginaș cu ochii înlăcrimați spre abundența mărăcinoasă din jur care-o sufocă și-i șterg urmele de pași ale vremurilor... când dulci, când amare... și constată cu durere-n vârstă că au plecat spre flăcări toți pomii fructiferi. Mai face un ocol, un ... semnul întrebării. Ce face cărarea cu atâtea întrebări, cu atâtea semne? 73

Coboară lesne și răgușit la vale ocolind păducelul țepos de deasupra genunchiului de deal, răsărit și el cu ceva vreme în urmă exact în pipota potecii zgribulite de timpuri. Privește la stânga, la dreapta, în sus, în jos și … continuă coborâșul. Apele zburdalnicului și obraznicului timp au împins-o mai spre poalele pădurii, pe lângă salcâmul cu câșițe de gărgăuni, spre zona mănătărcilor și cerițelor. Ce frumoase erau! Ce frumoase vremuri! Dar, oamenii! Oamenii unde sunt? Plină cu urme vechi își aruncă ochii pe glezna dealului, și ea plină cu mărăcini. Mai privește odată înapoi ..., și-n urmă. Ce mai doineau odinioară fluierele copiilor care urcau Chiciura spre Sudos, ori spre Omorâcea! Și cum se iscăleau ei cu opincile pe obosita cărare tristă de vremuri și abătută de timp. Suspină și oftează bătrâna și ridata cărăruie mereu insultată de vremurile moderne. Ajunsă-n ,,intersecția” plană a vânturilor de la Crucea Popii, la talpa dealului, face-un opriș și-și trimite ochii bătrâni înapoi pe coastă. Greu urcușul! Încotro s-o apuce? Este veșnica întrebare ce-o frământă. La dreapta spre Cearaca? Parcă este alungit drumul pe aici. La stânga spre Pârlitură? Aici podul vremurilor multe este putred, fărâmat, și nu se-ncumetă să coboare-n rugi, apoi printre mărăcini să urce la secularul drum. De ce? 74

De ce să urce? Se decide să urmeze drumul înainte, spre sat. Evită mărăcinii duri și moderni, o ține sfoară pe lângă umbra plopilor mereu proaspăt văruiți. O cotește spre dreapta pe deasupra fântânii lui Trică, urcă un pic pe umărul delușorului și coboară apoi pe lângă păduricea de stejari bătrâni. Satul deja l-a văzut de mult, de când a plecat de la Crucea Popii. Tare rău supărată pe lumea oamenilor care n-o folosesc, la cireșii lui Rădoi – duși de mulți ani la rădăcini de flăcări, face un mic popas. Se pitește la umbra unui mărăcine. La o șchioapă de buricul satului, privește spre vâlcea la fântâna lui Ciobotea care încă mai bucură sătenii cu apa-i sfântă. Rezemat de timpuri vechi și poala pădurii, doar cireșul lui Vena lui Cozăscu, șubred fleașcă, stă jumătate viu în pieptul vremurilor și vânturilor. Cu mâna la frunte, dă roată cu ochii după via lui Goangă, spre salcâmii lui Bazargic unde soarele se cațără dimineața de noapte și binecuvântează satul. Mirosind tâmple de flori virgine, dar și de salcâmii ce-o umbresc își dă drumul la vale. Trece prin capul viei, prin lucerna lui nea Ilie, apoi o virează spre stânga și se scurge în vechiul drum. Suspină iară când ajunge-n dreptul Lenii lui Pavel și Dumitru Iepure, copleșită de emoții fiindcă intră-n inima satului. Sfredelește cu ochii după Costică și Margareta, după Leana lui Pavel, Dumitru Iepure, Marin Canache, după tanti Gheorghița, Sandu Budulan, Cicu, nea Costică Goangă, Mitru Bazargic, Marin Lupu, țața Vena, Sârba, Radu lui Ciobotea… Nu mai sunt! 75

I-a luat de mult Domnul în noua Sa organigramă. Oftează, strănută și-și scutură opincile de asfaltul comunal. Se uită la deal, spre Roșiile, apoi la vale, spre Bălcești, trage o ocheadă spre plopii și arinii care-și spală umbrele-n Șasa, dar și spre dealul unde se întoarce.

Rugăciunea

,,Ascultare, post și rugăciune – cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice și fără de folos, pun zăbala voinței celei spre deșertăciune și trufie aplecate și o biciuiesc prin ascultare." (Feodor M. Dostoievski)

Cu târziul în palme privind schelete biografice și ascultând cântul lacrimilor se rostogolește ușor, ușor pe buze. Cu mâna-n șolduri și ochii privind torențial, își desenează inima pe nisipuri crude. Ascultă foșnetul vorbelor, al florilor și al păsărilor, se adâncește-n istorii, revine apoi și privește la Domnul. Se dezlipește din albumul anotimpurilor și-n nopțile cu inimă goală și zeamă de cucută, stă paznic în antreul iconostaselor. Cântă în nopțile albe tolănită pe banca din zăvoiul gândurilor. Ascultă psaltiri rostogolite spre ceruri și mângâie umbre spânzurate. În clinchete de post 77

stă ascunsă-n pădurea de după draperia naturii. Seamănă parfum de flori ce dansează pe obraji rușinați și flămânziți în păcate crude. Când vremea ne trece prin oase se rostește-n sfințenie, tocmai când umblăm cu Dumnezeu la subsioară. Eu, cel cu tine-ntre degete, Rugăciune, trec cu amiaza peste dealul pe unde m-ai purtat!

Mângâierea

,,Sărutările unei femei sincere au o dulceaţă dumnezeiască, ce pare că pune în fiecare mângâiere un suflet, un foc subtil de care inima se simte cuprinsă.’’ (Honoré de Balzac)

Răsărită-n toamna cu cămașa ruptă-n genunchi și cu butoniere de ceață surdă, mângâierea stă agățată de gâtul cerului cu guturai verde. Prins în cătușa tristeții și singurătății, nu ezită să-ți facă vizite, să te scoată din nopțile obeze cu vremea-n buzunarul cârpit. Stă pe la colțul umbrei, își duce mâna dreaptă la ochiul stâng și dă raite-n inimi accidentate. De sub manșeta întunericului, cu binoclul timpurilor scrutează zarea plângerii și stropește cu mir tendoanele încărunțite ale necazului paranoic. La fiecare strigătură a cucuvelei din turla bisericii obosite, trage fermoarul răgușit al durerii și dă drumul la sonorul ploii de flori. Peste plânsul ochilor, mângâierea răstoarnă dulceața miresmei de bine. Sparge-n umbre crețe, 79

liniștile triste și sloboade peste tâmple-ncărunțite de necaz obraznic aburi fierbinți în voci de gânduri negre. Curge și se scurge peste suflete triste ațipite-n gutuia din firidă. Presară pe tâmpla timpului ziduri ce urcă pe iederi mucegăite, dă o fugă la tine și-ți pătrunde-n buzunarul inimii punând în libertate licuricii zâmbitori.

Bătrânețea ,,Le-aş dovedi oamenilor cât greşesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că îmbătrânesc numai când încetează să iubească.’’ (Gabriel Garcia Marquez) În noaptea tuciurie când luna a adormit în post şi nu se mai vede pic de cristal, ies în tindă să-mi fac inventarul. Adun, scad, împart. De înmulţit nu înmulţesc că nu am ce. Corbii cu mustăţile albe au început deja să mă cânte, să mă numere, ba m-au luat în evidenţele operative. Trezită din somn, luna iese de după norul mare, sprijinind cerul cu cornul drept. Cireşii iernii îşi croiesc veşminte, iar Domnul trece în Procesul Verbal recoltele anului în curs. Iată că noaptea se duce ca dragostea! Mă gândeam, iubito, să luăm bătrâneţea de ambele mâini şi s-o purtăm cu grijă peste tot. Să avem grijă de ea. Să fie copilul nostru. Între trecut şi viitor, să ne îngrijim copilul. Dar, iată, trece bătrâneţea pe şuşea. Ce amărâtă este! Şchioapătă. În şorţul prins în brâu nu mai are nimic. Basmaua de pe cap strânsă în jurul gâtului este roasă de timpuri, decolorată de vremuri. Parcă are formă de şapcă ce-i protejează faţa ridată de frig. Dar şi de ochii oamenilor. Din frumuseţea de odinioară când îi plesneau ţâţele-n chingi, a ajuns o epavă tristă şi cocoşată. Mulţi spun: Eiii! Fosta-i lele cine-ai fost, acum nu mai ai vreun rost. Merge încet cu paşi răguşiţi, nu bagă pe nimeni în seamă. Fusta-i obosită şi ea, atârnă într-o parte. Vai! Cum se mai

purta ea odată! Şi ce scurtă mai era fusta dumneaei! Acum merge dezlânat la vale, având în spinare un ilic, foarte vechi şi el, de fapt o pufoaică şantierească ce şi-a pierdut mânecile. Pe sub ilicul - pufoaică slinoasă, stau agăţate vreo trei cămăşi, vechi, rupte şi ele. Totul este vechi şi uzat pe această bătrâneţe. Zici că este muma pădurii. Urâtă foarte. Cobor din tindă în curte, deschid portiţa, ies în şuşea, merg după dânsa. Nişte copii, nişte tinerei, râd de bătrâneţe. Spun că este urâtă şi, iată, încep s-o huiduie, s-o gonească din sat. - Ce-aveţi, mă, cu ea? Nu vedeţi ce tristă şi amărâtă este! Ce rău v-a făcut, mă? Ce tineri răi, îmi spun! - Huoooooooo! Huoooooo! Fugi baba dracului, fugi urâta morţii că te visăm la noapte! Ce obrăznicie! Ce obrăznicie! Ce lipsă de respect la tineretul ăsta faţă de bătrâneţe! Îmi spun asta mereu şi mă apropii de ea s-o protejez de gura spurcaţilor ăstora de tineri. Ce tineret! Halal tineret! Niciun respect faţă de bătrâneţe! - Sărut mana, bătrâneţe! - Să trăieşti, maică, să trăieşti! Mergea apăsat la vale, nici măcar n-a întors capul către mine. Basmaua-i înclinată mult în faţă parcă era o cârmă, parcă-i arăta direcţia: la vale... - Ce faceţi, bătrâneţe? De unde veniţi? - Ei! Am coborât dintr-un dud şi m-am urcat până-n Sudos, la salcâmul aplecat să-mi caut câinele, pe Ursei. - Şi unde vă duceţi acum, bătrâneţe? - La vale, maică, la vale! Drumul ăsta unde duce? - La Şasa şi la biserică, mamaie! Mergem pe aici! - Nu, mamă! Nu! Mai cobor oţâră, mai cobor. - Haideţi cu mine că tineretul nu vă respectă, lumea este rea! - Vino, dumneata, să mergem împreună! 82

Am luat acum bătrâneţea de mână. O port peste tot. Este a mea, suntem nedespărţiţi de-acum.

Iubirea „Indiferent din ce sunt făcute sufletele noastre, al meu și al lui sunt la fel.” (Emily Bronte) - Linișteeeee! Strigă disperat clopotarul din turla bisericii triste. - Linișteeeee! Tună clopotarul cu anii răgușiți. - Trece iubirea, băăă! Mulțimea, gloata, nu știa la ce rând, la ce coadă să se așeze... La cei care stau la rând la ușa bisericii, ori la cei care… merg la vale și asta pentru faptul că iubirea oricât de dulce ar fi, tot la vale sau la biserică se duce… Din pricina iubirii unele persoane fac nunți de argint, de aur, de platină, dar… în cele din urmă tot acolo ajung… La vale și (ori) la biserică se-nghesuie… Clopotarul, deranjat de lumea șoaptelor necuminți strigă de zor și-ntr-una: - Tăceți, bă! Vine iubirea. Ce să mai zic!? Depinzând de coada cozilor, mai târziu ori mai devreme tot am s-o văd, s-o gust… Of! Uite-o! Vine de pe strada speranței și colț cu strada nădufului, o virează la dreapta, totdeauna la dreapta, dar nu la dreapta Tatălui, pe bulevardul întunecos al luminii opace. 84

- Vai, nenea clopotar! Nu mai trage clopotul de limba-i aspră! Lasă-ne cu iubirea! Un pic! Of! Ce frumoasă este! Deși vine din vremuri străbune, ca și noi, s-a modernizat…. Șnurul tangăi o ține dreaptă acum, măreață. Trece acum pe sub fereastra lumii mele, eu, bătrân, aplecat și cocârjat de vremuri, mereu privind spre răsărit. Mă-nseninez, râd, dar apusul obraznic mă gâdilă-n tălpi. - Lasă-mă, mă, s-o mai văd! Mângâiat de toamnele târzii, din gura felinarului stins, dau o raită cu gândul pe coasta inimii. Oare-am văzut vreodată iubirea!? Cățeaua de inimă cu frunze ruginii îmi răcnește: - Bă! N-ai văzut-o și nici n-ai s-o vezi! Asta-i o curvă! Se duce cu toți. Nimeni n-o s-o vadă, doar gustă din ea un pic și gura inimii se face pungă. Asta de-acum, din alaiul străzii, este nouă … de second hand. Asta nu este iubire, bă! Nu vedeți că i se văd țâțele!? Păi, bă, țâțele nu trebuie să le vadă decât cel care le descoperă, bă! Asta este iubire, bă, voi ăștia cu minți scăldate-n zeamă de varză stătută la soare! Iubirea nu-și arată cracii, bucile, țâțele, bă, oameni buni! Nu vedeți că iubirea asta de paradă are mâncărime-n pântec și-n diminețile ochilor îi atârnă cearcăne de fluturi la buric!? 85

Ca lehuzia Mariei înainte de facere, ascult vorbele clopotarului gropar, mă răstesc la paharul generator de iubiri flămânde, mă închin și trag jaluzeaua. Du-te… iubire!...

Roua cerului

,,O limpede picătură de rouă reflectă mai mult cer decât pământul’’ (Vasile Alecsandri)

Când frunzele mijesc prin muguri și nu-și dezbracă încă ilicul, sub mantia melodiei greierului ce cântă la gleznă de vioară, se așează-n rânduri dezordonate peste bretonul ierbii nenăscute. În dimineți flămânde dansează ca o balerină pe rochia dealului chel. Înfășurată în sunetul primăverii, adoarme pe spinarea fluturilor sub privirea angelică a florilor născute devreme. Plânge cu lacrimi de cristal la mărturia păsărilor suite-n văzduhul copacilor înfipți în cer. Ascultă timidă simfonia ramurilor sărace de după genunchii de lână ai ierbii bătrâne. Se reazemă de tâmpla ploilor la care le iese dinainte în rochița-i de argint. Când vântul se așează timid pe băncile parcurilor, 87

iese de după frunze și se oferă ochilor lumii și ai aerului. Se mai așează pe sunetul ierbii presate de tălpile vremurilor și se roagă pentru crengile copacilor cu reumatism la glezne. Pe valul osos al timpurilor, ea, roua cerului, stă-n genunchi, cu gândul în mâini și se roagă Domnului!

Umbra virgină

,,Fiori prin mine umblă Şi nu am trebuinţă Te rog pe tine umbră Să redevii fiinţă’’ (Adrian Păunescu) Of, Doamne! Atâția ani ai pus pe mine, riduri de ani tu mi-ai încrestat în scoarță încât până și umbra a început să mă cam lase. Cu cât numărul anilor se-ngroașă și intru-n dospirea ruginii, cu atât umbra-mi tare fidelă odinioară începe să se îndepărteze de mine, ba, uneori, chiar să mă părăsească. Așa s-a întâmplat în miercurea fără de post când după o zdravănă seară poetică ce s-a-ntins până la orele mici, somnul m-a împins spre o dimineață târzie. Atunci, umbra a considerat necesar să mă lase să-mi petrec somnul în patul în care am văzut lumina zilei. S-a dezvelit, s-a ridicat în șezut, dar cu ochii trimiși adânc spre somnul meu, trece încet pe la capul picioarelor și se lasă ușor pe podea. Crapă ușor ușa de stejar bătrân, iese în tindă unde se întinde șarlatanește, cască, se șterge la ochi, se așează cu coatele pe tindă unde privește hai hui și peste tot. Tare dragă i-a fost poteca ce mă urca în Dealul Viilor. Cum să nu dea și ea, hoața un târcol pe-acolo! Dacă nici ei nu-i place...! De teama sforăitului de ani din mine, nici nu știe cum a ajuns în sălbăticia de la Crucea Popii.

Și-a făcut un vânt, dându-se-ndărăt și cât ai zice somn a țâștit peste putregaiul de pod ce duce la Pârlitură, mai, mai s-o facă de râs un prea-nalt mărăcine care o agățase de fustă. După o mică ceartă cu acesta pentru o julitură-n genunchi, fapt ce a determinat-o să-l bage-n toate originile, ba, l-a călcat și cu piciorul vrășmaș, a luat-o pe drumul bătrân spre chelia dealului, apoi pe spinarea acestuia la vale spre Godovana și Vâlcan. De pe ramura de sus a unui gutui uscat, privește umbra mea și se vaită. Și-a verificat domnița hrisovul cu notițe și a consemnat multe lipsuri, adevărate pierderi care trebuiau urgent, urgent șterse din inventar: - Vii nu mai sunt. În locul lor milioane de mărăcini care mai de care mai țepoși stau înfipți în coama dealului. - Cireșii, vișinii, gutuii, merii, perii, moșmonii au trecut la cele necesare focului. Câțiva au mai rămas să se lupte cu uscăciunea și cu abandonul oamenilor răufăcători. Mărăcinii moderni au invadat dealul. - Pădurile. Triste și nesanitarizate au uitat să aplaude și să cânte din frunze. - Fântânile. Mare tristețe a umbrei care m-a părăsit lăsându-mă să dorm. Apa vie a dealului, când în arșițe cumplite stropeau doinele oamenilor cățărați aici la muncile dealului, au secat. Se urcă și ea pe coamă unde face cale-ntoarsă. Grija că mă voi trezi și supărarea pentru cele văzute îi dă o mare neliniște, dar o cotește totuși un pic spre Omorâcea, la ciutura lui Ștefan, care și pe ea o găsește secătuită de timpuri moderne, dar mai ales de apă. Se urcă pe cumpăna de odinioară unde cântecul de cucuvea a devenit imn.

Urcă umbra virgină acum spre moțul dealului, își trimite ochii spre Măciuca, spre Stănești, Roșiile, Țepești, Tetoiu...., totul la fel! Totul pârjolit de neglijență, incompetență, lene și vremuri tulburi. Totul pârjolit de vremuri moderne, de iresponsabilități. Cu capu-n pământ, plină de amărăciune, umbra coboară pădurea spre salcâmul aplecat din Sudos, legenda vieții mele. Nu mai este salcâmul. Securea spână a timpului și focul vremurilor de nimic, de acum, l-au nimicit, l-au mistuit. Se lasă greu către sat, umbra. Parcă-i sar în ochi fructele dealurilor; cireșe, vișine, alune, struguri..., dar și cele ale pădurilor; mănătărcile, crăițele, căpșunile sălbatice, fragile... De-ale pădurilor mai sunt, dar cine să le culeagă? Nu mai urcă oamenii pe deal și prin păduri. Cât de bucuroasă a plecat umbra de-acasă, când m-a părăsit și ce tristă se întoarce! Se clătește cu apă de la fântâna lui Ciobotea. Ce bine-i este! O ia prin fundul grădinilor și se prăvălește pe uliță. Își trimite ochii pe șușea la deal și la vale să nu treacă cumva vreo mașină a timpului ucigaș. Sare poarta, intră-n curte, urcă scările, intră-n tindă. Parcă aude sforăitul anilor mei. Pătrunde foarte încet în camera de la mijloc, crapă ușa odăii de la drum, intră încet, sare pe la capul patului și, tristă și obosită se așează lângă mine. Mă mișcă, mă trezește și mă cheamă sus în pisc.

Suflul Domnului ,,Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.’’ (Sfântul Pavel în Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel, Roadele îndreptării din credinţă. Adam şi Hristos. - 5:5)

Dumnezeu a trecut repede peste Valea Şasei. A spălat cu săpun afumat turla bisericii şi crucile pe care stă rezemat cimitirul. Mormintele ascunse glăsuiesc pe întuneric precum el către ea. Pe trepte de aer, norii au coborât pe talpa pământului să guste mirosul de grâu, apoi au spălat şuşeaua şi dealurile de praf. Perii dezbrăcaţi de la şoprul lui Ciobotea stau aliniaţi într-un picior, îşi ridică sfios crengile spre cer şi privesc satul plin cu arome de vin. În Crăpături 92

boabele de verdeaţă se încrudează şi verdele începe să inunde natura.

Feciorul

,,Astăzi chiar de m-aş întoarce A-nţelege n-o mai pot... Unde eşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot?’’ (Mihai Eminescu) O, Doamne-al nost’! Câți ani ai putut pune pe spinarea acestui om! La început de-a bușilea, apoi, ușor, ușor, feciorul urcă pe treptele scării sub supravegherea părinților, dar și a Domnului. Fiecare treaptă are dandanalele ei. La început, cu brațe fragile, palme firave și picioare greoaie, dar și cu teamă, urcă treapta. Prima treaptă. Se uită-napoi, cade, plânge. Se ridică. Pică iar. Se ridică din nou. Se uită-n sus spre necunoaștere, unde este… necunoscutul curios, privește-n jur unde este cunoaștere. Stă cu ochii ațintiți pe scară. Ce lungă-i pare scara! O singură scară are acum copilul. Reușește să stea pe prima treaptă. Este deja a lui. Este în siguranță pe ea. Ce bine-i șade! Se admiră.

Vede și el lumea de sus, lumea sa, de pe prima lui treaptă. Și tot așa cu urcușuri, coborâșuri, căderi și iară urcări pe scara de ani, iată-l pe fecior pe ultima treaptă, pe treapta cu numărul ,,patrusprezece’’. Iară privește-napoi și-n jur, de data asta încruntat, sperios, dar cu trupul tremurând... Doamne, ce frumos este! Cea mai frumoasă imagine! Cea mai frumoasă priveliște! Aceea a copilăriei. Este gata să-și ia zborul de aici. Cu lacrimi în ochi, feciorul privește spre gura de Rai, spre Raiul de acasă, dar...ochii și-i aruncă în sus... Pregătirea să părăsească satul, dealurile, pădurile, Șasa, casa părintească..., tot, și să plece-n ,,văzduh”, dă năvală în pruncul satului. Of! Ce-o fi pe-acolo!? Cu ochii bine ațintiți spre el, satul, cărările, ,,șușeaua’’ unde fugea cu cercul ori juca volei și fotbal cu mingi făcute din păr de vacă, mai, mai să dea-n plâns. Mai să-l creadă că pleacă. Este nebun! Cum să le părăsească!? Ele, toate, nu vedeau asta în ruptul capului. Dealul își trimitea pe toate văile și costițele cărări să nu-l lase. Pădurea, din cântul frunzelor s-a oprit și a început să bocească. Potecile au sărit să-i pună piedică, iar ,,șușeaua’’ dorea să-i lege picioarele. Plopii din Șasa într-un picior cu văruială proaspătă, își făceau freza-n oglinda apei, își clăteau umbrele, își ștergeau lacrimile frunzelor și se rugau. Casa părintească gemea din toate zidurile. Era o tragedie! 95

Feciorul, urcat pe cea de-a XIV-a treaptă se lupta cu el însuși, era parcă într-o anestezie melancolică. Privea când înainte, când înapoi, când sus, când jos. Lacrimogen, își aruncă ochii-n jos pe treptele scării, dar Domnul, Domnul nostru îl apucă cu amândouă mâinile de cap, îl mângâie și-l mai binecuvântează. Încă și încă o dată. Îi ridică apoi bărbia-i tremurândă să-l privească-n ochi, apoi, cu amândouă mâinile pe obrăjori îi ridică capul și sfredelind aerul cu arătătorul mâinii drepte spre sus și înainte îi spune: - Acolo să te duci! Nici măcar un punct în zări misterioase nu vedea feciorul, decât șoapta Domnului... - Acolo să te duci! Înainte! Acolo! Acea trimitere a Domnului era zarea largă plină de primejdii, unde tot Domnul îl aștepta. A început să plângă, feciorul. Mâna Domnului nu-l mai lăsa să privească-n urmă și înapoi. Ajuns deja pe ultima treaptă, pe-a XIV-a, uitatul înapoi era o cădere, o decădere. O cădere-n prăpastie mai mare decât cea a plecării-n hău. Nu mai auzea feciorul plânsul pădurii, bocetul cărărilor, scârțâitul cumpenelor de la fântâni, oftatul greu al dealurilor, ori sughițul plopilor ce-și țineau umbrele-n apa Șasei, la fel de tristă și ea. Feciorului îi crescuseră tuleiele. Vocea-i devenise de bărbat, ochii-i se alungiseră spre zarea necunoscută, la fel urechile. Un tremur puternic îl cuprinse și-și luă zborul!

Cu valiză de ostaș de front în care a depus frumos dealurile, șesurile, copacii, pădurea, Șasa, satul, așteaptă să răsară rata. Câinele Ursei, cu pași șovăielnici, răgușiți și triști foarte îl urmărește și-l petrece în mersu-i dezlânat pe lângă gardurile oamenilor. Vine rata. Deschide gura ruginită și printre mărunțișurile de oameni îl înghite și pe fecior. Tremurând din rărunchi, răstindu-se la cei de pe lângă domnia sa să se înlăture, rata pornește la drumu-i anevoios. De o parte și alta a drumului neasfaltat potecile se înghesuiau după rată, după ogarul leneș. Pomii copilăriei cu brațele-n frunze și cu rădăcinile la spate alergau după bătrânul autobuz să-și vadă copilul. Dealurile se călcau pe picioare în goana după feciorul lor. Depășea rata vreo căruță, oameni sau animale, depășeau și ele. Staționa rata, la fel și ele. Șasa cu trena ridicată își conducea și ea odorul la oraș. Rămasă-n urmă, casa părintească își croia drum de fum și de gânduri triste după copil. Ursei, fratele, cu lacrimi în ochi făcea potecă pe lângă garduri de la el de-acasă până-n stația de autobuz. Marca traseul cu lacrimi amare. Și dus a fost feciorul de-acasă! Alte trepte de scări necunoscute i se înghesuie sub picioarele-i de copil de la țară. În trup târziu și-n nopți de ruguri, în voia Domnului și-n supravegherea Sa, cele lăsate acasă, pădurile, dealurile, casa părintească, Șasa, dar care mereu se țineau după el, depozitate de copil în valiza sufletului, îl mai dojeneau, îl mai certau... Să fii cuminte! Să fii cuminte! 97

Să fii cuminte! Să vii acasă! Alte trepte unde urcușul începe tot de-a bușilea. De ce la orice scară urcușul primelor trepte este de-a bușilea? Iată întrebarea copilului plecat de-acasă, dar și a lumii! Dar, astăzi, după ce a urcat și coborât fel de fel de trepte, a nimerit, copilul, iată, pe scara bătrâneții. Gârbovit și-ncovoiat de ani, cu pași şovăielnici, cu ochii stinși și părul nins bătrânul fecior vine acasă. Nu mai privește-n sus. Scara asta nu are urcuș. Este scara de coborât, scara coborârii crunte și cumplite. Este ultima lui scară. Cu modernismul orașului toxic, otrăvitor și insultător, cu ciubotele grele de oraș, își caută opincile. Opincile cu care s-a iscălit peste tot și s-a trecut în ,,Procesul Verbal” al copilăriei nu mai sunt. Lumea le-a uitat. Toți le-au uitat, el, copilul satului, nu. Ochelarii-i cu multe dioptrii-i păzesc ceasul. Bicicleta vremurilor l-a oprit în satul natal. Cucuveaua din turla bisericii așa de frumos cântă... Cântă imnuri, imnul fiecăruia. Părinții nu mai sunt. Poarta mută, în genunchi, spânzurată de-o balama ruginită ca vremurile de când feciorul a plecat de acasă, nu mai scârțâie. Nu mai poate. Plânge răgușit și ruginiu că-și vede feciorul acasă. L-a recunoscut după umbră. Pe zidurile crăpate și mucegăite ale casei părintești stă rezemată iedera vremurilor. Cumpenele dispărute ale fântânilor secate doinesc imnuri de cucuvea. 98

Dealurile invadate de mărăcini, bătrâni și ei, își șterg sudoarea sălbăticiei și prin lentile opace ascultă umbra feciorului venit acasă. Cărările și potecile pitite după rugi obraznici clipesc din ochi și se minunează. Bătrâna Șasa ce-și leagănă malurile cu arini și plopi stând într-un picior cu-n ochi lăcrimând își cheamă feciorul să-l binecuvinteze cu apa-i milenară. Numai ,,șușeaua’’ s-a primenit, s-a modernizat cu asfalt, și-a tras linie albă pe mijloc și pe laterale să-și urmeze direcțiile, dar și să-l primească pe copil. Insultat mereu de vremurile grele, pădurile aplaudă venirea feciorului și-l cheamă murmurând din frunze, dar asfințitul plin ochi cu rugină bătrână se pregătește de nuntă. Gălăgia anilor dă foc zării, cenușa vremurilor frige. Apusul se luminează-n roșu sinistru și-l cheamă pe feciorul de sat. Copilul cere ajutor social Domnului, dar popa își ascute busuiocul și reglează pașii cădelniței. Feciorul plânge! Plânge! Plânge...!

Cerul cipriot „Visele nu se risipesc. Dar nici nu zboară, dacă nu le dai aripi.” (Pablo Neruda) De dimineaţă, cerul cipriot s-a bosumflat şi a descătuşat furtuna pe mare. Dezlănţuirea naturii apleacă palmierii până la pământ să-şi facă rugăciunea. Sahara trimite şi ea un salut de ceaţă densă cu un desert de nisip care-ţi împiedică ochii să fie aruncaţi mai mult de câţiva metri. Ca la o orânduire cerească umezeala apăsătore coboară dinspre munţi, te învăluie precum o manta de pâclă albicioasă. Boarea rece, parfumată stoarsă din mugurii de pin, se amestecă, aici în vale, pe ţărmul mării, cu parfumul de frezii, de lamâiţă şi rozmarin. Mirosul florilor spală picurii nervoşi ai ploii stârnite. Valurile se rostogolesc în talazuri către ţărm cu toată duşmănia, iar apoi se-nfig cu furie, se sparg de coasta stâncoasă..., calmându-se. Ramurile fragile ale arborilor de hârtie îşi caută florile purpurii care zboară haotic. Prin atmosfera pâcloasă, dinspre cer către mare, berbecii pufoşi ai cerului se bat în coarne provocând fulgere care străpung orizontul, unde câteva vapoare se clatină elegant. Stropii mari de ploaie se lasă purtaţi de vânt în toate direcţiile. Nisipul de Sahara se rostogoleşte în valuri rotunde galben roşiatice prin atmosfera furioasă. 100

Mânia lui Zeus se revarsă peste un apus nepregătit. Nimeni, niciodată, nu este pregătit de furtună. Afrodita, a greşit din nou şi este pedepsită, iar în Olimp, Orpheus speră mereu s-o găsească pe Euridice. Ca prin minune, toate se reaşează la locul lor.

101

Satul

,,Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul culturii populare, centru generator, binecuvântat şi rodnic’’ (Lucian Blaga). Încovoiat, gârbovit de vreme bătrână, încă respiră..., suspină vitreg de greoi. Desenează umbre stranii pe gulerul perdelei de la fereastra Domnului. Satul este singura ființă dumnezeiască ce nu visează. El trăiește (încă) și plânge. Iese misterios și mofturos din îmbrățișarea viselor și ne lovește cu gânduri. Satul trece pe moșia marilor bulevarde ca o mobilă grădină cu flori, și ele gânditoare. Rămas prin resturi de cuvinte, aproape este de negăsit în coviltirul poemelor triste, dar sfinte. Curge pe la gulerul doinelor vechi și se reazemă din când în când de câte-un ciot de cultură neaoșă. Până și pe el l-au invadat buruienile modernismului bolnav și insultător. S-a umplut de gândaci toxici; bye-bye-uri, ciao-uri, okuri, week-end-uri. Nu le suportă deloc satul nostru. Suferă și plânge când noaptea stă ascunsă după salcâmii din Sudos.

102

Se plimbă pe lângă ferestrele bătrâne fără de somn, ba, mai stă agățat și de cumpenele fântânilor, chiar dacă acestea sau modernizat punându-și lanț de inox și rochii de tablă pe acoperiș. Se mai agață, satul meu, de cormanul plugurilor – atâtea câte au mai rămas, de iile sfinte, ori de cântecele fluierului bătrân. Privește-n oglinda fântânilor, își face mustața, sură și ea și-l privește pe Domnul. ,,-Stai liniștit, mă, îi spune Acesta! N-ai să mori!’’ Vânturile, bătrâne și ele, dau târcoale copacilor, caselor... Le are trecute în ,,Procesul Verbal”. În ,,Procesul Verbal” al Domnului și trebuie să le colinde, să le supravegheze prin raitele pe care le întreprinde privind frunze nevinovate care stau cu mâinile-n șolduri și se miră când pădurea i se așează la picioare făcând mătănii. Viața bătrână care-i este alături îl rostuiește și nu îl părăseşte. Bătrânul sat adoarme deseori pe treptele Domnului. Adoarme dar nu moare. Se trezește. Trece ca un tramvai bătrân prin ploile Domnului, gâfâie și se vaită. Clănțăne din rărunchi și mestecă-n dinții-i cariați de vremuri grele modernismul ucigaș. În sala de așteptare a timpului casap, satul își piaptănă barba sură, și ascuns după o umbră unde bețivii vremurilor noi vomită, își trage năduful și-l întreabă pe Domnul: ,,-Este ultima răsuflare, Doamne!?’’ Cu praf de plictiseală crudă și cruntă – stupidă, care nechează pe bulevarde moderniste, satul plânge. Plânge, oftează, suspină, se vaită. Aude cum timpul se destrăbălează pe dealuri. Aude, vede și simte cum timpul, ucigașul pe care-l plătim scump stă mereu cu șișul la spate și trădează. 103

L-a trădat și pe el, pe satul meu. Își trece cu manșeta mantalei vremurilor bătrâne pe la fruntea nădușită, se freacă la ochii-i triști, își întinde oasele pe lujerul amurgului, bătrân și el și stă la rând la o ceainărie modernă unde-și face crucea mare la umbra manelelor spurcate. Ridul suspinului de la ficați îi dă un ghiont la fiecare dres de voce, la fiecare tușit, răgușit și el, al lunii în care există, dar și al lunii de pe cer, care, cu nerușinare, în momente intime își desface fermoarul de la sâni, chiar și când se răsfață în turla bisericii. Cu mâneca ploii, satul își șterge lacrimile când vede că vreun fecior se-ntoarce, fie şi pentru o zi la el, acasă și-i mângâie iubirea de-un ceas, două... cu rugăciuni. Își trăiește visele prin burguri pline cu stricăciuni moderne care umblă-n tanga cu șnur... Se pitește de multe ori în vestiarul amant al dragostei din trecut, gol, dar exuberant, plin de guturai, mocnește-n focul cei mistuie măruntaiele. Satul nostru violat de excremente moderniste nu s-a curvit. A fost batjocorit cu umbrele de mână, dar pășește sfios pe ulițele celor care-l țin minte și evită maidanele burgurilor pline de înghesuială stupidă. Arterele-i pline de oboseală timidă mai zvâcnesc în ,,moleșeala” occidentului morbid. În ochii sânilor de fecioară se simte tânăr și rău neliniștit, iar în ochii curvelor de timp modern este extrem de neliniștit. Căzut și decăzut pe ultimele silabe, satul cu umbra sărutului meu pe frunte ne strânge-n buze tremurânde. Suntem stropul de rouă, molecula de aer așezate-n poala ierbii Domnului.

104

Să i le dăruim! Lui. Satului. Părintelui nostru.

105

Timpul virgin

,,Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp.’’ (Albert Einstein) Într-una dintre bogatele nopţi în nesomn, am ieşit în tindă. Cu coatele pe prispă şi fălcile-n palme, mă uit să-mi văd dudul copilăriei şi câinele Ursei. Prin mătasea neagră a nopţii aud cum se strecoară un strănut şi apoi curg nişte paşi calzi, mărunţi, pe drumul ce duce la Vale. Trecea Timpul! De unde vine? Unde se duce? Să mă iau după el? Ies la poartă, mă uit şi văd toată mulţimea lumii. Era o trenă, o masă mare de omenire, care... neîmpărţită în buni şi răi, înalţi şi scunzi, ori graşi şi slabi îşi urmau împăratul. Erau toţi. Mă alătur grupului şi constat la un moment dat, că unii o iau la dreapta pe drumul bisericii Sfântul Nicolae, iar, cei mai mulţi îşi continuă drumul la vale după... Timp. Pe drumul spre la vale al celui căruia nu avem ce-i face, sunt multe drumuri ce duc la biserici, dar constat că nu se înghesuie mulţi pe limba de asfalt a acestora. N-o fac nici eu. Viaţa curge în jos după Măria Sa, Timpul. Mă uit în urmă şi-i văd urma maestrului care ne duce... Vine de la deal, de sus şi se pogoară pe drumul lent, la vale. Unde se duce!? Unde ne duce?! Sigur.., la vale. 106

Sunt al lui. Cu încredere merg în urmă-i, numai să curgă mai încet. Îmi este teamă de rătăcire. Chiar, Timpule...! Unde ne duci?

107

Orgoliul

,,Orgoliul este beţia puterii care te face să-ţi pierzi capul." (Victor Hugo) În ograda gândului, cu tine-n preajmă, pe muzica plesnită a ninsorii de april, stă cocoțat în piscul inimii. Chiar de-ai tăi se furișează pe cruci, el, orgoliul, privește și te supraveghează de pe ziduri de memorie. Mereu cu ochii pe genunchii lunii, te ține de mâna inimii, mai ales când sentimentele umblă în baston. Îți spânzură inima în biserica crudă, îți alungă prietenii și sub jaluzele de sărut mereu, mereu este rece. Este o fotografie nudă așezată lângă icoana din altarul trupului. De frica lui plânge luna cu licurici iar perdeaua fragedă țopăie tremurând prin camera surdă. Umblă mereu cu șișu-n mâna de la spate și-ți pătează sudoarea dragostei de pe cămașa inimii. Îți pipăie somnul cu gâdilici ghimpați și-n talpa nopții plantează caiele. Nu te ucide de tot, ci numai o parte din tine și asta în dimineți fierbinți coborâte-n părul de rouă al ierbii când, în genunchi, viața urcă la cer. Te trimite-n oglinzi destrăbălate, ține cuvântări stupide în adunări cu atac de cord. Îți lasă moartea întreagă, ba, se înrudește cu ea. Până și-n cimitirul ce abia respiră, până și-n neliniștea lutului din oase se implică. Trăiască moartea lui!

108

109

Șasa mea ,,Uităm că cercul apei şi al vieţii este acelaşi.’’ (Jacques-Yves Cousteau) Bătrâna Doamnă ce m-a blagoslovit și m-a botezat ca fiu al satului coboară trist pe portativul vremii spre Olteț. În sala de așteptare a milenarului timp oferă oglinda-i fermecată spre aduceri aminte a vremilor ce-au fost. Sub coviltirul curcubeelor de ocazie și al cerului, în aplauzele frunzelor de plopi veșnic văruiți și ale arinilor vagabonzi, se scurge și curge liniștit - misterios printre timpurile vremurilor. Trece timid printre urechile punților, ori podurilor, se rostogolește-n năvalnicul – uneori Olteț și cară istoria la vale. Ziua clătește umbrele pomilor, noaptea spală condurii lunii, jupâna nopții, care de multe ori stă atârnată-n plopi, ori turla bisericii. Pomii cu frunzele-n buzunare și crengile la spate se adapă din apa-i sfântă la care visează. Și Șasa mea visează la vremurile când femeile-i duceau în albia malurilor snopii de cânepă pe care să-i pregătească de melițat. Multe erau cazurile când se ...,,supăra” Șasa, iar oamenii anunțau ... dezastrul: ,,-A venit Șasa mare și a luat cânepa lui... cutare...” Anotimpurile în pardesie specifice coboară-n albia ce leagă malurile și se adapă. Diminețile adormite pe treptele Domnului își spală obrajii rumeni și fragezi în vadul ei larg și primitor.

110

La prânz clătește iar umbrele arinilor și plopilor ce-o străjuiesc, iar seara de argint i se prezintă-n rochia-i negrubordo aducându-i un pios zâmbet. Noaptea de catran ar ataca-o în iatacul inimii, dar luna, mereu cu sânii dezveliți, se așează-n plopi și-i veghează somnul și cursul. Șasa mea, apa sfintei copilării, este tramvaiul care trece prin mijlocul ploii de la stația ,,copil’’, până la stația ,,bătrân’’, mereu printr-o ceață spână. În sala de așteptare a Domnului, Șasa curge și se scurge de la ,,ieri’’ spre ,,mâine’’ prin praf de oboseală, dar nechează prin dulci amintiri. Pe Șasa, timpul ucigaș n-o obosește, n-o victimizează. Șasa este a Domnului, dar la fel ca și timpul se întrepătrund în timpuri. Copacii visează la valsul Șasei bătrâne și veșnic tinere pe muzica sărutului dumnezeiesc. La sete ori strănut de vremi, Șasa se oferă galanton, șterge lacrimi și suspine cu manșeta-i obosită și mângâie amintiri lacrimogene. În taverne cu iubiri de-un ceas, Șasa mea sloboade imnuri de epoci apuse, intonează muguri de muzică bătrână și unge suflete creștine. Șasa, apa botezului copilăriei de platină, îmi târăște visele prin mocirla modernist-occidentală, dar are grijă să mi le curețe, să mi le binecuvânteze în dimineți nevăzute. Plopii cu mantalele proaspăt văruite, când vin acasă, se ridică timid într-un picior, aplaudă din frunze și-mi anunță prezența, iar ea, șarpele blând al copilăriei mișcându-și solzii, mă întreabă: -Ai venit, mă? -Da, Doamna mea!

111

Am venit să-mi clătesc ochii, trupul, ființa în oglinda-ți milenară. Am venit și cât de curând nu voi mai pleca. Sunt al tău.

112

Supărarea ,,Pentru fiecare minut de supărare pierdem 60 de secunde de fericire.’’ (Ralph Waldo Emerson) Chiuie vulpea-n Pârlitură. Urlă! S-a speriat până şi cumătra de trecerea urâtului şi a început să se vaite amarnic. Vântul negru încovoia salcâmii, iarba se dădea cu capul de pământ. De frică pomii îşi băgau crengile-n sân, în buzunare. Toţi şi toate făceau coadă, se-nghesuiau să nu fie în faţă. Treceau Supărarea, Durerea, Suspinul. Trecerea suferinţei producea groază, teroare. Zgomotul surd produs în noapte m-a trezit din meşteşugul cuvintelor. Întorc capul spre sunetul amar. Tremură. Arunc ochii pe uliţa dintre Leana lui Pavel şi Dumitru Iepure, îi fugăresc un pic pe coastă, şi... mă reped după ei. Fug, alerg, dar... de ce? Ce treaba am eu cu supărarea? Ce-mi trebuie mie încurcături? Şi totuşi, mă duc. Mă duc să-mi fac rană pe pielea sănătoasă. Iată că supărarea mă vede. Se opreşte din mers, întoarce capu-i hidos, se scutură urâciunea, îşi dă basmaua-i slinoasă la o parte, se freacă la ochi şi-şi îndreaptă direcţia către eul meu. Fâlfâie larg braţele-i de caracatiţă ucigătoare, face plecăciuni genunchilor, priveşte cerul, dar... nu mă slăbeşte deloc. M-a luat în vizor precum farurile mărilor vapoarele şi precum soarele, chelia munţilor. Nu mai pot da înapoi. M-a invadat supărarea. M-a cuprins în chingile-i amare. Sunt o mică 113

vietate prinsă-n plasa otrăvitoare a suferinţei. Ce am căutat, am găsit. Am încercat să o sperii cu dragostea. Nimic. Când credeam că am scăpat de necaz, urâţenia apărea după colţ. După fiecare colţ, după toate colţurile. Am să încerc să fac colţurile rotunde.

114

Bucuria ,,Iubirea este bucuria de a face altora bucurie.’’ (Sfântul Ioan Gură de Aur) Născută-n iarba mărului din dosul fântânii și pe cumpăna ciuturii cu gura deschisă spre cerul de opal unde așteaptă sărutul Domnului, cu floarea de cireș în mână și cu capul aplecat, Bucuria, de multe ori mi-a bătut în poartă. Ieșită din boaba de rouă, de multe ori s-a lovit de marginea mea, ba m-a călcat pe clinchetul umbrei, doar, doar, să fim prieteni. Deseori apărea pe glezna depărtării și-mi făcea cu ochiul albastru, mai ales când pomii se înșurubau în văzduh, iar salcâmii din Sudos, plini de ciucuri albi împresurau cu muzica miresmelor înconjururile și umpleau cu miere cizmulițele albinelor. Niciodată n-am citit Bucuria cu litere de tipar. Niciodată nu mi-am deschis larg ochii. Niciodată nu i-am zâmbit cu toți dinții. Și totuși, în momentele când răul îmi izbea trupul și vedeam negru cu sprâncenele ruginii și cu genele dospite-n lacrimi grele, îi simțeam adierea și bătaia pe umăr. Te văd! Te văd! Te văd! Sunt aici! Zâmbește! Și... zâmbeam, zâmbeam ... cu lacrimi neșterse.

115

Când digul uriaș al negrelii mă izbea de fundul necazului și-mi zobea lacrima dreaptă a ierbii, când terminam de înghițit ultima boabă de amărăciune, apărea și ea, Bucuria: ,,-Hei! Sunt aici! Zâmbește!’’ Și... zâmbeam, zâmbeam, zâmbeam ... cu multe, multe lacrimi neșterse. Și râdeam apoi odată cu ea, cu Bucuria mea… Mersul sinusoidal al vieții, tumultul ei nebun care mă urca în piscuri, apoi îmi dădea vânt la vale, în hău, în negreală, mă făcea să uit de ea, de Bucurie, dar mândria mea, prietena mea, apărea și mă lumina. Mă ridicam, acolo-n vale, în picioarele fragile și apoi ... urcușul nemilos. Din nou și a multa, multa oară. De multe ori Bucuria mi-a fost aproape făcându-mi urcușul mai plăcut, alteori...trebuia să urc singur. Copil fiind, Bucuria, mi-a fost mereu prin preajmă, dar, neascultător cum sunt, mai măricel, n-am mai prea păstrat-o. I-am dat drumul. Să se ducă și la alții ... ziceam. Acum, mă zgârie rău zdrențele trecutului lăuntric. Și cicatricele rănilor mă zgârie. Numai ea, Bucuria, când apare mă face să le trec în geamantanul cu uitare. Le uit pe moment, dar pe ea, pe Bucurie, tot n-o păstrez. În nenumărate nopți bogate-n nesomn, când răul pune cheag în aluatul tristeții, îmi aduc aminte de ea și o caut. O caut și o strig. Până și pe sfârcul Căii Lactee am căutat-o, dar nu venea când doream eu, venea ... când vrea ea.

116

Când nu mă așteptam, din foșnet de poteci, din guri de râu unde lupii urlau de frica mieilor, apărea ea, Bucuria. Se cățăra pe pe scheletul gândurilor, mă ajuta. Ca și pe mâncarea de pește pe care-o dorești cumplit, dar te saturi repede, la fel și cu Bucuria mea. O doresc în clipe grele, vine, mă satur iute de ea, ba, o și neglijez și.... se duce.... Cred că numai așa am să învăț să mor. Stând cu coatele pe pervazul vieții, în decorul singurătății, așteptând-o pe ea, pe Bucuria mea, am să învăț a muri. Voi merge acolo de unde am venit, dar lăsând bucuria afară cu alții pentru că bucuria nu moare. Numai omul o face... pe bucurie să nu moară. Poftiți, vă ofer Bucuria mea!

117

Întuneric ,,Mă gândesc adeseori că noaptea este mult mai vie şi mai bogat colorată decât ziua.’’ (Vincent Van Gogh) Atâta negru în salcâmi şi-n restul copacilor, în văi, în şesuri... Atâta negru inundă ochii şi încă noaptea tot mai curge... Coboară din Dealul Viilor, fuge peste tot. Îngerii tremură-n icoane. Prea multe scorburi s-au deschis şi smoala ne acoperă. De teamă, soarele s-a ascuns, iar luna şi-a pus poalele-n cap. Stelele fac şedinţă la umbra norului mare, iar noaptea rece, neagră, cheală, ştirbă ca gura unui şemineu trist, aruncă mereu cu lopata catran peste noi. De frică, fluturii s-au ascuns în păpădii, frunzelor de plopi nu le mai trece tremuratul nici ziua, iar visele pun stăpânire pe suflete. Iubito! Ţi-a rămas umbra pe cearşaf şi toate formele trupului. Aroma-ţi de lămâiţă încă se răsfrânge peste camera tristă. În două inimi niciodată nu este noapte. 118

De dorul tău plâng ramuri de sălcii până-n pământ. De ce laşi noaptea să-ţi cuprindă câmpia? Of! Noapte neagră, du-te!

119

Ghinionul

,,Dacă te urmăreşte nenorocul, e că îţi lipseşte ceva; bagă de seamă ce, şi studiază jocul voinţelor vecine, pentru a-ţi strămuta cu uşurinţă sfera dincolo de hotarele nenorocului.’’ (Charles Baudelaire)

Până și ursitoarele mi-au spus că... nu trebuie să mănânc....,,mare” când sunt mic pentru că la venirea mea pe lume Ghinionul bântuia prin alte părți, alte preocupări.... financiare avea. Cică, zic unii, hoinărea printr-o sală de bal unde pusese ochii pe o tinerică apetisantă, dar firavă la minte și dorea s-o ajute să rămână gravidă. Nu avea Ghinionul timp să asiste cum ies, cum mă zbat din mâini și din picioare, cum am senzația că sunt aruncat din avion. De plecat nu puteam să plec să mă piardă, așa că-și făcea de cap cu sfârcuri crude și mă lăsa în voia Domnului. Elegant, umbla-n portofel de piele de elefant, în blugi, ba, de multe ori și-n pielea goală. Din postura asta, când umblă-n... burta goală, ar trebui să te ferești de el. Atunci, face prăpăd, dezastru ecologic, urgie cosmică, dar..... știi omule blând când vine așa la tine!? Păi, sigur că nu știi! De multe ori îl cauți tu pe Ghinion. Umbli disperat după el. Îl aduci acasă, îl așezi la masa din tindă cu trei picioare, îi pui în strachină ce ai mai bun. 120

Te bucuri când îl vezi că mănâncă. Îi mai pui o porție, și încă una, îl ștergi la gură, îi așezi bărbița. Dai noroc cu el. Îl culci în pat și tu ... sub, pentru că ești omenos, că ești om bun, și apoi..., când ți-o trage, îl ocărăști, îl blestemi, îi spui pe nume și-i vorbești cu.... tu, și... te rogi Domnului. Asta faci, omule! L-ai adus acasă și te-ai nenorocit. Când era mic, Ghinionul dracului, stătea după fusta mumă-sii, după hoașca de mumă-sa, cotoroanța, ghinioana bătrână. Rar îți sărea în spinare. Se mulţumea să se uite sub fusta ăleia bătrâne. Şi, cum s-a mărit un pic, al dracului Ghinion, și-a tras iute un.... tanga roșu comunist, și-a siliconat buzele, țâțele și bucile, dar de cele mai multe ori poartă tanga-n geantă – umblă al dracului, fără... Apare când nu vrei. Este dulce ca mierea cu acid sulfuric, te-mbrobodește și una-două, devii tată de copii. Altă dată își lasă barbă, burtă și chelie și umblă cu dracu’ în portofel, sau cu ucigă-l toaca cum spun babele. Deghizat în fel și chip, în forme diferite apare nemernicul de Ghinion și-n biserică. Ba, poartă robă, te stropește cu busuioc, îți pune la frunte mir și-ți dă mâna s-o pupi. Altă dată te pune să-l votezi, și apoi, ca și câinele care o regulează pe mă-sa, ți-o trage chiar ție. Primul. Intră al dracului Ghinion în toate barurile, discotecile, tămâie cu manele, aburește mințile copiilor și-i umple de puradei.

121

M-a țepuit și pe mine ghinionul de multe ori, ba, de câteva ori a dat cu mine de pământ, era să crăp, să mă zobească nu alta... Chiar azi, la masă, la un restaurant, un Ghinion obraznic ,,rău îmbrăcat - în culoarea păcii”, cu toate harnașamentele necesare (cele artificiale, normal...) buci, sâni, buze, trup, dar ... foarte scurt. Ca ... odinioară... S-a așezat Ghinionul cu fața spre mine la o masă alăturată și cu un normal al lui, numai al lui, mi-a arătat chiloții. Tot albi și ei. Începusem să caut ciorba cu lingura pe la colțul mesei. Mai poți mânca, omule normal! Ca și tine, NU, dar ... am rămas nemâncat. Ca și tine. Când ești supărat pe nevastă, pe copii, pe bărbat, pe lume, chiar pe Dumnezeu, vine ,,blândul” de Ghinion cu șișu-n mâna stângă ținând-o la spate, se prezintă el tocmai atunci la tine să-ți... ,,rezolve problema”. Ți se oferă cu toată ,,dragostea lui”. Gratis. Păzea că vine!

122

Seara ,,Cel care dimineaţa a învatat preceptele înţelepciunii, seara poate muri împăcat.’’ (Confucius) Desculţă, cu poame-n şorţul prins în brâu, plângând până la coate, seara coboară din Piscul Curăturii şi seamănă seminţe de negru. Se aşează apoi pe umerii plopilor văruiţi din Şasa. Femeile stau după jaluzele şi încruntate privesc luna cu fermoarul tras la sânii durdulii. Trist, ca o sticlă de vin golită, îmi mângâi geana puştii cu care voi fi împuşcat, chiar dacă tu-mi oferi nemurirea. Doamne, cât aş vrea să-mi mai cânte ciocârlia-n gură şi îngerul să-mi mai stea pe umăr! Peste suflet se rostogolesc umbrele frunzelor de arţar din parcul Chişinăului, ale frunzelor de tei din Copoul Iaşului, ale dudului copilăriei şi ale salcâmului aplecat din Sudos. Seara îşi şterge ochii de scaieţi şi mărăcini. Sângele negru se rostogoleşte peste noi, iar cerneala se scurge la vale din stilou. Vine noaptea de catran.

123

Norocul ,,Oamenii slabi cred în noroc, cei puternici cred în cauză şi efect.’’ (Ralph Waldo Emerson)

Aoleu! Lume bună! V-am mai spus-o! Eu m-am născut cu norocul la poartă! Sunt norocos că m-am născut, nu? Dacă nu mă nășteam, cine vă mai scria de-alde astea!? Ca un student convins, în anul XIV de studiu, norocul meu, la început a cam stat pe lângă mine. Mic și eu, mic și el, dar ... m-a ajutat. Stăteam amândoi în troacă pe arătură unde mă mușcau furnicile. Pe mine. Pe el nu știu. M-a ajutat când eram mic și Emil al lui Cozăscu mi-a dat cu securea-n cap - duc și acum, cu tot respectul, o cicatrice în vârful capului. M-a ajutat când am sărit din fânărie cu gâtu-n sârma câinelui și-n loc să aterizez pe claia cu paie, m-am repezit brusc, de la vreo 3 metri, direct pe pământ cu o palmă pătrată de piele ce-mi fâlfâia mândră la gât precum un fular comunist. Tot el, Norocul, m-a trezit atunci când găinile-mi ciuguleau mândrețea de piele-ntoarsă... De multe ori, Norocul, mă scăpa din mâinile aspre ale mamei dându-mi fugă tare-n picioare și elan la săriturile peste garduri, mai ales când am dat foc la fânărie. 124

Ce mai..., Norocul se ținea scai de mine când eram mic, mai rău ca păduchii după vulpe. Mărindu-mă la ani, a făcut și el la fel, dar s-a cam îndepărtat de mine, considerând, Măria Sa, că mă pot descurca și singur... M-a mai ajutat și pe la Școala Generală când..., colegii luau bătaie din cauza mea, iar domnul profesor mă lăuda că sunt cuminte și scriu... Bată-l să-l bată de noroc, de băbălău, cum spunea un prieten, că mărindu-mă, m-a cam lăsat din brațe. Crezând că mă descurc singur a început să hoinărească precum un derbedeu, ca o mâță-n călduri și exact când aveam nevoie de el, găsea de cuvință să doarmă liniștit într-un sutien fierbinte. Apărea din ce în ce mai rar și de multe ori când nu era cazul, când ... rezolvam singur problema... Să fi venit și el când m-am însurat să-mi tragă un șut în cur înainte de a semna actele. Aici zic că Norocul meu s-a curvit, de-aia mă părăsea și apărea foarte rar. Ei...., rar, dar ... bine... A venit repede la mine când am intrat cu mașina sub o rabă. M-a scos din măruntaiele monstrului care cu câteva momente înainte avea forma frumoasă de mașină, m-a zguduit, mă ținea bine de picioare când îmi șiroia sângele din cap pe pantofi și-mi spunea: -Bă! Mă auzi! Băăăăăă! Mă auzi, bă! Revino-ți! Ești mai mult speriat! N-ai nimic! Și rândul următor m-a ajutat când m-am răsturnat cu mașina-n râpă, rămânând pe la jumătatea acesteia – mașina 125

ajunsese-n prund deja, iar eu făceam ,,eforturi disperate” s-o ung din urmă, rostogolindu-mă dezordonat în cap și picioare. Norocul m-a ajutat când ajunsesem jos, la ,,domiciliu” și eram proptit cu capul lângă o țepușă... ucigașă, dar tot așa îmi spunea: -Scoală-te, bă, că răcești! Hai dracu’ sus că trece vreo mașină...! Ești ud fleașcă! Hai că-ți trece! Ești mai mult speriat! Ai văzut cum se rostogoleau munții! Hei! Ai văzut! Eram cu ochii pe tine, bă! -Am văzut, mă, am văzut, dar unde suntem?! -Nu mai tremura! Las-o dracului de mașină! Te-am salvat eu c-am semănat zăpadă și când mașina trecea peste tine te presa în puful Domnului. -Măi, dar.... cine ești? -Sunt Norocul, prostule! Sunt Norocul! -Și de ce vii așa de rar? -D-aia!

126

Gândul virgin

,,Gândurile sunt umbrele senzaţiilor noastre - întotdeauna mai întunecoase, mai goale, mai simple decât acestea.’’ (Friedrich Nietzsche) Gândul s-a trezit cu noaptea-n cap, înaintea mea. A păşit în tindă, a coborât în bătătură, s-a uitat spre cer, apoi a ieşit în drum. Se uita plictisit la deal - la vale. A luat-o încet, pe şuşea spre Romaneşti. Vorbea singur. Dorea să dea o raită pe Jghiburoasa, Valea Corbului şi Piscul Curăturii să vadă, acum, în miez de iarnă, cum va fi rodul prunilor în vară. A ajuns în dreptul lui tanti Gheorghiţa. Nu mai este tanti. Nu mai este de mult. Doar casa dezbrăcată de ziduri, părăsită de toţi, cocoşată de ani, mai stă într-o rână. Chinuinduse să se trântească la pământ, casa priveşte la gândul meu cu ochii secolului. Scrutează gândul curtea unde veneam când eram mic. Îşi pune o mână la cap, îşi freacă tâmplele. Ce vremuri! Se-ntoarce. Renunţă la mersul în Jghiburoasa. Alene, îşi târăşte paşii bătrâni pe mijlocul şuşelei spre... la vale. Ajunge în dreptul casei părinteşti. Se uită-n bătătură. Dudul nu mai este. Nu mai este nici părul mălăios. Nu mai sunt nici merii, nici nucii, nici vânjul. Securea ucigaşă a timpului i-a mistuit. Nici Ursei nu mai este. Pleacă gândul trist, posomorât, pe şuşea. Se opreşte la monument. Îşi aruncă ochii pe aleea bisericii pe unde mi-au plecat părinţii şi spre Şasa. Priveşte monumentul pe care stau aliniaţi eroii satului, biserica şi curge la vale, pe drum. Un mic popas

127

face la cămin. Se uită lung la casa boierilor din curtea C.A.Pului. Ştie că veneam aici cu mama, iar boieroaica îmi dădea dulceaţă de trandafiri. Mâncam cu ruşine, pe furiş, când nu se uita nimeni la mine. Tare bună era dulceaţa dumneaei! Numai gândul ştie de ce mâncam pe ascuns în casa rudelor. În cele din urmă, gândul, porneşte tot la vale. Se uită la gospodăria Sărăriţei din care au mai rămas câteva cărămizi la zidurilenfipte-n pământ, apoi priveşte trist la casa pe care mi-a dat-o cândva tata mare Pufu. Se spală pe faţă cu apă de la cişmeaua la care tocmai s-a oprit, soarbe o gură de apă rece şi îşi continuă mersul şovăielnic spre răscruci. La biserica Mănesii mai face un popas. Vede cum acest lăcaş de rugăciune a fost coborât de sus, de la lac, pentru a fi plantat în marginea satului. La ce se mai închină oamenii în biserici dacă continuă să facă rău? Se întreabă gândul, dar asta este şi întrebarea lumii. Ajuns în răscruce se opreşte. Priveşte înainte spre Craiova unde mergeam la şcoală şi la meserie apoi. Se uită-n stânga spre drumul Omorâcii, drum pe care-l parcurg adeseori. Îşi aruncă o privire spre drumul către apa Şasei unde merge să-şi clătească barba şi pletele. Cu coatele rezemate de balustrada podului Şasei, cu fălcile proptite-n palme, priveşte vadul apei, coboară-n prund şi pleacă la deal spre casa în care mai dorm. Ajunge acolo, coteşte prin plopi, printre porumbii zăpezii, intră-n grădină, în curte, în tindă, în cameră şi se chirceşte lângă mine. Mă trage de mână, mă mişcă, cu degetul arătător al mâinii drepte mă atinge peste nas şi peste frunte. - Hei! Omule! Scoală-te!

128

129

Vremea

,,Pendula arată clipa, dar cine arată veşnicia ?” ( Walt Whitman)

Of, vreme, vreme! Mă uit la tine anonim și mă povestesc cu mine-n preajmă și alături, eu unul care se intitulează... durere! De ce vrei, măi vreme, să mă așezi repede în cufărul cu antichități!? Tu, ești mult mai bătrână decât mine. Așează-te tu acolo, ce ai cu mine!? Cum de ți-am devenit așa de drag!? Cum de-ai pus ochii pe mine? De ce și duminica și-n zi de post nu mă lași!? Treci mereu pe lângă fereastra lumii mele și bați din palme când ochii-mi se rostogolesc spre asfințit. La umbra felinarului stins mă mângâie fiori de toamnă târzie, iar tu, vreme nătângă, îmi pui piedică la coasta a șaptea... viraj dreapta... Multe frunze mi-au ruginit, măi, vreme bătrână! Te rog, dă-mi și mie răgaz să-ți dau doi pumni în cap! Of, vreme, vreme! De ce ești tu, târfă? Eram și eu tinerel, vreme, și mi se agățau și mie ochii de câte-o fustă precum scaiul de lâna oii, o fustă scurtă, dar dacă mai era și crăpată... călcam jos de pe trotuar, iar tu vreme, mergeai foarte încet, mă pedepseai aspru, ținându-mă-n loc, bineînțeles cât fusta să nu se uite la mine... De ce, măi vreme, stupidă!? De ce?? 130

Mergeai încet, vreme. Erai total împotriva mea, vreme ciudată ce ești! Aș fi vrut și eu, atunci, să mergi un pic mai repede, s-o iei un pic la fugă, dar tu, nu și nu. Acum, gârbovit de timp, cu coaja anilor ruginită, cu auzul rămas în urmă pierdut prin tâmple de var și cu ochii sfredelind prin dioptrii mute te găsești să fugi. S-o iei tu la fugă așa..., ca nebuna. Ce ai cu mine? Chiar nu mă mai bagi în seamă!? Ce este cu alergatul ăsta pe tine? Nu vezi, măi vreme neroadă, cum fierb, cum mă consum, cum mă frământ, cum mi-au răms atâtea de făcut iar pastila de durut în cur de tot și de toate nu a apărut, nu au descoperit-o ăștia! Nu-ți mai este dor de mine-al nimănui!? Încă mai nechează și oftează sâni în chingi sălbatice și tu, vreme nebună,-mi întorci spatele! De ce? De cee! ? De ceee, vreme nemiloasă! Ajuns în dimineți ne-ncepute ce se crapă pe buze de cer mă-ndrepți spre cimitire obosite. De ce vrei ca iarna să-mi taie venele? Mă auzi, vreme!?

131

Tinerețea

,,Tinereţea este fericită pentru că are capacitatea de a vedea frumuseţea. Oricine îşi păstrează abilitatea de a zări frumuseţea nu îmbătrâneşte niciodată.’’ (Franz Kafka) Stând ca un lemn pe capra crăcănată a timpului aşteptând drujba, în noaptea tâmâiată cu nesomn care nu se împiedică-n garduri de sârmă, aud alaiul... Toţi fluturii păpădiilor erau prezenţi, miresme diafane inundau zările, iar Domnul arunca un pumn de stele pe cerul într-o dungă. Până şi cimitirele sprijinite de cruci se minunau, tresăreau. Trecând prin Şasa, luna urmărind mulţimea şi-a udat condurii de catifea. La marginea somnului scriu cu ochii degetelor, iar mâna dreaptă a început să plângă. În cer, ciocârliile îşi desăvârşesc partitura, iar ceata buburuzelor cu pete albe se alătură grupului. Trecea crăiasa poveştilor, regina fiinţelor vii, Tinereţea. Greierii albi acompaniau alaiul naturii la gleznă de vioară. Rândunicile albe valsau în văzduh purtând trena. Mierlele albe alăptau puii cucilor, iar veveriţele, albe şi ele îşi conduceau mulţimea în pas de defilare. Miresmele cereşti erau prezente cu toate florile pe umeri. Trenul pleacă. Pe uliţele satului pregătirile dădeau năvală în sărbătoare. Alaiul cu regina se apropia. Frunzele copacilor aplaudau, iarba de mătase făcea plecăciuni Domnului, sălciile execută mătănii pân’ la pământ, iar pe lupi i-a cuprins frica mieilor şi cântau în gurile de râu. Rochia-i albă a tinereţii se mula pe 132

trupul fraged, iar trena se-ntindea pe toată Valea Şasei sprijinită pe umerii plopilor proaspăt văruiţi. Peste faţa ridată de vremuri, iară mi s-a mai scurs o zi. Ies din curte pe portiţa mică să văd alaiul cu minunea lui, să mă apropii de ea, de tinereţe. Domnul continuă să dea foc cerului aruncând cu pumnii stele pe bolta pălăriei Sale. Luna, cu fermoarul la sâni desfăcut privea mirată din vârful stâlpului de telegraf. Alaiul se apropie de casa părintească. Prinţesa albă în frunte păşea elegant, sfioasă, ruşinoasă în mers migdalat pe sfoara asfaltului comunal. Ajunge şi în dreptul meu, dar trece. Plâng şi suspin, mă închin. Ce frumoasă este tinereţea! Cum a venit, şuvoiul cu mândreţea lui, aşa a şi trecut. Iau cârja cocoşată de vremuri şi mă-ndrept spre gloata care tocmai urca dealul. Cu paşii timpului mai mult decât greoi reuşesc un pic să mă apropii, dar dealul vieţii cu urcuşul lui viclean mă împiedică, îmi îngreunează înaintarea... după tinereţe. Mersul şerpuind al vremurilor mă cam ţine pe loc, iar mulţimea cu regina se tot îndepărtează. Ajuns într-o răscruce, indicatoarele triste şi obosite stau cu săgeţile otrăvite spre biserici şi-mi rânjesc stupid. Am pierdut alaiul... Tinereţea... s-a dus...

133

134

Pervaz fierbinte ,,Fii realist, dorește-ți mereu imposibilul.’’ ( Paulo Coelho)

În buzunarul drept al pervazului fierbinte flămând de frumusețe acustico-pneumatică, mă târăsc anatomic și ricoșez printre gloanțe cu ochi albaștri. Durerile se strigă și … mă strigă, se adună și … mă adună. Misterele cu ochii deschiși se aleargă prin labirinturi crude cu porțile etanșe deschise. În pușcăria liberă vârsta își înnoadă puterile, iar groparul cu lopata ruginită strigă spre dăltuitor: - Ce facem, mă, cu ăsta!?

135

Libertatea înjunghiată ,,Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.’’ (Jean Jacques Rousseau) Sculptorul viselor a început să-mi creioneze sufletul, dar în libertatea-njunghiată-n pântece bătrâne l-au apucat durerile facerii de bine… Cu pantalonii rupți în cot, s-a repezit spre cișmeaua cu apă vie să-și odihnească libertatea arestatului, să-și ozoneze rănile sângerânde ale lipsei de mâine. Gălăgia anilor mă strigă și plânge sub șenila vremurilor, iar timpul ucigaș trage clopotul de limbă.

136

Ochiul

,,Ochii văd numai ce mintea este pregătită să înțeleagă’’. (Henri Bergson) Dor pe frunză, mereu rezemat de gândul copacului, stă retras în ploaia dintre pleoape, la umbra genelor. Mângâie iarba zorilor sădită-n pântecele pământului când soarele se cațără-n salcâmi. Rezemat de marginea inimii, ascultă tăcerile oarbe ale crângului vieții. Cu tavanul creierului pe cap, deșertuie prin nostalgii bătrâne, dar mai dă o raită pe coasta timpului, pe dealul vieții, câteodată… sterp… Sătul de legănarea lunii, trage fermoarul pleoapei unde lacrima timpului în șuvițe colorate se scurge spre afară. Pătrunde, de cele mai multe ori, ca vântul șugubăț printre mine și tine, prin tranșeul plin cu glezne de iarbă crudă. Se poticnește în genunchiul sărutului, se rușinează, spre mirarea cearcănelor confuze. Privește-n taină la umbrele noastre îmbrățișate. Rușinându-se, pleoapele-i cad în roua de sub tălpile mofturoase și curioase. Se ascunde în sunetul ud al cuvintelor (ne)potrivite cu care se tace în vâlva rușinii. Își ascute dinții de lance și pătrunde-n inimi pe care le citește cu litere de tipar (pe dinafară). Se mai reazemă pe genunchi de cruce, mânat, biciuit de ispita ce-i iconostează în sâni durdulii, proaspăt despuiați. Se-mpiedică adesea-n cuvinte amare, cade pe jos în rușinea glodului de asfalt nou, proaspăt cariat, după care își 137

face semnul crucii ștergându-se în geana tristă unsă cu lacrimi calde. De nevoie se mai duce-n colțul de jos al urâtului, spre buric de cuvinte incomode, neprospere. Când sângele sughite-n plâns, albește cu lapte de crin inimi zburdalnice căzute-n păcat…, în frumosul urâtului… În dimineți cu cearcăne-n culoarea hainelor de papă convins, mângâie coapsa frumosului răstignit pe brațe zurbagii. Rar își odihnește reazemul pe-o frunză de gând a pădurii metafizice și metaforice, ferit de sânii dați în pârg ai lunii pline. Pâlpâie vremurile cu gene curioase și dă raite rebele pe străzile inimilor debusolate. Când vântul plânge în colina tristă din valea inimii, în amurgul tocit la ferestre somnambule și palide, se împiedică în copacii cu zâmbet perfid și-n gleznele greierilor albi, mirați de sunetul ploii. Se-mpiedică, dar tot ajunge pe culme. Țâștește prin mărunțișuri de sentimente fierbinți și nu rostește discursuri haiducești sub pleoape răgușite. Călare pe caii timpurilor și ai zăpezilor mov, el, ochiul, niciodată nu se stinge. El, ochiul, vorbește limba lui. Vorbește și povestește. Tot în limba lui. Dă o raită-n melancolia nărăvașă pe la Crucea Popii, pe Chiciură, Pârlitură, Pe Valea Șasei, Valea Mare, Valea Corbului, Valea Omorâcii, Piscul Curăturii…, în sat… Nimic nu mai este! Totul…. a fost. El, ochiul, știe tot și notează adânc. Grefează cu drujba de timp riduri adânci pe creier bătrân. Muncește … și… tace…

138

Hei! Ochiule! Hai, mai vorbeČ&#x2122;te-mi!

139

Pușcăria liberă ,,Libertatea omului e partea divină din el.’’ (Petre Țuțea) La pogorârea sufletelor din alte ere, unde munții se prăvălesc în goluri pline, așteaptă pământul priponit de doi poli grei și fierbinți de reci ușuind corbii (cândva văruiți), care ne croncănesc anii. În pușcăria liberă, cu libertatea înjunghiată, bocitoarele vesel de triste, cu creionu-n mâna blestemată mai zgârie zidurile rezemate de iederi flămânde cu linii triste.., negre…, lacrimogene...

140

Vânt pe Pământ „Dacă nu știi în ce port vrei să ajungi, niciun vânt nu este favorabil.” (Seneca) Mă bate vântul peste singurătatea de ocazie tristă și-mi mucegăiește soarele proțăpit în dimineți crude peste albeața roșie a ochilor. -Ce ai, mă, vântule cu salcâmii!? Dar cu soarele meu, ce ai, mă!? De ce te repezi în carnea copacilor și-ți plimbi gleznele prin stupi de flori!? Nu-ți ajunge că umbli derbedeu prin lâna ierbii ce paște mieii cruzi! Porțile de ce mi le închizi, mă!? Cu ele ce ai, mă, vânt nebun!? De ce, mă, când să intru pe poarta cu ochii verzi mi-ai închis-o și-ai lăsat-o crăpată pe-a durerii!? De ce, mă!? Nu te doare, mă, durerea mea!? Când picasem în râpă, ai venit repede cu creanga de cireș. Credeam că suntem prieteni, dar de multe ori ai vrut să mă sufli-n primejdii. De ce!? Ce rău ți-am făcut de-mi fâlfâi anii!? Glasul cucului de ce-l iei, mă, și-l duci pe lanțuri de cocori!? Așa vrei, tu, da!?

141

Făceai și tu fapte bune; uscai rufele, suflai în tâmple de oameni în arșiță grea, legănai frunzele pădurilor să le duci cântul în zări feciorelnice, apoi ai dat fuga-n vremi huliganice să sufli a pustiu. În veri bolnave de frumusețe stai ascuns în umbre, tremuri frunze de plopi văruiți și-ți piepteni barba-n ochiuri de râuri voinice. Îți mai arunci ochii-n guri de fântâni din care se adapă iarba ce paște mieii cu părul creț, apoi îmi vânturi anii spre turla bisericii… De ce, mă!?

142

Copilăria

,,Copilăria e inima tuturor vârstelor.’’ ( Lucian Blaga) Mi-am răstignit copilăria printre crengile dudului care stătea măreț în mejdina cu nea Dumitru Iepure și în salcâmul aplecat din Sudos, sub paza sfântă a Urseiului. Acum, la vreme de … ,,bilanț”, am constatat că această sfântă și Dumnezeiască copilărie este de trei feluri: -Felul trei: Această copilărie este dedicată vârstei a doua și a treia…, când giugiulit de soţie (soț), pentru interese meschin de calde și frumoase te simți ca un copil(ă). -Felul doi: Este copilăria de dinaintea ,,zborului”. Este a momentului când știi multe și de toate, dar ești tratat ca un copil mic. Mult mai mic decât vârsta pe care pretinzi c-o ai. Este copilăria când înmuguresc visele, când îi invidiezi pe cei de dinaintea ta, pe cei cu câțiva ani mai mult ca ai tăi, este momentul când faci cea mai mare greșeală a vieții, dorința de a aduna ani, fără să-ți dai seama că fiecare an ce vine este mai greu, mai cu probleme, o povară dulce peste ceilalți care ți se așează peste pântece, pe minte, pe suflet. Tot aici, la trecerea pragului felului doi, ești ca un măr dat în pârg, care, dacă nu te ,,îngrijești” să ajungi în toamnă lungă, riști să te mănânce lighioanele, sau să putrezești pe jos. -Felul întâi: Este cea mai minunată perioadă a vieții. Nici nu visezi. Iei totul de-a gata, așa cum ți se dă. 143

Este perioada când îți este frică să te îndepărtezi de fusta mamei. Acest moment, această perioadă este cel puțin pe jumătate dată uitării de mai târziu… Am uitat fața nevinovatului copil, fratele meu, Nelu, care a murit la vârsta de 3 ani, eu, având 4. I-am uitat fața, dar nu și copilul care alerga după mine desculț prin bălțile curții după ploile de vară. I-am uitat cum arată și pe vecinii Marița și Dumitru Geană. Știu doar că au fost oameni buni, Domnul mi i-a luat ca și pe mulți alții din fragedă pruncie… La fel o țin minte și pe Marița Firogeanca, despre care aș ști un pic, din gura lumii, că la tinerețe a fost bântuită de afurisenie, iar la bătrânețea târzie rău de tot, părea om bun. Și pe nea Dumitru Iepure mi-l amintesc, dar tot așa…, șters rău de tot. A fost un om tare bun. Ajuta lumea la munci și era întreținut de mila lumii. A fost căsătorit, dar nevasta l-a părăsit. S-a dus la București unde s-a și măritat, iar el, deși toată lumea-i spunea acest lucru, le spunea că muncește că vine ,,fata aia acasă”. Pe vecinul, nea Pavel și el pierdut prin ceața memoriei, mi-l amintesc ca un om bun, tăcut, liniștit, care veșnic fuma țigări din chiștoace cu mătase de porumb îmbrăcate în foiță de ziar. Avea tot timpul în buzunare chiștoace din care-și confecționa ,,trabucurile”– folosea ,,totul” la maxim. Pe nea Dumitru Ciobotar, bunicul lui Nicolae, mi-l amintesc tot așa…, vag. Era dogarul satului, dar prieten cu noi, copiii cărora ne spunea povești, multe povești din care nu mai țin minte decât

144

pe aceea cu Vlad Țepeș, că ar fi avut o tabără la noi în sat și că de aceea satul se numește Țepești. Și pe nenea Mitru Mustățea, ăl bătrân mi-l mai amintesc… Îi ziceam ,,unchiu’’’ câteodată ca fiului său, tot Mitru, care era însurat cu tanti Gheorghița, sora mamei, dar îl mai strigam și… ,,nea Mitre”. Mă iubea și-l iubeam mult de tot. Pe amândoi îi iubeam și pe tată și pe fiu, dar nu mă apropiam așa de mult de ei. Lumea vorbea că unchiu’ Mitru, ăl mic, o cam bătea pe tanti Gheorghița – auzeam și eu femeile, căci cu mama am stat cel mai mult în pruncie. Eu nu știu și n-am știut atunci dacă o bătea pe tanti Gheorghița degeaba, sau dacă tanti lua bătaie cu folos. De la tatăl lui unchiu’ Mitru, nea Mustățea ăl bătrân, mai țin minte că dorea să taie un prun, eu fiind prin preajmă. Eu l-am oprit și i-am spus: -Unchiule, am învățat la școală că la un pom bătrân, dacă faci un șanț adânc de jur - împrejurul coroanei până ce ajungi la vârfurile rădăcinilor și dacă i le tai, acel pom își revine, este ,,ca… nou”… M-a ascultat cu grijă până la sfârșit, nea Mitru ăl bătrân, apoi mi-a spus: -Așa măi, nepoate! Așa am să fac și eu cum mă înveți! Am să-l întineresc de tot, de tot! Văzând cum mă ascultă de atent am crezut că-l va cruța pe sărmanul prun, jumătate uscat, dar a început să taie prunul cu securea de la suprafața pământului. Am început să plâng și am plecat acasă. L-am considerat un om rău. Cred că atunci mi-am spus că nu voi mai merge pe la ei.

145

Mi-i aduc aminte bine pe acești oameni, mai bine zis modul lor de a fi atunci în frageda-mi pruncie… îmi amintesc. Niciodată fețele lor. S-au dus de mult, de mult… S-au dus ca și copilăria mea de felul întâi. Nu mai știu care cum au plecat că s-au dus pe rând la locul lor și locul nostru. S-au dus precum câinele meu, Ursei, fratele copilăriei mele… Venisem pe acasă. Eram în felul doi al copilăriei – zburasem… Într-o după-amiază am mers până la tata mare Pufu. Normal, Ursei, a mers cu mine, dar pe lângă gardurile oamenilor. Venind seara cu întunericul ei, la întoarcere m-a însoțit ca în momentele când îmi era urât, cu gâtul lipit de genunchi. Noaptea ce a urmat mi-a fost foarte agitată. Am plâns în somn, m-am zbătut, - mi-a spus mama dimineața când m-am trezit, dar mi-a mai spus că Ursei … a murit. Doamne! S-a smuls ceva din viața mea! Cel mai bun prieten al vieții de-atunci s-a dus. Doamne, ce-am mai plâns! De multe ori m-am întrebat: Oare, voi mai avea vreodată un prieten ca Ursei? L-am scos târâș din curte, l-am cărat pe ududoi în vale, am coborât malul Șasei și undeva unde am considerat eu că este mai bine, în nisip am făcut o groapă adâncă cu o lopată pe care am luat-o cu noi și l-am pus cu mare grijă acolo. L-am acoperit cu nisipul Șasei. De când am auzit de la mama că a murit, până ce pe mormântul lui nu s-a făcut un morman de nisip, nu am tăcut din plâns. Nu știu de unde oi fi avut atâtea lacrimi.

146

Pe proaspătul mormânt din fundul Șasei am pus două lemne în formă de cruce. Am urcat sus pe mal. Ursei nu mai era. S-a dus cu mare parte din copilăria mea. Cea mai frumoasă. Nici pe el, pe Ursei, nu-l mai țin bine minte. Știu doar că m-a iubit și că l-am iubit. Și acum îl iubesc. Mult, mult. Foarte mult. Cum spuneam, la ,,vremuri de bilanț”, revin mereu la felurile copilăriei. Mă cheamă ades să mă copilăresc cu ele. Ursei nu mai este. S-a-nfipt în nisipurile din Șasa... cu mâna mea. Securea spână a vremurilor mi-a retezat dudul, fiinţa dragă ce a asistat la venirea mea pe lume. Ulterior, şi salcâmul aplecat din Sudos a căzut pradă atacurilor dure ale timpului şi ale flăcărilor. S-a dus şi copilăria! La ce-mi mai trebuie?!

147

Blânda judecată Târziu, în noapte flămândă, am fost chemat în sala ,,blândei” judecăți. Erau prezente durerea, singurătatea, suspinul, oftatul, viața, timpul, ora, clipa, necazul, bucuria, sărăcia, bogăția, seara cu amurgul în brațe, dimineața cu soarele înfășat la piept, prânzul ce face umbra mică, iar într-un colț stăteau chirciți anii duși. Atât de mulți și de multe erau, încât nu aveau loc la prezidiul unde se executa … judecata și … sentința, iar sala prea mare pentru mine… unul singur. M-au trecut pe mine la…,,catedră”, iar ei cu ele au umplut scaunele sălii judecătorești. - Inculpat al vieții deșarte! – Prezent, am răspuns timid! Observ în fața mea, în dreapta, pe moșul cu barbă albă și cu ochii ca ai cerului. Trecea totul în Procesul Verbal. În colțul opus, în frac negru, haine negre și cu ochii corbilor, altcineva își nota în caietul de notițe, negru și el. Offfff! M-apucă frica! Mi-e vară, mamă, mi-e vară și mi-e toamnă, mamă, mi-e toamnă, iar iarna … cu sentința se apropie… - Inculpat al vieții deșarte! Ridică-te! M-am ridicat. Picioarele-mi tremurau, respirația și curgerea sângelui fugeau de mama focului. Ochii-mi stăteau lipiți de moșul cu barbă albă și ochii cerului. Toți și toate îmi puneau întrebări tari și răstite. Clipa, vântul și timpul se vânturau de colo colo, parcă mă amenințau, însă nu știu de-a cui parte sunt. 148

A mea, a inculpatului, ori a judecătorilor… Răsăpund rar, cu glas răgușit-obosit, dar și tremurând. Sentința ce urma, mă durea. O rază de soare-mi făcea cu mâna prin gaura cheii. Îmi zâmbea. Parcă era mulțumită de răspunsurile mele. -Stai liniștit, Gheorghe, parcă-mi spunea!... Mai ai… Tremuricii mă răscoleau puternic, broboanele de sudoare mă mângâiau peste tot și nici unul dintre judecători n-o lăsa mai moale… Ochii blânzi și calzi ai moșului cu barbă albă parcă mă mângâiau. La cel în negru nu mă uitam. Sângele lacrimilor mă durea. De ce sunt la judecată? De ce inculpat al vieții? Am greșit eu mai mult ca alții? Cuvintele nerostite mă dureau, tăcerea lor mă lovea din toate părțile. Indiferența se făcuse mică rău de tot. Cu câteva nopți înainte stătusem cu viața de vorbă și am căzut de cuviință să ne bucurăm unul de celălalt. Deodată, aici, viața mă mușcă de călcâi. Așa… pe față… Vai, ce m-am speriat! Ce-am mai tresărit! Mi-au trecut ochii și pe la dihania neagră ce zugrăvea morminte. I-am luat repede de acolo. Cu frică am răspuns la toate întrebările. La toate. Bătrânul cu barbă albă și ochii ca ai cerului parcă zâmbea. Pe sfârșit fiind cu întrebările lor, dar și cu răspunsurile mele, juriul dorea plecarea mea pentru deliberare, pentru decizie, pentru… sentință.

149

M-au trimis pe o ușă albastru-mov din spatele moșului cu barba albă și ochi senini, într-o încăpere tot albastru-mov, unde trebuia să primesc sentința. Trei zile și cinci nopți am așteptat până când viața a intrat peste mine și mi-a înmânat sentința într-un plic. Parcă era zâmbitoare. Încă alte trei zile și cinci nopți am păstrat sentința-n plic, la locul ei. Fără să-l rup. Într-un târziu, în vis profund, vine la mine rezemat întrun baston lucios moșul cu barba ca lâna oii albe, cu ochii ca ai cerului și-mi spune cu voce blândă, dar apăsat: - Deschide-l! … În plic erau două zaruri.

150

CUPRINS Cuvântul autorului .............................................................................. 5 Prefaţă ................................................................................................ 8 Despre autor şi lucrarea sa ............................................................... 10 Dudul ................................................................................................ 16 Ursei.................................................................................................. 20 Tandrețea ......................................................................................... 36 Salcâmul aplecat din Sudos .............................................................. 38 Umbra ............................................................................................... 50 Vântul ............................................................................................... 53 Timpul ............................................................................................... 55 Curajul............................................................................................... 56 Pădurea............................................................................................. 58 Șasa ................................................................................................... 60 Pomul................................................................................................ 61 Așteptarea ........................................................................................ 63 Gândul .............................................................................................. 64 Dealul ................................................................................................ 65 Noaptea ............................................................................................ 68 Frunza ............................................................................................... 69 Dimineața ......................................................................................... 70 Cărarea ............................................................................................. 72 151

Rugăciunea ....................................................................................... 77 Mângâierea....................................................................................... 79 Bătrânețea ........................................................................................ 81 Iubirea............................................................................................... 84 Roua cerului ...................................................................................... 87 Umbra virgină ................................................................................... 89 Suflul Domnului ................................................................................ 92 Feciorul ............................................................................................. 94 Cerul cipriot .................................................................................... 100 Satul ................................................................................................ 102 Timpul virgin ................................................................................... 106 Orgoliul ........................................................................................... 108 Șasa mea ......................................................................................... 110 Supărarea ....................................................................................... 113 Bucuria ............................................................................................ 115 Întuneric ......................................................................................... 118 Ghinionul ........................................................................................ 120 Seara ............................................................................................... 123 Norocul ........................................................................................... 124 Gândul virgin .................................................................................. 127 Vremea ........................................................................................... 130 Tinerețea ........................................................................................ 132 Pervaz fierbinte .............................................................................. 135 152

Libertatea înjunghiată .................................................................... 136 Ochiul .............................................................................................. 137 Pușcăria liberă ................................................................................ 140 Vânt pe Pământ .............................................................................. 141 Copilăria .......................................................................................... 143 Blânda judecată .............................................................................. 148

153

http://lenusa.ning.com/group/bibliotecacronopedia

În Biblioteca Cronopedia au apărut: Antologia bilingvă româno-franceză „Cuvinte pe aripi de gând” Ion Vanghele – Basme pestriţe Chronos - Penița de Aur, anul II, nr. 19-20-21, septembrie – octombrie - noiembrie, 2014 Rodica Nicoleta ION - Cânturi printre rânduri Emilia Popescu Rusu - Frescă pe zăpadă Tăierea capului Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (29 august) Constantin Mîndruţă – Calendarul sufletului meu – Toamna Gabriela Mimi Boroianu - Balada iubirii Nicu Doftoreanu - Tangouri dintotdeauna Nicu Doftoreanu - Tangoul veşnic tânăr Nicolae Vasile - Punctul de sprijin

În curs de apariţie la Biblioteca Cronopedia: Antologia bilingvă româno-italiană „Cuvinte pe aripi de iubire”

Colecţiile Bibliotecii Cronopedia: Vieţile sfinţilor Tradiţii Mirific Povestiri cu tâlc Folclor internistic Călătorii virtuale Originea numelor Gânduri altfel Revista „Cronos – peniţa de aur – izvor de cultură”

Contact editura Biblioteca Cronopedia: mail: fabulatortemporis@gmail.com, izvordecultura@yahoo.com tel: 0771647750, 0763450054